Revoluția engleză, eveniment major al epocii moderne, dar și al istoriei Angliei s-a

desfășurat în perioada 1640-1688. Debutul său a fost marcat de convocarea

parlamentului de către regele Carol I Stuart, în 1640, fiind urmat de un război civil
sângeros între susținătorii regelui (cavalerii) și tabăra parlamentară („capetele
rotunde”). În cele din urmă, tabăra parlamentară a ieșit victorioasă, monarhia a fost
înlăturată (1649) și s-a instaurat „republica”, apoi „protectoratul”, avându-l în
frunte pe Oliver Cromwell. La puțin timp după moartea acestuia, se va produce
restaurația Stuarților (1660-1688). Tentativele regilor Stuarți de a reinstaura
absolutismul monarhic, precum și frica de catolicism a unora dintre supuși, va
determina burghezia, aliată cu noua nobilime, să înlăture definitiv de la tronul
Angliei dinastia Stuart și să-l aducă pe Wilhelm de Orania, ca regent al Angliei, în
noiembrie 1688. Instalarea pe tron a acestuia, fără nici un fel de incident, a intrat în
istorie sub numele de „Revoluția glorioasă”. Revoluția engleză a fost prima din
marile revoluții ale epocii moderne, urmată cronologic de Revoluția americană
respectiv Revoluția franceză. Revoluția engleză a impus în lume modelul
monarhiei constituționale (nota bene: Anglia nu are o constituție, în înțelesul
modern al cuvântului, ci un pachet de legi care practic fac cât o constituție, de
aceea este numită monarhie parlamentară), bazată pe principiul separării puterilor
în stat.

Cuprins
1 Premisele revoluției
1.1 Premise social-economice
1.2 Premise politice și ideologice
2 Desfășurarea revoluției
2.1 Faza parlamentară
2.2 Războiul civil
2.3 Republica și Protectoratul lui Cromwell
2.4 Restaurația Stuarților
2.5 Revoluția Glorioasă
3 Bibliografie
4 Legături externe
Premisele revoluției
1
Premise social-economice
În Anglia, populația era de aproape 4 milioane de locuitori la începutul secolului al
XVII-lea iar capitalismul era vizibil atât la orașe cât și la sate, plus la aceasta,
societatea începe a gândi altfel, deja nu mai sunau afirmații ca regele e sfânt, și
încep a se gândi la drepturile și privilegiile pe care ar trebui să le posede, se referă,
în mare parte, la nobilime și boieri.
În domeniul agrar apar primele forme de tip capitalist. Se dezvoltă manufacturile.
În plan social apare noua nobilime și se dezvoltă burghezia.

Premise politice și ideologice

Există două tradiții ale opoziției parlamentare față de monarhie. Magna Charta
Libertatum (1215) stabilea un echilibru între rege și reprezentanții Stărilor din
regat.

Monarhii din dinastia Tudorilor, Henric al VIII-lea și Elisabeta I, introduseseră

anglicanismul și cultivaseră protestantismul, obținând beneficii enorme din
secularizarea averilor bisericești. După stingerea dinastiei Tudorilor (1603), tronul
Angliei a fost ocupat de Iacob I (1603-1625), care inaugura dinastia Stuarților.
Iacob I a cultivat anglicanismul și s-a arătat deosebit de intransigent față de catolici
și puritani, unii dintre ei emigrând în America. Tot el, a căutat să fundamenteze
monarhia absolută de drept divin, însă a întâmpinat opoziția Parlamentului.

Fiul său, Carol I (1625-1649), era atras de catolicism și a dus o politică filo-
franceză, stârnind opoziția Parlamentului. Parlamentul englez se împotrivea
dorinței regelui Carol I de a vota noi impozite pentru războaiele propuse.

