Expansiunea Maghiară În Transilvania

ALEXANDRU
MADGEARU
K f\ f! hi âGHIARA
■i
ALEXANDRU MADGEARU
EXPANSIUNEA MAGHIARĂ
ÎN TRANSILVANIA
I CETATEA
Ide SCAUN
Editor: Dan Iulian Mărgărit
Redactor: Mirela Ivan Nobel
Tehnoredactare: Adriana Andreiaş
Coperta: Andrei Mărgărit
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

MADGEARU, ALEXANDRU
Expansiunea maghiară în Transilvania / Alexandru Madgearu. - Târgovişte :
Cetatea de scaun, 2019
Conţine bibliografie
Index
ISBN 978-606-537-443-0
94
Toate drepturile de reproducere, integral sau parţial, prin orice mijloace, inclusiv
stocarea neautorizată în sisteme de căutare sunt rezervate. Reproducerea se poate
face doar cu acordul scris al editurii, cu excepţia unor scurte pasaje care pot
constitui obiectul recenziilor şi prezentărilor.
ISBN 978-606-537-443-0
Copyright Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2019
email: editura@cetateadescaun.ro www.cetateadescaun.ro
Cuprins
Introducere...................................................................................................7
Capitolul I. Care era teritoriul populat de români la nord de
Dunăre în secolele IX-X ?......................................................................... ii
Capitolul II. Migraţia ungurilor........................................................... 49
Capitolul III. Instalarea ungurilor în Pannonia................................ 63
Capitolul IV. Cucerirea Crişanei...........................................................73
Capitolul V. Pătrunderea ungurilor în teritoriul dintre Tisa,
Mureş, Dunăre şi Valea Cernei..............................................................97
Capitolul VI. Pătrunderea ungurilor în Transilvania.................... 121
Capitolul VII. Formarea Regatului Ungariei şi supunerea
teritoriilor de la est de Tisa cucerite anterior de către unguri.... 169
Capitolul VIII. Extinderea Regatului Ungariei până la Carpaţii
Orientali şi Meridionali......................................................................... 189
Capitolul IX. Extinderea dominaţiei Regatului Ungariei la sud
şi est de Carpaţi..........................................................................................231
The Hungarian Expansion in Transylvania. Abstract.................... 251
Abrevieri.................................................................................................... 269
Bibliografie:................................................................................................277
Ilustraţii...................................................................................................... 339
Index............................................................................................................. 351
Introducere
Această carte tratează modul în care un teritoriu populat de o

anumită etnie lipsită de o organizare statală (românii) a fost integrat
în mai multe etape într-un stat - regatul Ungariei - apărut şi evoluat
prin implantarea modelului feudal şi cultural specific statelor din
Europa de vest şi centrală, unde acest tip de societate evoluase în mod
firesc de-a lungul mai multor secole. Acest model al feudalismului de
tip occidental şi al creştinismului de limbă latină a fost impus unei
societăţi tribale care aflase un teritoriu care corespundea vieţii
nomade (interfluviul Dunăre-Tisa), dar care, după stoparea raidurilor
de pradă în Occident la mijlocul secolului al X-lea şi după
sedentarizarea care s-a produs într-un timp relativ scurt, nu mai era
suficient şi adecvat pentru funcţionarea unui regat. Expansiunea
ungurilor spre teritoriile vecine bogate în resurse era inevitabilă. Ea a
început chiar din momentul creştinării, care a coincis cu încoronarea
regelui Ştefan I, după ce se atinsese deja limita naturală a Munţilor
Apuseni (prin supunerea voievodatului din Bihor), şi după ce încetase
dominaţia bulgară la nord de Dunăre. Regiunea bogată în sare şi nu
numai situată „dincolo de pădure” trebuia şi putea fi cucerită de
tânărul stat creştin condus de Ştefan I. Aproape concomitent au fost
lichidate cele două centre de putere rivale, din zona Clujului şi de pe
cursul inferior al Mureşului, iar astfel era deschisă calea spre a doua
limită naturală, cea a Carpaţilor Orientali şi Meridionali. Acest proces
de expansiune s-a desfăşurat treptat, el durând circa un secol şi
jumătate. De cealaltă parte a Carpaţilor, în restul teritoriului populat
de români, expansiunea Regatului Ungariei a cunoscut unele succese,
dar nu s-a putut menţine. Etapele respective ale procesului de
expansiune trebuie însă studiate ca o continuare firească a instalării
dominaţiei Regatului Ungariei în Transilvania şi în ceea ce numim în
prezent Banat.
O chestiune care trebuie lămurită chiar de la început este ce se
poate înţelege prin teritoriu românesc în secolele IX-Xlll. Primul
8 Alexandru Madgearu
capitol încearcă să ofere un răspuns, probabil încă provizoriu şi

discutabil, bazat mai mult pe ceea ce se poate deduce din cercetările
de lingvistică decât pe descoperirile arheologice a căror interpretare
etnică este adesea incertă. Teritoriul populat de români în secolele
IX-X nu a fost identic cu cel unde s-a declanşat procesul de
etnogeneză, iar însăşi ideea de etnogeneză trebuie înţeleasă într-un
mod mai apropiat de noile idei despre conceptul de etnie. Adică, de
când se poate vorbi de români ca o etnie distinctă de slavii cu care
convieţuiau, şi în ce teritoriu vieţuiau? După ce acest cadru va fi
stabilit se va putea discuta despre modul în care teritoriul populat de
români a fost cucerit ori supus Regatului Ungariei. în al doilea rând,
este necesară o expunere asupra originii ungurilor şi a modului în
care ei au ajuns în Europa. Abia după aceste preliminarii se va putea
trece la subiectul propriu-zis al cărţii de faţă.
Etapele de expansiune ale Regatului Ungariei au fost atât
geografice, cât şi cronologice. Dacă lăsăm la o parte scurta prezenţă în
Atelkuz, unde ungurii i-au întâlnit pentru prima oară pe români (vezi
capitolul II), prima etapă a fost reprezentată de pătrunderea la est de
Tisa, produsă la scurt timp după instalarea în Pannonia. în a doua
etapă s-a trecut bariera Munţilor Apuseni prin Poarta Meseşului, iar
în a treia etapă ducatele independente de la Bălgrad şi Morisena au
fost cucerite. A patra etapă a însemnat extinderea până la Carpaţii
Orientali şi Meridionali. în a cincea etapă s-a procedat la anexarea
unor zone din Oltenia, Muntenia şi Moldova. în perioada următoare,
românii din afara arcului carpatic se vor desprinde de sub dominaţia
Regatului Ungariei şi vor forma două state proprii. Acest proces de
geneză statală va fi tratat îritr-o lucrare care o va continua pe aceasta.
Cele două instrumente ale expansiunii Regatului Ungariei
până la hotarul Carpaţilor au fost: organizarea de comitate cu cetăţile
aferente, şi colonizările civile sau militare (grănicerii pecenegi, secui,
cavalerii teutoni). Dincolo de munţi, s-au efectuat alte colonizări civile
şi militare şi s-au creat forme specifice de administrare a teritoriului
(Banatul de Severin, terra din Moldova).
Izvoarele scrise (cronici sau acte de cancelarie) sunt puţine şi
laconice în privinţa modului în care Regatul Ungariei s-a extins în
Transilvania şi Banat, şi apoi dincolo de munţi. Doar prin progresul
Expansiunea maghiară în Transivania
cercetărilor arheologice s-a putut reconstitui într-o oarecare măsură

cronologia expansiunii spre est. De asemenea, studierea toponimiei a
permis identificarea aliniamentelor succesive ale hotarelor, precum şi
a aşezărilor de grăniceri. Astfel, în prezent avem o imagine mult mai
cuprinzătoare şi mai precisă despre etapele expansiunii, inclusiv
despre cele de la sud şi est de Carpaţi, care au fost cele mai intens
studiate de istoricii români.
în istoriografia românească, problema expansiunii Regatului
Ungariei spre est a fost de fapt subsumată celor două teme majore ale
cercetării istoriei medievale: continuitatea românilor la nord de
Dunăre şi geneza statelor medievale româneşti, tratate în profunzime
mai întâi de către Alexandru D. Xenopol, Dimitre Onciul şi Nicolae
lorga. Un progres semnificativ a fost înregistrat prin studiile lui loan
Moga, Gheorghe I. Brătianu şi Petre Panaitescu, iar în perioada post
belică au început să fie folosite descoperirile arheologice. Acestea i-au
permis lui Kurt Horedt schiţarea primei cronologii a expansiunii
dominaţiei maghiare în Transilvania. Marile sinteze ale lui Ştefan
Pascu şi Radu Popa, din anii ’yo-’So, au marcat o nouă etapă în
cunoaşterea istoriei Transilvaniei, iar cercetările lui Ştefan Gorovei şi
Victor Spinei au elucidat probleme controversate ale genezei statale
în Moldova. După 1990, interesul pentru problema continuităţii s-a
diminuat, dar nu şi cel pentru problema genezei statale. Lucrările noii
generaţii de istorici (precum Viorel Achim, Tudor Sălăgean, Adrian
loniţă. Alexandru Simon) au pus la punct aspecte controversate legate
de cronologia expansiunii în Transilvania şi dincolo de Carpaţi. Nu
există însă nici o lucrare care să trateze în ansamblu întreaga
problematică, de la primele contacte ale ungurilor cu românii până la
stoparea procesului de expansiune. De aceea am socotit utilă scrierea
acestei cărţi.
Capitolul I.
Care era teritoriul populat de români la nord de
Dunăre în secolele IX-X ?
Dovedirea teoriei continuităţii prin cercetări arheologice a fost,

în a doua jumătate a secolului XX, principalul obiectiv al celor două
mari şcoli arheologice româneşti - cea de la Cluj a lui Constantin
Daicoviciu şi cea de la Bucureşti a lui Ion Nestor. A fost un obiectiv
comun, realizat cu mijloace diferite şi pe deasupra disputelor din
lumea arheologilor, dispute care au privit inclusiv problema
etnogenezei (Daicoviciu a contestat vehement teoria lui Nestor asupra
culturii Dridu1). Dacă analizăm acţiunile şi rezultatele, se observă o
anumită complementaritate. Şcoala de la Cluj s-a concentrat asupra
perioadei post-romane (secolele IV-VI), în timp ce Ion Nestor şi
discipolii săi au urmărit demonstrarea continuităţii populaţiei
romanice/româneşti în perioada ulterioară migraţiei slavilor.
Rezultatele nu au fost pe măsura aşteptărilor decât în privinţa
secolelor IV-VI. Acum, nimeni nu mai poate contesta supravieţuirea
în forme ruralizate a oraşelor din Dacia Romană până prin secolul al
V-lea, iar în unele cazuri până în secolul al Vl-lea. Materialele
paleocreştine (produse local sau importate), menţinerea unor
ritualuri funerare romane, utilizarea ceramicii de tradiţie romană
provincială, folosirea relativ intensă a monedelor de bronz, toate
acestea sunt argumente serioase în sprijinul continuităţii daco
românilor în Transilvania în secolele IV-VI. Chiar şi Kurt Horedt, deşi
a susţinut venirea românilor în Transilvania de la sudul Dunării
începând din secolul al IX-lea, a admis supravieţuirea elementului
daco-roman până în secolele VI-VII. Este o poziţie de compromis,
bazată pe o cercetare minuţioasă şi multilaterală (arheologică,
istorică, lingvistică)2. Reacţiile arheologilor din România la cartea lui
' Daicoviciu 1968,83-97.

2 Horedt 1986 (cu deosebire 170-175.186).
Horedt au fost foarte discrete3. Nu s-a ajuns la o dezbatere a acestui

punct de vedere asupra continuităţii, care nici nu era unul nou (se
apropie de teoriile lui Josef Sulzer, Dimitre Onciul şi Alexandru
Philippide). Totuşi, este de remarcat aprecierea lui Gheorghe Baltag:
„deocamdată arheologia nu poate demonstra prezenţa unei populaţii
autohtone, romanice şi creştine în spaţiul intracarpatic mai ales
dincolo de a doua jumătate a sec. al VlTlea”4.
După apariţia cărţii revoluţionare a lui Florin Curta (The
Making ofthe Slavs, Cambridge, 2001), a devenit clar că tot ce s-a scris
anterior despre pătrunderea slavilor în spaţiul carpato-dunărean s-a
bazat pe iluzia asocierii dintre o etnie şi un set de elemente de cultură
materială. Identificarea pe cale arheologică a slavilor din secolele
VI-VII s-a făcut cu ajutorul ceramicii lucrate cu mâna de tip Praga-
Korceak. Definirea acestui tip de ceramică a corespuns nevoii de a
identifica şi amplasa cultura materială a slavilor timpurii în zonele
locuite de actualele popoare slave. Florin Curta a arătat cât de arbitrar
s-a reconstituit cronologia migraţiilor slavilor pornind de la tipologia
acestei ceramici. Analizând un lot semnificativ din punct de vedere
statistic de asemenea vase, F. Curta a demonstrat că acestea prezintă
forme similare cu cele gepidice şi cu cele din fortificaţiile de pe limes.
De aceea, tipul Praga-Korceak nu este decât o construcţie artificială a
arheologilor. In plus, cele mai vechi exemplare ale acestor vase nu
apar în bazinul Niprului, ci la Dunărea de Jos. în concepţia lui F.
Curta, această teorie trebuie înlocuită cu cea a unor deplasări lente pe
distanţe mici, provocate de tipul itinerant de agricultură. Identitatea
„slavă” a luat naştere la nord de Dunăre în secolul al Vl-lea, printr-un
proces de auto-definire prin raport cu romanii, iar această identitate
etnică era definită printr-un „stil emblemic” caracterizat de un anumit
decor al ceramicii şi de purtarea fibulelor digitate (piese de port
feminin al căror decor exprima un fel de heraldică)5.
Slavizarea în fosta Dacie Romană şi în zonele adiacente a fost
5 Vezi Popa 1991,165.

4 Baltag 2004,164.
s Vezi ediţia românească Cuna 2006 a (în special 200-269,291-300). De adăugat că Paliga, Teodor
2009,179-184 presupun descendenţa acestei populaţii proto-slave din purtătorii culturii Sântana
de Mureş-Cemeahov din secolele IV-V.
Expansiunea maghiară în Transivania 13
un proces care s-a întins pe cel puţin un secol. Ea a început în Moldova

şi Muntenia în prima jumătate a secolului al Vl-lea, iar cele mai vechi
urme slave din Transilvania, care se datorează unor pătrunderi
dinspre sud-est şi nord-vest, se datează în ultima treime a secolului al
VTlea6. în secolul al VlII-lea, în partea de nord a Transilvaniei şi în
Crişana s-a instalat un nou grup slav, de origine nord-vestică
(purtătorii cimitirelor tumulare de tip Nuşfalău), care s-a adăugat la
populaţia slavă deja existentă. Ei au fost instalaţi de avari pentru a
controla calea de acces către zona ocnelor din Transilvania7. Aceşti
slavi vestici veniţi din Moravia şi Slovacia au intrat în convieţuire cu
românii, iar prezenţa lor a fost confirmată prin studierea toponimiei
din bazinele râurilor Criş, Crasna şi Someş8.
în secolul al VITlea s-a produs o ruptură în istoria populaţiei
romanice, din cauza începutului procesului de slavizare a teritoriilor
de la sud de Dunăre locuite de aceasta, proces care a fost posibil din
cauza retragerii administraţiei bizantine din cea mai mare parte a
acestui spaţiu (în jurul anului 614 a fost abandonată frontiera
dunăreană, iar atacurile avarilor şi slavilor au continuat cu mare
intensitate până în 6z6)9.
Procesul de slavizare al fostelor provincii romane care a
continuat până prin secolul al IX-lea a provocat mutarea populaţiei
romanice (sau greceşti, în sud) din zonele cele mai fertile pentru
agricultură în cele împădurite, la deal şi la munte, unde au putut
supravieţui, în număr redus. Nu putea exista o "acomodare" între
ţăranii romanici şi slavi. Deoarece slavii au reuşit să ocupe zonele cele
mai fertile pentru agricultură, populaţia romanică a fost nevoită să se
refugieze în zonele mai înalte şi împădurite, ceea ce a condus la
modificarea modului ei de viaţă şi la deplasarea unor comunităţi în
afara ariei de formare a poporului român. Păstoritul a devenit
ocupaţia principală, atât la nordul, cât şi la sudul Dunării. Cea mai
mare parte a populaţiei romanice din fostele provincii Moesia Prima,
Dacia Ripensis, Moesia Secunda şi Scythia s-a împrăştiat spre nord.
6 Stadiul actual al cercetărilor pentru Transilvania este prezentat de Stanciu 2013,323-370.

7 Stanciu 1999, 245-263; Cosma 2002-2003,28; Băcueţ Crişan 2014, 28.
8 Olteanu 1957,185-214.
9 Curta 2006 b, 66-69.
vest şi sud, ajungând în final şi în zone care nu fuseseră niciodată

romanizate. Refugierea autohtonilor din câmpii în faţa slavilor s-a
produs în toată Europa de Sud-Est în cursul secolului al Vll-lea,
inclusiv în Transilvania, Banat, Oltenia, Muntenia şi Moldova. Au
existat însă şi perioade de revenire din zonele de refugiu (dealuri,
păduri, luncă), după ce trecea şocul invaziilor sau după ce slavii plecau
în căutarea altor teritorii. Rezultatul a fost că în secolele VIITX s-au
cristalizat în mod treptat două “pânze de populaţie”10, românească şi
slavă, care acopereau un teritoriu vast, la nord şi la sud de Dunăre.
Chiar dacă unele microregiuni au fost abandonate de romanici, pe
întinderea spaţiului dintre Carpaţii Nordici şi Munţii Balcani (unde
s-au întrepătruns cele două pânze de populaţie românească şi slavă)
au existat şi alte microregiuni sau regiuni mai mari unde elementul
romanic a supravieţuit fără întrerupere, şi care au constituit vetre de
expansiune ulterioară.
Geograful George Vâlsan a descris foarte sugestiv funcţia
zonelor montane în supravieţuirea strămoşilor românilor; „Garpaţii şi
Dunărea sunt două linii de direcţiune deosebită, care se încrucişează
la Porţile de Fier. Nu trebuie să ne închipuim că, în acele timpuri de
mică densitate de populaţie, românii locuiau în toate regiunile întinse
dintre braţele acestei cruci cu colţuri îndoite ca o svastică. Ei erau
fixaţi şi urmăreau complexul munţilor din Maramureş până în
Balcani, precum erau fixaţi şi urmăreau cursul Dunării din Sirmium
până la Mare, având elasticitatea de mişcări pe care o impune viaţa de
seminomadism pastoral şi pescăresc, în care e cuprinsă deplasarea,
dar care implică în primul rând zonele fixe de unde se propagă
deplasarea. Răspântia de la Porţile de Fier, unde se încrucişează cele
două fâşii de populaţie românească, era poate ţinutul cel mai statornic
şi mai intens populat de români, cel puţin aşa e caracterizat în unul
din primele documente papale în care se vorbeşte de noi11. In orice caz,
această răspântie era dintre cele mai potrivite felului de trai românesc
- agricultura de munte, păstorie şi pescărie - şi pe deasupra era dintre
,0 Termen introdus de Panaitescu P.P. 1969,118-121, 210.

11 Autorul se refera probabil la scrisoarea papei Innocentius III către regele Emeric al Ungariei
din 15 septembrie 1204, care menţionează Blachia, un teritoriu deosebit de Bulgaria şi vecin cu
regatul Ungariei. Vezi Madgearu 2016,131.
cele mai apărate de la natură. în adevăr, aci îi găsim pe români din cele
mai vechi timpuri, şi aci, după toate probabilităţile, trebuie pus
leagănul poporului român, căci numai astfel se împacă ideea
permanenţei carpatice, care are argumente foarte temeinice, cu ideea
influenţelor balcanice, în special albaneze”12.
într-adevăr, cercetările de lingvistică istorică efectuate de Emst
Gamillscheg şi Giinter Reichenkron au stabilit existenţa a trei vetre de
supravieţuire a romanităţii între Carpaţi şi Dunăre: Munţii Apuseni,
zona dintre Timoc şi Morava, precum şi valea Dunării între
Teleorman şi Cernavoda (pe ambele maluri ale fluviului).
Dialectologia demonstrează că toate graiurile dialectului daco-român
îşi au originea în Transilvania, din care s-au desfăşurat mişcări
centrifuge ale vorbitorilor limbii române, de-a lungul mai multor
secole, încheiate în linii mari în secolul al XlV-lea, prin cele două
„descălecaturi” din nordul Munteniei şi nordul Moldovei. Acestea
sunt concluzii rezultate din analiza datelor înregistrate pentru
„Atlasul Lingvistic Român”, opera colectivului coordonat de Sextil
Puşcariu13. Lingvistul Alexandru Niculescu a formulat teoria
"continuităţii mobile", care susţine existenţa unei Romania antiqua,
unde s-a conservat elementul romanic, şi de unde populaţia
românească s-a extins în zonele care fuseseră slavizate. Romania
antiqua a fost compusă din mai multe insule, dintre care cea mai
importantă a fost partea centrală şi de vest a Transilvaniei (o
„latinitate primară originară în Transilvania”)14.
Cele mai multe dintre hidronimele nord-dunărene de origine
dacă sau latină transmise direct sau prin filieră slavă se află în vestul
Transilvaniei, Crişana, Banat şi nordul Olteniei; Olt, Mureş, Someş,
Criş, Tisa, Timiş, Bârzava, Motru, Lotru, Ampoi.'5 Dintre acestea, o
importanţă particulară prezintă hidronimele atestate de Constantin
Porphyrogenetul la mijlocul secolului al X-lea. El le-a cunoscut prin
11 Vâlsan 1928, 2.
15 Puşcariu S. 1937, 321; Gamillscheg 1940, 251-271; Petrovici 1943 a, 310-314; Dragomir 1944. 87-91,
96-97; Reichenkron 1963,75-77; Arvinte 1966.27-28; Niculescu 1999,45.
Niculescu 1999,41-71,102-114.
‘5 Petrovici 1942, 866-868; Petrovici 1942 b, 266; Gonea, Badea, Oancea 1961,338-340; Arvinte 1966,
26; Ivănescu 1980,72-73; Vrabie 1981,260; Frăţilă 2002,15-28.
intermediul celor doi şefi unguri cu care a intrat în contact la

Constantinopol în anii 946 şi 948 (vezi capitolul V). Or, formele
Timisis, Krisos, Morisis, eventual şi Titza'6 sunt redate în forma pe care
o aveau în limba română, din care ulterior au derivat formele
maghiare Temes, Keres (ulterior Koros), Maros, Tisza. Aşadar, în vremea
când ungurii se înstăpâniseră pe teritoriul pe unde curgeau acele
râuri, ei le preluaseră numele de la români. De remarcat că până şi în
1279 se mai foloseau în cancelaria regatului Ungariei aceste forme
româneşti Titia şi Kriss17. în privinţa numelui Dunăre, care transmite
direct forma antică dacică Donaris, s-a observat că el s-a păstrat numai
la nord de fluviu, în timp ce la sud s-a impus forma slavă Dunav. Dacă
românii ar fi revenit la nord după crearea acestei forme slave, ei nu ar
mai fi avut cum să cunoască forma de origine dacică'8.
Studierea toponimiei minore din zonele montane a arătat că
denumirile cele mai vechi, de origine pre-slavă, s-au păstrat la
altitudinile cele mai mari. Ele conturează un teritoriu delimitat de
Munţii Apuseni, Munţii Banatului, Retezat, Parâng, Sebeş, Făgăraş,
Maramureş, Năsăud. Toponimia minoră de origine daco-latină a
supravieţuit cel mai bine în aceste zone montane care înconjoară
Transilvania, care au fost mai puţin afectate de populaţiile
migratoare'9. Un caz interesant este numele vârfurilor Bigla Mare şi
Bigla Mică din Masivul Trascăului (la nord de Zlatna), care au moştenit
termenul latin vigilia (punct de pază, de observaţie). Toponime Bigla,
Vigla ori derivate din acestea există în Bulgaria, Macedonia, Croaţia şi
Grecia, iar în greaca bizantină vigla avea sensul de post de pază20.
Originea latină a numelui Cluj va fi discutată în capitolul VI, în
legătură cu centrul de putere româno-slav care a existat acolo.
Caracterul foarte conservator al zonelor populate din Munţii Apuseni
16 CPorph 1967, 176/177-178/179 (cap. 40) = CPorf 1971, 61; Drăganu 1933. 244-248, 313-319. 399-403;
496-498: Sâmpetru 1992,150-153.
17 CD, V/2,514; lorga 1993,39.
18 Vrabie 1981,259.
19 Gonea, Badea, Oancea 1961,340-360.
70 Moldovanu 2009-2010, 27-35 (..Bigla din Munţii Apuseni este singurul oronim preslav păstrat
în toponimia românească, în condiţii istorice particulare, a cărui origine romană ni se pare
indubitabilă. (...) Oronimul corespunzător reprezintă, în acelaşi timp, o probă lingvistică cu
adevărat capitală pentru continuitatea românilor in Dacia, pe care lingviştii au căutat-o zadarnic
până acum”).
a fost pus în evidenţă şi de cercetările care au identificat în tipul

antropologic al unora dintre locuitorii de pe valea Arieşului elemente
care au fost moştenite de la coloniştii illiri aduşi acolo în epoca
romană pentru munca în minele de aur. Faptul se corelează cu
trăsăturile arhaice ale graiului local, mai apropiate de latină21, precum
şi cu obiceiul târgului de fete de pe Muntele Găina, care a fost atestat
în antichitate tot la illiri22.
Cea mai mare parte a toponimiei minore s-a pierdut pentru că
populaţia a pendulat între zonele deschise şi cele de adăpost, fapt care
a permis moştenirea cu precădere a hidronimelor majore23. Unele
dintre aceste hidronime s-au tradus dintr-o limbă în alta pe măsură ce
veneau alte populaţii. Târnava, nume de origine slavă (de la trnu,
„mărăcine”), a fost menţinut ca atare în limba românilor localnici. In
schimb, ungurii şi saşii au preluat ori de la secui, ori de la pecenegi,
numele de origine tiircică Kukullo, care înseamnă acelaşi lucru. Dacă
românii ar fi venit în zonă după instalarea dominaţiei maghiare, ei nu
ar mai fi putut cunoaşte numele slav al râului. Faptul că numele a fost
tradus arată că în secolul al Xl-lea acolo mai trăiau şi vorbitori de
limbă slavă, alături de români24.
Formarea poporului român a fost un proces istoric îndelungat,
care a început cu romanizarea dacilor şi s-a încheiat cu apariţia limbii
române, diferită de latină şi de celelalte limbi romanice. Aria de formare
a poporului român a cuprins fosta Dacie romană, precum şi zona dintre
Marea Neagră, Munţii Balcani şi valea Timocului (fostele provincii
Scythia, Moesia Secunda şi Dacia Ripensis). Crişana, Muntenia şi
Moldova au fost regiuni incluse mai târziu în această arie de formare,
pentru că acolo nu s-a exercitat romanizarea. Putem fi siguri însă că în
secolul al Vl-lea exista deja populaţie romanică în aceste regiuni,
deoarece descoperirile arheologice arată prezenţa creştinilor în aşezări
din zonele de câmpie din Muntenia şi din Moldova25.
Deoarece izvoarele atestă că limbile franceză şi italiană veche
11 Rişcuţia 1980, 63-69.

21 Şotropa 1978,129-132.
23 Arvinte 1966, 25-26; Moldovanu 2009-2010, 24.
24 lorga 1993, 39; Petrovici 1943 b, 126; Şchiopul 1945, 58-61; Puşcariu S. 1976,301; Vrabie 1981, 257;
Frăţilă 1987,112; Baltag 2000, 268-269.
25 Madgearu 2007,129-136; Paliga, Teodor 2009, 248.
existau în secolul al IX-lea, se consideră că în aceeaşi perioadă a

apărut şi limba română26. Prin urmare, perioada finală a procesului de
etnogeneză a românilor se datează în secolele VIII-IX. Din punct de
vedere lingvistic, secolele IX-X au fost perioada proto-românei sau
românei comune, din care s-au separat apoi dialectele daco-român,
macedo-român, megleno-român şi istro-român. Tot în acele secole
s-a produs asimilarea slavilor nord-dunăreni, vorbitori ai unei limbi
similare cu cea din care a evoluat bulgara. Până prin secolul al IX-lea,
comunităţile slave şi cele romanice au trăit separate, chiar dacă în
fiecare dintre ele puteau exista şi locuitori alogeni, ca "minoritari".
Ceea ce împiedicase simbioza celor două etnii era deosebirea de
religie (cei mai mulţi romanici fiind deja creştini în secolul al Vl-lea,
în timp ce slavii au început să se creştineze în secolul al IX-lea). Lexicul
slav a pătruns în limba română abia din secolul al IX-lea (atunci s-au
produs anumite evoluţii fonetice care disting cuvintele moştenite din
latină de cele preluate din slava sudică). Singura moştenire slavă din
limba română databilă în secolele VI-VII este chiar etnonimul
şchiau/şchei - care este forma evoluată din termenul folosit în secolul
al Vl-lea {Sclavinus/Sclavini). în daco-română şi în macedo-română
(şclau), acest termen arhaic îi desemna pe bulgari (inclusiv pe cei
stabiliţi la Braşov şi Câmpulung-Muscel)27. Aceeaşi evoluţie s-a
produs şi în limba albaneză, unde shqa (plural shqe), numele dat
bulgarilor, derivă tot din lat. Sclavus2B. Aşadar, în cele două limbi s-a
menţinut sensul etnic al numelui Sclavini. în alte limbi, Sclavus a
căpătat sensul de „rob”, înlocuind cuvântul latin antic servus. Aceasta
s-a petrecut din cauza comerţului intens cu sclavi de această origine,
arabii fiind primii care în secolul al IX-lea au folosit cuvântul respectiv
{Şakaliba). Abia din secolul al XlII-lea el s-a generalizat în latina
medievală, din care a ajuns apoi în limbile europene moderne.29
Românii şi albanezii, neparticipând la acest circuit comercial al
16 Ivănescu 1980,177-180.
27 Petrovid 1942, 869-876; Hurdubeţiu 1969, 195-205: Pătruţ 1969, 23-29; Mihăilă 1982, 57-66;
Brezeanu 2002.350-370; Frăţilă 2002,7-8; Paliga, Teodor 2009,77-80.
jS Gjuzelev 1991, 85.
” Verlinden 1942, 97-128; Kahane 1962, 345-360; Kopstein 1979, 67-88; Henning 1992, 403-426;
Schramm 1997,197-207; Lukaszewicz 1998,129-135.
sclavilor în bazinul mediteranean, au păstrat în limbile lor doar sensul

originar, etnic, al lui SclavinusISlavus. Ulterior, reapariţia unei
categorii sociale servile în societatea feudală românească a impus
preluarea unui nou termen, de origine mediobulgară, rob (pentru
ţigani şi tătari). în schimb, în dialectul aromân a fost preluat grecescul
sklâvos, devenit sclav ('cuvântul grec a venit pe filieră occidentală)30.
Deosebirea dintre dialecte arată că atunci când s-a produs separarea
dintre ele, românii nord-dunăreni nu au mai primit inovaţia apărută
în greacă şi preluată de aromâni (sensul social). Este unul dintre
argumentele lingvistice ale locuirii acestora într-o regiune care
pierduse contactul cu Imperiul Bizantin (în care trăiau însă aromânii).
Se poate spune că termenul Sclavinus (şchiau) era antonimul lui
Romanus. Romanus s-a conservat tocmai pentru că exprima identitatea
autohtonilor latinofoni, prin opoziţie faţă de barbarii cu care au venit
în contact. în antichitate, termenul Romanus avea doar un sens politic,
de cetăţean al Imperiului Roman (cives Romanus). El a căpătat sens
etnic deoarece daco-romanii au păstrat conştiinţa apartenenţei la
lumea romană după ce au ajuns să trăiască printre barbari.
Abandonarea unor mase de cetăţeni romani de către puterea
imperială a avut ca efect transformarea numelui Romanus dintr-un
nume politic într-unul etnic. Romanii au devenit o etnie, adică un grup
de comunităţi care, pe lângă folosirea limbii latine, aveau conştiinţa
că aparţineau imperiului de care evenimentele îi separaseră. Această
evoluţie a început după retragerea administraţiei şi armatei din Dacia
(275) şi s-a desăvârşit după retragerea imperiului de la Dunăre la
începutul secolului al Vll-lea. Numele Romanus a fost conservat
tocmai pentru că el îi definea pe aceşti locuitori creştinaţi, în contrast
cu toţi barbarii cu care se confimntau sau convieţuiau, începând cu -
dacii liberi şi terminând cu slavii din secolele VI-VII31. Aşa se explică
şi păstrarea conştiinţei originii romane în mediul popular, atestată de
mărturii indiscutabile din evul mediu asupra cărora nu este locul să
30 Capidan 1943, 237,427.

31 Pârvan 1992, 215; Arvinte 1966, 32; Panaitescu P.P 1969, L41: Puşcariu S. 1976,420; Ivănescu 1980,
250; Arvinte 1983, 75-96; AJzati 1984, 440-441, 444: Bârzu, Brezeanu 1991, 237-238; P0P996, 31-32;
Niculescu 1999, 83; Bălan-Mihailovici 2001, 90-93; Brezeanu 2002, 354-363; Paliga, Teodor 2009,
250-251; Vătăşescu 2010,71-76; Mihail 2015,106-107.
insistăm aici.32
Există situaţii în care identitatea etnică s-a menţinut în pofida
schimbării limbii (de exemplu, românii secuizaţi sau cei slavizaţi din
Moravia, care, deşi au uitat limba română, mai ştiau că sunt români,
la origine33). în realitate, limba este doar unul dintre elementele care
definesc identitatea etnică. Se apreciază că această identitate se
defineşte printr-un sistem de simboluri şi de comportamente
simbolice, care mai include, pe lângă limbă, şi portul, tipul de
alimentaţie, civilizaţia materială, credinţele religioase, tradiţiile.
Oricare dintre aceste elemente poate fi un simbol etnic. Din
diversitatea elementelor definitorii pentru etnicitate derivă şi
caracterul ei dinamic, ceea ce înseamnă instabilitatea hotarelor inter-
etnice, dar şi schimbarea caracteristicilor etnice. Altă latură a
etnicităţii medievale timpurii a fost condiţionarea ei socială.
Mobilitatea socială însemna intrarea în acel grup conducător care
definea identitatea etnică. Nu există probe că oamenii de rând din
diferite societăţi “barbare” aveau o identitate etnică suprapusă pe o
arie largă, în afara celei locale. în schimb, urcarea pe scara socială (de
exemplu, prin participarea la oaste) îi îngloba pe aceşti supuşi în etnia
conducătoare (ei adoptau numele etnic al acestora). Astfel,
supravieţuirea numelui de Romanus se poate interpreta în context
social; la nord de Dunăre, romanicii (apoi românii) erau populaţia
supusă, denumită aşa în contrast cu diverşii barbari care s-au
succedat. Integrarea unor fruntaşi în elita alogenă aducea după sine şi
asimilarea etnică.
Slavii, şi după ei grecii bizantini şi ungurii, i-au denumit pe
români vlahi, valahi, volohi, blaci. Acest cuvânt luat de slavi de la
germanici însemna iniţial chiar “roman”. începând din secolele IX-X
a fost aplicat şi românilor de către slavii cu care au venit în contact,
cuvântul intrând apoi şi în limba greacă34. Prima atestare a românilor
cu denumirea de vlahi se referă la grupul aromân (care se denumesc
31 Armbruster 1993 (în special 23-8O.

” Meteş 1977, 57; Russu 1990 (în special 78-144).
34 Arvinte 1966,32; Daicoviciu 1968, 93; Panaitescu P. P. 1969,142; Bârzu, Brezeanu 1991, 238-240;
Armbnister 1990, 28-33; Armbruster 1993, 18-22; Pop 1996, 32-33; Brezeanu 1999, 63-65, 101-105;
Bălan-Mihailovici 2001, 80-87; Pop 2017, 21-27.
pe ei înşişi armâni), şi se află într-un act al împăratului bizantin Vasile

II din 980, referitor la cei din Thessalia. Lunga absenţă a ştirilor despre
români, atât la nord cât şi la sud de Dunăre, se explică prin inexistenţa
unor forme proprii de organizare politică. în scrierile medievale, doar
populaţiile care au creat state erau demne de a fi menţionate. Acea
atestare a fost prilejuită de includerea vlahilor în armata bizantină, ca
o unitate distinctă35. Pe baza unui pasaj din Geografia atribuită
cărturarului armean Moise Chorenaţi s-a crezut că încă din secolul al
IX-lea a existat undeva la nord de Dunăre o ţară denumită Balakh36.
Cercetările mai noi au arătat pe de o parte că autorul formei iniţiale a
Geografiei a fost Ananias din Shirak (secolul al Vll-lea), şi că, pe de altă
parte, pasajul respectiv este o interpolare târzie, din secolele XI-XII37.
Supravieţuirea cuvintelor împărat (imperator) şi domn {dominus -
titlu imperial în secolele IV-VI) arată conştiinţa apartenenţei la
Imperiul Roman, apoi Bizantin38. în dialectul aromân, cuvântul latin
imperator a dispărut, deoarece această ramură a poporului român a
trăit într-un teritoriu în care limba oficială a statului a devenit greaca
începând din secolul al Vll-lea. Cuvântul împărat este aşadar o relicvă
a perioadei în care limba oficială a imperiului de la Constantinopol
era încă latina. Din cauza aceluiaşi tip izolat de viaţă, imperator a fost
moştenit şi în limba albaneză. Pe de altă parte, utilizarea cuvântului
domn pentru instituţia conducătorului statului medieval indică
aceeaşi evoluţie deosebită faţă de popoarele romanice occidentale, la
care noţiunea se exprimă prin derivate din rex sau dux. Un termen
referitor la organizarea social-politică a românilor, jude, este la fel de
semnificativ. Provenit din latinul/udexr, el nu s-a păstrat şi în dialectele
sud-dunărene ale limbii române, pentru că această formă de
conducere a moştenit situaţia creată în Dacia după dispariţia -
administraţiei: autoconducerea micilor comunităţi (la aromâni,
echivalentul este celnicul, care poartă un nume de origine slavă). în
schimb, judices sunt atestaţi în mai multe părţi ale Italiei în secolele
35 Madgearu 2013, 29-30.

36 Dacei 1978,17-24,30,70-74.
37 Spinei 2009, 80-81.
38 Donat 1975, 284; Cihodaru 1979,173: Alzati 1984, 440-441; Pop 1996, 48; Niculescu 1999. 96-101;
Teoteoi 2006,114-125; Mihail 2015, loo-ioi.
VI-XI, ca şefi ai unor autonomii locale39.

Asemenea interpretări care ar putea fi denumite de „arheologie
lingvistică” suplinesc absenţa izvoarelor scrise şi a mărturiilor
arheologice cu atribuire etnică indiscutabilă. Există diverse asemenea
relicve lingvistice, cât se poate de edificatoare pentru demonstrarea
continuităţii de locuire a unor comunităţi latinofone la nord de
Dunăre, după retragerea armatei şi administraţiei romane în 275. Cel
mai frapant este cazul cuvântului pământ, care derivă în mod cert din
pavimentum. După cum s-a evidenţiat mai întâi de către Vasile Pârvan,
doar o populaţie urbană (din oraşele Daciei romane) transplantată
într-un mediu exclusiv ruralizat a putut crea un asemenea cuvânt.
Interpretarea este susţinută şi de cele mai noi studii lingvistice40. Tot
din cauza ruralizării mai rapide şi mai accentuate decât din alte
provincii romane, cuvântul civitas a urmat o evoluţie diferită faţă de
celelalte limbi romanice, devenind cetate, adică păstrînd strict sensul
de „fortificaţie”4'. Supravieţuirea cuvântului civitas nu ar fi fost
posibilă dacă daco-romanii şi străromânii nu ar fi trăit în permanenţă
în preajma ruinelor fostelor oraşe, dintre care unele vor fi refolosite şi
refăcute ca aşezări fortificate, în secolele IX-X (castrul legiunii XIII
Gemina de Ia Apulum, castrul de trupe auxiliare de la Cenad, probabil
şi oraşul Napoca). în perioada convieţuirii cu slavii, toponimia
referitoare la noile fortificaţii a preluat termenul slav grad ("cetate"),
care s-a transmis în denumiri precum Bălgrad, Moigrad, Ţeligrad.
Unele cuvinte de origine latină au fost moştenite în limba
română pentru că doar la nord de Dunăre există realităţile la care se
referă, şi anume două resurse minerale, aurul şi păcura. Termenul
latin aurum a fost moştenit doar în dialectul daco-român, nu şi în cele
sud-dunărene (în aromână şi albaneză a fost preluat cuvântul grecesc
malama: „malamă”, respectiv „malame”). în privinţa cuvântului
păcură, acesta derivă din picula (păcura a fost mereu folosită ca
35 Pârvan 1992, 252-253; lorga 1992.132-135; Sacerdoţeanu 1968,123-127; Panaitescu P.P. 1969, 206;
Cihodaru 1979,173; V. Şotropa, D. Lăzărescu, jude, în Instituţii, 257-258; Şotropa 1985,47-68; Pascu
1986, 352.
■,0 Pârvan 1992, 216; lorga 1992, 107; Giurescu, Giurescu 1975, 113; Ivănescu 1980, 170-171, 247;
Niculescu 1999,43; Sandu 2009, 21-64; Mihail 2015, 92-93.
■" Mihail 2015, 52-53.
lubrifiant pentru osii).42 Supravieţuirea unui termen latin pentru o

resursă minerală care s-a exploatat în zona Carpaţilor de Curbură şi
în Moldova, adică în afara fostei provincii Dacia, arată o pătrundere
timpurie a populaţiei latinofone în acele zone. Păcură exploatabilă la
suprafaţă nu există în Transilvania sau Oltenia. O îndeletnicire care a
fost menţinută de populaţia romanică după abandonarea provinciei a
fost viticultura. Prin natura ei, ea nu putea fi practicată decât de
comunităţi sedentare, în zone favorabile, adică pe pantele însorite ale
dealurilor şi podişurilor. Deoarece terminologia viticolă cuprinde şi
cuvinte de origine dacică şi latină, se poate conchide că regiunile
viticole din Transilvania (bazinul Târnavelor şi Mureşul mijlociu), dar
şi din Muntenia şi Moldova, au fost permanent locuite de urmaşii
daco-romanilor. Astfel de cuvinte referitoare la plantarea şi îngrijirea
viţei de vie, la recoltarea şi prelucrarea strugurilor, precum şi la
depozitarea vinului, sunt; auă, must, viţă, bute, curpăn (dacic), custură
(dacic), doagă, gordin4i (dacic), lăuruscă44, strugure (dacic). Nu am inclus
termenii tot de origine latină care se referă la produsele finale, vinul
şi oţetul, căci acestea puteau fi transportate din altă parte. Dacă
românii ar fi revenit de la sud de Dunăre după mai multe secole în
care ar fi fost doar păstori nomazi, ei nu ar fi putut păstra terminologia
daco-latină în viticultură, ci ar fi folosit exclusiv cuvinte de origine
slavă sau greacă, preluate din Macedonia45.
Din altă perspectivă, studiile lingvistice evidenţiază
continuitatea de locuire romanică în fosta provincie prin conservarea
diferenţiată a lexicului de origine latină, aşa cum s-a stabilit prin
cercetările făcute pentru alcătuirea „Atlasului lingvistic român".
Astfel, unele cuvinte (ai, june, nea, pedestru, grui, arină etc.) s-au păstrat
numai în Transilvania şi Banat, adică exact acolo unde romanizarea a
fost cea mai intensă. Acest „caracter conservativ al Transilvaniei
vestice şi nordice”, după expresia lui Sextil Puşcariu, nu s-ar putea
explica dacă românii ar fi revenit în Transilvania după mai multe
41 Panaitescu P.P. 1969,152; Giurescu 1973,107-108,140-141; Giurescu, Giurescu 1975,130; Puşcariu

S. 1976, 247; Comşa 1997, 201; Niculescu 1999,44.
‘I3 Soi de struguri cultivat doar în România, înainte de epidemia de filoxeră din 1884.
44 Viţă sălbatică ilabrusca). Vezi şi Teaha 2005, 266-267.
45 Hasdeu 1973, II, 74-94; Giurescu 1973, 97; Giurescu, Giurescu 1975,120; Russu 1981, 213, 301-303,
392-393; Puşcă 1991,72-74; Costache 2006,129-136; Someşan 2011, 68-69,74-
veacuri de locuire la sud de Dunăre46. Cel mai accentuat s-au păstrat

aceste arhaisme în graiul din Ţara Haţegului47.
Formele toponimelor româneşti de origine slavă oferă un
criteriu cronologic. Menţinerea nazalizării vocalelor în denumiri
precum Glâmboca sau Lindina arată că acestea au fost preluate de
români înainte ca în limba slavă să se fi produs denazalizarea
vocalelor, fapt petrecut aproximativ în secolul al IX-lea. Pe baza
acestor toponime care au menţinut nazalizarea, Emil Petrovici a
stabilit trei regiuni unde a existat această convieţuire româno-slavă în
secolul al IX-lea. Una cuprindea Ţara Haţegului şi zona care separă
Transilvania de Banat, de la valea Bistrei, prin Caransebeş până la
Orşova. Acolo s-a aflat vatra graiului bănăţean (Petrovici mai
presupunea că acolo a existat o formaţiune prestatală româno-slavă,
anterioară cuceririi maghiare). A doua regiune este partea de sud a
Transilvaniei, de la Sibiu până în Ţara Bârsei (vatra de expansiune a
graiului muntean). A treia regiune este situată la poalele Munţilor
Apuseni, între Bălgrad (Alba lulia) şi Sălaj.48
O nouă metodă de cercetare a fost aplicată recent de lingvista
germană Corinna Leschber: diagramele de frecvenţă areală (arealele
sunt cele din Atlasul Lingvistic Român). A fost realizată o bază de date
cu peste 2000 de hărţi de distribuţie a unor cuvinte de diferite origini.
S-au cercetat elementele slave pătrunse în limba română care
păstrează vocalele nazale şi care arată că teritoriul respectiv era
populat de români înainte de dispariţia nazalizării în slavă. Alt aspect
al cercetării a privit distribuţia cuvintelor de origine veche bulgară,
care nu au putut pătrunde la nord de Dunăre decât în secolele IX-X.
Astfel s-a ajuns la concluzia că: „Distribuţia areală a
protobulgarismelor în dacoromână coincide în linii mari cu
distribuţia elementelor vechi-slave la care s-a păstrat vocala nazală pe
întreaga suprafaţă a teritoriul lingvistic dacoromân. Ambele
manifestă un grad înalt de conservare în regiunile montane. In cazul
46 Puşcariu S. 1937, 317-318, 321; Giurescu 1973,108-109; Giurescu, Giurescu 1975, 131; Puşcariu S.
1976. 346-350; Vrabie 1981, 247; Frăţilă 1987, 76-77; Frăţilă 2002, 11-12; Teaha 2005, 31-40, 71-88;
Mihail 2015,103-105.
47 Marinescu 1980,181-191.
■|B Petrovici 1943 c, 275-276; Petrovici 1943 d, 521-522, 527-53t.
lexemelor protobulgare această caracteristică este şi mai pronunţată,

modul lor de dispunere pe hărţi remodelând practic parcursul
înălţimilor muntoase. O distribuţie spaţială de acest tip denotă în mod
clar o continuitate românească în Transilvania. Urmaşii
dacoromânilor şi-au însuşit în acea perioadă, în regiunile muntoase,
cuvinte protobulgare arhaice, pe filiera slavei vechi de sud-est, o
dovadă în plus că strămoşii românilor s-au retras spre înălţimile
munţilor şi nu au imigrat ulterior dinspre sud în actualul teritoriu
dacoromân, cum susţin adversarii continuităţii. Populaţia montană
dacoromână a preluat în idiomul ei lexic vechi slav de sud-est şi
dacoslav, precum şi protobulgar. Caracterul inaccesibil al aşezărilor a
ferit acest lexic de inovaţii ulterioare”49.
Caracterul conservativ al Transilvaniei rezultă şi din
interpretarea unor descoperiri arheologice. loan Stanciu a emis
ipoteza că tehnica olăritului la roata rapidă a fost moştenită de
populaţia locală din Transilvania, care a produs ceramică potrivit
acestei tehnici până în secolul al IX-lea, spre deosebire de slavi, care
nu cunoşteau în acea vreme decât tehnica inferioară a roţii încete.
Deşi vase din secolele VII-IX lucrate la roata rapidă s-au descoperit în
mod sporadic şi în Oltenia şi Muntenia, această categorie de ceramică
este specifică pentru Transilvania şi Crişana. Pe baza continuităţii
utilizării tehnicii, I. Stanciu presupune că această ceramică din pastă
de bună calitate a aparţinut populaţiei romanice/româneşti50.
Studiind depresiunea Silvaniei, alt arheolog. Dan Băcueţ-Crişan, a
ajuns la concluzia că acest tip de ceramică descoperit în aşezări
precum cele de la Nuşfalău, Cuceu, Popeni, Bobota, Aghireş, a
aparţinut unei populaţii romanice care s-a deplasat din fosta provincie
în zone mai înalte, şi care a coborât la vale în secolul al VlII-lea. El a
propus denumirea de ceramică de tip Lazuri-Nuşfalău51. Totuşi, o
tehnică nu este un atribut al unei anumite etnii, ci aparţine unui
anumit nivel de civilizaţie. De aceea, ipoteza va rămâne o simplă
ipoteză, atâta timp cât ea nu se va întemeia şi pe argumente din afara
■,9 Leschber 2011,169.

50 Stanciu 2000 a, 127-191.
51 Băcueţ Crişan 2014,110-112.
sferei culturii materiale. Se poate eventual specula asupra

suprapunerii regiunii acestei tehnici a roţii rapide cu cea unde s-au
conservat elementelor arhaice de lexic latin. Ambele elemente,
arheologic şi lingvistic, sunt specifice pentru Transilvania, dar nu şi
pentru celelalte regiuni ale spaţiului în care se presupune că s-a
format poporul român.
Din secolul al VIITlea, ceramica predominantă a devenit cea
lucrată la roata înceată, decorată cu incizii orizontale şi ondulate.
Răspândită în toată Europa Centrală şi de Est, precum şi în zonele de
nord ale Peninsulei Balcanice, această ceramică a fost denumită de
arheologii central-europeni „ceramică de tip dunărean” (Donau-
Typus), deoarece originea ei se află în ceramica romană din zona
Dunării de mijloc şi de jos. Ceea ce arheologii români denumesc
„categoria A” a ceramicii Dridu este pur şi simplu o variantă locală a
acestui Donau-Typus. De aceea, este abuzivă asocierea strictă a
ceramicii de tip Dridu cu populaţia românească, sau cu cea
bulgărească52. Cultura Dridu este definită de coexistenţa „categoriei
A” cu ceramica cenuşie fină cu decor lustruit („categoria B”). In
Transilvania, categoria B nu apare decât în două enclave despre care
va fi vorba mai departe (zona Alba lulia-Blandiana şi zona Poian-
Cemat), iar în Moldova este absentă. Cultura Dridu a fost specifică
pentru regiunea Dunării de Jos, fără a putea fi asociată în mod
exclusiv cu o anumită etnie, slavă, bulgară sau română. Toate cele trei
etnii au contribuit la formarea ei, sub influenţa civilizaţiei bizantine.
De fapt, această cultură a exprimat un anumit nivel de civilizaţie şi de
viaţă economică, specific ariei unde s-au putut difuza produsele
atelierelor de ceramică din zona Dunării de Jos53. Ion Nestor nu a
atribuit cultura Dridu în mod exclusiv populaţiei româneşti54. Cultura
Dridu a avut un caracter supraetnic, fiind purtată atât de către români,
cât şi de către bulgari. Victor Spinei considera eronată atribuirea
culturii Dridu unei singure etnii, arătând că „o unitate etnică a
spaţiului atât de vast în care este răspândită cultura Dridu, înglobând
” Hilczerowna 1970,161-170.
” Diaconu 1985, i, 108-110.
54 Nestor 1964,412-418.
regiunii foarte întinse de pe ambele maluri ale Dunării, este contrară

realităţilor şi logicii istorice”. El admitea chiar posibilitatea ca „statul
bulgar să fi avut un rol în uniformizarea anumitor aspecte culturale
din bazinul inferior al Dunării”55. Tocmai de aceea cultura Dridu nu a
pătruns la sud de Munţii Balcani, unde influenţa bizantină mai
puternică a condus la dezvoltarea unei civilizaţii materiale mai
avansate şi, în orice caz, diferite. Cultura Dridu, ca şi, mai târziu,
civilizaţia oraşelor din provincia bizantină Paradunavon, a fost
purtată de populaţia de diferite origini etnice de la periferia lumii
bizantine, situată într-o zonă de contact cu populaţiile din stepele
nord-pontice.
Ceramica „Dridu A” neputând fi o bază pentru diferenţieri
etnice, ne-am putea gândi la alte vestigii materiale susceptibile de a
putea fi asociate cu etnia romanică/românească. Asemenea vestigii ar
putea fi cele creştine, cel puţin pentru secolele VII-IX. Or, este
frapantă dispariţia obiectelor creştine în Transilvania în secolele VII-
IX. Cea mai târzie piesă este tiparul pentru turnarea de cruciuliţe
descoperit într-un bordei din aşezarea din secolul al Vll-lea de la
Cristuru Secuiesc (jud. Harghita).56 Cele patru cruci din cimitirul de la
Alba lulia - Izvorul împăratului au fost descoperite prin cercetări
arheologice sistematice efectuate de Mihai Blăjan între 2001 şi 2005.
Datarea lor în secolul al X-lea este indiscutabilă, ele dovedind
prezenţa unei populaţii creştine în acest centru57. Crucea de la Dăbâca,
a cărei datare în secolele X-XI a fost făcută pe baze tipologice, nefiind
cunoscut contextul descoperirii, este un obiect de import (bizantin),
care putea fi adus şi de unguri, căci asemenea piese apar şi în
mormintele ungurilor creştinaţi de Hierotheos (vezi capitolul V)58.
Dispariţia pieselor creştine de import s-a datorat ruperii legăturilor cu
spaţiul bizantin în secolele VIII-IX, dar nu se cunosc nici produse
locale, de felul tiparelor de cruci (deşi cercetările arheologice nu
lipsesc). Este o situaţie care trebuie explicată. Cât despre piesele
ss Spinei 1982, 85-86.

56 Szekely 1988,182.
57 Blăjan 2010, 273-274; Dragotă ş.a. 2015,321-322; Dragotă 2017,163-175; Dragotă 2018 b, 89-92.
58 Gudea, Cosma 1998. 273-303 (s-a descoperit cu ocazia săpării gropii pentru un stâlp, într-un
punct situat pe malul opus al pârâului Lonea care delimitează fortificaţia care va G prezentată în
capitolul Vl).
vestimentare ornamentate cu motive cruciforme (cercei în special), o

atribuire etnică romanică a anumitor tipuri ar fi iluzorie. In secolele
VII-XI, aceste obiecte, care au avut în general prototipuri bizantine, au
fost la fel de uniform şi general răspândite ca şi ceramica Donau-
Typus. Singurele accesorii vestimentare a căror atribuire etnică este
posibilă sunt cele de provenienţă orientală, aduse în regiune de către
avari şi unguri.
Mai utile pentru stabilirea unor identificări etnice sunt
cimitirele. Chiar şi în acest caz, situaţia este derutantă. Predominarea
incineraţiei în cel mai numeros grup de necropole (cel denumit
Mediaş) şi numărul extrem de redus de morminte de înhumaţie
orientate V-E (posibil creştine) nu se potrivesc cu ideea unei
preponderenţe a elementului romanic în Transilvania. Grupul
Mediaş este o variantă locală a orizontului funerar specific teritoriilor
populate de slavii de vest59, la fel cum ceramica de tip Dridu A este o
variantă locală a tipului „dunărean”, răspândit aproximativ în acelaşi
teritoriu. Ajungem astfel la un impas. Chiar dacă au existat români în
Transilvania secolelor IX-X, urmele lor materiale nu pot fi de obicei
separate de cele ale slavilor cu care convieţuiau. Singurele probe
indiscutabile ale continuităţii de locuire a populaţiei romanizate pe
teritoriul fostei provincii Dacia şi în zonele adiacente sunt cele de
natură lingvistică, menţionate mai sus, ori în continuare.
Modificările de habitat intervenite din cauza expansiunii
slavilor au produs trecerea la o economie bazată pe păstorit, fie în
forma transhumanţei, fie în cea a nomadismului montan.
Nomadismul montan constă în pendularea între locurile de iernat şi
cele de vărat, cu mutarea întregii comunităţi, nu doar a turmelor. în
Peninsula Balcanică, el a fost un fenomen de durată lungă, atestat încă
din antichitatea greacă. La aromâni, a fost studiat în special de
Theodor Capidan. Fălcările (comunităţile) se deplasau cu toată
populaţia şi avutul lor, pe distanţe mari, vara instalându-şi tendele
(corturile) la munte, iar vara coborând cu turmele la vale. Acest
păstorit nomad nu are nimic de a face cu nomadismul de stepă.
Nomadismul montan înseamnă deplasarea comunităţilor întregi în
59 Horedt 1986,59-65; Ţiplic 2006 a, 25-40; Tomegea 2011,429-433.

interiorul unui areal nu foarte extins, în care se află atât zone înalte
(plaiuri), cât şi depresiuni sau câmpii60. Nu există dovezi că această
formă de păstorit nomad ar fi existat şi la românii nord-dunăreni, care
au cunoscut doar transhumanţa (pendulare între munte şi câmpie
fără mutarea comunităţilor întregi). Transhumanţa, aşa cum a
remarcat marele geograf francez Emmanuel de Martonne, este o
formă intermediară între viaţa sedentară şi nomadism. El a fost se
pare primul care a descris la scara întregului bazin mediteranean
acest păstorit transhumant al muntenilor, similar cu cel al locuitorilor
din Carpaţi.6' Păstoritul transhumant a făcut ca populaţia din fostele
provincii romane (Dacia nord-dunăreană, Moesia Prima, Dacia
Ripensis, Moesia Secunda şi Scythia) să se împrăştie şi în afara lor,
ajungând şi în zone care nu fuseseră niciodată romanizate (Crişana,
Maramureş, Moldova). Acest proces de expansiune în afara
teritoriului romanizat a durat multe secole. El s-a încheiat după
formarea limbii române. Păstoritul transhumant de-a lungul văilor
râurilor care leagă Transilvania, Muntenia şi Moldova de Dunăre a
fost factorul esenţial al omogenizării dialectului daco-român şi al
menţinerii contactelor permanente între toate regiunile româneşti.62
Teoria "retragerii la munte", tradiţională în istoriografia
românească, îşi păstrează valabilitatea, în sensul că ea nu exclude
supravieţuirea unor grupuri romanice la câmpie, ci accentuează rolul
de rezervor etnic al zonelor mai greu accesibile migratorilor. Românii
au locuit în zone mai înalte şi în partea sud-dunăreană a spaţiului lor
etnic (în special în Pind şi Macedonia). Retragerea la munte în zone
periferice sau mai greu accesibile a salvat multe comunităţi romanice
şi greceşti din Peninsula Balcanică, în secolele VII-VIII. Locuirea la
munte a fost o permanenţă a civilizaţiilor create în spaţiul
mediteranean. Izolarea acestor regiuni a favorizat organizarea de
structuri prestatale de-a lungul văilor. Studii comparative arată că în
Pirinei şi în Alpi satele sunt organizate în comunităţi de vale, în
60 Capidan 1924-1926,183-352; Gyoni 1951, 29-42; Antonijevic 1989,147-156.

