Sunteți pe pagina 1din 5

Managementul cunoştinţelor

Cunoştinţele şi managementul cunoştinţelor au existat dintotdeauna, au apărut odată cu apariţia


omului, evoluând ulterior odată cu acesta şi cu civilizaţia, având însă forme diferite de la etapă la alta.
De exemplu, dacă primele cunoştinţe au fost transmise prin viu grai, în prezent există instrumente
specializate din domeniul inteligenţei artificiale, pentru păstratea cunoştinţelor în interiorul
organizaţiilor.
Managementul cunoştinţelor prezintă actualmente două abordări. Astfel, se consideră că
managementul cunoştinţelor este bazat pe:
 informaţii – ca resursă primară pentru generarea cunoştinţelor şi tehnologiile informaţionale
– ca suport pentru procesele de management al cunoştinţelor;
 resursa umană şi cultura organizaţională – ca generator al cunoştinţelor organizaţionale –
proceduri, rutine, coduri, etc.
A. Din punct de vedere al sistemelor informatice: managementul cunoştinţelor reprezintă totalitatea
metodelor şi instrumentelor care contribuie la realizarea proceselor managementului cunoştinţelor.
B. Din punct de vedere al managementului resurselor umane: managementul cunoştinţelor
reprezintă totalitatea proceselor de creare, achiziţie, partajare şi utilizare a cunoştinţelor, implicând
aşadar angajaţii, posesori ai cunoştinţelor.
definiţie acceptatã
Managementul cunoştinţelor reprezintă totalitatea proceselor şi instrumentelor care tratează atât
cunoştinţele tacite cât şi pe cele explicite în scopul de a îmbunătăţi performanţele organizaţiei şi de a
obţine avantajul competiţional prin două modalităţi:
- prin reutilizarea cunoştinţelor pentru funcţionare eficientă
şi
- prin inovare
Conceptul de management al cunoştinţelor se bazează pe diferenţierea dintre date, informaţii şi
cunoştinţe, abordările fiind sensibil diferite în funcţie de autor.
 datele reprezintă fapte neprelucrate, direct observabile sau verificabile;
Datele sunt recepţionate prin:
- observaţii personale sau
- procesul de comunicare,
devenind fapte pe baza capacităţii indivizilor de a le înţelege şi interpreta.
Datele pot fi:
a) Cantitative
b) Calitative.
Date cantitative
Cifrele 8 sau 10 reprezintă date care pot avea multe înţelesuri în funcţie de context.
De exemplu se pot referi la temperatura mediului ambiant, la nota obţinută în urma unui examen sau la
numărul de persoane dintr-o sală.
Astfel, scoase din context şi neasociate cu altceva, datele nu au nici un înţeles.
Date calitative
Acestea depind de percepţiile emiţătorului şi receptorului.
De exemplu, zece persoane participante la o petrecere, foarte probabil vor oferi zece opinii diferite, în
funcţie de percepţia lor asupra evenimentului şi în funcţie de includerea sau excluderea unor date.
 informaţiile sunt date introduse într-un context, date care au fost analizate;
Astfel este importantă capacitatea indivizilor de deducţie.
De exemplu, dacă primim ca informaţie un şir de numere: 7, 9, 11, 13, putem deduce faptul că
următoarea cifră a şirului va fi 15.
În momentul în care datelor li se atribuie înţeles – fie el ştiinţific sau subiectiv – acestea devin
informaţii.
Înţelesul atribuit datelor pentru a deveni informaţii derivă din asocierea făcută de receptor cu
experienţe anterioare sau cu alte date.
Astfel receptorul este cel care determină dacă un mesaj reprezintă date sau reprezintă informaţii.
De exemplu, o firmă de consultanţă întocmeşte un raport de pentru informarea managerilor unei firme,
referitor la aspecte critice privind funcţionarea acesteia.
Acest raport poate fi primit cu interes – caz în care datele din raport devin informaţii - sau
dezinteres, fiind considerat irelevant – caz în care datele din raport rămân simple date.
 cunoştinţele sunt informaţii combinate cu experienţa, percepţiile, valorile, intuiţia şi
creativitatea fiecărui individ, care conduc la acţiuni şi care depind de context.
Cunoştinţele ne determină să acţionăm mai eficient, determinându-ne să anticipăm efectele viitoare ale
acţiunilor noastre.
Cunoştinţele au caracter personal, altfel spus fiecare dintre noi purtăm „ochelari de soare coloraţi”,
reprezentând percepţiile fiecărui individ asupra realităţii.
Astfel, cunoştinţele despre un anumit fenomen diferă de la individ la individ, în funcţie de „culoarea
ochelarilor”.
De exemplu, cunoştinţele despre costurile şi beneficiile unei restructurări organizaţionale sunt
percepute altfel de către angajaţi şi de către conducere.
Interpretarea aceloraşi date şi infomaţii va fi semnificativ diferită de la individ la individ, în funcţie de
percepţiile personale şi de cunoştinţele anterioare ale individului.
Categorii de cunoştinţe
În prezent cea mai cunoscută clasificare a cunoştinţelor este cea alui Michael Polanyi, respectiv:
a) cunoştinţe tacite (know how);
b) cunoştinţe explicite (know what).
Cunoştinţe tacite,
cunoştinţe explicite
 Cunoştinţele tacite (de exemplu tehnici generate de experienţele personale) reprezintă
cunoştinţe personale, greu de articulat, exprimat şi transmis.
 Cunoştinţele explicite (de exemplu formule sau coduri software) reprezintă cunoştinţe captate
şi transpuse într-o formă tangibilă, în care sunt uşor de transmis şi accesat.
Alte clasificãri
 cunoştinţe declarative (cunoştinţe despre ceva);
