Elemente Teoretice de Transmitere A Informaţiei - Autor Valentin Gaftoneanu

Elemente teoretice de transmitere a informaţiei 2009
I. ELEMENTE TEORETICE DE TRANSMITERE A

INFORMAŢIEI
Valentin Ion GAFTONEANU
1. CONSIDERAŢII GENERALE
INFORMAŢIE reprezintă – “comunicare, veste, ştire care pune pe cineva la curent cu o

situaţie”. Pornind de la acest concept, putem afirma că informaţia reprezintă “ştire” sau “veste” şi
este strâns legată de conceptul de comunicaţie.
Incă de la început omenirea a conceput numeroase metode pentru a-şi comunica necesităţile
sau gândurile.
În era comunei primitive, când fiinţele umane trăiau în mici grupuri distribuite pe arii
geografice limitate, comunicaţia avea loc prin limbaj, gesturi sau simboluri grafice. Pe măsură ce
aceste grupuri deveneau mai mari şi aria geografică creştea, au început să se dezvolte
comunicaţile la mare distanţă prin semnale vizuale (steaguri, fum), semnale luminoase (focuri),
semnale auditive (bucium), porumbei călători.
Prima revoluţie a spiritului uman s-a produs în Antichitate când s-a trecut de la comunicarea
exclusiv orală la aceea scrisă. Marschall Mc Luhan afirma că “societăţile au fost modelate mai
mult de caracterul specific al mijloacelor prin care comunică oamenii decât de conţinutul
comunicării”. Ceea ce conta de fapt era modul de propagare a energiei asociate semnalului
intermediar, precum şi modul de stocare a informaţiei.
O a doua revoluţie a comunicarii interumane se datoreaza lui Gutenberg (1397-1468), după a
carui invenţie s-a dinamizat circulatia ideilor pe Terra. Astfel, fructele culturii umane au început
să fie răspândite cu eficacitate numai atunci când logogramele si fonemogramele s-au aliat într-o
simbioză perfectă cu un procedeu tehnologic al multiplicării rapide şi acesta a fost tiparul. Până
în secolul XIX , cel mai important mijloc de stocare a informaţiei l-a reprezentat cuvântul scris,
dar dacă volumul de date putea fi oricât de mare, timpul de transmisie a acestora devenea foarte
lung.
A treia revoluţie in comunicare se datorează lui Volta (1745-1827), care descoperea în anul
1800 că un flux continuu al unei forte electrice era generat cand se foloseau anumite fluide ca şi
5
conductori pentru a produce o reactie chimica între metale sau electrozi. Acestea au condus la
inventarea primei celule voltaice, cunoscută sub numele de baterie.
In plus, Volta descopera că prin înserierea celulelor voltaice se obţinea o crestere a tensiunii.
Tot Volta a avut prima idee de folosire a electricitatii statice a asa-zisului "pistol electric". Acesta
consta intr-o bucata de sarma pusa intr-un vas umplut cu gaz metan. Prin trimiterea unei scantei
de la un capat la celalalt al sarmei vasul urma sa explodeze. Volta s-a gandit sa-si foloseasca
inventia pentru a realiza comunicariile la distanta, chiar adresandu-se numai in sistem binar.
Pentru aceasta, o sarma de otel sustinuta de stalpi de lemn urma sa fie intinsa intre Como si
Milan, Italia, capatul receptor al sarmei fiind introdus intr-un vas umplut cu gaz metan. La
comanda, o scanteie electrica era trimisa de-a lungul sarmei care urma sa detoneze pistolul
electric, emitandu-se astfel semnale codate. Aceasta linie de comunicatii nu a fost însă construită
niciodată.
În 1837, S. Morse (1791-1872) a realizat un sistem care folosea curentul electric pentru
transmiterea de mesaje codificate: telegraful.
In 1876, G. Bell (1847-1922) a conceput un aparat electric care putea transmite glasul uman:
telefonul.
Cele două instrumente de comunicare au cunoscut un mare succes. În multe ţări s-au creat
retele de fire telegrafice sau telefonice. Liniilor aeriene, susţinute de stalpi, li s-au adaugat,
pentru transmiterea mesajelor de la un continent la altul, cablurile scufundate pe fundul
oceanelor.
Alte cercetari au deschis calea telecomunicaţiilor care nu mai folosesc firele. In 1873, J.C.
Maxwell (1831-1879) a intuit existenţa undelor produse de oscilaţia sarcinilor electrice, care se
propagă în toate direcţiile cu viteza luminii, transportând energie. Lumina nu ar fi decat o
categorie aparte a acestor unde, numite "unde electromagnetice".
In 1888, H.Hertz (1857-1894) a demonstrat aceasta teorie: el a reuşit să producă unde
electromagnetice invizibile şi a stabilit că au exact aceleaşi proprietăţi ca lumina. Acestea sunt
undele radioelectrice (sau undele radio), pe care în mod obişnuit le mai numim şi "unde
hertziene". În urma cercetărilor făcute în domeniul emisiei şi recepţiei de unde radio, G. Marconi
(1874-1937) a realizat un sistem care permite transmiterea de semnale morse cu ajutorul undelor
hertziene: el a creat in 1896 telegraful fără fir, sau T.F.F.
Pentru a transmite nu numai semnale codificate, dar şi cuvinte sau muzică era nevoie de o
6
serie de îmbunătăţiri: aventura radiodifuziunii a inceput prin anii ’20.

Dacă undele radio pot transmite sunete la mari distanţe, de ce nu s-ar putea face acelaşi lucru
şi în cazul imaginilor? De la sfârşitul secolului al XIX-lea, cercetătorii au studiat această
posibilitate. Dar au înţeles foarte repede că o imagine nu poate fi transmisă ca atare pe unde
Hertziene: mai întâi imaginile trebuie descompuse în elemente foarte mici pentru a fi
transformate în semnale electrice. La recepţionarea semnalelor, imaginea este reconstituită.
În 1926, J.L. Baird (1888-1946) a efectuat prima demonstratie publica de televiziune.
Dezvoltări semnificative ale comunicaţiei prin semnale electrice au avut loc înainte, în
timpul şi după cel de-al doilea război mondial, prin descoperirea sistemul RADAR (Radio
Detection and Ranging) în 1935 de catre Robert Watson-Watt sau descoperirea inginerului
român Gogu Constantinescu care a pus la pus la punct SONARUL, de care s-a folosit armata
britanică împotriva avioanelor germane.
În această perioadă s-a dezvoltat şi teoria generală a transmiterii discrete a informaţiei
(Shannon – 1950).
Progresele tehnologice: tranzistori, circuite integrate, microprocesoare, laserii, sateliţii de
comunicaţie au făcut ca în prezent, sistemele evoluate de comunicaţie să permită transportul în
orice punct de pe glob a oricărui tip de informaţie: voce, text, imagini, desene, etc.
Totodată, epoca industrială actuală a însemnat şi creşterea gradului de automatizare a
proceselor industriale şi posibilităţii de conducere prin calculator a acestora. Această evoluţie a
condus la necesitatea comunicaţiei între diferite echipamente inteligente şi sisteme de calcul,
precum şi între echipamente (maşini) şi operatorul uman.
Natura informaţiilor transmise a evoluat deci spre simbolurile utilizate în tehnica discretă,
care a înlocuit în mare măsură tehnica analogică de transmitere a informaţiilor.
2. MODELUL UNUI SISTEM DE COMUNICAŢIE
În figura 1.1. se prezintă schema bloc funcţională a unui sistem de comunicaţie în sensul cel
mai larg, având ca obiectiv transmiterea informaţiei în timp şi spaţiu de la un punct numit sursă
sau expeditor, la un alt punct denumit utilizator sau destinatar.
Singura restricţie în modelul general din figura 1.1 o constituie natura electrică a semnalelor
de intrare şi de ieşire, ceea ce implică necesitatea ca o sursă neelectrică de informaţie să posede
7
SISTEM DE COMUNICAŢIE
SURSĂ DE INFORMAŢIE EMIŢĂTOR

(EXPEDITOR)
CANAL DE COMUNICAŢII
PERTURBAŢII
UTILIZATOR RECEPTOR
(DESTINATAR)
Fig. 1.1.
un mecanism de conversie a informaţiei într-un semnal electric variabil în timp, ce va fi numit

semnal mesaj. La rândul său, canalul de comunicaţie trebuie să permită transmiterea semnalului
electric, dar natura sa poate fi diversă: pereche de fire conductoare , fibră optică, canal radio, etc.
La transmiterea prin canalul de comunicaţie apare o degradare a semnalului datorată
perturbaţiilor sau distorsiunilor provocate de tehnica de transmisie. Principalele cerinţe pentru un
sistem de comunicaţie sunt:
- evitarea distorsiunilor
- minimizarea efectelor perturbaţiilor.
În acest scop, emiţătorul va prelucra mesajul iniţial, pentru a avea o transmisie eficientă.
Principalele operaţii efectuate sunt:
- amplificare
- filtrare
- modulare
8
Ultima operaţie este esenţială în adaptarea semnalului mesaj, la caracteristicile canalului. Ea