61 Martonne 1904, 225-245.
61 Mehedinţi 1940, 34-36; Vuia 1943, 50; Daicoviciu 1968, 94-96; Puşcariu S. 1976, 213-214; Comşa
1994 a, 59-63; Niculescu 1999,48,56-57. Pentru transhumanţa mai vezi şi: Donat 1973,78-103; Bucur
1978, 2285-2305; Buhociu 1979,185-265; Dunăre 1979, 671-680.
interiorul cărora se încheie înţelegeri care reglează viaţa economică.

Comunităţile sunt conduse de adunări compuse din reprezentanţii
satelor, denumiţi de exemplu (în nordul Spaniei) hombres buenos (ca şi
„oamenii buni şi bătrâni” din obştile româneşti). Aceste văi se
autoadministrează. Ideea de vale ca unitate socială este întâlnită în
toate regiunile montane din Europa63. Zonele montane au fost în
acelaşi timp şi un rezervor de populaţie pentru spaţiile de la câmpie.
Resursele restrânse de hrană pe care le oferă muntele determină
expansiunea periodică spre câmpie a populaţiei (presiunea
demografică)64.
Repopularea câmpiilor a fost efectul combinat al mişcărilor de
populaţie dinspre munte şi al instalării unui modus vivendi între
sedentari şi nomazi în zonele de câmpie. Transhumanţa, care a
însemnat pendularea între locurile de vărat de la munte şi cele de
iernat de la câmpie, a stabilit şi traseele de repopulare a câmpiilor65.
Totuşi, până târziu în secolele XVIII-XIX, densitatea populaţiei a fost
mult mai ridicată în zonele de deal decât la câmpie, în Ţara
Românească, iar examinarea documentelor arată că satele de la
câmpie reprezentau un procent redus în secolele XIV-XVI. Abia
schimbarea regimului agricol prin efectele Tratatului de la
Adrianopol (1829) a uniformizat densitatea populaţiei rurale, căci au
fost colonizate regiunile rămase până atunci puţin populate.66
Pe baza studierii a unui mare număr de aşezări din interiorul şi
exteriorul arcului carpatic din secolele VTX, Maria Comşa a remarcat
că slavii şi gepizii s-au aşezat doar rareori la peste 300 metri altitudine
(doar dacă aveau nevoie de resursele de sare). In schimb, populaţia
romanică a trăit în zona de dealuri (circa 500-700 metri altitudine) şi
de munte (până la circa 1300 metri)67. Studiul efectuat de Gheorghe
Baltag pentru centrul Transilvaniei (bazinul Tâmavelor) a relevat că
după secolul al VITlea, aşezările s-au grupat mai ales pe văile
secundare, în locuri mai sigure, împădurite, la altitudini de 400-500
63 Stahl 1998,151-172.
64 Braudel 1985,78-80; Planhol 1968, 531-551.
63 Sacerdoţeanu 1968,119.
66 Donat 1975, 279-281.
67 Comşa 1986,139: Comşa 1997, 209-201.
m. De-a lungul acestor văi s-a produs o pendulare între mai multe
locuri (o continuitate mobilă de locuire a unor comunităţi agro-
pastorale trăind în sate cu case risipite). In aşezările respective,
precum cea de la Albeşti, s-a folosit o ceramică de tradiţie romană
provincială, care denotă existenţa unui puternic conservatorism.68
Depresiunile au fost zone de supravieţuire, care ofereau condiţii
de mediu prielnice (apă, teren cultivabil, păduri, păşuni), dar şi siguranţă
(posibilitatea de retragere rapidă la munte). Transilvania este înconjurată
de un brâu de depresiuni submontane, dintre care cele mai importante
sunt: Făgăraş, Sibiu, Lăpuş, Năsăud, Maramureş. Legate prin trecători,
ele au fost un „sistem teritorial superior de circulaţie şi habitat, economic,
de neam şi de limbă". Au fost identificate în România peste 950 de
depresiuni şi culoare cu aspect depresionar, care ocupă circa o treime din
teritoriu. In cazul munţilor, depresiunile reprezintă 23% din suprafaţa lor,
(în dealurile subcarpatice - 48%, în dealurile vestice - 26%, în Podişul
Moldovei - 58%)69.
Laurian Someşan arăta că „frecvenţa plaiurilor de culme şi a
păsurilor adânci care permit trecerea uşoară din interiorul cetăţii
transilvane spre Dunăre, Marea Neagră şi Tisa, întregeşte un
organism economic de cea mai mare însemnătate în evoluţia etnică şi
politică a populaţiei româneşti. (...) în cadrul dealurilor subcarpatice,
alături de păstorit şi de ogoare cultivate cu cereale, cu viţă de vie şi cu
pomi fructiferi, alături de pădure şi de bogăţiile miniere, au luat
naştere primele organizaţiuni politice româneşti”70. De asemenea,
etnografa Lucia Apolzan aprecia că „prin popularea zonelor înalte,
Carpaţii n-au izolat ţinuturile româneşti, ci dimpotrivă, le-au legat
printr-o intensă circulaţie menţinută pe ambii versanţi, pe drumuri
vechi şi noi, pe plaiuri de munte”71. Un rol major în coeziunea şi .
stabilirea de relaţii între comunităţile din mediul montan şi
submontan l-au avut nedeile. Aceste târguri ale păstorilor se
întruneau la sărbătorile Naşterii Sfântului loan Botezătorul (24 iunie).
Sfinţilor Petru şi Pavel (29 iunie). Sfântului Ilie (20 iulie), ori
611 Baltag 2000, 263-267; Baltag 2004,139-141,164-166.

69 Gonea 1960,30-36; Posea 1977,13-21.
70 Someşan 2otl, 76-77.
71 Apolzan 1987, ii.
Adormirea Maicii Domnului (15 august). Toponimia păstrează

amintirea multor locuri din munţi unde în vechime s-au organizat
nedei (în documente, primul vârf cu un nume derivat din acest cuvânt
apare în 1373 în Munţii Rodnei, la nord-est de Pasul Prislop: mons
Wegsaghausa, aUo nomine NedeJe nominatus). Cea mai mare densitate de
locuri de nedei este în masivele Sebeşului şi Parângului, unde sunt şi
cele mai multe păşuni alpine. Alte zone de concentrare sunt masivele
Ţarcu-Godeanu, Rodnei, Făgăraş72.
Habitatul montan în sate de tip risipit73 a rămas specific pentru
români până târziu. Ascanio Centorio degli Hortensii, secretarul
condotierului Giovanni Battista Castaldo (cel care a comandat armata
lui Ferdinand de Habsburg pătrunsă în Transilvania în 1551). în
Commentarii della guerra di Transiluania del signor Ascanio Centorio de gli
Hortensii. Ne quali si contengono tutte le cose, che successero nel l’Vngheria
dalia rotta del re Lodouico XII sino alTanno 15^3, Venezia, 1366, p. 71-72 el
scria că: le sue montagne sono tutte habitate da Valacchi, a'quai questi
Sassoni per essere la maggiore, e principale potenza di quel Regno, non
lasciano mai edificare casa di pietra, ne fermarsi troppo appresso di essi, e
cosi vivono in casefatte di paglia o d’altre sorti di herbe palustri („munţii lor
- ai saşilor -sunt toţi locuiţi de români, pe care saşii, care sunt cea mai
mare şi mai importantă putere a acelui regat, nu îi lasă să construiască
case de piatră, nici să se aşeze prea aproape de ei, astfel că ei locuiesc
în case făcute din paie sau din alte feluri de ierburi lacustre”).
Cea mai interesantă descriere a acestui tip de habitat se află în
memoriile contelui Miklos Bethlen, într-un capitol scris în 1662
(Memoires historiques du Comte Betlem-Niklos contenant L’Histoire de
derniers troubles de Transilvanie, Amsterdam, 1736, 275-281): „Aceşti
păstori trăiesc de veacuri în fundul văilor ca nişte republici mici
separate, ai căror membri nu au nici o legătură cu ceilalţi locuitori ai
Ardealului. Capul familiei este în acelaşi timp preot şi jude, care
dimineaţa şi seara stă la rugăciune cu casnicii săi, ţinând şi judecată
între ei. (...) Văile şi le părăsesc aceşti păstori la sfârşitul verii, când îşi
71 Conea 1936,49-78; Gonea 1957,107-118; Giurescu 1973, ii; Apolzan 1987,25; Pecican 2009,155-156.
Cuvântul derivă din bulgarul nedelja („duminică”), dar şi-a schimbat sensul în cel de
„sărbătoare”. Târgul de pe Muntele Găina este tot o nedeie.
73 Pentru acest tip de sate vezi Apolzan 1987.
mână oile în locuri băltoase de pe marginea Dunării în Ţara

Românească (...). Femeile şi copiii lor sunt îmbrăcaţi la fel cu bărbaţii
şi trăiesc aşa de retraşi în mijlocul oilor prin munţi, încât nu se ocupă
de loc de tovarăşii lor şi cu ce se întâmplă în lume”.74 Mai putem cita
şi mărturia lui Luigi Ferdinando Marsigli din Danubius Pannonico-
Mysicus: obseruationibus geographicis, astronomicis, hydrographicis,
historicis, physicis perlustratus (...), I, Haga, 1726,25: „valahii locuiesc mai
bucuros în munţi, obicei care este foarte vechi la ei, căci acolo au fost
alungaţi de popoarele care dominau pe vremuri în Ungaria şi
Transilvania, fără ca să le fi fost cu putinţă, de atunci încoace, să iasă
de acolo şi să trăiască altundeva”.
In cele mai multe cazuri, depresiunile în care au existat
concentrări de populaţie au fost denumite ţări. Cuvântul provine din lat.
terra, dar printr-o schimbare de sens. Terra a pierdut înţelesul de
„pământ", pentru care a fost preluat pavimentum. Tocmai continuitatea
practicării agriculturii, la câmpie ori Ia munte, a permis moştenirea
acestui cuvânt latin. In sensul popular românesc iniţial, „ţările” sunt acele
microregiuni delimitate natural prin dealuri sau munţi, în care locuitorii
trăiesc în sate, cătune sau crânguri, practicând agricultura şi creşterea
animalelor. După formarea statelor româneşti de la sud şi est de Carpaţi,
cuvântul „ţară” a căpătat şi sensul extins atribuit întregului stat, dar fără
a dispare cel restrâns. Fiind zone de concentrare a populaţiei şi a
resurselor economice, „ţările” cele mici au fost în acelaşi timp şi nucleele
din care s-au format organismele politico-militare româneşti (numele
Muntenia aşa se explică). In interiorul acestor „ţări”, văile alcătuiau
formaţiuni separate (denumite convenţional cnezate de vale), după cum
reiese din cercetările întreprinse în special în Maramureş şi Haţeg, de
către Radu Popa. Aceste „ţări” cuprindeau un număr mai mic sau mai
mare de uniuni de obşti, care la rândul lor erau compuse din 5 până la 25
de sate. Exemple de asemenea „ţări” sunt: Maramureş, Haţeg, Almăj,
Făgăraş, Vrancea75.
Geograful Claudiu Giurcăneanu a evidenţiat amploarea
1A Vezi şi Buhociu 1979,238; Pecican 2009,191-194; Munteanu Beşliu 2010 a, 66.

75 Gonea 1963,57-61, 65-66; Panaitescu P.P. 1969,207-208; Ştefanescu 1974,31-44; Oancea 1979,3-12;
Popa 1980,28; Popa 1988,165-184; Popa 1997,141-160; Pecican 2009,96-102,136-150; Mihail 2015,90-
92.
spaţiului montan locuit permanent sau temporar, în zonele de

depresiuni intracarpatice şi subcarpatice cu altitudini variind între
200 şi 1300 m, precum şi pe plaiuri (zone înalte relativ netede).
Plaiurile (derivat din lat. plagius, „potecă de munte”) sau „ţările înalte”
erau acoperite cu păduri, păşuni şi fâneţe. Locuirea în satele din aceste
zone depresionare şi pe plaiurile montane a fost favorizată de sursele
de apă abundente (apa era folosită şi pentru morărit şi prelucrarea
lânii).76 Unele dintre zonele de concentrare a populaţiei din mediul
submontan, situate de-a lungul unor văi, s-au numit câmpuri sau
câmpulunguri. în prezent, mai persistă în toponimie amintirea a doar
trei Câmpulunguri; cel din Muscel, cel de la izvoarele Moldovei şi cel
de la Tisa (Maramureş). în vechime, ele erau mai numeroase şi, după
mărturia lui Cantemir, erau un fel de „republici ţărăneşti”, adică
structuri teritoriale autonome de mai mari dimensiuni (uniuni de
obşti)77. A existat un „Câmpulung” chiar şi în Macedonia, într-una
dintre zonele populate de aromâni. Bătălia decisivă dintre armatele
bizantină şi bulgară de la 20 iulie 1014 a avut loc într-o trecătoare a
râului Struma denumită Kimbalongon (cel mai probabil pasul Rupel).
Mai mulţi bizantinişti sunt de acord că denumirea este o formă
grecizată a unui toponim aromân Câmpulung73. De aceea, este exclusă
ipoteza lui Alexandru Ciocîltan asupra derivării numelui
Câmpulungului muscelean din germanul Langenau, introdus de saşii
instalaţi acolo (atestat prima oară în 1385)79. Sensul derivării a fost de
fapt invers, din română în germană.
Cuvântul sat, conform opiniei mai multor lingvişti, derivă din
lat. fossatum („teren înconjurat cu şanţ”), care a fost moştenit şi în
albaneză (fshat). Etimologia din lat. fossatum a fost argumentată de
Vasile Bogrea80 şi Constantin Daicoviciu81, iar mai recent Adrian
Poruciuc a demonstrat că este mai probabilă derivarea din fossatus
76 Giurcăneanu 1988,17-24.
77 Cantemir 1973,300-303; Popa 1980, 29; Gorovei 1995,166-169: Pecican 2009,162-171.
78 Skylitzes, Vasile II şi Constantin, 35 (ed. Thum, 348-350; trad. Flusin, 291-292); Zonaras, 563-564
(XVII. 9. 2-10): Gyorffy 1964,151; Stănescu 1968,413; Fine 1991,198: Makk 1994, 30; Schramm 1997,
163,324; Stephenson, 2000,71-74; Străssle 2006,182-184,333-
75 Ciocîltan A. 2015, 68. De asemenea, Rădvan 2011, 266 consideră că „este dificil de spus care
nume a fost primul, cel german sau român”.
'"Bogrea 1920-1921, 253-257.
81 Daicoviciu 1927-1928,478-479.
(„şanţ”)82. Este de reţinut că, începând din secolul al IV-lea, lat.

fossatum (preluat şi în greacă) a căpătat şi sensul de „tabără”,
„fortificaţie”, iar din secolul al Vll-lea, termenul gvecphossaton a ajuns
să însemne chiar şi „armată”. De aceea, sensul de „aşezare înconjurată
de şanţuri” este o moştenire din vremea când încă mai funcţionau la
Dunăre fortificaţiile romane. în secolele IV-VI, fortificaţiile de pe limes
erau aşezări cu populaţie militară şi civilă. în acest mediu s-a produs
evoluţia semantică a cuvântului fossatum, moştenit de romanicii
proveniţi dintre locuitorii provinciilor de la Dunărea de Jos. în
dialectul aromân, fusat înseamnă doar „şanţ”, iar pentru noţiunea de
„sat” s-a preluat cuvântul hoară din gr. choraS). Satele din epoca
migraţiilor nu erau fortificate, dar numele moştenit trimite la această
realitate anterioară. Fiindcă evoluţia/ossatum (fossatus) -fsat - sat s-a
putut petrece în limba română conform legilor lingvistice specifice
transformării latinei populare, nu este necesară susţinerea unui
împrumut din alb. fshat (admis de G. Ivănescu şi G. Schramm, care
considerau că termenul ar fi fost preluat în zona Niş-Skopje, unde
albanezii trăiau în vecinătatea românilor sud-dunăreni)84. Păstrarea
lui fossatum saufossatus în cele două limbi în forma evoluată cu sensul
de „aşezare” se datorează izolării celor două arii de etnogeneză în
raport cu teritoriul Imperiului Bizantin, începând din secolul al VII-
lea. în cazul albanezei, emigrarea strămoşilor vorbitorilor acestei
limbi din zona Zimes-ului dunărean85 poate explica preluarea
cuvântului. S-a mai propus derivarea din lat. satus („câmp, ogor
semănat"). Ion Gonea aprecia că termenul latin a căpătat acest sens
atunci când în aceste locuri cultivate s-au format aşezările unde
autohtonii se întâlneau cu stăpânii nomazi pentru a le da tributul. în
opinia lui Gheorghe Aldea, derivarea din satus este corectă, dar din
82 Poruciuc 2012, 221-243.

83 Kramer 1996, 231-242; PiUon 1993, 34 („Les mots fshat/sat/feat, seraient donc bien la
consequence, non seulement dune evolution semantique, mais aussi de la permanence d'une
instinition typiquement balkanique, le "village de soldats". Evolution semantique continue sur
plusieurs siecles incontestablement: fossatum, apres avoir signiEe "câmp militaire" puis ’camp-
village", est devenu le “village'' albano-roumain par excellence''); Petolescu 2007,305-306; Mihail
2015,65-66.
84 Ivănescu 1980,359; Schramm 1997,312.
83 Vezi detalii în Madgearu 2006,72-74.
celălalt sens al termenului latin, „născut din”, pentru că satul ar fi

sinonim cu obştea86. Aceste presupuneri nu explică de ce în limba
românească din secolul al XVI-lea s-a păstrat forma arhaică fsat, cu
sensurile de „adăpost”, „lăcaş”, „câmp”, „teren cultivat”87.
Cercetările de etnografie şi de geografie umană au stabilit că a
existat totdeauna o complementaritate între păstoritul montan şi
agricultură, raportul dintre cele două tipuri de ocupaţii variind în
funcţie de diverşi factori istorici. După cum remarca Laurian
Someşan, „în vremurile de linişte se constată întotdeauna un echilibru
între ambele ocupaţii, dar totuşi, o mai evidentă dezvoltare a
agriculturii. în momentele de nesiguranţă însă, se înregistrează o
tendinţă de intensificare a vieţii pastorale. (...) Muntele şi câmpia au
însemnat două zone de polarizare alternativă în istoria etnică şi
economică a poporului românesc. Câmpia reprezintă aria de pace,
favorabilă agriculturii în momentele de destindere, iar muntele
reprezintă suprafaţa defensivă pentru vremurile de restrişte în care a
luat naştere o intensă viaţă pastorală”88.
Economia comunităţilor româneşti din epoca migraţiilor şi din
evul mediu s-a caracterizat prin îmbinarea creşterii animalelor cu
forme de agricultură, inclusiv în zonele montane, pe terase amenajate
artificial. Unele dintre agroterasele din perioadele dacică şi romană
au fost refolosite în epoca migraţiilor. Urmele acestor terase au fost
identificate în toate masivele montane care înconjoară Transilvania:
Apuseni, Poiana Ruscă, Semenic, Haţeg, Cibin, Loviştea, Făgăraş,
Rodna, Căliman. Cultivarea pământului pe terase şi creşterea
animalelor pe păşunile sau pajiştile alpine au permis existenţa
aşezărilor permanente în munţi (sălaşe, cătune), chiar până la
altitudinea de 1400 m în masivele Parâng, Şureanu şi Cindrel.
Terasările s-au făcut la altitudini variind între 800 şi 1300, chiar 1400
m. Pentru a deveni cultivabil, terenul împădurit era defrişat fie prin
incendiere (jarişte), fie prin uscarea copacilor (secătură), rezultând
astfel o curătură sau un runc (din latinul runcare, a plivi). Aceste terase
a6 Gonea 1969, 247-264; Aldea 1979, 47-54. Vezi şi Nania 2001, 73-79, care acceptă etimologia Iui
Gonea.
87 Bojan 1969, 63-75-
BB Someşan 2011, 24.
sau trepte rezultate după defrişări şi curăţări se numeau şa, respectiv

răzor. în acest tip de "agricultură mutătoare", arătura se executa cu
plugul cu brăzdar simetric cu cormană schimbabilă, iar acolo unde
panta era prea mare se folosea săpăliga. Se cultivau mai ales secară,
mei şi hrişcă, cereale mai bine adaptate acelor condiţii de mediu
(dintre acestea, meiul se recolta cel mai repede, iar mălaiul făcut din
mei a rămas până târziu alimentul de bază, până la introducerea
porumbului)89.
Dacă în zonele înalte s-au efectuat defrişări pentru a putea fi
practicată şi agricultura, în schimb codrii întinşi de la câmpie au
asigurat un alt tip de habitat de supravieţuire a populaţiei romanice.
De aceea, aceste zone de câmpie împădurite pot fi incluse în aria de
formare a poporului român, după cum presupunea Ion Gonea.
Constantin C. Giurescu a pus cel mai bine în evidenţă rolul pe care 1-
a avut „retragerea la pădure”, adică în pădurile de foioase care ofereau
nu doar adăpost, ci şi hrană specifică (fructe pentru oameni şi
animale, ciuperci). Aşezările se aflau în poieni naturale sau amenajate
artificial prin curături90. Până târziu în evul mediu, pădurile
acopereau o foarte mare suprafaţă din Oltenia, Muntenia şi Moldova,
doar Bărăganul fiind o regiune de silvostepă. Mărturiile istorice sunt
confirmate de cercetările asupra compoziţiei solului din zone care au
fost ulterior defrişate. De asemenea, o mare parte a spaţiului
intracarpatic era dens împădurit9'. Ion Gonea a denumit „pădurea
dacică” acest spaţiu vast împădurit care desparte stepa de la nordul
Mării Negre de cea pannonică, un spaţiu care prin posibilităţile de
adăpostite a asigurat salvarea populaţiei daco-romane şi apoi
româneşti, în vremea migraţiilor.92 Ovidiu Pecican consideră că aceşti
codri au fost mediul propice existenţei unor formaţiuni teritorial-
89 Mehedinţi 1940, 32; Vuia 1943. 43-48; Gonea 1960, 36; Gonea, Badea, Oancea 1961, 330-332;
Vulcănescu 1967, 89-99; Panaitescu P.P. 1969, 148-151; Bizerea 1970, 261-268; Giurescu 1973, 8-12;
Moraru 1979,27-29; Botzan, Albotă 1980,141-144; Buza 1981,129-143; loniţă V. 1982,122-153; Apolzan
1987, 231-233; Giurcăneanu 1988, 73-76; Gomşa 1994 b, 306-310; Baltag 2000, 267; Someşan 20H,
51-56.
90 Antonovici 1937,274-280; Gonea 1967,13-14; Giurescu 1973,16-17; Giurescu 1976 a, 13-16. Guvântul
curătură pare a fi moştenit din latină, nu format în română, deoarece apare şi în toponimia nord-
italiană. Vezi Loşonţi 2007, 276-277.
91 Antonovici 1937, 274-279; Giurescu 1976 b, 29-32; Năsturel 1981,86-91.
91 Gonea 1997,97.
politice, protejate de atacurile migratorilor, şi care includeau locuri

defrişate pentru practicarea agriculturii93.
In legătură cu locuirea în pădurile de la câmpie, s-a susţinut că
numele vlah a dat naştere toponimelor Vlaşca (zona dintre râurile
Teleorman şi Argeş) şi Vlăsia, zonă dintre Ciorogârla şi Colentina
cunoscută prin desimea pădurilor, care au supravieţuit până târziu
{Codrii Vlăsiei). Numele Vlaşca şi Vlăsia ar fi fost date de slavii care au
întâlnit acolo o populaţie românească, al cărei habitat era mai dens.
Conform lui Panait I. Panait, în secolele IX-XI, „Vlăsia a reprezentat o
puternică concentrare de aşezări stabile cu un potenţial economic
remarcabil”, similară „ţărilor” din zonele mai înalte.94 In realitate, după
cum a demonstrat lingvistul Mircea Ciubotaru într-o lucrare ignorată de
istorici până acum, toponimele respective redau substantivul comun
vlaşcă, un regionalism care înseamnă "loc mlăştinos", derivat din slavul
vlaga („umezeală, umiditate"). Acest substantiv a devenit toponim minor
în mai multe locuri din Muntenia, Oltenia şi Moldova.95 Denumirea
Pădurea Vlăsiei a fost aplicată de geografi regiunii centrale a Câmpiei
Române96, dar prin extinderea unei denumiri care iniţial se referea doar
la un pârâu şi o pădure din zona Snagovului. Problema a fost demult
clarificată de Ion Conea, care a arătat că nici un izvor nu dă numele de
Vlăsia acelor păduri întinse. Denumirea Codrul Vlăsiei a fost propusă de
George Vâlsan, ca o denumire geografică ştiinţifică. Cu toate acestea,
persistă ideea greşită că întreaga pădure care acoperea vestul Câmpiei
Române s-ar fi chemat aşa în evul mediu97. Eroarea de interpretare a
toponimelor Vlaşca şi Vlăsia nu exclude însă aceste zone dintre cele unde
populaţia românească a putut supravieţui, deoarece combinaţia de
păduri şi lunci oferea atât adăpost, cât şi hrană pentru oameni şi animale.
Trebuie observat însă că toponimia zonei dintre Teleorman şi Argeş este
caracterizată şi printr-un mare număr de nume pecenege sau cumane,
chiar Teleormanul însemnând în limba acestora „pădure nebună”98.
” Pecican 2009,131-136.
” lorga 1993, 62, 72, 95, 118: Donat 1967, 1155; Panaitescu P.P. 1969, 299; Giurescu 1973, 91, 125;
Giurescu, Giurescu 1975,179,181-182: Panait 1978,8-11; Simon 2002,175; Pecican 2009,147.
95 Ciubotaru 2000,73-122.
96 Mihăilescu 1924,1-200.
'n Conea 1954, 203-216.
98 Conea, Donat 1958,156-158; Diaconu 1978,30-34.
Acesta înseamnă că în secolele X-XIIl a avut loc un reflux al unei părţi

din populaţia românească de acolo, către zonele de deal, ea revenind la
câmpie după fondarea statului Ţara Românească (Muntenia).
Nu se poate susţine că regiunile de câmpie din Muntenia şi
Moldova au fost total depopulate de comunităţi sedentare în timpul
epocii migraţiilor. Nomazii de origine tiircică (hunii, avarii, protobulgarii,
ungurii, pecenegii, cumanii) au avut tot interesul să menţină pe lângă ei
grupuri de populaţie sedentară, deoarece aveau nevoie de hrana produsă
de localnici, precum şi de alte resurse (sare, fier). De aceea, însăşi prezenţa
îndelungată a războinicilor nomazi într-un anumit teritoriu dovedeşte în
mod indirect existenţa unor comunităţi sedentare. Pe de altă parte,
dificultatea lucrărilor de defrişare şi desţelenire a terenurilor împădurite
sau virgine de la câmpie era un factor de stabilizare a comunităţilor
sedentare (care, desigur, nu renunţau prea uşor la ogoarele dobândite cu
multă muncă)99.
Românii de la munte au revenit printre slavii care se întinseseră pe
toate câmpiile şi podişurile fertile100. Prima coborâre la câmpie - la vest, sud
şi est de Carpaţi - a început atunci când destrămarea dominaţiei avare
instaurate începând din 567 în Pannonia a creat un vid de putere la est de
Tisa, care a fost doar ulterior şi parţial umplut prin extinderea dominaţiei
bulgare până la Mureş. Transilvania fusese şi ea înglobată în khaganatul
avar, la populaţia locală de origine romanică şi gepidică adăugându-se
slavii care erau subordonaţi ai avarilor. La sfârşitul secolului al VlII-lea,
situaţia geopolitică a Europei Centrale a suferit o modificare majoră din
cauza războaielor declanşate de statul firanc împotriva khaganatului avar,
după ocuparea Bavariei în 787. Conflictele au început în 791 printr-o
campanie comandată personal de Carol cel Mare, dar marea victorie a fost
repurtată de fiul acestuia Pippin, în anul 796, când armata francă a cucerit
cea mai mare parte a khaganatului, iar mulţi avari s-au refugiat la est de
Tisa. Până în 803, autoritatea statului firanc s-a instaurat până la Dunărea
de Mijloc. Luptele interne dintre conducătorii avari, precum şi revoltele
slavilor, au contribuit şi ele la destrămarea khaganatului. în 8u a fost
w Stahl 1972,42, 53.

100 Petrovici 1942, 870: mai întâi au fost asimilaţi slavii aşezaţi mai Ia munte, apoi românii au
devenit tot mai numeroşi în văi, amestecaţi cu slavii.
stabilită noua organizare teritorială, în care partea centrală a fostului

khaganat a fost integrată în Imperiul Franc (provincia Pannoniae), ictr zonele
periferice au devenit dependente de imperiu.101 Comunităţile slave şi
romanice au început să evolueze pe alte căi în noua situaţie geopolitică.
Slavii au format statele Croaţia, Serbia şi Moravia, geneza statală
petrecându-se în cadrele feudale introduse de hegemonia francă, dar şi sub
influenţa exercitată de revenirea puterii bizantine în Marea Adriatică
petrecută tot în secolul al IX-lea. Apariţia acestor noi entităţi statale a
complicat raportul de forţe stabilit la începutul secolului al
IX-lea, care era iniţial bipolar (Imperiul Franc şi Bulgaria). Geneza statală
s-a corelat cu creştinarea, făcută prin acţiuni misionare iniţiate fie de către
Imperiul Franc (prin episcopiile bavareze şi prin mitropolia de Aquileea),
fie de către Imperiul Bizantin. Convertirea slavilor a permis realizarea
sintezei etnice cu romanicii care mai supravieţuiau în Pannonia şi
lUyricum, deoarece doar astfel se puteau încheia căsătorii mixte.
în Transilvania, destrămarea khaganatului avar le-a permis
şefilor locali slavi şi romanici să devină liberi, căci dominaţia francă
nu se va extinde până în aceste locuri. Existenţa unei elite militare
locale în timpul dominaţiei avare este dovedită de descoperirea unor
pinteni la Şura Mică, Medişoru Mare, Iernut şi Teiuş102. Această
libertate nu a durat prea mult, deoarece o parte din Transilvania a
intrat în sfera de influenţă a Bulgariei. Din examinarea istoriei
prezenţei france în Pannonia reiese că acest stat nu a fost interesat să
depăşească frontiera naturală a Dunării de Mijloc, în faţa căreia se afla
un ţinut neprielnic, care va fi lăsat ca spaţiu tampon între Imperiul
Franc şi Bulgaria, care se afla în ascensiune şi profita de colapsul
khaganatului avar pentru a se extinde spre nord-vest. Expansiunea a
început în jurul anului 8i8, când aşă-numiţii Timociani s-au refugiat în
Pannonia francă, deoarece ţara lor fusese ocupată de Bulgaria. După
cucerirea zonei Timocului a urmat cea a actualului Banat (prin
aceasta înţelegem teritoriul delimitat de Mureş, Tisa, Dunăre şi valea
Cemei). în Analele scrise de Einhard se consemnează că în 824 o
populaţie denumită Abodriti, care trăia în apropiere de bulgari, s-a
101 Pohl 1988,315-323; Szoke 2000,137.

I<” Madgearu 2002-2003,41-42; Alimov 2012 (II), 78, 88; Cosma 2013,79-91.
aşezat în Dacia de lângă Dunăre {contermini Bulgaris Daciam Danubio

adiacentem incolunt), unde a fost atacată de către Bulgaria. Dacia este
localizată lângă Dunăre nu pentru că ar fi vorba de un teritoriu situat
strict pe malul fluviului, ci pentru că autorul a simţit nevoia să o
distingă de cealaltă Dacie, cea nordică (Dania, Danemarca). Dacia din
„Analele France” nu poate fi identificată cu fosta Dacia Ripensis de la
sudul Dunării, aşa cum au presupus unii cercetători103. Pentru autorii
occidentali din evul mediu timpuriu (Isidor din Sevilla, Geograful din
Ravenna, Alfred cel Mare), Dacia era doar cea nord-dunăreană104.
Apoi, în fosta Dacie Ripensis dominaţia Bulgariei se instaurase deja.
Deci, izvorul se referă la o regiune de la nordul Dunării. Kurt Horedt
aprecia că abodriţii locuiau în vestul Banatului, sau între Tisa şi
Dunăre105. Avem astfel o mărturie destul de limpede despre
extinderea dominaţiei Bulgariei în partea de câmpie a actualului
Banat, în jurul anului 824. Zona dintre Tisa şi Dunăre a rămas un
teritoriu al nimănui până în 827, când khaganul bulgar Omurtag (814-
831) a atacat marca francă şi a cucerit un teritoriu întins până la
Sirmium, pe care Bulgaria l-a păstrat şi după încheierea păcii, în 832.
Regiunea cucerită de Bulgaria va rămâne dependentă de ea până în
jurul anului 927, atunci când a început declinul ţaratului, de care au
profitat şi ungurii să se extindă la est de Tisa (vezi capitolul V)106.
Transilvania a intrat în atenţia Bulgariei tot în epoca lui
Omurtag. Bulgaria avea acelaşi motiv ca şi avarii de a o domina:
resursele de sare (eventual şi cele de aur). Deoarece Bulgaria deţinea
deja confluenţa Mureş-Tisa, valea Mureşului a putut deveni o cale de
pătrundere spre Transilvania, o zonă aflată în afara sferei de influenţă
a francilor. înaintarea spre Transilvania era posibilă şi prin regiunea
dintre Dunărea de Jos şi Carpaţii Meridionali, unde Bulgaria ocupase
unele teritorii încă dinainte de 813, când se ştie că hanul Krum
deportase acolo pe prizonierii luaţi din Adrianopol. Extinderea
103 Decei 1978,51-52; Bejan 1987,39; Komatina 2010,69-72.

Armbruster 1990,9-17.
103 Horedt 1958.156.
106 Einhard, 205,213 (a. 818, S24)\AnmIes Fuldenses, 25-26 (a. 827); Feher 1921,130-131; Bărcăcilă 1944-
1946, 6-11, 23; Rusu M. 1975, 201-202; Decei 1978, 51; Eggers 1995, 62, 391-392; Bâna 2001, 265; Curta
2006 b, 158-159; Oţa 2008,17; AJimov 2012 (II). 78-79; Georgiev 2014,107-111.0 discuţie detailată în
Madgearu 1998,194-195.
dominaţiei Bulgariei în Transilvania este dovedită prin descoperirile

făcute în special în apropiere de Alba lulia. Ceramica de tip Dridu B
din mai multe situri din secolul al IX-lea (Alba lulia, Blandiana,
Câlnic, Sânbenedic, Sebeş) delimitează o enclavă culturală, căci
această ceramică nu este specifică pentru restul cimitirelor şi
aşezărilor din Transilvania. Ea este în schimb comună în regiunea
Dunării de Jos. Vase similare s-au mai descoperit şi în colţul de sud-
est al Transilvaniei, la Poian şi Cernat. Pătrunderea lor în două zone
izolate din Transilvania nu poate fi decât consecinţa unor contacte
mai strânse cu Bulgaria. Ambele zone unde s-a descoperit ceramica de
tip Dridu B se află în apropierea unor ocne (Ocna Mureş, Ocnişoara,
Ocna Sibiului şi respectiv Praid, Corund, Ocland). Mureşul a fost
limita de nord a teritoriului dominat de Bulgaria în Transilvania. De
acest orizont cultural aparţin cimitirele de la Alba Iulia-„Staţia de
salvare” (faza I din secolele IX-X), Ghirbom, Berghin şi Orăştie. Foarte
importantă este menţinerea în limba română a toponimului Bălgrad,
el nefiind înlocuit printr-un derivat al denumirii ungureşti
Gyulafehervâr introduse în secolul al XTlea, aşa cum s-a întâmplat cu
alte toponime preluate din maghiară. Dezvoltată în secolele IX-X între
zidurile fostului castru al legiunii XIII Gemina107 de către populaţia
româno-slavă, aşezarea a primit numele Bălgrad („Cetatea Albă”).
Numele, ca şi cel al Belgradului de la Dunăre (pe locul fostului
Singidunum), marca o limită de vest a dominaţiei Bulgariei (la proto-
bulgari, culoarea alb simboliza vestul)108. Explicaţia curentă a apariţiei
numelui din cauza culorii albe a ruinelor este neverosimilă, deoarece
mai existau atâtea alte ruine unde exista piatră albă109.
Toponimul slavo-bulgar Bălgrad este o dovadă clară şi
indiscutabilă nu doar a dominaţiei bulgare, ci şi a prezenţei românilor
în regiunea respectivă în secolele IX-X. Chiar dacă ungurii ar fi putut
Utilizarea în evul mediu a zidurilor de incintă ale castrului a fost demonstrată de Rusu M.
1979,48-59. Vezi şi Niedermaier 2016, 68-69.
108 Pe larg în Madgearu 2002-2003, cu bibliografia anterioară. Pentru discuţii ulterioare asupra
dominaţiei bulgare în Transilvania şi în special la Alba lulia, vezi lambor 2005, 230-237; Ţiplic
2006 a, 44-46; Dragotă 2006, 29-31; Marcu Istrate 2008, 83-84; Yotov 2012, 323-331; Ţiplic 2013,
230-231. Istoricul cercetărilor de la Alba lulia la Marcu Istrate 2010, 239-271.
Moga V. 1987.79 amplasează aici acea cetate Aspron menţionată de CPorph 1967,168/169 (cap-
37) = CPorf 1971, 58, unde se aflau ruine de biserici. în realitate, acel oraş părăsit din teritoriul
dominat de pecenegi era Tyras (Cetatea Albă).
prelua numele Bălgrad şi direct de la slavi"0, faptul că românii nu au

preluat noua denumire oficială maghiară, tradusă apoi ca Alba lulia,
arată că ei trăiau în zonă. Dacă ei ar fi venit în secolul al XlII-lea, aşa
cum pretind adversarii continuităţii, ei nu ar mai fi putut cunoaşte
vechiul nume slav al oraşului. In zona dintre Mureş şi Carpaţii
Meridionali există o concentrare semnificativă de toponime de tip
vechi bulgar. Un pârâu denumit Preslav din satul Ohaba se află la doar
câţiva kilometri est faţă de cimitirele de la Ghirbom şi Berghin. Acest
toponim care aminteşte numele vechii capitale a Bulgariei s-a păstrat
în zona unde s-au descoperit obiecte cu analogii în Bulgaria. Pe de altă
parte, chiar cuvântul „ohabă” este semnificativ pentru păstrarea
instituţiilor societăţii slavo-române din perioada anterioară cuceririi
maghiare. întâlnit şi în alte locuri din Oltenia, Muntenia, Banat şi
Transilvania, el însemna „sat liber scutit de dări, dar nu şi de obligaţii
militare”, fiind probabil introdus în timpul dominaţiei Bulgariei la
nord de Dunăre"1. Cimitirul Blandiana A şi aşezarea aferentă sunt
amplasate în locul numit Ţeligrad sau Ţiîigrad, derivat din slavonul ce/i
“întreg”. Acelaşi toponim este atestat în alte două locuri în
Transilvania, lângă fortificaţia medievală Cetatea de Baltă şi la
Dăbâca"2. Nu ştim de ce localnicii au dat acest nume dealului de la
Blandiana, deoarece acolo nu există nici o fortificaţie. Totuşi,
existenţa unei denumiri derivate din cuvântul slav care înseamnă
„fortificaţie” sugerează că aşezarea era considerată destul de
importantă în perioada când a primit numele. O fortificaţie cu val de
pământ databilă în secolul al IX-lea a fost în schimb descoperită
recent la Orăştie"3.
Siturile de unde provin obiecte cu analogii în Bulgaria pot fi
atribuite unei populaţii aflate sub dominaţia Bulgariei, care era
interesată de exploatarea ocnelor din zonă"4. Este posibil ca
dominaţia să se fi exercitat prin intermediul unor şefi locali, români
1,0 Benko E. 2000,389; Bona 2001, 270.

1,1 Dragomir 1920-1921,149; Suciu 1967-1968, II, lo-ii; Sacerdoţeanu 1968,114-U6: StahI 1969,105-123;
O. Sachelarie, Ohabă, în Instituţii, 339.
1,1 Frăţilă 1987,113.
113 Pinter 2011,13-14.
Horedt 1954,494,496; Fodor 1984 b, 49-50; Horedt 1986,75-76,94; Bona 2001.266-268; Madgearu
2002-2003,53-55: Madgearu 2005 a, 134-137; Ţiplic 2007,48-50.
sau slavi, care controlau populaţia supusă tributului către Bulgaria.

Acest mod indirect de dominaţie pare să fi fost o trăsătură generală
pentru toate regiunile nord-dunărene dominate de Bulgaria, fiind o
delegare a puterii către populaţiile supuse sau aliate de la periferii.
Unii cercetători consideră că aceste teritorii erau conduse de un fel de
guvernatori care se bucurau de autonomie (Salanus, Menumorout şi
Glad)"5. Aşadar, Bălgradul a fost cel mai probabil centrul unui
voievodat populat de români şi slavi, intrat în dependenţă faţă de
Bulgaria după 824. Prezenţa ceramicii de origine dunăreană (Dridu B)
în mai multe situri din vecinătate este rezultatul legăturilor
economice cu Bulgaria. Creştinismul locuitorilor de la Alba lulia din
vremea dominaţiei bulgare este dovedit de descoperirea a patru cruci
pectorale în cimitirul din punctul Izvorul împăratului, datat în secolul
al X-lea (în cimitirul cercetat în mai multe etape s-au descoperit până
în prezent 223 de morminte). Una dintre aceste cruci este un produs
local, mai rudimentar decât cele lucrate în atelierele din Imperiul
Bizantin şi Bulgaria. Nefiind produse de lux care au circulat prin
comerţ, nu se poate interpreta utilizarea unor asemenea cruci decât ca
însemne ale credinţei creştine (altfel, s-ar fi putut admite şi purtarea
lor ca simple podoabe)"6.
Partea de nord a Transilvaniei a rămas liberă după dispariţia
khaganatului avar, deşi avea şi ea importante resurse de sare (ocnele
de la Turda, Ocna Dejului, Sic şi Cojocna). Ea nu a intrat sub
dominaţia Bulgariei. După cum se va arăta în capitolul VI, Gesta
Hungarorum a Notarului Anonim a consemnat că populaţia acestei
regiuni din nordul Transilvaniei era alcătuită din Blaci et Sclavi. Acest
teritoriu liber era probabil Dacia din versiunea veche engleză a istoriei
lui Orosius: "...aceşti moravieni [Maroara] au la vest de ei pe
thuringieni şi pe boemi şi pe o parte dintre bavarezi; iar la sud de ei,
pe partea cealaltă a Dunării, este ţara Carinthiei, la sud de munţii
numiţi Alpi. Către aceiaşi munţi se află hotarele bavarezilor şi
1,5 Dimitrov 1986, 69: Dimitrov 1998,46-47,50; Mladjov 1998, 85.

"6 Blăjan, Alba lulia, jud. Alba (Apulum). Punct: Izvorul împăratului, în Cronica 2001, 33: Idem, în
Cronica 2005, 70-71; Idem, în Habitat, 53-56,125; Idem, în Cronica 2006, 2007, 56; Dragotă 2006,45,
140; Dragotă ş.a. 2009, 135; Dragotă ş.a. 2015, 321-322; Dragotă 2017, 163-175; Dragotă 2018 a, 70;
Dragotă 2018 b, 89-92.
suebilor; apoi, la est de ţara Carinthiei, dincolo de pustietate"7, este

Bulgaria, iar la est de aceasta este Grecia; iar la est de Moravia este ţara
Vistulei, iar la est de ea este Dacia, unde înainte erau goţii {Datia, tha
the iu wareon Gotany1'^. Traducerea engleză s-a efectuat în jurul anului
890 la iniţiativa regelui Alfred cel Mare. Dacia era un nume dat de
autor în conformitate cu sursa sa din secolul al V-lea, Orosius, dar
versiunea engleză vorbeşte despre Dacia ca despre o realitate
prezentă, care trebuia denumită cumva, şi distinsă de statele vecine"9.
In perioada expansiunii Bulgariei în regiuni care fuseseră
dominate de avari a intervenit o nouă schimbare a raporturilor de forţe
în bazinul mijlociu al Dunării, care a avut consecinţe şi pentru istoria
spaţiului transilvan: ascensiunea Moraviei Mari. Primul conducător
cunoscut al slavilor moravieni a fost Moimir, în jurul anului 830. El a
ocupat în 833 ducatul vecin al lui Pribina de la Nitra. Urmaşul său
Rastislav (846-870), vasal al lui Ludovic Germanicul, s-a răzvrătit contra
acestuia în 855, iar în 863 a intrat în legături cu Imperiul Bizantin pentru
a beneficia de un aliat puternic contra francilor şi bulgarilor. Rastislav a
primit misiunea sfinţilor Chirii şi Methodiu, iar statul său a devenit o
ameninţare serioasă pentru posesiunile france din Pannonia, dar şi
pentru Bulgaria. Expansiunea Moraviei Mari a continuat sub Svatopluk
I (871-894), principele de la Nitra, care a cucerit teritoriul lui Rostislav şi
cea mai mare parte din Pannonia deţinută de franci. Astfel, Moravia
Mare a ajuns vecină cu Bulgaria'20.
Amplasarea Moraviei Mari a lui Rastislav şi Svatopluk I pe
teritoriul actualelor state Cehia şi Slovacia a fost contestată de unii
istorici (Imre Boba, Martin Eggers, Charles Bowlus). Ei au adus
diferite argumente pentru identificarea acestui stat cu regiunea din
jurul râului Morava din Serbia, cu centrul la Sirmium. In opinia lor,
expansiunea în Moravia de la nord de Dunărea de Mijloc s-a petrecut
plecând din acest nucleu, după 870, iar, potrivit lui Eggers, capitala
117 Termenul se referă la spaţiul tampon dintre Dunăre şi Tisa. aflat între Bulgaria şi Imperiul
Franc.
1,8 Sweet 1883,16; Ratkos 1968,196; Decei 1978, 58-59; Havlik 1989,7: Eggers 1995.119: Pop 1996, 92;
Eggers 2007, 25. In concepţia regelui AJfred, Grecia se afla la sud-est de Carinthia, iar Dacia la
sud-est de Moravia.
,l, Armbruster 1990,18-22; Alimov 2012 (II), 81.
,10 Bulin 1968,173-204; Bowlus 1995,104-267.
Moravon era aceeaşi cu Morisena-Cenad (!)121. Niciunul dintre adepţii

acestei teorii nu a reuşit să arate unde se aflau, în acest teritoriu,
fortificaţiile care erau centrele de putere ale Moraviei Mari. Istoricii
cehi şi slovaci (şi nu doar ei) au respins această teorie, cu argumente
istorice, arheologice şi lingvistice. Singurele biserici care pot fi
asociate cu misiunea sfinţilor Chirii şi Methodiu sunt cele de la
Uherske Hradiste-Sady, Mikulcice şi Nitra. Este posibil ca mormântul
Sfântului Methodiu să se afle la Uherske Hradiste. Aceste biserici se
află în zona unde s-au descoperit şi mai multe fortificaţii din secolul
al IX-lea şi unde există o mare concentrare de pinteni şi de alte obiecte
care atestă existenţa unei puternice structuri militare122. Asemenea
vestigii lipsesc în teritoriile propuse de Boba şi adepţii săi. In plus,
zona dintre Dunăre şi Tisa propusă de Eggers drept centru de formare
a Moraviei Mari era improprie comunităţilor sedentare. Alt argument
contra teoriei lui Boba este certitudinea apartenenţei Belgradului la
Bulgaria de-a lungul întregii istorii a Moraviei Mari123.
în afara arcului carpatic, dominaţia Bulgariei exercitată în
Oltenia, Muntenia şi probabil în sudul Moldovei a contribuit la
dezvoltarea organizării sociale. Atunci a intrat în limba română
cuvântul boier, preluat de la bulgari (boljar)I2‘i. Expansiunea culturii
Dridu, care reflectă o situaţie economică superioară celei din secolele
VITVIII, a fost condiţionată de această dominaţie a Bulgariei. în acea
perioadă, adică în secolul al IX-lea, când etnogeneza românilor poate
fi considerată încheiată, a început şi procesul de repopulare a zonelor
de câmpie din Muntenia şi Moldova125. Migraţia pecenegilor a
determinat însă în primele decenii ale secolului al X-Iea o nouă
mişcare spre zonele protejate, căci pecenegii au ocupat regiunile de
câmpie unde ei puteau practica creşterea animalelor. Câmpiile din
Moldova şi estul Munteniei au redevenit până la instalarea dominaţiei
mongole un spaţiu nesigur, slab populat cu comunităţi sedentare.
Dacă ar fi să răspundem la întrebarea din titlul acestui capitol, atunci
121 Boba 197I! Eggers 1995; Bowlus 1995.

122 Galuska 1998.161-180.
,2) Vezi pe larg în Madgearu 2002-2003,46-49.
Panaitescu P.P. 1969,189-193; Djuvara 1987,3-10.
,25 Arvinte 1966,15,29-30; Daicoviciu 1968, 95-96; Ivănescu 1980, 285.
răspunsul cel mai probabil pentru secolul al X-lea ar fi: Transilvania,

Crişana, Maramureşul, Banatul montan. Oltenia, zonele de dealuri
din Muntenia şi Moldova. In tot acest spaţiu, românii trăiau împreună
cu slavii, iar cea mai mare parte a sa se afla sub dominaţia Bulgariei
care devenise un stat creştin în 864. Aceasta era situaţia atunci când
Nistrul a fost trecut de o nouă populaţie de războinici nomazi venită
din Asia: ungurii.
Capitolul II.
Migraţia ungurilor
Studiile lingvistice comparative au stabilit că limba maghiară

aparţine grupului fino-ugric din familia uralică. Cele mai asemănătoare
sunt vogula şi ostiaca, limbi vorbite în bazinul fluviului siberian Ob.
Patria primitivă a populaţiilor uralice din mileniile VI-FV î.d.Hr. a fost
identificată în taigaua dintre cursul inferior şi mijlociu al acestui fluviu
şi Munţii Urali. In mileniul III î.d.Hr. au început migraţiile spre vest
(Marea Baltică) şi est (Siberia centrală). Separarea grupului ugric din
cadrul familiei uralice s-a produs pe la sfârşitul acestui mileniu, când
încălzirea climei a permis practicarea agriculturii în sudul Siberiei
occidentale. In mileniul următor, extinderea stepei spre nord a stimulat
apariţia nomadismului (calul fusese deja domesticit la mijlocul
mileniului II î.d.Hr.). In procesul de răspândire a grupului ugric produs
de-a lungul mileniului I î.d.Hr., o parte a lor a ajuns în bazinul râului
Tobol, situat la nord de Munţii Mugodjar şi la est de partea de sud a
Munţilor Urali. In condiţiile de izolare faţă de alte grupuri etnice care
s-au creat acolo, aceşti ugri şi-au dat un nou nume, mogyer (magyar,
majgar), care s-ar traduce prin „om care vorbeşte”. în acea regiune,
mogyerii au practicat şi o agricultură primitivă, dar păstoritul nomad a
rămas principala îndeletnicire. S-a produs şi o anumită stratificare
socială126. Mogyerii au migrat apoi spre sud-vest, pe teritoriul actualelor
republici autonome Tatarstan şi Başkortostan, probabil în secolele
VI-VII. în noua regiune populată de mogyeri au fost descoperite unele
necropole din secolele VIII-IX care le sunt atribuite (Tankeevka,
Bolshie-Tigani). Unii dintre mogyeri au rămas pe loc, numărându-se
printre înaintaşii başkirilor actuali127. în Başkiria se afla acea Hungaria
u6 Sinor 1958, 514-524; Veres 1972, 214-220; Pritsak 1976, 30; Veres 1977, 283-298; Fodor 1982,1-194;
Golden 1990,230-234,242-245; Golden 1992,259-261; Bakay 1994,4; Kristo 1996,24-33,57-58; Eggers
1997,11-15; Rona-Tas 1999,174-177,271-275, 294-308; Zimonyi 1999,31-37; Spinei 2006,19-24, 29-30.
127 Boba 1967, 93-100; Khalikov 1986,193-211; Kristo 1996,51-53; Zuckerman 1997,58-59; Spinei 2006,
52-53-
Magna pe care a descoperit-o călugărul lulianus în călătoria sa din 1236.

Populaţia, care a păstrat numele de mozar, vorbea o limbă similară cu a
ungurilor din Ungaria.128
Din Başkiria, o parte dintre mogyeri s-au deplasat în bazinul
Kubanului, în apropiere de Caucazul de nord, rămăşiţe ale lor
persistând pe valea râului Kuma până în secolul al XlV-lea129.
Teritoriul unde s-au instalat mogyerii facea parte din khaganatul
khazar. Khazarii au fost o populaţie din familia tiircică a cărei
expansiune începuse după mijlocul secolului al VTlea, din zona de la
nord de Caucaz. Khaganatul hazar a cuprins în perioada sa de maximă
expansiune din secolul al IX-lea un teritoriu care se întindea între
bazinul inferior al fluviului Volga şi Nipru, inclusiv Peninsula
Crimeea, incluzând populaţii de origini diverse (tiircice, fmo-ugrice,
iraniene, slave, caucaziene). Iniţial războinici nomazi, khazarii au
evoluat către o economie bazată în principal pe comerţul de tranzit
între lumea islamică. Bizanţ şi Europa de Est. Capitala era pe Volga, la
Itil. Khaganatul a creat stabilitate în stepele nord-pontice şi a intrat în
alianţă cu Imperiul Bizantin, având ca inamici comuni pe arabi.
Alianţa bizantino-khazară din 732 a fost încheiată în vremea atacurilor
arabilor în Caucaz, care au ajuns până la Marea Neagră între 717 şi 737.
Khazarii au blocat înaintarea arabilor, continuând războaiele contra
califatului abbasid până în 799. Probabil după anul 861, o parte dintre
ei s-au convertit la iudaism, pentru a nu fi sub influenţa nici a
creştinilor şi nici a musulmanilor (la final însă, unii khazari au trecut
de partea Islamului). Declinul statului khazar a fost provocat de
preluarea comerţului între Marea Baltică şi Marea Neagră de către
varegi (vikingi), fondatorii statelor ruseşti de la Novgorod şi Kiev.
Cneazul kievean Sviatoslav (945-972) a lichidat statul khazar în 965,
când a cucerit capitala Itil'30.
în timpul prezenţei mogyerilor în Khazaria s-a produs şi
amestecul cu onogurii, de la care provine numele ungur. Onogurii sau
118 Sinor 1958. 532-536: Perenyi 1976, 339-376; Fodor 1982, 195-201, 264-271; Golden 1990, 244-246:
Kristo 1996,40; Spinei 2006, 24,53-56.
Erdelyi 1977, 249-252; Zimonyi 1999. 38. în schimb. Sinor 1958, 527-530 şi Kristo 1996, 35-40 au
contestat deplasarea în acea regiune.
IJ0 Bartha 1975. 9-21; Golden 1990. 263-270; Golden 1992, 233-243.
onogundurii, o etnie de origine tiircică din grupul ogurilor, veniseră din

Asia Centrală în urma unei noi deplasări în lanţ a nomazilor, care a
început în Sogdiana în jurul anului 460. Ei sunt atestaţi începând din
463 la nord de Caucaz. Numele lor se traduce prin „zece triburi”. Ei
sunt de fapt aceiaşi cu proto-bulgarii, al căror nume derivă din
cuvântul tiircic bulga, care se poate traduce prin „cei care provoacă
dezordine”. Numele onogur stă la baza numelui Ungri, Ungroi sau
Ungari, cu care au fost cunoscuţi de către europeni toţi cei care au
făcut parte din această confederaţie de triburi, fiind apoi extins şi
asupra vorbitorilor limbii ugro-fmice, mogyerii'3'. Numele onogurilor
sau onogundurilor a fost păstrat în maghiară sub forma nândor, aplicat
bulgarilor (de exemplu. Belgradul este denumit Năndorfehervăr,
„Cetatea Albă a bulgarilor”, pentru că a fost deţinut de Bulgaria
înainte de cucerirea bizantină din ioi8)'32.
Există şi altă teorie asupra originii numelui ungurilor, dar care
nu i-a convins pe cercetătorii ulteriori133. Filologul finlandez Tuomo
Pekkanen pornea de la menţionarea de către Strabon a unei clase
sociale a sarmaţilor, ourgoi, nume iranian care însemna „cei puternici”,
şi care apoi a fost contaminat cu hounnoi, de unde a rezultat ungroi (el
contestă derivarea din onogouroi). Acest grup sarmatic, emigrat în
câmpia dintre Dunăre şi Tisa în secolul I d.Hr., ar fi supravieţuit până
în timpul dominaţiei avare, iar după destrămarea khaganatului avar
ar fi revenit în stepele de la nordul Mării Negre. în consecinţă, el
susţinea o continuitate a prezenţei strămoşilor ungurilor în Pannonia,
începând din secolul I d.Hr.134.
S-a mai presupus, fără a exista însă probe oferite de izvoare, că
acei onoguri cu care s-au unit mogyerii veniseră din confederaţia
avară, după ce aceasta a fost desfiinţată de franci. La începutul
secolului al IX-lea, ei ar fi ajuns în stepele de la nord de Marea Neagră,
131 Moravcsik 1930; Boba 1967, 75-101; Fodor 1982, 228; Bakay 1994, 4-5; Boba 1996, 192-196; Kristâ
1996, 58-65; Eggers 1997, 4-8; Râna-Tas 1999, 209-212, 283-285; Spinei 2006,16-17; Bâlint 2010,152,
181. Derivarea din onogouroi a fost contestată de Senga 1974,38,47.
131 Feher 1921, loi; Gyorffy 1965, 28; Gyorfly 1972, 287; Benko L. 1984,191-193; Benko L 1988, 298;
Engel 2011,35.
133 A fost respinsă de Fodor 1982, 284-287; Szâdeczky-Kardoss 1983, 95-105; Kristo 1996, 8.
,3< Pekkanen 1973. 48-61. Idei similare, dar şi mai fanteziste Ia Petrin 2000, 51-56 (populaţii ugro-
fînice ar fi trăit în preajma Mării Negre încă din preistorie).
unde ulterior s-ar fi aliat cu mogyerii, astfel apărând noua etnie,

ungurii. Teoria formulată iniţial de Gyula Lâszlo135 şi susţinută şi de
Imre Boba are drept consecinţă afirmarea unei continuităţi de locuire
a onogurilor, adică de fapt a ungurilor, în Pannonia şi Transilvania,
începând din secolul al Vll-lea, când aceste regiuni aparţineau
khaganatului avar136. în khaganatul avar a existat într-adevăr un grup
etnic onogur. Unii dintre ei, sub conducerea lui Kuver, au migrat în
Macedonia în jurul anului 680, dar alţii au rămas în Pannonia.
Onogurii, supuşi ai avarilor, se separaseră de onogurii sau proto-
bulgarii de la nordul Mării Negre pe la mijlocul secolului al Vll-lea,
după agresiunea khazarilor asupra Bulgariei Mari, la fel ca şi grupul
lui Asparuh, fondatorul statului bulgar din Moesia. Bulgaria Mare era
situată între Kuban, Donetsk, Nipru şi Marea de Azov. Prin contactele
cu aceşti vecini onoguri din Bulgaria Mare au intrat în limba
mogyorilor elemente tiircice (procesul a continuat în khaganatul
khazar)137. în secolul al Vll-lea, regiunea dintre Kuban şi Marea de
Azov se numea Onogoria, după mărturia geografului anonim din
Ravenna (originalul grec al acestei opere din secolul al IX-lea se
datează pe la sfârşitul secolului al Vll-lea): Item iwcta Mare Pontico
ponitur patria que dicitur Onogoria, quam subtilius Livanius phylosophus
vicinam paludis Meotide sumitatis esse decemit. Geograful a menţionat
într-un paragraf anterior şi Chazaria, patria populată de khazari, prin
care trec mai multe râuri, dintre care cel mai mare era Cuphis
(Kuban). Aşadar, el a dispus de informaţii din perioada de început a
statului khazar, înainte de extinderea acestuia spre vest138. în privinţa
onogurilor de origine tiircică din Pannonia dominată de avari, numele
lor a fost latinizat în forma Ungari încă de la începutul secolului al
VlII-lea (apare ca nume de persoane în mediul german)'39.
în jurul anului 830, ungurii s-au deplasat din Başkiria la nord de
Marea de Azov, în teritoriul denumit Levedia în opera lui Constantin
1,5 Lăszlâ 1972.113-119.

