UNI VERSI TATEA ANDREI ŞAGUNA

Str. 1907 nr. 25, cod 8700, CONSTANŢA, ROMÂNI A,Tel/ Fax: (0040)41/ 51.05.00, 66.25.20
e-mail: univsag una@tomrad.ro

FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE

SPECIALIZAREA DREPT (anul II)

DREPT CIVIL
TEORIA GENERALĂ A OBLIGAŢIILOR

Conf. Univ. Dr. CRISTIAN JORA

Asist. Univ. ŞTEFANA TĂMĂŞAN

1
 CONSTANȚA
2010

CAPITOLUL I
CONTRACTUL CA IZVOR DE OBLIGAŢII

I.1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

I.1.1. Noţiune – contractul este acordul de voinţă între două sau

mai multe persoane, pentru a constitui, a modifica sau a stinge între
acestea raporturi juridice.

I.1.2.Voinţa juridică şi limitele acesteia în contract

!!! Contractele sunt guvernate de principiul libertăţii de voinţă;
adică toate convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile
contractante.

I.2. CLASIFICAREA CONTRACTELOR

1) După conţinutul lor, distingem: contracte sinalagmatice (bilaterale)

şi contracte unilaterale

2) După scopul urmărit de părţi, avem: contracte cu titlu oneros şi

contracte cu titlu gratuit.
♦ Contractele cu titlu oneros pot fi:
- Comutative;
- Aleatorii.
♦ Contractele cu titlu gratuit pot fi:
- Acte dezinteresate;
- Liberalităţi.

3) După modul de formare: contracte consensuale, contracte solemne

şi contracte reale.

4) După efectele produse: contracte constitutive sau translative de

drepturi reale şi contracte generatoare de drepturi de creanţă sau
contracte declarative de drepturi.

5) După durata de executare: contracte cu executare dintr-o dată

(imediată) şi contracte cu executare succesivă.

2
6) După cum au o denumire proprie, ori nu: contracte numite şi
contracte nenumite.

7) După corelaţia dintre ele: contracte principale şi contracte

accesorii.

I.3. ÎNCHEIEREA CONTRACTELOR

I.3.1. Încheierea contractelor reprezintă realizarea acordului de

voinţă al părţilor asupra clauzelor contractuale.

!!! Acordul se realizează prin întâlnirea, pe deplin concordantă a

unei oferte de a contracta, cu acceptarea acestei oferte.

I.3.2. Condiţii de valabilitate

♦ Condiţiile esenţiale pentru valabilitatea unei convenţii sunt:
- Capacitatea de a contracta;
- Consimţământul valabil al părţii ce se obligă;
- Un obiect determinat;
- O cauză licită.

!!! În cazul nerespectării condiţiilor de validitate poate intervenii

sancţiunea nulităţii absolute sau relative.

1) Capacitatea de a contracta – contractul este valabil dacă

consimţământul este exprimat de o persoană capabilă de a contracta.

2) Consimţământul – este exteriorizarea sau manifestarea hotărârii de a

încheia contractul.

♦ Condiţii de valabilitate:
- Să provină de la o persoană cu discernământ;
- Să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
- Să fie exteriorizat;
- Să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.

♦ Viciile de consimţământ:
- Eroarea;
- Dolul sau viclenia;
- Violenţa;
- Leziunea.

3
3) Obiectul – este acela la care părţile sau numai una dintre ele se obligă.

♦ Condiţiile obiectului:
- Să fie determinat sau determinabil;
- Să existe;
- Să fie în circuitul civil;
- Să fie licit şi moral;
- Să fie posibil;
- Cel ce se obligă să fie titularul dreptului;
- Să constea într-un fapt personal al celui care se obligă.

♦ Contractul trebuie să aibă inserate următoarele clauze:

- Obligaţiile ce revin părţilor în derularea contractului;
- Condiţiile de livrare şi de calitate a bunurilor şi serviciilor;
- Termenele;
- Modalităţile de plată şi garantare a preţului;
- Instrumentele de plată;
- Modul de soluţionare al eventualelor litigii;
- Stabilirea penalităţilor.

4) Cauza (scopul) – adică scopul urmărit de părţi la încheierea

contractului.

♦ Condiţiile cauzei:
- Să existe;
- Să fie reală;
- Să fie licită;
- Să fie morală.

I.4. CONDIŢIILE DE FORMĂ ALE CONTRACTULUI

I.4.1. Oferta de a contracta – este propunerea pe care o face o

persoană altei persoane, de a încheia un anumit contract, în condiţii
determinate.

♦ Condiţiile ofertei:
- Să constituie o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă, cu
intenţia de a angaja din punct de vedere juridic;
- Să fie fermă;
- Să fie neechivocă;
- Să fie precisă şi completă;

4
 - Când se urmăreşte încheierea unui contract intuituu personae, oferta
trebuie făcută unei persoane determinate.

I.4.2. Acceptarea ofertei – este o manifestare a voinţei juridice a

unei persoane de a încheia un contract în condiţiile prevăzute în oferta ce
i-a fost adresată în acest scop.

♦ Condiţiile acceptării ofertei:

- Să concorde cu oferta;
- Să fie neîndoielnică;
- Să provină de la o persoană căreia i-a fost adresată;
- Să intervină înainte ca oferta să devină caducă ori să fie revocată.

I.4.3. Momentul încheierii contractului – momentul încheierii

contractului este acela în care acceptarea întâlneşte oferta.

♦ În practică, sunt întâlnite mai multe situaţii, precum:

- Contractul se încheie între prezenţi;
- Contractul se încheie prin telefon;
- Contractul se încheie prin corespondenţă (adică între absenţi), iar
faţă de această situaţie avem mai multe sisteme:
● Sistemul emisiunii sau declaraţiunii;
● Sistemul expedierii acceptării;
● Sistemul recepţiei acceptării de către ofertant;
● Sistemul informării.

I.4.4. Locul încheierii contractului

♦ Atunci când contractul se încheie între părţi prezente, locul este
acela în care acestea se găsesc.
♦ În cazul contractului încheiat prin telefon locul încheierii va fi acela
unde se află ofertantul.
♦Dacă contractul se încheie prin corespondenţă, locul încheierii
contractului este localitatea în care se află ofertantul şi unde i-a fost
adresată corespondenţa.

I.5. EFECTELE CONTRACTULUI

I.5.1. Interpretarea contractului – este operaţiunea prin care

se determină înţelesul exact al clauzelor contractului.

♦ Reguli de interpretare:
Caracteristici: - aceste reguli nu sunt imperative;

5
 - sunt reguli subsidiare;
- sunt reguli subiective.

1) Interpretarea contractelor nu după sensul literar al cuvintelor, ci

după intenţia comună a părţilor;
2) Contractul obligă nu numai la ce s-a stipulat expres, ci şi la
toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea obligă;
3) Clauzele obişnuite se subînţeleg;
4) Dacă contractul cuprinde clauze sau cuvinte îndoielnice, există
mai multe reguli;
5) Clauzele contractelor nu se interpretează separat, ci coroborat.

I.5.2. Obligativitatea contractului

1) Între părţile contractante.
!!! Regula este aceea conform căreia contractul este legea
părţilor.
!!! Excepţia este denunţarea unilaterală şi intervine, de exemplu:
- în cazul locaţiunii pe durată nedeterminată;
- în cazul mandatului, care este în principiu revocabil;
- în cazul denunţării contractului de societate;
- în cazul contractului de depozit, care poate fi denunţat de către
deponent.

!!! Forţa obligatorie a contractelor încetează sau se modifică altfel

decât prin acordul părţilor ori prin denunţare unilaterală:
- în cazul morţii uneia dintre părţile contractului;
- în cazul prorogării legale a unor contracte dincolo de termenele
prevăzute de părţi;
- când intervine un caz de forţă majoră.

2) În raporturile cu persoanele care nu au calitatea de părţi

contractante (efectele contractului faţă de terţi) – actul încheiat între
anumite părţi nu poate să vatăme şi nici să profite altor persoane.

♦ Principiul relativităţii efectelor contractului.

!!! Regula este aceea conform căreia convenţiile n-au efect decât
între părţile contractante.
!!! Excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractelor:

- Promisiunea faptei altuia – aceasta este numai o aparentă

excepţie de la principiul relativităţii efectectelor contractului. Aceasta
reprezintă de fapt un contract prin care o persoană – debitorul – se
obligă faţă de creditor, să determine o terţă persoană să-şi asume un

6
 anume angajament juridic în folosul creditorului din contract.
Obligaţia asumată de debitor în promisiunea faptei altuia este o
obligaţie de rezultat: debitorul se obligă să determine pe terţa
persoană să-şi ia un anume angajament faţă de creditor.

- Stipulaţia pentru altul (contractul în favoarea unui terţ) – fiind un

contract de genul celor nenumite, stipulaţia pentru altul nu este
definită de legiuitor prin reguli speciale, ea fiind stabilită de părţile
contractante, în funcţie de condiţiile reale în care îşi dau acordul de
voinţă. Cu toate acestea, putem defini contractul în folosul altei
persoane ca fiind acel contract prin care o parte, denumită stipulant,
dispune ca cealaltă parte, denumită promitent, să dea, să facă sau
să nu facă ceva în folosul unei terţe persoane, străine de contract,
denumită terţ beneficiar. Aplicaţii ale contractului în folosul unei terţe
persoane sunt: donaţia cu sarcini, contractul de transport de
bunuri, asigurările facultative, asociaţia şi fundaţia, renta
viageră, concesiunea unor stabilimente de utilitate publică.

- Simulaţia – împrejurarea de natură a face inopozabil faţă de terţi un

anumit contract este simulaţia. Aceasta este o operaţiune juridică ce
constă în încheierea unui contract aparent, care dă impresia creării
unei situaţii juridice diferită de cea reală, şi încheierea concomitentă
a unui alt contract, secret, în care sunt precizate adevăratele
raporturi juridice pe care părţile înţeleg să le stabilească în realitate.
Caracteristic simulaţiei este faptul că ea presupune existenţa
concomitentă, între aceleaşi părţi, a două contracte: unul public,
aparent, denumit şi contract simulat, prin care se creează o anumită
aparenţă juridică ce nu corespunde realităţii; un altul secret, denumit
contraînscris, care corespunde voinţei reale a părţilor şi prin care
acestea anihilează, în tot sau în parte, aparenţa juridică creată prin
actul public, simulat.
Simulaţia poate să îmbrace mai multe forme:
► contractul aparent (public) poate fi fictiv;
► contractul poate fi deghizat, iar deghizarea poate fi totală
(când urmăreşte a ascunde însăşi natura contractului secret) sau
parţială (dacă aparentul contract se mărgineşte a face să fie ignorate
numai anumite elemente ale contractului secret);
► o altă formă a simulaţiei este interpunerea de persoană, caz
în care contractul aparent se încheie între anumite persoane, fiind
însoţit de un contract secret – contraînscris – prin care se precizează
că adevăratul beneficiar al contractului este o altă persoană decât
cea care apare în contractul public.

7
 I.5.3. Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice
1) Excepţia de neexecutare a contractului – este un mijloc de apărare
aflat la dispoziţia uneia din părţile contractului sinalagmatic, în cazul în care
i se pretinde executarea obligaţiei ce-i incumbă, fără ca partea care
pretinde această executare să-şi execute propriile obligaţii.

♦ Pentru a se invoca excepţia de neexecutare trebuiesc îndeplinite

următoarele condiţii:
- Obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi contract;
- Din partea celuilalt contractant să existe o neexecutare, chiar
parţială;
- Neexecutarea să nu se datoreze faptei celui ce invocă excepţia;
- Părţile să nu fi convenit un termen de executare a uneia din
obligaţiile reciproce;
- Nu se cere ca debitorul să fi fost pus în întârziere;
- Invocarea excepţiei are loc direct între părţi.

2) Rezoluţiunea – este o sancţiune a neexecutării culpabile a contractului

sinalagmatic, constând în desfiinţarea retroactivă şi repunerea părţilor în
situaţia avută anterior încheierii contractului.

♦ Caracterele admisibilităţii rezoluţiunii:

- Una din părţi să nu-şi fi executat obligaţiile ce-i revin;
- Neexecutarea să fi fost imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit
obligaţia;
- Debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere în
condiţiile prevăzute de lege.
În afară de rezoluţiunea judiciară, părţile înseşi pot insera în contract
clauze exprese privind rezoluţiunea contractului pentru neexecutare, clauze
ce poartă denumirea de pacte comisorii - acestea pot fi de patru grade.

3) Rezilierea – este o sancţiune a neexecutării culpabile a contractului

sinalagmatic, constând în desfiinţarea pentru viitor a efectelor acestuia.

!!! Rezilierea desfiinţează contractul numai pentru viitor, fără

efect retroactiv.

I.5.4. Riscul contractului

!!! Regula este aceea că riscul contractului este suportat de
debitorul obligaţiei imposibil de executat.

8
 ► În cazul în care obiectul contractului îl constituie bunuri de gen,
transferul dreptului de proprietate operează numai odată cu predarea de
către cumpărător, deoarece, ca regulă, numai în acest moment se
realizează individualizarea bunurilor.
► Potrivit dispoziţiilor Codului civil, lucrul este în rizico – pericolul
creditorului, afară dacă debitorul este în întârziere; în acest caz rizico –
pericolul este al debitorului. Debitorul, în acest caz, vânzătorul – se va
putea exonera de acest risc, dacă va face dovada că lucrul ar fi pierit şi la
creditorul – cumpărător, dacă i-ar fi fost predat în termen.
► Riscul contractului va fi suportat de către vânzător şi în acele
cazuri în care, deşi este vorba de bunuri certe, transferul dreptului de
proprietate nu se produce la încheierea contractului, ci se produce ulterior,
iar bunul piere înainte de a fi operat transferul proprietăţii.
► Conform art. 1018 alin. 1 C.civ. când obligaţia este contractată sub
o condiţie suspensivă, obiectul convenţiei rămâne în rizico – pericolul
debitorului, care s-a obligat a-l da, în caz de îndeplinire a condiţiei.