oferă totodată posibilităţi de reducere a efectelor perturbaţiilor şi de transmitere simultană a mai
multor mesaje.
Există două tipuri fundamentale de modulaţie:
- cu purtătoare continuă ( de regulă sinusoidală)
- cu purtătoare tren de impulsuri.
În ambele cazuri, modificarea purtătoarei de către semnalul mesaj se poate face continuu sau
discret, ultima procedură fiind preferată, în sensul că permite modularea directă a semnalelor
discrete ale sursei. Totuşi, folosind tehnici de discretizare în timp (eşantionare) şi nivel
(cuantizare), se pot transmite şi semnale analogice prin tehnici discrete de modulare.
La rândul său, receptorul va fi astfel conceput încât să permită extragerea cât mai fidelă a
semnalului mesaj din forma degradată a semnalului de ieşire din canal. Acest lucru se obţine în
mod esenţial prin operaţia de demodulare, la care se adaugă de asemenea operaţii de filtrare şi
amplificare.
În funcţie de metoda de modulaţie folosită şi de natura semnalului de ieşire al sursei de
informaţie, sistemele de comunicaţie se pot împărţi în trei categorii:
- sisteme analogice de comunicaţie, care transmit informaţie analogică folosind metode
analogice de modulaţie;
- sisteme numerice (digitale) de comunicaţie, care transmit informaţie numerică folosind
tehnici numerice de modulaţie
- sisteme hibride de comunicaţie , care folosesc tehnici numerice de modulaţie pentru a
transmite valori discretizate în timp şi nivel ale unor mesaje analogice.
3. CARACTERISTICILE CANALELOR DE COMUNICAŢIE
3.1. CONSIDERAŢII GENERALE
Prin canal de comunicaţie se înţelege porţiunea din sistemul de comunicaţie (fig. 1.1.) care
transmite o undă electromagnetică şi care urmează după modulator şi precede demodulatorul.
Undele electromagnetice în funcţie de frecvenţă se clasifică în (figura 1.2):
9
Figura 1.2
– infrasunete  10 Hz
– unde audio (perceptibile de urechea umană) 10 Hz ... 25KHz
– unde radio (lungi, medii, scurte, ultrascurte) 25 KHz ... 1GHz
– microunde 1 ... 300 GHz
– luminii infraroşu 0,3 THz ... 389 THz
– spectrul luminii vizibile 389 THz ... 768 THz
– ultraviolet 768 THz ... 30 PHz
– raze X 6 PHz ... 600 XHz
– raze       XHz ... 30000 Xhz
– raze cosmice Xhz
Canalul de comunicaţie implică în plus faţă de mediul fizic în care se propagă semnalul, o
serie de echipamente hardware (adaptoare, conectică, suduri, egalizoare, amplificatoare,
receptoare, ş.a.) care pot produce perturbaţii suplimentare față de cele datorate mediului de
transmitere. Un canal “ideal” din punct de vedere al transmiterii unui semnal electric, considerat
de exemplu o tensiune u1(t), ar trebui să aibă o funcţie de transfer liniară, astfel încât la ieşirea
10
semnalului u2(t) = k u1(t).
Deci:
𝑢 (𝜔)
𝐻(𝜔) = 𝑢2 (𝜔) = 𝐴(𝜔)𝑒 𝑗Φ(𝜔) (1.1)
1
în care A(ω) = 1 şi Φ(ω) = 0 pentru orice funcţie din banda semnalului.

Aceste caracteristici ideale nu se întâlnesc în practică. Apar neliniarităţi, atenuări şi
distorsiuni de fază care pot afecta definitiv forma semnalului.
O altă problemă o constituie fenomenele de interferenţă datorate transmisiei simultane a mai
multor semnale utile pe acelaşi suport.
Însă problema cea mai serioasă în transmiterea datelor pe canale de comunicaţie rămâne cea
a zgomotelor datorate mediului fizic.În funcţie de acest mediu se pot deosebi mai multe categorii
de canale de comunicaţie, dintre care cele mai esenţiale sunt:
a) Circuite (linii) fizice independente
b) Canale radio (propagarea prin atmosferă)
c) Fibra Optică
a) Circuite (linii) metalice fizice independente
Este categoria cea mai largă de canale de canale, în care se întâlnesc numeroase tipuri
constructive, printre care:
- pereche de fire libere (sârme) de cupru sau aliaje (figura 1.3), o astfel de pereche permite
crearea a până la 24 canale telefonice,
Figura 1.3
11
- pereche torsadată de fire, în care firele sunt izolate şi împletite cu scopul de a reduce
interferenţa. În figura 1.4. sunt prezentate 4 astfel de perechi torsadate de diferite culori
Figura 1.4
- cablu telefonic, (figura 1.5) conţinând mai multe perechi de fire torsadate, de regulă cu
pas diferit, întregul grup fiind îmbrăcat într-un înveliş protector, câteodată cu un ecran
suplimentar (masă de protecţie). De regulă pe o singură pereche torsadată se pot crea maxim 12
canale ( firele din perechea torsadată au diametrul mic, şi deci rezistenţă mare , mai mare decât a
firelor deschise, atenuarea mare implică utilizarea de amplificatoare mai frecvent decât în cazul
firelor deschise.), Frecvenţa uzuală la care se ajunge pe un cablu telefonic este de 268 kHz, dar s-
au realizat receptoare ce permit frecvenţe de până la 1MHz, pe intervale între receptoare de
maxim 2km.
Figura 1.5
12
- cablu coaxial – figura 1.6, constă dintr-un miez cilindric de cupru şi un înveliş conductor
cilindric între care se află un material dielectric sau aer, în ultimul caz cele două conductoare
fiind distanţate prin separatori de plastic plasaţi la distanţe de ordinul cm. Mai multe cabluri
coaxiale pot fi grupate într-un trunchi mai mare. Cablul coaxial permite crearea de 3600-10800
cai telefonice simultane, având o atenuare scăzută chiar la frecvenţe mari (1-10 MHz). Chiar
viteza de transmitere a semnalului este de circa 10 ori mai mare decât pe o pereche torsadată, la
frecvenţe peste 4-5 kHz, fiind foarte apropiată de viteza luminii.
Figura 1.6
- ghiduri de undă – figura 1.7, sunt tuburi metalice traversate de unde radio de foarte înaltă
frecvenţă (până la 100MHz). Se apreciază că pe un ghid de undă se pot asigura simultam peste
200000 legături telefonice. Sunt adesea întâlnite in parctica pentru direcţionarea undelor de
foarte înaltă trecvenţă montat în fata LNB-ului la antenele de satelit.
13
Figura 1.7
b) Canale radio (propagarea prin atmosferă)
Mai puţin utilizată în transmiterea de date cu caracter industrial, canalele radio au o mare
importanţă în tehnica telecomunicaţiilor. Se deosebesc aici, în funcţie de tipul de antenă utilizat,
de frecvenţă şi de modul de propagare, mai multe categorii de canale radio:
- cu propagare în linie dreaptă - antena de emisie şi cea de recepţie sunt reciproc
“vizibile”. Comunicaţiile de acest tip se fac cu frecvenţe relativ joase (3-30 MHz) şi sunt
specifice telegrafiei fără fir sau radiofoniei pe mare, dar se pot întâlni şi în aplicaţii industriale
(telecomanda unei bariere, porţi, pod rulant, etc)
- microunde radio – care se utilizează practic în transmisiile de radio şi TV, ocupând
gama de până la 10 GHz, şi care utilizează în transmisie difracţia la nivelul suprafeţelor.
Comunicaţiile sunt afectate de perturbaţii atmosferice, variaţii de temperatură şi umiditate.
- canale cu disipare troposferică, utilizând antene de mari dimensiuni (18-36 m în
diametru), pentru comunicaţii de până la 1000 Km, bazată pe reflecţii în troposferă.
- canale radio cu reflexie ionosferică, datorate prezenţei unor molecule ionizate în
14
ionosferă (până la 50 km altitudine). În această categorie se transmit semnale de bandă largă la

frecvenţe sub 50MHz.
- transmisii prin satelit – acesta fiind considerat un releu staţionar (la înălţime de 35 km)
pentru microunde, facilitând transmisii multiple în bandă largă.
c) Fibra optică
Sistemele de comunicaţie prin fibre optice constituie mijlocul cel mai eficace de transmisie
prin cabluri a semnalelor, ocupând o bandă mare de frecvenţă, pentru diferite scopuri: telefonie
multiplă, transmisiuni de date, transmisiuni video, videotelefon. Nu e de mirare că transmisia
prin fibră optică se impune din ce în ce mai mult, mai ales în aplicaţii industriale, pentru
siguranţă deosebită şi frecvenţă ridicată. Se pot obţine ghiduri de undă cu frecvenţa luminii
(1014...1015 Hz) deci de peste 10.000 de ori mai mari decât în cazul microundelor.
Aceasta se datorează unor caracteristici foarte favorabile ale transmisiunii prin fibre optice şi
anume:
- posibilitatea de transmisiune a radiaţiilor laser şi cu aceasta a unei lărgimi de bandă de
frecvenţă foarte mare (de la infraroşu până la ultraviolet)
- diametru foarte mic al fibrelor optice şi ca urmare a cablurilor constituite din fibre optice.
- atenuare relativ mică ce ajunge sub 1dB/km.
- diafonia foarte redusă între canale
- consumul unei materii prime de un cost redus şi în volum mic, ceea ce constituie un
avantaj net faţă de cablurile coaxiale.
3.2.Linia metalică ca mediu de comunicaţie
Liniile metalice de transmisie permit transportul energiei electromagnetice, câmpurile

energetice fiind ghidate prin şi localizate în vecinătatea liniei de transport. Acest lucru presupune
utilizarea a două fire conductoare, ce conectează sursa la sarcină. De regulă cuplarea la linie se
face prin circuite de tip transformator, care filtrează implicit componentele continue sau de joasă
frecvenţă, dar nu este exclusă transmiterea unei tensiuni continue în linie – folosită pentru
alimentarea unor elemente de reţea. Totuşi tensiunea continuă se evită datorită fenomenului de
15
electroliză ce poate apărea în zona de contact în contact cu mediul înconjurător.