O importantă particularitate a revoluției engleze a fost faptul că ideologia ei a

îmbrăcat o formă religioasă. Mișcarea îndreptată împotriva Bisericii Anglicane este
cunoscută sub denumirea de puritanism. Puritanii urmăreau "purificarea" bisericii
de toate rămășițele catolicismului, îndeosebi suprimarea episcopatului și
introducerea în forma cea mai exactă a calvinismului. De asemenea cereau cult
religios și o viață simplă, fără strălucire, respectarea libertăților civile. Puritanii s-
au împărțit treptat în două grupuri: presbiterienii și independenții. Primii, grupând
elemente mai conservatoare, se pronunțau pentru păstrarea unității organizatorice a
Bisericii Anglicane, după principii calvine; conducerea parohiilor și fostelor
episcopate urma să fie atribuită unor consilii mixte, compuse din pastori și laici,
2
numite presbiterium (de la grecescul presbyteros care înseamnă "mai bătrân").
Independenții se manifestau împotriva oricărei forme de organizări a bisericii,
singurul element de organizare recunoscut era comunitatea locală, care nu
depindea de nici un organ superior.

Numeroasele războaie au adus Anglia într-o nouă criză financiară. Regele Carol I
Stuart se vede astfel nevoit să convoace parlamentul, în 1628, pentru a vota noi
impozite. Parlamentarii refuză noile impozite și impun regelui să semneze Petiția
dreptului (1628) care garanta inviolabilitatea persoanei, recunoștea rolul
Parlamentului pentru impunerea de impozite și interzicea legea marțială în timp de
pace. Regele semnează actul, dar în scurt timp dizolvă parlamentul, conducând
după bunul său plac.

Pentru a mai atenua din nemulțumirea poporului, Carol I a declarat război Scoției
și Irlandei. Acesta a fost învins. Pentru a prelungi campania militară, regele
convoacă din nou parlamentul pentru a vota noi impozite. Parlamentul a refuzat
acest fapt. Opoziția parlamentară este din nou puternică, dar parlamentul a fost din
nou dizolvat (Parlamentul cel Scurt). În 1640, Parlamentul a emis un act numit
"actul trienal" prin care regele trebuia să invoce Parlamentul o dată la 3 ani.

În 1642, se emite de către Parlament al treilea document al revoluției numit

"Mustrarea cea Mare". Regele Carol I cere să fie arestați semnatarii documentului
dar acest ordin nu a fost respectat. Astfel că, în 1642, este începută a doua fază a
revoluției engleze, faza militară, marcată de plecarea regelui împreună cu armata
din Londra, pe motivul nerespectării ordinului dat cu privire la arestarea
semnatarilor.

Desfășurarea revoluției
Faza parlamentară
Suspendarea Parlamentului cel Scurt a fost urmată de înfrângerea de la Newbourn
și de pierderea orașelor Newcastle și Durham. Armata regală s-a retras în
localitatea York. La 3 noiembrie 1640 parlamentul a fost din nou convocat (vezi și
Parlamentul cel Lung). Parlamentarii vor impune revizuirea proceselor politice,
desființarea unor impozite (ex: impozitul pe corăbii) și multe altele. Victoria
parlamentului a devenit deplină după semnarea de către Carol I Stuart a legii
privind interzicerea dizolvării parlamentului fără consimțământul acestuia.
Radicalizarea revoluției parlamentare s-a realizat în momentul în care regele a
3
primit Mustrarea cea Mare. În ianuarie 1642 a izbucnit revolta londonezilor care a
obligat regele să părăsească Londra iar revoluția intră într-o nouă fază.

Războiul civil
Articol principal: Războiul civil englez.
Anglia s-a scindat în două tabere:

tabăra regalistă (a cavalerilor): reunea simpatizanții regelui, marea nobilime și

clerul anglican;
tabăra parlamentară (capetele rotunde): cuprindea burghezia, noua nobilime,
țărănimea.
Conflictul militar s-a declanșat în august 1642. Primele victorii au înclinat de
partea armatei regale dar după ce în fruntea armatei parlamentare ajunge Oliver
Cromwell, acesta creează armata noului model care, începând cu 1643, a obținut
victorii după victorii: Marston-Moor (1644), Naseby (1645) și Preston (1648).