I.6. NULITATEA ÎN MATERIA CONTRACTELOR

I.6.1.Nulitatea relativă
Este relativă acea nulitate care sancţionează nerespectarea, la
încheierea actului juridic civil, a unei norme care ocroteşte un interes
particular, individual sau personal. Atrag nulitatea relativă următoarele
cauze:
- Viciile de consimţământ;
- Lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil;
- Nerespectarea regulilor privind capacitatea de exerciţiu a persoanei,
precum nerespectarea unor incapacităţi instituite pentru protecţia
unor interese individuale, astfel:
● vânzarea între soţi este interzisă;
● tutorii nu pot cumpăra bunurile persoanelor de sub tutela lor
(cât timp socotelile n-au fost date şi primite);
● mandatarii, atât convenţionali cât şi legali, împuterniciţi a
vinde un lucru, nu pot să-l cumpere;
● persoanele care administrează bunuri ce aparţin statului,
comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor nu pot cumpăra
bunurile aflate în administrarea lor;
● funcţionarii publici nu pot cumpăra bunurile statului sau
unităţilor administrativ-teritoriale care se vând prin mijlocirea lor.

I.6.2. Nulitatea absolută

9
 Este absolută acea nulitate care sancţionează nerespectarea la
încheierea actului juridic a unei norme care ocroteşte un interes general,
obştesc. Dacă obligaţia principală este atinsă de nulitatea absolută, ea va fi
nulă absolut şi, prin urmare, obligaţia accesorie a fidejusorului va fi stinsă.
Avem în vedere următoarele situaţii:
- Încălcarea regulilor speciale privind capacitatea civilă a persoanelor;
● nerespectarea unei incapacităţi speciale, impusă pentru
ocrotirea unui interes obştesc;
● lipsa capacităţii de folosinţă a persoanei juridice şi
nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă;
- Lipsa totală a consimţământului, cum este cazul erorii-obstacol:
error în negotio şi error in corpore;
- Nevalabilitatea obiectului actului juridic civil;
- Lipsa cauzei ori caracterul imoral sau ilicit al acesteia;
- Nerespectarea formei cerute ad validitatem;
- Lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei administrative;
- Încălcarea ordinii publice şi a bunelor moravuri;
- Frauda legii.

CAPITOLUL II
ACTUL JURIDIC UNILATERAL CA IZVOR
DE OBLIGAŢII

II.1. CARACTERIZARE GENERALĂ

Caracteristic pentru actul unilateral de voinţă ca izvor de obligaţii este

faptul că unica voinţă de a se angaja din punct de vedere juridic,
manifestată de către o persoană, este suficientă pentru a da naştere unei
obligaţii a acesteia, fără a fi necesară o acceptare din partea creditorului.
Din momentul în care voinţa unilaterală generatoare de obligaţii a fost
manifestată, ea devine irevocabilă, namaiputând să fie retractată de către
autor.

II.2. ACTELE ÎN CARE VOINŢA UNILATERALĂ ESTE

CONSIDERATĂ IZVOR DE OBLIGAŢII

Dintre cazurile de acte juridice unilaterale cel mai frecvent citate, ca

izvor de obligaţii, menţionăm:
► Promisiunea publică de recompensă – acel act juridic prin care
o persoană se obligă în mod public, să plătească o recompensă persoanei
care va îndeplini un anumit act sau fapt.

10
 ► Promisiunea publică de premiere a unei lucrări, în caz de
reuşită la un concurs – aceasta obligă pe cel ce a făcut promisiunea să
plătească premiul persoanei a cărei lucrare sa acţiune merită premiată,
potrivit condiţiilor concursului arătate în promisiune.
► Oferta de purgă a imobilului ipotecat – cel ce doreşte să
apeleze la procedura purgei trebuie să îndeplinească trei condiţii: să fie
dobânditorul imobilului ipotecat, să fie străin de datorie, să nu fie garant al
ipotecii.
► Oferta de a contracta – se are în vedere oferta în care se
precizează termenul de valabilitate a propunerii de a contracta.
► Titlurile de credit – obligaţia de plată asumată de către cel ce
subscrie un titlu de valoare la purtător se naşte din angajamentul unilateral
al subscriitorului.
► Gestiunea intereselor altuia – se întemeiază pe ideea actului
juridic unilateral ca izvor de obligaţii.
► Stipulaţia pentru altul – se consideră că obligaţia promitentului se
naşte din actul unilateral de voinţă al acestuia.
► Renunţarea la drepturi – aceasta reprezintă izvor de obligaţii
când se renunţă la o creanţă garantată prin ipotecă.
► Testamentul.

CAPITOLUL III
FAPTUL JURIDIC CA IZVOR DE OBLIGAŢII

III.1. CONSIDERAŢII GENERALE

Codul civil reglementează două izvoare de obligaţii distincte şi

anume: gestiunea de afaceri şi plata lucrului nedatorat, acestea alcătuind,
în concepţia codului, categoria cvasicontractelor ca izvoare de obligaţii
civile.
Pe baza acestora, practica judecătorească şi literatura de specialitate
au construit şi teoria obligaţiei de restituire născută din faptul îmbogăţirii
fără justă cauză.

III.2. GESTIUNEA INTERESELOR ALTEI PERSOANE

III.2.1. Noţiune şi reglementare

Instituţia gestiunii de afaceri este reglementată de art. 987-991 C.civ.
Doctrina, urmând dispoziţiile legale, a definit gestiunea intereselor
altei persoane ca fiind o operaţie ce constă în acea că o persoană

11
intervine, prin fapta sa voluntară şi unilaterală, şi săvârşeşte acte materiale
sau juridice în interesul altei persoane, fără a fi primit mandatul din partea
acesteia din urmă. Persoana care intervine prin fapta sa voluntară se
numeşte gerant (negotiorum gestor), iar persoana pentru care se
acţionează se numeşte gerat. Ca izvor de obligaţii, gestiunea de afaceri se
întemeiază pe ideea de echitate.

III.2.2. Condiţiile gestiunii de afaceri

1) Gerantul să acţioneze din proprie iniţiativă, fără vreo însărcinare
prealabilă – geratul trebuie să fie complet străin de operaţia pe care
gerantul o săvârşeşte în interesul său.
2) Gerantul trebuie să acţioneze cu intenţia de a gera interesele
altuia – dacă gerantul acţionează cu convingerea că săvârşeşte acte
pentru sine, nu ne aflăm în prezenţa unei gestiuni de afaceri.
3) Obiectul gestiunii poate consta atât în acte materiale, cât şi în
acte juridice – actele de gestiune efectuate de gerant nu trebuie să
depăşească limitele unui act de administrare; cu toate acestea, şi un
act de dispoziţie poate face obiectul gestiunii.
4) Gerantul să nu fi lucrat cu intenţia de a face o liberalitate
geratului.

III.2.3. Capacitatea părţilor

Gerantul, săvârşind acte în contul altei persoane, trebuie să aibă
capacitate de exerciţiu deplină. Geratul nu trebuie să îndeplinească nicio
condiţie de capacitate, deci poate fi o persoană deplin capabilă, cât şi o
persoană lipsită de capacitate sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

III.2.4. Efectele gestiunii intereselor altei persoane

A. Obligaţiile gerantului – acestea sunt:
►Gerantul are obligaţia de a continua gestiunea începută până ce
geratul sau moştenitorii săi vor fi în măsură să o preia.
►Actele de gestiune să fie efectuate de gerant ca un bun proprietar.
►Gerantul are obligaţia de a da socoteală geratului despre gestiunea
sa; deci se vor aplica prin analogie, dispoziţiile referitoare la mandat.
►Răspunderea gerantului – în cazul în care intervenţia sa a fost
necesară, răspunderea gerantului pentru un eventual prejudiciu cauzat
geratului prin îndeplinirea actelor de gestiune va fi angajată numai în
ipoteza în care vina sa îmbracă forma dolului, adică a intenţiei.

B. Obligaţiile geratului:
►Obligaţia de a restitui gerantului toate gheltuielile necesare şi utile
pe care le-a făcut, fiind excluse cheltuielile voluptoarii.

12
 ►Obligaţia geratului de a îndeplini toate îndatoririle contractate de
gerant în numele său, în raporturile cu terţii.
III.2.5. Ratificarea gestiunii de către gerat
Prin ratificare, proprietarul aprobă actele de gestiune efectuate de
gerant. În această ipoteză, în care geratul a ratificat gestiunea, retroactiv
aceasta se va converti într-un contract de mandat; astfel geratul, devenind
mandant, va fi ţinut de toate actele pe care gerantul le-a încheiat în numele
său, indiferent dacă ele au fost sau nu utile.

III.2.6. Proba gestiunii intereselor altei persoane

Vom distinge după cum obiectul ei constă în fapte materiale sau acte
juridice; în primul caz, gerantul va putea recurge la orice mijloc de probă, în
cel de al doilea, se vor aplica regulile cu privire la proba actelor juridice.

III.2.7. Dreptul de retenţie al gestorului de afaceri

Potrivit unor păreri majoritare din doctrină, gerantul ca şi mandatarul,
va avea un drept de retenţie asupra bunurilor geratului până la achitarea de
către acesta a cheltuielilor pe care le-a făcut.

III.3. PLATA NEDATORATĂ (PLATA INDEBITULUI)

III.3.1. Consideraţii generale

Plata nedatorată a fost definită ca fiind executarea de către o
persoană a unei obligaţii la care nu era ţinută şi pe care a făcut-o fără
intenţia de a plăti datoria altuia. Cel care a efectuat o asemenea plată se
numeşte solvens, iar cel care a primit-o se numeşte accipiens.
La plata nedatorată solvensul devine creditorul unei obligaţii de
restituire a ceea ce el a plătit, iar accipiensul este debitorul aceleiaşi
obligaţii.

III.3.2. Condiţiile plăţii nedatorate

1) Prestaţia solvensului să fie făcută cu titlu de plată, indiferent de
obiectul ei (o sumă de bani, un bun individual determinat sau un bun
determinat prin caractere generice). Este necesar deci, ca solvensul
să nu fi făcut prestaţia cu titlu de împrumut, donaţie, depozit etc.

2) Plata să fie nedatorată, adică să nu aibă fiinţă; nu interesează dacă

datoria nu a existat niciodată sau a existat, dar fusese stinsă prin
plată sau prin alt mod de stingere a obligaţiilor.

13
 3) Plata să fi fost făcută din eroare, adică solvensul să fi avut credinţa că
este debitor al accipiensului.

III.3.3. Efectele plăţii nedatorate

A. Obligaţiile accipiensului:
Se face distincţie între accipiensul de bună-credinţă şi cel de rea-
credinţă.
►Accipiensul de bună-credinţă, a cărui bună-credinţă este prezumată
este ţinut: să restituie lucrul, păstrând fructele; dacă a înstrăinat lucrul,
trebuie să restituie numai preţul primit şi nu valoarea lui; dacă lucrul a
pierit în mod fortuit, va fi liberat de obligaţia de restituire.
►Accipiensul este de rea-credinţă atunci când, deşi ştia că nu i se
datorează plata, o primeşte.

B. Obligaţiile solvensului – acesta va fi ţinut să restituie atât accipiensului

de bună-credinţă, cât şi accipinsului de rea-credinţă, cheltuielile făcute cu
conservarea lucrului sau cele care au dus la o sporire a valorii sale. Prin
urmare, solvensul va restitui cheltuielile necesare şi utile, nu şi cheltuielile
voluptoarii.

III.3.4. Excepţii de la principiul plăţii nedatorate

♦ Cazul obligaţiilor civile imperfecte (naturale) achitate de bunăvoie
de către debitor.
♦ Nedatorată este şi plata unei obligaţii imorale sau ilicite.
♦ Când plata nedatorată s-a făcut unui incapabil, acesta nu va restitui
decât în măsura îmbogăţirii sale.
♦ Când plata datorată a fost făcută de o altă persoană decât
debitorul, iar creditorul accipiens a distrus cu bună-credinţă titlul constatator
al creanţei sale, el nu va restitui plata solvensului aparent.

III.4. ÎMBOGĂŢIREA FĂRĂ JUSTĂ CAUZĂ

III.4.1. Consideraţii generale

Instituţia îmbogăţirii fără justă cauză răspunde unui principiu de
echitate, după care nimeni nu se poate îmbogăţi în detrimentul altuia.
Îmbogăţirea fără justă cauză reprezintă faptul juridic prin care
patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei
persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic.

III.4.2. Condiţiile pentru intentarea acţiunii în restituire

1) Trebuie să aibă loc o mărire a patrimoniului, prin dobândirea unei
valori evaluabile în bani.

14
 2) Să se producă o diminuare a unui patrimoniu, ca urmare a măririi
altuia.
3) Să existe o legătură între sporirea unui patrimoniu şi diminuarea
celuilalt, adică atât sporirea, cât şi micşorarea, să fie efectul unei
cauze unice.

4) Să nu existe un temei legitim al îmbogăţirii unui patrimoniu în

detrimentul altuia.

5) Să nu existe alt mijloc de recuperare a pierderii pricinuite.

CAPITOLUL IV
RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ

IV.1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND RĂSPUNDEREA

CIVILĂ

IV.1.1. Noţiune – totalitatea normelor de drept ce reglementează

obligaţia persoanelor de a repara prejudiciile cauzate prin nerespectarea
unor dispoziţii contractuale sau prin fapte extracontractuale.

!!! Ca natură juridică răspunderea reprezintă un fapt social.

IV.1.2. Importanţa răspunderii civile

!!!Răspunderea civilă ajută la protejarea drepturilor subiective şi
antrenarea răspunderii acelora care încalcă asemenea drepturi.

IV.1.3. Principiile răspunderii civile

♦ Ca principii fundamentale amintim:
- Principiul reparării integrale a prejudiciului;
- Principiul reparării în natură a prejudiciului;
- Principiul legalităţii;
- Principiul răspunderii pentru culpă;
- Principiul reparării prompte a prejudiciului.

IV.1.4. Funcţiile răspunderii civile

♦ Esenţa şi finalitatea răspunderii civile implică următoarele funcţii:
- Funcţia educativ-preventivă – adică previne cauzarea unor prejudicii;

15
 - Funcţia reparatorie – prin aceea că urmăreşte acoperirea daunelor
suferite.

IV.1.5. Formele răspunderii civile

♦ Sunt cunoscute două forme ale răspunderii civile:
- Răspunderea civilă delictuală;
- Răspunderea civilă contractuală.