În mod curent, liniile de transmisie sunt analizate prin metode ale teoriei circuitelor
electrice. Totuşi, linia de transmisie nu poate fi asimilată unui simplu circuit RLC, datorită
faptului că propagarea implică o distribuţie a proprietăţilor electrice. În figura 1.8 se prezintă o
schemă de cuadripol elementar care pune în evidenţă patru parametri electrici caracteristici
pentru o pereche de fire metalice, iar în tabelul 1.1 sunt precizate valorile uzuale pentru o linie
bifilară aeriană liberă, respectiv pentru o linie bifilară torsadată.
R L
C G
Figura 1.8
Tabelul 1.1
Parametru electric Unitate Linie aeriană Linie torsadată
Capacitate între conductoare microF/km 0,01 0,1
Rezistenţa conductorului R ohm/km 2...10 20...200
Conductanţa înre conductoare ohm/km 10-5 10-4...10-7
Inductanţa mH/km 2 1
Modelul din figura 1.8 poate fi îmbunătăţit dacă se consideră o secţiune infinitezimal de
scurtă în circuit şi se aplică metode de calcul diferenţial. În figura 1.9. sunt marcate
componentele electrice ale acestei secţiuni.
Neglijând curentul de izolaţie, care ar trece prin G, şi tensiunea care cade pe secţiunea 𝛿𝑥,
relaţiile între mărimile electrice sunt:
𝜕𝑖𝑥 (𝑡) 𝜕𝑢𝑥 (𝑡)
𝑢𝑥 (𝑡) = [𝐿 + 𝑅𝑖𝑥 (𝑡)] 𝛿𝑥 + 𝑢𝑥 (𝑡) + 𝛿𝑥 (1.2)
𝜕𝑡 𝜕𝑥
𝜕𝑢𝑥 (𝑡) 𝜕𝑖𝑥 (𝑡)
𝑖𝑥 (𝑡) = [𝐶 + 𝐺𝑢𝑥 (𝑡)] 𝛿𝑥 + 𝑖𝑥 (𝑡) + 𝛿𝑥 (1.3)
𝜕𝑡 𝜕𝑥
16
~ +∞
x(
t)
–∞
X
=
0
L R R L
Ix / /4 /4 /
(t) 4 4
𝜕𝑖𝑥 (𝑡)
𝑖𝑥 (𝑡) + 𝛿𝑥
𝜕𝑥
G C
Ux(
t) 𝜕𝑢𝑥 (𝑡)
L R R L 𝑢𝑥 (𝑡) + 𝛿𝑥
/ /4 /4 / 𝜕𝑥
4 4
Figura 1.9
sau după simplificări:

𝜕𝑖𝑥 (𝑡) 𝜕𝑢𝑥 (𝑡)
𝐿 + 𝑅𝑖𝑥 (𝑡) = − (1.4)
𝜕𝑡 𝜕𝑥
𝜕𝑢𝑥 (𝑡) 𝜕𝑖𝑥 (𝑡)
𝐶 + 𝐺𝑢𝑥 (𝑡) = − (1.5)
𝜕𝑡 𝜕𝑥
Prin diferenţiere şi substituire se obţine relaţia:

𝜕2 𝑢𝑥 (𝑡) 𝜕𝑢𝑥 (𝑡) 1 𝜕2 𝑢𝑥 (𝑡) 𝑅 𝜕𝑖𝑥 (𝑡)
𝐶 +𝐺 =𝐿 +𝐿 (1.6)
𝜕𝑡 2 𝜕𝑡 𝜕𝑥 2 𝜕𝑥
sau
𝜕2 𝑢𝑥 (𝑡) 𝜕2 𝑢𝑥 (𝑡) 𝜕𝑢𝑥 (𝑡)
= 𝐿𝐶 + (𝑅𝐶 + 𝐿𝐺) + 𝑅𝐺𝑢𝑥 (𝑡) (1.7)
𝜕𝑥 2 𝜕𝑡 2 𝜕𝑡
Aplicând transformata Fourier, se obţine:

𝜕 2 𝑢𝑥 (𝑤)
= (𝑗𝜔)2 𝐿𝐶𝑢𝑥 (𝜔) + 𝑗𝜔(𝑅𝐶 + 𝐿𝐺)𝑢𝑥 (𝜔) + 𝑅𝐺𝑢𝑥 (𝜔) =
𝜕𝑥 2
= (𝑅 + 𝑗𝜔𝐿)(𝐺 + 𝑗𝜔𝐶)𝑢𝑥 (𝜔) = 𝛾 2 𝑢𝑥 (𝜔) (1.8)
S-a obţinut o ecuaţie diferenţială simplă de ordinul doi în x.

𝜕2 𝑢𝑥 (𝜔)
= 𝛾 2 𝑢𝑥 (𝜔) (1.9)
𝜕𝑥 2
cu soluţia generală:
𝑢𝑥 (𝜔) = 𝐴(𝜔)𝑒 −𝛾𝑥 + 𝐵(𝜔)𝑒 𝛾𝑥 (1.10)
Deoarece când x → ∞ , ux(t) → 0, este normal ca B(w) să fie 0, şi adăugând condiţia iniţială :
u0(ω) = A(ω) la x=0, se obţine:
𝑢𝑥 (𝜔) = 𝑢0 (𝜔)𝑒 −𝛾𝑥 (1.11)
17
şi deci funcţia de transfer:

𝑢 (𝜔)
𝐻𝑥 (𝜔) = 𝑢𝑥(𝜔) = 𝑒 −𝛾𝑥 (1.12)
0
Dar γ, conform (1.8), se poate evalua ca fiind α + jβ pentru ω > 0, respectiv pentru α – jβ
pentru ω < 0, unde α reprezintă atenuarea pe unitatea de lungime, iar β defazajul (deplasarea de
fază) pe unitatea de lungime.
Se pot verifica relaţiile:
1
2
1 1
𝛼=[ 1 + 2(𝑅𝐺−𝜔2 𝐿𝐶)] (1.13)
2((𝑅 2 +𝜔2 𝐿2 )(𝐺 2 +𝜔 2 𝐶 2 ))2
1
2
1 1
𝛽=[ 1 − 2(𝑅𝐺−𝜔2 𝐿𝐶)] (1.14)
2((𝑅 2 +𝜔2 𝐿2 )(𝐺 2 +𝜔2 𝐶 2 ))2
În cele ce urmează, aceste expresii vor fi simplificate în funcţie de condiţiile tipice în care
operează liniile.
1. Închiderea liniei. Impedanţa caracteristică
În modelul analizat linia a fost presupusă de lungime infinită. În realitate ea se închide într-un
anume punct, printr-o impedanţă de sarcină Z. Dacă se aplică transformata Fourier în (1.4), se
obţine:
𝜕𝑢𝑥 (𝜔)
− = (𝑅 + 𝑗𝜔𝐿)𝐼𝑥 (𝜔)
𝜕𝑥
iar conform (1.12)
𝜕𝑢𝑥 (𝜔)
= −𝛾𝑢0 (𝜔)𝑒 −𝛾𝑥 = −𝛾𝑢𝑥 (𝜔)
𝜕𝑥
Rezultă:
𝛾𝑢𝑥 (𝜔) = (𝑅 + 𝑗𝜔𝐿)𝐼𝑥 (𝜔) (1.15)
sau:
𝑢𝑥 (𝜔) 𝑅+𝑗𝜔𝐿
= 𝑍0 (𝜔) = √𝐺+𝑗𝜔𝐶 (1.16)
𝐼𝑥 (𝜔)
Mărimea Z0 nu depinde de x, este o constantă pentru o linie cu parametri cunoscuţi şi se

numeşte impedanţă caracteristică. În orice punct s-ar închide linia prin Z0, nu vor apărea
discontinuităţi – energie care s-ar fi disipat în rezistenţa şi conductanţa liniei semi-infinite se va
disipa în componenta rezistivă a impedanţei terminale Z0, valorile ux(t) şi ix(t) rămânând aceleaşi.
Dacă însă linia se închide cu o altă impedanță, vor apărea reflexii în linie spre sursă. Dacă
18
impedanţa sursei diferă şi ea de Z0, reflexiile continuă, putând afecta puternic propagarea
semnalului.
Pe de altă parte, trebuie menţionat că obţinerea impedanţei complexe Z0 nu este foarte
dificilă, în condiţii normale de operare componenta rezistivă devenind predominantă.
2. Linia “fără pierderi”
În cazul în care în linie nu ar exista componente disipatoare de energie (R = 0, G = 0), se
obţine, conform (1.13) şi (1.14):
α =0, β = ω(LC)1/2 ; 𝐻𝑥 (𝜔) = 𝑒 −𝑗𝜔𝑥√𝐿𝐶 (1.17)
Conform teoremei de deplasare în complex, o funcţie de transfer ca cea din (1.17) semnifică
o întârziere în propagarea semnalului de intrare:
ux(t) = u0(t – tgx) (1.18)
cu 𝑡𝑔 = √𝐿𝐶 [s/unitate distanţă]
Mărimea tg poartă numele de timp de întârziere de grup şi corespunde vitezei de propagare a
semnalului.
1/tg = vg [unitate distanţă/s]
vg se mai numeşte şi viteză de grup şi defineşte viteza de propagare a unui impuls de tip
Dirac. Pe de altă parte, un impuls de durată finită, fig. 1.10 se va descompune în mai multe
componente de diferite frecvenţe, provocând modificarea semnalului în funcţie de distanţa
parcursă în linie, fenomen numit dispersia semnalului. Acest fenomen afectează în special
semnalele numerice (alterarea fronturilor), alterarea respectivă purtând denumirea de distorsiune
de fază sau întârziere de grup.
În figura 10 se sugerează că impulsul care se propagă poate fi vizualizat ca un “val” ce
alunecă liber de-a lungul liniei cu viteza vg. Fluctuaţia în tensiune într-un punct x = a, apare ca o
funcţie de timp; ne putem imagina o cartelă introdusă în “val” în poziţia a, înălţimea “valului”
putând fi descrisă ca o funcţie de timp.
Se constată că întârzierea de grup depinde de caracteristica de fază prin relaţia:
𝑑𝐵(𝜔)
𝑡𝑔 (𝜔) = (1.19)
𝑑𝜔
19
Figura 1.10
Pentru o linie “fără pierderi”, tg(ω) este independent de frecvenţă, pentru că faza e liniară în
raport cu frecvenţa. În mod asemănător, o sinusoidă de frecvenţă ω0 se va propaga după acelaşi
model, cu “vârfuri” de tensiune “rostogolindu-se” pe linie. Viteza unui “vârf” va fi denumită
viteză de fază vp:
𝜔
𝑣𝑝 = 𝛽(𝜔0 ) (1.20)
0
Întârzierea de fază va fi 𝑡𝑝 = 𝑣𝑝−1