Învins în luptă, Carol a fugit în Scoția, dar a fost predat Parlamentului. Carol I a
fost judecat pentru trădare (20 ianuarie 1649) și a fost condamnat la moarte pe
eșafod. Prin condamnarea la moarte a regelui (decapitarea a avut loc la Whitehall
la 30 ianuarie 1649), s-a înfăptuit primul regicid din istoria modernă a Europei, iar
conceptul de sacralitate a puterii regale, care acționează prin grația divină, a fost
pus sub semnul întrebării. Moartea regelui a determinat modificarea regimului
politic.

În toată țara atmosfera era încordată; populația era împărțită între susținătorii
regelui și susținătorii parlamentului. Carol cu armata sa, finanțată în special de
aristocrație, controla nordul și vestul țării, a căror orașe principale erau Nottingham
și Oxford, iar Parlamentul controla Londra și sud-estul țării. După câteva negocieri
inutile, a fost declarat războiul. În 23 octombrie 1642 are loc prima bătălie între
cele două armate, în apropierea orașului Edgehill. La conducerea armatei regale, se
afla nepotul acestuia Rupert, în timp ce Lord General al Parlamentului, era contele
deEssex. Bătălia de la Edgehill nu a avut câștigători. Dacă la început cavaleria
regală a pus pe fugă infanteria Parlamentului, după aceea, aceasta a reușit să țină
piept atacurilor succesive. După această bătălie neconcludentă, au avut loc o serie
de bătălii care au fost câștigate de Carol: la Chargrove Field în 18 iunie 1643, la
Lansdowe (5 iulie), la Roundway Down (13 iulie)
4
Dar în 2 iulie 1644 soarta războiului s-a întors în favoarea Parlamentului. Cu
bătălia de la Marston Moor, armata Parlamentului, condusă de colonelul de
cavalerie Oliver Cromwell, a învins trupele regale. Datorită acestei victorii,
Parlamentul și-a extins controlul până în orașul York. Pe timpul iernii, ambele
tabere s-au retras pentru a se reînarma și reorganiza. La sosirea verii, luptele au
reînceput. În 2 iulie 1645 a avut loc una din cele mai importante bătălii, bătălia de
la Naseby, în care trupele regelui au fost anihilate. Carol a fost nevoit să fugă la
Oxford, care va fi asediat și cucerit, iar Carol va fi constrâns să fugă din nou.
Învins, Carol a decis să se pună în mâinile vechilor aliați, scoțienii. Aceștia, după
câteva tratative cu Parlamentul, în schimbul unei sume uriașe, au decis să-l predea
pe rege, dușmanilor săi. Regele a fost escortat la Outlands, de unde a fost transferat
la Londra, la Hampton Court. De aici, unde era recunoscut încă rege și trăia într-o
liniște aparentă, a preferat să fugă. Inițial s-a gândit să meargă la soția sa, care era
în Franța la curtea lui Ludovic al XIV-lea, dar s-a răzgândit și a plecat în insula
Wight, pe coasta meridională a Angliei, unde a locuit la castelul Carisbrooke[44].
Aproape de Parlament, dar departe de centrul de putere, Carol a putut începe
delicatele tratative cu adversarii. Suveranul a renunțat la toate propunerile
Parlamentului[45] și a decis să se alieze din nou cu scoțienii, în schimb le-a promis
că va impune religia prezbiteriană, (de probă) ca religie oficială în Anglia, pentru
trei ani[46]. Astfel a izbucnit cel de-al doilea război civil: zece mii de soldați
scoțieni[47], conduși de generalul James Hamilton, au invadat Anglia. Odată cu
invazia scoțienilor, regiunile Kent, Essex și Cumberland s-au revoltat puterii
parlamentare. Puțin mai târziu s-a revoltat șiGalles. Totuși scoțienii nu au știut să
profite de aceste avantaje, și în 17 august 1648 a avut loc bătălia de la Preston. A
fost un eșec total: mii de scoțieni au fost făcuți prizonieri, printre care și generalul
Hamilton, care după un proces sumar, a fost condamnat la moarte cu acuzația de
înaltă trădare și executat. După bătălie, toate orașele regaliste s-au predat, în afară
de Colchester, care a fost luat cu asalt și cucerit puțin mai târziu.