1)6 Boba 1967,79-80: Boba 1972.168-170; Boba 1982-1983; Boba 1987 a, 17; Boba 1996,202.
137 Moravcsik 1930,100-103: Bartha 1975, 49-52; GyorfFy 1985, 232-233; Golden 1990, 261-263; Golden
1992, 244-245; Kristo 1996,44-50; Spinei 2006, 20-21.
158 Cosmographia, 44, 45 (IV. i, 2); Moravcsik 1930, 64; Erdelyi 1977, 252; Bakay 1994, 5; Petrin 1998.
50; Petrin 2000, 50.
139 Kirâly 1990, 221-226; Kristo 1996, 63-64; Olajos 2001,4-18.
VII Porfirogenetul.'40 Cunoscut sub numele latin (dat de istorici) De

Administrando Imperio, acest text este un manual de politică externă
compilat de împărat pentru fiul său Roman, în anii 948-952. Având
caracter de secret de stat, valoarea sa este foarte ridicată. A fost
compus în cea mai mare parte din materiale care fuseseră adunate
anterior, pentru uzul împăratului Leon VI, în jurul anului 900. Intre
acestea se numărau şi cele despre spaţiul pontic, cu excepţia celor
referitoare la ruşi. Introducerea informaţiilor despre relaţiile ruşilor
cu vecinii a fost făcută de Constantin, în anul 952. Rezultatul final a
fost un text redactat destul de neglijent, în grabă, dar care este
important pentru că pune în evidenţă modificările în politica externă
impuse de ascensiunea ruşilor14'. Capitolele 1-13 prezintă relaţiile
dintre pecenegi, ruşi, khazari şi unguri (denumiţi Tourkoi). Alt grup de
capitole (37-40) oferă detalii suplimentare despre pecenegi şi unguri.
Această secţiune, care cuprinde şi material referitor la evenimente din
secolul al IX-lea, este cea care ne interesează (capitolul 37 se bazează
pe informaţii primite de la pecenegi, iar capitolul 38 pe informaţii
primite de la ungurii din vremea redactării sale; ele oferă date
complementare). In capitolul 38 este prezentată originea ungurilor.
Autorul arată că ungurii au trăit odinioară lângă Khazaria, în teritoriul
denumit Levedia, după numele primului lor „voievod” Levedias. Ca
repere geografice sunt date râurile Chidmas şi Chingilus. Acestea au
fost identificate cu doi afluenţi ai Bugului, Kodîma şi respectiv Ingul.142
Titlul de „voievod” purtat de Levedias, care era şeful uniunii celor
şapte triburi ale ungurilor, a fost cunoscut de sursa împăratului de la
un vorbitor de limbă slavă. El nu era folosit ca atare de către unguri'43.
Levedia era o regiune inclusă în Khazaria, situată între fluviile
Don şi Bug sau Nipru'44, dar s-au mai propus amplasarea în bazinul
1,10 CPorph 1967,170/171 (cap. 38) = CPorf 1971, 58.

,,,1 Howard-Johnston 2000.
Feher 1921, 89: Gregoire 1937, 635; Gregoire 1938, 268; CPorph 1962,147; Benko L. 1984,158-168;
Bozilov, Dimitrov 1985,51; Benko L. 1988, 287-291; Kristo 1996,97-106; Zuckerman 1997,58; Eggers
1997. 25-26.
143 Grecu 1966, 207-209; Senga 1974,41-42; Kristo 1996,115; Petrin 2000,40; Spinei 2006,40.
H4 CPorph 1962,147; Vemadsky, Ferdinandy 1957,14-17; Bozilov, Dimitrov 1985, 54-56; Mesterhâzy
1994, 24; Kristo 1996,107-111; Zuckerman 1997,56-57; Spinei 2006.58.
Doneţului'45, ori între Bug sau Nipru şi Nistru146, ori chiar la est de
bazinul inferior al Volgăi'47. Amintirea locuirii ungurilor în regiunea
Donului se păstrează în denumirea Dentumoger, consemnată în Gesta
Hungarorum a Notarului Anonim (înseamnă „maghiarii de la Don”)148.
Numele Levedia a fost explicat de arabistul George Bata prin
transcrierea unui cuvânt arab care înseamnă „stepă”, preluat din sursa
arabă folosită la compilarea operei De Administrando Imperio. Pe de
altă parte, numele de persoană Levedias ar fi transcrierea cuvântului
arab care înseamnă „primul, şeful”'49. Totuşi, această ipoteză nu
rezistă, deoarece numele consemnat de Constantin Porfirogenetul a
supravieţuit în onomastica maghiară {Lewedi, atestat în 1138). De fapt,
regiunea a primit numele după cel al conducătorului, iar acest nume
era cu certitudine de origine maghiară'50.
Apărarea contra ungurilor pătrunşi în Khazaria a impus
ridicarea fortificaţiei Sarkel („Casa Albă”), în regiunea Rostov pe Don,
într-o poziţie care controla accesul spre Marea de Azov. Cetatea a fost
construită în 839 de către meşterii bizantini solicitaţi de khazari.
împăratul Theophil (829-842) l-a trimis pe ofiţerul Petronas, care a
coordonat acţiunea de ridicare a unei fortificaţii de tip bizantin.
Geograful persan Ibn Rusta din secolul al X-lea afirma că pentru a se
apăra de acei Majghari care trăiau între Volga (Atil) şi Don (Duba),
khazarii au ridicat fortificaţii (în regiune au fost identificate arheologic
12 fortificaţii databile în acea perioadă). Cele mai multe din
informaţiile lui Ibn Rusta despre unguri provin din opera pierdută a
lui al-Gaihăm, care a trăit în Persia în prima jumătate a secolului al
X-lea: Kităb al-masălik wa-l-mamălik („Cartea itinerariilor şi
împărăţiilor”). La rândul său, al-Gaihănî s-a bazat pe o sursă din
145 Pritsak 1976, 22-28.

1,6 Benko L, 1984,163-173; Benko L. 1988, 286-293.
u7 Keszi 2017, 29-55.
,<s GH, cap. I (SRH, I, 35; IIR, I, 24,72; ed. Rady, Veszpremy, 6/7); Senga 1974,40; Pritsak 1976, 23;
Fodor 1982.196; Spinei 1990,115: Kristo 1996,157-158; Spinei 2006,74; Spinci 2009, 70. în schimb,
Benko L. 1984,172 contestă etimologia.
‘4, Bata 1996,178.
,!0 Gydrfly 1975, 82; Benko L. 1988, 286; Kristâ 1996, 112; Kosztolnyik 2002, 86. în schimb,
Vernadsky, Ferdinandy 1957,17-21 au susţinut derivarea din slavul lebed (lebădă), iar Macartney
1968, 92-93 presupunea că era forma slavizată a cuvântului grecesc liuadion (loc mlăştinos),
provenită dintr-o sursă slavă a lucrării împăratului (1).
secolul al IX-lea, pierdută şi ea. Din fragmentele păstrate la diverşi

autori, între care şi Ibn Rusta, orientalistul Istvân Zimonyi a
reconstituit capitolul despre unguri din opera lui al-Gaihănî. In cazul
pasajului despre apărarea khazarilor în faţa ungurilor, Ibn Rusta a
folosit altă sursă, relatarea lui al-Jarmi, care a trăit ca prizonier la
Constantinopol chiar în timpul împăratului Theophil151.
In primii ani după pătrunderea în Levedia ungurii
reprezentaseră un pericol pentru statul khazar, dar ei au devenit
ulterior o componentă a acestei confederaţii, fiind folosiţi ca
avangardă a armatei. Sursa arabă pe care s-a bazat Constantin
Porfirogenetul conţinea o greşeală de copiere în pasajul despre
convieţuirea „turcilor” (ungurii) cu khazarii. Cuvintele „trei ani” au
fost considerate de regulă o eroare, pentru că ar fi greu de admis ca
această convieţuire să fi durat aşa de puţin. Soluţia a fost oferită de C.
Bata, care a constatat că într-un text arab, acele cuvinte pot fi uşor
confundate cu expresia „avangarda unei armate”. De aceea, el a
reconstituit astfel pasajul din capitolul 38: „Ei au trăit împreună cu
khazarii ca avangardă a armatei, şi au luptat în alianţă cu khazarii în
toate războaiele lor”. Pe de altă parte, numele de Savartoi dat unei
ramuri a aceloraşi războinici unguri este explicat prin arabul suwara,
„călăreţ”152. Etimologia propusă pentru Savartoi nu este însă singura.
De obicei, acest nume atribuit ungurilor a fost pus în legătură cu
sabirii, un neam de huni care ajunseseră la nord de Caucaz la mijlocul
secolului al V-lea şi care au sfârşit prin a fi absorbiţi de khazari153.
Poziţia de avangardă a călăreţilor maghiari în armata khazară a fost
menţionată şi de al-Gaihănî (în pasajul păstrat de Ibn Rusta), care
preciza că şeful acestor Majghari dispunea de circa 20.000 de călăreţi.
Unii istorici apreciază că numărul total al populaţiei ar fi fost de până
la 500.000, considerându-se că doar o familie din cinci ar fi fost
luptătoare, şi că o familie ar fi avut în medie cinci membri. Există însă
şi alte estimări, care coboară la circa 100.000 numărul total td
151 CPorph 1967. 182/183-184/185 (cap. 42) = CPorf 1971. 63; CPorph 1962, 155; Feher 1921, 88; Boba
1967, 70-74, 89-90: Senga 1974, 39-40; Bartha 1975,13-14. 61-62; Pritsak 1976,17-19; Fodor 1982, 237;
Boba 1996, 190-192; Kristo 1996. 16-17: Zuckerman 1997, 51, 52, 55, 58-60; Zimonyi 2005, 165, 168:
Zimonyi 2016,16-55,340-342.
IS‘ Bata 1996,180-187.
153 Feber 1921,51-69; Sinor 1958,521; Pritsak 1976, 28-30; Golden 1992,104-106; Spinei 2006,19.
ungurilor aflaţi în Levedia. Problema rămâne deschisă. Ungurii

apărau părţile de nord ale khaganatului khazar. Regele lor purta titlul
de kende {kiindu) şi avea în subordine pe comandantul militar intitulat
gyla (gyula). Această dualitate a puterii a apărut sub influenţa
khazarilor.154
La scurt timp după ce au ajuns în Levedia, ungurii au fost
implicaţi într-un conflict în apropiere de Dunărea de Jos. Prizonierii
bizantini care fuseseră deportaţi de Bulgaria în anul 813, într-un
teritoriu de la nord de Dunăre, au cerut ajutorul împăratului Teofil
(printre ei se afla şi viitorul împărat Vasile I, întemeietorul dinastiei
macedonene). Pentru a respinge armata trimisă de acesta cu o flotă, în
anul 837 sau 838, bulgarii i-au chemat pe războinicii unguri, care pe
atunci erau încă duşmani ai khazarilor, aliaţii imperiului. In sursă
(cronica Iui Leon Grammatikos, reluată în cele ale lui Georgios
Monachos şi Symeon Magister), aceşti războinici apar cu trei nume:
Oungroi, Hunnoi, dar şi Tourkoi. După două lupte, macedonenii au
reuşit să-i alunge pe cei care intenţionau să-i jefuiască.155 O campanie
a armatei bulgare care a atins Niprul cu câţiva ani mai înainte a putut
fi îndreptată chiar contra lor156. în opera lui al-Gaihănî se mai
menţionează şi că ungurii ajungeau până la Dunăre (Duna), dincolo
de care se aflau bulgarii {n.n.d.r)1'’1.
în misiunea diplomatico-religioasă pe care a întreprins-o în
Khazaria în 861, Sfântul Chirii (Constantin) i-a întâlnit undeva în
Crimeea pe unguri, care continuau să facă parte din confederaţia
condusă de khazari. Cea mai importantă consecinţă a misiunii
’« Boba 1967, 89; Bartha 1975, 57, iio; Fodor 1982, 235-236; Ciocîltan V. 1987, 450; Golden 1990,
247, Golden 1992, 262; Kristo 1996, 42, 136, 171-173; Pop 1996, 66-68: Eggers 1997, 16-17;
Zuckerman 1997, 64; Râna-Tas 1999, 342-343; Kovâcs L. 2005,351-352: Zimonyi 2005,163,166,
170: Spinei 2006, 6o, 79; Zimonyi 2016, 102-116, 374; Pop 2017, 67. O estimare şi mai mare
(625.000) la Erdy, Decsy 2006, 21-25.
'K Leon Grammaticus, 232 (FHDR II, 650/651-652/653); Georgios Monachos, 818; Symeon
Magister, c. 131. 11-12 (ed. Wahlgren, 236-237); Gregoire 1938, 271-274; Boba 1967, 78-79;
Macartney 1968, 71: Senga 1974, 47-48; Spinei 1990, 109; Zuckerman 1997, 53; Mladjov 1998,
87-90; Kovâcs L. 2005, 354; Curta 2006 b, 166; Spinei 2006, 58, 64; Spinei 2009, 58; Kristo
•996> I5> 127; Balint 2010,181.
156 Spinei 1990,109; Eggers 1995,313; Curta 2006 b, 157: Spinei 2006, 66; Spinei 2009, 57.
157 Gregoire 1938,270-275; Ratkos 1968,196-197: Zimonyi 2005,164,167,170; Eggers 1997,17-18; Spinei
2009, 64; Zimonyi 2016, 239-262. Identificarea cu românii este eronată (a fost susţinută de Decei
1936, 877-900: Brătianu 1988. 109-113; Dogaru 1998, 172-174; Pop 1996, 95; lambor 2005, 242). S-a
presupus, Sră argumente, că n.n.d.r. ar fi fost numele unui conducător al românilor.
sfântului Chirii a fost transformarea ungurilor în aliaţi ai Imperiului

Bizantin contra ruşilor (care în 860 atacaseră Constantinopolul).
întrucât pe atunci Imperiul Bizantin era în relaţii ostile cu Imperiul
Franc, trimisul împăratului Mihail III i-a îndemnat pe unguri să
declanşeze un raid de pradă în teritoriile răsăritene ale acestuia. Acest
atac din anul 862 a fost înregistrat de analele mănăstirii Saint Bertin:
hostes antea illis popuUs inexperti, qui Ungri vocantur. Lupta s-a dat
undeva în Austria de azi. în 863 a urmat un nou atac, care a fost
consemnat în analele mănăstirii Sankt-Gallen: gens Hunnorum
christianitatis nomen aggressa est.lit Este adevărat că unii autori
consideră că acei „huni” din 863 ar fi avarii supuşi Bulgariei, ori chiar
bulgarii'59, dar este mult mai probabil ca denumirea arhaizantă să se
refere la aceiaşi unguri, care au repetat atacul din 862 (nu este exclusă
nici o eroare de datare, fiind vorba de fapt de un singur atac).
Ungurii instalaţi în Levedia au fost menţionaţi în scrierea
anonimă din secolul al IX-lea Descripţia civitatum et regionum ad
septentrionalem plagam Danubii, cunoscută şi sub denumirea de
„geograful bavarez”. în această enumerare de populaţii din Europa
centrală şi de est apar şi Ungare. Conform celor mai noi cercetări,
textul a fost compus în jurul anului 870 de către Grimoald, abate la
Sankt-Gallen şi cancelar al regelui Ludovic Germanicul. Informaţiile
despre bulgari, khazari şi unguri ar fi fost furnizate de Sfântul
Methodiu, care se afla atunci la Reichenau'60. De asemenea, în
versiunea veche engleză a istoriei lui Orosius se consemna prezenţa
unei populaţii denumite Hungerre, care înainte se numiseră bastami
{Basteme, nu hie mon haet Hungerre). Bastamii au fost un neam
germanic care a locuit în Moldova până în secolul al IlI-lea d.Hr.l6'
Din Levedia, ungurii au continuat să efectueze raiduri de pradă
spre vest. în 881, celălalt apostol al slavilor. Sfântul Methodiu, pe când
Annales Bertiniani, 60 (a. 862); Annales Sangallenses, 76 (a. 863); Dvomik 1933,189,360; Vajay 1968.
II; Macartney 1968. 71; Senga 1974, 48; Benko L. 1988, 305; Spinei 1990, iio, 115; Havlik 1991,106;
Bakay 1994, 3, 5; Bowlus 1995, 235-237; Kristâ 1996,132-133; Nikolov 1997, 86-89; Zuckerman 1997,
67; Zimonyi 1999.41; Petrin 2000,31-32; Kosztolnyik 2002,30,86; Spinei 2006, 69-70.
155 Szâdeczky-Kardoss 1972,116-117; Pohl 1988,324.
160 Boba 1967, 80; Boba 1972,168; Eggers 1995, 314; Eggers 1997, 42-43; Petxin 1998, 50; Betd 2013,
83-93.
'6| Sweet 1883.206; Decei 1978.59; Eggers 1997.45; Eggers 2007, 24.
mergea din Moravia spre Imperiul Bizantin s-a întâlnit undeva la

Dunăre cu un „rege al ungurilor”, care era probabil chiar Levedias.
Informaţia provine din versiunea extinsă a relatării despre viaţa
acestui sfânt, redactată în Moravia pe la sfârşitul secolului al IX-lea.
Tot în anul 88i s-a înregistrat un atac al ungurilor în zona Vienei, la
care au luat parte şi kavarii (Cowari)'62. Kavarii au fost un grup tiircic
care se răzvrătise contra khazarilor, în jurul anului 870. Ei s-au aliat cu
ungurii atunci când şi aceştia s-au desprins de khazari, devenind
avangarda acestora, tot aşa cum ungurii fuseseră avangarda
khazarilor.163 Mechthild Schulze-Dorrlamm a propus existenţa unei
faze databile între 862 sau 881 şi 896 pentru obiectele specifice
ungurilor şi kavarilor, descoperite în bazinul superior al Tisei, dar şi
în zona dintre Budapesta şi Bratislava. Acestea ar semnala rămânerea
unora dintre aceşti atacatori în mai multe locuri din Pannonia după
raidurile efectuate începând din 862164. în 881, ungurii au acţionat în
serviciul lui Svatopluk I, regele Moraviei Mari, aflat în conflict cu
francii. în alte situaţii, ungurii au acţionat contra moravienilor,
precum în 892. După doi ani însă, ungurii au fost convinşi de noul rege
al Moraviei, Mojmir II (894-circa 901), să atace posesiunile france din
Pannonia, şi au făcut prăpăd. Analele Abaţiei Fulda au consemnat că
aceşti Ungari au ucis bărbaţii şi femeile în vârstă, iar pe cele tinere le-
au răpit pentru a-şi satisface poftele. Ei erau aşadar mercenari pe care
îi putea folosi oricine, fapt care poate fi constatat încă din 838.
Valoarea lor militară era dată de rapiditatea cu care se desSşurau
atacurile şi de armele eficiente de care dispuneau (arcuri şi săbii)165.
Annnles luvai/enses, 742 (a. 88t); Dvomik 1933, 392; Macartney 1968, 76; Vajay 1968, 16; GyorfFy
1972, 287-288; Benko L. 1988, 305; Spinei 1990,117; Havlik 1991,108; Eggers 1995, 314-315; Bowlus
I995i 237-239; Kristo 1996,175; Nikolov 1997,91; Zuckerman 1997, 63; Eggers 1997,43-44; Korde 1999,
232; Petrin 2000,34; Kosztolnyik 2002, 86; Curta 2006 b, 129; Spinei 2006,70; Spinei 2009, 63, 69;
Toth 2016,3.
,6J CPorph 1967,174/175 (cap. 39) = CPorf 1971. 60; Gockenjan 1972.35-36; Senga 1974, 44-47; Fodor
1982, 238-239; Boba 1996, 199-200; Kristb 1996, 149-151; Eggers 1997. 9-11; Zuckerman 1997, 62-63;
Zimonyi 1999,42; Bona 2001, 278; Spinei 2006, 6o, 70,72; Toth 2016,3-22.
164 Schulze-Dorrlamm 1988, 439-446. Această datare a fost contestată de mai mulţi arheologi din
Ungaria (vezi Kovâcs L 2005, 357-358).
Armales Fuldenses, 121 (a. 892), 125 (a. 894); Regino, 143 (a. 894); Vajay 1968, 20-22; Gybrffy 1985,
237; Dimitrov 1986,67-68; Havlik 1989,17; Spinei 1990,117-118; Havlik 1991,108-109; Eggers 1995,316.
317; Bowlus 1995, 224-225. 239-241; Kristâ 1996, 176-178; Zimonyi 1999, 42; Eggers 2000-2001, i, 4;
Kosztolnyik 2002, 91; Kovâcs L. 2005, 354; Spinei 2006,72; Spinei 2009, 69-70. Vezi şi o trecere în
revistă a atacurilor din perioada 862-894 la Sfrengeu 2001, 66-70.
în 889, conform datei consemnate în cronica abatelui Regino

din Prum, scrisă în jurul anului 908, ungurii au fost alungaţi de
pecenegi din Levedia. Astfel, ei s-au desprins din confederaţia khazară
şi au pătruns în regiunea denumită Atelkuz. Numele acesta a fost
transmis de Constantin Porfirogenetul, care a menţionat şi râurile de
acolo, de la est la vest: Varouch, Kouvou, Troullos, Broutos, Seretos166.
Pentru ultimele două nume echivalenţa este clară (Prutul şi Şiretul).
Cei mai mulţi cercetători identifică râurile Varouch cu Niprul,
Kouvou cu Bugul, iar Troullos cu Nistrul (denumit şi mai târziu Turla,
numele fiind de origine tiircică)167. Aşadar, Atelkuzul se întindea între
Nipru şi Dunărea Maritimă. Numele consemnat de Constantin
Porfirogenetul redă forma maghiară Etelkdz, care înseamnă „între
râuri”168. S-a mai susţinut şi că Etel nu este cuvântul generic pentru
„râu”, ci numele Donului169, dar este imposibilă o extindere atât de
mare a regiunii Atelkuz, de la Dunăre la Don (în ideea că această
regiune a fost diferită de Levedia şi la vest de aceasta, ceea ce nu toţi
istoricii au admis).
Andrâs Rona-Tas a susţinut că ungurii au ocupat Atelkuzul
mult mai devreme decât se consideră de obicei: imediat după 670,
când proto-bulgarii lui Asparuh s-au deplasat în apropierea
Dunării170. O asemenea prezenţă îndelungată a ungurilor în stepa
dintre Dunărea de Jos şi Nipru nu are nici o confirmare arheologică şi
nu a mai fost admisă de nimeni.
între timp, în stepă se declanşase o nouă reacţie în lanţ, în 893,
după ce emirul Ismail bin Ahmad din Transoxiana (azi, în Uzbekistan)
i-a atacat pe turcii din regiune. Aceştia i-au atacat pe oguzi (uzi), care la
rândul lor s-au îndreptat contra pecenegilor. De aceea, mai mulţi
istorici au afirmat că nu în 889, ci abia în 894 s-a produs acel atac al '
pecenegilor care a determinat deplasarea ungurilor din Levedia în
166 Regino, 132 (a. 889); CPorph 1967,172/173 (cap. 38) = CPorf 1971, 60.
167 Feher 1921, 94-97; Gregoire 1937, 636: CPorph 1962,149; Văczy 1985,172; Bozilov, Dimitrov 1985,
54, 61-68; Benko L. 1988, 304; Mesterhăzy 1994, 23; Zuckerraan 1997, 56; Rona-Tas 1999, 217, 322;
Eggers 1997, 26; Kosztolnyik 2002, 87; Spinei 2009, 64-65.
168 CPorph 1962, 148; Sinor 1958, 526; Bartha 1975. 79-81; Gyorffy 1985, 233; Spinei 1990, 107-108;
Kristâ 1996,154-157 (care datează mutarea în Atelkuz pe la 860); Makk 2007, 273-281; Kosztolnyik
2002,4; Spinei 2006,62; Spinei 2009, 64; Zimonyi 2016, 283-284.
I4, Macartney 1968,51-54, 96; Văczy 1985,170-173; Spinei 2009, 63-64.
170 Râna-Tas 1999,326.
Atelkuz'71. Nu numai că nu există motive de a contesta corectitudinea

anului menţionat de Regino, dar este puţin probabil ca efectele acestei
mişcări în lanţ să fi fost atât de rapide. In 894, ungurii se aflau de câţiva
ani în apropiere de Dunăre, căci doar aşa se explică intensificarea
atacurilor în Europa Centrală, precum şi implicarea lor în conflictul
dintre Bulgaria şi Imperiul Bizantin. Este de reţinut şi faptul că
informaţiile consemnate de Regino proveneau din Imperiul Bizantin,
adică dintr-o sursă pierdută pe care a rezumat-o (forma Pecinaci este de
origine greacă)'72. Atunci când au pătruns în Atelkuz, ungurii aveau un
nou conducător militar, Arpad. Levedias refuzase să devină supusul
khaganului khazar. Reprezentanţii acestuia au găsit pe alt şef ungur
dispus să accepte această situaţie; Arpad, fiul lui Almos (Almoutz).
Persistă însă controversa dacă Arpad a devenit kende sau gyula. In a
doua variantă, Almos) ar fi rămas şeful suprem, după care titlul de kende
a fost preluat de Kursan, care era ori un fiu al lui Levedias, ori un frate
al lui Arpad. Oricum, aceste chestiuni sunt mai puţin relevante pentru
problema migraţiei ungurilor'73.
Sfârşitul scurtei prezenţe a ungurilor în Atelkuz a fost
consecinţa implicării lor în războiul bizantino-bulgar care a început
în 894. După ce ţarul Simeon (893-927) a cucerit porturile Mesembria
şi Anchialos (care fuseseră recuperate de Imperiul Bizantin în 863),
împăratul Leon VI (886-912) a lansat în 895 o contraofensivă care a
constat într-un atac terestru în sudul Bulgariei combinat cu trimiterea
unei flote la Dunăre. Pentru a completa efectivele transportate cu
această flotă, au fost contactaţi ungurii din Atelkuz, care erau conduşi
de Kursan şi Arpad. Este posibil ca ungurii să fi atacat deja teritoriile
dominate de Bulgaria la nord de Dunăre, cu ocazia invaziei în
Pannonia din anul anterior. Fiind pe atunci aliaţi ai Moraviei Mari,
ungurii loveau un inamic al acesteia. Deoarece forţele bulgare
fuseseră concentrate în sud pentru a lupta contra armatei bizantine.
171 Gyorffy 1972, 284-287: Fodor 1982, 280; Benko L. 1984,173-178; Gyorffy 1994 a, 16; Kristo 1996,182;
Kristo 1999 a, L41,145-146: Engel 2011,41.
177 Macartney 1940,174-175; Macanney 1968.70.
173 CPorph 1967,174/175 (cap. 38) = CPorf 1971, 39-60; GH, cap. V-VII (SRH, 1,39-42 = IIR, 1, 27-29,
76-78; ed. Rady, Veszpremy, 16/17-20/21); Bartha 1975, 64; Gyorffy 1978, 115-128; Boba 1996. 198;
Kristo 1996, 159-167. 201-203; Zuckerman 1997. 64-65; R6na-Tas 1999, 330, 344-345; Kosztolnyik
2002, 4-5, 88; Engel 2011,48-49.
războinicii unguri, după ce au fost trecuţi peste Dunăre cu navele

bizantine, au putut prăda în voie o parte din Bulgaria cel puţin până
la Preslav, obţinând două sau trei victorii majore {Analele de la Fulda
au consemnat uciderea a 20.000 de călăreţi bulgari). In mai multe
locuri din nord-estul Bulgariei s-au descoperit săbii specific maghiare
care pot proveni din această campanie. Simeon a fost nevoit să se
refugieze în cetatea Dorostolon şi să negocieze pacea prin intermediul
comandantului flotei bizantine Niketas Skleros, cel care anterior îi
contactase pe unguri. In continuare, ţarul a pus la cale revanşa contra
ungurilor, în cooperare cu pecenegii, care au pătruns în Atelkuz şi i-
au obligat pe unguri să fugă de acolo, în primăvara anului 896,
eventual la sfârşitul anului 895. Pecenegii au acţionat probabil la
îndemnul khazarilor, care erau deranjaţi de manifestările de
independenţă ale ungurilor, şi au distrus sălaşele ungurilor din
Atelkuz, pe când cea mai mare parte a luptătorilor se afla încă în
Bulgaria174. Afirmaţia lui Regino că ungurii ar fi plecat din cauza
insuficienţei spaţiului necesar pentru a-i hrăni {habundant vero tanta
multitudine populorum, ut eos genitale solum non sufficiat alere) este
inspirată dintr-un pasaj din „Istoria longobarzilor” a lui Paul
Diaconul, fiind aşadar lipsită de valoare.175 în legătură cu cucerirea
Atelkuz-ului de către pecenegi, există şi un izvor neglijat de cei mai
mulţi cercetători, dar care din păcate este prea vag pentru a permite o
concluzie clară. Descriind invazia pecenegilor din iama 1046-1047,
mitropolitul de Euchaita loan Mauropous afirma despre aceşti
nomazi că „prin jaf şi-au dobândit şi ţara pe care o locuiau până acum,
izgonind dintr-însa pe cei ce sălăşluiseră mai înainte acolo şi care erau
mai slabi; faţă de aceştia din urmă stăpânitorii noştri din vechime nu
şi-au precupeţit grija {pragmateia)". Aceşti locuitori anteriori mai slabi
‘M Leon Grammaticus. 267 (FHDR II, 652/653); Leon, Taktika, 18. 40 (ed. Dennis, 452/453);
Theophanes Continuatus, 358-359 (FHDR II, 672/673); Symeon Magister, 133.17-20 (ed. Wahlgren,
276-277); CPorph 1967,176/177,250/251 (cap. 40,51) = CPorf 1971,6i, 89; Annales Fuldenses, 126 (a. 895),
129-130 (a. 896); Skylitzes, Leon VI, 12,14 (ed. Thum, 176-178; trad. Flusin, 148-150); Vajay 1968. 25-
26; Macartney 1968, 177-167; Gyorfly 1972, 283, 288; GyorfEy 1985, 236; Dimitrov 1986. 68; Spinei
1990,117-118; Kristo 1996,182-189; Krist61999 a, 139-143; Râna-Tas 1999,334-335; Eggers 200Q-2001,
2; Curta 2006 b, 178; Spinei 2006,73-74; Yotov 2008,327-338. Existenţa atacului peceneg din 895 a
fost contestată de Erdy, Decsy 2006,30-31.
,7S Regino. 132 (a. 889); Kristo 1999 a, 138-139.
ar putea fi românii trăitori in M.oldova176. Alungarea lor de către

pecenegi ar reprezenta retragerea spre zonele mai Înalte.
Prin plecarea din Atelkuz, se descViidea un nou capitol In istoria
ungurilor, care şi-au aflat patria finală In Pannonia, după ce o parte dintre
ei au pierit în luptele cu bulgarii şi pecenegii. In vestul Atelkuzului, adică
în teritoriul populat şi de români, singura mărturie arVieologică posibil
maghiară este mormântul de la Frumuşica (raionul Floreştl, 'R.epubllca
Moldova). Celelalte morminte izolate care le-au fost atribuite sunt de fapt
pecenege'77. Ideea descinderii ceangăilor din Moldova din ungurii rămaşi
în Atelkuz este cu totul fantezistă.178
,^6 FHDR III, 4/5: Dogaru 1998,166.

>71 Fodor 1984 a, 100-102; Spinei 1990, m; Bona 2001,277; Spinei 2009,68.
r?8 A fost criticată de Spinei 2006,76; Spinei 2009,71; BâUnl 2010, \8i.
Capitolul III.
Instalarea ungurilor în Pannonia
Raidurile de pradă întreprinse începând din 862 le-au permis

ungurilor să constate avantajele ocupării unui teritoriu în acea parte
a bazinului carpatic care semăna cel mai mult cu stepa: regiunea
dintre Dunărea mijlocie şi Tisa (se apreciază că aceasta este cea mai
vestică extindere a stepei euroasiatice). O parte dintre unguri şi kavari
se instalaseră deja acolo după terminarea atacurilor. Aflată la
intersecţia sferelor de dominaţie francă şi moraviană, această regiune
fusese preferată şi de nomazii anteriori, hunii şi avarii, deoarece era
bună pentru creşterea animalelor, dar nu pe aceleaşi spaţii vaste ca în
stepa euro-asiatică. Reţeaua hidrografică bogată (râuri, bălţi şi
mlaştini) favoriza şi ea această ocupaţie, precum şi pescuitul. Nomazii
unguri au ocupat Mica Câmpie Alfold situată pe ambele maluri ale
Dunării, Marea Câmpie Alfold (la est de Dunăre şi de Tisa), precum şi
regiunea Mezdfold din estul Transdanubiei. Părţile de vest ale
Transdanubiei erau împădurite, astfel că ele vor fi ocupate abia după
mijlocul secolului al X-lea, când vor începe defrişările179. Deoarece
stepele nord-pontice treceau printr-o perioadă secetoasă care dăuna
creşterii animalelor, migraţia din Atelkuz spre Pannonia s-ar fi făcut
chiar şi dacă nu s-ar fi produs atacul pecenegilor din tmul 895. Oricum,
şirul de migraţii către vest care a cuprins tot spaţiul euro-asiatic a fost
determinat sau măcar influenţat de aceste schimbări climatice180.
Pătrunderea în Pannonia s-a făcut dinspre nord, nu prin
Transilvania. Acest fapt este indicat de mărturia păstrată în Cronica
Primară Rusă, în care se arată cum ugrii au trecut pe la Kiev în vremea
kneazului Oleg (879-912), dar cu datarea greşită în 898. Notarul
Anonim a cunoscut aceeaşi tradiţie a trecerii ungurilor pe la cetatea
Kievului, pe care au atacat-o, şi apoi prin Galiţia spre râul Ung (râul a
179 Someşan 1943, 61-64; Veres 1972, 225-226; Kristo 2000,358.

180 Veres 1972, 224-225; Veres 1977,300-303; Spinei 2006.74; Spinei 2009, 65.
dat numele comitatului situat azi în estul Slovaciei şi vestul Ucrainei),

dar a prezentat o versiune falsificată a sosirii ungurilor în Pannonia,
ca pe un şir de victorii, fără a menţiona înfrângerea lor de către
pecenegi. De asemenea, Simon de Keza a relatat în mod similar, dar
mai pe scurt, intrarea în Pannonia, pe ruta Kiev - Ung. Cele două surse
maghiare sunt independente de cea rusă181 (care nu putea fi cunoscută
în Ungaria'82). Aşadar, direcţia de pătrundere a fost prin trecătoarea
Vereczke din Carpaţii Păduroşi. Există şi o serie de descoperiri
arheologice maghiare databile în perioada cuceririi (Kryios,
Naszacowice, Przemysl, Czechowice şi altele), care jalonează drumul
urmat de unguri prin vestul Ucrainei şi sudul Poloniei spre
trecătoarea Vereczke, confirmând informaţiile din Cronica Primară
Rusă şi cele două geste maghiare.'83
Cronicile compuse în Ungaria în secolul al XlV-lea (urmate şi
de cea mai târzie a lui loan de Thurocz) au consemnat o tradiţie
diferită referitoare la modul în care s-a făcut pătrunderea în Pannonia,
după trecerea pe la Kiev: Exinde montes descenderunt per tres menses et
deveniunt in confinium regni Hungarie, scilicet in Erdelw invitis gentihus
memoratis. Ibique terreis castris septem preparatis pro uxoribus et rebus suis
conservandis aliquamdiu permanserunt. Quapropter Teutonici partem illam
ab illo die Simburg, id est septem castra vocaverunt (...) Almus in patria
Erdelw occisus est, non enim potuit in Pannoniam introire. In Erdelw igitur
quieverunt et pecora sua recreaverunt. („In urmă, scoborând munţii timp
de trei luni şi ajung la hotarele ţării Ungariei, adică în Ardeal, fără
învoirea popoarelor amintite şi aici pregătind şapte fortăreţe de
pământ pentru soţiile lor şi pentru conservarea lucrurilor lor, au
rămas aici câtva timp; de aceea, teutonii au numit din acea zi acea
parte Simburg, adică „şapte fortăreţe”. (...) Almus a fost ucis în ţara
191 Cronica Primară Rusă, 62; GH, cap. VIIl-XIII (SRH, 1,42-52 = IIR, 1,29-35,78-85; ed. Rady, Veszpremy,
20/21-38/39); Simon de Keza, II. 25 (SRH, 1,165 = IIR, IV, 38,86; ed. Veszpremy, Schaer, 78/79); Vemadsky,
Ferdinandy 1957,12, 26-28; Decei 1978, 60,76-77; Spinei 1990,120,128-129; Heitel 1994-1995,391; Eggers
1995,316; Pop 1996,63; Kristâ 1996, lo-ii; Franklin, Shepard 1996,96-97; Eggers 2000-2001,3; Kosztolnyik
2002,31,83; Curta 2006 b, 188; Spinei 2006,76; Spinei 2009,70-71.
'8l Makkai 2001, 340 presupune că Notarul Anonim, pe care îl datează în timpul lui Bela III, ar fi
cunoscut cronica prin intermediul anturajului prinţului Andrei, care a cucerit o parte din Rusia
haliciană în 1188-1190. Nu există nici o dovadă în acest sens.
193 Dabrowska 1979, 341-356; Fodor 1984 a, loo; Mesterhâzy 1994, 27; Heitel 1994-1995, 393-396;
Sfrengeu 2009,16-18.
Ardealului, deci n-a putut intra în Pannonia. Rămânând în Ardeal să

se recreeze, şi-au refăcut turmele”)'84-
Legenda s-a format prin distorsionarea unei tradiţii păstrate în
cele două geste (a Notarului Anonim şi a lui Simon de Keza), potrivit
căreia Almos i-a predat puterea lui Arpad după cucerirea cetăţii Hung,
situată în regiunea Erdo („pădure”), de la vest de Vereczke. Acest
nume a fost confundat cu Erdeuelu (Transilvania). In continuarea
relatării sale, Simon de Keza scria că ungurii au întemeiat şapte cetăţi
lângă Hung: et deinde in fluvio Hung vocato, uhi castrum fundavere
resederunt. A guo, quidam fluvio Hungari a gentibus occidentis sunt vocati.
Cumque et alia sex castra post hune fundassent aliquamdiu in illis partibus
permansere. („şi apoi se aşezară la fluviul numit Hung unde fundară o
fortăreaţă. După acest fluviu au fost numiţi ei de popoarele din
occident unguri, şi, fiindcă după această fortăreaţă au mai fundat încă
alte şase, au rămas câtva timp în acele părţi”)'85. Cronicile din secolul
al XlV-lea au făcut o confuzie între aceste şapte (una plus şase) cetăţi
şi celălalt nume al Transilvaniei, Septem Castra sau Siebenburgen, care
era uzual pe atunci. Presupunerea că ungurii au pătruns prin
Transilvania în Pannonia'86 nu se întemeiază pe tradiţia istorică
preluată în cele mai vechi surse maghiare, ci pe o confuzie'87. Astfel,
nici tradiţia consemnată în 1796 de către un nobil maramureşean
despre uciderea şi înmormântarea lui Almos la Cuhea nu poate fi
decât o creaţie cultă, inspirată de relatările din cronici, care erau
binecunoscute pe atunci. Conform acestei tradiţii, o ceată de unguri
ar fi pătruns în Maramureş pe valea Vişeului, pe lângă muntele
Toroiaga, îndreptându-se spre Tisa'88. Este oricum neverosimilă o
traversare a munţilor Maramureş de către nomazi, atunci când ei
l8-1 Chr. Hung. Saec. XIV, cap. 26, 28 (SRH, 1,286, 287 = IIR, XI, 18,19,133,134); Thurocz, I, 60 (c. 28).
185 GH, cap. XII, XIII (SRH, 1,50-52 = IIR, 1,34-36, 84-85; ed. Rady, Veszpremy, 34/35-36/37); Simon
de Keza, II. 27 (SRH, I, 165 = IIR, IV, 38, 86; ed. Veszpremy, Schaer, 78/79). Etimologia este
fantezistă (a fost acceptată insă de Dogaru 1998, 202).
186 Trecerea prin Transilvania a fost susţinută de Gyorfîy 1978,133; Gyorffy 1985, 239-240; Makkai
1987, 33; Kristo 1996, 191-192, 197; Rona-Tas 1999, 334 (cucerirea în 895 a regiunii ocnelor din
Transilvania deţinute de Bulgaria), 344 (legenda despre uciderea lui Almus); Bâna 2001, 280;
Kristo 2003,44-50.
187 Macartney 1940,39-41; Decei 1978,60-61; Spinei 1990,120-121; Pop 1996, 64-65; Dogaru 1998,199-
202; Eggers 2000-2001,16; Kristo 2003,44-45; Madgearu 2005 a, 90-91; Spinei 2009,72.
188 Filipaşcu 1997,31-32; Binder 1967 b, 42 (îl identifică cu prinţul Almos, fiul regelui Geza I; acesta
a murit însă la Constantinopol în 1129 !); Hossu 1986, 218; Hossu 2006,37; Comeanu 2004, 27-34.
aveau posibilitatea de a pătrunde prin trecătoarea Vereczke.

Prima zonă unde s-au instalat ungurii în cursul anului 896 a fost
în bazinul superior al Tisei, în partea de nord-est a actualei Ungarii şi
în sud-estul Slovaciei. De acolo au fost declanşate noile raiduri spre
vest din anii 898-902, în Pannonia de la vest de Dunăre, şi mai departe
în nordul Italiei, Austria şi Bavaria189 (invaziile au continuat până la
mijlocul secolului al X-lea, ajungând până în Franţa, dar acestea nu
au legătură cu subiectul lucrării de faţă). în regiunea de nord-est s-au
descoperit şi cele mai vechi şi mai bogate cimitire maghiare (Karos,
Rakamaz, Gesztered şi altele)'90. Moravia Mare, cu care ungurii au fost
aliaţi în primii ani după 896, a fost atacată şi ea după ce a încheiat pace
cu Francia Orientală în anul 901. Până în 906 sau 907 cea mai mare
parte din acest stat a fost cucerită de unguri (se pare că nordul va fi
supus abia prin 925)191.
Cucerirea teritoriului dintre Tisa şi Dunăre a fost consemnată
de Notarul Anonim într-un mod care reflectă amintirea difuză a unei
confruntări cu Bulgaria, care atinsese linia Tisei încă din 832, şi care se
pare că a profitat de destrămarea Moraviei Mari pentru a se extinde
spre nord la sfârşitul secolului al IX-lea. în 892, Arnulf de Carinthia,
regele Franciei orientale, i-a solicitat ţarului bulgar Vladimir
instituirea unui embargou asupra comerţului cu sare spre Moravia
(sarea provenea din Transilvania, unde Bulgaria deţinea controlul
asupra ocnelor din bazinul mijlociu al Mureşului)'92. Nu este clar dacă
Bulgaria a participat alături de Francia Orientală la conflictul contra
Moraviei din 892, dar se ştie că în 881 declanşase un atac contra
Moraviei la chemarea aceluiaşi Amulf (vezi mai jos)193.
în capitolele XI şi XII, despre acest teritoriu dintre Tisa şi
Dunăre, Anonymus afirmă că era stăpânit de ducele Salanus, care
descindea din Kean, „marele duce al Bulgariei”. Regiunea aceasta
189 Gyorfly 1985, 241-242; Kristo 1993,16-17; Bowlus 1995, 246-247; Eggers 1995,318-320; Kristo 1996,
198-199; Eggers 2000-2001, 4-5; Kosztolnyik 2002,11-12, 92; Spinei 2006, 99-103.
,9° Gyorffy 1985, 237; Heitel 1994-1995,396,397; Revesz L. 1996,367-375; Fodor 1999, 64-68.
191 Ratkos 1968, 203; Havlîk 1986, 224; Havlik 1989, 19; Havlik 1991,114-120; Bowlus 1995, 242-244,
256-266; Eggers 1995,301-311,319-321.
,9’ Annales Fuldenses, 121 (a. 892); Bărcâcilă 1944-1946,15-16; Panaitescu P.P. 1969,192; lambor 1982,
75; Fodor 1984 b, 48; Havlik 1989, 16; Eggers 1995, 66; B6na 2001, 265; Cosma 2002-2003, 24, 31;
Velter 2006-2007, 220; Alimov 2012 (II), 79.
199 Havlik 1989,16.
populată de slavi şi de bulgari (se face distincţia dintre cele două etnii)
se întindea până la hotarele rutenilor şi polonilor {terram vero, que iacet
inter Thisciam et Danubium, preoccupavisset sibi Keanus magnus dux
Bulgariae, avus Salanus ducis, usque ad confinium Ruthenorum et
Polonorum, et fecisset ibi habitare Sclavos et Bulgaros)'94. Denumirile
etnice sunt cele din perioada scrierii gestei, iar cele două nume de
persoană sunt fictive. Kean redă de fapt titlul de khan purtat de
suveranii Bulgariei'95, iar Salanus aminteşte de localitatea Slankamen
de la gura Tisei, unde era punctul de debarcare a plutelor cu sare,
menţionată şi ea ca atare în cap. XLI (Zoloncaman). Salanus ar fi aşadar,
un nume care ar reflecta dominaţia asupra traficului de sare, iar
cucerirea efectuată anterior de „Kean” ar transmite amintirea
campaniei hanului Omurtag196.
Tradiţia păstrată de Notarul Anonim pleacă de la fapte
confirmate de alte izvoare. Regino a consemnat că ungurii au atacat
un teritoriu de margine al Bulgariei {Vulgarum fines), iar în cronica Iui
Luidprand de Cremona este menţionat un conflict în care bulgarii şi
grecii au fost înfrânţi de unguri {Bulgarorum gentem atque Grecorum
tributariam fecerant). In cronica mai târzie a lui Sigebertus,
evenimentul are şi o datare, 906197. După 904, reluându-se relaţiile
paşnice dintre Bulgaria şi Imperiul Bizantin, o alianţă a acestor două
state contra ungurilor era posibilă. Din tratatul de artă militară
compus în acei ani de Leon VI reiese că ungurii erau socotiţi printre
inamicii potenţiali'98. De aceea, conflictul în care ungurii s-au
confruntat cu forţe bulgare şi bizantine amintit de Anonymus nu este
GH, cap. XI, XII (SRH, 1,49-50 = IIR, 1,33-35, 83-85; ed. Rady, Veszpremy, 32/33-36/37).
1,5 O opinie diferită Ia T6th 2016, 17, 21: ar deriva din khagan, titlul conducătorului kavarilor
incluşi în confederaţia de triburi maghiare.
196 Onciul 1968,1,187, 583; lorga 1921, 209-211; Drăganu 1933, 428; Horedt 1954, 499: Decei 1978, 66-
67; Moravcsik 1969,170; Brătianu 1980, 213; Spinei 1990,132; Szekely G. 1994, 57; Spinei 2006, 83;
Georgiev 2014,111-H2; Radicevic, Spehar 2015,139-140. O opinie diferită Ia Gyorfly 1965, 37-38 şi
Kristo 1994,11-15: Kean a fost inventat de Anonymus prin confuzie cu un personaj menţionat de
cronicile din secolul al XlV-lea In timpul lui Ştefan I (vezi capitolul VII). De asemenea, Salan ar
fi deformarea numelui Kulan, fratele acelui Kean. Pe de altă parte, Macartney 1953. 77-78
presupune că Salanus ar fi un personaj inventat, numele fiind o deformare a lui Kean.
1.7 Regino, 132 (a. 889); Uudprand, 41 (II. 7); Sigebenus, 345 (a. 906); Gybrffy 1985, 262 (care
consideră că se referă la atacul ungurilor din 934 in Bulgaria şi Imperiul Bizantin); Moravcsik
1969,170; Dimitrov 1986,72; Szekely G. 1994,56; Mladjov 1998,123.
1.8 Dimitrov 1986,72-73.
implauzibil. Aşa s-ar putea explica şi descoperirea atât de neobişnuită

a sigiliului lui Leon, basilikos protospatharios kai genikds logothetes
(demnitar responsabil cu unul dintre departamentele financiare),
făcută la Dunaszekcso, comitatul Baranya. Se datează în secolul al
X-lea şi ar putea semnala prezenţa armatei bizantine.1"
Goniţi de bulgari din Atelkuz, ungurii şi-au luat revanşa contra
conducătorului unei regiuni de margine a Bulgariei, cel denumit
Salanus de către Notarul Anonim. Conform acestui izvor, în anul 903,
războinicii lui Arpad au cucerit o parte din teritoriul stăpânit de
Salanus, întins între Tisa şi râul Bodrog, inclusiv o fortificaţie situată
la vărsarea râului Borşova în Tisa. Războiul contra lui Salanus a
început în zona cetăţii Hung (Ungvâr, Uzhorod), imediat după
instalarea ungurilor. în relatarea despre cucerirea cetăţii Hung,
Notarul Anonim a consemnat că aceasta era comandată de Loborc,
care era denumit duca în limba locuitorilor. El a fugit la Zemlun
(Zemplin)200. Contrar aparenţelor, acest cuvânt nu este unul
românesc, derivat din latinul dux20\ care nu s-a păstrat în limba
română în mod direct. El se află însă în limba bulgară din secolele
XIITXIV, cu sensul de slujbaş sau comandant local (fiind preluat din
greaca bizantină)202. De aceea, este mai probabil ca denumirea să fî
fost introdusă de bulgari. Ca şi la greci, la românii nord-dunăreni a
devenit şi nume de persoană, dar pe filieră slavă. Originea bulgară a
termenului duca, de care Anonymus nu putea fi conştient, se corelează
cu tradiţia pe care a consemnat-o, despre dominaţia Bulgariei în
bazinul Tisei. Pe de altă parte, chiar toponimul Zemplin este de
origine bulgară, la fel ca denumirile compuse cu -grad (Surungrad-
Csongrâd, Nougrad-Nogrâd)203. Este încă o confirmare a veridicităţii a
cel puţin unora dintre tradiţiile consemnate de Notarul Anonim.
După un timp, Salanus a acceptat şi cedarea altei regiuni, până
la râul Zogea (Zagyva), situat în apropiere de Szolnok, pe unul dintre
■w Chotzakoglou 1999, 63, no. 4.