În cazul liniei “fără pierderi”, vp = vg , ceea ce înseamnă, de exemplu, o purtătoare
sinusoidală şi benzile ei laterale ce conţin informaţia se deplasează cu aceeaşi viteză.
3. Cablul telefonic multifilar
În cazul unui cablu ce conţine mai multe perechi de fire torsadate, strâns împachetate, inductanţa
este scăzută, dar capacitanţa creşte. La frecvenţe audio, ωL << R, G << ωC şi se obţine:
1
𝜔𝑅𝐶 2
𝛼 ≈𝛽 = ( 2 ) (1.21)
1
𝑅 2
𝑍0 = (1 − 𝑗) (2𝜔𝐶) (1.22)
Caracteristica amplitudine-frecvenţă nu mai e uniformă, ceea ce provoacă distorsiuni de

atenuare. Fenomenul este asemănător celui ce se produce atunci când, la frecvenţe relativ joase
(audio), liniile nu sunt încărcate, şi deci L << R (efectul lui G e de regulă neglijabil).
Mai departe se va arăta că distorsiunea de atenuare poate fi redusă prin creşterea artificială a
lui L (încărcarea liniei).
20
4. Linia “fără distorsiuni”

Presupunând că R şi G sunt diferite de zero, se poate calcula atenuarea maximă derivând în
raport cu L expresia (1.13).
Se obţine:
𝐿 | 𝛼 = min = 𝐶𝑅/𝐺 (1.23)
Ceea ce duce la valorile:
𝛼𝑚𝑖𝑛 = √𝑅𝐺 𝛽 = 𝜔√𝐿𝐶 (1.24)
Se constată că prin creşterea lui L până la valoarea specificată, poate fi anulată distorsiunea.
Practic, creşterea de inductanţă se face prin inserarea la intervale regulate a unor bobine pe miez
de ferită, numite bobine de încărcare. Deoarece inductanţa nu mai e distribuită uniform de-a
lungul liniei, atenuarea poate creşte brusc pe anumite frecvenţe, ce trebuiesc evitate (aşa
numitele frecvenţe de “tăiere”).
În figura 1.11 se prezintă efectul introducerii de bobine de încărcare (fig. 1.11.a)asupra
atenuării α (fig. 1.11.b) şi respectiv a defazajului (fig. 1.11.c).
Figura 1.11
21
În aceste grafice curba I reprezintă cazul liniei bifilare torsadate, curba II o linie cu încărcare
discontinuă, iar curba III cazul încărcării distribuite.
5. Cablul coaxial
Reprezintă practic singura soluţie pentru transmisie în bandă largă pe suport metalic. Datorită
spectrului larg de frecvenţe transmis, comportarea liniei este mai complexă. În particular,
datorită efectului pelicular, rezistenţa conductorului creşte proporţional cu radicalul din
frecvenţă. La frecvenţe de peste 10 MHz, se poate considera ω >> R/L ≥ G/C, ceea ce ne permite
să asimilăm atenuarea şi defazajul cu α = K √𝑤 ; β ≈ ω√𝐿𝐶 şi impedanţa caracteristică cu
Z0=√𝐿𝐶.
Într-un astfel de cablu, atenuarea este scăzută, dar se impune utilizarea de egalizoare. Prin
natura construcţiei fizice, impedanţa caracteristică Z0 rezultă de ordinul 50...75 Ohm.
3.2. EFECTUL MODIFICĂRII PARAMETRILOR
Parametrii primari ai liniei sunt supuşi acţiunii factorilor perturbatori din mediul înconjurător
şi în special variaţiilor de temperatură.
Dintre parametrii primari, rezistenţa este cea mai puternic influenţată de temperatură, cu
relaţia:
𝑅𝜃 = 𝑅0 [1 + 𝛼(𝜃 − 𝜃0 )] (1.25)
în care 𝑅𝜃 , 𝑅0 , sunt rezistenţele la temperaturile θ, respectiv θ0, iar α reprezintă coeficientul de
variaţie al rezistivităţii cu temperatura (α = 0,0039 pentru cupru şi 0,0046 pentru oţel).
Rezistenţa şi inductanţa liniilor este influenţată de frecvenţă. În figura 1.12.a se prezintă
variaţia cu frecvenţa a rezistenţei pentru 1 – oţel cu d = 3mm; 2 – oţel cu d = 5mm; 3 – aliaj oţel-
a Figura 1.12 b
22
a
cupru cu d = 3mm; 4 – cupru cu d = 4mm, iar în figura 1.12.b variaţia inductanţei cu frecvenţa
pentru 1 – oţel cu d = 4mm; 2 – aliaj oţel-cupru cu d = 3mm; 3 – cupru cu d = 4mm
Variaţiile cu frecvenţa ale rezistenţei şi inductanţei sunt datorate în primul rând efectului
pelicular. Inductanţa şi capacitatea depind şi de realizarea cablului; astfel, pentru linii bifilare,
inductanţa este direct proporţională, iar capacitatea invers proporţională cu k = ln a/r, unde a este
distanţa între centrele conductoarelor iar r este raza conductorului, în timp ce la linia monofilară
(retur prin pământ), c ≈ 1/ln(2h/r), unde h este înălţimea conductorului faţă de pământ.
Pentru cabluri şi linii aeriene, caracteristicile primare la frecvenţa de 1kHz şi rezistenţa R 0 =
20 ºC sunt sintetizate în tabelul 1.2
Tabelul 1.2
Caracte- Distanţa Diametru Rezis- Induc- Capaci- Rezistenţa de izolaţie
ristici între linii sârmă tenţa tanţa tanţă între fire
Tip Minim Normal
circuit [cm] [mm] [Ω-km] [mH/km] [μF/km] [MΩ/km] [MΩ/km]
Oţel 60 3 39,1 12,64 0,0049 2 25-125
20 3 39,1 11,21 0,006 2 25-125
60 4 22 9,4 0,0051 2 25-125
20 4 22 0,96 0,0063 2 25-125
Cupru 60 4 2,84 2,38 0,0051 2 25-125
20 4 2,84 1,94 0,0063 2 25-125
Aliaj 60 4 6,44 2,39 0,0051 2 25-125
oţel-cupru 20 4 6,44 1,94 0,0063 2 25-125
Pe o linie care are ca sarcină impedanţa caracteristică nu apar unde reflectate.

În figura 1.13.a sunt prezentate componentele impedanţei caracteristice: Z cos φ şi Z sin φ,
pentru : 1 – cupru cu d = 4mm; 2 – oţel cu d = 5mm; 3 – cablu cupru cu d = 1,4mm.
În figura 1.13.b se prezintă variaţia în funcţie de frecvenţă a coeficientului de atenuare α
[mNp-km]pentru diferite circuite: 1 – oţel cu d =3mm, a ? 20 cm; 2 – oţel cu d =3mm, a = 60
cm; 3 – cablu cupru cu d=0,9mm; 4 – cablu cupru cu d =1,4mm; 5 – cupru cu d = 4mm, a = 20
cm; 6 – cupru cu d = 4mm, a = 20 cm.
23
Evident, cablurile îngropate au parametrii influenţaţi aproape în exclusivitate de temperatura

solului, şi ca atare sunt mult mai stabile decât liniile aeriene.
a Figura 1.13
b
Modificarea parametrilor preliminaţi ca şi zgomotul aditiv în canal provoacă degradarea
progresivă a raportului semnal zgomot s/z.
Acest efect poate fi combătut prin includerea unor amplificatoare – repetoare la intervale
convenabile.
Pe de altă parte, deviaţiile de la caracteristicile ideale ale canalului pot fi combătute cu
dispozitive numite egalizoare. Dacă Aa(ω) şi Φa(ω) sunt caracteristicile reale ale canalului, atunci
se caută să se obţină un egalizor cu caracteristici Ae(ω) şi respectiv Φe(ω), astfel încât :
𝐴𝑒 𝑒 𝐽𝛷𝑒 ∗ 𝐴𝑎 𝑒 𝐽𝛷𝑎 (1.26)
să ducă la un canal cu caracteristicile cât mai apropiate de cel ideal.
Operaţia de egalizare poate să nu fie pasivă şi invariantă în timp, ci adaptivă, modoficându-se
în funcţie de perturbaţiile ce apar pe canal.
3.3. EVALUAREA PERFORMANŢELOR TRANSMISIEI PE CANALE CU SUPORT METALIC
A. Atenuarea globală
Atenuarea globală, numită şi pierderea inserată în sistemul de transmisie, are prioritate în
proiectarea şi instalarea unui echipament de transmisie. Pe un circuit de tip linie telefonică,
valoarea tipică a atenuării este de 10 dB la 1000 Hz pentru o viteză de 1200 bit/s.
S-a utilizat cantitatea de măsură a nivelului “dB” (decibel). În liniile telefonice, prin nivel se
înţelege variaţia relativă a puterii semnalului în diferite puncte ale circuitului. Dacă două puteri
P1 şi P2 sunt exprimate în aceleaşi unităţi de putere (watt, miliwatt), atunci definiţia decibelului
24
este:
𝐷 = 10𝑙𝑔𝑃1 /𝑃2 [dB] = 10 lg (P1 – P2) [dB] (1.27)
Dacă nivelul de putere este raportat la un nivel de referinţă P0, atunci:
D = 10 lg P1/P0 – 10 lg P2/P0 [dB] (1.28)
Valoarea diferenţei de mai sus e independentă de P0 . Prin convenţie P0 = 1mW, situaţie în
care P1 şi P2 se exprimă îm mW, iar nivelul relativ in dBm:
D1 = 10 lg P1/1mW [dBm] (1.29)
Trebuie reţinut însă faptul că diferenţa dintre P1 şi P2 se măsoară în dB nu în dBm.
Pe de altă parte, ţinând seamă de relaţia dintre putere, tensiune şi curent, se poate scrie:
P = U2/R = RI2, şi în consecinţă:
10𝑙𝑔𝑈12 𝑈 𝐼
𝐷= = 20 𝑙𝑔 𝑈1 = 20 𝑙𝑔 𝐼1 [dB] (1.30)
𝑈22 2 2
Atenuarea α se poate exprima prin evaluarea raportului semnal/zgomot:

α = -10 lg s/z [dB] (1.31)
Atenuarea şi nivelul pot fi exprimate şi în altă unitate, Neperul, folosind logaritmi naturali:
α = -1/2 ln s/z [Np] (1.32)
Relaţia între decibeli şi neperi este:
1dB = 8,686 Np ; 1Np = 0,1151 dB (1.33)
Pentru a preciza nivelul semnalului în diferite puncte pe linie, trebuie utilizată o formulă
comună. În acest scop, se defineşte, la capătul liniei, în sensul transmisiei, punctul cu nivel de
transmisie 0 dB (0TLP – Transmission Level Point). Punctu 0TLP este punctul în care se aplică
maximul de putere. Toate celelalte niveluri de pe circuit se raportează la 0TLP. În mod uzual se
foloseşte prescurtarea 0dBm, pentru a indica mărimea semnalului în dBm raportată la 0TLP.
În cazul general TLP într-un punct oarecare este raportul (în dB) între puterea semnalului în
acel punct şi puterea aceluiaşi semnal în punctul de referinţă.
B. Caracteristica de frecvenţă
Distorsiunile de amplitudine ce apar în atenuarea semnalelor, ca şi distorsiunile de întârziere
de grup, sunt influenţate în mod diferit de variaţia frecvenţei. În figura 1.14.a se prezintă modul
în care variază atenuarea cu frecvenţa respectiv în figura 1.14.b se reprezintă modul în care
variază atenuarea cu viteza de propagare de grup pentru o pereche de fire torsadată normală
(52pF/m) în gama 1 KHz...10 MHz.
Cauza esenţială a schimbărilor în atenuare o constituie modificarea cu frecvenţa a rezistenţei
25
α
1(la cablul coaxial este votba de efectul pelicular). La frecvenţe peste 1 MHz atenuarea începe să
crească rapid în firele torsadate în vreme ce viteza de propagare, care a crescut faţă de cea la
frecvenţe joase, tinde să rămână constantă (aproximativ 20 * 107 m/s). Un rol important îl are
0,1
0,01
0,001
a b
Figura 1.14
evitarea frecvenţelor la care poate apărea creşterea bruscă, în “vârf” a atenuării.
Este foarte util să se poată măsura variaţia cu frecvenţa a atenuării. În acest scop sunt
folosite aparate de măsură specializate ce pot măsura atenuarea unei linii într-un anumit punct.
C. Ecouri
Ecourile apar atunci când semnalul întâlneşte o neregularitate de impeanţă şi sunt o sursă
majoră de perturbaţii, în special în cazul transmiterilor pe 2 fire. Apariţia ecourilor are două
consecinţe asupra recepţiei. Mai întâi ecoul se sumează sau scade din semnalul de tensiune
original, în funcţie de defazajul celor două semnale. Este dependent de frecvenţă, de distanţa
până la punctul de reflexie şi de viteza de propagare. Dacă semnalul original suferă o întârziere,
ecoul nu va suferi aceeaşi întârziere, apărînd erori supărătoare de tip jitter. Pentru a evita aceste
neplăceri, este de dorit ca nivelul ecoului la recepţie să fie cel puţin 12dB sub nivelul semnalului
recepţionat direct.
Din păcate, nu este posibil să se măsoare separat cele două semnale direct şi ecou. Pentru a
marca totuşi prezenţa ecoului se poate ţine seama de faptul că în determinarea caracteristicilor
atenuare-frecvenţă, în cazul apariţiei unui ecou, semnalul recepţionat se va modifica
cvasiuniform între valori maxime şi minime, pe măsură ce defazajul dintre semnalul direct şi cel
reflectat se modifică. În figura 1.15 se prezintă o diagramă care pune în evidenţă diferenţa dintre
cele două semnale. Variaţia între valorile maxime şi minime (dreapta sus) este de 4,5 dB la o
diferenţă de 12 dB între semnale.
26
D. Pierderi de retur (ERL)

Gradul de echilibrare al unui circuit se apreciază de regulă prin puterea returnată, în dB, la o
frecvenţă anume sau într-o anumită bandă de frecvenţe. ERL e o medie ponderată a puterii
returnate pe toate frecvenţele în gama 500-2500 Hz. Dacă impedanţele la emisie şi recepţie sunt
notate cu A, respectiv B, atunci definiţia pierderii de retur este:
𝐴∙𝐵
𝑅𝐿 (𝑑𝐵) = 20 𝑙𝑔 𝐴−𝐵 (1.34)
Figura 1.15
Valoarea recomandată este de cel puţin 42dB pe toate frecvenţele între 800 şi 2300 Hz.
Aceasta corespunde la o impedanţă de 600 ± 10 Ω.
E. Zgomotele
Zgomotele constituie principala sursă de perturbații pe canalele de comunicaţie, motiv pentru
care de multe ori în literatura de specialitate termenul de zgomot se substituie celui de
perturbaţie. Zgomotele sunt perturbaţii care nu sunt coerente cu niciunul din semnalele utile
transmisiei, abordarea lor putând fi efectuată cu metode ale dinamicii stohastice, specifice
27
mărimilor aleatoare. . Considerăm orice semnal aleator (stohastic) ca funcţie de două variabile:
x(t,a) = x(α)(t), unde α ia valori în spaţiul esantioanelor ce pot fi puse în evidenţă în urma
realizării particulare a unui experiment.
O altă mărime reprezentativă în procesul stohastic o constituie valoarea medie a întregului
ansamblu de realizări:
1 (𝑘)
𝑀𝑥 (𝑡1 ) = 𝑙𝑖𝑚𝑁→∞ 𝑁 ∑𝑁
𝑘=1 𝑥 (𝑡1 ) (1.35)
Dacă proprietăţile unui proces aleator staţionar pot fi descrise prin evaluarea valorilor medii
asociate pe o singură realizare:
1 𝑇
𝑀𝑥 (𝑘) = 𝑙𝑖𝑚 𝑇→∞ 𝑇 ∫0 𝑥 (𝑘) (𝑡) 𝑑𝑡 (1.36)
procesul se numeşte ergodic.

La orice proces ergodic mediile asociate temporal oricărei realizări sunt numeric egale cu
mediile determinate statistic pe ansamblul de realizare.
Pornind de la aceste consideraţii, vom putea împărţi zgomotele în două categorii:
- zgomote ergodice, care sunt previzibile în medie
- neergodice.
La rândul lor, zgomotele ergodice pot fi:
- gaussiene (zgomote ce au în orice moment o distribuţie de probabilităţi normală, cu aceeaşi
dispersie)
- negaussiene.
Un zgomot gaussian cu densitate de putere spectrală constantă poartă numele de zgomot alb.
Dacă densitatea de putere variază cu frecvenţa zgomotul se numeşte colorat.
Zgomotele neergodice pot fi:
- regulate (atunci când se repetă cu periodicitate)
- neregulate (dacă apariţia lor este complet imprevizibilă).
Acestei clasificări pe baze matematice i se poate adăuga o clasificare pe baze tehnice, care
ţine seama mai puternic de cauzele care provoacă zgomotele, şi prin care se deosebesc:
- zgomotul de impulsuri
- zgomotul de fluctuaţii
Zgomotul de impulsuri este produs de surse care furnizează energie la intervale discrete de
timp (salturi de durată foarte scurtă), urmate de pauze suficient de lungi ca regimul tranzitoriu
provocat de un impuls să se încheie. Dacă 2π/τ<<Δf se poate considera că în această bandă
28
spectrul este constant iar impulsul rectangular care aproximează perturbaţia poate fi înlocuit prin
impulsul Dirac ce dă aceeaşi energie în bandă.
Zgomotul de fluctuaţii este un zgomot ergodic gaussian, ce poate fi considerat ca fiind format
dintr-un număr foarte mare de perturbaţii de durată foarte mică, ce pot fi substituite prin
impulsuri Dirac de durată Δηi:
𝑥(𝑡) = ∑ 𝜂𝑖 ∙ 𝛿(𝑡 − 𝑡𝑖 ) (1.37)
Trebuie remarcat că tipul de zgomot este hotărât nu numai de natura sursei de zgomot ci şi de
timpul de răspuns al sistemului supus la zgomot. Cu aceeaşi sursă de interferenţă, ieşirea unui
circuit poate produce fie un zgomot de impuls, fie de fluctuaţii, în funcţie de τ = k/Δf
Pentru circuite liniare, nivelul la ieşire al zgomotului de impulsuri vi se consideră
proporţional cu banda de trecere:
v i = k i · v in · Δf (1.38)
unde vin este amplitudinea zgomotului de impuls la intrare, în timp ce nivelul zgomotului de
fluctuaţii vf va fi:
𝑣𝑓 = 𝑘2 𝑣0 √𝛥𝑓 (1.39)
cu v0 nivelul de zgomot pentru pentru Δf0 = 1 Hz.
Ca o regula generală, densitatea spectrală a zgomotului, indiferent de sursă, scade cu
frecvenţa, dar trebuie să se ţină seama nu numai de sursa de zgomot ci şi de canal. Astfel nivelul
perturbaţiilor atmosferice creşte cu frecvenţa pe unde scurte, la transmisii radio, dar scade cu
frecvenţa pe orice tip de circuit fizic.
Un tip special de zgomot este cel care nu-şi are originea în canalul de transmisie, ci îşi are
originea în aparatura de emisie-recepţie.
Principalul zgomot de acest tip este cel de agitaţie termică disipat pe rezistoare caracterizat
prin tensiunea eficace de zgomot:
𝐸𝑡𝑓 = √4 ∙ 𝑘 ∙ 𝑇 ∙ 𝑅 ∙ 𝛥𝑓 (1.40)
unde:
k – constanta lui Boltzmann (1,38 · 10-23 J/ºC),
T – temperatura absolută la care se măsoară zgomotul,
R – rezistenţa rezistorului.
Zgomotul de agitaţie termică se manifestă şi în absenţa semnalului.
Un alt tip de zgomot se întâlneşte în dispozitivele de amplificare. Se numeşte zgomot de şoc
29
şi e datorat naturii discrete a fluxului de electroni şi proceselor de transfer de sarcină.

