Introducere

Rolul metaforei în psihologie

Probabil vă întrebați care este legătura dintre domeniul psihologiei și figura de stil –
metafora ,deoarece într-o primă instanță cele două par a nu avea interdependență. Însă, spre
mirarea tuturor, metafora are un rol terapeutic în psihologie și este folosită pentru ca pacienții să
își schimbe modul în care percep realitatea și totodată schimbarea comportamentală a acestora.

Pentru a putea defini mai întâi conceptul de ”metaforă terapeutică” trebuie să ne întrebăm
mai întâi ce este metafora și care sunt originile sale. Putem afirma faptul că aceasta este una
dintre cele mai vechi noțiuni a științei limbajului făcând parte din registrul stilistic a acestuia.
Termenul ”metaforă”vine din cuvântul grecesc ”metapherein” și reprezintă ideea de ”a
transporta,a transfera”.În greacă o ”metaforă”este ceva care mișcă lucruri între locuri diferite.
Prima descriere a fost făcută de către Aristotel ”o figură de stil prin care un cuvânt sau o
expresie denotând un tip de obiect sau acțiune este folosit în locul altuia pentru a sugera o
asemănare sau analogie între ele” și presupune ”transferul relației dintre un set de obiecte și
celălalt în scopul unei explicații succinte”. Deci, metafora este o figură de stil prin care se trece
de la sensul obișnuit al unui cuvânt la alt sens, prin intermediul unei comparații subînțelese.
Filosofii și lingviștii i-au acordat o importanță deosebită în actul comunicării, însă metafora
descrisă de aceștia pun în evidență doar lucruri sau ființe și se găsesc sub forma unor expresii sau
fraze. Evenimentele sau anumite procese compleze, în schimb, ar fi greu de surprins sub forma
unei singure expresii sau a unei fraze.

Totuși metafora nu este doar o formă a limbii, ci mai are o definiție pe lângă aceasta și poate
fi interpretată ca o formă fundamentală a gândirii. Metafora a fost definită prin folosirea unor
comparații și i-au fost găsite în jur de 125 de definiții diferite (și acestea fiind doar o parte din
ele).

În psihologie, însă, metafora terapeutică ia forma unor mituri, povestiri, fabule ce au rolul de-
al face pe om să se raporteze la realitatea în care trăiești, adică să facă o analogie între
povestioară/fabulă/mit și realitatea cu care interferează acesta. Acestea sunt mai mult sau mai
puțin complexe și care se apropie sau se identifică cu ceea ce retorica numește
”alegorie”,”fabulă”, ”parabolă”.

John Locke afirmă faptul că procesele noastre mentale de bază sunt metaforice. Deci putem
spune că noi vedem realitatea prin prisma unor metafore, unor realități cunoscute doar de noi. Și
conflictele interpersonale pot să apară datorită diferențelor de concepte definite de către noi
înșine.

Metaforele terapeutice sau povestirile terapeutice (deoarece în psihoterapie aceste două sunt
echivalente) sunt create în funcție de necesitățile individului, de problemele pe care le are acesta
și construcțiile interne specifice acestuia. Aceste metafore capătă valoare doar dacă se realizează
o conexiune între terapeut, client și problema acestuia.

Inițial, metafora terapeutică, în construcția sa evidențiază un conflict, dar care își găsește
rezolvarea într-un mod cu totul inedit. Astfel clientul dacă se află într-o situație asemănătoare își
va reconsidera problema și o va privi dintr-o altă perspectiva ajungând la noi soluționări a
problemei în cauză. Atitudinile și așteptările clientului sunt cele care dau forță de transfer
semnificațiilor, punându-l astfel în postura căutării unor semnificații mai profunde.

