− “If you open the Pandora's box, you never know what Trojan' orses will jump out.

t.” - Ernest
Bevin, on the first attempt to impose a supranational government on the peoples of Europe.

Dan Prodan, Repanovici Gabriela

Prof.
Planul Marhshall: primul eşec

Motivul care a declanșat interesul Statelor Unite ale Americii a fost dominat de frica față de
partidul comunist, care devenise unicul cel mai mare partid in Assembly. Această temere a pornit
odată cu decalajul economic din crunta iarna a anului 1946-1947, care a determinat schimbarea
gândirii optimiste de după război cu privire la potențialul Europei de vest de a se redresa din punct
de vedere economic. Washington a început să prezinte îngrijorări serioase în privința ambițiilor
comuniste în Europa.

Ironic, prima țară care s-a confruntat cu o criză economica a fost UK: suprasolicitată de
angajamentele militare pe care încă le avea de onorat, dar și de efortul cetățeniilor în urma a cei 6
ani de război, costuri susținute în urma împrumuturilor americane uriașe „Lend-Lease”, care a
costat SUA $45.5 bilioane.

La terminarea războiului din Japonia în august 1945, Statele Unite ale Americii a dizolvat rapid
Lend-Lease. Impactul asupra economiei britanice a fost comparat de John Maynard Keynes ca fiind
„financial Dunkirk”. Keynes, care era la acea vreme cel mai respectat economist din Occident, a fost
trimis în SUA pentru negocieri. În decembrie 1945, a reușit in finalizarea unor împrumuturi in
valoare de $3.75 bilioane din partea statului american, dar si 1.25 din partea Canadei. Termenii
negocierii au fost duri, cerând ca lira sterlină să fie fără costuri pentru schimbul în dolar,
subminând în același timp comerțul important al Marii Britanii cu ale sale coloni si Commonwalth.

În timpul iernii anului 1946-1947, guvernul a fost obligat să exporte cărbune pentru a se redresa
cheltuielile. Nivelul energetic era extraordinar de scăzut. Fabrici care produceau bunuri pentru
export au fost oprite din funcțiune sau încetinite din punct de vedere al producției. Austeritățile
care erau resimțite pe cetățeanul de rând erau chiar mai drastice decât pe vreme de război:
planificarea cât mai optimă a hainelor și mâncării se extinde până la pâine.

În iulie, anul 1946, guvernul a raportat ca menținerea anumitor zone din Germania sub ocupație
britanică necesită costuri de £80 milioane, o suma pe care UK nu și-o putea permite. Singura
soluție era ca acele zone să fie integrate din punct de vedere economic. SUA dar si Marea Britanie
începuseră deja să ajute guvernul german centrat in Länder. S-a ajuns de acord că atât zonele
britanice cât și cele americane să fie comune- „brizone”- începând cu întâi ianuarie 1947, Statele
Unite plătind pentru trei sferturi din costuri.

Alte împovărări financiare au urmat și în urma responsabilităților militare dar și politice pe care
Marea Britanie le avea in estul Mediteranei. Aceasta a informat Washingtonul pe data de 21
februarie 1937 ca este în incapacitatea de a continua să susțină guvernele Turciei și Greciei având
totodată presiuni în urma angajamentului din Palestina, unde mandatul britanic devine încordat
de campania evreilor naționaliști dar și grupărilor teroriste de a crea statul Israel.

Întâlnirea cu privire la criza Marii Britanii dintre membrii congresului si a departamentului de stat,
a avut un așa rezultat care, cum spune Dean Acheson, va deveni cunoscut ca „teoria domino”.
Confruntându-se cu posibilitatea preluării comuniste atât in Turcia cât și în Grecia, a declarat ca

PAGE 1
miza era mult mai mare decât cele două state. Dacă aceste țări cad pradă socialismului, acesta s-ar
putea răspândi la sud în Iran dar şi India.

Termenii ajutorării au fost întemeiați în graba, iar în urma adunării congresului din data de 12
martie 1947, Truman solicită aprobarea asistenței. atât militate cât și economice, cu costuri de $400
milioane pentru Grecia și Turcia. „Este nevoie de politicile americane pentru a susține oamenii
libere care opun rezistență subjugării de către armatele minoritare sau de presiuni externe.” Acesta
a constituit „Truman Doctrine”, care va deveni ghidul Statelor Unite în probleme diplomatice
pentru următorii patruzeci de ani.

Această perioada a marcat începutul politicilor americane in privința Războiului Rece, într-un timp
în care fragilul détente dintre aliații vestici și cei din est era vizibil șubred. În timp ce partidul
comunist câștiga alegerile electorale în România, Ungaria şi Cehoslovacia, devenise clar faptul că
Stalin intenționa să transforme statele Europei centrale într-un imperiu Sovietic.

Negocierile dintre Marea Britanie, Uniunea Sovietică şi Statele Unite nu aveau niciun rezultat cu
privire la viitorul Germaniei, iar in decembrie 1947 sovieticii cer Germaniei să plătească marea parte
din reparații, fapt ce a dus la oprirea tratativelor.