Considerând I valoarea medie a curentului prin circuit, eroarea medie pătratică produsă de
zgomotul de şoc este:
< 𝑖 2 >= 2𝐼𝑒𝛥𝑓 (1.41)
unde e este sarcina electronului (1,6 · 10-19 C).
Atât zgomotul termic cât şi zgomotul de şoc au densitate constantă de putere până la
frecvenţe de ordinul sutelor de MHz şi o distribuţie gaussiană a probabilităţii de amplitudine,
care are totuşi spectru “alb”, dar o distribuţie de probabilitate negaussiană.
3.4. CANALE CU CURENŢI PURTĂTORI
La astfel de canale, realizate tot prin fire, se utilizează multiplexarea în frecvenţă, care constă
în utilizarea pentru fiecare canal de benzi de frecvenţă separate, care le diferenţiază şi de alte
tipuri de canale: telefonie, telegrafie, etc.
Multiplexarea în frecvenţă este strâns legată de tehnica modulaţiei, pe fiecare canal, semnalul
informaţional modulând un curent purtător de frecvenţă egală cu frecvenţa alocată semnalului.
Refacerea semnalului la punctul de reglare se face prin demodulare, cu filtre de bandă.
În raport cu costul unei linii bifilare cu un singur canal telefonic, costul unui canal într-un
sistem de 12 canale reprezintă 40%, iar într-un sistem de 60 canale 30%. Pe de altă parte,
complexitatea aparaturii de emisie creşte.
Alocarea frecvenţelor pentru diferite canale se face în conformitate cu recomandările
specificaţiei tehnice CS 2.12.2 a M.C.T.I.
Banda de frecvenţe utilizată este divizată de regulă în intervale de 4 KHz, în banda 0-4 KHz,
zona 300-3400 Hz este alocată convorbirilor telefonice, pentru telemecanică se utilizează banda
0-300 HZ sau 3400-4000 hZ, iar pentru televiziune banda 47-860 MHz
3.5. FIBRA OPTICĂ CA MEDIU DE COMUNICAŢIE
În anul 1880, Alexander Graham Bell studiază influenţa variaţiei luminoase asupra curentului
produs de o celulă fotovoltaică, punând bazele principiilor de bază ale comunicaţiilor optice
valabile şi în prezent. Prima propunere serioasă de orientare a luminii datează din 1910,când
30
Hondros şi Petrus Debye publică un studiu teoretic despre orientarea undelor prin dielectrici în
straturi multiple de materiale transparente.
Alte studii sunt publicate în anii 1920 şi 1930, care nu atrag încă suficient atenţia pentru că
aceasta era deja captivată de orientarea microundelor care făcea radarul posibil.
Numai în anul 1953 Abraham van Heel, Harold Hopkins şi Narinder Singh Kapany aduc în
atenţie prin articolele publicate în “De Ingenieur” şi “Nature” transmisia printr-o fibră optică
flexibilă respectiv “fibroscopul”.
Kapany este cel care va realiza prima fibră optică obţinuta din sticla şi o va denumi “fiber optics”
Din punctul de vedere al opticii, pentru a obţine informaţii despre un obiect trebuie
îndeplinite cel puţin trei condiţii şi anume:
a) obiectul să fie luminos, adică să emită lumină direct sau indirect
b) lumina care provine de la obiect să fie transmisă către locul unde se face detecţia fără
pierderi prea mari
c) cantitatea de lumină care ajunge la locul de detecţie să fie suficient de mare.
Observăm că mediul prin care se transmite informaţia optică este de importanţă esenţială
pentru ca semnalul optic transmis să nu fie “mutilat” sau distorsionat.
Progresele tehnice miraculoase au permis realizarea unor ghiduri de undă pentru radiaţia
luminoasă, denumite fibre optice, cu atenuări sub 1 dB / km pentru λ=1300nm ...1550 nm şi cu
avantaje certe ca: probabilitatea de eroare foarte mică, gabarit redus, bandă largă, etc.
Deoarece în transmisia prin fibră optică apar blocuri specifice, se prezintă în figura 1.16. o
schemă de principiu pentru un sistem numeric de comunicaţie folosind fibră optică drept mediu
de comunicaţie ( incluzând şi dispozitivele regeneratoare de semnal, asemănătoare repetoarelor
utilizate în transmisia pe suport metalic).
31
EMIŢĂTOR OPTIC
REGENERATOR AMPLIFICATOR
MULTIPLEXOR CODOR DRIVER
SURSĂ DE LUMINĂ RECEPTOR OPTIC DETECTOR OPTIC DECODOR
DEMULTIPLEXOR
INFORMAŢIE INFORMAŢIE
STATIE LA DISTANŢĂ
STATIE LOCALĂ REPETOR
FIBRA OPTICA
FIBRA OPTICA
INFORMAŢIE
DEMULTIPLEXOR AMPLIFICATOR REGENERATOR
DETECTOR OPTICEMIŢĂTOR OPTIC RECEPTOR OPTIC SURSĂ DE LUMINĂ
DRIVER CODOR
MULTIPLEXOR INFORMAŢIE
DECODOR
Figura 1.16
Pentru a înţelege cum sunt folosite fibrele optice în sistemele de comunicaţii să ne uităm la
un exemplu dintr-un film din Al II-lea Război Mondial, unde 2 vapoare într-o flotă trebuie să
comunice una cu alta fără semnale radio sau pe mări agitate. Căpitanul unei nave trimite un
mesaj unui marinar pe punte. Marinarul traduce mesajul în cod MORSE (puncte şi linii) şi
foloseşte semnal luminos (o lampă puternică cu acoperitoare) ca să trimită mesajul celeilalte
nave. Marinarul de pe cealaltă navă vede codul MORSE, îl decodează în engleză, şi trimite
mesajul sus la căpitan. Acum, imaginaţi-vă făcând asta când vasele sunt fiecare în celălalt capăt
al oceanului separate de mii de mile şi ai un sistem de comunicaţii prin fibre optice instalat între
cele două nave.
Sistem de transmisie prin fibră optică din figura 1.16 conţine următoarele blocuri:
 Staţia locală ce conţine multiplexorul, codorul şi transmiţătorul (compus din driver si sursa
de lumină)
 fibra optică
 Repetorul ce conţine receptorul optic,regeneratorul optic şi emiţătorul optic
32
 Staţia la distanţă ce conţine detectorul optic, amplificatorul, decodorul şi demultiplexorul

În tehnica comunicaţiilor este obligatorie şi comunicarea în sens invers, dinspre statia aflată
la distanţă spre staţia locală. Principiul de transmitere este identic doar ca se foloseşte o altă fibră
pentru acest scop.
Tehnologiile mai noi permit folosirea unei singure fibre unimod pentru transmisie şi recepţie
cu condiţia ca să se folosească lungimi diferite de undă pentru transmisie, respectiv recepţie. De
exemplu pentru transmisie să se folosească λ=1550nm iar la recepţie λ=1300 nm.
TRANSMIŢĂTORUL
Transmiţătorul este ca marinarul de pe puntea vaporului care emite semnalele. Se află în
staţia locală care multiplexează informaţia,o codează şi o transmite către o sursă de lumină
pentru a focaliza lumina în fibră. Laserele au mai multă putere decât LED-urile, dar variază mai
mult cu schimbările în temperatură şi sunt mai scumpe. Cele mai uzuale lungimi de undă a
semnalului luminos sunt de 850 nm, 1300 nm şi 1550 nm (infraroşu şi părţi invizibile ale
spectrului).
REGENERATORUL OPTIC
Cum am menţionat mai sus o pierdere a semnalului apare când lumina este transmisă prin
fibră, în special pe distanţe lungi (mai mult de 10km), ca un cablu subacvatic. Deci, unul sau mai
multe regeneratoare trebuie plasate pe cablu pentru a amplifica semnalul de lumină degradat.
Regeneratorul optic constă din fibre optice cu un înveliş special. Porţiunea îmbrăcată este
pompată cu laser. Când semnalul degradat întră în înveliş, energia laserului permite moleculelor
să devină ele înseşi lasere. Moleculele emit apoi un nou semnal luminos mai puternic cu aceleaşi
caracteristici ca semnalul slab primit. Regeneratorul este un amplificator pentru semnalul de
intrare.
RECEPTORUL OPTIC
Receptorul optic este ca marinarul de pe vapor care primeşte semnalul. Aflat în statia la
distanţă, urmat de amplificator şi decodor, primeşte şi decodează semnalele luminoase, astfel ca
după demultiplexor informaţia recepţionată este aceeaşi cu informaţia transmisă (transmisii de
date, TV, sau telefon)
De ce sistemele din fibre optice sunt revoluţia telecomunicaţiilor? În comparaţie cu firul
metalic convenţional, fibra optică este:
33
 mai ieftin - câteva mile de cablu optic sunt mai ieftine decât aceeaşi lungime de fir de
cupru;
 mai subţire - fibrele optice pot fi trase în diametre mai mici decât firul de cupru;
 capacitate purtătoare mai mare - pentru că fibrele optice sunt mai subţiri decât firele de
cupru, mai multe fibre pot fi adunate într-un cablu de acelaşi diametru. Aceasta permite mai
multe linii telefonice prin acelaşi cablu sau mai multe canale TV;
 mai puţină degradare a semnalului - pierderea de semnal pe fibre optice este mai mică decât
pierderea pe firele de cupru;
 semnale luminoase - spre deosebire de semnalele electrice din cupru, semnalele electrice
din fibră nu interferează cu celelalte fire din cablu. Aceasta înseamnă o conversaţie telefonică
mai bună sau o recepţie TV mai bună;
 putere mică - fibrele optice se degradează mai puţin, pot fi folosite transmiţătoarele mai
mici;
 semnale digitale - fibra optică este ideală pentru transmiterea semnalelor digitale (foarte
folosite pentru reţelele de calculatoare);
 neinflamabil - pentru că nu trece curent electric prin fibre, nu există riscul de foc;
 greutate mică - o fibră optică este mai uşoară decât un cablu de cupru, ocupă mai puţin
spaţiu în pământ;
 flexibile - fibrele optice sunt atât de flexibile, pot transmite şi primi lumină, sunt folosite în
camere digitale flexibile în următoarele scopuri:
- imagine medicală;
- imagine mecanică;
- instalaţii.
Din cauza acestor avantaje, fibrele optice sunt folosite în foarte multe industrii, mai ales în
telecomunicaţii şi reţele de calculatoare. De exemplu, dacă ai da un telefon din Europa în SUA
sau invers, şi semnalul a fost ricoşat de un sistem de comunicaţii, adesea auzi un ecou pe linie.
Cu fibra optică transatlantică ai o conexiune directă fără ecouri.
34
CABLURI CU FIBRĂ OPTICĂ
Prin fibră optică simplă înţelegem un mediu optic transparent, de mare lungime, cu secţiunea
transversală circular simetrică şi indicele de refracţie constant sau radial variabil, separat de un
alt material cu indicele de refracţie constant şi mai mic, pentru ca la suprafaţa de separare să se
producă reflexia totală a radiaţiei luminoase, fără pierderi figura 1.17. O fibră optică poate fi
asociată cu un ghid de undă dielectric folosit pentru propagarea energiei electromagnetice la
frecvenţe optice.
Figura 1.17
Principiul de transmitere al luminii prin fibră optică se bazează pe efectul de refracţie al