IV.2. RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ

IV.2.1. Reglemetare
♦ Răspunderea civilă delictuală este reglementată după cum urmează:
- art. 998-999 din Codul civil reglementează răspunderea civilă pentru
fapta proprie;
- art. 1000 alin. 1 reglementează răspunderea pentru prejudiciile
cauzate de lucruri, apoi răspunderea pentru prejudiciile cauzate de
alte persoane;
- art. 1000 alin. 2 reglementează răspunderea părinţilor pentru
prejudiciile cauzate de copiii minori;
- art. 1000 alin. 3 reglementează răspunderea comitentului pentru
fapta prepusului;
- art. 1000 alin. 4 reglementează răspunderea profesorilor şi
meşteşugarilor pentru prejudiciile cauzate de elevi şi ucenicii
acestora.

IV.3. RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA PROPRIE

IV.3.1. Noţiune – orice faptă a omului care cauzează un prejudiciu

obligă pe autorul acesteia la repararea prejudiciului, omul fiind
considerat răspunzător pentru prejudiciul cauzat pentru fapta sa, fie că a
fost săvârşită cu intenţie, fie din culpă sau neglijenţă.

IV.3.2. Condiţii generale pentru antrenarea răspunderii

a) Existenţa unui prejudiciu – acesta constă în rezultatul dăunător
de ordine patrimonială sau nepatrimonială suferit de o anumită persoană.

♦ Prejudiciul poate fi:

- Patrimonial – Nepatrimonial;
- Cauzat direct persoanei fizice – Cauzat bunurilor unei persoane;
- Previzibil – Imprevizibil;
- Instantaneu – Succesiv.

16
 !!! Pentru ca un prejudiciu să poată fi reparat, trebuie ca acesta să
aibă un caracter cert şi să nu fi fost încă reparat.

b) Existenţa unei fapte ilicite – adică fapta prin care se încalcă normele
dreptului obiectiv şi pe această cale sunt aduse prejudicii dreptului
subiectiv.

!!! Nu numai acţiunile reprezintă fapte ilicite, ci şi inacţiunile

adică atitudinea omisivă, neîndeplinirea anumitor activităţi,
neluarea anumitor măsuri, atunci când acestea trebuie luate
conform legii.

♦ Cauze care nu angajează răspunderea civilă:

- Legitima apărare – adică fapta săvârşită în scopul apărării vieţii,
integrităţii corporale, a sănătăţii, libertăţii, onoarei sau bunurilor
aceluia care exercită apărarea, ale altei persoane sau în apărarea
unui interes general.

- Starea de necesitate – adică fapta săvârşită pentru a salva de la un

pericol iminent, care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea
corporală sau sănătatea persoanei în cauză sau a altei persoane, ori
un bun important al său, al altuia ori un interes obştesc.

- Îndeplinirea unei activităţi impuse sau permise de lege sau a

ordinului superiorului – adică fapta prejudiciabilă impusă sau doar
permisă de lege, atunci când a fost săvârşită în condiţiile pe care
legea le reglementează şi fapta săvârşită de către organul
competent în îndeplinirea unui ordin de serviciu dat de autoritatea
competentă, dacă acel ordin nu este vădit ilegal.

- Exercitarea unui drept subiectiv civil – adică, persoana care

exercită prerogativele conferite de lege dreptului său subiectiv, nu
poate fi considerată că înfăptuieşte o acţiune ilicită, chiar atunci
când, exercitând în limitele normale dreptul său, s-au creat anumite
restrângeri sau prejudicii dreptului subiectiv al altei persoane.

- Consimţământul victimei – atunci când victima prejudiciului a

consimţit o anumită activitate care este de natură să-i cauzeze un
prejudiciu să fie totuşi desfăşurată.

IV.3.3. Raportul de cauzalitate

17
 !!! Pentru a se angaja răspunderea civilă delictuală, trebuie ca
între fapta ilicită şi prejudiciu să ia naştere un raport de cauzalitate, în
sensul că:
- prejudiciul produs trebuie să rezulte, să-şi aibă izvorul în fapta ilicită
săvârşită de altă persoană;
- între fapta ilicită şi prejudiciul suferit de victimă există legătură.

!!! Ca regulă, existenţa raportului de cauzalitate se determină cu

uşurinţă.

♦ Sisteme de determinare a raportului de cauzalitate:

- Sistemul echivalenţei condiţiilor;
- Sistemul cauzei proxime;
- Sistemul cauzei adecvate (denumit şi sistemul cauzei tipice);
- Sistemul cauzalităţii necesare;
- Sistemul unităţii indivizibile dintre cauză şi condiţii.

IV.3.4. Vina autorului prejudiciului

!!! Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a persoanei
care a cauzat un prejudiciu, trebuie alături de fapta ilicită, raportul de
cauzalitate şi un prejudiciul produs, să existe şi vina aceluia care a
săvârşit fapta, în sensul că fapta imputabilă autorului să fie produsă
printr-o acţiune săvârşită cu vinovăţie de către acesta.

!!! Angajarea răspunderii juridice implică săvârşirea faptei ilicite

cu vinovăţie, adică înfăţişarea în conştiinţa individului a caracterului
antisocial, contrar moralei, a faptei şi urmărilor acesteia.

IV.3.5. Capacitatea delictuală – existenţa vinovăţiei necesită o

atitudine psihică a persoanei de a evalua, de a înţelege şi de a-şi
reprezenta semnificaţie şi gravitatea faptelor comise, adică de a discerne
între elementul licit şi cel ilicit.

!!! Capacitatea delictuală are în vedere cazul minorilor, cazul

persoanelor lipsite de discernământ, care nu sunt puse sub interdicţie
judecătorească şi cazul persoanelor puse sub interdicţie
judecătorească.

IV.3.6. Formele şi gradul culpei – se are în vedere, sub acest

aspect, culpa sau vinovăţia sub forma intenţiei şi culpa sub forma
neglijenţei sau a imprudenţei.

18
 IV.3.7. Determinarea vinovăţiei (culpei)
!!! În cazul vinovăţiei prin intenţie directă sau indirectă,
determinarea acesteia se face prin elemente intrinseci, fiind exprimate
mai multe opinii, doar în privinţa culpei în forma imprudenţei sau a
neglijenţei.
IV.3.8. Cauze de înlăturare a vinovăţiei
- Fapta victimei însăşi;
- Fapta unei terţe persoane pentru care autorul nu este ţinut
răspunzător;
- Cazul fortuit;
- Cazul de forţă majoră.

IV.3.9. Proba elementelor răspunderii civile delictuale

!!! Victima prejudiciului trebuie să facă dovada în faţa instanţei
judecătoreşti, respectiv trebuie să dovedească existenţa prejudiciului,
a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi
prejudiciul produs şi a vinovăţiei.

IV.4. RĂSPUNDEREA PĂRINŢILOR PENTRU PREJUDICIILE

PRODUSE DE COPIII LOR MINORI

IV.4.1. Noţiune – este o răspundere civilă delictuală pentru fapta

altei persoane; potrivit dispoziţiilor legale, tatăl şi mama sunt responsabili
de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dânşii.

IV.4.2. Determinarea domeniului de aplicare a

prevederilor legale – art. 1000 alin. 2 din Codul civil este aplicabil
părinţilor, indiferent că filiaţia este din căsătorie, din afara căsătoriei sau din
adopţie.

IV.4.3. Fundamentul angajării răspunderii părinţilor

pentru prejudiciile produse de copiii lor minori – prin instituirea
răspunderii părinţilor pentru faptele copiilor minori se urmăreşte protecţia,
ocrotirea victimei prejudiciului, în sensul de a i se permite acesteia să-şi
recupereze dauna mai repede şi integral, ţinând seama de faptul că părinţii
au posibilităţi materiale.

!!! Se consideră că, răspunderea părinţilor se întemeiază pe

nerespectarea de către aceştia a obligaţiei ce le revine de a
supraveghea copiii minori.

19
 IV.4.4. Condiţiile generale pentru răspunderea părinţilor
pentru prejudiciile produse de minori
♦ Se cer a fi întrunite urătoarele condiţii:
- Existenţa unui prejudiciu;
- Existenţa unei fapte ilicite;
- Existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită comisă şi
prejudiciul produs;
- Vinovăţia sau culpa autorului.

IV.4.5. Condiţiile speciale pentru angajarea răspunderii

părinţilor
♦ Este necesară şi întrunirea unor condiţii speciale:
- Copilul să fie minor;
- Copilul să locuiască la părinţii săi - în legătură cu această codiţie se
disting în practică mai multe situaţii:
● copilul minor fuge de la locuinţa părinţilor;
● copilul minor se află temporar la prieteni, la rude în
vizită, cu acordul părinţilor;
● copilul minor se află internat în spital etc.

IV.4.6. Efectele răspunderii părinţilor – atunci când sunt

îndeplinite toate condiţiile cerute de lege, părinţii au obligaţia să repare
integral prejudiciul cauzat victimei prin săvârşirea faptei ilicite de către
copilul lor minor.

IV.4.7. Cauze de înlăturare a răspunderii părinţilor –

răspunderea părinţilor este înlăturată când nu sunt întrunite condiţiile
generale ale răspunderii civile şi atunci când, copilul are stabilită o locuinţă
legală la o instituţie de ocrotire sau la o altă persoană fizică, ne referim aici
la situaţiile în care:
- părinţii ar putea să probeze că în culpă sunt profesorii, meşteşugarii;
- sau se angajează răspunderea comitentului pentru fapta prepusului
minor.

IV.5. RĂSPUNDEREA INSTITUTORILOR ŞI ARTIZANILOR

PENTRU PREJUDICIILE PRODUSE DE ELEVII, RESPECTIV
UCENICII AFLAŢI SUB SUPRAVEGHEREA ACESTORA

IV.5.1. Sediul materiei – reprezintă o formă de răspundere civilă

delictuală indirectă, pentru fapta altei persoane, dispoziţiile legale
regăsindu-se în Codul civil, art. 1000 alin. 4.

20
 IV.5.2. Determinarea domeniului de aplicare a
prevederilor legale – se referă la stabilirea şi lămurirea noţiunilor
precum, aceea de institutor, artizan, elev, ucenic, persoană care suferă
prejudicii.
IV.5.3. Fundamentul angajării răspunderii institutorilor şi
artizanilor
!!!Potrivit dispoziţiilor legale, răspunderea profesorilor şi
meşteşugarilor se angajează pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea
necorespunzătoare a obligaţiilor de supraveghere a elevilor şi
ucenicilor care se află sub autoritatea lor.

IV.5.4. Condiţiile generale pentru răspunderea

institutorilor şi artizanilor
♦ Victima prejudiciului trebuie să dovedească:
- Existenţa şi producerea prejudiciului;
- Săvârşirea faptei ilicite de către elev sau de către ucenic;
- Existenţa unui raport de cauzalitate dintre fapta ilicită a elevului sau
ucenicului şi prejudiciul care s-a produs;
- Dovedirea vinei elevului sau ucenicului.

IV.5.5. Condiţii speciale pentru răspunderea institutorilor

şi artizanilor
♦Este necesară întrunirea unor condiţii speciale, precum:
- Elevul sau ucenicul să fie minor;
- Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii trebuie să fi fost săvârşită de
elev sau ucenic, în timpul în care aceştia se aflau sau ar fi trebuit să
se afle sub supravegherea profesorilor sau meşteşugarilor.

IV.5.6. Efectele răspunderii institutorilor şi artizanilor – în

cazul întrunirii condiţiilor generale şi speciale de răspundere, victima
prejudiciului are dreptul la o acţiune în justiţie împotriva profesorului sau
meşteşugarului.

IV.5.7. Corelaţia dintre răspunderea părinţilor şi

răspunderea institutorilor şi artizanilor – intervine atunci când,
copilul minor are calitatea de elev sau ucenic şi, în această calitate, comite
o faptă ilicită, urmare căreia se produce un prejudiciu unei terţe persoane,
în perioada de timp în care elevul sau ucenicul se afla sau trebuia să se
afle sub supravegherea profesorului sau meşteşugarului.

21
IV.6. RĂSPUNDEREA COMITENŢILOR PENTRU
PREJUDICIILE PRODUSE DE PREPUŞII ACESTORA

IV.6.1. Sediul materiei – reprezintă unul dintre cazurile de

răspundere civilă indirectă, de mare importanţă practică, pe care o
reglementează Codul civil – art. 1000 alin. 3.

IV.6.2. Determinarea domeniului de aplicare a

prevederilor legale – determinarea noţiunii de comitent şi prepus, a
revenit practicii judiciare şi doctrinei; astfel s-a stabilit că este necesar să
existe o subordonare între comitent şi prepus, care îşi are izvorul într-un
acord de voinţă între aceştia, în sensul că, comitentul, care, poate fi
persoană fizică sau persoană juridică, încredinţează o anumită însărcinare,
a anumită activitate, unei persoane fizice care va avea calitatea de prepus.

IV.6.3. Fundamentul angajării răspunderii comitenţilor

pentru prejudiciile produse de prepuşii acestora
- O primă teorie, consideră fundamentul răspunderii comitentului
pentru fapta prepusului, ca fiind ideea de culpă a comitentului, în cadrul
căreia distingem:
● ideea culpei în alegerea prepusului (culpa in eligendo);
● ideea unei culpe în alegerea prepusului, combinată cu o culpă în
supravegherea acestuia (culpa in vigilando).

- O altă fundamentare a răspunderii comitentului are la bază şi ideea

că prepusul acţionează ca un adevărat mandatar al comitentului şi în
aceste condiţii, fapta ilicită a prepusului este însăşi fapta comitentului.

!!! Practica judiciară a adoptat ca fundament al răspunderii

comitentului pentru fapta prepusului, ideea de garanţie.

IV.6.4. Condiţiile generale pentru răspunderea

comitenţilor
♦ Victima prejudiciului trebuie să dovedească:
- Existenţa prejudiciului;
- Existenţa faptei ilicite a prepusului;

22
 - Existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul
produs;
- Existenţa vinei.

IV.6.5. Condiţiile speciale pentru răspunderea

comitenţilor
♦ Trebuie îndeplinite două condiţii pentru angajarea răspunderii
comitentului:
- Să existe un raport de cauzalitate;
- Fapta săvârşită de către prepus să se fi produs în cadrul funcţiilor pe
care i le-a încredinţat comitentul.