100 GH, cap. XIII (SRH, 1,52 = IIR, 1,35, 85; ed. Rady, Veszpremy, 34/35-36/37).
I0, Drăganu 1933.358-360: Popa-Lisseanu 1934,18; losipescu 1983, 258; Rusu M. 1984.186; Pop 1996,
88; Simon 2002,165.
1M Feher 1921,137; Biliarsky 2011,63,356,373-374.
203 Feher 1921,137-138. De asemenea, J. Melich a susţinui că termenul a fost introdus de bulgari
acolo (vezi Macartney 1953> 79).
drumurile sării care venea din Transilvania. Contraofensiva lui

Salanus s-a produs după câţiva ani, şi este foarte probabil ca acest
conflict să fie cel din anul 906. Notarul Anonim susţine că Salanus a
primit sprijin din partea Bulgariei şi Greciei, adică a Imperiului
Bizantin. Această armată aliată a ajuns la Titel, în apropiere de
Slankamen, de unde a înaintat spre tabăra lui Arpad, situată la râul
Zogea. Ungurii au obţinut o victorie zdrobitoare, mulţi inamici
pierind înecaţi în Tisa. Salanus a fugit până la Alba Bulgariei
(Belgrad), iar teritoriul său a fost în întregime cucerit de unguri. în
următoarea etapă a conflictului, Arpad a declanşat o ofensivă la sud
de Dunăre, pentru a încerca cucerirea Belgradului şi a zonei
înconjurătoare. Ducele Bulgariei, care era probabil chiar ţarul
Simeon, venise în ajutorul lui Salanus, împreună cu grecii, dar şi de
această dată ungurii au ieşit victorioşi. Ducele Bulgariei a fost nevoit
să accepte plata unui tribut (după cum menţiona şi Liudprand)204.
Chiar dacă relatarea Notarului Anonim cuprinde şi fapte fanteziste
precum continuarea ofensivei ungurilor până la Constantinopol, ea
este în general verosimilă, deoarece în anii 903-906 Bulgaria era aliată
cu Imperiul Bizantin, după încheierea păcii din 896. O cooperare
bulgaro-bizantină contra ungurilor era deci plauzibilă, chiar dacă
modul în care Notarul Anonim a relatat evenimentele comportă
anacronisme. Gh. I. Brătianu presupunea că titlul de „duce al
bulgarilor" ar fi fost introdus ca urmare a confuziei făcute cu titlul de
dux, conducător al themei bizantine Bulgaria, care a existat în secolul
al XITlea, şi care cuprindea şi Belgradul205.
în primii ani de după 900 ungurii au cucerit şi Pannonia de la
vest de Dunăre (Transdanubia), unde se afla principatul vasal al
regatului franc oriental, cu centrul la Mosaburg (Zalavâr), lângă
Balaton. Victoria decisivă contra armatei bavareze a lui Luitpold a fost
'O" GH, cap. XII-XIV, XXX, XXXVIII-XLIII (SRH, I, 51-54, 71, 80-88 = IIR, I, 35-37, 47. 52-56, 84-87,
98,104-109; ed. Rady, Feher 1921,137-139; Veszpremy, 34/35-40/41, 68/69,80/81-90/91); Ratkos 1968,
200; Gyorfîy 1965, 37-39; Moravcsik 1969, 168-171; Rusu M. 1982, 361-362; Rusu M. 1984, 185-186;
Dimitrov 1986, 69-74; Boba 1987 a, 17-18; HavHk 1991,112; Eggers 1995,325,326,329; Pop 1996,87-88,
90; Petrin 1998, 43-45; Dimitrov 1998, 51-53; Mladjov 1998, iio-ia, 114-116; Spinei 2006. 83; Ţiplic
2006 b, 56-57; Mărculeţ 2007,16-17.
205 Brătianu 1972,108-112; Brătianu 1980, 212-213 (la fel, Eggers 1995, 69, 325-326; Eggers 2000-2001,
11-13).
obţinută la 4 iulie 907, la Brezalauspurc, loc identificat cel mai

probabil cu Bratislava (după alte opinii, ar fi vorba chiar de Zalavâr,
comandată pe atunci de ducele Brazlav sau Braslav). Această bătălie a
marcat nu doar sfârşitul Moraviei, ci şi eliminarea dominaţiei Franciei
Orientale în Pannonia206. După victoria din iulie 907 şi consolidarea
stăpânirii în Transdanubia a început procesul de sedentarizare şi de
teritorializare a triburilor. Cele şapte triburi ale ungurilor a căror
existenţă a fost menţionată de Constantin Porfirogenetul au rămas
forma de organizare a societăţii şi după stabilirea în Pannonia, până
la formarea regatului de tip feudal apusean, la sfârşitul secolului al
X-lea. Numele triburilor (Nyek, Megyer, Kiirt-Gyarmat, Tarjân, Jeno,
Ker, Keszi) au fost reconstituite pe baza toponimelor grupate în zonele
respective. Alături de aceste şapte triburi de unguri, au mai migrat în
Pannonia şi trei triburi de kavari, care au rămas ca apărători ai zonei
iniţiale de instalare din partea de nord a bazinului Tisei. Până la
mijlocul secolului al X-Iea, cele trei triburi kavare au intrat sub
conducerea unui singur şef, un duce numit de conducătorul suprem
al ungurilor.207
împreună cu ungurii au venit şi secuii. încă de la începuturile
istoriografiei maghiare, adică de la Anonymus şi Simon de Keza,
secuilor li s-a atribuit o origine bunică, considerată dătătoare de
prestigiu şi de legitimitate. Ideea originii bunice a devenit tradiţională,
un mit al originilor care a supravieţuit fără a fi pus la îndoială până la
apariţia istoriografiei critice în secolul al XlX-lea, şi care a renăscut
uneori mai târziu, până recent, ca un element al mitologiei istorice
promovate de diletanţi208. Cercetările ştiinţifice asupra originii
secuilor au stabilit că ei reprezintă o etnie de origine tiircică, diferită
de maghiari, care s-a asociat cu aceştia şi care ulterior a preluat limba
lor. Discuţiile, care nu au ajuns la o concluzie unanim acceptată, se
referă atât la originea numelui, cât şi la populaţia din care descind
secuii. Unii istorici consideră că secuii sunt urmaşii celor trei triburi
106 Fodor 1984 a, lOO; Gyorfly 1985, 242-244, 261; Bowlus 1995, 244-266: Kristo 1996, 199; Eggers
2000-2001,5-6; Bâna 2001, 281; Kosztolnyik 2002,12; Spinei 2006,103-104.
,07 Kniezsa 1938,376-385; Gyorfly 1975,92; Mesterhâzy 1978,314,322-323,334-345; Gyorffy 1985, 244;
Kristo 1993,40,49-51; Bakay 1994,17-18; Mesterhâzy 1994, 27, 56-57; 84-85; Toth 2016,13-19.
!08 Pâl 1994, 97-103. Pentru istoria opiniilor despre originea secuilor, vezi şi Lupaş 1938, 27-29;
Popa-Lisseanu 2003,36-51.
de kavari care i-au însoţit pe unguri, ori că au fost un grup desprins

dintre kavari209. In privinţa originii numelui szekely, s-a propus
derivarea din cuvântul tiircic sikil, care însemna „nobil”210. Ulterior
s-a dovedit că numele secui {szekely, Siculi) provine din denumirea
tiircică ăskăl, o populaţie menţionată alături de unguri în izvoarele
arabe derivate din opera lui al-Gaihăni2". Prin urmare, a doua teorie
consideră că secuii au fost la origine un grup proto-bulgar (onogur)
din bazinul fluviului Volga, care s-a alăturat ungurilor încă de pe când
trăiau în Levedia, ca trupe de avangardă, şi care a emigrat împreună
cu aceştia în Pannonia, în 896, sau ceva mai înainte, împreună cu
kavarii212. Secuii au rămas o comunitate militară auxiliară, destinată
pazei hotarelor regatului Ungariei, iar în campaniile militare formau
avangarda. Au păstrat modul de viaţă al războinicilor nomazi mai
mult decât ungurii (preferând lupta cu arcul), precum şi organizarea
în clanuri (nem). Primele atestări documentare îi arată luptând în
cadrul oastei Ungariei ca o formaţiune distinctă, la fel ca şi pecenegii
(în războiul contra Boemiei din 1116 şi în bătălia de la Leitha din 1146
contra markgrafului Heinrich II de Austria).213
Populaţia locală din teritoriul cucerit de unguri la vest de Tisa
era formată în cea mai mare parte din slavi, dar pe lângă aceştia mai
trăiau şi ultimii supravieţuitori ai romanicilor pannonieni, o ramură
dispărută a romanităţii orientale. Este posibilă şi existenţa unor
români sud-dunăreni, veniţi din regiunea Timocului. Am tratat în altă
carte chestiunea veridicităţii informaţiilor despre blachii sau volochii
din Pannonia, menţionate în Gesta Hungarorum şi Cronica Primară
Rusă, şi nu voi mai reveni asupra ei214. Toate acele etnii au contribuit
la formarea poporului maghiar, prin convieţuirea începută la scurt
timp după cucerire. Nu se poate estima raportul demografic dintre
10, Nemeth 1940, 217-219; Spinei 1982,137; Pop 1996,153; Korde 1999,232-237; Ţiplic 2004, 68; Ţiplic
2006 b, 76; Sfrengeu 2006 b. 6; Spinei 2006,78; Spinei 2009,73; Korde 2009, 99-104.
,l0 Nemeth 1940, 213-215; Gyorffy 1942.149.
111 Gyorfly 1985, 253; Kristâ 1996,90-92; Kristo 2002.122; Korde 2009, 91-93; Zimonyi 2016,75-77.
112 Gyorfty 1985, 251-253; Kristâ 1996,179; Kristo 2002,115-125.
m Popa-Lisseanu 2003, 52; Nemeth 1940, 210-211, 216, 227-241; Gyorffy 1942, 132-134, 140-14S;
Gockenjan 1972,115-116; Korde 1999,234, 236; Kristo 2002,117-118; Ţiplic 2006 b, 76.
Madgeam 2005 a, 45-82. Problema interpretării expresiei Blachi ac pastores Romanonim a fost
reluată de Paliga 2016, 861-866, care susţine existenţa a două etnii, Blachi, adică romanicii
pannonieni, şi păstorii români veniţi acolo din Carpaţi.
noii veniţi şi populaţiile preexistente, dar din punct de vedere

arheologic se constată cum din a doua jumătate a secolului al X-lea se
desfăşoară un proces de uniformizare a ritualurilor funerare şi a
culturii materiale. Aşa-numita cultură Bjelo-Brdo, atribuită iniţial
slavilor, a fost de fapt una supra-etnică, la fel ca şi cultura Dridu, ea
aparţinând atât ungurilor cât şi celorlalte etnii din spaţiul dominat de
ei (slavi, români). Ea a aparţinut populaţiei de rând din bazinul
Dunării de Mjloc şi din bazinul carpatic. Cimitirele specifice culturii
Bjelo-Brdo, care a durat până în secolul al Xll-lea, s-au descoperit în
toate regiunile regatului maghiar, din Croaţia până în Banat şi
Transilvania215.
,IS Giesler 1981; Horedt 1986,112-125; Bâlint 1991, 159-193; Tomicic 1992,113-130; Kristo 1993, 46-47;
Spinei 2006, 81; Dragotă 2006,34-38.
Capitolul IV.
Cucerirea Crişanei
Situată în apropierea primului teritoriu ocupat de unguri,

Crişana a fost prima regiune populată de români care a suferit
agresiunea acestora. Regiunea dintre Mureş şi Someş străbătută de
cele trei Crişuri, situată în România şi Ungaria, a intrat sub dominaţia
avarilor la scurt timp după venirea lor în 567 între Dunăre şi Tisa. In
partea românească a Crişanei, urmele avarilor sunt reprezentate de
mormintele cu piese de harnaşament, schelete de cai, arme şi
echipament militar de la Căuaş, Dindeşti, Săcuieni, Socodor, Valea lui
Mihai, datate până în perioada finală a dominaţiei avare (primii ani ai
secolului al IX-lea). întreaga zonă de câmpie a Crişanei se afla sub
autoritatea unui centru de putere care poate fi amplasat Ia
Kunâgota216. Prin nordul Crişanei trecea unul dintre drumurile sării
care porneau din Transilvania. Informaţiile mai târzii din secolele
XTXV arată că sarea extrasă din ocnele transilvănene era transportată
pe Someş, precum şi pe un drum terestru care ajungea la Sălacea (jud.
Bihor). Numele localităţii provine din cuvântul maghiar care
înseamnă „sare"217. Cu excepţia celui de la Socodor, unde mormântul
cu cal a aparţinut probabil unui şef local, celelalte situri se află în
apropiere de Sălacea. Este evident că prezenţa avarilor în zonă a fost
direct legată de necesitatea controlului asupra traficului de sare, dar
că zona era periferică în cadrul khaganatului.
Populaţia sedentară din Crişana din secolele VITIX este
reprezentată de aşezări precum cele de la Biharea, Lazuri, Culciu
Mare, Ghenci. De asemenea, sunt semnificative unele descoperiri
precum cerceii de tip stelat de la Şicula şi Lazuri, sau brăzdarele de
1,6 Standu 2000 b, 403-451; Cosma 2002. 57-63, 71-75, 79-80,182-183,189, 220-222, 227, 236; Cosma
2002-2003, 25-29; Cosma 2016,327-333.
117 lambor 1982, 81-83; Velter 2006-2007, 224-227.
plug de Ia Lazuri şi Gheiici, ori săpăliga de Ia Săcuieni218. Prezenţa

într-o zonă atât de restrânsă a trei unelte agricole este demnă de
remarcat, deoarece fierul era scump, iar obiectele de fier (arme şi
unelte) erau acumulate în secolele VIII-IX ca însemne de prestigiu2'9.
Deşi piesele nu provin din depozite, ele denotă dezvoltarea
economică şi poziţia superioară a posesorilor. Cerceii de tip stelat
provin dintr-un atelier care producea pentru o zonă din bazinul
superior şi mijlociu al Tisei. La origine piese bizantine, aceşti cercei
stelaţi au fost produşi de meşteri locali, devenind o componentă a
modei feminine şi masculine din secolele VIITIX. Exemplarele din
Crişana evidenţiază şi ele acumulările de avere produse în
comunităţile locale. Din punct de vedere etnic, unele dintre aşezările
din Crişana pot fi atribuite cu certitudine slavilor, pe baza ceramicii
specifice (cea lucrată cu mâna). Cel mai important sit slav timpuriu
este cel de la Lazuri220. Pe de altă parte, populaţia romanică poate fi
identificată pe baza ceramicii lucrate la roata rapidă, descoperite la
Berea, Culciu Mare, Lazuri şi în alte situri. Restul inventarului
descoperit în aşezări nu permite identificări etnice. In orice caz, se
poate afirma că şi în Crişana a existat o populaţie mixtă româno-slavă,
la fel ca în Banat şi Transilvania. Cultura materială este relativ
unitară221. Se observă o concentrare a habitatului în zonele de câmpie
inundabile sau împădurite, care ofereau protecţie222.
Alte descoperiri arheologice indică locuirea populaţiei
româneşti în regiunea înaltă a Munţilor Apuseni, în perioada de care
ne ocupăm. Ceramică de îndepărtată tradiţie provincial romană
(negricioasă şi zgrunţuroasă, ornamentată cu benzi de linii şi valuri),
datată în secolele VIITIX (şi deosebită de cea folosită şi de slavi în acea
vreme) s-a descoperit în peşterile Călăţea (corn. Aştileu, jud. Bihor, pe
valea Crişului Repede) şi Sura de Mijloc (sat Crăciuneşti, corn. Băiţa,
jud. Hunedoara), precum şi în mai multe aşezări descoperite în
depresiunile de la poalele vestice ale Munţilor Apuseni (Biharea,
1" Băcueţ, Bordi 1996, 95; Lazin 1981-1982,137-139; Cosma 2002, 25-38, 79,115,132-133,191,194, 222,
231.
1,, Curta 1997, 211-268.
Stanciu 1998-1999,115-266.
Cosma 2002,38-42.
221 Crişan 2007, 93.
Râpa, Beliu, Moroda)223. In Munţii Gilăului, în bazinul Someşului

Cald, pe teritoriul satului Lăpuşteşti, a fost identificată o fortificaţie
situată pe un promontoriu al vârfului Fărcaşul (înalt de 1094 m).
Promontoriul a fost întărit cu două şanţuri de apărare, săpate în stâncă
(adânci de 4 m şi late de 9 m, respectiv ii m). Sondajul a adus la lumină
ceramică din secolele VIII-IX şi XIII-XIV224. Ceramica din secolele
VIII-IX este similară cu cea din peşterile menţionate mai sus. Nu este
exclus ca în munţi să se mai afle asemenea locuri de refugiu, greu de
depistat (condiţiile de mediu fac ca straturile de cultură să fie puternic
spălate de precipitaţii şi duse la vale). Pe teritoriul maghiar al Crişanei
(în comitatul Hajdu-Bihar) a fost semnalată în mai multe puncte o
ceramică specifică pentru cultura Dridu, decorată cu incizii orizontale
şi vălurite (databilă în secolele IX-X). Aceste descoperiri au fost puse
în legătură cu o posibilă extindere a dominaţiei bulgare până în
Crişana225. Prezenţa unei enclave Dridu în Crişana ar semnala o
influenţă culturală provenită de la Dunărea de Jos (o enclavă similară
cu cea din zona Alba lulia). Totuşi, numărul de descoperiri este prea
mic pentru a trage o concluzie fermă. Fragmentele ceramice nu provin
din complexe închise (precum cele din zona Alba lulia). Nu există
suficiente argumente arheologice pentru extinderea dominaţiei
Bulgariei la nord de Mureş.
Expansiunea Moraviei Mari în timpul lui Svatopluk I a adus-o
în contact cu Bulgaria pe valea Tisei. Bulgaria era interesată să
păstreze controlul asupra râurilor folosite pentru traficul de sare şi
eventual să se extindă la nord de valea Mureşului, în Crişana, unde se
interferau sferele de influenţă moraviană şi bulgară. Primul atac al
Bulgariei asupra Moraviei s-a petrecut în 881 sau 882, foarte probabil
prin regiunea disputată care era Crişana. Moravia a înfrânt Bulgaria,
iar drept urmare statul lui Svatopluk I s-a extins între Dunăre şi
Tisa226. Totuşi, până în prezent nu s-au descoperit obiecte de factură
moraviană în Banat sau Crişana, deşi s-au cercetat multe aşezări şi
necropole datate în secolul al IX-lea.
123 Dumitraşcu 1980,47-48; Dumitraşcu 1978, 51-111.

224 Ferenczi, Ferenczi, Ferenczi 1994,305-320; Sălăgean 2006.189-190; Ţiplic 2007,132.
223 Mesterhâzy 1979. 539-541-
226 Ratkos 1988,145-147; Havlik 1989,16; Havlîk 1991,112; Sâmpetru 1992,147; Alimov 2012 (II), 80.
Există în schimb confirmarea arheologică a pătrunderii

kavarilor în Crişana în perioada dintre 88i şi 896. Potrivit unei
informaţii din Gesta Hungarorum a Notarului Anonim, în ducatul lui
Menumorout din Crişana trăia o populaţie denumită Cozar121. Este
singura etnie amintită în text cu numele ei. Menţionarea ei se
datorează tocmai caracterului insolit al prezenţei acestui grup tiircic,
care poartă numele khazarilor şi care de aceea poate fi identificat cu
acei kavari ajunşi înainte de 896, care au participat la atacul din 88iJ2S.
Un toponim Kozar este atestat lângă Cărei în 1335229 (în Ungaria
asemenea toponime apar în multe locuri, în documente din secolele
XIII-XIV230). Descoperirile arheologice care pot fi atribuite primului
grup de kavari se concentrează în partea din Crişana aflată în Ungaria,
în apropiere de Tisa (comitatele Hajdu-Bihar, Bekes, Szabolcs-
Szatmar şi Szolnok). Este vorba de anumite tipuri de săbii, piese de
hamaşament, de echipament şi de cercei a căror cronologie se
încadrează în perioada 862-896, şi care se află în prelungirea grupului
de descoperiri din bazinul superior al Tisei, menţionate în capitolul
precedent. Ele s-au descoperit numai în morminte. In partea
românească a Crişanei, singura descoperire care poate fl datată în
această perioadă premergătoare migraţiei conduse de Arpad este cea
de la Biharea, din mormântul 5 al cimitirului de pe dealul Şumuleu
care va fi prezentat mai jos (o aplică patrulateră de tip Jumsk).
Contextul în care a apărut acea piesă este unul special, legat de atacul
asupra cetăţii lui Menumorout de către războinicii lui Arpad231. Alt
obiect databil în această fază timpurie a cimitirului de pe dealul
Şumuleu este toporul din mormântul 4232.
”7 GH, cap. XI (SRH, 1,49; IIR, I, 34, 83; ed. Rady, Veszpremy, 32/33).
118 Nemeth 1940,217; Gockenjan 1972,39; Comşa 1986,312; Havlik 1991,112; Kristd 1996.179; Mladjov
1998,106, II; Sălăgean 2006,198; Spinei 2006, 87. In schimb, Eggers 1995,330 (şi Eggers 2000-2001,
12) consideră anacronică menţionarea khazarilor, deoarece aceştia ar fi venit în Pannonia doar
împreună cu ungurii, în 896.
Suciu 1967-1968,11.355.
,J<> Gockenjan 1972.40-43.
1,1 Schulze-Dorrlamm 1988, 476-478: Artând, Hajduboszormeny, Hajdusâmson, Hencida (corn.
Hajdu-Bihar), Gâdoros (corn. Bekes), Geva, Gegeny, Măndok, Rakamaz, Tiszaeszlâr, Ujfeherto
(com. Szabolcs-Szatmâr), Tiszafîired (corn. Szolnok). Pentru piesa de la Biharea (din grupul de
morminte descoperite în 1902): Schulze-Dorrlamm 1988, 385,476. Cosma 2002-2003,34 exclude
prezenţa kavarilor, fără a explica însă etnonimul menţionat în Gesta Hungarorum.
Dragotă 2014, 331, 333-334.
Pătrunderea kavarilor a putut stimula agregarea unei

formaţiuni politico-militare în Crişana, tot aşa cum protobulgarii
cuceritori au fondat un stat în fosta provincie romană Moesia şi tot aşa
cum croaţii de origine alană din khaganatul avar au adunat în jurul
lor comunităţile slave din Dalmaţia. Nomazii au fost un factor
catalizator în geneza mai multor state din Europa de est şi sud-est
(Bulgaria, Croaţia, Ungaria, Rusia). Ei s-au suprapus peste populaţia
locală slavă, pe care au dominat-o prin superioritatea organizării lor
militare. Este posibil ca însuşi Menumorout să fi fost de origine
kavară, astfel explicându-se poligamia sa („a fost numit de unguri
Menumorout pentru că avea mai multe soţii”)233. Totuşi, lipsa
izvoarelor ne împiedică să desluşim împrejurările în care a luat
naştere formaţiunea statală din Crişana. Singurele informaţii despre
ea provin din capitolele XI, XIX-XXII, XXVIII-XXIX şi L-LII din Gesta
Hungarorum a Notarului Anonim.
In Gesta Hungarorum, ungurii sunt consideraţi urmaşii legitimi
ai hunilor, iar cucerirea este considerată o recuperare a vechii
stăpâniri a lui Attila, timpul istoric fiind comprimat.234 în capitolul XI,
după ce este descrisă soarta Pannoniei după moartea lui Attila, se
arată cum acea ţară a fost împărţită în mai multe teritorii, stăpânite de
principii romani, Kean, Morout şi Glad. Ducele Morout a ocupat ţara
situată între Tisa şi pădurea Igfon situată înspre Transilvania
(Erdeuelu). Limita de sud era Mureşul {Morus), iar cea de nord
Someşul (Zomus). Acest duce Morout a fost bunicul lui Menumorout.
Personajul Morot apare şi în Gesta lui Simon de Keza, dar ca tată al lui
Zuataplug (astfel era păstrată amintirea luptelor cu Moravia Mare
care domina şi Pannonia)235.
Pentru etimologia numelui Menumorout s-au propus mai multe
explicaţii. Numele a fost pus în legătură cu Moravia Mare, care în
cursul secolului al IX-lea şi-a putut extinde dominaţia în Crişana
(moravienii se numesc Marot în maghiară, iar Morot fiind
personificarea moravienilor). Moravia Mare a fost statul cu care
GH, cap. XI (SRH, 1,49; IIR, 1,34, 83; ed. Rady, Veszpremy, 32/33).
Bârzu, Brezeanu 1991,303-304.
1,5 GH, cap. XI (SRH, I, 49; IIR, I, 34, 83; ed. Rady, Veszpremy, 32/33): Simon de Keza, I. 23, II. 26
(SRH, 1,163-165 = IIR, IV, 37-39,85-87; ed. Veszpremy, Schaer, 74/75-80/81).
ungurii şi-au disputat supremaţia în bazinul Tisei, iar luptele contra

ei au fost reţinute, chiar deformat, de tradiţiile consemnate de
Anonymus şi Simon de Keza236. S-a mai presupus că numele înseamnă
„mirele morav" (fiica lui Menumorout a devenit soţia ducelui Zoltan,
fiul lui Arpad)237. O ipoteză mai veche reluată mai recent afirmă că
Notarul Anonim a făcut o confuzie cu magh. men = „armăsar", de unde
numele Men-Morot (pentm că avea mai multe neveste)238. Există şi
opinia că Anonymus a făcut o confuzie cu o tradiţie despre căsătoria
moştenitorului lui Arpad cu o prinţesă din Moravia Mare şi că
Menumorout ar fi de fapt Svatopluk239. în fine, lingvistul Ion Popescu-
Sireteanu a avansat o soluţie care diferă radical de toate cele de mai
sus. El presupune că numele Menumorout este românesc, forma lui
reală fiind Mărmorot (un nume derivat din substantivul marmură,
moştenit din latină doar în graiul din Transilvania şi Crişana)240.
Numele transmis de Notarul Anonim a fost purtat de nobilimea
locală, deoarece documente mai târzii, din secolele XIITXV amintesc
în Crişana familia Marouth (Maroth). Primul, din 1261, se referă la un
anume Cyrill (Chirilă), fiul lui Almus din neamul Marouth24'.
Conform relatării Notarului Anonim, centrul ducatului lui
Menumorout se afla la Biharea (Byhar), unde cercetările arheologice
începute încă din 1900 au confirmat existenţa unei fortificaţii cu val de
pământ. Cetatea situată la 14 km nord de Oradea avea formă
dreptunghiulară (150 x 115 m). Este amplasată pe un grind înconjurat
de mlaştini. Valurile înalte de 5-7 m şi late la bază de 30 m sunt
înconjurate de şanţuri largi de circa 20 m şi adânci de 2-3 m, amplasate
pe trei dintre laturi. Accesul spre cetate se făcea dinspre est, adică
dinspre zona de dealuri. La cetate nu se putea ajunge dinspre vest,
deoarece sunt mlaştini. Această cetate al cărei nume derivă probabil
de la forma sud-slavă a cuvântului vifor242, a funcţionat alături de o
J)S Drăganu 1933, 289; Gyorffy 1965,31; Boba 1987 b, 714: Vâczy 1990-1991, 252-255; Eggers 1995,331;
Pop 1996,106; Alimov 2013 (II). 80.
Havli'k 1989.18; Havlîk 1991,112-113.
>i8 Macartney 1953,79: Comşa 1986,312; Vâczy 1990-1991, 253-254: Bona 2001, 274.
Grzesik 2013,71.
240 Popescu-Sireteanu 2001,33.
241 Borcea, Ţepelea 1988,95.
242 Drăganu 1933,305-306: Roşu 1992,130-132.
aşezare în care s-a locuit practic fără întrerupere, din secolele Il-III
până în secolele XII-XIII (anterior, au existat şi niveluri din epoca
bronzului şi epoca fierului). Fortificarea naturală prin zona de
mlaştini care o înconjoară din trei părţi a creat condiţii favorabile
continuităţii de locuire. In general, în partea de vest a Crişanei şi de-a
lungul Tisei, mlaştinile au avut o funcţie defensivă utilizată de cetăţile
medievale. Laurian Someşan aprecia că „a stăpâni o cetate aşezată în
unele puncte apărate de mlaştini, era de însemnătate atât de mare,
încât cel care avea cetatea Gyula încadrată între mlaştini putea fi
stăpânul Crişanei”.243
Informaţiile arheologice publicate sunt insuficiente pentru a
stabili momentul ridicării fortificaţiei244. Este însă sigur faptul că ea
exista în secolul al X-lea, deoarece peste marginea valului de pământ
se suprapune nivelul caracterizat de folosirea căldărilor de lut datate
în secolele XI-XII. S-a formulat chiar ipoteza existenţei unui castru
roman de pământ la Biharea, element al unei linii avansate a limes
ului. Această fortificaţie ar fi fost apoi refolosită în evul mediu (planul
rectangular este neobişnuit pentru epocă)245. în apropierea cetăţii, pe
dealul Şumuleu, s-a descoperit un grup de opt morminte maghiare,
databile începând cu cea mai veche fază a orizontului funerar maghiar
din spaţiul dintre Tisa şi Munţii Apuseni, adică imediat după 896.
Acest mic cimitir de la Biharea a aparţinut grupului de războinici care
a cucerit cetatea (cei pieriţi în luptă). Ele conţin ca inventar cranii de
cal, piese de harnaşament şi arme. Prezenţa acestor morminte de
războinici este o confirmare arheologică a informaţiilor din Gesta
Hungarorum246. Este posibil ca în partea centrală a fortificaţiei să se fi
aflat şi o biserică, fapt sugerat de descoperirea unei abside de piatră
orientate spre sud, a cărei datare încă nu poate fi precizată şi care este
situată lângă un grup de morminte care respectă ritualul funerar
Someşan 1943,50.
144 Vezi observaţiile lui Popa 1991,168-169.
145 Matei A.V. 2006,95-101.
146 Pentru fortificaţia de la Biharea (faza din secolul al X-lea) şi cimitirul maghiar timpuriu, vezi
Rusu M. 1960.3.13-16; Borcea, Ţepelea 1988, 37-38, 67-70; Dumitraşcu 1994, 29-32,36-60, 202-207.
247-248; Pop 1996,103-104; Cosma 2002,43,49-51,162,168-170,175-178; lambor 2005.89-92,199,200,
249; Sfrengeu 2006 a. 95-97; Sfrengeu 2010,43-52; Niedermaier 2016,73. Fără nici un temei, Bâna
2001, 289-291 a atribuit fortificaţia unui conducător maghiar din secolul al X-lea, cele opt
morminte fiind ale garnizoanei cetăţii.
creştin (studiul antropologic a relevat convieţuirea bărbaţilor cu

cranii de tip dolicocefal cu femei cu cranii brahicefale)247.
Voievodatul sau ducatul din Crişana s-a format prin
desprinderea de sub stăpânirea avarilor a unor conducători locali de
origine românească şi slavă, care au preluat controlul asupra
drumurilor sării care treceau prin Poarta Meseşului şi pe valea
Someşului, control care anterior fusese exercitat de către avari. Nu
există informaţii despre organizarea internă a acestui voievodat din
Crişana, care a ajuns să fie cunoscut doar fiindcă s-a confruntat cu
agresiunea ungurilor, la începutul secolului al X-lea. Rolul kavarilor
(kozarilor) în această desprindere nu este cunoscut, dar poate fi admis,
prin analogie cu ceea ce s-a întâmplat în alte regiuni unde s-au aşezat
etnii tiircice. Pe de altă parte, situarea acestui voievodat în apropierea
Moraviei Mari a fost în măsură să uşureze stabilirea unor contacte cu
Imperiul Bizantin, în ultimele decenii ale secolului al IX-lea (Moravia
Mare a intrat în sfera de influenţă bizantină după 863, prin creştinare.
Nu există deocamdată probe concludente pentru aceste relaţii, dar ele
sunt de luat în considerare. Fortificaţiile din Moravia şi Slovacia, din
secolele IX-X, aveau planuri ovoidale. în schimb, planul patrulater de
la Biharea sugerează influenţe bizantine sau bulgare (deşi era
înconjurată cu val de pământ, nu cu incintă de piatră).
Iniţial, Arpad i-a pretins lui Menumorout teritoriul dintre
Someş, pădurea Nyir şi Porţile Meseşului, invocând drepturile care i
se cuveneau ca descendent al lui Attila. Menumorout a primit solia,
dar a refuzat să cedeze, invocând drepturile sale asupra acelui
teritoriu, precum şi protecţia de care se bucura din partea Imperiului
Bizantin, la fel ca şi Salanus248. Deşi discursul lui Menumorout este
desigur fictiv, o alianţă cu Bizanţul nu poate fi exclusă. După mijlocul
secolului al IX-lea, politica bizantină a urmărit crearea unei sfere de
influenţă în afara frontierelor sale occidentale, prin convertirea la
creştinism a statelor slave (Moravia, Bulgaria şi micile principate
sârbeşti). Conducătorii acestor state aflate în orbita Bizanţului intrau
w Russu I. G. ş.a. 1957,15-27; Dumitraşcu 1994,66-70; Cosma 2002,50; lambor 2005,200; Sfrengeu
2006 a, 106; Crişan 2007, 90.
248 GH, cap. XIX, XX (SRH, 1,59-61; IIR, 1,40-42,90-91; ed. Rady, Veszpremy, 50/51-53/54); Pop 1996,
96-97; Borcea, Ţepelea 1988, 63-65; Mărculeţ 2007,13-14.
în familia simbolică de principi în fruntea căreia se afla împăratul de

la Constantinopol, considerat dominus meus de către Menumorout.249
Ducatul lui Menumorout era vecin cu Moravia Mare (numele
conducătorului, indiferent de originea sa etnică, neclară, sugerează o
dependenţă iniţială faţă de Moravia). împăratul a cărui protecţie o
invoca Menumorout era Leon VI, cel care, dacă informaţia este reală,
a trimis trupe în sprijinul lui Salanus. De aceea, ipoteza că alianţa cu
Imperiul Bizantin s-a făcut pentru apărarea contra ungurilor veniţi în
regiune250 este verosimilă. Cooperarea dintre Imperiul Bizantin şi
Bulgaria contra ungurilor atestată în cazul lui Salanus ar fi privit deci
şi ducatul lui Menumorout, care nu mai putea conta pe sprijinul
Moraviei Mari, ea însăşi atacată de unguri.
Nu există însă date arheologice care să indice relaţii ale Crişanei
cu Imperiul Bizantin în acea vreme. Singurul obiect care ar putea
sugera stabilirea unor relaţii cu Bizanţul este ceva mai vechi. La Poenii
de Sus, corn. Bunteşti, jud. Bihor s-a descoperit, în condiţii
necunoscute, o monedă de aur (solidus) emisă în timpul împăratului
Vasile I (datată SâS-Syo)25'. Deoarece moneda este perforată, ea ar
putea fi în principiu atribuită unui mormânt maghiar vechi, deoarece
în aceste morminte au apărut în mod frecvent monede perforate,
transformate în medalioane. Totuşi, amplasarea punctului de
descoperire într-o zonă montană (în apropiere de Vaşcău) face puţin
probabilă o asemenea atribuire (mai ales că nici nu se ştie dacă
moneda provine dintr-un mormânt). Nu se cunosc vestigii maghiare
(sau ale altor nomazi) în zonele montane (ceea ce nici nu este de
mirare). Până la proba contrarie, moneda de la Poenii de Sus poate fi
considerată o mărturie a unor plăţi făcute de Imperiul Bizantin în
jurul anului 870 unui conducător din regiunea Crişanei.
După respingerea cererii sale, Arpad a trimis o oaste contra
ducatului lui Menumorout, care a traversat Tisa prin vadul Ladeo
(Ladâny), avansând până la Zobolsu (Szabolcs), în direcţia râului
Someş. Acolo, populaţia locală s-a supus de bună voie. („aproape toţi
249 Ahrweiler 2002,40-47.

’s» Mărculeţ 2007,14-15.
Săşianu 1983.447-448, nr. 8; Kovăcs L. 1989,170, nr. CLVII/1052; Bona 2001, 295.
locuitorii ţării li s-au supus de bunăvoie şi, aruncându-se la picioarele

lor, şi-au dat copiii ca ostatici”). Chiar dacă această relatare poate fi
exagerată, este de presupus că populaţia din zona de câmpie nu a avut
nici o şansă în faţa acestor redutabili călăreţi. Timp de peste trei
decenii, ungurii nu au suferit nici o înfrângere în raidurile lor care au
îngrozit Europa. Supunerea de bunăvoie, indiferent dacă a existat sau
nu, era însă importantă pentru Notarul Anonim, căci aşa se legitima
stăpânirea lui Arpad asupra teritoriului. De remarcat că într-o
manieră aproape identică este relatată cucerirea părţii de vest a
ducatului lui Glad. Aceeaşi supunere de bunăvoie (urmată însă de
jurământ) a fost inserată şi în relatarea despre cucerirea voievodatului
lui Gelou (vezi capitolul VI). Este clar că asemenea structuri narative
repetitive reflectă nevoia autorului de a suplini lipsa amănuntelor din
sursele pe care le-a avut la dispoziţie şi, pe de altă parte, de a legitima
stăpânirea dinastiei arpadiene asupra teritoriilor respective. Pe de altă
parte, toponimia menţionată în relatarea luptelor din Crişana (dar şi
a celor din Banat şi Transilvania) este maghiară. Acele denumiri au
fost date ulterior, în secolele XTXII. Ele nu puteau exista în perioada
când au fost atacate ducatele lui Menumorout, Glad şi Gelou. Aceasta
înseamnă că Anonymus a reconstituit trasee verosimile ale
campaniilor, introducând denumiri existente în vremea sa (toponimia
minoră). Căpitanul Zobolsu a poruncit ridicarea unei fortificaţii care
îi va purta numele, iar o parte dintre localnici au devenit apărătorii
acesteia. Ofensiva a continuat spre fortificaţia Zotmar, despre care se
afirmă că aparţinea ducatului lui Menumorout. A fost cucerită după
un asediu de trei zile. Anonymus nu a precizat etnia celor care locuiau
acolo252.
Până în prezent, cercetările arheologice nu au putut identifica
această fortificaţie, nici pe teritoriul actualului oraş Satu Mare, nici
în imediata apropiere. Atestările cele mai vechi ale toponimului în
documente (ii8i, 1213, 1230) arată că forma iniţială a denumirii era
chiar cea dată de Notarul Anonim: Zathmar, Zothmar, Zattmar^. O
,ţ’ GH, cap. XX, XXI (SRH, 1.60-63; HR, 1,40-43,91-93: ed. Rady, Veszpremy, 50/51-56/57): Pop 1996,
98-100; Borcea, Ţepelea 1988,76-77.
3,1 Suciu 1967-1968, II, 98.
cetate a existat cu siguranţă cândva înainte de 1213, deoarece

menţiunea respectivă se referă la un castrum Zathmar. Numele Zotmar
a fost considerat de origine germană (din Zoutmarkt, „târgul de
sare”)254. In acest caz, el ar fi un anacronism în opera Notarului
Anonim, deoarece colonizarea saşilor a fost ulterioară evenimentelor
narate. Totuşi, această etimologie a fost contestată. în primul rând,
legenda colonizării germane la Satu Mare la începutul secolului al
Xl-lea nu se confirmă255. Este posibil ca formele cele mai vechi ale
toponimului să derive dintr-un nume românesc Sat Mare256. Există
însă şi altă explicaţie la fel de plauzibilă a toponimului, din cuvântul
tiircic sat = „a vinde", legat de prezenţa negustorilor de origine
orientală instalaţi în Ungaria (khalizii)257. Dacă acest nume ar fi fost
dat de kavari, atestarea toponimului de către Notarul Anonim la
începutul secolului al X-lea ar fi veridică. Rămâne ca viitoare cercetări
arheologice să stabilească în ce măsură a existat la Satu Mare o
fortificaţie databilă la începutul secolului al X-lea. Paul Niedermaier
presupune că fortificaţia era situată într-o insulă a Someşului,
înconjurată de mlaştini, în zona centrală a actualului oraş 258. Altă
fortificaţie care a putut aparţine voievodatului lui Menumorout a
funcţionat la Medieşul Aurit, la est de Satu Mare {castrum Megyes în
documente). Un act din 1377 aminteşte tradiţia că această cetate a fost
cucerită de la români într-o perioadă care poate fi plasată pe la
sfârşitul secolului al Xll-lea. Ea a fost identificată pe teren, sub forma
unui val de pământ care a fost suprapus de cetatea de piatră din
secolul al XlV-lea. Fortificaţia de pământ avea formă patrulateră, la
fel ca cea de la Biharea. Datarea în secolele IX-X nu este asigurată, dar
este posibilă259.
Pornind de la o lectură eronată a Gestei Notarului Anonim (din
ediţii mai vechi, inclusiv traducerea lui Gh. Popa-Lisseanu), unii
154 Drăganu 1933, 416-417 (cu bibliografia anterioară).

255 Năgler 1992,129.
2S< Nistor 1941-1942,472: Iordan 1963,195-196; Riza 1982,17.
257 D. Pais, în SRH. 1,63; Gockenjan 1972,65-66. Pentru khalizi vezi şi Berend 2001,66-67; Cioclltan
V. 2013,528-530.
256 Pascu 1979, 253; Cosma 2002,51, 219; lambor 2005.27, 95; Niedermaier 2016,77-78,145.
2” Dumitraşcu 1974, lot-io6; Cosma 2002, 44,199. Pentru documentul din 1377 vezi: Tăutu 1946,
434-450; Pali 1969,7-36; Pascu 1971, 97; Pascu 1979,253-254; Hossu 1986,218; Papacostea 1993,73-74;
Pop 1996,109,173; lambor 2005,27-28; Rusu A. 2005,430, 524-525; Pop 2017, too, 121.
84 Alexand ru Madgearu
autori au admis existenţa unei alte cetăţi în teritoriul stăpânit de

Menumorout, Belland, pe care chiar au identificat-o cu vestigiile de pe
dealul Bâlhrad (Sebiş, jud. Arad), unde a existat o fortificaţie posibil
din secolul al X-lea26°, sau chiar cu Biharia (acela ar fi fost numele slav,
derivat din Belgrad)26'. în realitate, după cum a arătat Ştefan Pascu,
belland este o formă coruptă a cuvântului hellando, din expresia ad
castram hellando („purtând lupte la cetate”). Din relatarea asediului
cetăţii rezultă foarte clar că acel castram era chiar Biharea, unde se
desfăşura asediul final262. Pe de altă parte, fortificaţia de pe dealul de
la Sebiş este doar o componentă a unui val de pământ (prevăzut cu
şanţ spre vest) care începe în zona satului Nermiş din Munţii Codru-
Moma şi ajunge pe la Berindia, pe valea Crişului Alb. în pământul
valului există ceramică din secolele IX-X, ceea ce ar permite
interpretarea sa ca hotar al ducatului din Crişana (este altă fortificaţie
lineară decât cea dacică situată tot între Munţii Codru-Moma şi Crişul
Alb, denumită popular Troianul)263. La sud-vest de acest aliniament,
între Crişul Alb şi Mureş se află o zonă cucerită de timpuriu de către
unguri (vezi mai jos). Incerte sunt datarea şi atribuirea altor fortificaţii
din zonă, de la Bodrogu Vechi, Tauţ şi Groşeni, cunoscute doar prin
cercetări de suprafaţă. Prima are un plan trapezoidal şi cuprinde trei
valuri succesive, iar a doua este triunghiulară şi are două valuri. Din
cea de-a treia (o aşezare fortificată dacică refolosită) provin o scăriţă
de şa cu talpa lată şi o zăbală. Datarea celor trei fortificaţii începând
din secolul al X-lea nu poate fi exclusă264.
La Şimleul Silvaniei - punct Observator, deasupra unei foste
cetăţi dacice, există o fortificaţie cu palisadă şi şanţ lat de 9 m şi adânc
de 3 m (fără val de pământ). Poziţia sa dominantă pe Măgura
Şimleului (altitudine 579 m) oferă vizibilitate asupra întregii
depresiuni, supraveghind accesul spre Poarta Meseşului pe valea
260 GH, cap. LI (SRH, 1.59; IIR, I, 64,117; ed. Rady, Veszpremy, no/iii); Rusu M. 1971,198; Matei Ş.,
lambor 1980, 508; Dudaş 1981, 25-28; Cosma 2002, 227.
I6' Rusu M. 1960,16; Roşu 1992, 92-96 (care amplasează însă castrum Byhor Ia Oradea, ceea ce nu
se poate admite).
261 Pascu 1971,42. Vezi şi Gliick 1976,75.
26’ Gliick 1980, 91, 93: Dudaş 1981, 27-28; Ţiplic 2006 b, ti6; Berzovan 2013,161-182.
26< Pădureanu 1987,29-36; Pădureanu 2000,13-20; Cosma 2002,43,51,53,178, 234; lambor 2005,93,
94; Pădureanu 2013,437-447.
Crasnei. După încetarea funcţionării ei, pe un deal vecin (punctul

„Cetate”) a fost refolosită altă cetate dacică. Această fortificaţie de
lemn şi pământ, datată în secolele XI-XIII, a fost înlocuită după 1258
cu o cetate de piatră. Fortificaţia mai veche, de la Observator, a avut o
singură fază de existenţă databilă după ultimele cercetări în prima
jumătate a secolului al X-lea, încheiată printr-o incendiere generală.
Este posibil ca distrugerea să fi fost provocată de prima pătrundere a
ungurilor, pe drumul spre Poarta Meseşului.265 Recent s-a descoperit
în apropiere o fortificaţie care poate fi contemporană cu cea de la
Şimleul Silvaniei-Observator, în satul Giurtelecul Şimleului, tot pe
amplasamentul unei foste cetăţi dacice. Prezenţa unui vârf de săgeată
romboidal specific ungurilor sugerează atacarea ei de către aceştia.
Alte două vârfuri de săgeţi s-au descoperit la Aghireş266. Cele două
fortificaţii de pe valea Crasnei, Şimleul Silvaniei-Observator şi
Giurtelecul Şimleului, făceau parte din ducatul lui Menumorout.
După cucerirea cetăţii Zotmar, ungurii au declanşat un atac
spre Poarta Meseşului de pe valea râului Ortelec, punctul de tranzit
dintre Transilvania şi Crişana, pe unde trecea şi principalul drum al
sării. Notarul Anonim afirmă că „Zobolsu şi Thosu şi Tuhutum,
sfătuindu-se împreună, au hotărât ca marginea regatului ducelui
Arpad să fie la Poarta Meseşului. Atunci locuitorii ţării, la porunca lor,
au zidit porţi de piatră şi au făcut o îngrăditură mare de copaci la
marginea regatului”267. Evenimentele se petreceau undeva în
apropiere de Zalău, dar nu chiar la Zalău, deoarece în pasajul imediat
anterior, se afirmă că: „...Tuhutum şi fiul său Horea, plecând din Ziloc,
au venit în părţile Meseşului, la Zobolsu şi Thosu”. Urmele „porţilor
de piatră” au fost identificate în punctul cel mai îngust (70 m) al
trecătorii lungi de 2 km, în cartierul Ortelec din Zalău (punctul La
Strâmtură). Adrian Andrei Rusu presupunea că pasajul menţionat mai
sus se referă la refacerea unor fortificaţii romane268. In epoca romană
s-au construit două ziduri de blocare, unul între culmile Poguiorul
)6î Cosma 2002, 49, 232-233; Bâcueţ Crişan 2006, 833-834; Csok 2012,128-129; Băcueţ Crişan 2012,
288, 296; Băcueţ Crişan 2014, 39-40,48, 93-94, L40; Băcueţ Crişan 2015 a, 25, 29,31.
166 Băcueţ Crişan 2015 a, 27, 29; Băcueţ Crişan 2015 b, 326.
167 GH, cap. XXII (SRH, I, 64; IIR, I, 43, 93; ed. Rady, Veszpremy, 56/57); losipescu 1983, 259; Pop
1996.99-100; Borcea, Ţepelea 1988,77-78; Ţiplic 2006 b, 27-28,100.
168 Rusu A. 1978, 94.
(altitudine 437 m) şi Măguriţa (altitudine 281 m), prevăzut cu trei

turnuri şi o poartă, precum şi altul care ajungea chiar în punctul La
Strâmtură, unde se află un burgus cu dimensiunile de 50 x 65 m. In zona
trecătorii se află şi alte burguri, dar acesta este cel mai vestic punct al
complexului defensiv roman de la Porolissum. Această poartă de
intrare în provincia romană a fost refolosită în evul mediu269.
Localitatea Zalău este atestată în documente începând din 1220
cu numele Ziloc, Zylach270. Fortificaţia din punctul Pâlvâr de pe
teritoriul actualului oraş este amplasată pe un bot de deal la 200-300
m de aşezarea din secolul al X-lea, are o formă ovală şi este înconjurată
cu o palisadă în casete, cu un şanţ în faţă. Pământul de umplutură al
valului este ars la roşu, ceea ce ar putea indica nu o incendiere, ci o
tehnică de construcţie denumită Brandwall în literatura arheologică
(ardere intenţionată în scopul întăririi materialului). Există însă şi
dovada distrugerii fortificaţie printr-o incendiere: resturile unui turn
de lemn de la poarta de sud. Pe baza materialului ceramic, fortificaţia
se poate data începând cu mijlocul secolului al X-lea27‘. Cimitirul de
înhumaţie din apropierea fortificaţiei de la Zalău-Pâlvâr se datează în
prima jumătate a secolului al X-lea şi cuprinde doar morminte de
ritual creştin, cu unele piese de inventar care aparţin culturii Kottlach
(a cărei principală arie de răspândire era situată în Croaţia, Slovenia
şi Austria)272.
Faptele relatate de Anonymus în pasajul de mai sus arată că
ungurii s-au îngrijit de instituirea controlului asupra drumului sării care
venea din Transilvania, încă din timpul agresiunii contra ducatului lui
Menumorout. Poarta Meseşului a rămas hotarul dintre voievodatul
Transilvaniei şi Ungaria273. Chiar şi la începutul secolului al XlV-lea,
despre Ungaria se spunea că era împărţită într-o parte dunăreană şi una
165 Rusu M. 1974, 270-271; Gudea 1989,102-103; Matei A.V. 1996, 63-73; lambor 2005, 98-99; Csok
2010, 641-642; H. Pop, Z. Csâk, Zalău, jud. Sălaj. Punct Cartier Ortelec-Burgus, în Cronica 2010,
250-251.
170 Suciu 1967-1968, II, 268.
rn Bâcueţ Crişan 2014,49-50,142; Băcueţ Crişan 2015 a. 18, 52-58.
173 Cosma 2002, 89-91,161, 240-241; Cosma 2002-2003,3i: Băcueţ Crişan 2012, 283-285, 296; Băcueţ
Crişan 2014,38,142; Băcueţ Crişan 2015 a, 18-22, 25, 29-30,33-52.
Tn Hegyi 2012 83.
transilvană, separate de o pădure care se străbătea în patru zile274. Aşa se

explică afirmaţia lui Anonymus despre marginea regatului. în realitate,
va mai trece un timp până la consolidarea apărării acestei trecători, prin
alte fortificaţii construite în punctele Ortelec şi Moigrad-Măgură la
începutul secolului al Xl-lea, după ce regatul Ungariei a cucerit
Transilvania (vezi capitolul VII).
Aceste fortificaţii din Poarta Meseşului (Zalău-Pâlvâr şi Ortelec)
nu au fost menţionate în Gesta Hungarorum, ele fiind ridicate într-o
perioadă ulterioară cuceririi ducatului lui Menumorout, atunci când
teritoriul respectiv era deja sub dominaţia ungurilor. Din relatarea
războiului împotriva lui Gelou (vezi capitolul VI) nu reiese că acesta
ar fi dispus de vreo fortificaţie în Poarta Meseşului (de care, dacă ar fi
avut-o, s-ar fi folosit). Dimpotrivă, reiese că zona respectivă, care
fusese deja cucerită de unguri, aparţinuse ducatului lui Menumorout,
a cărui limită naturală era chiar această trecătoare275.
întăriturile din Poarta Meseşului construite de unguri erau de
fapt o prisacă {gyepii, în maghiară, indagines în latină), adică o întăritură
făcută din lemne şi bolovani, în care se lăsau porţi de trecere {kapii, în
maghiară), uneori dotate cu turnuri, păzite de grăniceri (drdfc, custodes
confiniorum sau speculatores). Acest sistem de fortificare va fi utilizat în
tot teritoriul care va fi cucerit de unguri în cursul secolelor X-XIII,
deplasându-se după fiecare nouă cucerire. El a fost preluat de la
populaţiile slave din Europa centrală şi de Est (a fost folosit din
Boemia până în Rusia). Toponimele compuse cu gyepii indică
existenţa acestor întărituri, dar cu observaţia că nu în toate cazurile se
referă la graniţe statale (puteau fi şi elemente de protecţie ale unor
aşezări). Poarta Meseşului a fost primul dintre aceste aliniamente
apărate de unguri în înaintarea lor spre est. Toponimia din zonă a
păstrat amintirea acestor porţi: Kapus - Căpuş, Vaskapu - Vaşcapău
(azi Poarta Sălajului), Porcz - Porţ. Dintre acestea, este de remarcat
toponimul Porcz, care redă în pronunţie maghiară un nume preluat
274 Descrierea Europei Orientale, 30, 58. Conform celor mai noi cercetări, textul a fost redactat în
1311 de către un cleric, probabil pentru informarea papei Clement V. Vezi Zivkovic, Petrovic,
Uzelac 2013.
275 în mod eronat, Ţiplic 2006 b, 115-116 consideră că la Poarta Meseşului s-a aflat prima linie de
prisăci a ducatului lui Gelou, parte a unui sistem de fortificaţii liniare preluat apoi de unguri.
de la români: Porţi. Conservarea toponimului de expresie românească

arată că ungurii s-au slujit de vorbitorii acestei limbi la construirea
acelei porţi, ori că era o întăritură preexistentă cuceririi. Forma cea
mai dezvoltată a fortificaţiilor liniare includea fâşii de teren
împădurite, greu accesibile şi nepopulate (gyepuelve)276. Cuvântul
românesc priseacă a avut în evul mediu două sensuri: „întăritură, gard
împrejmuitor” şi „loc din pădure curăţat de copaci”. El apare în
toponimie în legătură cu asemenea locuri defrişate sau cu unele
împrejmuiri, în Crişana, Transilvania, dar şi în Moldova277. Păstrarea
cuvântului de origine slavă în toponime româneşti precum Priseaca
Ampoiului şi Priseaca Secaşului indică existenţa unui sistem de
fortificaţie liniar al voievodatului de la Bălgrad aflat sub dominaţia
Bulgariei278.
A doua etapă a cuceririi voievodatului din Crişana este relatată
în capitolele XXVIII-XXIX. După pierderea părţii sale de nord, de la
Someş până la Porţile Meseşului, Menumorout a încercat să obţină
sprijin din partea Imperiului Bizantin (Anonymus susţine că se
pregătea să meargă în „Grecia”). Ungurii comandaţi de Thosu şi
Zobolsu au declanşat însă un nou atac pe direcţia râul Er
(Humusouer) - Szeghalom (Zeguholmu), intenţionând traversarea
Crişului. Acolo a avut loc o bătălie câştigată de oastea lui
Menumorout, singura de fapt, care a condus la retragerea atacatorilor
la vest de Tisa prin vadul Dorogma (Drugma)279.
în a treia campanie desfăşurată după un timp neprecizat
(capitolele L-LII), ungurii comandaţi de Usubuu şi Velec au declanşat
un nou atac, traversând Tisa pe la Beuldu (Bold). După ce au instalat
tabăra pe malul râului Couroug (Korogy), ungurii au intrat în contact
cu secuii care erau deja instalaţi în zonă. Aceşti secui au devenit
avangarda forţelor care au pornit la atac contra teritoriului care încă
276 Dragomir 1920-1921,149-150,159; Drăganu 1933,419: Popa-Lisseanu 1937,24-25; Horedt 1958, iio-
115; Gockenjan 1972, 6-11; Horedt 1986,158; Bakay 1994, 8; Berend 2001, 24-29; Rusu A. 2005, 296-
299; Sălăgean 2006,106-107, U5; Ţiplic 2006 b, 112-121; Niedermaier 2012,38-44.
277 Stroia 1979,265-273; Brezeanu 2002,226-227. Pentru prisăcile folosite în Crişana până în secolul
al XlII-lea, vezi Borcea 1977, 5, 10, 15. Toponimele din Munţii Bihorului sunt menţionate şi de
Dragomir 1920-1921,160.
278 Horedt 1958,115; Sălăgean 2006, 212.
277 GH, cap. XXVIII-XXIX (SRH, I, 70-71; HR, I, 46-47. 97-98; ed. Rady, Veszpremy. 64/65-66/67);
Pop 1996,100; Borcea, Ţepelea 1988,79, 82-83.
se mai afla sub controlul lui Menumorout. Au traversat Crişul Repede

şi s-au instalat pe malul râului Tekereu (Tekero). Menumorout,
împreună cu familia şi cu parte din oastea sa s-au retras în regiunile
împădurite din nordul Munţilor Apuseni („pădurea Ygfon"), iar altă
parte din oaste a rămas să apere cetatea Biharia. După ce au instalat
tabăra lângă râul luzos (Joszas), ungurii şi secuii au declanşat asediul.
Comandanţii atacatorilor se numeau Usubuu şi Velec. Pe lângă săgeţi,
au fost folosite şi baliste. Asediul a durat 13 zile. Au căzut în luptă 125
dintre ostaşii lui Menumorout, iar din partea inamicilor 20 de unguri
şi 15 secui. Mormintele de pe dealul Şumuleu aparţin ungurilor morţi
în luptă. Nu există urme de distrugere a cetăţii (incendiere), ea fiind
predată după ce atacatorii au umplut şanţurile de apărare şi au
escaladat incinta. După capturarea cetăţii, Menumorout a revenit din
refugiu şi a fost nevoit să capituleze şi să încheie pacea sub forma
contractării unei căsătorii între fiica sa şi Zoltan (Zulta), fiul lui
Arpad280. Acest episod al căsătoriei pare inventat. El avea menirea să
legitimeze în modul cel mai eficient stăpânirea dinastiei arpadiene
asupra Crişanei281. în plus, există o contradicţie. în capitolul L, în care
se relatează a doua campanie contra lui Menumorout, se afirmă că în
acelaşi an s-a născut Zulta (Zoltan)), moştenitorul lui Arpad. Totuşi,
după încheierea războiului (cap. LI), Zulta se căsătoreşte cu fiica lui
Menumorout, cu puţin timp înainte de 907, când - zice Notcirul
Anonim - a murit Arpad (cap. LIII). Desfăşurarea evenimentelor este
imposibilă. Ori Zulta s-a născut de fapt cu mult timp mai înainte, ori
războiul a avut loc mai târziu. Pe de altă parte, chiar descrierea
asediului a fost imitată de Notarul Anonim după una dintre sursele
sale de inspiraţie care a fost menţionată în prolog, romanul despre
cucerirea Troiei atribuit lui Dares Phrygius {Excidium Troiae), compus
în secolul al Vl-lea. De exemplu, expresia terciadecima die (...) ad muros
scalas panere cepit a fost copiată ca atare. Descrierea nunţii a fost
preluată tot de acolo282.
în general. Notarul Anonim a mutat fapte ulterioare în timpul
180 GH, cap. L-Lll (SRH, 1,99-106; IIR, 1,62-65,116-119; e(t- Rady, Veszpremy, 106/107-114/115); Rusu
M. 1982, 363; Pop 1996.101-102; Borcea, Ţepelea 1988, 83-86; Kristo 1996,179; Sfrengeu 2006 b. 5-6.
I8' Brezeanu 2002,173.
281 GH, ed. Rady, Veszpremy, iii.
primului duce, Arpad. Bazându-se pe izvoare orale (pe tradiţiile

conservate în mediul nobiliar), precum şi pe unele Gesta mai vechi,
care, la rândul lor, au consemnat asemenea tradiţii, opera Notarului
Anonim a fost în mod inevitabil viciată de caracterul defectuos al
transmiterii informaţiilor pe cale orală. Tradiţia orală este anti-
cronologică, în sensul că alterează datarea evenimentelor. Timpul
memoriei orale colective aboleşte raporturile cronologice reale şi
focalizează evenimente din momente diferite în jurul câte unui
personaj considerat exemplar, precum Traian în cazul memoriei
populare a romanităţii orientale2®3. Aproape toate episoadele sunt
atribuite epocii lui Arpad, ele se concentrează în jurul eroului
întemeietor al Ungariei. Urmaşii lui Arpad până la Ştefan I sunt
pomeniţi foarte sumar, tocmai pentru a sublinia faptul că
protagonistul operei este Arpad. Pentru a-i construi un prestigiu
dătător de legitimitate, lui Arpad îi sunt atribuite toate cuceririle şi
raidurile victorioase întreprinse de războinicii maghiari, deşi acestea
au continuat mult timp după 907284. De aceea, nu putem avea
încredere absolută în încadrarea cronologică a evenimentelor, aşa
cum rezultă din textul Gestei Hungarorum. Astfel, nu putem fi siguri că
luptele cu Menumorout, Glad şi Gelou s-au petrecut în timpul lui
Arpad, adică în primii ani ai secolului al X-lea. Doar în privinţa
războiului contra lui Menumorout, este posibilă, dar nu certă, această
datare timpurie, deoarece acţiunea a fost o continuare firească a
atacării ţării lui Salanus.
Nici măcar nu se ştie cu certitudine când a fost scrisă Gesta
anonimă. La ceea ce am discutat în lucrarea anterioară2®5, s-a adăugat o
nouă piesă în dosarul problemei. Tudor Sălăgean a propus o datare
timpurie a izvorului, după Bela I (1060-1063), pentru că nu cuprinde nici
o aluzie la situaţii din secolul al Xll-lea. Cel mai târziu eveniment ar fi
canonizarea regelui Ştefan I din 1083, amintită indirect prin desemnarea
sa ca sanctus286. Demonstraţia sa este aparent convingătoare în privinţa
datării, dar nu ţine seama de ceva ce o contrazice: menţionarea cnezatelor
,8J Madgearu 2002, 28-35.