luminii ce respectă legea lui Snell.
Legea lui Snell
Raportul dintre sinusul unghiului de incidenţă şi sinusul unghiului de refracţie este egal cu
35
raportul dintre vitezele de propagare dintre cele două medii. Acesta este egal cu o constantă, care
reprezintă raportul dintre indicele de refracţie al celui de-al doilea mediu şi indicele de refracţie
al primului mediu, de exemplu ştim ca viteza luminii în apă este mai mică decât viteza luminii în
aer. În figura 1.18 este reprezentată poziţia aparentă, faţă de poziţia reală, a unei baghete
cufundată în apă, respectiv într-un mediu cu indice de refracţie diferit faţă de primul mediu, în
cazul nostru aerul:
Figura 1.18
Conform legii lui Snell avem:

𝑠𝑖𝑛 𝜃1 𝑣 𝑛
= 𝑣1 = 𝑛2 = 𝐾 (1.42)
𝑠𝑖𝑛 𝜃2 2 1
unde:
θ1 – unghiul de incidenţă
θ2 – unghiul de refracţie
v1, v2 – vitezele luminii în cele două medii
n1, n2 – indicii de refracţie ale celor două medii. Întâlnim următoarele cazuri: raza de lumină
evadează, este absorbită sau se reflectă total (figura 1.19)
36
Figura 1.19
O fibră optică este un ghid de undă dielectric (nu conduce electricitatea), fabricată din sticlă
sau din plastic. Fibra este construită din trei regiuni distincte figura 1.20:
- miez circular de diametru d având indicele de refracţie uniform nc
- înfăşurare sau înveliş protector cu indice de refracţie n
- teacă sau cămaşă
Figura 1.20
nc – constant sau variabil

n – constant şi diferit de nc
nc > n – lumina fiind constrânsă să circule prin miez
Lumina lansată sub unghiul θ1 va fi propagată în miez cu unghiul θ2 faţă de axul central.
Razele incidente sub un unghi mai mare decât θ1 nu vor fi refractate intern, ci refractate în
învelişul protector sau reflectate înapoi în aer figura 1.21.
Unghiul de propagare este legat matematic de apertura numerica AN, mărime ce exprimă
37
puterea luminoasă ce are acces în fibră:

𝐴𝑁 = √(𝑛12 − 𝑛22 ) = 𝑠𝑖𝑛 𝜃1 = 𝑛1 𝑠𝑖𝑛 𝜃2 (1.43)
Ca şi la propagarea undelor electromagnetice, doar anumite moduri se pot propaga în fibra
optică. Numărul de moduri M depinde de lungimea de undă λ după relaţia:
𝜋𝑑𝐴𝑁 2
𝑀 = 0,5 ( ) (1.44)
𝜆
Figura 1.21
Numărul M scade pe măsură ce diametrul miezului scade pentru o lungime de undă şi o
apertură dată. Când diametrul ajunge de ordinul lungimii de undă (2...4μm), prin fibră se propagă
o singură rază, în aşa-numitul monomod (single-mod) figura 1.22.a.
În operarea multimod, diametrul firului este suficient de mare (50...70μm), ca să permită
propagarea în mai multe moduri, fiecare având timpi şi viteze de propagare diferite – figura
1.22.b.
Un semnal optic care traversează fibra suferă o reducere în amplitudine şi în banda de
frecvenţă. Reducerea benzii este provocată de dispersie. Ea are două surse: dispersia de mod şi
dispersia de material.
Dispersia modală constă în împrăştierea impulsului datorită diferitelor lungimi ale traseelor
parcurse de razele luminoase provocate de reflexii multimod.
Dispersia de material se datorează dependenţei neliniare a indicelui de refracţie a miezului de
lungimea de undă a sursei. Dispersia (reducerea benzii) creşte în funcţie de lungimea fibrei şi se
38
exprimă în MHz/km.
Ea creşte liniar până la 1,5 km, apoi proporţional cu rădăcina pătratică a lungimii. Pentru
situaţia când se transmit impulsuri, dispersia se exprimă în ns/km.
Fibrele multimod se împart în două categorii: cu indice fix (step-mode) numite şi fibre optice
cu discontinuitate FOD şi respectiv cu indice gradat (graded-index), numite şi fibre optice
gradate FOG.
Figura 1.22
Fibrele din prima categorie (FOD) au un miez cu indice de refracţie uniform. În acesta se
produc frângeri bruşte ale razei la contactul dintre miez şi înveliş. Aceste fibre au dispersie
ridicată, ce duce la o reducţie de bandă de aproximativ 30ns/km..
39
În fibrele cu indice gradat (FOG) – figura 1.22.c indicele de refracţie al miezului descreşte
parabolic de la centru spre exterior. În acest fel, refracţiile permanente fac ca raza de lumină să
se propage ca o sinusoidă prin miez. Razele de lumină parcurg traseele mai lungi (cele din zona
cu indice de refracţie redus) cu o viteză sporită, şi ca atare dispersia scade, putându-se obţine
chiar performanţe de ordinul 1ns/km.
Semnalele care traversează o fibră optică suferă deasemenea o pierdere în amplitudine.
Această atenuare se datorează ciocnirii cu ionii metalici prezenţi în fibră şi a prezenţei apei sub
formă de radicali OH– , şi depinde de lungimea de undă a radiaţiei ce se propagă.
Cum se propagă lumina în fibra optică
Fasciculul luminos captat în fibra optică este menţinut în aceasta datorită fenomenului de
reflexie internă totală a luminii pe suprafaţa laterala a fibrei. Lumina “aleargă” prin fibra
urmarindu-i toate curburile figura 1.23.
Figura 1.23
Există fibre groase (cu diametrul de ordinul 100μm) şi fibre subţiri ( cu diametrul de ordinul
a 1μm şi mai putin). Strict vorbind, traiectoria fasciculului se poate reprezenta numai în cazul
fibrelor groase, când lungimea de undă a luminii este mai mică decât diametrul fibrei.
În cazul propagarii luminii prin fibre subtiri , optica geometrica este neputincioasă şi trebuie
apelat la reprezentările ondulatorii. Câmpul undei luminoase ce se propagă printr-o fibră subţire
umple întregul volum al fibrei şi o parte din el iese in spaţiul imediat înconjurător.
Principala caracteristică a unei fibre este valoarea pierderilor de radiatie în aceasta raportată
la lungimea fibrei. Pierderile se masoara in decibeli pe kilometru (dB/km).
Să considerăm o porţiune de fibră de un kilometru. Presupunem că la inrarea în ea ajunge

40
lumina de intensitate I1, iar la iesire se inregistreaza intensitatea I2.
Pierderile în fibra reprezinta N decibeli, mărimea N determinandu-se din formula:

𝐼1 𝑁
= 10 10 (1.45)
𝐼2
Dacă de exemplu, pierderile sunt de 10db/km (N=10), aceasta înseamnă că, la parcurgerea
porţiunii de un kilometru, intensitatea luminii scade de 10 ori. Este clar că dintr-o asemenea fibră
nu trebuie facută o linie de transmisie.
În prezent există fibre cu pierderi şi mai mici, de exemplu de 0,2dB/km în gama spectrală 1,2
–1,6 μm unde raportul I1/I2= 1,05. Asemenea fibre se confectionează din sticla de cuarţ dopată
cu germaniu sau bor.
LĂRGIMEA DE BANDĂ
Limitările lărgimii de bandă a sistemelor de fibre optice provin din două surse principale:
- dispersia modală a întârzierii
- dispersia de material
Dispersia modală a întârzierii este esenţială în cazul fibrelor multimod. De exemplu la un