IV.6.6. Efectele răspunderii comitenţilor

a) Raporturile dintre comitent şi victima prejudiciului –
prepusul şi comitentul răspund pentru temeiuri diferite, în sensul că
prepusul răspunde pentru fapta proprie, iar comitentul pentru fapta
altei persoane, în calitate de garant al acesteia.

b) Regresul comitentului împotriva prepusului – comitentul are la

îndemână o acţiune în regres împotriva prepusului, pentru a-şi recupera
sumele pe care le-a plătit în locul acestuia, ca garant pentru activitatea
desfăşurată de către prepus.

IV.6.7. Corelaţia dintre răspunderea părinţilor şi

răspunderea comitenţilor pentru fapta prepusului
!!! Problema în discuţie se poate pune atunci când prepusul
minor săvârşeşte o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii cu referire la
exercitarea atribuţiilor ce rezultă din raportul de prepuşenie, în
exercitarea funcţiei pe care comitentul i-a încredinţat-o.

IV.7. RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE PRODUSE DE

ANIMALE

IV.7.1. Sediul materiei – Codul civil prevede că, proprietarul unui

animal sau persoana care se serveşte de animal este răspunzătoare de
prejudiciul cauzat de acesta, indiferent că animalul se află sub paza sa sau
că a scăpat şi, aflându-se în stare de libertate, produce o daună.

23
 IV.7.2. Determinarea domeniului de aplicare a
prevederilor legale – în cadrul acestei răspunderi, trebuie determinate
noţiunile de persoane chemate să răspundă şi animalele pentru care
urmează să se răspundă.

IV.7.3. Fundamentul angajării răspunderii pentru

prejudiciile produse de animale
♦ În doctrină au fost formulate două opinii:
- Fundamentarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale
pe ideea de risc;
- Fundamentarea răspunderii pe ideea unei prezumţii de culpă în
supravegherea animalului;
- Trebuie să mai adăugăm, teoria privind ideea de garanţie, ce revine
paznicului juridic al animalului.

IV.7.4. Condiţiile răspunderii pentru prejudiciile produse

de animale
!!! Există o prezumţie de pază juridică a proprietarului, iar
victima prejudiciului trebuie să facă proba că prejudiciul a fost produs
de către animal şi că la momentul producerii daunei animalul se găsea
sub paza juridică a celuia împotriva căruia se îndreaptă pentru
dezdăunare.

IV.8. RĂSPUNDEREA PENTRU RUINA EDIFICIULUI

IV.8.1. Sediul materiei – Codul civil prevede că, proprietarul unui

edificiu poartă răspunderea pentru prejudiciul produs prin ruina edificiului,
când ruina este urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de
construcţie.

IV.8.2. Determinarea domeniului de aplicare a

prevederilor legale – trebuie explicate noţiunile de edificiu, persoana
ţinută răspunzătoare, ruina edificiului, lipsă de întreţinere şi viciu de
construcţie.

IV.8.3. Fundamentul angajării răspunderii pentru ruina

edificiului
♦ Sunt cunoscute două orientări:
- Orientarea subiectivă în care se are în vedere răspunderea
întemeiată pe culpă;

24
 - O altă orientare are în vedere existenţa unei prezumţii absolute de
culpă.

IV.8.4. Condiţiile pentru antrenarea răspunderii pentru

ruina edificiului
!!! Victima trebuie să facă dovada:
- Existenţa daunei;
- Existenţa raportului de cauzalitate dintre ruina edificiului şi prejudiciul
produs şi să probeze că ruina edificiului a fost determinată de lipsa
de întreţinere sau a unui viciu de construcţie.

IV.8.5. Efectele răspunderii pentru ruina edificiului

!!! În cazul în care sunt întrunite toate elementele pentru
angajarea răspunderii civile delictuale a proprietarului, acesta este
ţinut să acopere dauna produsă victimei.

IV.9. RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE

LUCRURI, ALTELE DECÂT EDIFICIILE ŞI ANIMALELE

IV.9.1. Sediul materiei – Codul civil prevede că, este atrasă

răspunderea pentru prejudiciile cauzate de persoanele pentru care suntem
obligaţi să răspundem sau de lucrurile care se găsesc sub paza noastră.

IV.9.2. Determinarea domeniului de aplicare a

prevederilor legale – sunt necesare lămuriri cu privire la unele
elemente precum, noţiunea de pază juridică, de păzitor juridic, noţiunea de
cauzare a prejudiciului şi determinarea categoriei persoanelor ce au
calitatea de păzitori juridici.

IV.9.3. Fundamentul angajării răspunderii

♦ Sunt cunoscute două orientări:
- Concepţia răspunderii subiective, fundamentată pe ideea de culpă a
paznicului juridic al lucrului;
- Concepţia răspunderii obiective, care are în vedere faptul că
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, este
independentă de culpă.

IV.9.4. Condiţiile răspunderii

!!! Victima prejudiciului trebuie să dovedească:
- Existenţa prejudiciului;
- Existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta lucrului şi prejudiciul
produs;

25
 - Faptul că lucrul se află în paza juridică a unei persoane.

IV.9.5. Cauze exoneratoare de răspundere

!!! Pentru a fi exonerat de răspundere acela care exercită paza
juridică asupra lucrului poate să facă dovada fie a faptei victimei
însăşi, fie a faptei unei terţe persoane pentru care paznicul juridic nu
este ţinut a răspunde, fie a cazului de forţă majoră.

IV.9.6. Efectele răspunderii pentru lucruri

!!! Victima prejudiciului poate solicita despăgubiri de la acela
care exercită paza juridică a lucrului.

IV.9.7. Corelaţia dintre răspunderea pentru lucruri şi alte

feluri de răspundere civilă delictuală
!!! Se instituie o răspundere agravată pentru paznicul juridic al
lucrului ce a produs prejudiciul.

IV.10. RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ PENTRU

PREJUDICIILE PRODUSE DE ANUMITE LUCRURI
Se au în vedere următoarele categorii de răspundere:
- Răspunderea civilă delictuală pentru daunele produse mediului;
- Pentru prejudiciile produse de aeronave;
- Pentru pagubele nucleare.

CAPITOLUL V
EXECUTAREA OBLIGAŢIILOR ÎN GENERAL

V.1. EXECUTAREA DE BUNĂVOIE A OBLIGAŢIILOR (PLATA)

V.1.1. Plata pură şi simplă

Dacă în limbajul comun plata semnifică remiterea unei sume de bani,
în limbajul juridic plata semnifică executarea oricărei obligaţii.
Pentru ca obligaţia să se stingă prin efectul plăţii făcute de debitor,
această plată trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:
1) Obligaţia trebuie să existe, întrucât orice plată presupune o
datorie;

2) Cel ce face plata să fie una din următoarele persoane:

►debitorul însuşi sau reprezentanţii acestuia;
►un codebitor solidar sau/şi indivizibil;

26
 ►un fidejusor obligat personal sau un fidejusor propter rem;
►terţul deţinător al imobilului ipotecat, care dacă a plătit, îl
poate urmări însă pe debitor sau pe cel obligat accesoriu, la
alegere;
►un terţ neinteresat îl poate plăti pe creditor, fie lucrând în
numele debitorului, fie în nume propriu.
!!! De la principiul că plata poate fi făcută de oricine este
interesat există două excepţii:
- În primul rând, în cazul obligaţiilor intuituu personae, plata nu
poate fi făcută decât de debitorul acelei obligaţii.
- În al doilea rând, dacă părţile au convenit ca plata să fie făcută
de altcineva decât debitorul, cel ce a plătit se va subroga în
drepturile creditorului, astfel încât fidejusorul nu va fi liberat,
afară de cazul când prin aceeaşi convenţie s-au înţeles ca
solvens să nu se subroge în drepturile creditorului.

3) Plata trebuie să fie făcută uneia din următoarele persoane:

►creditorului însuşi, moştenitorilor săi cu titlu universal sau cu
titlu particular, convenţional sau judecătoresc;
►posesorului creanţei;
►terţului desemnat de justăţie pentru a primi plata, spre
exemplu unui creditor popritor.

4) Cât priveşte obiectul plăţii, acesta trebuie să îndeplinească

următoarele condiţii:
►Plata trebuie să constea în executarea întocmai a obligaţiei
asumate;
►Plata trebuie să fie indivizibilă, chiar dacă datoria ar fi
divizibilă, cu unele excepţii:
- în cazul în care părţile, prin convenţia lor, au hotărât contrariul;
- în caz de compensaţie;
- în cazul pluralităţii de fidejusori, unul dintre aceştia opune beneficiul
de diviziune;
- în cazul decesului debitorului care lasă mai mulţi moştenitori, datoria
se va diviza între ei;
- în cazul în care instanţa acordă debitorului termen de graţie, aceasta
poate eşalona plata;
- purga are, de asemenea, ca efect, divizarea plăţii, etc.

5) Cât priveşte împrejurările în care se face plata, aceasta trebuie

făcută în următoarele condiţii:
►La data când datoria a devenit exigibilă;
►Locul plăţii este cel convenit de părţi;

27
 ►Cheltuielile pentru efectuarea plăţii sunt în sarcina debitorului,
dar părţile pot conveni şi altfel.

V.1.2. Imputaţia plăţii

Pe lăngă condiţiile prezentate mai sus, mai este necesar ca plata să
fie integrală. Dacă debitorul care are mai multe datorii, a făcut o plată
parţială, această plată se va imputa asupra uneia dintre obligaţiile sale.
►Imputaţia poate fi făcută mai întâi prin acordul părţilor.
►Imputaţia poate fi făcută numai de debitor sau numai de creditor.
►În unele situaţii, legea dispune asupra modului cum se face
imputaţia.

V.1.3. Dovada plăţii

Cât priveşte sarcina probei, se face aplicarea principiului general
potrivit căruia cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o
dovedească; aceasta deci, revine creditorului care pretinde executarea
unei obligaţii şi care trebuie să facă dovada existenţei ei.
Cât priveşte mijloacele de probă, în majoritatea cazurilor creditorul
eliberează debitorului o chitanţă sub semnătură privată prin care atestă
plata; în cazul unei imposibilităţi materiale sau morale de a cere creditorului
o asemenea chitanţă, debitorul poate face dovada plăţii cu orice mijloc de
probă.

V.1.4. Oferta reală

Este posibil ca obligaţia debitorului principal să se stingă printr-o
ofertă de plată făcută de debitor creditorului, care, dacă nu o acceptă, este
urmată de consemnaţiune.
Când datoria are ca obiect o sumă de bani, oferta de plată trebuie să
îndeplinească o serie de condiţii:
1) Oferta trebuie să fie făcută: creditorului capabil de a primi,
sau mandatarului său legal ori convenţional, sau tutorelui;
judecătorului sindic; sechestrului judiciar; cesionarului;
uzufructuarului.
2) Trebuie să fie făcută de o persoană capabilă de a plăti
datoria: debitor sau orice persoană interesată.
3) Oferta reală trebuie să cuprindă: capitalul, dobânzile
exigibile, cheltuielile lichidate.
4) Dacă termenul a fost stipulat în favoarea creditorului, oferta
reală trebuie făcută în urma expirării termenului.
5) Dacă obligaţia este condiţională, oferta nu poate fi făcută
înaintea îndeplinirii condiţiei.

28
 6) Oferta trebuie făcută la locul hotărât în convenţie pentru
plată, iar în lipsa convenţiei, la domiciliul ales sau real al
creditorului.
7) Oferta trebuie făcută printr-un funcţionar public.
8) Funcţionarul trebuie să încheie un proces-verbal.
V.2. EXECUTAREA SILITĂ ÎN NATURĂ A OBLIGAŢIILOR

V.2.1. Executarea obligaţiilor de a da

Vom distinge după cum executarea silită are în vedere sume de bani,
bunuri individual determinate şi bunuri de gen.
1) Dacă obligaţia de a da are drept obiect o sumă de bani,
executarea ei în natură este întotdeauna posibilă, fără participarea
debitorului.
2) Dacă obligaţia de a da are ca obiect un bun individual determinat,
executarea silită în natură este posibilă doar dacă bunul respectiv
se mai găseşte la debitor. Referitor la un asemenea bun, cele
două obligaţii ale debitorului sunt: obligaţia de a transfera sau
constitui dreptul de proprietate sau un alt drept real asupra bunului
respectiv şi obligaţia de predare a bunului.
3) Atunci când obiectul obligaţiei de a da îl constituie un bun de gen,
dreptul de proprietate se va transmite numai la momentul
individualizării bunului.

V.2.2. Executarea obligaţiei de a face şi a nu face

Potrivit art. 1075 C.civ. orice obligaţie de a face sau a nu face se
schimbă în desdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului.
În realitate, regula se referă numai la obligaţiile intuitu personae, care
nu pot fi executate de bunăvoie.
Faptul că celelalte obligaţii de a face pot fi executate în natură rezultă
tot din dispoziţiile Codului civil, astfel: nefiind îndeplinită obligaţia de a face,
creditorul poate asemenea să fie autorizat de a aduce el la îndeplinire, cu
cheltuiala debitorului.

V.2.3. Daunele cominatorii

Daunele cominatorii constau într-o sumă de bani pe care debitorul
trebuie să o plătească pentru fiecare zi de întârziere – sau pentru o altă
unitate de timp: săptămână, lună – până la executarea obligaţiei.
Cuantumul sumei şi unitatea de timp pentru care se acordă se
stabilesc prin hotărâre judecătorească, iar dacă debitorul persistă în a nu-şi
executa obligaţia, instanţa poate mări cuantumul lor.

29
 Daunele cominatorii apar ca un mijloc de constrângere, prin
ameninţarea pe care o prezintă pentru debitor, spre a-l determina să-şi
execute obligaţia asumată.
Acestea nu trebuie însă confundate cu daunele interese, întrucât
scopul nu este decât cel de a obţine executarea, prin urmare, ele au mai
degrabă caracterul unei pedepse civile.

V.3. EXECUTAREA INDIRECTĂ A OBLIGAŢIILOR

(EXECUTAREA PRIN ECHIVALENT)

V.3.1. Consideraţii generale

Există situaţii când debitorul nu execută de bună voie obligaţia şi nici
nu realizează executarea silită în natură a acesteia. În această situaţie se
va recurge la executarea silită prin echivalent.
Despăgubirile ce pot fi solicitate poartă denumirea de daune-interese.
Despăgubirile pot fi acordate fie sub forma unei sume globale de bani, fie
sub forma unor sume prestate periodic. Aşadar, executarea indirectă a
obligaţiei înseamnă dreptul creditorului de a pretinde şi a obţine de la
debitor echivalentul prejudiciului pe care l-a suferit, ca urmare a
neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei
asumate.