,l4 Macartney 1940, 211; Macartney 1953, 66; Panaitescu P.P. 1969,230; Mladjov 1998,109.118.
,8î Madgearu 2005 a, 15-20.
286 Sălăgean 2008,461-480.
ruseşti Vladimir (din Volhynia) şi Halici, cu numele Lodomer şi Calicia,

precum şi a Rusiei cu numele de Suzdal.287 Statul Halici s-a format în 1141,
când acest oraş a devenit reşedinţa cneazului Vladimirko Volodarovich
(1104-1152), cel care a unificat cnezatele Przemysl, Zvenyhorod şi
Terebovlya. Intre Ungaria şi cnezatul de Halici s-au stabilit relaţii încă din
epoca regelui Bela II (1131-1141). Ulterior, Bela III (1172-1196) a încercat să-I
pună pe fiul său Andrei principe în Halici prin campania din 1188-1189.
Ajuns rege. Andrei II s-a străduit să impună autoritatea Ungariei asupra
acestui stat rusesc. în 1199, cneazul Roman Mstislavich din Vladimir a
anexat cnezatul de Halici cu ajutorul Poloniei, iar după moartea acestuia
în 1205, regele Ungariei Andrei II şi-a arogat titulatura de rege al Caliciei
şi Lodomeriei288. Acest titlu ar putea fi un criteriu şi pentru datarea Gestei
Hungarorum chiar în jurul acelui an (autorul fiind astfel fostul notar al lui
Bela III). în cazul numelui Suzdal {Ruscia, que Susdal vocatur), acesta
indică o dată posterioară anului 1169, când acest oraş a preluat poziţia
Kievului, distrus atunci de Andrei Bogoliubski din Suzdal.289
Dacă Menumorout a fost lăsat la conducerea ducatului său, sub
dominaţia lui Arpad, după cum pretinde Notarul Anonim, atunci se
poate presupune că o parte micşorată din formaţiunea statală din
Crişana a supravieţuit până când va fi desfiinţată, atât prin
expansiunea ducatului condus de Achtum până la Crişul Alb, cât şi
prin acţiunile de unificare teritorială întreprinse de regele Ştefan I la
începutul secolului al Xl-lea (vezi capitolul VII). Aceasta a fost prima
etapă a extinderii dominaţiei ungurilor în teritoriile populate de
români, încă înainte de formarea regatului Ungariei (încoronarea
ducelui Vajk, creştinat cu numele de Ştefan, în anul 1000). Treptat,
Crişana va fi împărţită între cele trei comitate care vor face parte din
structura militară şi administrativă a regatului Ungariei ale cărei baze
au fost puse de Ştefan I: Zarand, Bihor şi Szolnok. Cetatea de la
Biharea va deveni sediul comitatului Bihor (Byhor). Primul său
conducător menţionat de documente este un anume Stephanus, comes
Byhoriensis (în anul 1067). Nu se cunoaşte însă când a fost înfiinţat
187 GH, cap. vil, XI (SRH, 1,42,49 = IIR, 1,29,33,76. 83; ed. Rady, Veszpremy, 20/21,32/33).
188 Font 1990, 9-17; Franklin, Shepard 1996,329,366-367; Font 2000,175-178; Pînzar 2016,42.
789 Macartney 1940,147.
comitatul (este posibil, chiar din vremea lui Ştefan I). Cetatea Biharea
a suferit o gravă distrugere în cursul atacului pecenegilor din 1068,
care a afectat o mare parte din regatul Ungariei. După aceea, rolul ei
a fost preluat de Oradea (Vârad, Varadinum), oraşul format după
înfiinţarea mănăstirii ctitorite de regele Ladislau I. Acolo a fost mutată
în 1113 episcopia care existase la Biharea. Comitatul a păstrat numele
primei reşedinţe deşi Oradea, evoluând, a devenit noul său centru.
Biharea a mai existat ca aşezare de tip urban până la sfârşitul secolului
al XVII-lea290. Instituirea comitatului nu a condus şi la desfiinţarea
formelor locale de organizare a românilor. In secolele XIII-XIV încă
mai existau voievozi ai românilor în Crişana, iar cnezatele,
transformate treptat în districte româneşti, vor supravieţui până la
începutul secolului al XVIII-lea291.
Cele mai vechi morminte maghiare din Crişana sunt cele de la
Biharea-Şumuleu, datate cu siguranţă în timpul atacului contra
cetăţii. La sud de Oradea, în punctul Salca-Gheţărie, a fost cercetată
altă necropolă care se poate data începând din prima jumătate a
secolului al X-lea. Ea nu a putut fi investigată integral, iar informaţiile
provenite din mai multe campanii de săpături au fost abia recent
analizate. La vest şi nord de Oradea există şi alte necropole maghiare
din prima jumătate a secolului al X-lea, la Tărian, Biharkeresztes şi
Ârtând (eventual şi Galoşpetreu, a cărei atribuire etnică rămâne
neclară)292. Ele indică începutul extinderii ungurilor în zona din
apropierea reşedinţei de la Biharea, după cucerirea acesteia.
Prin cercetările începute de Joseph Hampel şi duse la bun
sfârşit de Attila Kiss, Mechthild Schulze-Dorrlamm şi Csanâd Bâlint
s-a putut stabili că orizontul arheologic vechi maghiar este
caracterizat de următoarele piese: săbii de provenienţă orientală
(adeseori încrustate cu argint), pandantive cu decor palmetiform.
1,0 Chr. Hung. Saec. XIV, cap. 102 (SRH, I, 366; IIR, XI, 55,175); Wenzel, Codex, I, 26 (nr. 4); Pascu
•979. 251; Borcea, Ţepelea 1988, 88, 92; Pascu 1989, 120; Borcea 1990, 159-173; Roşu 1992, 101-106;
Rusu A. 1996,14; Pop 1996, iii; Kristo 1998, 63; Borcea 2001, 89-93; lambor 2005, 22; Sfrengeu 2006
a, 103-105; Niedermaier 2016,108-109.
I,, Gliick 1976,79; Borcea 1982,123-159; 161-168; Pascu 1986, 528-530; Popa, Căpăţână, Lukăcs 1987,
61-105; Borcea, Ţepelea 1988.106-in; Borcea 1989,181-203; Pascu 1989, 64-66.
1,2 Chidioşan 1965, 237-243; Heitel 1994-1995,419-421; B6na 2001, 291-294; Cosma 2002, 84, 88,190-
191, 208-209; Lakatos 2003, 212-226; Harhoiu, Gâll, Lakatos 2010, 83-132.
scăriţe de şa în formă de pară, aplice în formă de inimă şi altele. De

obicei, bărbaţii se înmormântau cu fragmente din caii lor (capul şi
picioarele). înhumarea cu bucăţi din cadavrul calului a fost treptat
abandonată, astfel că prezenţa oaselor de cal şi a harnaşamentului
este un criteriu de datare în perioada timpurie (dar nu totdeauna
sigur). Obiectele menţionate apar, de regulă, în situri databile până
prin deceniul al patrulea al secolului al X-lea (cronologia absolută a
fost stabilită pe baza monedelor din morminte)293. O serie de
morminte de războinici maghiari din primele două treimi ale
secolului al X-lea, grupate în partea de sud a Crişanei, atestă o
pătrundere pe valea Mureşului dinspre Tisa: Arad-Ceala, Sânpetru
German, Mâsca, Şeitin, Şiclău. Ele se află în prelungirea grupului de
cimitire şi morminte izolate din jurul confluenţei Tisa-Mureş, de pe
teritoriul actual al Ungariei şi al Serbiei (nordul Vojvodinei)294.
Tot în partea de sud a Crişanei, adică în apropiere de valea
Mureşului şi chiar pe malul de nord al acesteia, au fost cercetate
necropole de tip Bjelo-Brdo care şi-au început existenţa după mijlocul
secolului al X-lea. La Nădlac (jud. Arad) au fost dezvelite 13 morminte
dintr-o necropolă situată la 2 km nord de cursul Mureşului. Acest grup
de morminte se datează în a doua jumătate a secolului al X-lea şi la
începutul secolului al Xl-lea, pe baza ofrandelor funerare (fragmente
de cai), a pieselor de harnaşament (scăriţe de şa, zăbale) şi a
armamentului (vârfuri de săgeţi, tolbe). Restul inventarului din
morminte este şi el tipic pentru faza I a culturii Bjelo-Brdo. Studiul
antropologic a evidenţiat predominarea tipului nordic-
protoeuropoid295. Mai spre amonte, la Pecica (jud. Arad), punctul
Şanţul Mare, există o necropolă de peste 300 de morminte, parţial
cercetată în mai multe rânduri, începând din 1898 şi până în 1964.
Majoritatea mormintelor se datează în secolele XTXII, dar există şi
piese de inventar specifice pentru a doua jumătate a secolului al X-lea
(inele, cercei, brăţări, aplice, vârfuri de săgeţi, scăriţe de şa, un
Kiss 1985; Schulze-Dorrlamm 1988; Bâliru 1991.

1,4 Mărghitan 1965,581-586; Gliick 1980,93; Kiss 1985, 255-257, 265; Bâiint 1991,207-209,241,243, 247;
Heitel 1994-1995, 401: Bona 2001, 296; Cosma 2002, 164, 198-199, 228; Mărginean 2013, 99-uo;
Mărginean 2014,343-354; Gâll, Mărginean 2015, 265-304.
!95 Mărginean, Huszarik 2007,17-56; Băbău, Andreica, Mărginean 2008,191-206.
fragment de zăbală)296. Aceste cimitire se află în zona dintre Crişul Alb

şi Mureş unde există două fortificaţii cu val de pământ de formă
patrulateră, similare cu cea de la Biharea.
Se consideră că această parte de sud a teritoriului care fusese
stăpânit de Menumorout a fost ocupată mai întâi, din nevoia de a
controla valea Mureşului. Conform acestei interpretări a lui Călin
Cosma, şi fortificaţia de la Arad-Vladimirescu (vezi capitolele V şi VII)
s-ar încadra alături de Zărand şi Pâncota într-un grup de cetăţi ridicate
de unguri pentru a controla valea Mureşului, cândva în a doua
jumătate a secolului al X-lea297. Problema rămâne deschisă, deoarece
nu este clar dacă valea inferioară a Mureşului era deţinută de unguri
sau de voievodatul de la sud de râu, contra căruia se va purta războiul
din 934 (vezi capitolul V). în aceste două fortificaţii din judeţul Arad
s-a recoltat de la suprafaţă ceramică din secolele XI-XII. Pe baza
tehnicii de construcţie similare a fost presupusă contemporaneitatea
lor cu cetatea de la Biharea298. Ulterior, o cercetare efectuată la
Pâncota a stabilit datarea valului de pământ în secolul al Xll-lea2". O
necropolă de tip Bjelo-Brdo din a doua jumătate a secolului al X-lea
s-a descoperit la Sălacea300, adică într-unul dintre punctele cheie de
pe drumul sării (unde în evul mediu a funcţionat un depozit regal de
sare). Documentul din 1067 amintit mai sus, care atestă pentru prima
oară şi localitatea Sălacea (Zoloch), denumeşte acest drum magna via}01.
Descoperirile arheologice (necropolele) concordă cu altă
informaţie din Gesta Hungarorum: constituirea unui comitat de Zărand
după supunerea ducatului lui Menumorout şi cu doi ani înainte de
moartea acestuia502. Desigur, termenul de comitat este anacronic
pentru vremea lui Arpad, dar este de reţinut existenţa unei tradiţii
despre instituirea timpurie a stăpânirii ungurilor în această zonă de la
2.6 Mărginean 2011, 221-253.

2.7 Cosma 2002,53-54,162, Cosma 2002-2003,36-37.
2.8 Cosma 2002, 51, 212, 241-242.
2« D. Maieu Istrate, F. Mărginean, C. Toma, C. Neaţu, Pâncota, or. Pâncota, jud. Arad, în Cronica
2005, 255-256.
s“ Cosma 2002, 89-92.134,135, 222-223; Cosma 2002-2003,31: Lakatos 2008. 23-44 (care a precizat
datarea corectă).
,01 lambor 1982, 81.
502 GH. cap. LII (SRH, 1,106; IIR, I. 65,119; ed. Rady, Veszpremy, 114/115): Veluquio dedit comitatum
de Zarand.
nord de valea Mureşului, acolo unde s-au descoperit mai multe

morminte de războinici. Numele Zărand este el însuşi o problemă. S-
a presupus o etimologie sarmatică prin comparaţia cu cuvântul
iranian zaranya, „aur”, fiindcă sarmaţii au locuit în apropiere în
secolele II-IV. O inscripţie de la Tanais (oraşul de la gura Donului) din
228 d.Hr. atestă numele de persoană Zârandos. Ca termen de
comparaţie s-a propus şi cuvântul osetin zărond („bătrân”)303. Primele
atestări ale numelui comitatului dau forma Zarand, Szarand sau
Sarand (în 1213, 1214 şi 1232). Deocamdată, originea numelui Zărand
rămâne neclarificată, lingviştii nereuşind să ajungă la o concluzie. El
este atestat şi ca antroponim, într-un document din 1237. Comitatul a
fost constituit în jurul anului 1260304.
Instalarea secuilor în Câmpia Crişanei ca paznici ai graniţei
existente în secolele X-XI este confirmată de toponimele care au
moştenit numele lor, atestate documentar abia din secolul al XlII-lea:
Szekelytelek (Sititelec) şi Szekelyhid (Săcuieni). Alt toponim din zonă
este format pe baza numelui clanului secuiesc Telegdi (Tileagd).
Localităţile se află în câmpia de la sud şi nord de Oradea. De aceea, se
presupune că prima zonă unde au fost colonizaţi secuii în Crişana se
afla aproximativ între Tileagd şi Săcuieni, dar după ce a fost desfiinţat
ducatul care fusese condus de Menumorout305. în ultimele decenii ale
secolului al XTlea în Crişana vor fi colonizaţi şi pecenegi, cu acelaşi
rol de apărători ai fortificaţiilor lineare, ei luând locul secuilor cttre au
fost mutaţi de acolo în Transilvania, pe noul hotar de pe valea
Mureşului. în toponimia locală, pecenegii sunt atestaţi prin numele
dat lor de către unguri, Besenyd, în documente datate începînd
din 1202306.
3°’ Drăganu 1933,306-307; Sâm petru 1992,144-145. Contra originii sarmatice: Iordan 1963,537-538.
îO'i CD, IV/i, 81; Popescu 1973,311; Gluck 1976,78-79; Gliick 1980,93; Dudaş 1981,31; Pascu 1989.120;
lambor 2005, 28; Niedermaier 2012,73-74.
305 Gyorffy 1942,136,139-140; Pascu 1971, iio; Gockenjan 1972,122-123; Pascu 1989, 98; Dumitraşcu
1994, 249; Sfrengeu 2006 b, 5.
3°6 Gockenjan 1972,107-108; Sfrengeu 2006 b, IO; Crişan 2on. 102-105.
Capitolul V.
Pătrunderea ungurilor în teritoriul dintre Tisa,
Mureş, Dunăre şi Valea Cernei
Ajuns sub dominaţia Bulgariei în jurul anului 824, teritoriul

actualului Banat (inclusiv cel din Serbia) nu a putut ieşi de sub ea
decât după moartea marelui ţar Simeon (927), când statul a intrat într-
o perioadă de declin militar. în 926, el suferise o gravă înfrângere din
partea regelui croat Tomislav (910-928), iar urmaşul său Petru (927-
969) a preferat să menţină pacea cu Imperiul Bizantin307. Cronicarul
Theodor Daphnophates (care a scris ultima parte din completarea la
cronica lui Theophanes) afirma că: „Atunci când popoarele din jurul
Bulgariei - croaţii, turcii (ungurii) şi alte popoare - au aflat despre
moartea lui Simeon, ele au hotărât să întreprindă o expediţie împo
triva bulgarilor"308.
Acestea sunt împrejurările în care s-a format la nord de Dunăre
şi est de Tisa o formaţiune statală independentă faţă de Bulgaria.
Ducatul condus de Glad s-a constituit pe baza unor structuri
teritoriale evoluate prin unirea obştilor săteşti, şi care au fost obligate
la plata unui tribut către stăpânirea bulgară. Când această stăpânire a
slăbit, teritoriul a putut evolua independent, sub conducerea lui Glad,
care a rupt legăturile de dependenţă faţă de puterea de la sud de
Dunăre. în acest sens se poate interpreta afirmaţia că el a „ieşit din
Vidin”309. Notarul Anonim a consemnat existenţa acestui ducat cu
prilejul descrierii raidului întreprins de un grup de războinici unguri
contra Bulgariei şi Imperiului Bizantin, în anul 934. Până atunci,
ungurii prădaseră aproape în fiecare an oraşele din Europa centrală şi
m Fine 1991,157.
308 Theophanes Continuatus, 412.
309 Bejan 1987,41 şi Bejan 1995.108,126-127 consideră că Glad a fost ajutat de pecenegi pentru a fi
confirmat conducător de către ţarul Simeon, Ia Vidin (Pop 1996, 119 este sceptic în această
privinţă). Brătianu 1993, 366 o considera o consecinţă a luptelor dintre păgâni şi creştini din
timpui ţarului Vladimir (889-893).
apuseană, fără a întâmpina nici o rezistenţă serioasă din partea

cavalerilor apuseni, neobişnuiţi cu modul de luptă al acestora. Insă, la
15 martie 933, la Riade (probabil lângă Merseburg, în Turingia), regele
Germaniei Heinrich de Saxonia a reuşit să-i atragă pe războinicii
maghiari în interiorul dispozitivului cavaleriei sale grele. Eşecul pe
care l-au suferit i-a determinat pe unguri să caute şi alte locuri de
pradă. Nu întâmplător, primul raid spre sud-est a avut loc în anul
imediat următor310.
Informaţiile despre atacarea ducatului condus de Glad apar în
două capitole din Gesta Hungarorum: XI şi XLIV. Capitolul XI conţine
doar o referire sumară, introdusă în pretinsul discurs al „ducelui din
Galiţia": „Teritoriul însă care se întinde de la fluviul Mor[u]s până la
fortăreaţa Urscia l-a ocupat un oarecare duce cu numele Glad, care a
ieşit cu ajutorul cumanilor din fortăreaţa Vidin, şi din ai cărui urmaşi
s-a născut Ohtum (...).”311 Relatarea despre Glad din capitolul XLIV
este, de fapt, prima parte a unei povestiri mai ample despre isprăvile
căpitanilor Zuard, Cadusa şi Boyta, care, după ce l-au înfrânt pe Glad,
au plecat mai departe într-o incursiune în „Grecia”. La rândul ei,
această povestire constituie o digresiune în cadrul naraţiunii
principale, căci firul acesteia este întrerupt în prima jumătate a
capitolului XLIV, în momentul poposirii lui Arpad în insula Csepel,
fiind reluat în capitolul XLVI, după terminarea relatării despre
campania celor trei căpitani. Notarul Anonim a acordat campaniei
celor trei o importanţă secundară, deoarece titlul capitolului este De
insula Danubii.
în capitolul XLIV, se arată cum Arpad a hotărât „să trimită o
armată împotriva ducelui Glad care avea domnie [dominium] de la
fluviul Morus până la fortăreaţa Horom”. Ungurii au traversat Tisa la
Kenesna (Kanisza) „şi au descălecat lângă râul Seztureg312. Şi nu s-a
aflat nici un duşman care să ridice mâna împotriva lor, fiindcă groaza
cuprinsese pe toţi oamenii din acea ţară. Şi, plecând de aici, au ajuns
în părţile de la Beguey (Bega) şi aici au rămas timp de două săptămâni.
,l0 Spinei 2006,108-109.

3,1 GH, cap. XI (SRH, 1,49: IIR, I, 34, 83; ed. Rady, Veszpremy, 32/33).
3,î Csesztiireg, la sud de Kikînda. Identificările au fost făcute de Bizerea, Bizerea 1978, 2-4. Vezi şi
Gyuris 1995,404-406; Pop 1996,113.
până ce toţi locuitorii din acea patrie, de la Morisius până la râul

Temes, li s-au supus şi au primit pe fiii lor ca ostateci. Apoi, plecând
cu oastea, au venit la râul Temes şi şi-au aşezat tabăra lângă Vadul
Nisipurilor3’3. Şi când au voit să treacă peste râul Temes, le-a ieşit
înainte Glad, din neamul căruia se trage Ohtum, ducele acelei patrii,
împreună cu o mare armată de călăreţi şi de pedeştri, cu ajutorul
cumanilor şi bulgarilor şi blacilor”. A doua zi, o jumătate din oastea
ungurilor comandată de Cadusa a traversat râul undeva mai la vale,
efectuând o manevră de încercuire a forţelor lui Glad, obţinând o
victorie. “Duşmanii cădeau înainte-le, ca snopii după secerători. Şi în
acest război au murit doi duci ai cumanilor şi trei cneji ai bulgarilor.
Şi însuşi Glad, ducele lor, numai luând-o la fugă, a putut să scape, şi
armata sa întreagă s-a topit ca ceara în faţa focului şi a pierit de
ascuţişul săbiilor. Apoi Zuard şi Cadusa şi Boyta, plecând de aici, au
venit victorioşi spre hotarele bulgarilor şi şi-au aşezat tabăra lângă
râul Ponoucea3’4. Iar ducele Glad, luând-o la fugă, după cum am spus
mai sus, a intrat de teama ungurilor în fortăreaţa Keuee (Kuvin). Şi, a
treia zi, Zuard şi Cadusa, precum şi Boyta, din al cărui neam se trage
Brucsa, orânduindu-şi armata împotriva fortăreţei Keuee, au început
să dea lupta. Văzând aceasta, ducele lor Glad le-a trimis soli şi a
început să ceară pace, dăruindu-le de bună voie fortăreaţa, împreună
cu diferite daruri. Apoi, mergând de aici, au cucerit fortăreaţa
Ursoua”. Mai departe, se arată cum Arpad a încuviinţat ca Zuard şi
Cadusa să atace Grecia. Drept care, după cum se spune la începutul
capitolului XLV, „după trecere de câteva zile, Zuard şi Cadusa,
împreună cu întreaga lor armată, înălţând steagurile cu insignele lor,
au trecut peste apa Dunării şi au cucerit fortăreaţa Borons", adică
Branicevo3’5.
„Blacii", bulgarii şi „cumanii” care, potrivit Notarului Anonim,
luptau în oastea lui Glad, nu reprezintă o consemnare a compoziţiei
etnice a populaţiei ducatului, aşa cum s-a afirmat, forţând izvorul3’6.
Textul nu spune decât că Glad a beneficiat de ajutorul militar al
113 Foeni (magh. Fdveny = 'nisip").

3M Un vad siniat undeva între Uzdin şi Idvor.
313 GH, cap. XLIV-XLV (SRH, 1,89-93; JIR. I. 57-59. iio-ii2; ed. Rady, Veszpremy, 94/95-98)99).
3,6 Pascu 1971,51; lambor 2005, 251.
acestor grupuri etnice. Se poate totuşi considera că populaţia

ducatului lui Glad era majoritar românească, întrucât nu există nici
un motiv de a contesta continuitatea romanică şi românească în
Banat, de-a lungul secolelor IV-X. S-a emis părerea că alianţa dintre
bulgari, cumani şi blaci ar fi o transpunere a unor informaţii de
origine bizantină referitoare la statul Asăneştilor sau a unor date
preluate din relatări despre Cruciada a IlI-a din 1189, adică de exemplu
din Historia de expeditione Friderici imperatoris atribuită monahului
Ansbertus, care l-a însoţit pe împăratul Frederic I Barbarossa (1155-
1190) în drumul său spre Constantinopol3'7. Totuşi, opinia respectivă
nu ţine seama de posibilitatea ca numele Cumani să se refere nu la
cumanii veritabili, ci la altă populaţie tiircică, din secolul al X-lea
(kavarii sau pecenegii), fapt admis de mai mulţi cercetători3'8.
Din amănunţita descriere reiese că ungurii au plecat dintr-o
zonă cunoscută prin densitatea de vestigii vechi maghiare, cea din
apropierea confluenţei Mureş-Tisa, şi au înaintat prin zona deschisă
din vestul Banatului. Există un detaliu neverosimil în relatarea
Notarului Anonim. Dacă ungurii au ajuns până la Orşova, de ce nu au
trecut Dunărea pe acolo şi s-au întors către vest, spre Branicevo, o
cetate care de fapt nu a existat înaintea secolului al XTlea ? Cum au
ajuns călăreţii maghiari de la Kuvin la Orşova, ştiind că drumul trece
prin Cazane şi este greu accesibil? De fapt. Orşova nu a fost atacată cu
ocazia acestui raid. Nu avea sens această deviere de la direcţia
principală de atac, care era teritoriul sud-dunărean. Tocmai din cauza
acestei desfăşurări ciudate a evenimentelor s-a presupus că
Urscia/Ursoua ar fi de fapt Vârşeţ3'9, dar aceasta este imposibil, căci
denumirea veche maghiară a localităţii era Er-Som!yâ, atestată din
1227. Vrsac este un nume introdus de către sârbi în secolul al XV-lea
(derivă din vrh, „vârf’)320. Este mai probabil ca, după cucerirea
517 Macartney 1940,148-150,154, 212; Macartney 1953,79,82; GyorfEy 1965,45-46; Deletant 1991,337;
Eggers 1995,329; Mladjov 1998,115; Makkai 2001.335-336,341.
Î,B Onciul 1968,1, 580; Pârvan 1990, 52; Decei 1978, 67; Macartney 1953, 73-74: Bako 1975, 245-246;
Rusu M. 1975, 204; Mesterhâzy 1978, 322; Ciocîltan V. 1987, 450; Pop 1996, 117; Spinei 1990, 129;
Spinei 2006, 90.
3I’ Bizerea, Bizerea 1978, 4-5. Ideea a fost acceptată de Ţeicu 1998, 200 şi Oţa 2008, t8, 20 (care
consideră că existenţa unor descoperiri maghiare din secolul al X-lea este un argument pentru
localizare).
JJ0 Halasi-Kun 1976, 299; Achim 2000,171; Krstic 2010, 86.
fortificaţiei de la Cuvin, ungurii să fi trecut Dunărea pe la Banatska

Palanka (Ram, Horom). De acolo, ei puteau înainta pe valea Moravei,
care era calea cea mai uşoară de acces către interiorul Peninsulei
Balcanice.
Notarul Anonim a introdus în relatare cucerirea Orşovei şi a
cetăţii Branicevo, fiindcă avea nevoie să legitimeze stăpânirea sau
cucerirea acestor puncte strategice de către Ungaria. Dacă el scria la
începutul secolului al XlII-lea, atunci era contemporan cu disputa
dintre Ungaria şi ţaratul româno-bulgar asupra regiunii Belgrad-
Vidin, din anii 1199-1204, în care oraşul Branicevo a trecut de la un stat
la altul şi înapoi. Mai mult, loniţă a extins pentru scurt timp dominaţia
sa şi la nord de Dunăre, pe valea Cernei321. Astfel, inventarea cuceririi
Orşovei era justificată în perspectiva concepţiei generale a Notarului
Anonim. Chiar şi dacă s-ar admite datarea timpurie a operei sale, pe
la mijlocul secolului al Xll-lea, tot ar exista un motiv pentru a acorda
atenţie acestei regiuni, fiindcă ea a fost disputată şi în războaiele
dintre Ungaria şi Imperiul Bizantin, din anii 1150-1155322. S-a sugerat
chiar că descrierea luptelor contra Iui Glad ar fi fost influenţată de o
relatare a campaniei purtate în acea zonă de împăratul loan II
Comnen, în 1128323.
Numele Orşova este de origine slavă, ca şi alte toponime
bănăţene formate cu sufixul ova (derivat din -ovo): Cladova, Drencova,
Dubova etc. Cele mai vechi atestări, în afara celor din Gesta
Hungarorum, au formele; Ursoa, Orsuua (1349) şi Orsva (1351)324.
Prototipul este probabil un toponim slav Ursova, similar cu Hărşova
din Dobrogea.
Teritoriul stăpânit de Glad se întindea de la Mureş până la
Dunăre, unde se aflau cetăţile Horom (sau Ram, actuala localitate
Banatska Palanka), Keve (Kuvin) şi Urscia (Orşova). Este posibil ca
voievodatul lui Glad să se fi extins şi pe malul drept al Clisurii Dunării
(dovadă fiind toponimul IQadovo). La Kuvin nu s-a descoperit până în
prezent nici o fortificaţie din secolul al X-lea pe locul sau în apropierea
5,1 Madgearu 2016,124-132.

3“ Madgearu 2018,142-147.
m Brătianu 1972, iio. Pentru războiul din 1128, vezi Madgearu 2018,141-142.
314 Suciu 1967-1968, II. 20; Matei Ş. 1982, to6.
celei care a funcţionat în secolele IV-VI, dar situl a fost locuit în acea
vreme. De asemenea, se presupune că Horom a fost refăcută pe
ruinele fortului roman din secolele IV-VI, capul de pod nordic al
fortificaţiei Lederata. Numele provine din sud-slavul haram, „biserică
fortificată”325. Localitatea Kuvin (cu numele vechi Timbisko) a fost
sediu de parohie în cadrul episcopiei de Branicevo, care a fost
constituită în arhiepiscopia de Ohrid, în anul 1020, pe baza
structurilor ecleziastice moştenite de la Bulgaria ţarului Samuel326.
Există o spadă descoperită la Kuvin (în patrimoniul Muzeului
Banatului din Timişoara), care se poate data cel mai probabil la
începutul secolului al X-lea327. O spadă similară cu cea de la Kuvin s-a
descoperit într-un mormânt de înhumaţie orientat N-S, din secolul al
X-lea, la Tekija (localitate situată pe malul drept al Dunării, vis-â-vis
de Orşova)328. Această aşezare amplasată pe locul unui fost castru
roman (Transdierna) a putut face parte şi ea din voievodatul lui Glad.
Mormântul respectiv a aparţinut eventual unui războinic nomad
(kavar sau peceneg), deoarece orientarea sa era diferită de cea
creştină. Altă spadă din secolul al X-lea s-a descoperit chiar la Orşova
(scoasă din apele Dunării)329, iar alta, datată cel mai probabil în a doua
jumătate a secolului al X-lea, provine de la Banatski Brestovac (între
Kuvin şi Belgrad)330. Aceste spade de producţie apuseană fără context
arheologic cunoscut pot fi atribuite ori războinicilor unguri, ori celor
din statul bulgar, ori celor din voievodatul lui Glad.
în izvor nu se arată explicit care era reşedinţa lui Glad331.
Cetăţile de la Kuvin şi Orşova sunt amintite doar ca locuri de refugiu
în faţa ofensivei ungurilor. Totuşi, este posibil ca această reşedinţă să
se fi aflat la Orşova. O asemenea amplasare excentrică sugerează
dependenţa iniţială de Bulgaria (reşedinţa a fost mai întâi un cap de
515 lambor 2005, 68-70. Pentru fortificaţiile romane târzii de la Kuvin şi Banatska Palanka, vezi
Madgearu 2011, 48-49,176-177, 217.
316 Madgearu 2018, 56-57.
327 Pinter 2007,73-75.
328 Jankovic 1983,58, fig. IV/i.
323 Bălint 1991, 245; lambor 2005, 65.
330 Aleksic 2004, 251-265.
331 Fără nici un temei, Rusu M. 1979, 57 (şi Rusu M. 1982, 364-365) o amplasează la Morisena,
reşedinţa lui Achtum (vezi capitolul VII). Din ceea ce se cunoaşte, acea cetate a fost fondată de
Achtum.
pod al Bulgariei, la fel cum va deveni Severinul în 1199). Vestigiile

antice şi medievale de la Orşova au fost distruse în timpul construirii
lacului de acumulare al hidrocentralei Porţile de Fier I, iar cercetările
arheologice de salvare întreprinse în grabă nu au putut stabili nimic
precis în privinţa sitului medieval. Totuşi, unele monede bizantine
recuperate”2 arată că Orşova a fost locuită în secolele IX-X şi că
aşezarea avea contacte cu spaţiul sud-dunărean. Este posibil ca
fortificaţia din secolul al X-lea să se fi aflat pe acelaşi amplasament cu
cea din secolul al XlV-lea3”. în orice caz, alte descoperiri arată că
ungurii au pătruns într-un fel sau altul la Orşova cândva în prima
treime a secolului al X-lea, confirmându-se astfel ceea ce scria Notarul
Anonim: două morminte cu accesorii vestimentare specific maghiare
şi cu monede france şi italiene emise în primele două-trei decenii ale
secolului al X-lea, provenite din jafurile întreprinse de unguri în Italia
sau în alte locuri”4. Adrian Bejan presupunea că Glad avea reşedinţa
într-o cetate din apropierea râului Timiş, menţionată de Notarul
Anonim, dar nenominalizată”5. La această cetate se referă şi alţi
autori”6. în realitate, izvorul nu a consemnat nici o cetate a lui Glad în
apropierea râului Timiş. în relatarea raidului se afirmă că ungurii şi-
au instalat tabăra lângă Timiş, la locul denumit Vadum Arenarum:
venerunt versus fluvium Temes et castra metati sunt iuxta Vadum
Arenarum. De fapt, castra metati înseamnă „au instalat tabăra”. Nu este
vorba de nici un castrul”7
în Banat s-au descoperit numeroase cimitire şi morminte
izolate (sau obiecte fără context cunoscut) care aparţin orizontului
vechi maghiar, adică din prima treime a secolului al X-lea. Cu alte
cuvinte, ungurii se aflau deja acolo, atunci când a avut loc conflictul
lor cu Glad. Se observă însă că aproape toate aceste descoperiri
maghiare vechi se concentrează numai pe valea Mureşului, la vest de
î)! Monede de aur de la Roman I (921-927) ţi Nikephor II (963-969), precum şi o monedă de bronz
de la Leon VI (886-912): Kovâcs L. 1989, 51; Oberlănder-Tâmoveanu 2003, 72-73. Locuirea de Ia
Orşova din secolele IX-X este atestată şi de ceramică (Cosma 1992, 231-235).
333 Matei Ş. 1982,104.
334 Kovâcs L 1989, 51; Bona 2001.302; lambor 2005, 65.
333 Bejan 1995,126.
336 Rusu M. 1982,363 (amplasează Ia Foeni); Rusu M. 1984,187; Pop 1996,120.
337 Madgearu 1998, 200. Fără a cunoaşte acest studiu, lusztin 2011,22 observă aceeaşi eroare.
Lipova, precum şi în nord-vestul Banatului, în zona care, din punct de

vedere geografic, este o prelungire a pustei dintre Dunăre şi Tisa. Ele
sunt, de asemenea, în continuitate teritorială cu cele din sudul
Crişanei amintite în capitolul anterior,338 precum şi cu cele din jurul
oraşului Szeged, unde există o concentrare de cimitire şi morminte
maghiare datate încă din faza 86y8^6339. Există, de asemenea, unele
toponime care au păstrat amintirea numelor triburilor maghiare din
secolul al X-lea: Jeno, Nyek, Tarjân, Gyarmat, Ker şi Keszi, exclusiv în
vest şi nord-vest340. Ocuparea timpurie a câmpiei din vestul Banatului
de către unguri este dovedită şi de descrierea teritoriului Tourkiei din
opera lui Constantin Porfirogenetul. Ea începea acolo unde fusese
Podul lui Traian de la Drobeta şi era străbătută de râurile Timisis
(Timiş), Toutis (Bega ?), Morisos (Mureş), Krisos (Criş) şi Titza (Tisa),
în această ţară, „sunt peste tot aşezări turceşti”. Tourkia era separată
de Bulgaria prin Dunăre34'. Interesant este că studiul antropologic
efectuat asupra celor 20 de schelete din cimitirul de la Timişoara-
Cioreni a relevat un „metisaj între tipurile protoeuropid şi
mediteranoid”, deşi inventarul este tipic pentru unguri
(înmormântări cu scăriţe de şa, săgeţi, pandantive cordiforme, dar fără
ofrande de fragmente de cal)342. Aceasta înseamnă că în a doua
jumătate a secolului al X-lea etniile din zonă erau deja intrate în
convieţuire, fapt explicabil dacă prima pătrundere a ungurilor se
poate data cu două generaţii în urmă.
Războiul împotriva Iui Glad a fost, de fapt, prima etapă a cam
paniei în Bulgaria şi Macedonia, care a fost descrisă în capitolul XLV.
De aceea, atacul contra lui Glad nu se poate datat decât în 934343.
Mircea Rusu şi Liviu Mărghitan au datat războiul contra Iui Glad în
358 Banatsko Arandjelovo, Bekessamson, Comloşul Mare, Deszk, Foldeak, Kikinda, Kiszombor,
Magyarcsanâd, Mako, Periam, Săcălaz, Tape, Teremia Mare, Timişoara-Cioreni (Csokaerdo),
Tomnatec, Vizejdia, plus altele a căror datare sau atribuire etnică este incertă (Madgearu 1996,
14-17; Bejan, Mare 1998,326-333: Rădulescu, Găll 2001,155-193: Oţa 2008,160-167; Oţa 2016,434).
338 Lorinczy, Straub, Tiirk 2015,381-396.
340 Oţa 2008, 21.
341 CPorph 1967,176/177-178/179 (cap. 40) = CPorf 1971, 61; Drăganu 1933, 244-248, 313-319, 399-403;
496-498; Sâmpetru 1992,150; Toth 1999, 24; Makk 2003,12-13; Spinei 2006, 93-94; Oţa 2008, 22.
344 Muntean 1999-2000, 535-553.
343 Gliick 1976, 81; Gliick 1980, 94-95. Vezi şi Bejan 1995, 108; Pop 1996. 115-116 (care admite şi o
campanie în timpul lui Arpad); Ţiplic 2007,57. Spinei 2006,92 se opune datării în 934.
927, pe considerentul că atunci ar fi fost înregistrat primul raid al

ungurilor în Imperiul Bizantin, citând în acest sens pe Georgios
Kedrenos 344. De fapt, pentru anul 927, loannes Skylitzes (reluat de
Kedrenos) spune cu totul altceva: după moartea ţarului Simeon, turcii
(ungurii), sârbii, croaţii şi alte neamuri au pus la cale atacarea
Bulgariei345. Informaţia a fost preluată de la Theodor Daphnophates
(vezi pasajul citat mai sus). Atacul plănuit nu s-a înfăptuit atunci, ci
abia în 934. Acest prim atac în Imperiul Bizantin a fost înregistrat de
toţi cronicarii contemporani (Georgios Monachos, Theodor
Daphnophates, Leon Grammaticus, Symeon Magister), precum şi de
Kedrenos şi Skylitzes. Mai mult, aşezarea unui grup de unguri în
"Grecia", de care vorbeşte Notarul Anonim, este confirmată. După
cum a arătat Nikos Oikonomides, acei Tourkoi care trăiau în bazinul
Vardarului în secolele X-XI nu pot fi decât urmaşii ungurilor pătrunşi
cu prilejul invaziei din 934346. Faptul că ei au ajuns pe valea Vardarului
indică pătrunderea pe valea Moravei, ceea ce concordă cu relatarea
Notarului Anonim (care arată că trecerea Dunării s-a făcut pe la
Branicevo). Obiectivul urmărit de unguri în 934 nu era cucerirea ţării
lui Glad, ci atacarea Bulgariei şi a Imperiului Bizantin. Calea aleasă
era cea mai potrivită; ea a fost folosită şi în campaniile antibizantine
ale Ungariei din 1129,1150 şi 1182347. Luptele cu Glad au fost un simplu
episod al acestei campanii.
Pe baza datării campaniei sud-dunărene tocmai în 934, naşterea
voievodatului lui Glad poate fi interpretată ca o desprindere a unui
conducător local de sub tutela din ce în ce mai slabă a Bulgariei, în
împrejurările create după 927. în bazinul Dunării de mijloc, teritoriile
autonome ale slavilor de sud sau de vest din Croaţia şi Slovacia s-au
născut prin separarea lor din conglomeratul khaganatului avar. Unele
dintre aceste principate sau jupe au evoluat spre forme statale (de
exemplu, Moravia Mare). într-un mod similar s-au petrecut lucrurile
şi în Banat, cu deosebire că, aici, a fost înlăturată hegemonia bulgară.
w Rusu M. 1975, 205-206; Rusu M. 1982. 364; Mărghitan 1985,198. în schimb, Bako 1975, 241-242
datează înaintea anului 924, dar argumentele sunt inconcludente.
345 Skylitzes, Romanos Lekapenos, 18 (ed. Thum, 222: trad. Flusin, 187).
346 Oikonomides 1973,1-8; Bakay 1994,13; Dimitrov 1998,71-72; Makk 1999,13.
343 Madgearu 2018,142,146,149-150.
nu cea avară.
Glad, ca persoană, a putut fi ori român, ori bulgar. După cum
observa loan-Aurel Pop, chiar venit din Vidin, el putea fi de origine
românească, ştiută fiind densitatea populaţiei româneşti în bazinul
Timocului348. Existenţa lui Glad a fost pusă la îndoială, deoarece Gesta
Hungarorum este singurul izvor narativ care-1 pomeneşte. Numele său,
unic ca atestare, poate deriva din Vlad(imir). în orice caz, numele nu a
fost inventat de Notarul Anonim, fiindcă a fost moştenit de mai multe
toponime din Banat (şi numai de acolo):
- Galadua (în prezent Cladova, corn. Păuliş, jud. Arad), nume
atestat din 1308;
- Galadmonostora (adică mănăstirea lui Galad), lângă Kikinda, în
Banatul sârbesc (atestare începând din 1332-1333);
- Valea Gladu, lângă Vărădia de Mureş;
- Gladova (Gladova), în comuna Bethausen, jud. Timiş (atestare
din 1453);
- Glâdska, pârâu lângă Arac;
- IGadovo, pe malul sârbesc al Dunării, vis-â-vis de Turnu-
Severin (şi de localitatea actuală Schela Cladovei)349.
Dintre toate acestea, reţine atenţia în special acea mănăstire
dispărută a lui Glad. Nu poate fi vorba de conducătorul din secolul al
X-lea, deoarece se ştie că prima mănăstire din regiune a fost fondată
ulterior, în epoca Iui Achtum (vezi capitolul VII). Este mai probabil ca
ea să fi fost ctitorită cândva în secolele XTXII de către un omonim, un
membru al aceleiaşi familii.
De asemenea, registrele fiscale otomane (deftere) din 1579 atestă
la est de Kuvin o localitate Giladova, iar două toponime Gladeş apar la
nord de Vârşeţ şi în raionul (nahiyesi) Kraşova, lângă Agadici (jud.
Caraş-Severin). Ele sunt incluse în aceeaşi serie de toponime care au
transmis numele lui Glad350. în schimb, toponimul Gladna nu are
Pop 1996,118.
349 Juhăsz 1927,164-172: Drăganu 1933, 227: Suciu 1967-1968,1,157: Bako 1975, 243: Rusu M. 1975, 213;
Gyorfly 1975,126: Gliick 1976,76; Gliick 1980,85; Spinei 1990,127; Pop 1996,119; Madgearu 1996,10-
II, 21; Madgearu 2005 a, 35-36; Oţa 2008, 18 (care exprimă dubii asupra relevanţei acestor
toponime). Paliga 2016, 868 presupune originea celtică a numelui GJad.
350 Halasi-Kun 1981,113-118.
legătură cu antroponimul Glad, fiind derivat din slavul gladina,

pluralul lui gladinu („flămând”). Acesta există şi în Serbia351. De
asemenea, Ghilad (Gylad) este derivat nu din Glad, ci din numele de
persoană Ggula}52.
In bula papei Honorius III acordată în 1216 mănăstirii Sf.
Theodor Coenobiarchul de lângă Ierusalim este menţionată o
posesiune primită odinioară de la Ciad şi Manuel (a guondam Clado et
Manuele monasterio vestro collatis). A fost sesizată asemănarea cu
numele lui Glad, dar este greu de spus dacă este vorba de una şi
aceeaşi persoană, fiindcă posesiunea Toxun, aflată undeva pe
Dunăre, nu este localizată353. G. Gyorffy presupunea că acest Ciad ar fi
un oarecare comite Keled (Cledinus), care apare menţionat în primele
decenii ale secolului al Xll-lea354. Deocamdată nu se poate ajunge la o
concluzie asupra identităţii donatorului.
Glad era considerat de Notarul Anonim un conducător
independent. Denumit dux, el posedă şi dominium; astfel, el este un
egal al lui Arpad, care este intitulat tot dominus. Nu se spune nimic
despre soarta lui Glad. Fiindcă este menţionat urmaşul său Achtum,
putem considera că Notarul Anonim era încredinţat că Glad şi-a
păstrat puterea, într-un fel sau altul, după ce a cedat cetăţile Kuvin şi
Orşova, şi că ducatul lui şi-a continuat existenţa. Criza de autoritate
prin care trecea Bulgaria în timpul ţarului Petru (927-969) a favorizat
probabil menţinerea independenţei ducatului faţă de centrul de
putere de la sudul Dunării, în teritoriul montan care nu a fost cucerit
de unguri. In schimb, este de presupus că reorientarea atacurilor
maghiare spre sud-est după înfrângerea de la Lechfeld din 955 a
condus şi la reluarea agresiunilor îndreptate în mod direct asupra
Banatului, căci drumul spre Bulgaria şi Bizanţ trecea prin vestul său,
pe la Banatska Palanka (Horom). Raiduri ale ungurilor în Imperiul
Bizantin sunt semnalate în anii 943, 959, 961, 968, 970355.
In teritoriul stăpânit de Glad au fost descoperite unele
3>l Petrovici 1943 c. 242.

,S1 Popescu 1973,311; Frăţilă 2011,48.
3>,Acta Honorii III et Gregarii IX, 3 (doc. i); lambor 1980,165.
334 Gyorfty 1959,48.
355 Antonopoulos 1993; Bakay 1994,14-15; Makk 1999.13-17.
fortificaţii cu val de pământ databile în secolul al X-lea. Cea de la

Vladimirescu, lângă Arad, are plan trapezoidal (dimensiuni: loo x 120
X 160 X 160 m). Ea suprapune o aşezare neîntărită, care, pe baza
materialului ceramic de tip Dridu, se datează în secolul al IX-lea.
Lipseşte categoria B a ceramicii de tip Dridu (vasele din pastă cenuşie
fină, cu decor lustruit). Aşezarea ocupa o suprafaţă de circa trei ori mai
mare decât fortificaţia. Având în vedere încadrarea cronologică a
aşezării anterioare, fortificaţia nu se poate data decât începând din
secolul al X-lea, cel mai probabil după mijlocul său. Ea a avut două
faze. în prima fază, valul de apărare a fost construit pe un grătar de
bârne peste care a fost dispusă o reţea de lemne, care a fost arsă pentru
a se vitrifica pământul. Valul rezultat avea o rezistenţă mare356.
Aşadar, incendierea scheletului de lemn nu a fost provocată de o
distrugere, cum au afirmat iniţial autorii cercetărilor (în monografia
sa. Călin Cosma nu a discutat despre această tehnică de construcţie,
urmând ideea existenţei unei prime incendieri). Faza a doua nu a
urmat după o distrugere a fortificaţiei; ea a reprezentat o simplă
refacere a valului. După distrugerea prin incendiere produsă la
începutul secolului al Xl-lea, o parte din fortificaţie a fost
transformată în cimitir, pe la mijlocul secolului al Xl-lea (în
pământul de umplutură al şanţului de apărare dezafectat s-a
descoperit ceramică din acest secol). Monedele descoperite în unele
dintre cele 250 de morminte au fost emise de regii Ungariei Petru,
Andrei I şi Bela I357.
La Cladova (corn. Păuliş) s-a cercetat altă fortificaţie cu plan
trapezoidal. în prima fază, valul de pământ a fost construit peste unul
dacic, în aceeaşi tehnică folosită la Vladimirescu (cu schelet interior
de bârne). După o distrugere, valul a fost refăcut cu o palisadă
deasupra. A intervenit apoi a doua distrugere, după care valul a fost
dezafectat (s-a descoperit o locuinţă săpată în val, iar interiorul
fortificaţiei a fost folosit drept cimitir). Deoarece cimitirul se datează
356 Pentru această tehnică de construcţie, asupra căreia a atras atenţia Radu Heitel, vezi Novâki,
Săndorfl 1981,133-160. lambor 2005,105, necunoscând aceste cercetări, aprecia că această tehnică
nu a existat (se referea la fortificaţia de Ia Moreşti).
337 Barbu, Ivanofi98o, 73-77; Heitel 1983,99; Mărghitan 1985,139-145; Popa 1991,168; Bejan 1995,119-
120; Cosma 2002,43-44.47-48,52,237-239; lambor 2005,77-79; Mărginean 2016,92-96; Niedermaier
2016,73-74.
după sfârşitul secolului al Xl-lea (cele mai timpurii monede sunt de la

Coloman, 1095-1116), a doua fază a fortificaţiei poate fi datată cânda pe
parcursul secolului al Xl-lea, eventual şi în secolul al X-lea, iar prima
fază ar putea fi asociată perioadei în care a domnit Glad.358 O
fortificaţie mai puţin cunoscută a fost depistată la Pescari (în Clisura
Dunării). Sub cetatea de piatră din secolul al XlII-lea a fost descoperit
un val de pământ, în şanţul căruia au apărut căldări de lut din secolele
XI-XII, care datează încetarea folosirii valului într-o perioadă
anterioară. A mai fost identificat şi un nivel de locuire cu ceramică din
secolele VIII-X. Situaţia stratigrafică permite datarea ipotetică a
fortificaţiei cu val de pământ de la Pescari în secolele IX-X359, ceea ce
ar însemna că şi aceasta a putut funcţiona în timpul lui Glad.
Necropole de tip Bjelo-Brdo din a doua jumătate a secolului al
X-lea s-au descoperit doar în câmpia de nord-vest, în special în
apropiere de confluenţa Mureş-Tisa, la fel ca mormintele maghiare
din prima fază amintite anterior (Deszk, Kiszombor, Szoreg, Hodoni,
Timişoara)360. In Banatul montan nu există, şi se consideră că ungurii
nu au pătruns în culoarul Timiş-Cerna în secolele X-XI36'.
Descoperirile arheologice arată că ungurii au ocupat nord-
vestul Banatului şi valea Tisei până la Dunăre încă din cursul primei
treimi a secolului al X-lea. Zona avea o importanţă deosebită, căci
acolo putea fi interceptată sarea din ocnele din Transilvania, care era
transportată pe Mureş. Toponimele derivate din numele său atestă, pe
de altă parte, stăpânirea lui Glad pe valea Mureşului, în zona Lipova-
Săvârşin, adică în sectorul aflat între Munţii Zărandului (la nord) şi
Dealurile Lipovei (Ia sud). în această zonă cu un relief diferit de cel al
pustei, unde putea fi controlat accesul în şi dinspre Transilvania, nu
s-au găsit (până în prezent) vestigii maghiare din prima jumătate a
secolului al X-lea. Se poate presupune că teritoriul care a rămas sub
stăpânirea Iui Glad după 934 cuprindea toată partea muntoasă a
,s8 Mărghitan 1985, 36-37: V. Boroneanţ, P. Hurezan, P. Hiigel, Cladova, în Cronica 1994, 23; Idem,
în Cronica 1996,12; Idem, în Cronica 2001,105-106; Cosma 2002,43,44,48.52,53,186-187; P. Hugel,
P. Hurezan, F. Mărginean, V. Boroneanţ, Cladova, com. Păulif, jud. Arad, în Cronica 2003, 97-100;
lambor 2005,88-89; Mărginean 2016,105-107.
Matei Ş. 1973,144-147; lambor 2005,76; Oţa 2008, 20.
,6° Oţa 2008,170-178.
361 Ţeicu 2008.88.
Banatului, precum şi regiunea de nord-est (Dealurile Lipovei), el

pierzând doar câmpia. Este posibil ca ducatul lui Glad să fi rămas
dependent de ţaratul bulgar, care îi putea asigura protecţia362.
Trebuie menţionat în mod aparte cimitirul de la Dudeştii
Vechi-Pusta Bucova (anterior cunoscut cu numele localităţii vecine
Cenad). Denumirea Dudeştii Vechi a înlocuit-o pe cea păstrată din
evul mediu, Beşenova, care amintea prezenţa pecenegilor {besenyo, în
maghiară). Conform inventarului şi ritualului funerar, mormintele 17
şi 18 din tumulul fV, datate în secolul al X-lea, ar putea fi atribuite
pecenegilor, veniţi ca luptători auxiliari ai ungurilor363. Opera
Notarului Anonim cuprinde referiri la imigrarea unor grup de
pecenegi în Ungaria, în timpul ducilor Zoltan (907-945) şi Taksony
(945-971). în ambele cazuri, sursa foloseşte denumirea de Bisseni,
pentru că era vorba de pecenegi care s-au supus ungurilor. Zoltan a
colonizat un grup de grăniceri pecenegi la hotarele cu Germania
(unde sunt atestaţi de către alte surse). Taksony a primit alt clan,
condus de şeful Thonuzoba, căruia i s-au acordat domenii în zona
Tiszafiired.364 Numele Thonuzoba a fost tradus prin “şeful clanului
mistreţului” (tonguz ‘mistreţ’ + oba ‘trib’).365 Nu este exclus ca
refugierea acestor pecenegi în Ungaria să fi fost efectul unor lupte
interne din confederaţia pecenegă. După un secol, alte lupte pentru
putere au condus la refugierea şefului peceneg Kegen în thema
Paradunavon.366 în ambele cazuri, grupurile dizidente s-au pus în
slujba conducătorului militar care le-a primit (şeful confederaţiei de
triburi maghiare, respectiv împăratul bizantin). Se mai cunoaşte că, pe
când cea mai mare parte a lor luptau contra ruşilor, alţi pecenegi
intraseră în serviciul cneazilor de Kiev, iar alţii au participat la luptele
dintre conducătorii georgieni şi abhazieni, ori de partea regelui polon
Boleslaw I.367 Instalarea pecenegilor în Ungaria trebuie privită în
361 Oţa 2016,434-436 consideră, că zonele de deal şi de munte au fost păstrate de Bulgaria.
î6î Rusu M. 1975,210; Bako 1975,246-247; Bejan, Mare 1997,142-146; Bâna 2001,297-298 (le consideră
maghiare); Oţa 2008,18-19 (atribuire pecenegă ipotetică).
364 GH, cap. LVII (SRH, 1,116; IIR, 1,70,124; ed. Rady, Veszpremy, 126/127). Pentru localizare, vezi
Gockenjan 1972, 96,186; Gyorffy 1994 a, 36.
343 Pritsak 1975, 221.
3“ Madgearu 2018,120-123.
367 Spinei 2006,177-178.
această perspectivă. Pecenegii se separau de confederaţie dacă aveau

posibilitatea de a intra în slujba unor conducători suficient de
puternici pentru a-i putea plăti, şi care aveau nevoie de mercenari
pentru operaţiuni ofensive sau pentru paza graniţelor. Abia pe la
sfârşitul secolului al Xl-lea se va produce o asemenea colonizare de
pecenegi în câmpia de la sud de Tisa368.
Nord-vestul Banatului tacea parte la mijlocul secolului al X-lea
din teritoriul stăpânit de un important centru de putere unguresc,
situat între Mureş, Tisa şi Crişuri. Cronica lui loannes Skylitzes
vorbeşte despre doi şefi ai ungurilor care s-au creştinat în timpul
vizitei lor la Constantinopol, în împrejurări similare, dar nu în acelaşi
timp. Primul dintre ei, Boulosoudes, intitulat archegos, a primit
demnitatea de patrikios şi o mare sumă de bani. După o vreme a venit
al doilea, denumit Gylas, archon ton Tourkon. Şi el a devenit patrikios,
dar spre deosebire de primul, s-a întors însoţit de călugărul
Hierotheos, care a fost numit episcop de Tourkia. Hierotheos a
convertit pe mulţi, fiind sprijinit de Gylas, care nu a abjurat credinţa
creştină cum a făcut Boulosudes, a cărui moarte în bătălia de la
Lechfeld din 955 a fost interpretată ca o pedeapsă dumnezeiască
pentru apostazia sa369. Aproape aceleaşi date au fost consemnate de
loannes Zonaras, care adăuga că Gylas era conducătorul “unei părţi a
ungurilor”370. Informaţii mai sumare şi diferite au fost consemnate în
De Administrando Imperio. Relatarea despre urmaşii lui Arpad include
o scurtă digresiune despre unul dintre ei, Termatzous, fiul lui Tebelis,
care era nepotul lui Arpad. Constantin Porphyrogenetul spunea că “el
a venit recent ca prieten împreună cu Boultzous, al treilea prinţ şi
karchas al Tourkiei”371. Cel din urmă este acelaşi cu Boulosoudes, şeful
amintit de Skylitzes.
Misiunea lui Hierotheos a fost neobişnuită în comparaţie cu
alte convertiri iniţiate de Imperiul Bizantin în secolele IX-X. Toate
celelalte au vizat populaţii sedentare, care aveau state şi uneori o viaţă
urbană incipientă (bulgarii, moravienii, sârbii, ruşii, chiar şi alanii).
368 Oţa 2008, 25-27.

369 Skylitzes, Constantin VII - a doua domnie, 5 (ed. Thum, 239; trad. Flusin, 202).
370 Zonaras, 484 (XVI. 21.14-19).
371 CPorph 1967,178/179 (cap. 40) = CPorf 1971, 61.
Viaţa nomadă era de obicei privită ca incompatibilă cu creştinismul572.

Chiar şi misiunea eşuată la khazari (863) se înscrie în acelaşi model,
deoarece acest popor nu mai era pe deplin nomad. în schimb,
convertirea şefilor unguri Bulcsu şi Gylas a atins un teritoriu populat
de nomazi care încă nu erau organizaţi într-un stat şi unde oraşele
dispăruseră cu mai multe secole în urmă. La fel de interesant este că,
spre deosebire de cum se obişnuia, nu a fost botezat şeful suprem al
confederaţiei (kende), ci doi conducători subordonaţi. împăratul a
acţionat astfel pentru a stimula disensiunile dintre triburile ungurilor.
Această acţiune a fost una dintre cauzele destrămării alianţei tribale573.
Prima problemă este cronologia evenimentelor. Bătălia de la Lechfeld
din 955 unde a murit Bulcsu este un reper. Deoarece Gylas nu a fost
amintit în De Administrando Imperio, s-a presupus că evenimentul s-a
petrecut după redactarea acestui text, încheiată în intervalul 948-952.
Prin urmare, vizita lui Gylas a fost datată de mulţi cercetători în jurul
anilor 952-953. Am împărtăşit acest punct de vedere în studiile
anterioare. Totuşi, după cum remarca James Douglas Howard-
Johnston, Constantin VII nu a avut prea mare grijă pentru a actualiza
lucrarea care fusese pregătită anterior pentru Leon VI. Capitolele
despre unguri conţin foarte puţine date recente. De fapt, vizita lui
Termatzous şi Boultzous este singurul nou eveniment amintit în
aceste capitole, fiind doar o scurtă digresiune.374 De aceea, absenţa lui
Gylas din De Administrando Imperio nu înseamnă în mod obligatoriu
că vizita a avut loc după redactarea finală a operei în 952.
Convertirea şefilor unguri este primul eveniment internaţional
amintit în relatarea domniei lui Constantin VII ca unic împărat din
cronca lui Skylitzes. Cel precedent, din capitolul despre Roman I
Lekapenos, era unul foarte important, recuperarea Mandylion-ului de la
Edessa (944), iar înainte de acesta a fost menţionat pe scurt atacul
ungurilor din 943575. Selecţia evenimentelor externe operată de Skylitzes
arată marea importanţă acordată vizitelor şefilor unguri. Cea a lui
Boulosudes a fost menţionată imediat după încoronarea lui Roman II ca
372 Shepard 2002, 243.

373 Font 2005,283-284.
r» Howard-Johnston 2000,325.
373 Skylitzes, Romanos Lekapenos, 37 (ed. Thum, 231; trad. Flusin, 195).
împărat asociat, fapt datat cu certitudine în ziua de Paşti a anului 946. Pe

de altă parte, următorul eveniment amintit după vizita şefilor unguri a
fost altă vizită a unui conducător străin, prinţesa rusă Olga. Data acesteia
a fost controversată, dar acum este clar că s-a petrecut în 946, nu în 934
sau 957376. Reinterpretarea contextului cronologic schimbă şi datarea
vizitelor şefilor unguri. Inserată între două evenimente din anul 946,
vizita lui Termatzous şi Bulcsu trebuie datată în acelaşi an, nu în 948.
Skylitzes nu a precizat timpul trecut între cele două vizite, ci doar că a fost
scurt. Poate fi luat în considerare anul 948, când a expirat acel acord de
cinci ani de pace stabilit după invazia ungurilor din 943. Soluţionarea
conflictului din 943 era importantă pentru viitorul relaţiilor Imperiului
Bizantin cu ungurii, deoarece un demnitar, parakoimomenos-ul
Theophanes, a fost trimis la unguri pentru a încheia tratatul şi pentru a
lua ostatici de rang înalt care să garanteze pacea. Acelaşi Theophanes, pe
când eiapatrikios şi protouestiarios, primise o misiune similară după atacul
ungurilor din 934.377
împrejurările mai deosebite ale botezului lui Bulcsu şi Gylas ar
putea indica faptul că misiunea era foarte importantă pentru politica
externă bizantină. Constantin VII a urmărit convertirea lor deoarece
era necesară stoparea atacurilor ungurilor. Cu puţini ani înainte, în
943, aceşti războinici au provocat mari distrugeri în diferite locuri din
Bulgaria şi Imperiul Bizantin. Dacă unii conducători inamici erau
dornici de a deveni creştini, atunci aceasta era cea mai potrivită
modalitate de a stabili o alianţă. Aproape toate convertirile săvârşite
sub oblăduirea Imperiului Bizantin în secolele IX-X au fost solicitate
de conducătorii străini. Totuşi, putem presupune că ideea convertirii
a fost sugerată de bizantini, mai precis de către Theophanes, în 943.
Dacă doi şefi unguri au venit la Constantinopol înainte de încheierea
acelui interval de cinci ani de pace, aceasta înseamnă că ei căutau un
tratament special din partea imperiului în comparaţie cu
conducătorul suprem al confederaţiei (care atunci era Fajsz), pentru
a-şi consolida puterea locală.378 A doua vizită din 948 a fost o reacţie a
î76 Zuckerman 2000. 647-672.