George Marshall, secretarul de stat al Statelor Unite, a organizat o echipă de oficiali, conduși de
către sfătuitorul acestuia, George Kennan. Țelul său era să dezvolte o nouă strategie în privința
ajutorării economiei europene. Trei mari figuri care au făcut posibilă dezvoltarea acestei idei au fost
trei membri ai consiliului pentru relații străine: Dean Acheson, Will Clayton, şi George Kennan.
Kennan şi Clayton au avut constat discuții cu unul dintre prietenii francezi ai Washingtonului, care
se ocupa de economia Franței, Jean Monnet. În urma cooperării acestora, a luat naștere Eurpean
Recoverz Programme, cunoscut şi sub denumirea de Planul Marshall. Acesta a fost anunțat de
însuși George Marshall pe data de 5 iunie 1947, într-un discurs ținut la universitatea Harvard:

„Este deja evident faptul că, înainte ca guvernul Statelor Unite să-şi continue efortul în
privință susținerii Europei în procesul de revenire de după război, trebuie să existe anumite înțelegeri
între statele europene în așa fel încât să se maximizeze contribuția guvernului american, acesta
urmând a acționa cum crede de cuviință. Nu ar fi adecvat şi nici corespunzător ca Statele Unite să
creeze un program pentru a pune Europa pe picioare. Acest lucru este treaba Europei. Inițiativa, cred
eu, trebuie să pornească din partea Europei. Rolul guvernului american constă în ajutorul prietenesc
pentru alcătuirea planului european, urmat apoi de intervenția practică care e considerata de
cuviință. Programul trebuie să fie aprobat de un număr mare, dacă nu chiar toate, tarile europene.”

Ca şi răspuns la declarația lu Marshall, șaisprezece țări europene au acceptat să participe la

conferința de la Paris pe data de 12 iulie 1947, pentru a forma un grup cunoscut şi sub denumirea de
Comitetul European Economic de Cooperare (CEEC). Rezultatul cooperării a fost raportul de pe 12
decembrie care, pentru acoperirea perioadei dintre 1948-1951, cele șaisprezece națiuni ar avea
nevoie de $19.1 bilioane de dolari. Șapte zile mai târziu, pe 19 decembrie, președintele Truman a
demarat în congresul American „European Recovery Bill”, alocând fonduri în valoare de $17
bilioane.

În ansamblu, planul Marshall a fost privit ca un gest altruistic din partea Statelor Unite. Nu sunt de
neglijat totuși interesele majore pe care statul american îl are asupra comerțului cu Europa, acesta

PAGE 2
privind bătrânul continent drept o piață imensă cu câteva milioane de potențiali consumatori.
Suportul economic pentru Europa ar reprezenta numeroase oportunități pentru producătorii
disperați în urma acaparării pe piața economică a materialelor de război.

Corporațiile americane au observat deschiderea pe care acestea le au cu privire la achiziționarea

bunurilor europene la preturi infime. Cu o economie slăbită din partea Europei, acesta reprezintă
un prilej pentru Statele Unite de a-şi exercita presiunea asupra adoptării şi mai multor idei liberale
în privința comerțului.

Un element deosebit de importanta a planului Marshall a fost componenta politică. În ciuda

abordării „hands off”, condițiile impuse asupra statelor erau în așa manieră pentru a promova o
Europa federală, o creație care pentru Departamentul de Stat să devină sfântul Grail.

Nu cu mult după anunțarea Planul Marshall, entuziasmul pe care acesta îl provoca era prezentat
pretutindeni. În Marea Britanie, pe data de 14 mai 1947, Churchill a lansat la Albert Hall Mișcarea
Europei Unite. Acesta repeta constant sintagma de Statele Unite ale Europei, în care SUA, Uniunea
Sovietică şi Marea Britanie să fie sponsori pentru a sprijini integrarea Germaniei în lumea
Occidentală. Țări precum Marea Britanie, Belgia, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda şi Elveția
formau un nou comitet: „International Co-ordination of Movements for the Unification of Europe
Committee”.

În ciuda suportului orchestrat din partea Europei, şi a unui lobby în Washington, congresul Statelor
Unite rămâne ostil la propunerea lui Marshall. Însă presiunile externe rămân constante: în
februarie anului 1948, Cehoslovacia intră sub ocupație comunista. Toate încercările congresului de
a opune rezistență planului Marshall au eșuat în cele din urmă. Pe data de 13 martie, planul a fost
susținut de senat, iar pe 2 aprilie a fost aprobat de House of Representatives cu o un vot major 329-
74.

Francezii erau de părere ca amenințarea comunistă era avantajoasă. Mendès-France afirmă că:
„Comuniștii ne fac un fac o favoare imensă. Datorită faptului ca suntem sub „amenințarea
comunistă”, americanii sunt supuși unui efort deosebit pentru a ne ajuta. Trebuie să menținem
constant aparența unui pericol comunist.”

În urma propunerii lui Churchill, congresul a avut loc la Zurich, pentru a se planifica atât din punct
de vedere politic dar şi economic integrarea europeană. Participanții au fost într-un număr mare,
iar ca o consecință a fost incapabilitatea de a ajunge la mai multe consensuri, cu excepția unuia: „

PAGE 3