V.3.2. Categorii de despăgubiri (daune-interese)

Despăgubirile (daunele-interese) sunt de două feluri: compensatorii şi
moratorii.
Despăgubirile compensatorii reprezintă echivalentul prejudiciului
suferit de creditor pentru neexecutarea totală sau parţială a obligaţiei.
Despăgubirile moratorii reprezintă echivalentul prejudiciului pe care
creditorul îl suferă ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei.

V.3.3. Condiţiile răspunderii civile contractuale

Prima condiţie pentru antrenarea răspunderii contractuale este să
existe un contract valabil încheiat, în caz contrar, răspunderea va fi
delictuală. Pentru a fi angajată răspunderea contractuală, mai este necesar
să fie întrunite următoarele condiţii:
- existenţa unui prejudiciu patrimonial;
- o faptă ilicită rezultată din nerespectarea unei obligaţii contractuale;
- raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu;
- existenţa vinovăţiei;
- punerea în întârziere a debitorului;
- să nu fi fost stipulată o clauză de nerăspundere.

30
 V.3.4. Condiţiile acordării de despăgubiri (daune-
interese)
V.3.4.1. Prejudiciul şi raportul de cauzalitate
Creditorul este obligat să facă dovada existenţei prejudiciului. Dacă
obiectul obligaţiei îl constituie o sumă de bani, legea fixează dobânda
legală, caz în care creditorul va proba doar punerea în executare.
Raportul de cauzalitate între fapta debitorului şi prejudiciul suferit de
creditor trebuie să fie dovedit, de asemenea, de către creditor, în cazul în
care întinderea prejudiciului nu este stabilită de lege.

V.3.4.2. Vinovăţia debitorului (culpa contractuală)

Este absolut necesar ca neexecutarea, executarea
necorespunzătoare sau executarea cu întârziere a obligaţiei să fie
imputabile debitorului. Condiţia vinei debitorului rezultă implicit din
dispoziţiile Codului civil din care putem desprinde două concluzii:
1) debitorul va fi obligat la plata despăgubirilor ori de câte ori
nu-şi execută obligaţia din vina sa, indiferent dacă aceasta a
constat în intenţie sau într-o simplă culpă;
2) în sarcina debitorului operează o prezumţie de vină, astfel
încât în materie contractuală vina debitorului este prezumată.
Debitorul nu va fi obligat la plata despăgubirilor atunci când nu a putut
executa obligaţia datorită unui caz fortuit sau unui caz de forţă majoră.

V.3.4.3. Punerea debitorului în întârziere

Potrivit dispoziţiilor legale, dacă obligaţia consistă în a da sau a face,
debitorul se va pune în întârziere printr-o notificare ce i se va face prin
tribunalul domiciliului său.
Punerea în întârziere trebuie să îmbrace una din următoarele forme:
1) Notificare sau somaţie extrajudiciară (o interpelare verbală
făcută de creditor nu are efect);
2) Cerere de chemare în judecată, chiar dacă e adresată unei
instanţe necompetente, sau chiar dacă ar fi prematură.
Există situaţii în care nu este necesară îndeplinirea unor formalităţi de
punere în întârziere, debitorul fiind de drept în întârziere:
►cazurile anume determinate de lege;
►când părţile au convenit expres că debitorul este în întârziere la
împlinirea termenului la care trebuia să execute, fără îndeplinirea vreunei
formalităţi;
►când obligaţia, prin natura sa, nu putea fi îndeplinită decât într-un
termen determinat, pe care debitorul l-a lăsat să expire fără a-şi executa
obligaţia;
►în cazul obligaţiilor continue, cum sunt cele de furnizare a energiei
electrice, a apei sau aceea de întreţinere a unui bun;

31
 ►în cazul încălcării obligaţiilor de a nu face.

Efectele punerii în întârziere sunt:

- de la data punerii în întârziere debitorul datorează creditorului
daune-interese moratorii;
- creditorul este îndreptăţit să ceară daune compensatorii;
- dacă obligaţia constă în a da un bun individual determinat, riscul se
strămută asupra debitorului;
- la obligaţiile care au ca obiect sume de bani:
● creditorul nu poate pretinde ca echivalent al prejudiciului
decât dobânda legală;
● creditorul nu este obligat să facă dovada că prin întârzierea la
executare i s-a cauzat un prejudiciu;
● dobânda legală este datorată din ziua cererii de chemare în
judecată, simpla notificare nefiind suficientă.

V.3.4.4. Convenţii cu privire la răspundere

Convenţia părţilor cu privire la răspunderea debitorului trebuie să
intervină înainte de ocazionarea prejudiciului pentru creditor; prin ea se
poate agrava, înlătura sau restrânge răspunderea debitorului.
Nu trebuie confundate convenţiile asupra răspunderii cu cele prin
care se determină anticipat întinderea obligaţiei de despăgubire (clauza
penală) sau cele care poartă asupra asigurării de responsabilitate din
partea unui terţ – asigurătorul.
♦ Convenţia de neresponsabilitate – înlătură integral
răspunderea debitorului. Astfel de convenţii sunt nule atunci când
vina debitorului îmbracă forma intenţiei.
♦ Convenţiile prin care se limitează răspunderea – restrâng
după ivirea prejudiciului prin neexecutare, întinderea reparaţiei
datorate
♦ Convenţii prin care se agravează răspunderea – prin astfel
de convenţii debitorul se obligă să plătească despăgubirea, chiar
dacă neexecutarea se datorează cazului fortuit sau cazului de forţă
majoră.

V.3.5. Evaluarea daunelor-interese

V.3.5.1. Evaluarea convenţională a daunelor interese. Clauza
penală
Clauza penală este o convenţie anticipată care cuprinde cuantumul
despăgubirilor compensatorii sau moratorii care vor fi datorate de partea în
culpă în caz de neexecutare a obligaţiilor contractuale; aceasta este o
măsură care garantează executarea reală.
Clauza penală prezintă următoarele caractere juridice:

32
 ►este o convenţie accesorie; ea trebuie să îndeplinească condiţiile
de validitate ale oricărei convenţii;
►fixând anticipat valoarea prejudiciului, clauza penală are valoare
practică, întrucât îl dispensează pe creditor de sarcina de a dovedi
existenţa şi cuantumul prejudiciului suferit în cazul neexecutării totale sau
parţiale a obligaţiei;
►obligaţia însoţită de clauza penală nu devine prin aceasta
alternativă;
►ca orice convenţie, clauza penală este obligatorie între părţi;
►clauza penală se va acorda doar atunci când sunt îndeplinite toate
condiţiile acordării de despăgubiri.

V.3.5.2. Evaluarea judiciară

La stabilirea despăgubirilor, instanţa va avea în vedere atât pierderea
efectiv suferită damnum emergens, cât şi câştigul pe care creditorul nu l-a
putut realiza lucrum cessans.
Potrivit dispoziţiilor Codului civil, debitorul nu răspunde decât de
daunele interese care au fost prevăzute, sau care au putut fi prevăzute la
facerea contractului, când neîndeplinirea obligaţiei nu provine din dolul său.
Excepţia de la acest principiu este atunci când, vina debitorului în
neexecutarea obligaţiei contractuale îmbracă forma intenţiei (dolului).
Prejudiciile indirecte nu sunt supuse reparării.

V.3.5.3. Evaluarea legală

În acest caz evaluarea se face de lege, iar o asemenea evaluare este
consacrată în cazul în care obiectul obligaţiei îl constituie o sumă de bani.
Astfel, la obligaţiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele-
interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară
de regulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune şi societate.
Aceste daune-interese se cuvin fără ca creditorul să fie ţinut a justifica
despre vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară
de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept.
Sunt interzise: plata anticipată a dobânzii; anatocismul sau dobânda
la dobândă (cămătăria).

V.4. DREPTURILE CREDITORULUI ASUPRA PATRIMONIULUI

DEBITORULUI

V.4.1. Consideraţii generale

Creditorul ştie (sau ar trebui să ştie) încă de la naşterea raportului
obligaţional că, dacă debitorul nu-şi execută de bunăvoie obligaţia, va
putea să-l constrângă fie la o executare în natură, fie la o executare prin

33
echivalent. De asemenea, legea îi dă şi drteptul la urmărirea întregului
patrimoniu al debitorului, precum şi dreptul de a lua anumite măsuri
destinate să asigure conservarea patrimoniului debitorului (obţinerea unui
sechestru asigurător; efectuarea unor inscripţii sau transcripţii imobiliare
sau înscrierea în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni, respectiv
intabularea în cartea funciară ale unor acte încheiate de debitor, prin care
acesta a dobândit drepturi reale).

V.4.2. Acţiunea oblică (indirectă sau subrogatorie)

Acţiunea oblică este acţiunea pe care creditorul o exercită pentru
valorificarea unui drept care aparţine debitorului său.
Temeiul juridic al acestei acţiuni este gajul general al creditorilor
chirografari.
Natura juridică este compozită: ea este un mijloc de asigurare a plăţii
creanţei; nu este o măsură de conservare, dar nu este nici o măsură de
executare, deoarece bunul nu va servi la îndestularea numai a creanţei
creditorului ce a exercitat acţiunea, ci la îndestularea tuturor creditorilor
chirografari.
Pentru admisibilitatea acţiunii oblice, trebuiesc îndeplinite următoarele
condiţii:
1) debitorul să fie insolvabil;
2) debitorul să fie inactiv, adică să nu-i acţioneze în instanţă pe
debitorii săi;
3) creanţa creditorului care acţionează trebuie să fie certă (adică
nediscutabilă din punct de vedere juridic), lichidă (adică
determinată în cuantumul ei) şi exigibilă (adică scadentă).

V.4.3. Acţiunea revocatorie (pauliană)

Acţiunea pauliană este acţiunea prin care creditorul poate cere
desfiinţarea (revocarea) pe cale judiciară a actelor juridice încheiate de
debitor în scopul prejudicierii sale.
Temeiul juridic al acţiunii este dreptul de gaj general al creditorilor
chirografari.
În privinţa naturii juridice, acţiunea pauliană este o acţiune în
inopozabilitate.
Acţiunea pauliană este o acţiune personală, în sensul că nu este
reală şi în sensul că profită numai creditorului care a introdus-o, ceea ce o
diferenţiază de cea oblică.
Titularii acţiunii trebuie să fie creditorul sau reprezentaţii săi, avânzii-
cauză.
Pentru admisibilitatea acţiunii, creanţa trebuie să fie certă, lichidă şi
exigibilă.

34
 CAPITOLUL VI
TRANSMITEREA OBLIGAŢIILOR

VI.1. CESIUNEA DE CREANŢĂ

VI.1.1. Noţiune şi reglementare

Cesiunea de creanţă este o convenţie prin care un creditor transmite
o creanţă a sa unei alte persoane. Creditorul care transmite creanţa se
numeşte cedent, persoana către care se transmite creanţa, care o
dobândeşte prin cesiune se numeşte cesionar, iar debitorul creanţei
transmise (cedate) se numeşte debitor cedat.
Ca varietăţi funcţionale ale cesiunii de creanţă, sunt cunoscute:
vinderea creanţei, aportul la o societate, cesiunea fiduciară.

VI.1.2. Condiţiile cesiunii de creanţă

Cesiunea de creanţă este o convenţie, un contract. Prin urmare, ea
trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate ale contractului. În
principiu, orice creanţă poate forma obiectul unei cesiuni, nu numai aceea
care are drept obiect o sumă de bani. Există însă şi categorii de creanţe
incesibile, cum este de exemplu pensia de întreţinere.
Pentru ca cesiunea de creanţă să fie opozabilă terţilor se cer a fi
îndeplinite următoarele condiţii:
- notificarea făcută de cedent sau cesionar debitorului cedat;
- acceptarea din partea debitorului cedat.
De asemenea, cesiunea de creanţă se va înscrie în Arhiva
Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.

VI.1.3. Efectele cesiunii de creanţă

1) Între părţi, ca efect al cesiunii de creanţă, din momentul realizării
acordului de voinţă, creanţa se transmite către cesionar.
2) Faţă de terţi, cesiunea produce efecte numai din momentul înscrierii
la Arhiva Electronică de Garanţii Mobiliare.

VI.1.4. Efectele cesiunii – obligaţia de garanţie

În cazul în care cesiunea de creanţă se face cu titlu oneros, în
raporturile dintre cedent şi cesionar ea produce şi un alt efect, anume acela

35
de a naşte în sarcina cedentului obligaţia de garanţie, care este de două
feluri: de drept şi convenţională.
►Garanţia de drept (legală) cuprinde obligaţia cedentului de a
răspunde de existenţa actuală a creanţei şi a accesoriilor sale.
►Părţile pot modifica regulile în materie de garanţie.
VI.2. SUBROGAŢIA ÎN DREPTURILE CREDITORULUI PRIN
PLATA CREANŢEI

În drept există două feluri de subrogări:

- reală – atunci când se substituie un lucru cu un alt lucru;
- personală – aceasta putând fi legală sau convenţională.

VI.2.1. Subrogaţia convenţională

Aceasta este de două feluri:
1) Subrogaţia consimţită de creditor, aceasta trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
- numai creditorul trebuie să consimtă la subrogarea terţului;
- convenţia de subrogare dintre creditor şi terţul solvens trebuie să fie
expresă;
- subrogaţia trebuie să se facă concomitent cu plata;
- actul trebuie să aibă dată certă.
2) Subrogaţia consimţită de debitor, pentru validitatea căreia se cere:
- actul de împrumut şi chitanţa de plată a datoriei să se facă în formă
autentică;
- în actul de împrumut să se precizeze expres suma ce se împrumută spre
a se plăti datoria;
- în chitanţa de plată a datoriei să se arate că datoria se plăteşte cu suma
împrumutată.

VI.2.2. Subrogaţia legală

Cazurile de subrogaţie legală sunt:
1) În folosul aceluia care, fiind el însuşi creditor, plăteşte altui creditor,
ce are preferinţă.
2) În folosul aceluia care, dobândind un imobil, plăteşte creditorilor căror
acest imobil era ipotecat.
3) În folosul aceluia care, fiind obligat cu alţii sau pentru alţii la plata
datoriei, are interes de a o desface.