377 Skylitzes, Romanos Lekapenos, 29, 37 (ed. Thurn, 228. 232; trad. Flusin, 192,195); Antonopoulos
1993, 260-263; Makk 1999.12.
578 Vărady 1989, 36 sublinia că titlul de patrikios indica faptul că ambii conducători erau
altui şef, care dorea să obţină avantaje similare sau chiar mai mari.
Evenimentele arată ca o competiţie între rivali. Mai zelos sau mai
realist poate, Gylas a rămas creştin şi aliat cu imperiul.
Anii 941-944 au fost foarte dificili pentru politica nordică a
Imperiului Bizantin. In 941, o flotă rusească a atacat
Constantinopolul, iar în 943 altă expediţie a ruşilor contra khazarilor
a condus la instalarea controlului lor asupra unei părţi a Strâmtorii
Kerch, fapt care submina hegemonia bizantină în Marea Neagră. O
nouă campanie contra Constantinopolului a fost stopată doar
pentru că Igor a fost convins să încheie în 944 sau 945 un tratat prin
care era apărată Crimeea.379 Vizita prinţesei Olga a fost consecinţa
directă a stabilirii unor relaţii paşnice după 943. Convertirea ei,
despre care se zice că s-ar fi petrecut cu acea ocazie, a fost un
instrument al acestei noi politici, introdusă de Constantin
Porphyrogenetul la începutul domniei sale independente. Acelaşi
tip de politică poate fi observat în cazul ungurilor. Diplomaţia
aplicată în 946 consta în două acţiuni paralele, îndreptate spre două
populaţii care aveau un inamic comun, pecenegii. Creştinarea a fost
doar unul dintre mijloacele prin care s-a concretizat alianţa. In Rusia
kieveană, convertirea Olgăi nu a condus şi Ia cea a poporului, dar în
cazul supuşilor lui Cylas, mărturiile arheologice care vor fi
prezentate mai jos arată pătrunderea noii religii în toate categoriile
sociale. Scopul alianţelor cu Bulcsu şi Cylas era dublu: să creeze
discordie între conducătorul suprem (kende) şi ceilalţi şefi care au
primit sprijin bizantin, şi, pe de altă parte, să prevină viitoare atacuri
ale acestor triburi care acum erau aliate cu imperiul. Cyorgy Cybrffy
a susţinut că Gylas era de fapt numele demnităţii persoanei amintite
de Skylitzes şi Zonaras, şi care era de fapt Zombor, fiul lui Horea380
(despre care, vezi capitolul VI). Cylas şi Boulosoudes au fost
menţionaţi printre cei şapte şefi ai ungurilor în 942 de către istoricul
arab Ibn Hayyan, potrivit datelor furnizate de un prizonier luat în
Spania: Djila şi Vulsudi. Izvorul spune că “Djila este numele celui mai
independenţi din punct de vedere militar.

m Franldin, Shepard 1996,113-117.
190 Gyorfly 1975,109; GyorfTy 1985,264: GyorFty 1994 a, 33,35,44.
înalt în rang”381, fapt care arată că şi la acea vreme acesta nu era un

nume de persoană, ci o demnitate, comandantul militar al tuturor
triburilor. In acest caz, este posibil ca acel conducător care a venit la
Constantinopol după şase ani să fi fost o persoană care deţinea titlul
de gylas, înţeles de cronicar ca un nume de persoană. Aceasta
înseamnă că a doua vizită a fost efectuată de către cel mai înalt
conducător militar al ungurilor din acel moment, ceea ce se
potriveşte cu expresia folosită de Skylitzes: archon ton Tourkon.
Hierotheos era intitulat episcop de Tourkia. In opera lui
Constantin Porphyrogenetul, scrisă cam în aceeaşi vreme cu
momentul în care a fost trimis acolo episcopul, Tourkia era regiunea
străbătută de râurile Tisa, Timiş, Mureş şi Criş. Această zonă era cea
care prezenta cel mai mare interes pentru imperiu, deoarece acolo se
putea ajunge prin valea Moravei, fiind cel mai bine cunoscută
bizantinilor prin contactele diplomatice.382 Totuşi, deoarece
împăratul ştia că ungurii locuiesc şi în alte regiuni, se pare că termenul
Tourkia desemna tot teritoriul populat de unguri pe la mijlocul
secolului al X-lea, descris cu mai multe detalii în partea sa
răsăriteană3®3. Prin urmare, putem presupune că titlul de episcop al
Tourkiei dat lui Hierotheos privea toate regiunile populate de unguri,
şi că acţiunea misionară se extindea teoretic asupra întregului popor,
indiferent de apartenenţa tribală. Dacă Skylitzes îl numea pe Gylas
archon ton Tourkon, a facut-o pentru că el presupunea că doar un
conducător suprem putea primi un episcop, şi că misiunea va privi
întregul popor.
Politica de alianţă cu cei doi şefi unguri sugerează că măcar
unul dintre ei stăpânea într-o zonă de unde erau lansate atacurile.
Deoarece principala direcţie de invazie spre Bulgaria şi Imperiul
Bizantin era valea Moravei, este foarte probabil ca acel trib să fi fost
amplasat undeva pe valea Tisei. Desigur, aceasta nu exclude alte
localizări, de exemplu Transilvania, dar plăţile către Bulcsu şi Gylas
trebuie să se reflecte în descoperirile numismatice. Multe monede de
381 Gyorfly 1994 b, 96-97.

381 Bâlint 1991,120.
383 Antonopoulos 1993, 264-265; Toth 1999,31-33; Makk 2003,13-16,19-20.
aur şi de argint emise sub Constantin VII între 948 şi 959 descoperite
în teritoriul dominat de unguri în secolul al X-lea se concentrează
într-o zonă mică, în comitatele Csongrâd şi Bekes. în Transilvania nu
s-a descoperit până în prezent nici o asemenea monedă, în pofida
cercetărilor arheologice efectuate în multe situri, inclusiv în marile
cimitire de la Alba lulia. Dintr-un total de 29 de monede descoperite
în 16 locuri, 19 sunt de aur, 7 din bronz aurit şi 3 de argint. Monedele
din marele tezaur de la Veliki Gaj384 nu sunt incluse, deoarece
compoziţia acestuia arată că a fost acumulat în altă parte şi ascuns
mult mai târziu. Zece monede de aur se află în tezaurul de la Tokaj,
iar alte trei în tezaurul de la Nagyharsâny. Există o concentrare clară
între gurile Mureşului şi Crişului, pe ambele maluri ale Tisei. Situaţia
a fost explicată ca o consecinţă a plăţilor oferite lui Gylas şi Bulcsu
după convertirea lor3®5.
Şi mai sugestivă este distribuţia geografică a crucilor pectorale
descoperite pe teritoriul dominat de unguri în secolul al X-lea: Algyb,
Mako, Mindszent-Koszonisdulb, Nagylak, Szeged, Szentes-Nagytoke,
Szentes-Szentlâszlo (corn. Csongrâd), Kiskunfelegyhâza (corn. Bâcs-
Kiskun), Bekescsaba, Gyula (corn. Bekes), Hajdiidorog-Gyulâs,
Piispokladâny-Eperjeshalom, Sârretudvari (corn. Hajdu-Bihar), Szob
(corn. Pest), Tiszaeszlâr-Sinkahegy (corn. Szabolcs-Szatmâr-Bereg),
Tiszafiired-Nagykenderfbldek (corn. Jâsz-Nagykun-Szolnok). în
Transilvania există doar două locuri unde au apărut asemenea cruci.
La Dăbâca, o cruce de tip relicvar datată în secolele X-XI s-a descoperit
în aria aşezării fortificate, dar fără a fi cunoscut contextul archelogic,
ceea ce înseamnă că s-ar putea data şi după cucerirea Transilvaniei de
către Ştefan I. Celălalt sit transilvan este cimitirul din punctul Izvorul
împăratului de la Alba lulia (vezi capitolul I). Se poate admite că ele se
pot data în perioada când Hierotheos şi urmaşii săi au păstorit, dar
problema este că asemenea cruci nu au mai apărut şi în alte cimitire
sau aşezări din Transilvania. în schimb, alte 14 puncte de descoperire
se află aproximativ în aceeaşi zonă ca şi monedele emise între 948 şi
î1* Velter 2002.318-319.

’8s Kovâcs L 1989,31,32,41,45-46,61,62,67,72,73,77,91,173; Bâlint 1991,118-120; Velter 2002, 80-81;
Kristo 2003, 64-65: lambor 2005, 255.
959. în regiunea dintre Mureş şi Criş şi pe partea opusă a Tisei s-au

descoperit zece cruci. Un grup mai mic de şase cruci din cinci locuri
se află pe valea superioară a Tisei, acolo unde a fost găsit şi tezaurul
de la Tokaj. Trebuie subliniată coexistenţa crucilor pectorale
preţioase, care au aparţinut celor bogaţi, cu cele modeste, unele fără
decor, care pot fi produse locale. Constatarea ne permite să
presupunem că religia creştină fusese îmbrăţişată de oameni de
diferite condiţii sociale şi că prin acţiunea misionară a lui Hierotheos
şi a preoţilor săi s-a început o convertire în masă. Misionarismul
implica pătrunderea influenţelor culturale şi economice bizantine,
care trebuie să se reflecte în mărturiile arheologice (monede de aur şi
alte importuri). Regiunea dintre văile inferioare ale Mureşului şi
Crişului corespunde acestei condiţii. După cum sublinia Katerina
Homickova, comitatele Csongrâd şi Bekes “au fost o poartă prin care
creştinismul răsăritean a găsit calea spre Ungaria”386. Deosebirea
marcantă dintre cele două zone de concentrare a crucilor şi
monedelor şi ceea ce se observă în Transilvania are o singură
explicaţie: este mult mai probabil ca Hierotheos să-şi fi exercitat
misiunea în regiunea dintre Mureşul inferior, Crişul inferior şi Tisa
mijlocie. Monedele au ajuns acolo prin plăţile pentru Gylas, intrând
apoi în posesia supuşilor săi. Aria lor de răspândire aproximează
teritoriul condus de Gylas. Este posibil ca acest conducător să fi avut
centrul de putere în locul actualului oraş Gyula (Giula), din comitatul
Bekes. Cea mai veche denumire atestată este Julamonostora387, care se
poate referi la o mănăstire dispărută, construită în timpul misiunii
lui Hierotheos.
Chiar dacă nu s-ar fi descoperit crucile din cimitirul Izvorul
împăratului de la Alba lulia, dominaţia unui stat creştin cum era deja
Bulgaria după 864 ar fi un indiciu suficient pentru prezenţa unui
centru bisericesc la Bălgrad. Pe de altă parte, populaţia românească
din Transilvania era deja creştină. O misiune bizantină îndreptată
către un teritoriu deja creştin era un nonsens. Acest fapt trebuie să le
dea de gândit celor care continuă să creadă că Hierotheos a păstorit la
386 Homickova 1999, 226.

387 Mesterhâzy 1995,76.
Alba lulia pe vremea când această cetate era stăpânită deja de unguri.
Concluzia firească la care s-ar ajunge este că înainte de sosirea lui
Hierotheos, acolo nu ar fi existat creştini. Ei existau, iar acele cruci
descoperite în mormintele populaţiei româno-slave de la Alba lulia
dovedesc acest fapt şi nimic mai mult. Ele nu sunt decât indicii ale
prezenţei creştinilor, nu şi probe ale localizării misiunii lui
Hierotheos. Atâta timp cât la Alba lulia sau în alte locuri din
Transilvania nu se vor descoperi mărturii indiscutabile ale unor
contacte politice, culturale şi economice cu Imperiul Bizantin la
mijlocul secolului al X-lea, nu vor exista argumente pentru
amplasarea lui Hierotheos la Alba lulia, nici măcar acum, după
descoperirea unei biserici care a fost construită după un plan
asemănător cu cele de la Pliska şi Preslav. Datarea şi atribuirea acestei
biserici de la Alba lulia, care este situată imediat la vest de cea catolică
Sfântul Mihail, rămân deocamdată incerte, după cum se va arăta în
capitolul VI.
Plăţile către Bulcsu trebuie să se reflecte şi ele în descoperirile
arheologice. Conform toponimelor care i-au moştenit numele, G.
Gyorffy a stabilit că Bulcsu a avut o reşedinţă pe lângă Szombathely şi
alta pe la Turda338. La Bulei, jud. Arad a fost depistată o fortificaţie care
suprapune şi refoloseşte un castru roman. Din puţinele informaţii
publicate, reiese că valul avea structură de bârne carbonizate, la fel ca
la Vladimirescu. S-a descoperit ceramică din secolele X-XI (cu decor
vălurit). Au apărut şi căldări de lut din secolele XTXII, dar pe
marginea exterioară a şanţului de apărare, ceea ce înseamnă că ele
sunt posterioare funcţionării fortificaţiei care poartă numele şefului
maghiar atestat la mijlocul secolului al X-lea3®9. De fapt, este posibil ca
acest toponim din zona de concentrare a monedelor bizantine, atestat
din 1225 pentru mănăstirea benedictină de acolo, să indice chiar
centrul de putere al lui Bulcsu390. C. Bâlint a remarcat că nu există
descoperiri creştine sau monede în jurul presupusei reşedinţe de
,ss Gyorfly 1975.106-108.

,5, Mărghitan 1985, 24-25; Ţeicu 2012,147-148.
Juhăsz 1927, 52-61; Juhâsz 1930,132-157; Suciu 1967-1968, 1,112: ahbas de Buh în 1225, ecciesia de
Bulch în 1233; Ţeicu 2007,72-73. Atestarea toponimului din 1225 arată falsitatea opiniei că numele
ar fî fost dat după cel al episcopului Bulcsu de Cenad (1229-1242), întâlnită în diverse lucrări.
lângă Balaton, şi că teritoriul lui Bulcsu ar trebui să fie căutat lângă cel
al lui Gylas391.
Misiunea lui Hierotheos a vizat teritoriul mărginit de Mureşul
inferior, Crişul inferior şi Tisa mijlocie, dominat de doi şefi unguri
rivali, Bulcsu şi Gylas. Data cea mai probabilă a misiunii este 94839J.
Eparhia Tourkiei a supravieţuit şi va deveni chiar mitropolie după ioi8,
atunci când Imperiul Bizantin a desfiinţat Bulgaria şi a trecut şi la
reorganizarea bisericească, prin constituirea arhiepiscopiei de Ohrid
(aceasta acoperea vestul fostului ţarat al lui Samuel). Tot în ioi8 a fost
fondată şi mănăstirea Veszpremvolgy de rit grecesc, subordonată
acestei mitropolii, care a coexistat în secolul al XTlea împreună cu
episcopiile latine din Ungaria, într-o perioadă când, deşi se produsese
Marea Schismă, încă nu se ajunsese la o delimitare netă a celor două
părţi ale creştinătăţii europene, şi când regalitatea maghiară nu
urmărea încă prozelitismul. în 1028 este amintit un mitropolit de
Tourkia, loan, iar alţi mitropoliţi din secolul al XTlea, Theophylact,
Antonios, şi Demetrios, sunt atestaţi prin sigiliile lor. Istvân Baân şi
Şerban Turcuş presupun că în subordinea acestei mitropolii de rit
grecesc se aflau episcopiile de Biharia, Transilvania (Ultrasilvana) şi
Cenad, transformate apoi în episcopii latine (pentru acestea, vezi
capitolele VI şi VII). Se pare că arhiepiscopia de Kalocsa a fost urmaşa
acestei mitropolii de rit grecesc393.
în concluzie, expansiunea ungurilor în teritoriul dintre Mureş,
Tisa şi Dunăre în cursul secolului al X-Iea s-a produs doar în partea de
vest, de câmpie. Atacul din 934 desfăşurat în vestul şi sud-vestul
Banatului nu a condus la desfiinţarea ducatului lui Glad, care a păstrat
partea montană a teritoriului, precum şi un sector al văii Mureşului,
în amonte de Arad. Vladimirescu şi Cladova au fost fortificaţii de
refugiu, nu aşezări fortificate. Ele se află în aceeaşi zonă unde există
Bâlint 1991,119.
Vezi pe larg în Madgearu 2008 şi Madgearu 2010 (cu bibliografia anterioară pro şi contra). In
mod independent, Dănilă 2010 a ajuns la concluzii similare (studiul este postum). Sălâgean 2010,
19-22, care nu cunoaşte datele despre mitropolia Tourkiei din secolul al Xl-lea, admite cu rezerve
existenţa episcopiei pentru o scurtă perioadă. Totodată, el se întreabă de ce Achtum s-a botezat
la Vidin, dacă exista altă episcopie mai apropiată. Motivul este clan Achtum era aliatul ţarului
bulgar Samuel (vezi capitolul VII).
m Baân 1999, 45-53: Turcuş 2004,115-119; Revesz E. 2014, 55-68; Turcuş 2014. n8-t20; Koszta 2014,
127-143.
trei toponime care transmit numele lui Glad (unul dintre ele fiind
chiar fortificaţia de la Cladova). De aceea, nu este exclus ca ele să fi
fost construite în vremea lui Glad, sau în perioada care a urmat. Ştiind
că urmaşul lui Glad, Achtum, controla traficul de sare de pe valea
Mureşului (vezi capitolul VII), ne punem întrebarea dacă nu cumva
chiar acesta a fost scopul construirii lor. Ele sunt situate într-o zonă
distinctă de cea unde se concentrează descoperirile maghiare vechi,
dar în imediata sa apropiere (între cetatea de la Arad-Vladimirescu şi
mormântul foarte timpuriu de războinic de la Arad-Ceala sunt doar
câţiva kilometri). Să însemne oare aceasta că înaintarea ungurilor pe
Mureş în amonte a fost oprită de aceste fortificaţii? Este greu de
răspuns, deoarece ridicarea fortificaţiilor de la Vladimirescu şi
Cladova nu poate fi datată cu precizie. Doar distrugerea lor poate fi
datată (a fost provocată de agresiunea petrecută în timpul lui Achtum,
Ia începutul secolului al Xl-Iea).
Capitolul VI.
Pătrunderea ungurilor în Transilvania
Cele mai vechi vestigii maghiare din Transilvania se află la

Cluj-Napoca. în 1911 şi, apoi, în 1941-1942, s-au descoperit pe strada
Zâpolya (ulterior, Dostoievski şi în prezent General Traian Moşoiu) ii
morminte de înhumaţie orientate V-E, dintre care şapte erau de
bărbaţi şi patru de femei. Cimitirul (parţial distrus) este amplasat pe o
terasă a Someşului Mic. Inventarul mormintelor constă din cinci săbii
cu mâner oblic, lănci cu lama rombică, o cataramă în formă de liră,
fragmente de arcuri şi vârfuri de săgeţi romboidale, scăriţe de şa
placate cu argint sau cu cupru aurit, cercei de argint auriţi cu ciorchini
de granule, precum şi oseminte de cai (cranii şi oase de la picioare). Pe
strada alăturată Kalevala (azi Semenic) s-a descoperit în 1944 o parte
dintr-un alt cimitir, de unde provin, între alte materiale, trei săbii. în
1985-1986 s-a mai descoperit la Cluj-Napoca încă un cimitir maghiar,
pe strada Plugarilor. Acesta cuprindea 26 de morminte de înhumaţie
orientate NV-SE (de bărbaţi, femei şi copii), al căror inventar include
două săbii, un topor, fragmente de arc şi vârfuri de săgeţi, scăriţe de
şa, o zăbală, oseminte de cai394.
Cele trei cimitire descoperite la Cluj-Napoca au aparţinut
acelor războinici maghiari care s-au instalat împreună cu familiile lor
în centrul voievodatului româno-slav pe care l-au cucerit. Aceste
vestigii confirmă veridicitatea relatării Notarului Anonim, deoarece
din aceasta se deduce că Gelou, conducătorul acelui voievodat, avea
reşedinţa chiar la Cluj. Proporţia mare de săbii comparativ cu alte
cimitire vechi maghiare din bazinului carpatic, precum şi celelalte
piese de armament şi harnaşament, indică formcirea unui centru de
putere militară maghiară la Cluj, instalat chiar pe traseul drumului
3,4 Horedt 1986,80-83,141; Kiss 1985, 246,268: Heitel 1994-1995,413-415; Bona 2001,285-286; lambor
2005, 269; Dragotă 2006, 141-142; Sălăgean 2006, 126-129; Pinter 2007, 105-106; M. Blăjan, Cluj-
Napoca, în Habitat, 84-86, 134-135; Gâll, Gergely 2004-2007, 9-11; Gâll, Gergely, Gâl 2010, 16-19,
125-139.
roman care continua să fie folosit în evul mediu. Analiza materialului

arheologic a condus la stabilirea unei cronologii relative, care
plasează cele trei necropole (de pe străzile Zâpolya, Kalevala şi
Plugarilor) în faza cea mai veche a siturilor maghiare din Transilvania,
şi pe de altă parte, a relevat similitudini cu grupul de necropole din
zona Tisei de nord, care este cel mai vechi. Aceasta înseamnă că
războincii instalaţi la Cluj au provenit de acolo.395
înainte de pătrunderea acestui grup de războinici maghiari, în
partea de nord-vest a Transilvaniei luase naştere o mică formaţiune
statală independentă de Bulgaria şi de Moravia, care controla ocnele
din preajma Clujului (Turda, Ocna Dejului, Cojocna, Sic). Sarea era
transportată pe cele două drumuri care se îndreptau către Pannonia,
pe valea Someşului şi prin Porţile Meseşului396. în imediata apropiere
a Clujului, la Someşeni şi Apahida, există necropole tumulare care au
aparţinut acelui grup slav care în decursul secolului al VIITlea a
deţinut o poziţie privilegiată în confederaţia avară, din care face parte
şi cimitirul de la Nuşfalău, menţionat în capitolul I (vezi nota 7). La fel
cum s-a întâmplat şi în alte zone periferice ale khaganatului avar
(Slovacia, Croaţia), aceşti slavi desprinşi de sub stăpânirea avarilor au
putut crea o formaţiune politico-militară proprie. în condiţii pe care
nu le cunoaştem, puterea a fost preluată ulterior de către români,
slavii continuând să facă parte din populaţia acestui voievodat din
bazinul Someşului Mic (după cum arată Notarul Anonim în capitolele
despre luptele contra lui Gelou).
Teritoriul voievodatului lui Gelou, pe care unii istorici Tau
extins asupra întregii părţi de nord a Transilvaniei, includea doar
unele părţi din actualulele judeţe Cluj şi Sălaj. Tudor Sălăgean a
reuşit să obţină o delimitare a acestui teritoriu prin identificarea
acelor toponime legate de noţiunea de „hotar”397, de „prisăci” şi de
”s Gâll 2002, 292-294; Găll, Gergely 2004-2007.28-30; Găll 2013 c, 461-481.

3,6 lambor 1982, 82-83. Primul drum: Aiud - Turda - Cojocna- Cluj- Românaşi- Creaca- Porţile
Meseşului - Zalnoc - Supuru de Sus- Tâşnad- Sălacea, cu varianta Dej - Var - Jibou - Mirşid -
Porţile Meseşului. Al doilea drum urma valea Someşului Mare până la vărsarea în Tisa.
397 Cuvântul românesc hotar derivă din cel maghiar hatâr. El a fost preluat în terminologia
politică şi juridică a românilor nu numai din Transilvania, ci şi din Oltenia, Muntenia şi
Moldova, deoarece primele hotare ale celor două state de la sud şi est de Carpaţi erau cu
Ungaria.
porţile acelor prisăci, menţionate în documente începând din

secolul al XlII-lea (toponimele maghiare au transmis situaţia
existentă în perioada cuceririi). Teritoriul acestei „ţări” era compus
din cinci formaţiuni care pot fi denumite cnezate de vale, despărţite
prin cumpenele de ape (văile Someşului Mic, Borşei, Almaşului,
Agrijului, Căianului)398. Suprafaţa redusă a voievodatului, de circa
7000 kmp, explică şi capacitatea sa militară redusă. Conform
Notarului Anonim, inamicii ungurilor erau înarmaţi doar cu arcuri cu
săgeţi. Costul ridicat al fierului şi lipsa zăcămintelor de fier în regiunea
stăpânită de Gelou au putut determina o utilizare aproape exclusivă a
armamentului care nu necesita o cantitate mare de fier, adică a
arcurilor cu săgeţi. Predominarea folosirii arcurilor poate fi efectul
unui mod de a purta războiul moştenit din epoca dominaţiei avare.
Controlul asupra drumului sării exercitat de micul voievodat a fost
motivul pentru care la un moment dat a fost atacat de ungurii care
cuceriseră deja o parte din voievodatul lui Menumorout şi ajunseseră
la Poarta Meseşului.
Relatarea despre cucerirea ţării lui Gelou este o digresiune399
intercalată în naraţiunea mai mare, referitoare la conflictul cu
Menumorout, întreruptă în capitolul XXIII şi reluată în capitolul
XXVIII. Episodul Gelou are o poziţie secundară, colaterală, în
naraţiune. După fortificarea Porţii Meseşului, căpitanul Tuhutum,
aflând despre „bunătatea ţării de dincolo de păduri, unde domnia o
avea un oarecare blac Gelou”, a încercat să o dobândească „printr-o
favoare din partea ducelui Arpad”, „pentru sine şi pentru urmaşii săi”.
A fost trimisă o iscoadă, care a aflat că „pământul acela e udat de cele
mai bune râuri, al căror nume şi folos le-a amintit pe rând, că din
nisipul lor se culege aur, că de acolo se scot sare şi materii sărate şi că
locuitorii din acea ţară sunt cei mai nevoiaşi400 oameni din toată lumea
{viliores homines essent tocius mundi). Fiindcă sunt blachi şi sclavi, care
nu au alte arme decât arcuri şi săgeţi, şi ducele lor Gelou e puţin
statornic (et dux eorum Geleou minus esset tenax)40' şi n-are ostaşi buni
,,a Sălăgean 2006,103-163.

Macartney 1940, 210; Gyorffy 1965,44; Deletant 1991,344-345.
Viliores este comparativul adjectivului vilis, „demn de dispreţ, umil, neînsemnat”.
■,01 S-ar putea traduce şi „slab".
împrejurul său şi n-ar îndrăzni să se împotrivească curajului

ungurilor, fiindcă suferă multe neajunsuri din partea cumanilor şi
pecenegilor”. Arpad a aprobat propunerea, iar Tuhutum a pornit
atacul peste păduri. „Gelou, ducele ultrasilvan, auzind despre venirea
lui, şi-a strâns oastea şi a pornit călare, în cea mai mare fugă, înaintea
lui, pentru ca să-l oprească la Porţile Meseşului. Dar Tuhutum,
străbătând pădurea într-o singură zi, a sosit la râul Almaş. Atunci
ambele armate au ajuns faţă în faţă, găsindu-se între ele numai râul.
Iar ducele Gelou, cu arcaşii săi, voia să-i oprească acolo”. Ungurii au
efectuat o manevră de învăluire prin trimiterea unei părţi din oastea
lor în amontele râului. încercuiţi, „ostaşii ducelui Gelou au fost biruiţi
şi mulţi dintre ei omorâţi şi încă şi mai mulţi făcuţi prizonieri. Când a
văzut aceasta ducele Gelou, ca să-şi scape viaţa, a luat-o la fugă cu
puţini din ai săi, şi pe când fugea grăbit spre fortăreaţa sa, situată lângă
fluviul Zomus, soldaţii lui Tuhutum, urmărindu-1 în fuga mare, au
omorât pe Gelou lângă râul Copus. Atunci locuitorii acelei ţări,
văzând moartea domnului lor, de bună voie, dând mâna, şi-au ales ca
domn pe Tuhutum, tatăl lui Horea. Şi, în localitatea ce se cheamă
Esculeu şi-au întărit cuvântul prin jurământ. Şi din ziua aceea
localitatea aceasta poartă numele de Esculeu, fiindcă acolo au făcut
jurământul.”402
Relatarea Notarului Anonim despre cucerirea Transilvaniei de
către unguri coincide doar într-un singur punct cu cealaltă versiune,
consemnată de Gesta lui Simon de Keza şi de grupul de cronici târzii:
faptul că această cucerire a avut două etape, ultima fiind reprezentată
de supunerea ducelui Geula sau Gyula de către regele Ştefan I (vezi
capitolul VII)403. Calea pe care a pătruns Geula, primul cuceritor al
Transilvaniei, nu este precizată de cronicile din secolul al XlV-lea, dar
este indicată Alba lulia ca reşedinţa ocupată de acesta. Gesta anonimă
arată, în schimb, calea pe care au intrat cuceritorii în Transilvania:
prin Poarta Meseşului. Campania lui Tuhutum s-a desfăşurat într-o
regiune bine delimitată, între Poarta Meseşului şi valea râului Căpuş,
,"’1 GH, cap. xxrv-xxvil (SRH, I, 65-69; IIR, 1,44-46.94-97; ed. Rady, Veszpremy, 58/59-64/65).
a0J Simon de Keza, II. 29,43 (SRH, 1,166,172; IIR, IV, 39,45. 88, 93; ed. Veszpremy, Schaer, 82/83,
102/103); Chr. Hung. Saec. XIV, cap. 30 (SRH, I, 290-291; IIR, XI, 21,136); Chr. Pos (SRH, II, 33); Chr.
Mon (SRH, II, 62); Chr. Henrici (SRH, II, 132).
afluent al Someşului Mic. Se observă că majoritatea toponimelor

menţionate de Notarul Anonim sunt maghiare (Mezes, Almas, Copus,
Esculeu), doar numele Someşului fiind românesc (de origine dacică).
Acest fapt nu este surprinzător, căci în epoca în care scria Notarul
Anonim, denumirile oficiale ungureşti le înlocuiseră deja pe cele
vechi româneşti sau slave404.
în Gesta anonimă, ocuparea Transilvaniei (mai precis, a zonei
din părţile Sălajului şi Clujului) este rezultatul unui conflict. în
schimb, cronicile târzii afirmă că ducele Geula (Gyla, Jula, Gyula), care
era unul dintre căpitanii lui Arpad, ar fi descoperit, cu ocazia unei
vânători, cetatea care-i va purta numele.405 Acesta este un motiv mitic,
cu numeroase analogii în culturile euroasiatice. Un exemplu este
legenda lui Dragoş. Autorii cronicilor s-au inspirat din legenda eroilor
eponimi ai maghiarilor, Hunor şi Magor, menţionată în Gesta lui
Simon de Keza.406 Aşadar, dacă în Gesta Notarului Anonim, cucerirea
Transilvaniei este relatată într-o manieră realistă, istoricizantă, în
schimb celelalte cronici o încadrează într-un scenariu mitic, sau chicir
inventează o nouă legendă, deşi aceste texte nu au, în ansamblu, un
caracter legendar. Autorii lor nu au folosit informaţiile cunoscute de
Notarul Anonim, cu excepţia celei că Ştefan I l-a supus pe ducele
Geula din Transilvania. Ei s-au mulţumit să ofere o explicaţie foarte
vagă (dar plauzibilă pentru cititorii lor) a modului în care a fost
cucerită Transilvania. Apoi, versiunea Gestei anonime diferă şi în
privinţa numelui cuceritorului: Tuhutum, în loc de Jula (Gyula).
Dealtfel, şi lista celor şase căpitani (şapte cu Arpad) este diferită la
Notarul Anonim: Eleud, Cundu, Ound, Tosu, Huba, Tuhutum. La
Simon de Keza, cei şase căpitani sunt: Zobol, Jula, Urs, Cund, Lei,
-104 Decei 1978, 85.

405 în grupul de cronici din secolul XlV-lea, Geula „a descoperit, cu ocazia unei vânători, o cetate
mare în Ardeal, care fusese construită odinioară de romani" (civitatem magnam in Erdelw in
venatione sua invenerat, que iam pridem a Romanis constructa fuerat): Chr. Hung. Saec. XIV, cap. 30
(SRH, I, 290-291, II, 62; IIR XI, 21,136). Doar Chr. Pos (33) şi Chr. Henrici (132) precizează numele
cetăţii; Aiha, respectiv Weyssenpurg (adică. Alba lulia). în schimb, la Simon de Keza nu există
motivul vânătorii, dovadă că acesta a fost introdus mai târziu, în secolul al XlV-lea.
406 Brătianu 1980,129-131 a observat apartenenţa relatării despre Geula la acest grup de legende,
pentru care mai vezi şi: Eliade 1995,143-152; Buhociu 1979, 171-172; Spinei 1982, 299-300; Spinei
2014,73-134; Pecican 2010,153-161; Gemil 2015,362.
Verbulchu407. Mai mult, în Gesta anonimă sunt enumeraţi şi urmaşii

lui Tuhutum, până la cel care a fost supus de Ştefan I. Este o
abundenţă de detalii ignorate de celelalte izvoare.
Un astfel de detaliu este şi menţionarea atacurilor pecenegilor
şi cumanilor asupra ţării lui Gelou. După cum se va arăta mai jos, în
1068 a avut loc un atac al pecenegilor în zona care anterior fusese
stăpânită de Gelou. De aceea, se poate presupune că şi atacurile
pecenegilor din secolul al X-lea s-au desfăşurat în aceeaşi regiune de
nord a Transilvaniei, astfel că informaţia din Gesta Hungarorum este
verosimilă. Notarul Anonim a preluat denumirea Picenati dintr-una
dintre sursele sale, cronica lui Regino, în care se scrie că ungurii au
fost goniţi din Scythia de către Pecinaci.4oB Numele Picenati în diferite
variante apare şi în unele documente din secolele XITXIII referitoare
la comunităţile de pecenegi instalate în Ungaria409. Denumirea cea
mai frecventă în secolele XITXIII, care apare şi la Notarul Anonim în
alt pasaj, era Bisseni, latinizarea numelui dat de unguri pecenegilor
{besenyd). La rândul său, numele besenyo a fost preluat de unguri direct
de la pecenegi, derivând din băşănăk, iar Regino a preluat o formă
slavă410. Capitolele 37-38 din De Administrando Imperio, în care
Constantin Porfirogenetul descrie teritoriile controlate de triburile
pecenegilor, nu oferă nici un indiciu pentru extinderea acestora şi în
Transilvania. Din text reiese că Şiretul era cel mai vestic râu din ţara
pecenegilor, ceea ce înseamnă că limita acesteia ar fi fost pe Carpaţii
Orientali. Pe de altă parte, se mai afirmă că provincia pecenegă Gyla
de Jos era separată de Tourkia, teritoriul stăpânit de unguri, printr-o
distanţă de patru zile de drum (călare)4" Distanţa de patru zile de
drum călare poate corespunde traversării Transilvaniei pornind din
trecătorile Carpaţilor Orientali, astfel că din textul lui Constantin
Porfirogenetul ar rezulta că provincia Gyla de Jos s-ar localiza în
Moldova.412 Fiindcă în concepţia geografică bizantină determinativele
Gyorfly 1985, 245 consideră mai demnă de încredere lista Notarului Anonim.
408 Regino, 132 (a. 889).
Gockenjan 1972,100-105.
<10 Schamiloglu 1984,221; Polgăr 2013, 833-839.
CPorph 1967.166/167-174/175 (cap. 37-38) = CPorf 1971,57-60.
<1J Gyorfly 1972, 289 şi harta de la 292. Ignorând realităţile arheologice, Mărculeţ 2009-2010, 13
amplasează tribul peceneg în interiorul arcului carpatic.
Expansiunea maghiară în Transiuania 127
„de jos” / „de sus” se refereau la amplasarea pe cursul unui râu

(respectiv Şiretul şi Prutul), reiese că Gyla de Jos se afla în partea de sud
a Moldovei.4'3 Prin urmare, ţara lui Gelou putea fi atacată de pecenegi
prin trecătorile Carpaţilor Orientali, iar informaţia consemnată de
Notarul Anonim este verosimilă.
S-ar putea presupune, în principiu, că Notarul Anonim a
inventat total sau parţial evenimentele şi personajele din capitolele
XXIV-XXVII. In acest caz, falsul ar fi avut un anumit scop, adecvat
programului propagandistic al operei. în privinţa Transilvaniei,
acesta nu ar putea fi decât legitimarea dominaţiei dinastiei arpadiene
asupra acestui voievodat separat de regatul Ungariei. Stăpânirea
asupra Pannoniei era legitimată de faptul că Arpad era considerat
moştenitorul lui Attila, dar acest argument nu putea funcţiona şi în
cazul Transilvaniei4'4. De aceea. Notarul Anonim a invocat un alt
argument pentru a justifica dreptul de suzeranitate al regilor Ungariei
asupra Transilvaniei. în capitolul XXIV, el scrie că Tuhutum a
dobândit Transilvania „printr-o favoare din partea ducelui Arpad”.
Astfel, el pretinde că Arpad i-a delegat lui Tuhutum dreptul de a
cuceri şi de a stăpâni Transilvania, dar unul dintre urmaşii lui
Tuhutum, Geula, a devenit „infidel” faţă de Ştefan I, care era
succesorul de drept al lui Arpad. Vasalul necredincios pierdea dreptul
de a stăpâni Transilvania. De aceea. Ştefan I Ta atacat şi a ocupat ţara
acestuia. Dacă Pannonia era stăpânită de Ştefan I fiindcă reprezenta
patrimoniul lui Attila, ajuns apoi al lui Arpad, în schimb Transilvania
a fost dobândită în mod legitim de coroana Ungariei pentru că Geula
a încălcat fidelitatea faţă de rege. Falsul ar putea interveni tocmai în
privinţa delegării dominium-ului lui Tuhutum, fiindcă această
delegare era singura justificare a drepturilor pe care le-ar fi avut
Ştefan I asupra Transilvaniei. Pe de altă parte, şi lui Gelou îi era
recunoscut dreptul de stăpânire asupra Transilvaniei {dominium).
Faptul este de o importanţă deosebită. După cum remarca Aurel
Decei, „spre deosebire de celelalte formaţii de state, pe care le pune în
legătură cu bulgarii. Notarul regelui Bela prin nici un cuvânt sau
■|1) Romashov 1999,29-30.

4,4 Bârzu, Brezeanu 1991,304; Brezeanu 1999,158-160; Brezeanu 2002,174.
aluzie nu lasă să se vadă că ar atârna de cineva. Dimpotrivă, el e

independent în acea parte a Ardealului...”4'5. Acest drept de stăpânire
(dominium) a trecut asupra lui Tuhutum, prin consimţământul
supuşilor lui Gelou4'6. Termenul dominium nu se referă la instituţia
românească a domniei, ci este unul specific feudalismului occidental,
legat de relaţiile vasalice. Deci, înţelegem că Notarul Anonim îi acorda
lui Gelou calitatea de dominus în raport cu supuşii săi, nu că Gelou se
intitula domn (fapt care însă nu poate fi exclus!).
Cavaleria uşoară a românilor şi slavilor s-a putut integra foarte
bine în organismul militar condus de unguri, deoarece acest organism
era similar celui avar. Sub această clasă puţin numeroasă de stăpâni
se menţinea însă populaţia locală românească şi slavă, cu instituţiile
specifice. S-a constituit astfel o formaţiune statală mixtă româno-
slavo-maghiară, bazată pe supunerea cnezilor faţă de noul voievod de
origine maghiară. Preluarea instituţiei româneşti a voievodatului este
dovedită de supravieţuirea ei, cu un alt conţinut, până în secolul al
XVI-lea. Chiar după ce Transilvania a devenit un teritoriu dependent
de Ungaria, ea a continuat să fie condusă de un voievod, la fel cum în
Croaţia a supravieţuit instituţia locală a banului. Luat în stăpânire de
un grup de războinici bine organizaţi şi înarmaţi, voievodatul de la
Cluj şi-a sporit capacitatea militară, iar localnicii slab înarmaţi au
putut beneficia de protecţie contra altor atacuri. Cucerirea a avut din
acest punct de vedere un rol pozitiv, care nu poate fi trecut cu vederea.
Esculeu a fost identificat cu unul dintre satele Aşchileul Mare şi
Aşchileul Mic4'7 din judeţul Cluj, situate pe valea Borşei, la distanţe
aproximativ egale faţă de râurile Almaş şi Căpuş. Se presupune că
numele Esculeu provine dintr-un cuvânt de origine tiircică, ickii („a
bea”), explicându-se că jurământul respectiv a fost întărit în mod
ritual, bându-se sângele amestecat al celor care au jurat4'8. Acest
procedeu de a jura era specific ungurilor, fiind atestat de Anonymus
în cazul celor şapte căpitani ai lui Arpad4'9. Intre cele două sate
Decei 1978, 67 (vezi şi 84).

416 Bârzu, Brezeanu 1991,304; Brezeanu 2002,174.
4.7 Atestat în documente, în formele Eskeieu, Eskuleu, începând din 1331 (Suciu 1967-1968,1,47).
4.8 D. Pais, în SRH, I, 68.
4', GH, cap. V (SRH, 1,40; IIR, I, 28,76; ed. Rady, Veszpremy, 16/17).
Aşchileu se află o movilă, denumită „Dâmbul rotund”, unde, după o

tradiţie înregistrată pe la 1840, s-ar fi încheiat jurământul. în 1943, s-au
făcut acolo săpături, dar nu s-a descoperit decât un strat subţire de
cărbuni420. Tudor Sălăgean, care nu s-a oprit şi asupra originii
numelui Esculeu, apreciază că acel jurământ prin care a Tuhutum a
fost ales prin strângerea mâinilor drepte {dextram dantes) a reflectat
recunoaşterea drepturilor celor care s-au supus421. Se poate considera
chiar că este vorba de o formă incipientă de vasalitate, în care seniorul
Gelou a fost înlocuit prin cel maghiar422, şi care nu a condus la
deposedarea de proprietăţi a celor cuceriţi.
Relatarea despre conflictul dintre Tuhutum şi Gelou constituie
o deviere de la naraţiunea de bază. Subiectul principal al Gestei
Hungarorum este descrierea luării în stăpânire a regatului Ungariei.
Or, Transilvania era un teritoriu separat, iar Notarul Anonim spune,
foarte clar, în capitolele XXII şi XXIII, că hotarul regatului Ungariei
era la Poarta Meseşului. Deci, cucerirea Transilvaniei ieşea din
subiectul propriu-zis al operei. Ea a fost totuşi adăugată, pentru că
trebuia legitimată cumva dependenţa voievodatului Transilvaniei de
coroana Ungariei. C. A. Macartney, care considera că interpolarea se
datorează preluării dintr-o tradiţie genealogică a familiei Gyula423, nu
a putut explica motivul pentru care a fost făcută interpolarea.
în viziunea lui Anonymus, legitimarea dominaţiei regilor
Ungariei asupra Transilvaniei se baza pe trei fapte:
1) - Alegerea, de bună voie, ca domn, a lui Tuhutum424. Episodul
nu are analogii în cazul altor teritorii cucerite, iar această excepţie
subliniază situaţia specifică a Transilvaniei, în raport cu Ungaria
propriu-zisă;
2) - Dreptul de suzeranitate al urmaşilor lui Arpad asupra
teritoriului concedat lui Tuhutum.
3) - încălcarea jurământului de fidelitate de către Geula cel
Tânăr, care a avut ca efect retragerea dreptului de stăpânire asupra
I10 Ferenczi 1.1973.548; Horedt 1986,104.

411 Sălăgean 2006,164-173.
■<11 Ţiplic 2007, 67.
41) Macartney 1940, 210-211: Macartney 1953,75-76.
m Vezi şi Bârzu, Brezeanu 1991,304.
Transilvaniei (vezi capitolul VII).

Astfel elaborat, discursul propagandistic al Notarului Anonim
era, probabil, suficient de convingător pentru contemporani, deşi
recurgea la unele falsuri. Dar, aceste falsuri trebuiau să fie plauzibile.
Ele nu puteau fi construite decât pornind de la unele elemente reale,
cunoscute şi recunoscute ca atare de către contemporani. Chiar şi C.
A. Macartney, care, de regulă, este foarte sceptic în privinţa credi
bilităţii operei, admitea că „este desigur mai probabil că tradiţia
originală despre Gyula includea pe Gelou şi pe vlahi, încă din secolul
al Xl-lea"425. (Este avută în vedere tradiţia genealogică a familiei din
care a descins Ştefan I).
în privinţa prezenţei românilor şi a unui conducător al lor.
Notarul Anonim nu avea nici un motiv să inventeze sau să falsifice,
fiindcă aceste elemente ale discursului nu aveau nici o semnificaţie
propagandistică. în acea epocă nu exista nici un motiv de contestare a
vechimii românilor în Transilvania, fiindcă dreptul de stăpânire al
ungurilor decurgea din cucerirea prin forţa armelor, nu din
argumentul originii sau autohtoniei, introdus în epoca modernă. Nici
un autor maghiar din secolele XIITXVII nu a contestat autohtonia
românilor în Transilvania, deşi imaginea românilor a fost
predominant negativă426. Chiar şi după formularea teoriei migraţiei
românilor de la sud de Dunăre au mai existat istorici maghiari care nu
s-au ferit să admită autohtonia lor în Transilvania, pur şi simplu
pentru că erau convinşi de superioritatea culturală a ungurilor,
suficientă pentru a legitima dominaţia.427 După cum observa şi Vasile
Pârvan pe marginea relatării despre Gelou: „nu e nici un motiv să
admitem că această ştire e falsă. Nici vreun gust literaricesc, nici vreo
pretenţie de documentare a faptelor, nici dorinţa de a glorifica pe
unguri, nici transpunerea faptelor din timpul său nu l-au împins pe
Anonymus, cum vom vedea şi pentru ştirile următoare relative la
acelaşi blac, Gelu, ca să scornească ducatul român al acelui blac.
Pentru dânsul, cum se vede chiar din expunere, acesta e un lucru
•>» Macartney 1940, 213.

416 Pentru evoluţia atitudinii faţă de autohtonia românilor, vezi Bârzu, Brezeanu 1991.17-37.
4,7 Mitu. Mim 2014. 81-84.
indiferent, căruia nu-i dă mare importanţă şi desigur că n-a făcut decât

să puie în scris ceea ce tradiţia orală îi oferea asupra primelor cuceriri
ale ungurilor în regiunile transilvănene”428.
Relatarea din capitolul XXVII intră în contradicţie cu o
informaţie din altă secţiune a izvorului. Potrivit acestui capitol,
Tuhutum a avut doi fii, pe Geula şi Zumbor. Geula a avut două fete,
Caroldu şi Saroltu, a doua fiind mama viitorului rege Ştefan I.
Zumbor a avut ca fiu pe Geula cel Mic, cel care va fi înfrânt de Ştefan
I, la începutul secolului al Xl-lea429. Notarul Anonim se contrazice,
fiindcă în capitolele VI şi XX este prezentată altă genealogie a
urmaşilor lui Tuhutum: “Tuhutum, tatăl lui Horea, bunicul lui Geula
şi Zumbor, din care descinde neamul lui Moglout”430. Deci, sunt două
genealogii distincte. A doua genealogie este confirmată de existenţa
toponimelor Teteny (Tuhutum), Horea, Maglod, din comitatul Pesta,
situate acolo unde se aflau domeniile familiei Gyulazombor. Ele
indică teritoriul care a fost stăpânit de Tuhutum şi Horea. In Transil
vania nu există toponime derivate din numele lui Tuhutum şi
Horea43'. Dacă Tuhutum şi Horea ar fi cucerit, într-adevăr, nord-vestul
Transilvaniei, atunci ar fi existat în zonă şi unele toponime derivate
din numele lor, aşa cum există toponime care păstrează amintirea lui
Geula şi Zumbor432, dar şi pe a lui Gelou. Extrem de important este
faptul că, în Transilvania, două dintre cele patru toponime Zombor se
află în zona Someşului Mic, adică exact acolo unde este amplasat
teritoriul stăpânit de Gelou. Este vorba de satul Zâmbor, de pe valea
râului Almaş (chiar în zona unde s-au desfăşurat luptele), atestat din
1332 {Zumbur, Sombor), precum şi de satul Jimbor, din apropiere de
Gherla (atestat din 1320, în formele Sumbur, Zumbur, Sombor)1^”. în
aceeaşi zonă, pe valea Borşei, se află şi satul Giula (corn. Borşa, jud.
Cluj), atestat din 1307, în forma Gyula434. între localităţile Giula şi
Zâmbor se află şi Aşchileu. Această concentrare a toponimelor exact
4,8 Pârvan 1990,47.

■|I, GH, cap. XXIV, XXVII (SRH, I, 65, 69; IIR, 1,44,46, 94, 96; ed. Rady, Veszpremy, 60/61. 64/65).
i}0 GH, cap. VI, XX (SRH, 1,41, 61; IIR, 1,29,41,77, 91; ed. Rady, Veszpremy, i8/[9, 52/53).
4)1 Gyorfly 1965,46; Gyorfly 1975,119-121,149; Makkai 1987,38: Spinei 2006, 96.
431 Gyorffy 1975,111-112,121-122; Makkai 1987,33-34; Spinei 1990,140; Makkai 2001,339-340,371-372.
433 Suciu 1967-1868.1,317; II. 279.
434 Suciu 1967-1968,1, 263.
în zona unde Notarul Anonim plasează conflictul nu poate fi

întâmplătoare, fiind o confirmare a autenticităţii tradiţiei care a fost
consemnată în Gesta Hungarorum.
Victor Spinei interpreta absenţa toponimelor care amintesc nu
mele lui Tuhutum şi Horea, presupunând că „tribul lui Tuhutum, deşi
invadase voievodatul lui Gelu, nu îşi fixase teritoriul de păşunat
sezonier de-a lungul marilor râuri transilvănene, ceea ce se va
întâmpla, se pare, de-abia în timpul fiilor lui Horea, adică spre mijlo
cul secolului al X-lea"435. Dacă se admite veridicitatea relatării despre
Tuhutum, atunci în mod obligatoriu trebuie admisă şi rămânerea lui
Tuhutum în nord-vestul Transilvaniei, unde el ar fi ajuns voievod,
prin acordul băştinaşilor. Alta trebuie să fie explicaţia lipsei toponi
melor derivate din numele lui Tuhutum şi Horea. Toponimele nu
există din simplul motiv că nici Tuhutum, nici fiul său Horea nu au
stăpânit acea zonă. Totul porneşte de la o greşeală a Notarului
Anonim. Confundându-1 pe Geula (nepotul lui Tuhutum şi fratele lui
Zumbor, din care descinde neamul Moglout) cu un alt Geula, Notarul
Anonim a atribuit neamului lui Tuhutum cucerirea ţării lui Gelou,
deşi Tuhutum nu a avut nimic de a face cu Transilvania. Celălalt
Geula era cel din care descindea nu neamul Moglout, ci mama regelui
Ştefan I. Celelalte cronici afirmă că Geula, unchiul regelui Ştefan I, se
trăgea dintr-un alt Jula/Geula/Gyula, care era al treilea dintre
căpitanii lui Arpad436. Prin urmare, este falsă descendenţa din
Tuhutum a acelui Geula care a fost înfrânt de Ştefan I. Nu Tuhutum
a cucerit ţara lui Gelou. C. A. Macartney arăta şi el că Notarul Anonim
i-a atribuit lui Tuhutum faptele lui Gyula, fiindcă el, în general, a
transferat toate evenimentele importante în epoca lui Arpad, din
motive amintite deja437.
Adevăratul cuceritor al Transilvaniei a fost acel Jula/Gyula care
este menţionat de celelalte cronici (tatăl Saroltei - mama regelui
Ştefan cel Sfânt). O interpretare asemănătoare a fost formulată şi de
43! Spinei 1990,142.

,,î6 Simon de Keza, II. 29, 43 (SRH, 1,166,172; IIR, IV, 39, 88, 45, 93; ed. Veszpremy, Schaer, 82/83,
102/103); Chr. Hung. Saec. XIV, cap. 30 (SRH, 1,290,291 = IIR, XI, 21,136); Chr. Pos (33); Chr. Mon {62);
Chr. Herniei (132).
437 Macanney 1940, 211.
către Gyula Kristo. El insistă asupra semnificaţiei absenţei

toponimelor care i-ar putea aminti pe Tuhutum şi Horea, şi consideră
că adevăratul cuceritor a fost acel Gyula din opera lui Simon de Keza
şi din cronicile târzii. El se opune veridicităţii relatării Notarului
Anonim şi în mod particular a celei despre Gelou438. Lâszlo Makkai a
ajuns pe altă cale la o concluzie similară, şi anume că Transilvania a
fost cucerită de acel conducător care a fost tatăl Saroltei şi care deţinea
demnitatea de gylas. El a încercat să-l identifice cu unul dintre şefii
unguri menţionaţi de Liudprand în 921, pe nume Bugat (Bogat).
Indiferent dacă ideea este sau nu corectă, este de reţinut că, în acest
caz, prima pătrundere a ungurilor în Transilvania este datată de L.
Makkai în 921-927439.
Notarul Anonim nu putea să atribuie cucerirea Transilvaniei
unui conducător de rang atât de înalt (gylas), căci unul ca acesta nu ar
fi avut nevoie de încuviinţarea lui Arpad. Această încuviinţare era
necesară în discursul Notarului Anonim, căci justifica drepturile pe
care le aveau urmaşii lui Arpad asupra Transilvaniei. Notarul Anonim
mai cunoştea semnificaţia titlului de gyula, care fusese uitată de
cronicarii ulteriori. De aceea, el a pus cucerirea pe seama unui căpitan
de mai mică importanţă, Tuhutum, care era şi contemporan cu Arpad.
Prin urmare, cuceritorul a fost un purtător al titlului de gylas440. El nu
a fost un căpitan din vremea lui Arpad. Acest Jula/Gyula/Geula din
Transilvania şi urmaşii săi nu au fost cunoscuţi de Constantin
Porfirogenetul şi nu apar în alte izvoare în afara cronicilor maghiare.
In opera sa atât de documentată. Constantin Porfirogenetul nu
aminteşte nimic despre Transilvania, care pe „harta" cunoştinţelor
sale este o pată albă, ceea ce înseamnă că acolo nu se afla, la mijlocul
secolului al X-lea, nici un centru de putere mai însemnat, care să
merite a fi menţionat. Acel Jula din opera lui Simon de Keza (Gyula în
cronicile târzii), cel înfrânt de Ştefan I, era urmaşul unui alt Jula
(Gyula), care a cucerit Alba lulia cândva în secolul al X-Iea; totodată,
■,,8 Kristo 2003, 61-62.

■,î, Makkai 1987.40-44; Makkai 2001,382-397.
440 Tocmai de aceea Gyorffy 1975, 96 presupune că Tuhutum a preluat titlul de gylas după
moartea lui Arpad, dar fără a explica de ce titlul nu a fost moştenit de Zoltan, fiul acestuia, despre
care se ştie sigur că a urmat la putere.
el era unchiul lui Ştefan I. Cuceritorul Gyula nu este identic cu Geula,

fiul lui Horea, din genealogia consemnată de Notarul Anonim, şi nici
cu acel Gylas care s-a creştinat la Constantinopol. Fiind bunic al lui
Ştefan I, acel Gyula care era tatăl Saroltei nu putea fi contemporan cu
Arpad. Făcând parte din a treia generaţie înainte de anul 1003 când
s-a petrecut cucerirea lui Ştefan I, reiese că acest prim Gyula, care a
ajuns la Bălgrad, s-a născut cândva pe la începutul secolului al X-lea
(Ştefan s-a născut în jurul anului 975, iar o generaţie în acea epocă este
estimată la 27-28 de ani44').
Aşadar, Notarul Anonim l-a confundat pe Geula, fiul lui Horea,
cu acel Gyula care a pătruns în Transilvania şi care s-a luptat cu Gelou.
Fiindcă nu putea atribui cucerirea purtătorului rangului de gylas, l-a
introdus pe Tuhutum în relatarea pe care o aflase probabil din izvoare
orale. Cele două tradiţii consemnate de Notarul Anonim şi de Simon
de Keza concordă în sensul că Transilvania a fost cucerită de un
purtător al titlului de gylas.
Tudor Sălăgean a contestat această identificare a cuceritorului
Transilvaniei, pe care am argumentat-o în lucrarea despre Notarul
Anonim442, susţinând că au putut exista concomitent mai mulţi
purtători ai titlului de gylas şi că Tuhutum şi-a însuşit titlul de gylas
prin desprinderea de şeful confederaţiei443. Pe baza pasajului din
scrierea lui Ibn Hayyan menţionat în capitolul anterior, este clar că
unicitatea demnităţii de gylas se menţinuse cel puţin până în anii 940,
ceea ce confirmă şi validitatea informaţiei transmise de Constantin
Porfirogenetul pentru momentul consemnării sale (gylas ca rangul
numărul doi în conducere). Prin urmare, afirmaţia că Notarul Anonim
Ta înlocuit pe adevăratul cuceritor cu cineva care nu era gylas nu are
de ce să fie respinsă din acest motiv. Concluzia că Tuhutum a fost
introdus în naraţiunea despre cucerirea voievodatului lui Gelou
pentru a masca realitatea îşi menţine valabilitatea.
Datarea pătrunderii ungurilor în Crişana şi Transilvania este de
obicei plasată la începutul secolului al X-lea. Este însă posibil ca
'i'" Gyorffy 1994 a> 47> 78-

Madgeana 2005 a, 94"99-
443 Sălăgean 2006, 82-84.
atacurile împotriva teritoriilor de la est de Tisa (ale lui Menumorout

şi Gelou) să se fi petrecut doar după 927 şi, mai exact, începând din
934444. Vasile Pârvan, care a fost autorul unuia dintre cele mai
amănunţite şi serioase studii asupra informaţiilor despre români din
Cesta Hungarorum, a ajuns la aceeaşi concluzie, şi anume că
pătrunderea maghiarilor în Transilvania nu s-a putut petrece decât
după moartea ţarului Simeon445. Urmând o idee sugerată de
profesorul său Dimitre Onciul446, el o data în timpul ducelui Zoltan
(907-947), urmaşul lui Arpad. Cronicile târzii447 au consemnat faptul
că Transilvania se mai numea şi Erdeeli Zoltan, adică „Ardealul lui
Zoltan”, dar ele explicau în mod greşit această denumire afirmând că
Ştefan I ar fi cedat acest ţinut strămoşului său Zoltan (care murise
demult!). Afirmaţia lui G. Gydrffy, că Ştefan I a pus voievod al
Transilvaniei pe o rudă a sa, Zoltan, în locul lui Gyula448, este lipsită
de probe. Este mai probabil ca Zoltan să fi fost primul conducător al
comitatului Alba (Feher), constituit în timpul lui Ştefan I449. Pornind
de la datarea în timpul ducelui Zoltan, Pârvan considera că nu
Tuhutum a fost cuceritorul Transilvaniei de nord-vest (până la
Mureş), ci Horea, fiul acestuia. Este de reţinut ideea că analiza
evenimentelor conduce la respingerea tradiţiei că Tuhutum ar fi fost
învingătorul lui Gelou. Totuşi, nici Horea nu poate fi adevăratul
cuceritor, fiindcă nici numele său nu a fost păstrat de toponimia zonei
luate în stăpânire. Admiţând că pătrunderea maghiară în
Transilvania a avut loc mai târziu, atunci devine explicabil şi faptul că
lipsesc toponimele care păstrează amintirea lui Tuhutum şi Horea,
personaje care aparţin unui moment anterior. Deplasând în vremea
lui Arpad cucerirea „Ţării Ultrasilvane”, Notarul Anonim a pus
această faptă pe seama lui Tuhutum, care se potrivea cu această datare
imaginară. Motivul pentru care Ta ales pe Tuhutum este confuzia pe
444 Dimitrov 1986, 62-64 citează opiniile unor istorici bulgari (P. Nikov, P. Mutafeiev, S. Lisev),
care consideră că atacarea teritoriilor nord-dunărene aflate sub dominaţie bulgară de către
unguri nu se putea produce decât în timpul domniei ţarului Petru (927-969).
445 Pârvan 1990, 56-58.
446 Onciul 1968.1.464.583; II, 342.
447 Chr. Hung. Saec. XIV, cap. 66 (SRH, 1,316: IIR, XI, 32,148); Chr. Pos (36); Chr. Henrici (149). Simon
de Keza nu cunoaşte acest motiv.
448 Gyorffy 1975, lll. Vezi şi Rusu M. 1982,375.
445 Benko E. 2000,390.
care a facut-o între Geula, urmaşul Iui Tuhutum, şi celălalt Geula,

adevăratul cuceritor al Transilvaniei, care este menţionat de celelalte
cronici.
Evenimentele consemnate în capitolele XXIV-XXVII ale operei
Notarului Anonim se pot data cel mai probabil după 927. Campania
împotriva Iui Gelou s-a înscris într-o ofensivă mai generală a
ungurilor la est de Tisa, care a fost determinată de începutul
abandonării atacurilor în direcţia Occidentului şi de schimbarea
raporturilor de forţe în zona Dunării de Jos. Tot aşa, avarii au pătruns
în Transilvania cu o anumită întârziere, cel mai devreme în cursul
primei jumătăţi a secolului al VITlea, adică la circa 50 de ani de la
instalarea lor în pusta dintre Dunăre şi Tisa. Deci, nici avarii nu au
simţit de la început nevoia ocupării zonei ocnelor. Atâta timp cât ei au
putut jefui teritoriul Imperiului Romano-Bizantin, dobândirea
resurselor de sare din Transilvania a fost neglijată. Probabil la fel s-a
întâmplat şi în cazul ungurilor. Poate fi remarcat modul similar în care
avarii şi ungurii au ocupat zona ocnelor din bazinul mijlociu al
Mureşului. Descoperirile vechi maghiare se concentrează în aceeaşi
zonă ca şi cele avare, în unele cazuri ele fiind chiar în aceleaşi localităţi
(Gâmbaş, Lopadea Nouă). Lâszlo Makkai a ajuns la o concluzie
similară. Pornind de la premisa că atacul ungurilor contra Bulgariei
din 927 a fost real, el presupunea că ungurii au cucerit mai întâi
teritoriul dominat de Bulgaria în sudul Transilvaniei, cândva între 921
şi 927. Scopul era dobândirea controlului asupra traficului de sare de
pe valea Mureşului450.
Un indiciu indirect asupra datării târzii a pătrunderii ungurilor
în Transilvania este oferit de absenţa monedelor occidentale451, dar şi
a celor arabo-persane. Primele, provenite din jafurile desfăşurate în
special până în 933, s-au descoperit doar la vest de Tisa. Singurele
excepţii sunt exemplarele de la Orşova deja menţionate, care au ajuns
acolo tocmai din cauza raidului din 934. Aceasta înseamnă fie că
ungurii pătrunşi în Transilvania nu au participat la aceste atacuri, fie
<!0 Makkai 1987, 43-44.