Putem observa ca încă dinainte ca psihoterapia să devină o disciplină științifică s-au folosit
așa zisele povestiri terapeutice, acestea dovedindu-și semnificația pedagogică în religie și nu
numai. Originea poveștirilor se află în religie, ce puneau în evidență anumite învățăminte
folositoare tuturor creștinilor, aceștia ghidându-se în viață după normele morale ale poveștirilor
religioase. De aici au pornit și poveștile tradiționale pe care cei mai în vârstă (oamenii înțelepți)
le adresau celor tineri pentru a-i ajuta în rezolvarea de probleme, pentru a le oferi un model în
viață, pentru promovarea unor valori, concepte morale. De asemenea, au apărut și poveștile
transcurtale pentru conștientizarea identității naționale și pentru schimbări în economie,politică și
comportamentul față de mediul înconjurătorul. Chiar în viața de zi cu zi putem observa faptul că
suntem atrași de anumite cântece, texte și expresii cotidiene care corespund cu realitatea cu care
ne confruntăm. Folosim anumite expresii cu sens metaforic ”timpul este neiertător” sau ”viața
este asemeni unei vacanțe” și nu ne dăm seama că în procesul de socializare cu ceilalți, prin
aceste metafore, nu ne adaptăm la realitatea obiectivă ci la realitatea minții celuilalt.
 Astfel, prezentarea anumitor idei sub forma unor povești, metafore, pilde face mult mai
ușoară înțelegerea unor concepte abstracte și semnificația acestora mai profundă deoarece
anumite lucruri nu sunt pe înțelesul oricui.

Iar faptul că indiviul înțelege mult mai ușor anumite concepte, acesta va avea o altă perspectivă
asupra problemei și va găsi o soluție de rezolvare mult mai eficientă.

Cei care au studiat metafore în cea mai mare profunzime ai ei au fost Sigmun Freud, William
James , iar Milton Erickson a găsit modalități de a folosi metafora în psihoterapie.

Freud susținea faptul că este imposibil ca psihologii să opereze fără expresii metaforice,
acestea constituind o bază a psihologiei. De asemena a declarat că noi putem descrie lucruri doar
cu ajutorul analogiei și nu este nimic ciudat în acest caz. A fost un devotat a lui Platon și a crezut
în teoriile sale pragmatice susținând că această cunoaștere umană este ca o poveste probabilă.
Astfel a luptat ca psihanaliza să ajungă o poveste cât mai probabilă folosind orice metaforă ce
promitea că-l va duce cât mai departe. De altfel, majoritatea conceptelor utilizate de Freud sunt
sub forma unor metafore : ”complexul lui Oedip”, ”complexul castrării”. Inconștientul era
conceptul central al teoriei psihanalitice, acesta fiind în sinea lui o construcție metaforică care
varia de la o persoană la alta dar avea câteva trăsături generale pe care le găsim în basme și
mituri. Oricât a vrut de mult să fie convingător, el însăși a recunoscut în cartea ”Interpretarea
visurilor” că analogiile și metaforele sale aveau nevoie de îmbunătățiri.

William James numit și tatăl psihologiei americane moderne credea că știința nu este altceva
decât căutarea unei analogii și analogiile unei științe- analogiile care pun în evidență orice formă
de cunoaștere- sunt mai degrabă schimbătoare decât fixe. A insistat asupra faptului că mereu este
o nouă cale de a experimenta o realitate și mereu este o nouă modalitate de a categorisi orice
experiență. O ultimă formă a metaforei care a fost dezbătută de către James, care era strâns legată
cu pragmatismul, empirismul radical și pluralismul, a fost metafora Darwaniană a variației,
selecției și funcției. Toate stările și acțiunile psihologice, conform lui James, sunt produse ale
variației și selectivității spontane care rezultă din trebuințele noastre.

Milton Erickson, un maestru în domeniul metaforei, obișnuia să spună povești fără raport
direct cu problema pacientului, ci spunea niște povești absurde astfel încât să inducă clientul în
eroare. Repeta fraze precum „Există lucruri pe care le știți,dar nu știți că le știți. Când veți știi
ceea ce nu știți că știți, atunci vă veți schimba.”Acest gen de replici îl făceau pe client să se
interiorizeze și să caute în adâncul său.
Lucrările sale abundau în metafore, fie din experiența personal, fie din cea a pacienților, dar
munca sa nu a fost apreciată inițial, astfel încât nu a teoretizat aspectele referitoare la utilizarea
metaforelor terapeutice. Dar în cele din urmă, colaborarea cu E. Rossi a condus la susținerea unei
teorii în acest domeniu.

În concluzie, folosirea metaforelor în psihologie reprezentă o serie de avantaje în ceea ce

privește terapia, interpretarea anumitor probleme, cautarea unor soluții noi, perspective noi
asupra anumitor idei/concepte.

Bibliography
David E.Leary (1994). Metaphors in the History of Psychology. Cambridge Studies in the History of
Psychology