VI.2.3. Efectele subrogaţiei

Cât priveşte efectele subrogaţiei, subrogatorul poate urmări:
- pe debitorul sau debitorii principali;
- pe fidejusorii personali ai debitorului;

36
 - pe cei ce se găsesc în posesia imobilelor afectate la siguranţa şi
garanţia datoriei debitorului (fidejusiune reală);
- pe terţii detentori de imobile ipotecate sau grevate de privilegii pentru
siguranţa creanţei.

VI.4. CESIUNEA CONTRACTULUI

Cesiunea contractului poate fi realizată în cadrul contractelor

sinalagmatice şi este definită, în general, ca o transmitere a calităţii de
contractant a uneia dintre părţi, împreună cu drepturile şi obligaţiile pe care
le comportă acea calitate, către o altă persoană decât cocontractantul său.

CAPITOLUL VII
TRANSFORMAREA OBLIGAŢIILOR

VII.1. NOVAŢIA

VII.1.1. Feluri şi condiţii generale

Potrivit Codului civil şi doctrinei există cinci specii de novaţie, astfel:
1) Novaţie prin schimbare de obiect sau novaţie obiectivă;
2) Novaţia prin schimbarea debitorului, care poate avea loc în două
moduri:
- pe cale de expromisiune;
- pe cale de delegaţie;
3) Novaţia prin schimbare de creditor;
4) Novaţia prin schimbarea cauzei obligaţiei;
5) Novaţia prin schibarea condiţiei suspensive sau a condiţiei rezolutorii.
Pentru a exista novaţie se cer a fi îndeplinite o serie de condiţii, astfel:
►existenţa unei prime obligaţii ce urmează a fi stinsă;
►crearea unei obligaţii noi valabile;
►noua obligaţia să conţină un element nou faţă de vechea obligaţie;
►capacitatea părţilor contractante;
►voinţa de a nova.

VII.1.2. Efectele novaţiei

Efectul principal al novaţiei este acela al stingerii vechii obligaţii şi
înlocuirea ei cu o obligaţie nouă.
Primul efect, cel extinctiv, este de a stinge prima obligaţie, ca şi cum
ea ar fi plătită, dar între novaţie şi plată există deosebirea că, în cazul

37
novaţiei, în momentul stingerii obligaţiei, o nouă obligaţie ia locul celei
vechi. Obligaţia nouă nu are însă nici natura şi nici efectele celei vechi.
Novaţia stinge definitiv, afară de convenţia contrară, accesoriile care
garantau vechea creanţă, iar aceste garanţii nu vor renaşte.

VII.2. DELEGAŢIA

Delegaţia este o convenţie prin care un debitor aduce creditorului său

angajamentul unui al doilea debitor, alături de el sau în locul lui.

VII.2.1. Delegaţia perfectă

Delegaţia perfectă se caracterizează prin aceea că delegatarul
(creditorul) descarcă prin delegaţie expresă pe delegant (vechiul debitor) şi
înţelege ca obligaţia să fie executată de delegat (noul debitor).

VII.2.2. Delegaţia imperfectă

Delegaţia imperfectă nu produce novaţie. Ea are loc atunci când
creditorul acceptă pe noul debitor oferit de cel vechi, fără însă a-l descărca
de datoria sa.
Cât priveşte natura juridică a delegaţiei imperfecte, s-a arătat că
ambii debitori nu sunt solidari, pentru că ei nu s-au obligat unul pe altul , iar
solidaritatea nu se presupune. Cu toate acestea, fiecare debitor poate fi
urmărit pentru datoria întreagă, fiindcă fiecare s-a obligat pentru tot.

VII.2.3. Delegaţia de plată

Delegaţia de plată este o convenţie prin care o persoană (delegant)
dispune ca debitorul său (delegatul) să remită suma pe care i-o detorează,
în mâinile altei persoane (delegatarul), care aceptă să devină creditorul
delegatului.
Această formă de delegaţie se practică pe scară întinsă în comerţul
bancar, sub forma cecurilor.

38
 CAPITOLUL VIII
MODURILE DE STINGERE A OBLIGAŢIILOR

VIII.1. CONSIDERAŢII GENERALE

Doctrina clasică a propus următoarea clasificare a modurilor de

stingere a obligaţiilor:
1) Moduri de stingere a obligaţiilor prin care creditorul obţine o
satisfacere a dreptului său:
- plata;
- darea în plată;
- plata cu subrogare;
- compensaţia;
- confuziunea;
- novaţia;
- termenul extinctiv;
2) Moduri de stingere care nu dau nici o satisfacţie creditorului:
- remiterea datoriei;
- imposibilitatea de executare;
- prescripţia extinctivă;
3) Moduri de stingere a obligaţiilor prin desfiinţarea raportului juridic
însuşi, pe cale de consecinţă obligaţia încetând de a mai avea raţiune
şi existenţă:
- anularea şi reciziunea;
- rezoluţiunea;
- rezilierea;
- revocarea;
4) Moduri de stingere a obligaţiilor rezultând din:
- acordul părţilor;
- denunţarea unilaterală a contractului;
- moartea debitorului în contractele intuitu persanae.

VIII.2. COMPENSAŢIA

Compensaţia este modul de stingere al obligaţiilor care constă în

stingerea a două obligaţii reciproce, până la concurenţa celei mai mici

39
dintre ele. Compensaţia este de trei feluri: legală, convenţională şi
judecătorească sau reconvenţională.

VIII.2.1. Compensaţia legală

Potrivit dispoziţiilorm legale, când două persoane sunt datoare una
alteia, se operează între dânsele o compensaţie, care stinge amândouă
datoriile.
Compensaţia legală trebuie să îndeplinească o serie de condiţii,
precum:
1) Reciprocitatea obligaţiilor;
2) Obligaţiile trebuie să aibă ca obiect o sumă de bani sau bunuri
fungibile de aceeaşi specie;
3) Ambele creanţe să fie lichide, adică să fie determinate cu exactitate
în valoarea lor;
4) Ambele creanţe să fie exigibile, adică să fi ajuns la scadenţă;
5) Creanţele ce urmează a se compensa să fie certe, adică existenţa lor
să nu fie discutabilă din punct de vedere juridic.

VIII.2.2. Compensaţia convenţională sau facultativă

Compensaţia convenţională este aceea pe care numai o parte poate
s-o invoce, iar nu ambele părţi, ca la compensaţia legală.
Compensaţia depinzând, în specie, de debitorul cu termen, se
numeşte facultativă. O condiţie a compensaţiei facultative este ca ambele
datorii să fie egale, pentru că debitorul nu-l poate obliga pe creditor să
primească o plată parţială, ceea ce în cadrul compensaţiei legale se poate
întâmpla.

VIII.2.3. Compensaţia judecătorească

Când datoriile reciproce nu sunt lichide sau nu au ca obiect bunuri
fungibile, unul dintre creditorii reciproci se poate adresa instanţei de
judecată, care va aprecia şi va putea dispune stingerea datoriilor până la
concurenţa celei mai mici.

VIII.3. CONFUZIUNEA

VIII.3.1. Noţiuni generale

Confuziunea constă în întrunirea în aceeaşi persoană, atât a calităţii
de debitor, cât şi a aceleia de creditor, în cadrul aceluiaşi raport juridic
obligaţional. Confuziunea se poate aplica tuturor obligaţiilor, independent
de izvorul lor.
Ea poate fi întâlnită în următoarele situaţii:

40
 - când creditorul moşteneşte cu titlu universal pe debitor sau
viceversa, când debitorul moşteneşte cu titlu universal pe creditor;
- când o terţă persoană moşteneşte în aceleaşi condiţii atât pe
creditor, cât şi pe debitor.
VIII.3.2. Efectele confuziunii
În principiu, aceasta stinge raportul juridic obligaţional cu toate
garanţiile şi accesoriile sale. Totuşi, se disting unele situaţii:
►Confuziunea operată prin concursul calităţii de creditor şi debitor
principal;
►Confuziunea operată prin concursul calităţii de debitor principal şi
fidejusor;
► Confuziunea operată prin concursul calităţii de creditor şi fidejusor.

VIII.3.3. Efectul încetării confuziunii asupra fidejusiunii

Cât priveşte încetarea confuziunii atunci când aceasta are loc printr-o
cauză posterioară actului ce a produs-o, confuziunea continuă a-şi produce
efectele faţă de, spre exemplu, fidejusori, detentorii imobilelor ipotecate,
datoria rămânând stinsă cu toate accesoriile sale.

VIII.4. DAREA ÎN PLATĂ

Codul civil nu prezintă în mod direct darea în plată ca un mijloc de

stingere a obligaţiilor, însă faptul că ea constituie unul dintre aceste
mijloace rezultă din dispoziţiile art. 1100: Creditorul nu poate fi silit a primi
alt lucru decât acela ce i se datoreşte, chiar când valoarea lucrului ar fi
egală sau mai mare. Astfel fiind, dacă creditorul nu poate fi silit să
primească lucrul oferit de debitor în locul celui datorat, el poate să-l
primească de bunăvoie.

VIII.5. REMITEREA DE DATORIE

VIII.5.1. Generalităţi
Remiterea de datorie este renunţarea cu titlu gratuit a creditorului de
a-şi valorifica creanţa pe care o are împotriva debitorului său. Remiterea
este o convenţie care, pentru a fi valabilă, presupune manifestarea de
voinţă a ambelor părţi, iar nu un act juridic unilateral, deci ea presupune şi
consimţământul debitorului.

VIII.5.2. Efectele remiterii de datorie

Cât priveşte efectele remiterii de datorie, aceasta stinge obligaţia cu
toate accesoriile sale, ca şi cum ar fi fost executată. Legea distinge după
cum remiterea este tacită sau expresă.

41
VIII.6. IMPOSIBILITATEA FORTUITĂ DE EXECUTARE

Obligaţia debitorului principal se poate stinge şi prin faptul că

executarea ei a devenit imposibilă datorită unui caz fortuit sau de forţă
majoră. Pentru ca debitorul principal să fie liberat, trebuie îndeplinite unele
condiţii:
- imposibilitatea de executare trebuie să privească o obligaţie de a da
un bun individual determinat în integralitatea sa;
- pentru ca debitorul să fie liberat prin intervenţia cazului fortuit sau a
celui de forţă majoră se cere ca pieirea obiectului obligaţiei să fi avut
loc fără vina (culpa) debitorului şi înainte de punerea sa în întârziere.

CAPITOLUL IX
OBLIGAŢII COMPLEXE

IX.1. OBLIGAŢIILE AFECTATE DE MODALITĂŢI

IX.1.1. Termenul
IX.1.1.1. Noţiune
Termenul dies este un eveniment, viitor şi sigur ca realizare, până la
care este amânată fie începerea, fie încetarea exerciţiului drepturilor
subiective şi executării obligaţiilor civile. Acesta se indică în mod obişnuit
printr-o dată calendaristică.

IX.1.1.2. Termenul extinctiv

Termenul extinctiv este acel termen care amână stingerea exerciţiului
dreptului subiectiv şi executării obligaţiei corelative, până la împlinirea lui.
Acest mod de stingere este normal la obligaţiile ca au ca obiect
prestaţii cu durata în timp sau o serie de prestaţii succesive. Împlinirea
termenului liberează pe debitor de obligaţia de a continua prestaţia sa
pentru viitor.

IX.1.1.3. Termenul suspensiv

Termenul suspensiv este acel termen care amână începutul
exerciţiului dreptului subiectiv şi executarea obligaţiei corelative, până la
împlinirea lui. Acest termen determină scadenţa unei obligaţii.

42
 IX.1.1.4. Efecte specifice termenului de graţie
Cât priveşte termenul de graţie, el se acordă de instanţă numai în
favoarea debitorului, în considerarea stării sale patrimoniale, fără
consimţământul creditorului şi chiar fără a se ţine seama de stipulaţiile
contractuale.
Ca efect al acordării unui termen de graţie, un termen incert poate
deveni cert din momentul în care instanţa fixează o dată calendaristică.
Efectul termenului de graţie este acela de a împiedica executarea
silită, dar acesta nu împiedică însă compensaţia.

IX.1.1.5. Renunţarea la termen

Partea în folosul căreia a fost prevăzut poate renunţa la beneficiul
termenului. De asemenea, când termenul a fost prevăzut în folosul ambelor
părţi, ele pot renunţa, prin acordul lor, la beneficiul acestuia.

IX.1.1.6. Decăderea din beneficiul termenului

Acelaşi efect produce şi decăderea din beneficiul termenului; numai
că aceasta este o sancţiune civilă, care intervine atunci când:
- debitorul ajunge în stare de insolvabilitate, indiferent dacă are sau nu
o vină în producerea ei;
- debitorul micşorează garanţiile pe care le-a adus creditorului, iar
această micşorare este imputabilă.

IX.1.2. Condiţia
IX.1.2.1. Noţiune
Condiţia – ca modalitate a actului juridic civil – este un eveniment, viitor
şi nesigur, de care depinde existenţa (naşterea ori desfiinţarea) actului
juridic civil.

IX.1.2.2. Efectele condiţiei

♦ Efectele condiţiei suspensive:
a) Pendente conditione (până la îndeplinirea condiţiei) – în intervalul
dintre momentul naşterii raportului juridic obligaţional şi acela al
realizării condiţiei, condiţia suspensivă presupune că obligaţia încă nu
există.
b) Eveniente conditione (condiţia s-a realizat) – regula care se aplică în
acest caz este aceea potrivit căreia, condiţia îndeplinită are efect
retroactiv, obligaţia fiind considerată că-şi produce efectele ex tunc.

♦ Efectele condiţiei rezolutorii:

a) Pendente conditione – în acest interval raportul juridic obligaţional
este considerat pur şi simplu, neafectat de modalitate.

43
 b) Eveniente conditione – în acest caz raportul juridic obligaţional se
desfiinţează cu efect retroactiv.

IX.1.3. Sarcina
Sarcina este specifică numai contractelor cu titlu gratuit (liberalităţi) şi
constă într-o obligaţie – de a da, a face sau a nu face – impusă de
dispunătorul gratificatului.

IX.2. OBLIGAŢIILE PLURALE

IX.2.1. Pluralitatea de obiecte

IX.2.1.1. Obligaţia alternativă
Obligaţia alternativă constă în aceea că ea are un obiect reprezentat
de două sau mai multe prestaţii, dintre care, la alegerea uneia din părţi,
executarea unei singure prestaţii duce la stingerea obligaţiei; de exemplu:
preţul poate fi fixat în lei sau într-o valută forte, cum se întâmplă în cazul
împrumuturilor internaţionale.
În principiu, alegerea prestaţiei care trebuie executată aparţine
debitorului, ea va aparţine creditorului numai dacă, există stipulaţie expresă
în acest sens.