LED care emite lungimea de undă de 800 nm şi cu o dispersie de 50 nm, impulsurile sunt
împrăştiate cu 5nm/km. Rezultă o limitare a lărgimii de bandă la 50-100 MHz/km.
Dispersia de material provine din variaţia vitezei luminii prin fibră în funcţie de lungimea de
undă a luminii. În figura 1.24 se prezintă spectrul de dispersie (a) şi produsul bandă-distanţă
Figura 1.24
41
pentru acelaşi tip de fibră. Se constată că lungimea de undă la care atenuarea e minimă
(λ=1,3μm) este foarte apropiată, deşi nu are lungimea de undă la care dispersia e minimă (timp
de propagare sincron) – λ=1,4 μm.
În figura 1.25 se prezintă caracteristica atenuare-lungime de undă pentru o fibră monomod de

siliciu dopată cu germaniu.
Figura 1.25
Se observă două puncte de minim în jurul valorilor lungimii de undă de 1,3 şi 1,5. Aceste
puncte de pierderi minime reprezintă ţinta eforturilor actuale de dezvoltare în industria fibrei
optice.
După cum s-a menţionat, transferul de putere în fibra optică depinde de apertura numerică
(AN). Acest lucru se poate urmări pe graficele din figura 1.26.
Este necesar să se facă câteva precizări şi în legătură cu cablurile cu mai multe fibre optice.
Există două tipuri constructive de bază:
- cablul strâns împachetat (tight-buffer)
- cablul cu folii (loose-tube).
42
Figura 1.26
În cablul strâns împachetat, fiecare fibră este încapsulată într-un înveliş care o protejează
împotriva forţelor externe, este rigid şi atenuarea în fibre este influenţată de tensionarea datorată
montării cât şi de variaţiile de temperatură. Se utilizează doar pentru aplicaţii de transmitere la
mică distanţă şi în spaţii închise. În cablul cu folii, fiecare fibră are o cămaşă de protecţie cu un
diametru convenabil, mai mare decât al fibrei. Fibrele sunt ceva mai lungi decât cablul şi ca atare
nu sunt influenţate de tensiuni interne provocate de montaj. Este posibil ca mai multe fibre să se
grupeze într-un mănunchi (buffer) cu înveliş protector separat, iar mai multe manunchiuri să
formeze cablul.
Într-un mănunchi fibrele trebuie cuplate astfel încât o sursă luminoasă să acţioneze doar
asupra miezului activ. În figura 1.28 se prezintă un mod de grupare în mănunchiuri (buffere).
Figura 1.28
43
Se recomandă ca într-un mănunchi (buffer) să se amplaseze între 7 şi 19 fibre într-o

configuraţie hexagonală.
Performanţele optime ale detectoarelor se obţin la o lungime de undă (0,8 – 0,9 μm) diferită
de cea la care atenuarea în fibră e minimă (1,3 ; 1,5 μm). Alegerea combinaţiilor sursă – fibră –
detector trebuie făcută cu multă atenţie pentru a obţine un compromis satisfăcător al
performanţelor.
Criteriul general de apreciere al performanţelor este cel al marjei (rezerva de transmisie), care
ţine seama atât de performanţele sursei cât şi de cele ale detectorului.
În figura 1.29 se prezintă într-o diagramă care raportează puterea (sursă – detector) la viteza
de transmisie. Formula utilizată pentru a determina puterea minimă necesară recepţiei corecte
este:
𝑀∙ℎ∙𝑓
𝑃= =𝑀∙ℎ∙𝑓∙𝐷 (1.46)
𝑇
M – numărul de fotoni minimi pentru detecţia corectă,
h – constanta lui Plank (6,62606896(33) x 10-34 J·s = 4,13566733(10) x 10-15 eV·s)

f – frecvenţa optică a transmisiei (f = c/λ)
D – viteza de transmisie în biti / secundă
Figura 1.29
44
Conectarea fibrelor optice este o problemă mult mai delicată decât conectarea firelor
metalice. Operaţia esenţială la conectarea fibrelor constă în alinierea perfectă (aducerea
miezurilor în linie). Există mai multe tipuri de conectare, tipurile de conectoare fiind tratat într-
un capitol separat.
Instalarea cablurilor cu fibră optică implică şi ea tehnici specifice, dar nu foarte diferite de
tehnica pozării cablurilor metalice. Mai întâi trebuie preinstalaţi conectorii, apoi secţiunile de
cablu , cu singura grijă ca la montare să nu se aplice tensiuni externe mari asupra cablului.
Traseul trebuie ales cu multă grijă, pentru ca o deteriorare punctiformă duce la sacrificarea
întregului tronson.
Dacă montarea cablurilor se face în exteriorul incintelor, se recomandă îngroparea. În cazul

în care solul este pietros se recomandă îngroparea acestora în tub de protecţie sau în pat de nisip.
Există însă şi situaţii când cablul urmează un traseu aerian. Precauţia ce trebuie luată în acest
sens este ca să nu se depăşească tensiunea externă maxim admisă.
Utilizarea fibrei optice duce la schimbări spectaculoase în tehnica transmiterii de date. Dacă
ne referim doar la gabarit, un singur exemplu: un cablu cu diametrul de 75 mm conţinând 900 de
perechi de fire de Cu, poate fi înlocuit de o fibră optică cu numai 0,8 mm, având aceeaşi
capacitate de transmitere a informaţiei.
Costul fibrei a ajuns comparabil cu cel al cablurilor metalice convenţionale şi tinde să scadă.
Avantajele oferite de Fibra optică sunt multiple:
- Posibilitatea de a transmite date cu viteză foarte mare (> Gbit/s)
- Imunitate aproape totală la interferenţe electromagnetice
- Diafonii foarte reduse
- Atenuare foarte mică
- Separarea electrică dintre emiţător şi receptor
- Probabilitate foarte mică de eroare
- Calitate superioară a semnalului transmis
- Nu perturbă alte medii de comunicaţie
- Dezavantajele sunt legate de montarea mai dificilă şi necesitatea unei tehnologii aparte.
45
BIBLIOGRAFIE
1. Blackmann, N.H. – Noise and its effects on comunication, McGraw-Hill, New York,
1996
2. Freeman, J.J. – Principles of noise, Wiley, New York, 1958
3. Howell,D – Optical communication system, Telecomunications, sept. 1978
4. King, R – Electrical noise, Chapman and Hall, Londra , 1966
5. Martin, J – Transmission Media , Prentice Hall, Englewod Cliffs, 1976
6. Middleton, D – Introduction to statistical communication theory McGraw-Hill, New

York, 1967
7. Piquenard, A – Radio wawe propagation, MacMillan, Londra, 1976
8. Tugal,D., Tugal,O – Data transmission, McGraw-Hill, NY, 1982
9. Yeh,L.P. – Fiber optic communication systems, Telecommunications, Sept. 1978
10. Radu Dobrescu – Informaţie şi transmitere de date – Institutul politehnic Bucuresti –

1992
46

Elemente Teoretice de Transmitere A Informaţiei - Autor Valentin Gaftoneanu

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Elemente Teoretice de Transmitere A Informaţiei - Autor Valentin Gaftoneanu

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Elemente teoretice de transmitere a informaţiei 2009

I. ELEMENTE TEORETICE DE TRANSMITERE A

INFORMAŢIE reprezintă – “comunicare, veste, ştire care pune pe cineva la curent cu o

serie de îmbunătăţiri: aventura radiodifuziunii a inceput prin anii ’20.

2. MODELUL UNUI SISTEM DE COMUNICAŢIE

SURSĂ DE INFORMAŢIE EMIŢĂTOR

un mecanism de conversie a informaţiei într-un semnal electric variabil în timp, ce va fi numit

Ultima operaţie este esenţială în adaptarea semnalului mesaj, la caracteristicile canalului. Ea

3. CARACTERISTICILE CANALELOR DE COMUNICAŢIE

3.1. CONSIDERAŢII GENERALE

semnalului u2(t) = k u1(t).

în care A(ω) = 1 şi Φ(ω) = 0 pentru orice funcţie din banda semnalului.

a) Circuite (linii) metalice fizice independente

b) Canale radio (propagarea prin atmosferă)

ionosferă (până la 50 km altitudine). În această categorie se transmit semnale de bandă largă la

3.2.Linia metalică ca mediu de comunicaţie

Liniile metalice de transmisie permit transportul energiei electromagnetice, câmpurile

electroliză ce poate apărea în zona de contact în contact cu mediul înconjurător.

sau după simplificări:

Prin diferenţiere şi substituire se obţine relaţia:

Aplicând transformata Fourier, se obţine:

S-a obţinut o ecuaţie diferenţială simplă de ordinul doi în x.

şi deci funcţia de transfer:

Mărimea Z0 nu depinde de x, este o constantă pentru o linie cu parametri cunoscuţi şi se

Întârzierea de fază va fi 𝑡𝑝 = 𝑣𝑝−1

Caracteristica amplitudine-frecvenţă nu mai e uniformă, ceea ce provoacă distorsiuni de

4. Linia “fără distorsiuni”

3.2. EFECTUL MODIFICĂRII PARAMETRILOR

Elemente teoretice de transmitere a informaţiei 2009

Pe o linie care are ca sarcină impedanţa caracteristică nu apar unde reflectate.

Evident, cablurile îngropate au parametrii influenţaţi aproape în exclusivitate de temperatura

3.3. EVALUAREA PERFORMANŢELOR TRANSMISIEI PE CANALE CU SUPORT METALIC

Atenuarea α se poate exprima prin evaluarea raportului semnal/zgomot:

D. Pierderi de retur (ERL)

procesul se numeşte ergodic.

şi e datorat naturii discrete a fluxului de electroni şi proceselor de transfer de sarcină.

3.4. CANALE CU CURENŢI PURTĂTORI

3.5. FIBRA OPTICĂ CA MEDIU DE COMUNICAŢIE

a) obiectul să fie luminos, adică să emită lumină direct sau indirect

c) cantitatea de lumină care ajunge la locul de detecţie să fie suficient de mare.

 Staţia la distanţă ce conţine detectorul optic, amplificatorul, decodorul şi demultiplexorul

CABLURI CU FIBRĂ OPTICĂ

Principiul de transmitere al luminii prin fibră optică se bazează pe efectul de refracţie al

Conform legii lui Snell avem:

nc – constant sau variabil

puterea luminoasă ce are acces în fibră:

Să considerăm o porţiune de fibră de un kilometru. Presupunem că la inrarea în ea ajunge

lumina de intensitate I1, iar la iesire se inregistreaza intensitatea I2.

Pierderile în fibra reprezinta N decibeli, mărimea N determinandu-se din formula:

- dispersia modală a întârzierii

Dispersia modală a întârzierii este esenţială în cazul fibrelor multimod. De exemplu la un

În figura 1.25 se prezintă caracteristica atenuare-lungime de undă pentru o fibră monomod de

- cablul strâns împachetat (tight-buffer)

- cablul cu folii (loose-tube).

Se recomandă ca într-un mănunchi (buffer) să se amplaseze între 7 şi 19 fibre într-o

M – numărul de fotoni minimi pentru detecţia corectă,

h – constanta lui Plank (6,62606896(33) x 10-34 J·s = 4,13566733(10) x 10-15 eV·s)

D – viteza de transmisie în biti / secundă

Dacă montarea cablurilor se face în exteriorul incintelor, se recomandă îngroparea. În cazul

- Posibilitatea de a transmite date cu viteză foarte mare (> Gbit/s)

- Imunitate aproape totală la interferenţe electromagnetice

- Diafonii foarte reduse

- Atenuare foarte mică