Bona 2001, 284 se referă Ia o monedă emisă de ducele Berthold al Bavariei (938-947),
descoperită Ia Turda în 1735. După cum a arătat Horedt 1977,447-448, aceasta putea să fi aparţinut
coloniştilor aduşi pentru exploatarea ocnei, în secolul al XTlea. Vezi şi Velter 2002,329.
că ei au ajuns acolo după ce acestea se diminuaseră. în privinţa

dirhemilor (monede de argint emise de suveranii islamici), aceştia
lipsesc în Transilvania, dar există într-o cantitate apreciabilă în zona
de unde au venit ungurii în Transilvania, adică în bazinul superior al
Tisei. Dirhemii emişi de emiratul samanid, de statul bulgarilor de pe
Volga sau în alte locuri provin din comerţul desfăşurat prin
intermediul khaganatului khazar, la care au luat parte şi ungurii în
primele decenii ale prezenţei lor în Pannonia. Cei mai târzii dirhemi
descoperiţi au fost emişi în anii 930452. Absenţa dirhemilor sugerează
că ungurii au pătruns în Transilvania după întreruperea circulaţiei
lor. Desigur, sunt doar probe circumstanţiale, dar care merită luate
în considerare.
în linii mari, relatarea din capitolele XXIV-XXVII poate fi
considerată veridică, inclusiv în privinţa numelui conducătorului
românilor din zona Someşului Mic. Notarul Anonim a săvârşit însă şi
erori, între care cea mai însemnată este confuzia făcută în legătură cu
numele cuceritorului acelei zone din Transilvania. în nici un caz nu
poate fi pusă la îndoială existenţa blacilor, adică a românilor, în
momentul incursiunii maghiare. Notarul Anonim nu avea nici un
interes în a inventa prezenţa românilor în Transilvania în secolul al X-
lea, căci el nu ar fi fost crezut de cititorii săi, dacă românii ar fi venit în
Transilvania în secolul al Xll-lea, adică în vremea sa.
Admiţând credibilitatea Gestei Hungarorum, precum şi prezenţa
românilor în Transilvania înaintea atacului maghiarilor, unii istorici
au exprimat totuşi unele îndoieli asupra existenţei personajului
Gelou, precum şi asupra relatării evenimentelor. în 1885, D. Onciul
vedea, în „tradiţia lui Anonymus”, „adaosuri închipuite”, cum ar fi
numele lui Gelou, şi credea că însăşi „supunerea acestui principat încă
pe timpul lui Arpad nu este nicidecum probabilă”453. în lucrări
ulterioare, el a admis însă existenţa lui Gelou454. în schimb. Aurel
Decei se îndoia numai de veridicitatea numelui Gelou, considerând
probabilă existenţa persoanei şi istoricitatea evenimentelor455.
4S1 Velter 2002,118-131; Kovăcs L. 2008,479-533.

453 Onciul 1968,1,189.
454 Onciul 1968,1,463; 11,342.
4” Decei 1978, 85.
împotriva autenticităţii numelui Gelou şi chiar a existenţei persona

jului, s-a adus argumentul că numele ar fi fost inventat de Notarul
Anonim, prin derivarea sa din toponimul Gilău. Ipoteza introdusă de
J. Melich456 a fost însuşită chiar şi de unii adepţi ai teoriei continuităţii
româneşti în Transilvania, precum Nicolae Drăganu457 şi Aurel
Decei458, dar cu rezerva că personajul a existat, chiar dacă numele său
ar fi fost inventat de Notarul Anonim.
Legătura dintre Gelou şi Gilău este evidentă şi a fost remarcată
de majoritatea cercetătorilor. Controversat este doar sensul în care s-
a petrecut derivarea: de la toponim la antroponim sau invers ? Este
corectă afirmaţia lui A. Decei, că Gelou „nu se întâlneşte ca nume de
persoană” la români. El a pătruns în onomastică foarte târziu, desigur
datorită celebrei poezii a lui George Coşbuc459. De aceea, s-a căutat
explicarea numelui prin toponimul Gilău. Despre acesta, V. Bogrea
susţinea că ar proveni din rom. Dealu, pronunţat dialectal Gialu.
Hărţile vechi (neprecizate, însă de Bogrea!) menţionează formele
Dealu Mare, Gealu Mare. Forma Gilău, mai recentă, ar fi reprimită de
români din limba maghiară460. N. Drăganu ajungea la un prototip slav
D'elou, D'ilou („deal”), din care ar deriva toponimul românesc Gilău46'.
Ipotezele sunt plauzibile, la prima vedere. Urmărind însă atestările
mai vechi ale toponimului, constatăm că formele Gyalov, Dyalow,
Gyalu, Gyalu Mare sunt toate mai târzii (după 1334). Formele mai vechi
sunt: Golou (1246), Gylo (1282), Galou (1294) şi Gyolo (1298)462. Deci,
iniţial, toponimul era mai apropiat de numele personajului. Ulterior,
vechea denumire s-a modificat prin contaminarea cu cuvântul deal,
rezultând formele Gyalov, Gyalu, Gyalu Mare.
J. Melich şi G. Gyorffy au găsit altă soluţie pentru explicarea
numelui Gelou, derivând toponimul Gilău dintr-un antroponim turcie.
Melich 1928,72-76.
457 Drăganu 1933, 427.
458 Decei 1978, 85.
45, în privinţa tradiţiilor înregistrate de Sfârlea 2000, 629-639, acestea sunt creaţii modeme,
influenţate de manualele şcolare.
460 Bogrea 1920-1921,219,556.
461 Drăganu 1933,427-
464 Suciu 1967-1968,1,261.
Jolig463. Este de remarcat acceptarea ideii că toponimul Gilău poate

proveni dintr-un nume de persoană. Dar, admiţând acest fapt, G.
Gyorffy rămâne fără nici un argument pentru teoria inventării
numelui Gelou, căci şi antroponimul Gelou poate deriva direct din Joiig.
Este ceea ce arată L Râsonyi, care derivă numele lui Gelou din numele
de persoană tiircic Yolug, care înseamnă „răscumpărare”, „jertfa”.
Râsonyi admitea autenticitatea relatării despre Gelou, dar s-a străduit
să demonstreze că Blacii nu sunt românii, ci o populaţie tiircică, Bulaq,
venită din Başkiria împreună cu proto-bulgarii, în secolul al Vll-lea464.
In alt studiu, G. Gyorffy arăta cum numele, foarte asemănător, al lui
Jelech (al doilea fiu al lui Arpad), a fost moştenit de toponimele din
Slovacia Jeleu şi Jelec (atestate din 1156, respectiv 1211)465. Paralelismul
evoluţiei fonetice a condus la două toponime similare: Golou (derivat
din Gilău) şi Jeleu. Spre deosebire de Melich, D. Pais afirma că numele
lui Gelu a fost moştenit de toponimul Gilău şi că numele personajului
provine dintr-un cuvânt turcie, jalug („a străluci”, „a arde”)466.
Derivarea antroponimului Gelou dintr-un nume de origine
tiircică ar fi în spiritul epocii. Onomastica de origine tiircică (respectiv
cumană) a fost o adevărată modă printre boierii români din secolele
XIII-XV. Pe de altă parte, numele căpeteniilor maghiare au fost
moştenite de diferite localităţi de pe teritoriul Ungariei şi
Transilvaniei. în general, toponimele din Ungaria derivă de la nume
de persoane467. Este ceea ce demonstrează G. Gyorffy. Dar, acelaşi
istoric se abate de la regula derivării toponimelor din antroponime,
atunci când se ocupă de toponimul Gilău, pentru care presupune (fără
nici o probă) că s-ar fi întâmplat invers468. Un istoric bulgar observa
că: „There are problems with the argument that historical figures
were conjured up merely on the basis of toponyms. First, regardless
of the accuracy of names, the real issue is whether or not the persons
■,63 Melich 1928,78; Gyorffy 1965,44.

464 Râsonyi 1979,129-151.
4ii Gyorffy 1975, 58.
466 D. Pais, în SRH, I. 67.
■|67 Vezi şi Brătianu 1980, 210; Spinei 1990, 128. De observat că şi Boba 1987 a, 17-18 admite că
numele lui Gelou şi al celorlalte personaje amintite de Notarul Anonim sunt autentice şi că ele
stau la baza toponimelor respective.
■,6B La fel şi Makkai 1987,35.
themselves existed. Second, it seems that Gyorffy, like some other

Hungarian historians, is guilty of a certain amount of inconsistency.
Thus, whereas the existence of non-Hungarian characters is
questioned when their names appear to be paralleled by toponyms,
the historicity of Hungarian characters is considered supported, or
even proven, if they are reflected in the toponyms. What makes
Csanâd, after whom Marosvâr (Morisena) was renamed Csanâd or
Csanâdvâr, more historically acceptable than other „heroes” who,
according to the Gesta, gave their names to locations V’469
Tot în legătură cu opiniile lui G. Gyorffy, istoricul maghiar Imre
Boba aprecia că „The alleged shortcomings in the narrative of
Anonymus, his intenţional omissions and distortions suggested by
Gyorffy, cannot be accepted as facts without evidence derived from
sources of superior value. The Gesta of Anonymus deserves a new
detailed evaluation. While the Gesta is not a perfect source, it appears
to be, together with the narrative of Constantine Porphyrogenitus, the
most detailed description of events of the history of the Hungarians
for the latter part of the ninth and first half of the tenth centuries. (...)
It is not Anonymus who invented an imaginary history of the
Hungarians, but rather the modern historians who allow themselves
to he guided by preconceived ideas at the expense of the precious little
contained in the sources”470.
Conform altei ipoteze, antroponimul Gelou ar deriva din
termenul gylas (demnitatea)471, considerându-se că Notarul Anonim s-
ar fi inspirat în crearea numelui Gelou din faptul că în Transilvania
stăpânea Gyula (Geula), în timpul lui Ştefan I (vezi capitolul VII). Din
considerente lingvistice, această derivare a fost respinsă de }. Melich
şi C. A. Macartney472.
Deci, numele lui Gelou ar putea fi de sorginte tiircică, o
moştenire a perioadei când regiunea s-a aflat sub dominaţie avară,
căci limba avarilor era tot de origine tiircică. In nici un caz nu pot fi
Mladjov 1998,114.
470 Boba 1989,457.
471 Onciul 1968,1,189; Pârvan 1990,47; Gyorffy 1965,44; Gyorffy 1975,121-122.
477 Melich 1928,71: Macartney 1940,209-210.
admise etimologii latine sau gepide473. Explicaţia acestei presupuse

origini nu este cea oferită cu atâta „ingeniozitate" de L. Râszonyi. Dacă
preluarea onomasticii tiircice de către boierii români a fost o practică
obişnuită, ea a putut exista şi înaintea secolelor XIII-XIV. Cuvântul
gylas stă la originea numelui Giulea, întâlnit la nobilii români din
Maramureş474. Deci, ipoteza originii tiircice a numelui Gelou poate fi
luată în considerare.
Stelian Brezeanu a emis altă ipoteză, care are mari şanse de a fi
adevărată. Pornind de la demonstrarea originii dacice a hidronimelor
Jiu, Gilort şi Gilpil (Crişul Repede, la lordanes), el presupune că numele
Gelou derivă din aceeaşi rădăcină gel-, care avea semnificaţia de
„nestăpânit”, „puternic”. Numele are o analogie la românii din Serbia
medievală, într-un document din 1220 (Ge/a)475.
Oricare ar fi adevărul, este cert că toponimul Gilău derivă din
numele personajului, nu invers. Toponimul păstrează amintirea lui
Gelou, care, probabil, a murit chiar acolo (pe valea râului Căpuş, cum
se scrie în Gesta Hungarorum). Putem fi siguri de autenticitatea
numelui Gelou, purtat de ducele românilor şi slavilor din bazinul
Someşului. Cum Blacii peste care stăpânea un mai mare de-al lor, şi
anume Gelou, nu pot fi decât românii, se poate presupune că numele
acestei căpetenii redă o formă românească. Virgil Ciocîltan a
demonstrat că aceasta era Gelău, deoarece în alte cazuri, ă a fost
transcris o în documentele epocii (de exemplu, Copus pentru Căpuş)476.
Iată că problemele puse de numele Gelou nu impietează asupra
controversei legate de existenţa personajului. Dimpotrivă,
veridicitatea informaţiilor transmise de Notarul Anonim este
confirmată chiar de toponimul Gilău. Gheorghe Brătianu arăta, în
această privinţă, că „argumentul toponimic, departe de a slăbi tradiţia
istorică şi a contribui la discreditarea Notarului, ar putea dimpotrivă
să-i sporească autoritatea, deoarece la temelia lui s-ar găsi împrejurări
din domeniul istoriei”477.
471 Vezi trimiterile la Onciul 1968,1,189; Melich 1928, 68; Drăganu 1933,427; Decei 1978, 85.
474 Popa 1977,1460-1461; Ciocîltan V. 1987,450.
475 Brezeanu 1997, 237-244.
476 Ciocîltan V. 1987,450.
477 Brătianu 1980, 210-211.
Contestatarii credibilităţii Gestei Hungarorum au invocat

absenţa personajului Gelou în alte izvoare. Există, totuşi, un izvor
puţin cunoscut, care face o referire sumară şi indirectă la Gelou. A fost
semnalat doar în monografia lui Ştefan Pascu, dar în alt context, legat
de descrierea fortificaţiilor oraşului Alba lulia478, precum şi într-o
lucrare a lui loan-Aurel Pop. Este vorba de o scrisoare a umanistului
Anton Verancsics (1504-1573), prepozit de Alba lulia, trimisă în 1540 lui
Petru More, un membru al familiei nobiliare româneşti din Haţeg479.
Nu ştim ce anume îi scrisese Petru More lui Verancsics, care îşi
exprima poziţia faţă de o afirmaţie a sa: Quod si Gelam Albae proponis,
toto caelo ac terra erras. Hinc enim episcopatus cognomen, hinc titulus est.
Hic episcopi sedes, hic jus ecclesiasticum, hic authoritas geritur cumque
semper praesulem suum Transglvani agnoscunt, vacant, venerantur, quem
Alba tenet. („Fapt este că, dacă propui [cetatea] lui Gelu, mai presus
decât a Albei [lulii], pe tot cerul şi pământul, ai fi în [mare] rătăcire!
Căci de aici se trage numele episcopiei, de aici rangul său. Aici este
scaunul episcopului, aici sediul justiţiei bisericeşti, aici se află
autoritatea, iar transilvănenii îl recunosc, îl numesc şi îl respectă,
întotdeauna drept episcop al lor pe acela care ocupă Alba [lulia]”
(traducere de I. A. Pop). Potrivit lui loan-Aurel Pop şi Tudor Sălăgean,
cetatea lui Gelou poate fi identificată cu Gilăul, care era în epocă o
posesiune a episcopiei Transilvaniei. Petru More ar fi propus, se pare,
ca Gilăul să devină reşedinţa episcopului Transilvaniei. Verancsics s-
a împotrivit ideii de a muta episcopia într-o cetate care, după cum se
credea în epocă, ar fi fost întemeiată de românul Gelou. Informaţia
este foarte interesantă şi pentru reconstituirea ideilor primilor
intelectuali români din Transilvania medievală, dar este importantă
mai ales pentru că aduce o confirmare a tradiţiei consemnate de
Notarul Anonim. Mai mult, Tudor Sălăgean a avansat presupunerea
că primul sediu al episcopiei latine din Transilvania s-a aflat la Gilău,
după care a fost mutat la Alba lulia, deoarece domeniile episcopiei se
concentrau în zona Someşului Mic, conform situaţiei atestate în
478 Pascu 1979, 257.

479 Hurmuzaki-Densuşianu II/4, 218-219 (doc. CXXIV).
1246480. Această ipoteză este însă exclusă, căci la Gilău nu a existat nici
o cetate în secolul al Xl-lea. Localitatea s-a dezvoltat începând din
secolul al XlV-lea. Tudor Sălăgean a mai adus în discuţie şi fortificaţia
din munţi, de la Lăpuşteşti, care ar fi putut fi reşedinţa unui
conducător local, coborâtă apoi în vale pentru supravegherea
drumului sării4®1.
Nu se poate afirma că numele consemnat de Verancsics se
referea la persoana Gyula (Geula), căci, după cum s-a arătat,
toponimele cu Gyula- nu sunt atestate în documentele latine în forma
Ge/...4®2. Să fi cunoscut oare Petru More scrierea Notarului Anonim?
Este puţin probabil, având în vedere că aceasta nu numai că nu a fost
tipărită înainte de 1746, dar s-a păstrat şi într-un singur manuscris.
Informaţia adusă de scrisoarea lui Verancsics este laconică, dar
suficientă pentru a admite, împreună cu I. A. Pop, că Petru More ştia
ceva despre existenţa lui Gelou, fie din tradiţia orală, fie dintr-o scriere
oarecare (nu obligatoriu cea a Notarului Anonim). în orice caz, chiar
fără această confirmare, pe baza celor arătate mai sus se poate
conchide că numele lui Gelou nu a fost inventat pornind de la un
toponim şi că, dimpotrivă, numele localităţii Gilău poartă amintirea
voievodului ucis acolo, pe valea Căpuşului.
După supunerea voievodatului lui Gelou, războinicii maghiari
s-au instalat mai întâi la Cluj, acolo unde se aflase reşedinţa acestuia.
Deşi Anonymus nu o menţionează, din relatare se deduce că într-
acolo se îndrepta Gelou. Izvoarele menţionează, începând din 1173, o
denumirea (castrum) Clus. Formele Culus, Clusa, Cluswar sunt mai
târzii4®3. Este viitorul oraş Cluj, dar amplasarea sa exactă este
controversată. S-a propus identificarea sa cu fortificaţia de la Cluj-
Mănăştur (vezi mai jos)4®4, sau cu locul strâmt dintre dealuri, în care
■<*0 Pop 1998, 124-126; Sălăgean 2006, 184-189. Din acelaşi motiv al distribuirii teritoriale a
proprietăţilor, ideea mutării episcopiei de la Dăbâca la Alba lulia a fost susţinută şi de Kristâ
1998,58: Koszta 1999, 301; Kristo 2003,76-82 (la începutul domniei lui Ladislau I). De asemenea,
lambor 2005,177,194, 273 presupunea că primul sediu al episcopiei a fost la Dăbâca (biserica nr.
I din punctul Boldâgă).
481 Sălăgean 2006,190.
481 Melich 1928,71.
485 Drăganu 1933,437: Şchiopul 1945, 97-107; Suciu 1967-1968,1,158.
484 Rusu M. 1971,197; Pascu 1974,59; Rusu M. 1975, 204; lambor. Matei 1975,300; Bona 2001,310.
putea fi închisă valea Someşului Mic4®5. Denumirea de CIus se referă

chiar la această închidere, blocare a unei căi de acces. Există mai multe
toponime în Europa medievală, formate din cuvântul latin medieval
dusa (derivat din dausura), care înseamnă „trecătoare fortificată”486.
Denumirea românească Cluj transmite o formă veche şi nu este
împrumutată din maghiarul Kolozsvăr (caz în care numele românesc
ar fi sunat Coloşoara, după modelul Sighişoara, Timişoara etc)4®7. Dacă
până de curând se mai puteau exprima dubii asupra posibilităţii
derivării din latinul dus, din cauza nerespectării evoluţiei fonetice
normale, acum există o demonstraţie impecabilă făcută de lingvistul
Dragoş Moldovanu. După ce a analizat toate variantele propuse, el a
ajuns la concluzia că singura adecvată este etimologia din adjectivul
dusius a verbului dudo (a închide), cu referire la depresiunea unde este
situată localitatea. Denumirea a fost preluată de slavii din zonă, după
care a revenit în limba română în forma Cluş (care s-a menţinut pe
alocuri până în secolul al XlX-lea)4®8.
Paul Niedermaier4®9, studiind evoluţia topografică a Clujului
medieval, a ajuns la concluzia că în zona actualului Muzeu de Istorie
se afla aşa-numitul „oraş vechi” (Ovâr), care poate fi identificat cu
castrum Clus din documente. Incinta sa, care a putut fi parţial
surprinsă, a refolosit vechea incintă a castrului roman care a fiinţat
înaintea constituirii municipiului Napoca (în colţul de nord-vest al
incintei municipale). Kurt Horedt490 a fost de acord cu ipoteza lui P.
Niedermaier şi chiar a dezvoltat-o, presupunând că însăşi reşedinţa
lui Gelou s-a aflat în incinta fostului oraş roman Napoca (deşi a
■•‘s Horedt 1986,132. Schuller 1927,36-39 amplasa Castrum Clus la Cojocna (ung. Kolozs), dar acolo
nu se cunoaşte nici o fortificaţie medievală.
486 Horedt 1986,132. Derivarea din Clus a mai fost admisă de Brezeanu 2002, 278; Ţiplic 2006 b,
115; Sălăgean 2006.105. Pentru toponimele medievale clus, dusa, vezi: Dept 1926, 89-98; Duparc
1951,5-31; Gockenjan 1972, lo-ll; Pascu 1974, 68-69. Nu Pot fi susţinute speculaţiile lui Sorin Paliga
asupra transmiterii din antichitatea romană a numelui Claudiopolis, care ar fi fost dat coloniei
napocense în cinstea împăratului Claudius II (Paliga 1992, 8, 27). Acest nume este o latinizare
savantă care pleacă de la forma germană Klausenburg. Cea mai nouă ipoteză susţine derivarea
numelor Culus şi Culusakna (Cojocna) din Kaliz, adică propune fondarea oraşului de către
khalizii care administrau ocnele (Ciocîltan V. 2013,523-533).
487 Ivănescu 1980,432.
488 Moldovanu 2009-2010,38-53.
485 Niedermaier 1979, 206; Niedermaier 2016,140-142.
4’0 Horedt 1986,132-133,175.
contestat prezenţa românilor în Transilvania între secolul VII şi

mijlocul secolului IX, Horedt a admis veridicitatea informaţiilor lui
Anonymus). Acest amplasament în vale, nu pe dealul de la Mănăştur,
este chiar pe drumul sării care se îndrepta spre Poarta Meseşului.
Controlul asupra acestui drum nu putea fi asigurat decât prin
stăpânirea zonei celei mai înguste. Dacă ar fi existat doar o fortificaţie
pe un deal destul de îndepărtat de drumul care urma firul apei, atunci
ea nu ar fi putut servi la controlul efectiv al traficului de sare.
Cercetările arheologice de până acum nu au scos la lumină vestigii
care să poată fi atribuite unei fortificaţii din secolele IX-X, în
perimetrul fostului oraş roman Napoca. Sunt de aceea justificate
reticenţele în privinţa ipotezei lui Kurt Horedt49'. Trebuie să ţinem
seama însă de faptul că suprapunerea edificiilor actuale îngreunează
investigaţiile.
Aşadar, putem fi siguri că reşedinţa lui Gelou s-a aflat la Cluj,
cel mai probabil undeva pe locul fostului oraş roman Napoca. Opinia
încetăţenită în istoriografie începând din 1968 este însă alta: centrul
voievodatului era la cetatea Dăbâca. Doar Kurt Horedt a susţinut
amplasarea la Cluj, desigur pentru că era conştient de caracterul
eronat al interpretărilor rezultatelor cercetărilor arheologice de la
Dăbâca. Admiţând veridicitatea relatării despre campania contra lui
Gelou, el nu putea ajunge decât la această concluzie, aflată în
concordanţă cu prezenţa celor mai timpurii vestigii maghiare la Cluj.
Fiindcă Gelou a fost prins şi omorât lângă râul Căpuş, probabil la
Gilău, rezultă că el nu se îndrepta spre Dăbâca, ci spre Cluj. Dacă ar fi
intenţionat să se refugieze la Dăbâca, atunci el ar fi ales alt drum.
Situată la 10 km vest de cursul Someşului Mic, în fundul văii Lonea,
fortificaţia de la Dăbâca corespunde oarecum precizării făcute în
Gesta Hungarorum, cap. XXVII (iuxta fluvium Zomus positum)492.
Evident, ceea ce i-a determinat pe Ştefan Pascu şi Mircea Rusu să
atribuie Iui Gelou fortificaţia de la Dăbâca a fost, în primul rând,
datarea pe care au propus-o, pornind de la observaţiile stratigrafice şi
■,,l lambor 2005, 24.

■,,2 Totuşi, Sălăgean 2006, 177 atrage atenţia că Anonymus a folosit adverbul iuxta doar pentru
contactul nemijlocit
de la interpretarea materialelor descoperite.

Fortificaţia de la Dăbâca a avut patru etape de construcţie şi a
fost folosită până în secolul al XV-lea (etapele III şi IV, precum şi
cimitirele şi bisericile contemporane cu acestea nu fac obiectul
discuţiei ce urmează). Etapa I de construcţie este reprezentată de o
fortificaţie alcătuită din trei incinte succesive (numerotate I, III şi IV),
dispuse de-a latul platoului de formă triunghiulară (denumit de
locuitori „Cetate”). Incintele constau din valuri de pământ late de 3-10
m. Valurile I şi III erau sprijinite de garduri de bârne, iar între ele şi
şanţuri existau berme. Incinta IV (cea mai mare) nu avea nici palisadă,
nici bermă. In spatele valului de la incinta I era un drum de rond podit
cu lemn. Incinta I a fost, la un moment dat, refăcută, dar nu pentru că
ar fi existat o distrugere. Valul de pământ a fost supraînălţat, s-a făcut
un nou drum de rond (pavat cu lespezi), s-a mărit şanţul şi s-a
desfiinţat berma. Aceste modificări reprezintă faza a doua a etapei I.
Autorii săpăturilor au observat asemănarea dintre valul I (în a doua sa
fază) şi valul IV. De aceea, se poate considera că ridicarea incintei IV
s-a petrecut concomitent cu refacerea incintei I. In acest caz, faza 2 ar
reprezenta o extindere apreciabilă a suprafeţei fortificaţiei. Etapa I s-
a încheiat cu incendierea întregii fortificaţii. După o întrerupere a
locuirii, fortificaţia a fost reconstruită, într-o tehnică diferită. în etapa
II, în locul valului I a fost construită o „palisadă complexă” sau în
casete, alcătuită din doi pereţi de bârne, între care erau aşezate bârne
transversale, care formau compartimente umplute cu pământ. La fel
a fost construită şi incinta II. Etapa a Il-a a sfârşit şi ea printr-un
incendiu general.493
Datarea propusă de autorii săpăturilor pentru etapele I şi II
(secolele IX-XI) a fost contestată de unii cercetători.494 Pentru datarea
primei etape a fortificaţiei nu sunt utile obiectele din locuinţele
descoperite pe suprafaţa platoului, căci nu este totdeauna sigură
contemporaneitatea lor cu elementele de fortificaţie. Majoritatea
4,î Descrierea elementelor constructive am facut-o după Pascu ş.a. 1968,158-163 şi lambor 2005,
117-126,155-168. Vezi şi Niedermaier 2016,78-80,109,112.
4,1 Bona 1975, 123-125; Horedt 1986,126-130; Popa 1991,168; Curta 2002, 274; Rusu A. 2005, 82-83;
Gâll 2013 a, 203-246; Găll 2015-2016, 257-323. A fost însă acceptată fără rezerve de Heitel 1983, 96-
98 şi în diferite lucrări referitoare la Transilvania medievală.
locuinţelor se concentrează în spaţiul dintre incintele III şi IV495. Dar,

incinta IV a fost construită în faza 2 a etapei I, astfel că locuinţele
respective nu pot fi contemporane cu faza i. Ele sunt ori anterioare
ridicării fortificaţiei (făcând parte din aşezarea neîntărită, care a
existat pe acelaşi loc), ori databile numai în faza 2 a etapei I. Dealtfel,
se admite că partea cea mai veche a aşezării poate fi "în parte,
anterioară fortificaţiilor cu valuri de pământ"496. Cele mai sigure
indicii cronologice le oferă obiectele descoperite chiar sub stratul de
arsură provenit din incendierea palisadelor de la incintele I şi III. Pe
drumul de rond al fazei 2 de la incinta I au apărut mai multe vetre de
foc aparţinând unor locuinţe, care au fost acoperite de pământul
înroşit prăbuşit spre interior, după incendierea palisadei. Vetrele sunt
contemporane cu momentul final al fazei 2. în ele s-au descoperit
fragmente ceramice şi resturi de la pirostrii şi găleţi. într-una dintre
vetre au apărut şi patru pandantive în formă de clopoţei, de argint
aurit, filigranate. Autorii descoperirilor au propus datarea lor în
secolul al IX-lea497, dar acest lucru este imposibil. Toate pandantivele
de acest tip s-au descoperit în contexte datate între ultima treime a
secolului al X-lea şi prima jumătate a secolului al Xl-lea (de exemplu,
la Preslav - în Bulgaria, la Drassburg - în estul Austriei, la Maszewice
- în Polonia)498. Deci, aceste pandantive arată că etapa I a durat până
într-un moment care poate fi plasat între ultima treime a secolului al
X-lea şi prima jumătate a secolului al Xl-lea. în nici un caz nu poate fi
admisă părerea lui Ştefan Pascu şi Mircea Rusu, potrivit căreia etapa
I s-a terminat la începutul secolului al X-lea, adică atunci când ar fi
fost înfrânt Gelou499.
Pe nivelul de călcare al palisadei de la incinta II (care a fost
ridicată în etapa II) s-a descoperit o monedă emisă de regele Ungariei,
Petru I (1038-1041, 1044-1046)500. într-un bordei situat chiar lângă
incinta II s-a găsit un pandantiv de bronz semilunar501, care a fost datat
4.5 Pascu ş.a. 1968,168; Heitel 1983,96; lambor 2005,155-162.

4.6 Matei, lambor 1980, 511.
4.7 Pascu ş.a. 1968.158-159, fig. 3/1-4 şi 175-177; Heitel 1983, 98; lambor 2005,118,162.
458 Bona 1975,123-125; Bona 2001,309.
4,9 Pascu ş.a. 1968,159.161; Pascu 1971,46.
5“ Pascu ş.a. 1968,163; lambor 2005.120-121; Gâll 2013 b. 286: Gâll 2015-2016, 272.
901 Pascu ş.a. 1968,163, fig. 4/4; lambor 2005,120; Gâll 2013 b, 285; Gâll 2015-2016,273.
de autorii săpăturilor, pe baza analogiei cu piesele specifice pentru

cultura Bjelo-Brdo etapa I, „în a doua jumătate a sec. X, eventual chiar
la începutul sec. XI”502. Se precizează că pandantivul s-a găsit în partea
superioară a pământului de umplutură a bordeiului, în dreptul
metrului 120,5 (al secţiunii I), la adâncimea de -1,84 m. Datele concordă
cu profilul secţiunii, care a fost publicat în condiţii grafice mai bune
în 1971503. Pandantivul se afla, într-adevăr, în stratul de umplutură al
bordeiului, dar acest strat este, de fapt, un strat de nivelare care
porneşte de sub incinta II (aceasta se poate observa din profilul
publicat). Deci, acest strat nu porneşte „chiar de la palisadă", ci este
suprapus de palisadă. Bordeiul respectiv a fost umplut şi nivelat
înainte de ridicarea incintei II (tocmai în scopul construirii valului).
Implicit, pandantivul este mai vechi decât incinta II. Aşadar, incinta II
a fost ridicată în timpul, sau, eventual, după perioada în care a fost
folosit pandantivul semilunar. Tot în orizontul cultural Bjelo-Brdo I
se datează colanul cu secţiune romboidală şi brăţara aflate sub stratul
de arsură scurs din valul I, după distrugere. Ele pot fi deci asociate
etapei I.504
Dacă s-ar susţine, aşa cum o face Erwin Gâll, că etapa I a
fortificaţiei se datează începând cu prima treime a secolului al XI-
lea5°5, distrugerea ei ar trebui corelată cu un eveniment anterior
domniei lui Petru I. Or, o durată de doar câteva decenii între ridicarea
primei faze a cetăţii imediat după 1003 şi o distrugere databilă prin anii
1030 este puţin probabilă. Fiindcă sfârşitul etapei I se poate plasa între
ultima treime a secolului al X-lea şi prima treime a secolului al XTlea
şi pentru că, pe de altă parte, etapa II cuprinde obiecte databile în
cursul secolului al Xl-lea, se poate trage concluzia că distrugerea care
a pus capăt etapei I s-a petrecut la finele secolului al X-lea sau la
începutul secolului al XTlea. Ea a fost cauzată de atacul regelui Ştefan
I împotriva ducelui transilvan Geula, petrecut în 1003 (vezi capitolul
VII). După un anumit timp (poate un deceniu, poate două), fortificaţia
501 Pascu ş.a. 1970, 64.

501 Pascu 1971, planşa dintre 96 şi 97.
5°‘> Pascu ş.a. 1968,162. Pentru datare şi analogii, vezi Giesler 1981,120-124, Taf. 2/7; Dragotă 2006,
92; Gâll 2013 a, 210; Gâll 2013 b, 285.
505 Gâll 2013 a, 210, 222; Gâll 2013 b. 285-293; Gâll 2015-2016, 271-278, 295, 299 (el admite doar o
aşezare nefortificată databilă în secolele VIII-X, în aria IV a sitului).
a fost refăcută. In consecinţă, este sigur că distrugerea etapei I a

fortificaţiei de la Dăbâca nu are nici o legătură cu conflictul în care a
fost antrenat Gelou. Nu a fost constatată nici o distrugere anterioară.
Acest fapt, ca atare, nu ar contrazice o eventuală datare a etapei I încă
din vremea lui Gelou, deoarece, potrivit Gestei Hungarorum, oamenii
ducelui Gelou au capitulat în faţa ungurilor după moartea acestuia,
astfel că fortificaţia, dacă exista, ar fi putut fi lăsată neatinsă. In
principiu, nu ar fi exclusă contemporaneitatea etapei I cu epoca în
care a trăit Gelou (şi s-ar putea chiar presupune că faza 2 ar reprezenta
un moment constructiv ulterior conflictului).
Contemporaneitatea ar fi sigură doar dacă ar exista materiale
arheologice databile numai şi numai până în prima treime a secolului
al X-lea (inclusiv), sau, şi mai bine, numai în secolul al IX-lea. Dar,
asemenea obiecte nu există, ori, dacă există, nu au fost publicate. Cei
doi pinteni placaţi cu foiţă de aur atribuiţi secolului al IX-lea506 sunt
de fapt specifici pentru secolele X-XI507. Apoi, din raportul de săpătură
reiese că pintenii au apărut în aşezarea de la incinta IV, în nivelul
superior, caracterizat de locuinţe de suprafaţă cu pereţi de lemn
sprijiniţi pe lespezi de piatră508. în ansamblul ei, aşezarea dintre
incintele III şi IV este datată în cursul fazei 2 a etapei I, existând posibi
litatea ca unele dintre locuinţe să fie anterioare ridicării primelor
incinte (adică să aparţină aşezării nefortificate). Deci, pintenii provin,
după toate probabilităţile, din locuinţe datate la sfârşitul secolului al
X-lea, fapt care nu contrazice cronologia cunoscută a acestor piese.
Mai mult, în cel mai vechi nivel de locuire al aşezării de la Dăbâca au
apărut fragmente de vase cu gât canelat, care aparţin unui tip de
ceramică adus probabil de kavari, din zona Volga-Don, şi răspândit de
ei în nord-estul Ungariei şi în estul Slovaciei, în complexe arheologice
din secolul al X-lea. în Transilvania, asemenea ceramică s-a mai
descoperit la Zalău, Şimleul Silvaniei şi Aghireş, în situri din secolele
X-XI. Prezenţa ei în Transilvania este legată indisolubil de
pătrunderea ungurilor. Gel mai estic punct în care a apărut, recent.
504 Pascu ş.a. 1968,177-178, fig. 4/6, 9, 5/4.5.

507 Cosma 2013,80.88. în mod eronat, Gâll 2013 a, 2ii (şi Gâll 2013 b, 290) datează pintenii exclusiv
în secolul al Xl-lea.
508 Pascu ş.a. 1968,169,171.178.
este aşezarea de la Sâncrăieni (jud. Harghita), împreună cu o piesă de

os de la o tolbă509. Celelalte tipuri de ceramică nu au o cronologie
suficient de precisă pentru a permite datarea numai în cursul
secolului al IX-lea.
Platoul cetăţii a fost locuit încă din secolul al VlII-lea. în
suprafaţa delimitată de incinta IV s-a descoperit un cimitir de
incineraţie, care aparţine grupului Mediaş (vezi capitolul I). Din
nivelul de călcare al acestui cimitir provine o aplică de bronz turnată,
de tip avar, din secolul al VlII-lea510. Dar, aceste descoperiri nu
dovedesc existenţa unei aşezări fortificate în secolele VIII-IX. Pe de
altă parte, în ipoteza că evenimentele relatate de Gesta Hungarorum s-
au petrecut, cel mai probabil, în deceniul patru al secolului al X-lea,
rămâne posibilă atribuirea fortificaţiei epocii lui Gelou. Având în
vedere că etapa I a avut două faze, precum şi că aşezarea
corespunzătoare fazei 2 a avut probabil două sau trei niveluri, s-ar
putea admite o durată de circa un secol a etapei I şi, implicit, ridicarea
ei înaintea pătrunderii războinicilor maghiari. Nu există însă
argumente arheologice indiscutabile în sprijinul unei asemenea
ipoteze, căci la fel de bine poate fi presupusă construirea fortificaţiei
după cucerirea zonei de către unguri, pe locul aşezării nefortificate de
la care s-a preluat numele slav5".
Adrian Andrei Rusu a atras atenţia asupra dificultăţilor pe care
le întâmpină datarea fortificaţiei de la Dăbâca, ajunsă un fel de măr al
discordiei între arheologii români şi maghiari. Neexistând obiecte cu
datare suficient de precisă, „fiecare dintre istoricii celor două părţi
aflate în divergenţă (români şi maghiari) poate invoca deci segmentul
de timp care îi convine pentru datarea „patriotică” a cetăţilor
509 lambor 1985-1986; Takâcs 2000, 168; I. Botâr, L. Darvas, Sâncrăieni, corn. Sâncrăieni, jud.
Harghita. Punct: intravilan, nr. 736, în Cronica 2009,301; Băcueţ 2013 a; Băcueţ Crişan 2014, 45,101,
106; Băcueţ Crişan 2015 a, 62, 83.
510 Horedt 1986, 61; lambor 2005,119,157.
511 Curta 2002, 274 este de acord că unele materiale de la Dăbâca se pot data din secolul al IX-lea,
dar că aceasta nu garantează caracterul fortificat al primei faze a aşezării. Ţiplic 2006 b, 220-226
(vezi şi Ţiplic 2007, 125-130) a acceptat cronologia propusă de mine în 2001 (în prima ediţie a
lucrării Madgearu 2005 a). Băcueţ Crişan 2013 b, 273-275 admite posibilitatea datării primei faze
înainte de cucerirea maghiară. De notat că autorul nu a binevoit să citeze ceea ce am scris pe
această temă în Madgearu 2005 a, U3-119, preluând după Ţiplic 2007,127 datele despre cronologia
pandantivelor tip clopoţel.
respective”5'2.
Originea şi datarea fortificaţiei de Ia Dăbâca ar putea fi
clarificate, cu o anumită doză de probabilitate, pornind de la
etimologia denumirii sale. Toponimul Dăbâca provine din slavul
dluboku, dulboka („înfundătură, adâncitură”). S-a observat că el se
potriveşte perfect cu înfăţişarea locului şi că satul vecin se cheamă
chiar Fundătura5'5. O altă localitate Dobâca {Doboka în documentele
medievale), din jud. Hunedoara,5'4 este situată, de asemenea, într-o
zonă de munte, pe valea îngustă a Cemei, ceea ce corespunde, iarăşi,
înţelesului cuvântului slav. Iată de ce nu poate fi admisă ipoteza lui G.
Gybrffy şi a altor autori maghiari, potrivit căreia numele cetăţii
Dăbâca l-ar moşteni pe cel al căpeteniei maghiare Dobuka, despre
care Gesta Hungarorum, în capitolul XI, spune că era tatăl lui Sunad
(Chanad), personajul care l-a trădat şi apoi l-a înfrânt pe Achtum (vezi
capitolul VII)5'5. Fiindcă Sunad este denumit „nepot al regelui”, se
presupune că acest Dobuka era fiul lui Caroldu, mătuşa lui Ştefan I
(prin urmare, ar fi fost de fapt văr după mamă al regelui)5'6. Este
posibil. G. Gybrffy considera că Ştefan I l-a numit pe Dobuka
stăpânitor al acestei cetăţi, iar G. Kristâ afirma că acest Dobuka a
comandat oastea lui Ştefan I în campania contra lui Geula şi că, drept
răsplată, regele i-a acordat stăpânirea asupra teritoriului care s-a
constituit în comitatul Doboka (el susţine datarea târzie a războiului
contra lui Achtum, în 1034)5'7. Sunt afirmaţii gratuite, fără bază
documentară. De asemenea, Gybrgy Gybrffy era de părere că
toponimul Dăbâca nu poate proveni din slavul dluboka, fiindcă în
limba română acest termen s-a transformat, de regulă, în forma naza
lizată Glâmboca. S-a demonstrat,5'8 însă, că această evoluţie fonetică
s-a petrecut doar în aria sudică a dialectului daco-român, care a fost
511 Rusu A. 1998, IO.

s'î Pascu ş.a. 1968,153; Rusu M. 1982, 369. Pentru derivarea din termenul slav vezi şi Iordan 1963,
105-106.
s,‘l Atestată din 1462, cu numele Doboka (Suciu 1967-1968.1, 203).
515 Gyorffy 1975, 112; Gâll 2015-2016, 260. Idee acceptată de Bona 2001, 308. Fizeşan 1988, 57, 64
credea că Dobuca era, de fapt. o femeie, sora lui Achtum (!)
5.6 D. Pais, în SRH, I, 50; Rusu M. 1982,373.
5.7 Kristâ 1990,16; Kristo 1999 b, 12-13; Kristâ 2003. 69. Idee acceptată de Bâna zoot, 308; Makkai
2001,378-379,400-401; lambor 2005, 281; Ţiplic 2006 b, 99.
s“ Petrovici 1958,39-43.
influenţată de slavii sudici (bulgari); în nord, unde a existat o influenţă

slavă vestică, nu a avut loc nazalizarea. De aceea, există şi toponime
româneşti care nu prezintă nazalizarea cuvântului slav respectiv. Pe
lângă Dăbâca din jud. Cluj şi Dobâca din Hunedoara, mai există şi
localităţile Doboka (sat dispărut, de lângă Căpruţa, corn. Bârzava, jud.
Arad, atestat din 1471)5'9 şi Doboca, de pe lângă Bacău520. Deci, Dăbâca
poate proveni dintr-un termen slav vestic Duboka. Este mai probabil
ca, dimpotrivă, personajul Dobuka să fi luat ca poreclă numele cetăţii
aflate sub conducerea sa, care se afla în cuprinsul voievodatului lui
Geula (unchiul său). în această situaţie, este clar că fortificaţia exista
în secolul al X-lea (este vorba de etapa I). Dobuka nu este un nume
unguresc, ci a fost preluat din slavă, iar numele comitatului (atestat
pentru prima oară abia în 1164) derivă din cel al cetăţii, care în secolele
XI-XIII era un centru important, denumit urbs în izvoarele vremii, şi
unde tocmai de aceea s-a fixat sediul comitatului521. Data constituirii
acestui comitat este controversată (vezi capitolul VII).
Faptul că fortificaţia de la Dăbâca poartă o denumire de origine
slavă este foarte important. Dacă ar fi fost construită de maghiari, ea
ar fi avut şi un nume maghiar la origine. Există şi cetăţi cu nume
maghiare, precum Şirioara sau Cuzdrioara. La 1,6 km de fortificaţie se
află un loc denumit Ţiligrad, care înseamnă „cetate întreagă”522.
Aşadar, Dăbâca face parte din grupul de fortificaţii medievale
timpurii transilvănene care poartă denumiri slave, adică
premaghiare: Bălgrad (Alba lulia), Ţiligrad (Blandiana), Moigrad.
Deoarece nici unul dintre aceste toponime nu este inteligibil în limba
română, rezultă că ele au fost create într-o vreme pe când slavii încă
nu erau asimilaţi în întregime. în plus, etimologia vest-slavă a
numelui fortificaţiei de la Dăbâca se corelează cu analogiile sale
constructive. Tehnica de construcţie este similară celei întrebuinţate
la aşezările fortificate din secolele VIII-IX (de dimensiuni mult mai
mari) din Moravia şi Slovacia, precum cele de la Stare Mesto,
s” Suciu 1967-1968, II, 317.

5J0 Iordan 1963,106.
521 în 1068, armata care a pornit contra pecenegilor a poposit timp de o săptămână în urbs Dobuka:
Chr. Hung. Saec. XÎV, cap. 102 (SRH, 1,366 = IIR, XI, 55,175).
5“ Pentru etimologie, vezi Frăţilă 1987,112-113.
Mikulcice, Bfeclav-Pohansko, Nitra, Devinska Nova Ves523. De

asemenea, locuinţa cu două încăperi şi pridvor, din incinta IV (8x8 m),
are analogii în mai multe fortificaţii din Moravia, fiind încă o dovadă
a influenţelor exercitate de acest stat care a fost cucerit de unguri, dar
şi a existenţei unui fel de curţi senioriale (locuinţa este unica din
fortificaţiile medievale timpurii din Transilvania)524.
In concluzie, fortificaţia de la Dăbâca a fost construită cândva
în cursul secolului al X-lea. Este posibil ca ea să fi aparţinut
voievodatului lui Gelou, ca reşedinţă a unui cneaz525, dar în nici un caz
nu poate fi identificată cu acel "castru" de pe Someş pomenit în
relatarea Notarului Anonim, după cum se susţine în mod curent şi în
virtuta inerţiei.
Altă fortificaţie care a fost atribuită voievodatului lui Gelou,
fiind uneori considerată chiar reşedinţa acestuia, este cea de la Cluj-
Mănăştur, situată pe o terasă din dreapta Someşului Mic. Este de
formă ovală, cu dimensiunile aproximative de 220 x 98 m. Ea a avut
patru faze de fortificare. în prima fază, a fost ridicat un val de pământ
lat de 4,75 m şi înalt de 2 m, îmbrăcat cu bârne. în faza II, valul a fost
supraînălţat cu 1,30 m, fără a fi existat vreo distrugere. A mai fost
adăugată o palisadă pe coama valului. Faza II a luat sfârşit printr-un
incendiu care a fost pus în legătură cu invazia pecenegilor din 1068. în
interiorul fortificaţiei s-a descoperit şi o aşezare care a durat până la
invazia pecenegilor din 1068, deoarece într-o locuinţă incendiată s-au
descoperit trei dinari maghiari din 1063-1074 (de la regele Solomon).
în schimb, începutul aşezării este mai greu de fixat în timp. Aşeztirea
este compusă exclusiv din bordeie. Spre deosebire de Dăbâca, nu au
fost depistate şi locuinţe mai mari, cu inventar mai bogat. Materialul
sărac (aproape numai ceramică) arată că este vorba de o fortificaţie de
refugiu (în faza III, fortificaţia proteja mănăstirea benedictină
întemeiată la sfârşitul secolului al XTlea). De fapt, aşezarea era mai
mare, căci au fost depistate urme de locuire din secolele IX-XI şi pe
pantele platoului, în afara incintei, precum şi pe o terasă a unui deal
S1J Heitel 1983, 95,109; Heitel 1994-1995.416.