IX.2.1.2. Obligaţia facultativă

Obligaţia facultativă nu este reglementată de Codul civil, dar este
recunoscută de doctrină şi aplicată în practică.
La obligaţia alternativă, la scadenţă, creditorul poate cere oricare din
lucruri, pe când la cea facultativă, el nu poate cere decât lucrul datorat.
În cazul obligaţiei facultative, pieirea lucrului stinge obligaţia.

IX.2.2. Pluralitatea de subiecte

IX.2.2.1. Obligaţiile conjuncte (divizibile)
Obligaţia conjunctă sau divizibilă este acea obligaţie cu pluralitate de
subiecte – mai mulţi creditori sau mai mulţi debitori – între care datoria se
divide de plin drept.
Fiecare creditor nu poate pretinde debitorului sau debitorilor săi decât
cota-parte din creanţa care i se cuvine, iar fiecare debitor nu poate fi
urmărit de către creditor sau de către creditorii săi decât pentru cota-parte
din datoria la care s-a obligat.

IX.2.2.2. Obligaţiile solidare

Obligaţia plurală solidară (solidaritatea) este acea obligaţie cu
subiecte multiple în cadrul căreia fiecare creditor solidar poate cere

44
debitorului întreaga datorie sau fiecare dintre debitorii solidari poate fi
obligat la executarea integrală a prestaţiei datorate de toţi creditorului.

A. Solidaritatea activă (între creditori) – Codul civil prevede că:

obligaţia este solidară între mai mulţi creditori, când titlul creanţei dă anume
drept fiecăruia din ei a cere plata în tot a creanţei, şi când plata făcută
unuia din creditori liberează pe debitor.
Aşadar, în cazul solidarităţii active existând mai mulţi creditori, fiecare
dintre aceştzia este îndreptăţit să ceară debitorului comun plata întregii
creanţe datorate, iar prin plata efectuată numai unuia dintre creditori,
debitorul comun este valabil liberat faţă de toţi creditorii săi solidari.

B. Solidaritatea pasivă (între debitori) – aceasta se aseamănă, din

punct de vedere al trasăturilor sale cu fidejusiunea.
Aceasta prezintă următoarele trăsături:
1) Indiferent că este instituită prin voinţa părţilor (convenţie sau
testament) sau prin lege, obligaţia solidară pasivă se
caracterizează prin aceea că toţi debitorii se obligă la aceeaşi
prestaţie, de aici rezultând o serie de consecinţe.
►creditorul poate să ceară executarea obligaţiei de la
oricare debitor;
►dacă un debitor a achitat întreaga datorie, aceasta
stinge legăturile obligaţionale între creditor şi ceilalţi
codebitori;
►debitorul urmărit de creditor îi poate opune acestuia
toate excepţiile rezultate din natura obligaţiei;
2) Existenţa unei pluralităţi de legături obligaţionale distincte, de
unde decurg o serie de consecinţe:
►urmărirea făcută contra unui debitor nu-l împiedică pe
creditor de a-i urmări pe ceilalţi debitori;
►obligaţia unui codebitor se poate stinge, dar ceilalţi să
continue încă să fie obligaţi;
3) Obligaţia solidară este divizibilă prin transmiterea ei pe cale de
succesiune.

IX.2.2.3. Obligaţiile indivizibile

Obligaţia indivizibilă este acea obligaţie care, datorită obiectului ei sau
convenţiei părţilor, nu poate fi împărţită între subiectele ei active sau
pasive.
Dacă obligaţia este indivizibilă, indiferent de numărul creditorilor sau
al debitorilor, fiecare creditor poate cere întreaga prestaţie care formează
obiectul obligaţiei, iar fiecare debitor poate fi constrâns să execute întreaga

45
prestaţie. De asemenea, plata făcută de oricare dintre codebitorii obligaţi
indivizibil stinge datoria faţă de ceilalţi codebitori.
Izvoarele indivizibilităţii sunt: natura prestaţiei care formează obiectul
obligaţiei şi voinţa părţilor.
CAPITOLUL X
GARANTAREA OBLIGAŢIILOR
Garanţiile pot fi definite ca fiind ansamblul mijloacelor juridice care,
dincolo de limitele dreptului de gaj general şi în plus faţă de acest drept
conferă creditorului garantat anumite prerogative suplimentare, prerogative
care constau fie într-o prioritate faţă de ceilalţi creditori, fie în posibilitatea
ca, în caz de neexecutare din partea debitorului, să urmărească pe o altă
persană care s-a angajat să execute ea obligaţia ce revenea debitorului.

X.1. GARANŢIILE PERSONALE. FIDEJUSIUNEA SAU

CAUŢIUNEA

X.1.1. Noţiune
Fidejusiunea este contractul prin care una sau mai multe persoane
garantează, în total sau în parte, executarea unei obligaţii luate sau ce
trebuie să se ia de către una sau mai multe persoane, şi care consimt să
execute ele obligaţia faţă de creditor, în cazul în care debitorul principal nu
ar îndeplini-o.

X.1.2. Natura juridică, formarea şi întinderea fidejusiunii

X.1.2.1. Caracterul consensual
Fidejusiunea este un contract care se formează prin simpla învoială a
părţilor – solo consensu; el nu trebuie supus nici unei formalităţi speciale.
Totuşi, în vederea importanţei obligaţiei pe care o ia fidejusorul asupra sa,
legea cere ca fidejusiunea să rezulte dintr-o stipulaţie expresă.

X.1.2.2. Caracterul accesoriu

Fidejusiunea este o obligaţie accesorie la o obligaţie principală, căreia
îi asigură executarea. Consecinţele accesorialităţii sunt:
►Fidejusiunea urmează soarta obligaţiei principale – atât sub
aspectul condiţiilor de validitate, cât şi sub aspectul cauzelor de stingere,
se va aplica principiul accesorium sequitur principale.
►Fidejusiunea nu poate întrece datoria debitorului principal şi
nici nu poate fi contractată sub condiţii mai oneroase – garanţia oferită
de fidejusor nu poate întrece obligaţia luată de debitorul principal.
►Consecinţa dedusă din art. 1657 din Codul civil – Fidejusiunea
nedeterminată a unei obligaţii principale, se întinde la toate accesoriile unei

46
datorii, şi încă şi la spezele primei reclamaţii, şi la cele posterioare
notificării, făcute fidejusorului.
►Fidejusorul poate opune debitorului toate excepţiile care
aparţin debitorului principal şi care sunt inerente datoriei – Garantul se
poate servi în contra creditorului de toate excepţiile datornicului principal
inerente datoriei.

X.1.2.3. Caracterul unilateral

Fidejusiunea este un contract unilateral, ea dă naştere la o singură
obligaţie, anume aceea a fidejusorului faţă de creditor, cu privire la
garantarea obligaţiei.

X.1.2.4. Caracterul gratuit

Gratuitatea nu este de esenţa fidejusiunii, ci acest caracterare în
vedere numai natura sa.

X.1.3. Condiţii de valabilitate

Fidejusiunea se supune regulilor generale de valabilitate ale oricărui
contract, precum şi celor speciale, prevăzute de Codul civil: Debitorul
obligat a da siguranţă, trebuie să prezinte o persoană capabilă de a
contracta, care să posede avere destulă spre a garanta, şi care să aibă
domiciliul în teritoriul jurisdicţional al Curţii de Apel la care trebuie să se
dea.

X.1.3.1. Capacitatea
Nu poate garanta personal obligaţia altuia: persoana lipsită de
capacitate de exerciţiu şi persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă. În
privinţa persoanelor juridice, până la momentul dobândirii personalităţii
juridice, acestea nu pot fi subiecte al unui raport de garanţie.

X.1.3.2. Consimţământul
Legea cere ca fidejusiunea să rezulte dintr-o stipulaţie expresă.

X.1.3.3. Obiectul
Obiectul contractului de fidejusiune îl reprezintă garanţa propriu-zisă,
adică prestaţia promisă de fidejusor creditorului, în cazul în care debitorul
principal nu-şi execută obligaţia.

X.1.3.4. Cauza
Fidejusiunea trebuie cercetată sub aspectul cauzei, fiind un act juridic
cauzal.

X.1.3.5. Forma

47
 Potrivit Codului civil, Fidejusiunea trebuie să fie expresă. Astfel,
fidejusorul trebuie să îşi manifeste voinţa în mod expres, fie în scris, fie
verbal. O manifestare tacită de voinţă nu este suficientă. Însă primirea unei
oferte de fidejusiune poate fi tacită.
X.1.3.6. Condiţia privitoare la domiciliu – condiţie specială
Raţiunea pentru care legea cere ca fidejusorul să aibă domiciliul
acolo unde urmează să se execute obligaţia principală, este aceea de a
înlesni creditorului eventuala executare asupra fidejusorului.

X.1.3.7. Condiţia solvabilităţii – condiţie specială

Comparativ cu solvabilitatea privită în general, solvabilitatea cerută
fidejusorului se referă numai la imobilele ce pot fi ipotecate.
Cu toate acestea, dispoziţia legii trebuie interpretată extinctiv, în
sensul că solvabilitatea poate fi apreciată şi după bunurile mobile ale
fidejusorului.

X.1.4. Efectele fidejusiunii

X.1.4.1. Raporturile dintre fidejusor şi creditor
Fidejusorii legali şi cei convenţionali sunt presupuşi a avea
întotdeauna la dispoziţie două beneficii – de diviziune şi de discuţiune –
dar, prin convenţie cu creditorul, ei pot renunţa la ele, situaţie întâlnită mai
ales în cazul fidejusiunii convenţionale.

A. Beneficiul de discuţiune
La scadenţa obligaţiei principale, creditorul neplătit are alegerea de a
urmări fie pe debitor, fie pe fidejusor, fără să fie obligat a respecta vreo
ordine.

B. Beneficiul de diviziune
Când mai multe persoane garantează conjunct o datorie, chiar
divizibilă, ele sunt obligate fiecare pentru întreaga datorie.

X.1.4.2. Raporturile dintre debitorul principal şi fidejusor

În ceea ce priveşte raporturile dintre debitorul principal şi fidejusor,
Codul civil dispune: Oricine poate să se facă fidejusore, fără ordinea şi
chiar fără ştiinţa acelui pentru care se obligă.
Fidejusiunea se poate constitui:
- cu consimţământul debitorului;
- fără consimţământul debitorului.

X.1.4.3. Raporturile dintre cofidejusori

În temeiul art. 1674 alin. 1 din Codul civil, Când mai multe persoane au
garantat pentru unul şi acelaşi debitor şi pentru una şi aceeaşi datorie,

48
garantul ce a plătit datoria are regres contra celorlalţi garanţi pentru
porţiunea ce priveşte pe fiecare. Cu toate acestea, nu are loc regresul
decât când garantul a plătit în unul din cazurile arătate în articolul
precedent.
X.1.5. Stingerea fidejusiunii
Obligaţia fidejusorului se poate stinge în două moduri diferite:
1) În mod indirect, ca urmare a stingerii obligaţiei principale;
2) Pe cale directă, independent de soarta obligaţiei principale, fiindu-i
aplicabile modurile generale de stingere a obligaţiilor.

X.1.6. Fidejusiunea legală şi fidejusiunea judiciară

Fidejusiunea legală este aceea care este prevăzută de lege.
Fidejusiunea (cauţiunea) obişnuită rezultă de regulă dintr-un contract,
fiind rodul manifestării de de voinţă a părţilor. În acest caz, ea se numeşte
fidejusiune convenţională sau voluntară.
Sunt însă cazuri în care, fără să fi intervenit vreo convenţie, debitorul
principal primeşte un fidejusor, aceasta rezultând fie dintr-o dispoziţie
imperativă sau supletivă a legii, fie dintr-o hotărâre judecătorească.

X.2. DREPTUL DE RETENŢIE

Dreptul de retenţie a fost definit ca fiind acel drept real de garanţie

imperfect, în virtutea căruia cel ce deţine un bun mobil sau imobil al
altcuiva, pe care trebuie să-l restituie, are dreptul să reţină bunul respectiv,
să refuze restituirea, până ce creditorul titular al bunului îi va plăti sumele
pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreţinerea, ori îmbunătăţirea acelui
bun.
În materie civilă, dreptul de retenţie îşi găseşte numeroase aplicaţii
practice: de exemplu, dreptul de retenţie al vânzătorului neplătit, dreptul de
retenţie al locatarului etc.
Dreptul de retenţie, fiind un drept real imperfect, nu conferă
prerogativa urmăririi bunului în mâinile altei persoane, el funcţionează
numai cât timp se află în detenţia creditorului. Aşadar, dreptul de preferinţă
nu poate rezulta decât dintr-un drept real de garanţie, cum ar fi un gaj, o
ipotecă sau un privilegiu stabilit de lege. În cazul dreptului de retenţie,
retentorul nu are decât dreptul de a refuza restituirea până la plata de către
debitor a datoriei sale.
Dreptul de retenţie nu conferă detentorului decât o detenţie precară;
prin urmare, el nu va avea dreptul la fructe şi nici nu poate invoca
dobândirea, prin uzucapiune, a proprietăţii bunului. Dreptul de retenţie se
stinge împreună cu creanţa pe care a garantat-o.

49
X.3. PRIVILEGIILE

X.3.1. Caracterizare generală

Potrivit Codului civil, privilegiul este un drept, ce dă unui creditor
calitatea creanţei sale de a fi preferat celorlalţi creditori, fie chiar ipotecari.
Legea defineşte privilegiul ca fiind un drept pe care calitatea creanţei,
adică favoarea pe care această creanţă o are de la lege, îi conferă
creditorului posibilitatea de a fi preferat altora.
Prin calitatea creanţei se înţelege cauza sau faptul juridic ce a dat
naştere creanţei, iar nu obiectul, modalitatea sau prioritatea datei, nici
persoana creditorului.

X.3.2. Privilegii generale asupra tuturor bunurilor imobile

şi mobile
X.3.2.1. Privilegiul creanţelor statului
În terminologia Codului civil, acest privilegiu se numeşte privilegiul
tezaurului public.
Temeiul acestui privilegiu îl constituie interesul general ca taxele şi
impozitele să fie efectiv percepute.