 procedurale (know-how);
 cauzale (know-why);
 condiţionale (know-when);
 relaţionale (know-with).
 cunoştinţele umane – explicite şi tacite care sunt determinate de nevoile membrilor
organizaţiei;
 cunoştinţe documentate – stocate sub formă de arhive, cărţi, documente, instrucţiuni şi desene
specifice;
 cunoştinţe automatizate – stocate într-un mediu electronic în sisteme expert sau sisteme
bazate pe cunoaştere.
Direcţii în managementul cunoştinţelor
În mediul economic, dezvoltarea managementului cunoştinţelor s-a realizat în principal pe două
direcţii, pragmatică şi teoretică.
1) Direcţia pragmatică: managementul cunoştinţelor ca tehnologie, filosofie şi practică de afaceri;
2) Direcţia teoretică: managementul cunoştinţelor ca disciplină de studiu;
Aplicarea managementului cunoştinţelor a precedat dezvoltării domeniului de studiu.
Direcţia pragmatică
 În direcţia pragmatică, managementul cunoştinţelor a fost aplicat de marile firme pentru
obţinerea avantajului competiţional, prin obţinerea unor noi produse ca rezultat al inovării, al
unor cunoştinţe noi.
 Ulterior, pe baza experienţei acestor firme, noţiunea a căpătat un sens academic, începând
practic stadiul de dezvoltare a managementului cunoştinţelor în plan ştiinţific.
 Cunoştinţele reprezintă noua resursă organizaţională utilizată pentru obţinerea avantajului
competiţional, în condiţiile în care cantitatea de resurse fizice este în scădere.
 În prezent, exemplele unor astfel de firme mari - Buckman Laboratories şi BP – şi al unor
organizaţii din domeniul public – Banca Mondială şi Naţiunile Unite – au devenit deja studii
de caz.
Direcţia teoretică
 În direcţia teoretică, noţiunea de „management al cunoştinţelor” a început să fie uzitată în
literatura economică de specialitate în jurul anului 1980, când au fost publicate primele cărţi în
domeniu şi au fost organizate primele conferinţe cu acest subiect.
 Precedent acestei perioade, la începutul anilor 1960, Peter Drucker a utilizat pentru prima oară
termenii de „knowledge worker” şi „organizaţie care învaţă” în sensul de organizaţie care
învaţă din experienţele precedente.
 Dezvoltarea managementului cunoştinţelor s-a accentuat în mod paralel cu dezvoltarea erei
tehnologiei informaţiilor, care a potenţat stocarea în medii virtuale a cunoştinţelor şi a facilitat
regăsirea lor ulterioară.
 În anul 2003, în cadrul celui de-al 24-lea Congres Mondial al Managementului Capitalului
Intelectual, personalităţi marcante în domeniu precum Karl Sveiby sau Leif Edvinsson au
precizat faptul că cei care s-au concentrat asupra acestui domeniu, al managementului
cunoştinţelor, au fost în principal practicieni.
 S-a arãtat fapt că mediul academic ar trebui să formalizeze acest domeniu într-unul de studiu,
promovând doctoratul centrat pe managementul cunoştinţelor şi furnizând training specializat
viitorilor practicieni.
 În prezent, peste 100 universităţi din întreaga lume oferă cursuri de management al
cunoştinţelor, iar şcolile de afaceri oferă programe centrate pe managementul cunoştinţelor, de
masterat sau doctorat.
Factori generatori ai dezvoltãrii managementului cunoştinţelor
 Globalizarea: expansiunea organizaţiilor către diverse regiuni, determinând prin
pluriculturalism şi multilingvism:
- amplificarea cantităţii de informaţii şi cunoştinţe la dispoziţia unei firme
- necesitatea retenţiei personalului şi implicit a cunoştinţelor
- probleme de continuitate în acţiunile organizaţiilor şi indivizilor
- Tehnologia informaţiei: gradul crescut de conectivitate şi ritmul schimbărilor la nivelul
tehnologiilor informaţionale, conduc la aşteptări ale indivizilor, grupurilor şi organizaţiei în
ansamblu privind scãderea timpului de răspuns
- Utilizarea tehnicilor inovaţionale: dezvoltarea şi aplicarea pe scară largă a metodelor şi
tehnicilor inovaţionale crează premiza creşterii stocului de cunoştinţe la nivelul organizaţiilor,
prin dezvoltarea capacităţii inovaţionale a angajaţilor.
Concluzii
 În mediul economic, dezvoltarea managementului cunoştinţelor s-a realizat în principal pe două
direcţii, pragmatică şi teoretică.
 Aplicarea managementului cunoştinţelor a precedat dezvoltării domeniului de studiu.
 Factori generatori ai dezvoltãrii managementului cunoştinţelor: globalizarea, tehnologia
informaţiei, utilizarea tehnicilor inovaţionale
Managementul cunoştinţelor se află la intersecţia mai multor discipline, presupune anumite activităţi
pentru gestionarea cunoştinţelor tacite şi explicite şi presupune un conţinut, respectiv anumite
elemente şi instrumente specifice
 Se consideră că managementul cunoştinţelor este bazat pe: informaţii – ca resursă primară
pentru generarea cunoştinţelor şi tehnologiile informaţionale – ca suport pentru procesele de
management al cunoştinţelor SAU resursa umană şi cultura organizaţională – ca generator
al cunoştinţelor organizaţionale – proceduri, rutine, coduri, etc.
 Managementul cunoştinţelor reprezintă totalitatea proceselor şi instrumentelor care tratează
atât cunoştinţele tacite cât şi pe cele explicite în scopul de a îmbunătăţi performanţele
organizaţiei şi de a obţine avantajul competiţional prin două modalităţi: prin reutilizarea
cunoştinţelor pentru funcţionare eficientă şi prin inovare.