Republica și Protectoratul lui Cromwell

Aceste evenimente au consemnat sfârșitul Marelui Război Civil, război ce a avut
caracterul unei revoluții burgheze deoarece s-a reușit abolirea monarhiei
absolutiste, aplicarea principiului separației puterilor în stat, aplicarea și
respectarea drepturilor și libertăților cetățenești.

Astfel, în 1649 se proclamă Republica, numită "Commonwealthul Angliei", în care

puterea legislativă aparținea, în continuare, Parlamentului, iar cea executivă unui

5
Consiliu de stat, format din 40 de membri, dar în care Oliver Cromwell avea rolul
hotărâtor.

În plan extern, Parlamentul cel Lung și Consiliul de Stat au elaborat o serie de

măsuri care vizau cucerirea unor teritorii (Scoția și Irlanda). S-a organizat o
campanie militară împotriva revoltei catolicilor irlandezi și una împotriva
încercării scoțienilor de a-l impune pe fiul lui Carol ca rege. Parlamentul dorind să
consolideze poziția burgheziei engleze, va adopta așezăminte care vizau comerțul
și navigația. Astfel, în 1651, adoptă Actul de navigație, prin care se proclama
monopolul de stat asupra tuturor importurilor, ceea ce punea capăt primatului
olandez în comerțul maritim spre Anglia. În 1655, Cromwell obține Jamaica de la
Spania.

În plan intern, deosebirile doctrinare dintre Parlament și armată cauzează tensiuni,

apărând diferențe de interese între moderați și radicali. Oliver Cromwell își
impune, treptat, autoritatea, culminând cu dizolvarea "Parlamentului cel Lung"
(1653) și promulgarea a diferite instrumente de guvernare prin care se instituia în
Anglia Protectoratul, o formă de dictatură militară. Puterea executivă a fost
încredințată lordului protector Oliver Cromwell și unui Consiliu format din 21 de
membri. Puterea legislativă a aparținut lordului protector și parlamentului
unicameral. Dreptul la vot rămâne cenzitar; catolicii și regaliștii au fost excluși din
viața politică. În 1657 s-a promulgat o Constituție prin care puterea lordului
protector rămâne cea mai importantă.

În 1658 Oliver Cromwell moare urmându-i la conducere fiul său Richard

Cromwell, ce s-a dovedit a fi incapabil să facă față opoziției, permițând astfel
victoria regaliștilor.

Restaurația Stuarților
Articol principal: Restaurația stuarților.
Restaurația stuarților a apărut ca o soluție acceptabilă atât pentru burghezie cât și
pentru mare parte a nobilimii. Restaurația s-a produs datorită faptului că opoziția
era îndreptată împotriva absolutismului monarhic, nu asupra monarhiei, ca
instituție.

6
În perioada 1660 - 1688, cât a durat restaurația, pe tronul Angliei s-au succedat
Carol al II-lea Stuart (1660 - 1685) și Iacob al II-lea Stuart (1685 - 1688 ).

Carol al II-lea a promis prin ,,Declarația de la Breda” (mai 1660) o amnistie

generală și garantarea libertății de conștiință. Regimul instaurat de Carol al II-lea
evolua spre un echilibru politic în cadrul societății engleze. A acceptat prin Actul
de mărturisire a credinței (Test Act, 1673) excluderea catolicilor din toate funcțiile
statului. Cel mai important document promulgat de rege a fost Habeas Corpus Act
din 1679, care garanta libertatea individuală și stabilește normele de arestare și
judecarea deținuților. Prin această lege, Parlamentul încerca să contracareze
tendințele de reinstaurare a absolutismului regal. Trecerea la catolicism a
urmașului la tron, Iacob al II-lea, și nașterea fiului acestuia, a determinat o
puternică reacție populară.