X.3.2.2. Privilegiul cheltuielilor de judecată

Potrivit Codului civil, Cheltuielile de judecată sunt privilegiate atât
asupra mobilelor, cât şi asupra imobilelor, în privinţa tuturor creditorilor în
interesul cărora au fost făcute.
Prin cheltuieli de judecată, se înţelege orice cheltuială făcută pentru
lichidarea şi realizarea averii debitorului, în scopul plăţii creanţelor. În
aceste cheltuieli intră, de exemplu: taxele de timbru ocazionate de diverse
formalităţi procedurale etc.

X.3.3. Privilegii generale asupra tuturor bunurilor mobile

Aceste privilegii privesc numai generalitatea averii mobiliare a
debitorului, excluzând bunurile imobile.

X.3.4. Privilegii speciale mobiliare

X.3.4.1. Privilegii speciale mobiliare întemeiate pe ideea de gaj
expres sau tacit

A. Privilegiul creditorului gajist

50
 Legea, când se ocupă de gaj, declară că creditorul gajist are un
privilegiu asupra lucrului dat în gaj.

B. Privilegiul locatorului de imobile

Acest privilegiu conferă, un adevărat drept de gaj asupra bunurilor
mobile ale chiriaşului ari arendaşului, bunuri aflate în imobilul închiriat sau,
după caz, asupra întregii recolte a anului în curs şi a tot ceea ce serveşte la
exploatarea terenului arendat, pentru plata chiriilor sau arenzilor, a
reparaţiilor locative şi pentru tot ceea ce priveşte executarea contractului.

C. Privilegiul transportatorului
Codul civil reglementează acest privilegiu pentru creanţa cheltuielilor
de transport şi a cheltuielilor accesorii asupra lucrului transportat, întrucât
acela care l-a transportat îl are în posesiunea sa, şi în cele 24 ore ce vor
urma predării lucrului la destinatarul său, dacă acesta din urmăa conservat
posesiunea lucrului.

D. Privilegiul hotelierului
Acest privilegiu conferă hotelierului dreptul prioritar de a-şi recupera
valoarea prestaţiilor asigurate clienţilor săi din preţul bagajelor aduse în
camera (de hotel, motel, cabană etc.) pe care o ocupă şi chiar a
automobilului.

X.3.4.2. Privilegii speciale mobiliare întemeiate pe ideea sporirii

patrimoniului debitorului
Dacă prin fapta creditorului, patrimoniul debitorului a fost sporit cu
anumite bunuri, este norma să fie plătit creditorul cu preferinţă asupra
acelor lucruri.
Sunt astfel de privilegii:
- privilegiul vânzătorului unui bun mobil al cărui preţ nu a fost plătit de
cumpărător;
- privilegiul cheltuielilor făcute cu conservarea bunului mobil al
debitorului;
- privilegiul arendaşului pentru plata sumelor datorate pentru seminţe,
cheltuiala recoltei anului curent şi pentru instrumentele de exploatare
agricolă.

X.3.5. Privilegii speciale asupra bunurilor imobile

În dreptul nostru civil, nu există privilegii care să poarte asupra
generalităţii imobilelor unui debitor, în afară de privilegiile statului şi
privilegiul pentru cheltuieli de judecată, care sunt privilegii generale; ele se

51
întind asupra întregului patrimoniu al debitorului, fără nicio distincţie între
mobile şi imobile.
Însă, trebuie să observăm că privilegiile mobiliare generale, care
poartă asupra bunurilor mobile, se exercită în subsidiar şi asupra
imobilelor, în caz de neîndestulare din preţul mobilelor şi cu condiţia să fi
rămas un excedent disponibil după plata privilegiilor imobiliare speciale şi a
creanţelor ipotecare.
Sunt astfel de privilegii:
- privilegiul vânzătorului de imobile;
- privilegiul comoştenitorilor şi al copărtaşilor;
- privilegiul arhitecţilor, antreprenorilor şi lucrătorilor.

X.3.6. Privilegiul în caz de separaţie de patrimonii

Creditorii şi legatarii unei persoane încetate din viaţă pot cere separaţia
patrimoniului succesoral de la moştenitori. Prin această măsură, ei vor
împiedica pe creditorii moştenitorilor să dobândească asupra patrimoniului
succesoral dreptul general de gaj. Acest patrimoniu va rămâne astfel
afectat în mod exclusiv plăţii datoriilor succesiunii şi legatelor.
Separaţia de patrimonii se traduce în fapt printr-un drept de preferinţă
acordat unui grup de creditori, în raporturile lor faţă de alt grup de creditori;
aceste două grupuri rămân distincte şi nu vin în concurs.

X.4. GAJUL SAU AMANETUL

X.4.1. Caracterizare generală

Gajul sau amanetul este contractul accesoriu, real, unilateral, cu titlu
oneros şi indivizibil, prin care debitorul sau un terţ remite un bun mobil
creditorului, pentru garantarea datoriei.

X.4.2. Caractere juridice

X.4.2.1. Caracterul real
Gajul sau amanetul este un contract real, căci el nu devine perfect
decât prin remiterea bunului.

X.4.2.2. Unilateralitatea
Contractul de gaj dă naştere la obligaţii numai în sarcina creditorului.
Fiind unilateral, nu se pune problema formalităţii multiplului exemplar,
aplicându-se în acest caz, dispoziţia art. 1180 C.civ., care cere formalitatea
bun şi aprobat.

X.4.2.3. Caracterul oneros

52
 Contractul de gaj este un contract cu titlu oneros. Creditorul gajist
găseşte în contractul de gaj garanţia necesară creanţei sale, iar cel ce dă
bunul în gaj găseşte în acest contract creditul de care are nevoie.

X.4.2.4. Accesorialitatea
Contractul de gaj este un contract accesoriu, aşa cum sunt şi alte
contracte de garanţie, precum fidejusiunea şi ipoteca.

X.4.2.5. Indivizibilitatea
Contractul de gaj este indivizibil, în înţelesul că bunul mobil este
afectat în întregime garantării datoriei în integralitatea acesteia; până la
plata întregii datorii garanţia rămâne şi ea întreagă.

X.4.3. Condiţii de valabilitate

X.4.3.1. Capacitatea
►Capacitatea cerută creditorului – creditorul gajist trebuie să aibă
capacitate de a se obliga, deoarece primirea gajului atrage pentru el
obligaţia de a veghea la paza lui şi responsabilitatea eventuală a daunelor
pe care acest lucru poate să aducă; sancţiunea lipsei capacităţii este
nulitatea.
►Capacitatea cerută constituitorului gajului – acesta trebuie să aibă
capacitatea de a înstrăina (capacitate deplină de exerciţiu), deoarece
constituirea gajului poate să conducă la înstrăinarea bunului.

X.4.3.2. Consimţământul – pentru valabilitatea contractului de gaj se

cere consimţământul părţilor, aplicându-se regulile generale.

X.4.3.3. Constituitorul trebuie să fie proprietarul bunului gajat –

pe lângă condiţia capacităţii de a înstrăina, constituitorul gajului trebuie să
fie proprietarul bunului dat în gaj.

X.4.3.4. Obiectul gajului. Bunurile care pot fi gajate – numai

bunurile mobile pot fi date în gaj, corporale sau incorporale, consumtibile şi
neconsumtibile, individual determinate şi determinate generic, cu condiţia
să se afle în circuitul civil. Prin urmare, orice bun mobil care este în comerţ
poate face obiectul unui gaj: bani în numerar, acţiuni ale societăţilor
comerciale, titluri de stat, creanţe, efecte de comerţ, mărfuri, drepturi de
uzufruct, drepturi de autor, fonduri de comerţ, brevete de invenţie, drepturi
de concesiune.

53
 X.4.3.5. Forma contractului de gaj – legea dispune în mod imperativ
constatarea printr-un înscris fie autentic, fie sub semnătură privată, însă
având dată certă a convenţiei de amanet. Rostul actului scris nu este atât
de a procura părţilor un instrument probatoriu a existenţei şi conţinutului
contractului de gaj, ci mai cu seamă de a face opozabil terţilor dreptul
creditorului asupra lucrului dat în gaj.

X.4.4. Efectele contractului de gaj

X.4.4.1. Dreptul de retenţie al creditorului gajist – potrivit Codului
civil, debitorul nu poate pretinde restituţiunea amanetului decât după ce a
plătit în întreg capitalul, dobânzile şi spezele datoriei pentru a cărei
siguranţă a fost dat amanetul.

X.4.4.2. Dreptul creditorului gajist de a revendica bunul gajat de

la terţi – acesta asigură eficacitatea gajului, fără acest drept garanţia
rămânând fără obiect.

X.4.4.3. Dreptul de preferinţă al creditorului gajist – după

vânzarea bunului dat în gaj, creditorul primeşte, din preţul rezultat la
licitaţie, suma care i se datorează, anume capital, dobânzi şi speze. El este
preferat celorlalţi creditori chirografari, acest drept fiind de esenţa oricărui
drept real.

X.4.4.4. Obligaţia creditorului gajist de a conserva bunul primit în

gaj – creditorul trebuie să se îngrijească de buna conservare a bunului,
conform regulilor dreptului comun.

X.4.4.5. Obligaţia creditorului gajist de a nu folosi bunul în

interes propriu – această obligaţie negativă, de a nu se folosi de bun în
interes propriu, nu va apare în cazul cauţiunii reale, atunci când bunul dat
în gaj este consumtibil, datorită acestui caracter banii devenind proprietatea
creditorului.

X.4.4.6. Obligaţia creditorului gajist de a restitui bunul primit în

gaj – după plata integrală a datoriei, creditorul trebuie să restituie bunul
primit în gaj; această obligaţie nu există dacă gajul este fără deposedare.

X.4.5. Realizarea gajului

Scopul final urmărit prin remiterea gajului este de a procura
creditorului un mod de a se despăgubi pentru neexecutarea prestaţiei
datorate. Codul civil acordă creditorului posibilitatea de a opta între două
feluri de a proceda pentru realizarea gajului:

54
 - cerere în justiţie ca bunul gajat să-i fie atribuit în deplină proprietate,
până la concurenţa sumei datorate în capital şi dobânzi;
- dreptul să ceară vânzarea la licitaţie publică a bunului gajat, cu
dreptul pentru creditor de a fi plătit din bunul gajat, cu preferinţă
înaintea altor creditori.

X.4.6. Stingerea gajului

X.4.6.1. Stingerea pe cale de consecinţă – datorită caracterului său
accesoriu, gajul se va stinge ca o consecinţă a stingerii ori desfiinţării
obligaţiei principale.

X.4.6.2. Stingerea pe cale principală – gajul se poate stinge şi

independent de obligaţia principală, chiar dacă obligaţia nu s-a stins, prin
modurile obişnuite de stingere a obligaţiilor, cum ar fi: renunţarea
creditorului la gaj, pieirea totală a bunului gajat din cauză de forţă majoră.

X.5. IPOTECA

X.5.1. Caracterizare generală

Ipoteca a fost definită ca fiind un drept real accesoriu care are ca
obiect un bun imobil al debitorului sau al altei persoane, fără deposedare,
care conferă creditorului ipotecar dreptul de a urmări imobilul în stăpânirea
oricui s-ar afla şi de a fi plătit cu prioritate faţă de ceilalţi creditori din preţul
acelui bun.
După izvorul ei, ipoteca este de două feluri: convenţională şi legală.
♦ Ipoteca este convenţională atunci când ia naştere dintr-un contract
încheiat între creditor şi proprietarul imobilului, care poate fi debitorul sau
un terţ, în această ultimă situaţie ea numindu-se şi cauţiune reală.
♦ Ipoteca legală este aceea care ia naştere în virtutea unei dispoziţii
speciale a legii.
Ipoteca, indiferent care ar fi izvorul ei, este un drept real, accesoriu,
imobiliar, indivizibil şi specializat.

X.5.2. Ipoteca convenţională

X.5.2.1. Condiţii de valabilitate – acestea sunt:
- constituitorul ipotecii trebuie să fie capabil;
- constituitorul ipotecii trebuie să fie proprietar al bunului;
- bunurile viitoare nu pot fi obiect al ipotecii

X.5.2.2. Forma – ipoteca fiind un act solemn, forma autentică fiind

cerută ad validitatem, sancţiunea nerespectării este nulitatea absolută; cu

55
toate acestea, simpla promisiune de ipotecă nu este necesar să fie făcută
solemn.

X.5.3. Efectele ipotecii

X.5.3.1. Efecte faţă de debitor – debitorul păstrează toate atributele
dreptului de proprietate.

X.5.3.2. Efecte faţă de creditor – creditorul are două atribute

importante şi anume, cel de urmărire şi cel de preferinţă.

X.5.3.3. Efecte faţă de terţii dobânditori – aceştia pot invoca

beneficiul de discuţiune; pot delăsa sau abandona imobilul ipotecat pentru
a fi scos la vânzare de către creditor fără participarea sa; pot purga imobilul
oferind creditorului preţul imobilului chiar dacă creditele ipotecare n-au
ajuns la scadenţă. Dacă terţul detentor nu plăteşte datoria, nici nu delasă,
nici nu recurge la purgă, imobilul se va executa silit.

!!! Ipoteca se înscrie în cartea funciară.

X.5.4. Stingerea ipotecii

Din economia dispoziţiilor Codului civil, ipoteca se poate stinge astfel:
1) Pe cale accesorie sau indirect;
2) Pe cale principală sa direct.

BIBLIOGRAFIE
Bibliografie obligatorie:
A. LEGISLAŢIE
1. Constituţia României, revizuită prin Legea nr. 429/2003, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767/31.10.2003
2. Codul Civil, decretat la 26 noiembrie 1864, promulgat la 4 decembrie
1864 şi pus în aplicare la 1 decembrie 1865
3. Codul de Procedură civilă, modificat şi completat prin Legea nr. 459
din 6 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 994 din 13
decembrie 2006
B. DOCTRINĂ

1. FRANCISC DEAK – Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura

Universul Juridic, Bucureşti, 2008

56
 2. FRANCISC DEAK – Tratat de drept succesoral, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2008
Bibliografie facultativă:

1. MIHAELA TĂBÂRCĂ, GHEORGHE BUTA – Codul de Procedură

civilă comentat şi adnotat cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2008

57