Iacob al II-lea a promulgat Declarația de indulgență (1687) care acorda catolicilor,

libertate religioasă și politică. În consecință, Parlamentul a votat Actul de
excludere care garanta succesiunea la coroană doar a necatolicilor. Regele Iacob al
II-lea a încheiat o alianță cu regele Ludovic al XIV-lea, alianță ce îi permitea să
întrețină o armată redutabilă. Văzând în această alianță o amenințare, Parlamentul
face apel la Wilhelm de Orania, stathouder-ul Olandei, soțul fiicei lui Iacob al II-
lea, Maria.

Revoluția Glorioasă
Articol principal: Revoluția Glorioasă.
Deoarece regele Iacob al II-lea Stuart a încercat să restaureze absolutismul
monarhic, opoziția a hotărât abdicarea regelui. Instalarea în noiembrie 1688 ca
regent al Angliei, fără nici un fel de incident, a lui Wilhelm de Orania a intrat în
istorie sub numele de ,,Revoluția glorioasă”.

În 1689 este elaborată "Declarația drepturilor" (engleză Bill of Rights) care stabilea
prerogativele regelui. Suveranul nu putea impune impozite, nu putea să organizeze
vreo armată fără avizul Parlamentului; Parlamentul trebuia convocat la intervale
regulate; regele nu putea să suspende punerea în execuție a legilor și nici să
obstrucționeze în vreun fel respectarea lor; procedurile judiciare se desfășoară prin
intermediul juraților;

7
Cetățenii au dreptul de a-și alege reprezentanții săi.

Triennal Act (1694) fixa durata unei legislaturi la 3 ani, instituind obligativitatea
alegerilor periodice și luând regelui posibilitatea de a convoca sau nu parlamentul
după bunul său plac. Se punea bazele primei monarhii parlamentare din lume.

Actul de toleranță (1689) acorda o relativă libertate a cultelor.

Actul de instalare (1701), prin care tronul putea fi oferit, în caz de lipsă de urmași
direcți, și pe linie colaterală a dinastiei, cu condiția de apartenență la confesiunea
protestantă. Practic, legea elimina dinastia Stuart, de confesiune catolică, de la
succesiunea la Coroană, deschizând astfel calea instaurării dinastiei protestante
germane de Hanovra.

Actul de unire (1707), constituia Regatul Unit al Marii Britanii, din unirea efectivă
a Angliei cu Scoția. Ulterior, în 1801, prin uniunea cu Regatul Irlandei, se va numi
Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei.

"Revoluția glorioasă" consacră monarhia parlamentară în care ,,regele domnește,

dar nu guvernează". Regele este șeful bisericii, al armatei, al justiției, al
diplomației. Puterea executivă aparține Cabinetului, condus de primul-ministru,
care este răspunzător în fața Parlamentului. Puterea legislativă este încredințată
unui parlament bicameral alcătuit din Camera Lorzilor (membri ereditari sau
numiți de rege), și Camera Comunelor (membri aleși prin vot cenzitar). Se edifică
un sistem al partidelor politice: Tory, care susțineau puterea regală, erau în
principal reprezentanți ai marii nobilimi; și Whig, protestanți și antiabsolutiști, erau
reprezentanți ai burgheziei și claselor mijlocii, fiind adepți al liberalismului.

Bibliografie
Barg, M.A., Cromwell și epoca sa, București, 1955.
Berstein, Serge, Milza, Pierre, Istoria Europei, vol. 3, Iași, Institutul European,
1999.
Carlton, Charles, Charles the First, London, 1985.

8
Ciachir, Nicolae, Istoria universală modernă, vol. I, București, Ed. Oscar Print,
1998.
Maurois, André, Istoria Angliei, București, 1970.
Milton, John, Scrieri alese, București, 1959.
Mureșan, Camil, Revoluția burgheză din Anglia, București, 1964.
Praser, Antonia, Cromwell, vol. I-II, București, 1982.
Travelyan, G.M., Istoria ilustrată a Angliei, București, 1975.