Băcueţ Crişan 2013 b, 272-274.
5,5 Cum sugerează şi Sălăgean 2006.179.
vecin. Pe baza ceramicii, aşezarea poate fi datată începând din secolul

al IX-lea, dar cu observaţia că nu există materiale databile exclusiv în
secolul al IX-lea. începutul aşezării poate fi plasat şi în secolul al X-lea.
în aşezare, inclusiv în nivelul cel mai vechi, s-au descoperit fragmente
din vase cu gât canelat, care nu pot fi datate înaintea începutului
secolului al X-lea. în privinţa cimitirului care a existat pentru un timp
concomitent cu aşezarea, el a început să funcţioneze pe la mijlocul
secolului al Xl-lea (un mormânt conţinea o monedă de la Andrei I,
1046-1060)526. Singura piesă de metal cu datare mai precisă este
jumătatea superioară a unei aplice de centură de bronz în formă de
frunză. Din păcate, ea nu a fost descoperită într-un complex închis, ci
în pământul de umplutură al unei gropi care a deranjat straturile
corespunzătoare aşezării527. Aplica a apărut într-un sector utilizat de
necropolă. Acest tip de aplice este specific pentru mormintele ma
ghiare din perioada veche. Ele se datează numai în prima treime sau
în prima jumătate a secolului al X-lea528.
Fiindcă pământul valului din faza I nu conţine ceramică din
secolele IX-X, se poate admite că valul a fost ridicat concomitent cu
începerea locuirii, sau la scurt timp după aceea. Se poate stabili, deci,
următoarea succesiune a etapelor de locuire: i) - aşezare întărită (faza
I a fortificaţiei); 2) - aşezare întărită şi cimitir (faza II a fortificaţiei); 3) -
mănăstire în incintă fortificată (faza III a fortificaţiei). Faza I este
caracterizată printr-un strat de cultură, gros de 10-15 cm> care conţine
ceramică din secolele IX-X lucrată cu mâna şi la roata rapidă.
Următorul nivel (faza II de fortificare) cuprinde ceramică din secolul
al Xl-lea (căldări de lut, vase decorate cu rotiţa). Cronologia absolută
poate fi stabilită cu certitudine doar pentru faza III de fortificare şi
parţial pentru faza II, încheiată în 1068. Faptul că în faza I nu a apărut
ceramică din secolul al Xl-lea indică încheierea acesteia în cursul
secolului al X-lea. Aplica în formă de frunză nu poate servi la datarea
cimitirului şi într-o perioadă anterioară mijlocului secolului al Xl-lea,
536 lambor 1985-1986, 590, 592; Horedt 1986, 131-133; Bona 2001, 310-311: Velter 2002, 343; lambor
2005,126-130,149-154; Găll, Gergely, Găl 2010, 29, U3-114: Băcueţ Crişan 2013 a, 285; Niedermaier
2016, 80.
577 lambor. Matei 1979, 601, pl. VI/6.
5,1 Pentru analogii, vezi Bâlint 1991,137, Pl. XLV (în special nr. 10).
căci nu se potriveşte cu inventarul necropolei. Ipoteticul mormânt din

care ar proveni aplica ar fi însă contemporan cu faza I de fortificare.
In ipoteza în care pe teritoriul aşezării au existat morminte maghiare
din secolul al X-lea, ar trebui ca în locuire să fie surprinsă o
întrerupere, eventual o distrugere, ceea ce nu există. De aceea, este
posibil ca aplica să nu provină dintr-un mormânt, ci să fi ajuns în
aşezare pe o cale oarecare. Faza II de la Cluj-Mănăştur este
contemporană cu etapa II de Ia Dăbâca, datată în perioada ulteriotiră
celei de-a doua pătrunderi maghiare, din 1003 (vezi capitolul VII). în
ambele situri, nivelurile de locuire respective sunt caracterizate de
prezenţa ceramicii ornamentate cu rotiţa şi a căldărilor de lut. Pe de
altă parte, materialul ceramic din faza I de la Cluj-Mănăştur este
similar cu cel de la Dăbâca, etapa I (ceramică lucrată la roata rapidă
ornamentată cu benzi de valuri, precum şi ceramică lucrată cu mâna).
Faza I de la Cluj-Mănăştur se datează la fel ca etapa I de la Dăbâca,
adică în secolul al X-lea529.
O fortificaţie contemporană cu cele de la Dăbâca şi Cluj-
Mănăştur s-a descoperit la Şirioara (jud. Bistriţa-Năsăud), pe o terasă
situată între râul Şieu şi pârâul Cetăţii. Ea este trapezoidală şi are
dimensiunile de 55 x 45 x 82 x 80 m. Se află în extremitatea unui bot
de deal, de care este separată printr-un şanţ adânc de 3 m şi lat de 25-
30 m. Pantele fiind abrupte, nu a fost necesară ridicarea de valuri de
pământ decât pe laturile de vest şi de nord. Fortificaţia (de refugiu) a
avut trei faze de construcţie. în prima fază, valul de pământ a fost
construit în aceeaşi tehnică întâlnită la Dăbâca. în spatele valului se
afla un drum de rond pietruit. Faza I s-a încheiat printr-un incendiu.
Tot ca la Dăbâca, refacerea (faza II) nu a urmat imediat, ci după un
timp oarecare (există o depunere groasă de 5-10 cm pe drumul de rond
al fazei I). în faza II a fost construită o „palisadă complexă", similară cu
cea din etapa II de la Dăbâca. De asemenea, a fost amenajat un nou
drum de rond. Faza II a luat sfârşit tot printr-un incendiu, când
pământul ars scurs din palisadă s-a depus peste drumul de rond al
5,9 Idee acceptată de Ţiplic 2006 b, 222-223,226-227; Ţiplic 2007,121-123. în schimb, Benko E. 2000,
392, care acceptă datarea primei faze în secolul al X-lea, consideră că este o fortificaţie maghiară
amplasată peste o aşezare slavă din secolele VIII-IX Curta 2002, 275 presupune că a fost
construită la începutul secolului al Xl-Iea, adică după cucerirea lui Ştefan I.
fazei II, pe care s-au descoperit unele fragmente ceramice. Această

situaţie stratigrafică permite încadrarea cronologică a fazei II în
funcţie de acele fragmente ceramice, care sunt contemporane cu ea.
Este vorba de ceramică din secolele X-XI, ornamentată cu linii
orizontale şi cu valuri. In alt punct, pe nivelul de călcare al bermei
fazei II s-au descoperit alte fragmente ceramice din secolul al Xl-lea
(unul este decorat cu alveole făcute cu unghia). Pe baza analogiilor cu
fortificaţia de la Dăbâca, autorii cercetărilor au pus în legătură
sfârşitul fazei II cu atacul pecenegilor din io68, o interpretare valabilă,
mai ales pentru că Şirioara se află la 2 km de Chiraleş, unde cronicile
menţionează o bătălie din cursul acestei invazii530. In schimb, datarea
largă a primei faze în secolele IX-X este mai greu de susţinut, căci nu
există materiale pe baza cărora să poată fi fixată ridicarea cetăţii în
secolul al IX-lea. Cronologia fortificaţiei de la Şirioara este, probabil,
în concordanţă cu cea de la Dăbâca şi Cluj-Mănăştur. Distrugerea
fazei I poate fi atribuită pătrunderii maghiare de la începutul secolului
al Xl-lea, iar momentul ridicării fortificaţiei rămâne incert: ori în
cursul secolului al X-lea, ori în secolul al IX-lea. Ea a aparţinut altei
formaţiuni politice decât cea a lui Gelou.
S-au mai efectuat cercetări arheologice şi într-o fortificaţie cu
palisadă situată în vecinătatea celei de la Şirioara, anume la Viile Tecii
(jud. Bistriţa-Năsăud). Ea este situată pe o culme cu altitudinea de 512
m, pe locul unei fortificaţii preistorice şi dacice. Incinta consta dintr-o
palisadă similară cu cea de la Dăbâca (a fost incendiată şi nu se
cunoaşte dacă a existat altă etapă de locuire după acea distrugere)531.
Tot în apropiere de Şirioara, la Cuzdrioara, jud. Cluj (lângă Dej), a mai
fost semnalată o fortificaţie atribuită secolelor IX-XI. Informaţiile
despre ea sunt însă foarte sărace. Se ştie doar că are formă ovală cu
diametrul de 50 m şi că valul de pământ are miezul ars la roşu, ceea ce
ar putea indica o tehnică similară cu cea de la Vladimirescu
(Brandwall). Deoarece după dezafectarea ei s-a format în interior un
530 Rusu, Dănilă 1972, 47-66; Horedt 1986,134; lambor 2005,100-104; Rusu A. 2005, 94; Sălăgean
2006, 203; Ţiplic 2006 b, 252-253; Ţiplic 2007, 138-140; Niedermaier 2016, 8o-8i. în documente.
Şirioara este denumită Sarwar (prima atestare în 1250, vezi Suciu 1967-1968, II, 174). Pentru atac şi
bătălie, vezi Gockenjan 1972.97; Rusu M. 1982,381; Makk 1999, 63; Spinei 2006,185,187.
531 G. Rădulescu, Viile Tecii, în Cronica 1994, 99; G. Rădulescu, Viile Tecii, în Cronica 1996,77; Ţiplic
2006 b, 254; Ţiplic 2007,140; Rădulescu 2011,33-34.
cimitir datat în secolul al Xl-lea, se poate admite funcţionarea

fortificaţiei încă din secolul al X-lea532. Numele maghiar al localităţii,
Kozărvâr (atestat începând din 1203: Kozar)m înseamnă „cetatea
khazarilor", ceea ce ar sugera ridicarea ei de către khazarii veniţi
împreună cu ungurii.
Datarea fortificaţiilor de la Dăbâca, Cluj-Mănăştur, Şirioara şi
Viile Tecii încă din secolul al IX-lea este puţin probabilă, dar este
posibil ca ele să fi fost ridicate de români şi slavi înaintea primei
pătrunderi a războinicilor maghiari, dacă aceasta s-a petrecut în anii
'30 ai secolului al X-lea. In mod ipotetic, se poate considera că faza Ti
de la Dăbâca se datează în epoca anterioară conflictului cu ungurii şi
că refacerea (faza 2) a urmat după ce voievodatul din bazinul
Someşului Mic a intrat sub stăpânirea unui conducător maghiar.
Totuşi, datele arheologice rămân insuficiente. Este de remarcat că în
niciuna dintre aceste fortificaţii nu există niveluri de distrugere datate
strict în cursul secolului al X-lea, ceea ce ar favoriza ipoteza că ar fi fost
construite de unguri după cucerirea voievodatului lui Gelou. Totuşi,
absenţa distrugerilor se poate explica şi prin supunerea de bunăvoie
a locanicilor după jurământul de la Esculeu, dacă s-ar admite că aceste
fortificaţii existau deja.
Din studierea materialului arheologic şi a informaţiilor
transmise de Notarul Anonim, reiese că războinicii maghiari au
pătruns în Transilvania prin nord-vest, şi că prima zonă din această
regiune care a fost cucerită a fost cea a bazinului Someşului Mic. Pe
de altă parte, celelalte surse din secolele XIITXIV se referă la cucerirea
cetăţii Alba lulia. Şi această informaţie se confirmă arheologic, în
sensul că există morminte maghiare databile în prima jumătate a
secolului al X-lea în zona centrului celeilalte formaţiuni politice
româno-slave, voievodatul de la Bălgrad. Un mormânt vechi maghiar
izolat a fost identificat în perimetrul aşezării din secolele IX-X, care a
fost distrusă chiar din cauza atacului ungurilor. Una dintre locuinţe
(H.io) a fost străpunsă de groapa unui mormânt de înhumaţie, din
”! Horedt 1986.126; lambor 2005.107-108; Sălăgean 2006.196; Ţiplic 2006 b, 245: Ţiplic 2007.124-
125.
SJJ Sudu 1967-1968,1,186. Pentru etimologie, vezi Kisch 1929,149; Iordan 1963,270. Vezi şi lambor
2005, 26-27; Ţiplic 2007, 26,125.
care s-au putut recupera un fragment de craniu de cal şi o aplică de

hamaşament, de bronz. Ea este cordiformă (în formă de inimă) şi este
decorată cu o palmetă stilizată. Piesa este tipică pentru inventarele
mormintelor maghiare din prima jumătate a secolului al X-lea. Alte
două morminte de războinici cu fragmente de cal au apărut tot în zona
aşezării din punctul Palatul Episcopal (cercetări Dana Marcu Istrate,
2002). Ele provin dintr-o perioadă ulterioară distrugerii acestei aşezări
din interiorul fostului castru534.
în marele cimitir din punctul „Staţia de Salvare” (în partea de
nord a oraşului, în afara incintei), printre cele circa 100 de morminte
ale populaţiei locale, care constituie faza I a acestuia (secolul IX şi
prima jumătate a secolului X), au fost săpate şi cele care au aparţinut
ungurilor, şi care constituie faza II. Aceste morminte prezintă
caracteristicile primei faze a culturii Bjelo-Brdo (inventarul cuprinde
vârfuri de săgeţi, piese de la arcuri şi de la tolbe, topoare, scăriţe de şa,
zăbale, iar ca podoabe, aplice cordiforme, cercei, colane, inele digitale,
pandantive). Studierea pieselor de inventar permite datarea acestei
faze a necropolei începând din a doua treime a secolului al X-lea (lipsa
săbiilor, în comparaţie cu ceea ce se întâlneşte la Cluj, este un indiciu
în acest sens). Necropola Alba lulia - faza II marchează instalarea
primei comunităţi maghiare la Alba lulia, cea care a cucerit
voievodatul româno-slav aflat sub dominaţia Bulgariei, şi care a
convieţuit cu localnicii. în a doua jumătate a secolului al X-lea,
populaţia creştină de diferite etnii (români, slavi, unguri) a folosit şi
cimitirul din punctul Izvorul împăratului, situat tot în afara cetăţii, dar
în partea opusă. în acest cimitir au fost identificate morminte de
războinici (cu arme şi piese de hamaşament în inventar).535 în aceeaşi
perioadă s-a mai format o necropolă, în punctul strada Brânduşei
(redenumită luliu Hossu), situat la vest de cetate. Prima sa fază din
secolul al X-lea poate fi atribuită populaţiei româno-slave, iar spaţiul
de înmormântare a fost apoi preluat de noii veniţi, puşi în evidenţă
Heitel 1983, loo; Heitel 1994-1995, 407; Gâll, Gergely 2004-2007, 31; lambor 2005,185: Dragotă
2006,14,105,139-140; Marcu Istrate 2008,118-120; Dragotă ş.a. 2009,134.
555 Heitel 1994-1995, 407-408, 412-413; Ciugudean 1996, lo-ii; H. Ciugudean, Necropola de la Alba
lulia - 'Staţia de salvare', în Habitat, 12-32; lambor 2005,181-182; Gâll 2002, 295, 298; Dragotă 2006,
29-30,44,134-135; Dragotă ş.a. 2009,132-133; Gâll, Gergely 2004-2007,16-17,32; Gâll 2010 a, 206-207;
Dragotă ş.a. 2015,321-349; Dragotă 2018 a, 70-76.
prin ritualul funerar şi elementele specifice războinicilor maghiari

cuceritori (topoare, elemente de arcuri, vârfuri de săgeţi, oseminte de
cai). Folosirea acestei necropole va continua şi în secolul al Xl-lea536. A
patra necropolă de tip Bjelo Brdo formată în a doua jumătate a
secolului al X-lea (şi folosită şi în prima jumătate a secolului al Xl-lea)
a fost cercetată pe o terasă a Mureşului, în punctul Pâclişa, la 5 km sud
de oraş. Au fost recuperate 32 de morminte, care conţin şi monede
maghiare de la Ştefan I, Petru I şi Andrei I (din faza finală a
necropolei)537. Aşadar, investigarea necropolelor de la Alba lulia
confirmă cucerirea acestui centru de către un grup de războinici
maghiari într-un moment databil începând din a doua treime a
secolului al X-lea.
Dacă este sigur că Hierotheos nu a fost episcop la Alba lulia, din
motivele prezentate în capitolul anterior, nu este mai puţin adevărat
că la mai vechea problemă a rotondei care i-a fost atribuită acestuia s-
a adăugat şi biserica redescoperită în 2011. Rotonda descoperită sub
actuala catedrală catolică de la Alba lulia, de către Radu Heitel, în 1973,
a fost considerată de acesta, ca şi de alţi arheologi şi istorici538, un
monument legat de misiunea lui Hierotheos. Alţii au atribuit rotonda
altui Gyula, mutat din regiunea Tisei în Transilvania după 971,
momentul când revenirea administraţiei bizantine la Dunărea de Jos
a stimulat contactele religioase şi relaţiile cu imperiul. în această
variantă, Gyula era tatăl Saroltei.539 Nici această idee nu poate fi
susţinută, deoarece în Transilvania nu s-au descoperit monede de aur
bizantine emise în această perioadă. Legăturile cu imperiul, dacă ar fi
existat, ar fi condus la o situaţie similară cu cea din regiunea dintre
Mureş, Criş şi Tisa, amintită în capitolul anterior. Nu este sigur că
Sarolta era creştină înainte de a deveni soţia ducelui Geza. S-a afirmat
aceasta considerându-se că pentru ea a fost fondată mănăstirea greacă
sîS Gâll 2002, 299: Dragotă 2006,45; Dragotă ş.a. 2009; Gâll 2010 a, 200-206; Gâll 2010 b, 297-336.
!)? A. Dragotă, A. Niţoi, Păclişa, mun. Alba lulia, jud. Alba, în Cronica 2001, 228-230; A. Dragotă. H.
Ciugudean, Alba lulia - Păclişa - "La izvoare", în Habitat, 60-66; A. Dragotă ş.a.. Alba lulia, jud. Alba.
Punct: Păclişa - La Izvoare, în Cronica 2011, 242-243; Idem, în Cronica 2012,147; Dragotă ş.a. 2012,
147-156.
5}S Rusu M. 1975, 207; Theodorescu 1976, to8-llO; Rusu M. 1982, 380; Moga V. 1987. 79-80; Petrov
1996, 38; Ciugudean 1996,3; Niedermaier 2016,69.
S31 Bâlint 1991,121; Kristo 2003, 66; lambor 2005,194.
de maici de la Veszpremvdlgy, dar apoi s-a demonstrat că aceasta a

fost făcută pentru soţia bizantină a prinţului Emerich.540 Chiar şi dacă
Sarolta ar fi fost creştină, aceasta nu înseamnă în mod necesar că ea a
fost botezată de Hierotheos, deoarece Transilvania era deja populată
de creştini atunci când tatăl său a ocupat Bălgradul.
Conform interpretării lui R. Heitel, rotonda este o structură
circulară preluată de la un turn roman, modificat prin construirea
unei abside pe partea de est. Diametrul interior al părţii rotunde este
de circa 5 m. Stratigrafia asigură o dată înainte de secolul al XTlea541 şi
nu exclude o datare mai timpurie, în secolul al IX-lea, aşa cum acelaşi
R. Heitel a propus în alt studiu542. în acest caz al datării timpurii,
rotonda ar fi fost construită pentru conducătorul acelei formaţiuni
politice româno-slave aflate sub dominaţia Bulgariei. în aceste
împrejurări ale extinderii dominaţiei Bulgariei, construirea unei
capele princiare în ultima treime a secolului al IX-lea nu poate fi
exclusă. Sursa de inspiraţie ar fi fost Moravia Mare, un stat care avea
legături economice şi poate şi religioase cu spaţiul transilvan. Mai
multe rotonde de inspiraţie francă, datate în ultima treime a secolului
al IX-lea, s-au descoperit în Moravia la Mikulcice, Stare Mesto,
Nitrianska Blatnica şi Ducove545. Analogii mai bune pentru rotonda de
la Alba lulia sunt cea de la Stare Mesto de sub catedrala Sfântul Mihail
şi cea de la Ducove; ambele au aceeaşi formă şi dimensiuni similare
(diametrul interior de 6-7 m).544 Florin Curta a remarcat că aceste
analogii cu rotondele moraviene necesită o analiză atentă a
contextului social şi politic al acestei presupuse influenţe545. Ca
episcop, Hierotheos avea nevoie de o biserică, nu de o simplă capelă.
Rotonda nu putea fi această biserică, dar putea fi o capelă privată a
conducătorului care domnea la Alba lulia.
După apariţia studiului meu despre Hierotheos (2010), la Alba
Gyorffj' 1994 a. 151; Kosztolnyik 2001.84-85; Kosztolnyik 2002,35.

Heitel 1975,346-350; Heitel 1983,102-103; Heitel 1994-1995.417,427.
Heitel 1983,103. Pe de altă parte, Adrian Andrei Rusu a propus datarea rotondei în secolul XI,
concomitent cu biserica Sfântul Mihail (http://www.medievistica.ro/pagini/tribunay
recenzii/texte/Ieroteu/Ierotei.html).
Ml Poulik 1978.164-166, fig. 2/2,3/10; Gervers-Molnăr 1979,309.
*** Galuska 1996,192, fig. 2.
Cuna 2002, 278.
lulia s-au reluat săpăturile din spaţiul liber aflat la vest de catedrala
catolică, iniţiate de Radu Heitel, în 1973. După ce atunci a fost
identificată o biserică denumită convenţional catedrala I a, şantierul a
fost reacoperit cu pământ. R. Heitel o data la începutul secolului al XI-
lea şi considera că a fost dezafectată înainte de sfârşitul secolului546. în
2011, Daniela Marcu Istrate a reluat cercetarea, reuşind dezvelirea
aproape integrală a monumentului, pe care îl menţionase, conform
informaţiilor lui R. Heitel, în lucrarea apărută în 2008. Faţă de ceea ce
publicase R. Heitel, există deosebiri atât în privinţa dimensiunilor (21
X12 m), cât şi a planului bisericii (navă dreptunghiulară cu patru piloni
centrali care descriu o cruce greacă, şi cu o absidă semicirculară). Nu
există morminte asociate acestui edificiu. Fundaţia a distrus elemente
ale aşezării datate aproximativ în secolele IX-X, din perioada
voievodatului dominat de Bulgaria. Prin urmare, biserica a fost
construită după dezafectarea acestei aşezări instalate în fostul castru
roman, fapt petrecut după cucerirea sa de către unguri (aşezarea
corespunde fazei I a necropolei de la Staţia de salvare). D. Marcu
Istrate presupune că ridicarea bisericii se datează pe la mijlocul
secolului al X-lea, şi că ea a fost demolată atunci când s-a construit
catedrala denumită I b de către R. Heitel. Tot atunci (aproximativ în
al treilea sfert al secolului al Xl-lea) a fost înfiinţat şi cimitirul, care a
acoperit şi spaţiul fostei biserici. Analogiile planului cu pilonii în
cruce greacă înscrisă se regăsesc în diverse monumente din secolul al
X-lea, din Imperiul Bizantin şi Bulgaria (Pliska şi Preslav), dar
dimensiunile mari ale absidei sunt atipice. Autoarea cercetărilor
apreciază că apariţia bisericii denotă o relaţie directă cu Imperiul
Bizantin şi sugerează asocierea cu misiunea lui Hierotheos547.
Aparent, ipoteza Danielei Marcu-Istrate este verosimilă. Ceea
ce studiul său omite să explice este de ce urmaşul celui pentru care
s-a construit această biserică era păgân. După cum se va arăta în
capitolul VII, Geula Minor a fost atacat de Ştefan I, şi pentru că refuza
să devină creştin. Interpretarea că aceasta s-ar referi la apartenenţa sa
m6 Heitel 1975,346-347: Heitel 1994-1995,429.

547 Marcu Istrate 2008,87-88; Marcu Istrate 2015,177-213. Asocierea cu Hierotheos este considerată
indiscutabilă de Theodorescu 2014,3-9; Niedermaier 2016, 69; Dragotă 2018 b, 92-93.
la ortodoxie548 este fantezistă549. Niciodată creştinii de rit bizantin nu

au fost consideraţi necreştini de către catolici, ci doar schismatici,
adică membri ai altei biserici. Afirmaţiile acestor autori denotă o
ignoranţă profundă a istoriei bisericeşti. Oricum, evenimentul s-a
produs înainte de Marea Schismă din 1054. Dacă acest edificiu
ecleziastic ar fi existat cu adevărat în 1003, atunci când s-a produs
cucerirea lui Ştefan I, ar trebui să presupunem că urmaşul lui Geula a
revenit la păgânism, dar a lăsat să funcţioneze biserica ridicată de
unchiul său. Explicaţia este de fapt alta. Ceea ce a descoperit D. Marcu
Istrate este ceea ce afirmase deja R. Heitel: prima catedrală a
episcopiei de Alba, construită după cucerirea din 1003. Folosirea unui
plan de inspiraţie bizantină nu contravine acestei ipoteze, căci
influenţa bizantină s-a menţinut multă vreme în Ungaria după
botezul lui Ştefan I, aliatul împăratului Vasile II. Pe de altă parte, este
posibil ca episcopia de la Bălgrad să fi fost iniţial sufragană a
mitropoliei Tourkiei, la fel ca şi cea de la Biharia (ipoteza formulată de
I. Bâan). In acest caz, biserica I a ar putea fi atribuită episcopului de rit
grec instalat după 1003, iar biserica I b celui latin, care l-a înlocuit. De
fapt, încă nu este clar unde s-a aflat primul sediu al episcopiei latine a
Transilvaniei, care a fost fondată de Ştefan I. Doar despre biserica I b,
care a fost construită în jurul anului 1090 şi va fi devastată de mongoli
în 1241, se poate afirma cu certitudine că a fost sediul episcopiei latine,
care iniţial s-ar fi aflat undeva în nord, posibil la Cluj.550
Din punct de vedere arheologic, nu există indicii certe pentru
datarea monumentului în secolul al X-lea. Este sigur doar faptul că el
suprapune un nivel de locuinţe care a funcţionat până la un moment dat
în secolul al X-lea. Nu se poate probă că biserica a fost ridicată la scurt
timp după desfiinţarea acestei locuiri, adică pe la mijlocul secolului al
X-lea. Pe baza informaţiilor preliminare disponibile despre cercetările
din 2011, Miklos Takâcs a pus la îndoială concluziile Danielei Marcu
Istrate. In primul rând, el a arătat că planul bisericii în cruce greacă
548 Ondul 1968, II, 346: Pascu 1971,73 (pe lângă ipoteza ritului bizantin, menţionează şi eventualul
păgânism, în ideea că Gyula ar fi putut fi peceneg); Anghel 1975, 247-248; Boba 1987 a, 31;
Ciugudean 1996,11; Pop 1996,144; Mărculeţ 2009-2010,19-20.
549 Aceasta este şi concluzia lui Dănilă 2010,196.
550 Kristo 1998, 57-59; Koszta 1999,301; Sălăgean 2006,131-132; Dincă 2017, 40-49.
înscrisă nu este relevant pentru caracterul occidental sau oriental al

monumentelor din secolele IX-XI, fiind atestat şi în cazul bisericilor de rit
latin. In privinţa rezultatului săpăturilor de la Alba lulia, el a evidenţiat
incertitudinea datării construcţiei. Lipsesc argumentele pentru datarea
în secolul al X-lea, iar amplasarea la Alba lulia a acelui Gyula Ccire s-a
creştinat se bazează doar pe numele oraşului, care de fapt îl transmite pe
al conducătorului existent în 1003.551
Dacă Hierotheos nu are nici o legătură cu Alba lulia, în schimb
se poate afirma în concluzie că la Bălgrad s-a instalat un conducător
maghiar care şi-a mutat acolo reşedinţa anterioară de la Cluj, înglobând
voievodatul româno-slav anterior. Familia sa a rămas păgână, iar statul
a rămas independent până la cucerirea produsă la începutul secolului
al Xl-lea. Pătrunderea ungurilor la Alba lulia este evidenţiată de
înmormântările din perimetrul aşezării, din zona Palatului Episcopal,
precum şi de cimitirele din punctele Staţia de salvare şi strada
Brânduşei. Ei au convieţuit cu populaţia româno-slavă, care era deja
creştină, şi care până atunci se aflase sub dominaţia Bulgariei.
In apropiere de Alba lulia există şi alte vestigii maghiare legate
de această expansiune dinspre nord. La periferia cimitirului
Blandiana A, datat în a doua jumătate a secolului al IX-lea şi la
începutul secolului al X-lea, s-a descoperit şi un mormânt cu ritual
deosebit. Este vorba de un mormânt de înhumaţie orientat V-E, cu un
schelet de cal întreg, care mai conţinea şi un alt craniu de cal, un
fragment de bovină şi un fragment de oaie. Dintre piesele de inventar,
amintim: trei catarame în formă de liră, o gemă romană, o piesă de os
ornamentată cu un motiv în formă de elefant, un tub din foiţă de
argint, precum şi piesele de hamaşament (două scăriţe de şa, zăbala,
fragmente din plăcile de fier ale şeii). Inventarul nu este cel al unui
mormânt de războinic, deoarece lipsesc armele. Având în vedere
existenţa unor obiecte cu caracter magic-simbolic, s-a presupus că ar
fi vorba de mormântul unui vraci (şaman). El a fost pus în legătură cu
cea mai veche fază a pătrunderii maghiare în Transilvania, dar este
posibil ca şamanul să fi aparţinut altei etnii (kavar?), căci ungurii nu
Takăcs 2013,75-135.
depuneau în morminte cai întregi, ci numai fragmente552. Mormântul

de la Blandiana este o descoperire izolată, dar care poate fi corelată
cronologic cu cele mai vechi morminte maghiare de la Alba lulia, fiind
situată la circa 25 km de acestea, pe valea Mureşului. Intre 1895 şi 1912,
la Gâmbaş s-au descoperit 12 morminte (de bărbaţi şi de femei) care
aparţineau unui cimitir vechi maghiar mai mare. Ele aveau un
inventar similar celor de la Cluj (brăţări, aplice, pandantive, un topor,
vârfuri de săgeţi, o sabie), dar sunt ceva mai târzii (lipsesc caii şi piesele
de harnaşament tipice pentru cele mai vechi morminte). Totuşi,
cimitirul de la Gâmbaş îşi are începuturile tot în perioada maghiară
veche, deoarece sabia încrustată din mormântul i este similară cu cele
de la Cluj. El poate fi datat în linii mari în prima jumătate a secolului
al X-lea553. La Lopadea Nouă (jud. Alba) s-a descoperit alt grup de
morminte maghiare vechi, din perioada de tranziţie către cultura
Bjelo-Brdo faza I (a doua jumătate a secolului al X-lea). Acesta este
considerat cel mai târziu cimitir din Transilvania, dintre cele ale
orizontului vechi maghiar. Cimitirul de la Lopadea Nouă şi-a
continuat existenţa până în secolul al XTlea. Mai este de menţionat şi
cimitirul B de la Blandiana, doar parţial recuperat, aparţinând tot celei
de-a doua jumătăţi a secolului al X-lea554.
Se poate constata că toate vestigiile vechi maghiare s-au
descoperit în vecinătatea ocnelor din bazinul mijlociu al Mureşului şi
din cel al Someşului Mic. Aceste ocne sunt cele de la: Sic, Turda,
Cojocna, Ocna Dejului (toate acestea din jud. Cluj), Uioara-Ocna
Mureşului şi Ocnişoara din jud. Alba, la care se poate adăuga şi Ocna
Sibiului. Faptul nu este întâmplător. Ca şi avarii, mai înaintea lor,
ungurii aveau nevoie de sare şi au căutat să-şi asigure stăpânirea
asupra acestor resurse. Notarul Anonim afirma că iscoada i-a vorbit
lui Tuhutum de existenţa sării în ţara lui Gelou. Era unul dintre
lucrurile care-i interesau pe cuceritori. Astfel, din amplasarea în teren
a primelor situri maghiare din Transilvania aflăm şi care a fost
Anghel, Ciugiidean 1987,179.1S7,193-194; Heitel 1994-1995,407,411-412; Bona 2001, 288-289; GâH

2002,292; Dragotă 2006,53.
5-' Kiss 19S5, 246; Horedt 19S6, 84,140; Heitel 1994-1995, 423-424; P. Scrobotă, Gâmbaş, în Habitat,
92-93,137: Bona 2001.287; Gâll 2002, 296-297; lambor 2005, 270; Dragot.i ş.a. 2010, 65-77.
Horedt t9S6,76.84.87; Heitel 1994-1995.424; P. Scrobotă. Lopadea Nouă, în Habitat, 94,137.
motivul cuceririi (sau unul dintre motive): controlul asupra zonei

salinelor din vestul Transilvaniei.
Tot din amplasarea în teritoriu a celor mai vechi vestigii
maghiare mai reiese că ungurii au pătruns în Transilvania prin nord-
vest, adică prin culoarul Crişului Repede şi culoarul Căpuşului.
Descoperirile de la Alba lulia se pot explica prin înaintarea către sud
a cuceritorilor pătrunşi iniţial în zona Clujului, fiindcă nu este sigură
existenţa unei a doua căi de pătrundere a ungurilor, pe valea
Mureşului, dinspre Arad spre Alba lulia, cale care este susţinută de
unii cercetători555. Abia la a doua pătrundere a ungurilor în
Transilvania, la începutul secolului al Xl-lea, valea Mureşului va fi
folosită pentru cucerirea voievodatului de la Bălgrad556.
Relatarea Notarului Anonim despre cucerirea Transilvaniei se
contrazice cu cea prezentată în Gesta lui Simon de Keza şi în grupul de
cronici târzii. Există totuşi posibilitatea de a pune de acord cele două
versiuni. Din relatarea lui Simon de Keza, aflăm că Jula şi-a stabilit
reşedinţa la Alba lulia, dar nu se poate deduce şi pe ce cale a înaintat
el către Alba lulia. întrucât mărturiile arheologice îngăduie şi
existenţa unei pătrunderi a ungurilor în Transilvania prin nord-vest,
se poate presupune că grupul de cuceritori maghiari a înaintat de la
Cluj către sud. în aceste condiţii, a putut fi cucerită aşezarea de la Alba
lulia, care, având o poziţie strategică importantă, a fost aleasă ca
reşedinţă de către căpetenia maghiară. Notarul Anonim nu spune că
Tuhutum s-a instalat în cetatea lui Gelou de pe Someş. De fapt, în
Gesta anonimă nu se spune nimic nici despre locul de reşedinţă al lui
Geula, adversarul lui Ştefan I.
Deci, se poate presupune că acel Jula, menţionat de Simon de
Keza şi de cronicile târzii, a ocupat Alba lulia, după ce a pătruns mai
întâi în partea de nord a bazinului transilvan, venind dinspre Crişana.
m Makkai 1946, 38; Horedt 1986, 84,105; Popa 1988, 52; Heitel 1994-1995, 417; Gâll, Gergely 2004-
2007, 33 (pe baza cimitirelor de la Deva şi Orăştie-Dealul Pemilor- X2, care însă s-au format de
fapt în următoarea etapă a pătrunderii ungurilor - vezi capitolul VII). Anterior, Heitel 1975,349
înclina spre pătrunderea pe valea Mureşului. Pe de altă parte, Kristo 2003, 58-60 a arătat că
toponimele maghiare care transmit numele de clanuri şi care sunt specifice doar pentru secolul
al X-lea se concentrează la nord de Mureş, ceea ce se explică prin pătrunderea prin nord-vest.
n6 Vezi şi concluzia lui Dragotă 2014, 334: analiza inventarelor funerare indică pătrunderea
ungurilor pe a doua cale de pe valea Mureşului doar după mijlocul secolului al X-lea.
Concentrarea descoperirilor arheologice din perioada maghiară

veche în zona din apropiere de Alba lulia confirmă afirmaţiile acestor
cronici, care le completează pe cele ale Gestei Notarului Anonim.
Intr-adevăr, primul conducător ungur din Transilvania a stăpânit la
Alba lulia. Relatarea Notarului Anonim poate fi confirmată de
arheologie, în sensul că descoperirile arheologice indică o pătrundere
a ungurilor în Transilvania prin nord-vest, adică pe calea indicată în
capitolele XXIV-XXVII din Gesta Hungarorum. Dintre toate izvoarele
narative, doar opera Notarului Anonim specifică această direcţie de
pătrundere. Pe de altă parte, datarea celor mai vechi descoperiri nu
este limitată la primul deceniu al secolului al X-lea, fiind posibilă o
datare de-a lungul primei treimi a secolului al X-lea.
Astfel, se poate considera că prima etapă a expansiunii
dominaţiei maghiare în Transilvania, începută cândva în prima
treime a secolului al X-lea, a afectat doar partea de nord-vest a
acesteia, până la Alba lulia. După ocuparea voievodatului lui Gelou
de către un conducător care purta titlul de gylas, a urmat după un
anumit timp cucerirea centrului de la Bălgrad, care a devenit noua
reşedinţă a acestui conducător şi a urmaşilor acestuia, până la
începutul secolului al XTlea. Chiar dacă s-ar putea admite o datare
mai timpurie, la începutul secolului al X-lea, pentru cucerirea ţării lui
Gelou, în schimb este cu totul exclusă cucerirea Bălgradului mai
înainte de 927, ori mai bine zis înainte de 934, deoarece acolo a fost
atins teritoriul dominat de Bulgaria. Cucerirea Bălgradului, care a
căpătat noul nume tradus în maghiară Fehervâr, a fost consemnată
într-un mod legendar în Gesta lui Simon de Keza şi în cronicile din
secolul al XlV-lea, iar din punct de vedere arheologic este evidenţiată
de cimitirele Alba lulia II, Gâmbaş şi Lopadea Nouă, precum şi de
mormântul izolat de la Blandiana. Dobândirea acestui centru al zonei
ocnelor din bazinul mijlociu al Mureşului de către Gyula/Geula a
creat premisele unei evoluţii de tip statal, căci controlul asupra
resurselor de sare a acţionat la fel ca în cazul voievodatului lui Gelou,
dar pe o scară mai mare. Ocnele respective furnizau sarea transportată
pe Mureş către ungurii din bazinul Tisei. Bulgaria a pierdut astfel
zona ocnelor, dar acest râu a continuat să fie probabil limita de nord a
unui teritoriu tampon între voievodatul româno-slavo-maghiar şi
ţaratul bulgar. Aşa se încheia prima etapă a pătrunderii ungurilor în

Transilvania, cu constituirea unui voievodat româno-slavo-maghiar,
care pe la mijlocul secolului al X-lea se întindea între Porţile
Meseşului, versantul estic al Munţilor Apuseni, Someş şi Mureş, până
în zona Bălgradului inclusiv557. înspre est, este posibil ca el să fi
cuprins deja şi zona unde se aflau fortificaţiile de la Şirioara, Viile
Tecii şi Cuzdrioara. Mureşul a putut constitui un hotar până în 971,
când Bulgaria a fost cucerită de Imperiul Bizantin558. Denumirea pe
care a căpătat-o probabil încă de pe atunci întregul teritoriu cucerit de
la români şi slavi era Erdeuelu, adică „ţara de dincolo de pădure”, nume
care în surse a fost tradus ca Terra Ultrasilvana (ulterior, înlocuit cu
Transilvania). Pădurile dese din nordul Munţilor Apuseni separau cele
două regiuni de câmpie sau podiş favorabile modului de viaţă al
ungurilor. Din Erdeuelu derivă numele românesc Ardea/ (căci românii
nu au creat un nume care să desemneze întregul spaţiu intracarpatic,
pe lângă denumirile date diferitelor „ţări” din care acesta
se compune)559.
Separarea pecenegilor de unguri şi bulgari prin teritorii neutre,
în a doua jumătate a secolului al X-lea, este atestată de geograful arab
Abu Ubayd al-Bakri, care a trăit în secolul al XTlea în Andaluzia, dar
care a folosit ca sursă un text întocmit în 962, de călătorul evreu
Ibrahim ibn Yaqub.560 Al-Bakri menţiona în opera sa Kitab aTmasălik
waTmamâlik („Cartea drumurilor şi regatelor”) că „la est de unguri se
află pecenegii şi ţinuturi nelocuite care se întind între ţara pecenegilor
şi cea a bulgarilor care se numără printre slavi”.561 Termenul kafr
folosit în acest izvor, care înseamnă „nepopulat”, are probabil aceeaşi
semnificaţie ca şi cel de solitudines din cronica lui Regino, care se
referea la regiunea dintre Dunăre şi Tisa în secolul al IX-lea:56j o
regiune care nu era propriu-zis nelocuită, ci situată între teritoriile
populate de anumite etnii. Gyula Kristo amplasa acest teritoriu
!S7 Extinderea după 930, până la Bălgrad, a statului condus de Gyula este admisă şi de Sălăgean
2010,16-17.
«“ Mladjov 1998,124-125.
5S5 Drăganu 1933,420-422; Lupaş 1938, 2-3; Pascu 1971,19-22; Ivănescu 1980,483.
560 Mishin 1994-1995.196-197-
561 Kristâ 2003,55; Zimonyi 2004, 22-31.
s6' Regino, 132 (a. 889).
tampon în Moldova, eventual şi în Muntenia563. Populaţiile nomade

din stepa eurasiatică obişnuiau să lase astfel de zone neutre între ele,
care se parcurgeau călare timp de câteva zile564. Dacă ţinem seama că
Moldova era atunci integral ocupată de pecenegi, teritoriul tampon se
afla în estul Transilvaniei. In această zonă, ungurii au efectuat unele
incursiuni contra pecenegilor, ale căror vestigii arheologice sunt
reprezentate de mormintele de călăreţi de la Dârjiu, Eresteghin (un
vârf de lance şi o scăriţă de şa) şiTârgu-Secuiesc (o zăbală), databile în
a doua jumătate a secolului al X-lea, eventual şi în secolul al Xl-lea.
Nu se poate vorbi însă şi de o extindere a dominaţiei voievodatului
până la aliniamentul Carpaţilor Orientali înainte de mijlocul
secolului al XITlea565.
>Sj Kristo 2003,55-

564 Gockenjan 1972, 6.
545 Bakâ 1961,114; Szekely Z. 1971,143,154; Kiss 1985,268, 269,281; Horedt 1986,147; Makkai 1987,44;
Heitel 1994-1995.390,413; Makkai 2001,391; Bona 2001, 286-287; Găll 2002, 299,302; lambor 2005,
270; Benko E. 2009,15-16.
Capitolul VII.
Formarea Regatului Ungariei şi supunerea
teritoriilor de la est de Tisa cucerite anterior de
către unguri
Istoria ungurilor a intrat într-o nouă etapă atunci când s-au

integrat în familia popoarelor europene prin creştinare. După
acţiunea misionară a episcopului Hierotheos în regiunea pe care am
amintit-o în capitolul V, care nu a avut decât un succes limitat în
spaţiu şi timp, a urmat cea patronată de Imperiul Romano-German,
cel creat de Otto I (962-973). Apoi, nepotul acestuia, Otto III (996-1002),
a desfăşurat o politică hotărâtă de extindere a creştinătăţii spre est,
printre slavii încă păgâni (cei din Polonia), precum şi printre unguri.
Totodată, acest împărat a reuşit să deţină controlul asupra Bisericii
romane, impunându-1 ca papă pe Gerbert de Aurillac (Silvestru II),
care îi fusese profesor. încoronarea regelui Ştefan I, din anul 1000, a
fost finalul unui şir de evenimente declanşate în anii 970, într-o
perioadă când ungurii trebuiau să se decidă asupra viitorului lor,
după ce se încheiaseră raidurile în occident. După 955, ei au mai
declanşat unele atacuri contra Bulgariei şi Imperiului Bizantin (959,
961, 968, 970), dar vremea economiei de pradă trecuse. Ungurii se
găseau între cele două superputeri ale epocii, care deveniseră aliate,
prin căsătoria principelui moştenitor Otto II cu principesa bizantină
Theophano, în anul 972. Pentru ducele Geza (972-997), singura
soluţie era să intre şi el în această coaliţie, după ce ungurii fuseseră
înfrânţi de armata bizantină, în bătălia de la Arkadiopolis, din 970 (ei
participaseră la războiul declanşat de cneazul Sviatoslav, alături de
pecenegi). în 972, Otto I Ta trimis în misiune de evanghelizare la
unguri pe călugărul Bruno de la Sankt Gallen, care Ta botezat pe
ducele Geza şi pe fiul său Vajk, acesta primind numele de Ştefan. în
973, conducătorul ungurilor a încheiat un tratat de pace cu Otto I. în
următoarele trei decenii au existat şi alte misiuni. în timpul ducelui
Geza s-au pus bazele statului de tip feudal apusean, prin eliminarea
conducerii colective a celor şapte şefi de triburi. Preluarea şi
generalizarea spadelor occidentale a modificat modul de luptă al
ungurilor şi a conferit superioritate în cazul unor bătălii în care nu se
mai aplica manevra retragerii false. In confruntarea directă dintre
cavaleri, spadele grele care au fost adoptate de unguri erau superioare
lăncilor şi topoarelor. în anul looo (sau, după unele opinii, în looi).
Ştefan a primit coroana de rege al Ungariei din partea papei Silvestru
II) (el se căsătorise în 995 cu Gisela, fiica ducelui Bavariei Henric II).
Reşedinţa sa era la Esztergom (după 1018 a fost mutată la Alba Regia -
Szekesfehervâr), iar la Veszprem s-a fondat prima episcopie566.
Numele Ştefan a fost acordat deoarece acest sfânt era patronul
episcopiei de Passau, care a fost implicată în convertirea lui Vajk.567
în lunga sa domnie, regele Ştefan I (997-1038) a acţionat pe mai
multe direcţii pentru consolidarea şi expansiunea tânărului stat. Una
dintre acţiunile desfăşurate de el a fost organizarea teritorială în
comitate. Existenţa unui comitat presupunea şi existenţa unei cetăţi
de reşedinţă. El a introdus astfel tipul de organizare apusean (de
origine germană), pentru o populaţie care încă nu se desprinsese total
de viaţa nomadă. Comitatele, denumite în maghiară megye, au
înlocuit organizarea tribală. Primele comitate ale regatului s-au
suprapus peste teritoriile celor şapte triburi. Conducătorii lor purtau
titlul de comes sau ispăn. S-au înfiinţat şi alte episcopii, la Esztergom,
Gyor, Eger, Pecs, Kalocsa, Vâc; de asemenea, la Biharia, Morisena şi în
Transilvania568. Expansiunea politico-militară a regatului a mers în
tandem cu cea bisericească, prin crearea noilor dioceze, iar de la
sfârşitul secolului al XTlea şi prin fondarea în Banat şi Transilvania a
unor abaţii benedictine şi cisterciene (Cenad, Cluj, Bulei, Bizere,
Chelmac, respectiv Igriş şi Cârţa) într-un teritoriu care continua să fie
o periferie a Creştinătăţii. La acestea se va adăuga implantarea de
scurtă durată a unui ordin militar-călugăresc, cel teuton, care s-a
Homan 1940,154-170: Kristo 1993, 55-59, 62-64; Gyorffy 1994, 38, 49-72, 95-98; Bakay 1994, t9-2i;
Makk 1994, 26-27; Koszta 1999, 293-300; Sâghy 2001,451-459; Kosztolnyik 2002,15-16,59-69, 96-98,
113-123; Berend, Laszlovszky, Szakâcs 2007,328-331; Engel 2011,55-57.
’67 Sâghy 1997. 58-
s68 Homan 1940,192-196,208-211; Fiigedi 1986,18-20; Kristo 1990,14-21; Gyorffy 1994 a, ni-119; Kristo
1998, 55-65; Kristo 2003,76; Ţiplic 2006 b, 98-99; Engel 2011,70-71.
înscris în aceeaşi strategie de expansiune a zonei de frontieră catolică.

De fapt, se poate afirma că doar după ce s-a constituit acea zonă de
periferie religioasă s-a definitivat şi autoritatea statală la frontiere.
Până în a doua jumătate a secolului al XlV-lea, regatul Ungariei şi în
mod particular Transilvania au rămas o regiune de frontieră a ceea ce
s-a numit în mod restrictiv Christianitas (în sensul restrictiv de spaţiu
supus autorităţii papale)569.
In plan intern, Ştefan I a urmărit cu tenacitate eliminarea
conducătorilor rivali din teritoriile independente şi controlul asupra
resurselor de sare din Transilvania, care erau din ce în ce mai
importante pe măsură ce se dezvolta economia bazată pe creşterea
vitelor. Aceste obiective politice şi economice au stat în spatele celor
două acţiuni militare desfăşurate la scurt timp una după alta, în
teritoriul de la sud de Mureş, precum şi în Transilvania. în plan
extern, coordonatele politicii lui Ştefan I au fost marcate de alianţa cu
împăratul Bizanţului, Vasile II. Imperiul se lupta cu ţaratul bulgar al
lui Samuel, cu care Ştefan I rupsese alianţa care fusese anterior
stabilită de către tatăl său. în jurul anului 997, ducele maghiar Geza a
oferit fiului lui Samuel, Gavril Radomir (viitor ţar), pe una dintre
fiicele sale. Negocierile au avut loc în timpul campaniei lui Samuel în
Dalmaţia, din 997. Raportul de forţe s-a schimbat însă în 1001, când
Vasile II a declanşat marea ofensivă contra Bulgariei. Armata
bizantină a avansat până la Vidin, cucerit în 1002. în legătură cu acestă
ofensivă s-a produs reorientarea ungurilor către Imperiul Bizantin. S-
a rupt căsătoria Iui Gavril Radomir cu prinţesa maghiară, ceea ce a
condus la o stare de ostilitate între Bulgaria şi unguri, chiar în primii
ani de domnie ai lui Ştefan I, care s-a aliat în schimb cu Vasile II,
participând la războiul acestuia contra lui Samuel. Trupe maghiare au
ajuns până la Skopje, în 1004570.
La Dunăre existau două coaliţii în anul 1002. Agresorii erau
Imperiul Bizantin şi Ungaria, ambele puteri dorind obţinerea
s6, Turcuş 2001,136-142.

570 Feher 1921,154-155; Gyorfîy 1964,149-154; Gyorffy 1994 a, 143-144: Makk 1994, 27; Dimitrov 1998,
81-83; Makk 1999, 27, 35-36; Kosztolnyik 2002, 33; Stojkovski 2012, 65-67, 71; Georgieva 2011, 467-
480; Mladjov 2015,71-76; Madgearu 2018,53-54. Nu este clar cine este acel Boam Bulgarorum duce
atque Sclavorum, înfrânt de Ştefan I, menţionat într-o cronică veneţiană din 1350 (Andrea
Dandolo, 202).
controlului asupra regiunii deţinute de ţarul bulgar Samuel şi de

aliatul acestuia, ducele Achtum, care se răzvrătise contra regelui
Ştefan I. în condiţiile favorabile create de revirimentul Bulgariei după
986, voievodatul care fusese anterior condus de Glad a înglobat la un
moment dat o parte din centrul de putere maghiar de la nord de
Mureş. Crişul (probabil Crişul Alb) era limita de nord a stăpânirii lui
Achtum, conform izvorului care a păstrat descrierea conflictului
dintre acest duce şi regele Ştefan I: Legenda Sancti Gerardi. Menţionat
în treacăt şi de către Anonymus, cu numele Ohtum51', Achtum a intrat
ca personaj în descrierea faptelor Sfântului Gerard deoarece
înfrângerea acestuia a avut drept consecinţă şi fondarea episcopiei
latine de Morisena sau Cenad. Acest veneţian a fost primul ei
conducător, ulterior canonizat572. Izvorul hagiografic s-a păstrat în
două versiuni, scurtă şi lungă. Doar în cea extinsă, începută într-o
primă formă în prima jumătate a secolului al Xll-lea şi redactată în
formă finală în 1381 {Legenda Major Sancti Gerardi) se află relatarea
conflictului. Legenda Major s-a păstrat în mai multe versiuni. Ediţia
critică, realizată de K. Juhâsz, în SRH, foloseşte textul din Godex
Windobonensis. După această ediţie a fost efectuată traducerea lui
Radu Constantinescu. Eugen Gliick a acordat mai multă încredere
versiunii din Godex Patavinum, care conţine însă unele erori rezultate
din coruperea unor denumiri preluate din forma anterioară a textului.
De exemplu: Athium în loc de Achtum, Ghauadinus şi Ghauidinus în Ioc
de Chanadinus, Buda în Ioc de Budin. De aceea, nu ne putem baza pe
Codex Patavinum. Izvorul cuprinde mai multe confuzii şi anacronisme,
care fac dificilă orice încercare de stabilire a unei cronologii precise şi
a unui context al evenimentelor. Astfel, despre Achtum se spune că
deţinea cetăţile Severin şi Vidin, dar o asemenea situaţie corespunde
doar celei din secolele XIII-XIV, când ambele fortificaţii
aparţineau Ungariei.
Textul din Legenda Major care ne interesează se află în capitolul
8. El este precedat de descrierea venirii veneţianului Gerard în
571 GH, cap. XI, XLIV (SRH, I, 50, 89, 90; IIR, 1,34,57, 83, iio; ed. Rady, Veszpremy, 32/33, 94/95)-
571 Pentru Sfântul Gerard şi legenda sa, vezi: Juhâsz 1930, 4-22, 42-76; Gliick 1979, 243-277;
Constantinescu 1984,10-67; Turcuş 2004,35-43, 66-78, 82-85, 97-I3i; Călin 2013,111-117.
Ungaria, la regele Ştefan I, şi de relatarea primilor ani petrecuţi în

Ungaria (ca dascăl al prinţului Emerich şi apoi, timp de şapte ani, ca
pustnic la Bakonybel). Iată traducerea lui Radu Constantinescu:
„în zilele acelea era un domnitor (princeps) în cetatea Mureşului
{urbe Morisena), pe nume Achtum, puternic foarte, care fusese botezat
după credinţa grecească în cetatea Vidinului, şi se fălea foarte în tăria
şi puterea sa. Şi avea şapte neveste, că nu era încă îndeajuns de întărit
în credinţa creştinească. Iar craiului Ştefan nu i se închina {honorem
minime impendehat)m, încrezându-se în mulţimea ostaşilor şi nobililor
săi, asupra cărora avea putere (dominium). Avea aşijderea mulţime
nenumărată de cai neîmblânziţi, în afara celora pe care-i aveau
herghelegiii săi în grajduri să-i îngrijească. Şi avea turme fără număr,
care aveau toate păstori anume, asemenea moşii (allodia) şi curţi
(curias). Şi cotropise stăpânirea asupra sării crăieşti (usurpabat sibi
potestatem super sales regis) ce era trimisă în jos pe Mureş {Morosio),
punând la schelele acelui râu până la Tisa birari şi străji şi aşeză toate
sub birul său. Şi primind de la greci putere {accepit autem potestatem a
Graecis), ridică în zisa cetate a Mureşului {urbe Morisena) o mănăstire
întru slava fericitului loan Botezătorul, punând acolo un stareţ şi
călugări greci, după rânduiala şi obiceiul acelora. îi era închinată
astfel acelui om ţara de la râul Criş {Keres) până la părţile Ardealului
{ad partes Transilvanas) şi până la Vidin {Budin) şi Severin {Zeren), care
toate se aflau sub puterea lui {quae omnia sub sua concluserat potestate),
încât ostaşii lui erau mai numeroşi decât ai craiului, pe care-1
nesocotea. Şi era un oştean {miles) foarte vrednic de cinste, pe nume
Chanadin, care întrecea pe ceilalţi în rang şi care fusese pus de acela
(Achtum) deasupra celorlalţi. Acesta, fiind învinuit în faţa domnului
său cu mare învinuire, cum că ar fi cugetat să-şi omoare domnul şi ar
fi pândit vreme potrivită ca să-l dea pierzării, uneltind în taină, află de
asta şi Chanadin. Şi fugind pe taină, veni la craiul (Ştefan), pe carele
craiul îl trase de partea lui Hristos, botezându-1.” Ştefan hotărăşte să-l
atace pe Achtum şi-l numeşte pe Chanadin în fruntea oastei.
„Adunând astfel oastea, ieşiră cu toţii la război şi, trecând Tisa,
porniră luptă cu Achtum şi oastea lui. Şi se făcu zarvă mare şi larmă şi
m Sau: "îi acorda prea puţină cinstire".

ţinu războiul până la amiază şi căzură răniţi de amândouă părţile

mulţi. Iar oastea lui Chanadin se ascunse fugind în desişurile din
Kukiimer (Kwkyner) şi în Szdreg {Zewreg) şi în tot ţinutul Kanisza
(Canysa) până la Tisa, iar Chanadin în acea noapte tăbărî într-un deal,
care pe urmă se chemă Oroszlamos (Orozlanus)5174. Iar Achturn îşi aşeză
tabăra pe o câmpie, anume Nagyenez (Nagenzy75". Noaptea, Chanadin
a primit ajutorul miraculos al Sfântului Gheorghe şi astfel a reuşit să-
1 biruie pe Achtum: „Şi în acea noapte năvăliră asupra oştii lui
Achtum, care stătea pe câmp şi o făcură să dea dosul. Iar Achtum fu
ucis pe câmpul de bătaie de oastea lui Chanadin şi, luându-i capul, îl
trimiseră craiului şi luară în acea zi dobândă multă şi se bucurară
foarte, că pierise duşmanul craiului. Iar trupurile creştinilor care
căzuseră în luptă le luară şi le duseră la cetatea Mureşului şi le
îngropară în cimitirul Sfântului loan Botezătorul, în mănăstirea
grecilor, că în acea ţară nu era altă mănăstire în acele vremuri. Iar
monahilor acelui lăcaş le slujea a treia parte din cetate şi Chanadin
nu-i izgoni, ci îi lăsă să rămână, în starea în care-i aflase”. Mai departe
se arată cum Chanadin a luat în stăpânire ţara celui înfrânt: el este
făcut de regele Ştefan „mai mare peste casa crăiască şi casa lui
Achtum. Şi spuse craiul: Din acea zi înainte cetatea să nu se mai
cheme a Mureşului {Morisena), ci cetatea lui Chanadin (Chanadina), iar
pentru că ai ucis pe duşmanul meu din acel ţinut, vei fi corniţele
(comes) lui şi o vei numi după numele tău, ca să se cheme în veac
ţinutul Cenadului {provincia Chanadiensis)",576
în cadrul naraţiunii, episodul Achtum este o digresiune. Ea este
şi singura digresiune de acest fel. Critica textului a arătat că acesta a
fost compus către finele secolului al XTlea, ca o lucrare aparte,
probabil o relatare a istoriei familiei Csanâd, care a fost ulterior
inclusă în Legenda Major^77. Digresiunea este anunţată încă din
capitolul 5, unde este citat un discurs al regelui: expectet adhuc
modicum, donec iuvante Domino debellaho Achtum inimicum meum, et
™ Azi, Banatsko Arandjelovo.

575 Azi, Tomnatic
576 SRH, II, 489-492: Suciu, Constantinescu 1980, 28-30, 45-47. Vezi şi Juhâsz 1930, 34-36: Gliick
1980,131-137: Fizeşan 1988,49-55: Pop 1996,121-123.
577 Macartney 1938,457-470: Macartney 1940, 205: Macartney 1953,158: Curta 2002, 268.
dabo illi civitatem Morisenam, ut in ipsa episcopus ordinetur („nu-1 lăsaţi

(pe Gerard) să plece, ci să mai aştepte puţin, până când, cu ajutorul lui
Dumnezeu, îl voi birui pe duşmanul meu Achtum şi-i voi da cetatea
Morisena ca să fie sfinţită în ea episcop")578. Discursul este inclus în
vederea introducerii naraţiunii despre Achtum. El este inventat. După
ce este intercalată digresiunea despre Achtum, în cap. 9 este reluată
naraţiunea principală (Ştefan I îl cheamă pe Gerard din pustie, pentru
a-i încredinţa dioceza Morisena-Cenad). La Morisena, călugării
„greci" au mai rămas un timp după înfrângerea lui Achtum; deci,
iniţial nu se preconiza transformarea mănăstirii într-o episcopie
latină. Aşadar, intenţia atribuită lui Ştefan I, consemnată în cap. 5, este
fictivă. Scopul esenţial al Legendei nu era transmiterea unor fapte
istorice, ci glorificarea vieţii Sfântului Gerard şi justificarea
canonizării sale. Prin urmare, pentru autorul textului, faptele de arme
povestite în capitolul 8 nu constituiau decât un prilej (între mai multe)
de a expune un episod din viaţa sfântului. Episodul Achtum este un
exemplum, adică „o scurtă povestire prezentată ca veridică (- istorică),
cu scopul de a fi inserată într-un discurs (în general, o predică) spre a
convinge auditoriul, printr-o lecţie salutară”579. Este un exemplum,
fiindcă sensul moralizator al naraţiunii este evident, dacă privim
faptele prin grila religioasă: Chanadin (inamicul lui Achtum) câştigă
victoria împotriva adversarului său de rit grecesc după ce se botează
în rit latin şi pentru că dobândeşte ajutorul miraculos al Sfântului
Gheorghe. Acestui conflict i s-au conferit valenţe religioase, el
devenind o replică la lupta Sfântului Gerard împotriva ereticilor. De
fapt, eroul acestui exemplum nu este Achtum, ci Chanadin, căci acesta
din urmă este protagonistul convertirii care a fost luată ca pildă
moralizatoare. Există şi al doilea nivel propagandistic al naraţiunii:
glorificarea familiei Csanâd şi impunerea unei versiuni favorabile ei
asupra lui Achtum. Trebuie să privim cu precauţie naraţiunea despre
conflictul dintre Achtum şi Chanadin.
Relatarea despre Achtum şi Chanadin a fost introdusă în textul
hagiografic fiindcă episcopia Sfântului Gerard a fost înfiinţată în
578 SRH, II, 487; Suciu, Constantinescu 1980. 27,44.

574 LeGoff 1991,148.
cetatea care fusese stăpânită de Achtum şi pentru că servea drept

exemplum. Legătura dintre naraţiunea despre Achtum şi cea despre
Sfântul Gerard nu decurge din mersul real al evenimentelor, ci este
stabilită de autorul Legendei Major. In Legenda Minor (mai veche şi mai
puţin dezvoltată) nu a fost introdus episodul Achtum, pentru că nu era
necesar pentru cunoaşterea vieţii sfântului. Legătura dintre cele două
naraţiuni a fost făcută de autor prin formula in diebus illis. El era nevoit
să folosească această formulă, deoarece doar contemporaneitatea
putea fi un bun pretext pentru inserarea acelui exemplum. Aşadar, nu
putem avea siguranţa că evenimentele s-au petrecut în timpul arătat
în cap. 8 (cu puţin timp înaintea înscăunării lui Gerard ca episcop). In
Annales Posonienses, scrise la începutul secolului al XlII-lea, este
menţionat anul 1030 pentru numirea sa ca episcop, dată admisă de
majoritatea cercetătorilor5®0.
Din Legenda Major Sancti Gerardi se deduce că, iniţial, Achtum
se aflase în dependenţă faţă de unguri (adică faţă de ducele Geza), dar
că se răzvrătise. De asemenea, Anonymus spune foarte precis că
Ohtum rebellis fuit in omnibus faţă de Ştefan. Or, termenul rebeUis nu
indică duşmănia unui alt stat, ci răzvrătirea unui supus prin încălcarea
jurământului de vasalitate. Nu este exclus ca apropierea dintre Geza
şi Samuel să fi vizat alianţa contra acestui rebel. Din naraţiune reiese
că ducele Achtum refuza să accepte suzeranitatea lui Ştefan I şi că el
a uzurpat drepturile regaliene ale acestuia legate de vămuirea sării
care venea pe Mureş din regatul lui Gyula. Sursa ne prezintă un
conducător care dispunea de o oaste bine organizată, capabilă să
înfrunte un inamic puternic. Este evidentă evoluţia către structuri
feudale, ceea ce înseamnă că deja se poate vorbi de un stat incipient
(regnum) cu suprafaţa de circa 40.000 kmp, mai mare decât cel care
fusese stăpânit de Glad, cu o oaste puternică şi bine înarmată,
înfrângerea a fost posibilă doar prin trădarea căpeteniei Sunad
(Chanadin)5®1.
Annales Posonienses, ed. E. Madzsar, în SRH, 1,125: Macartney 1938,39-42; Macartney 1938,471-
472; Kristo 1981,132; Kristo 1993,75,77: Kristo 1998, 62.
s81 Vezi consideraţiile despre organizarea politico-militară şi viaţa economică ale voievodatului
lui Achtum la Câmpina 1973, 26-27; Gliick 1980,106-122; Bejan 1987,42; Fizeşan 1988, 48-49; Bejan
1995,122-124; Pop 1996,123-127; lambor 2005,253-254.
Revolta lui Achtum şi războiul care a urmat au fost datate în

mod diferit: ioo2-ioo4582, 1008583, 1028 ori chiar 1034584. Alianţa cu
Imperiul Bizantin indicată de informaţia că Achtum primise puterea
de la „greci” a condus la presupunerea că războiul contra lui Achtum
s-ar fi petrecut într-o vreme de declin a puterii bizantine în regiune,
adică după moartea lui Vasile II, din 1025. Aşa este fundamentată
datarea cea mai târzie. Se pune însă întrebarea de ce ar fî sprijinit
imperiul un inamic al aliatului său, regele Ştefan I al Ungariei ? Nici
un conflict nu a existat între Ungaria şi Imperiul Bizantin între 1002 şi
1028. Acei călugări „greci” menţionaţi în text puteau fi şi bulgarii, al
căror nume a fost înlocuit la sfârşitul secolului al Xl-lea (când a fost
redactat), fiindcă pe atunci Bulgaria nu mai era decât o provincie
bizantină. „Greci” era un termen generic pentru călugării răsăriteni,
indiferent de etnia lor. De aceea, se poate admite şi că Achtum s-a
putut boteza la Vidin mai înainte ca acest oraş să fi fost cucerit de
Imperiul Bizantin, pe când era aliat cu Samuel, şi pe când episcopia
de acolo aparţinea patriarhiei bulgare de la Ohrida. Chiar dacă ar E
adevărat că Achtum „a primit puterea de la greci”, aceasta se putea
petrece şi pe când Imperiul Bizantin mai controla linia Dunării,
înainte de 986, prin strategia Moravei, înfiinţată după 975585. Apoi,
ieşirea de sub hegemonia ungurilor s-a făcut în directă legătură cu
ascensiunea lui Samuel. Foarte probabil, campania acestuia în
Dalmaţia, cu întoarcere prin Serbia, din 997, a constituit ocazia
desprinderii lui Achtum de sub dominaţia lui Ştefan I. în 1002, Samuel
era deci în conflict nu numai cu Vasile II, ci şi cu Ştefan I. De aceea,
era firesc ca Achtum să fi fost aliatul sau vasalul lui Samuel.586 Alianţa
>82 Onciul 1968,1, 584-585; Feher 1921,145-156; Homan 1940,168-169; Gyorfîy 1964,149; Câmpina
1973,26; Madgearu 1993,5-12; Dimitrov 1995,10-11; Dimitrov 1998,83-84; Bejan 1995,128; Stojkovski
2012, 68-69; Madgearu 2018,54-55.
>8) Makkai 1987, 49; Gyorffy 1994 a, 101-103.144.
58,1 Juhâs2 1930, 34; Macartney 1938, 478; Bako 1975, 243-244; Gliick 1980, 128-138; Kristo 1981,130-
135; Constantinescu 1984,39-41; Bâlint 1991,116-117; Kristo 1993,70-71; Pop 1996.128,130; Makk 1999,
41; Kosztolnyik 2001, 82-83; Kosztolnyik 2002,33-34, 272-276; Turcuş 2004, 94; lambor 2005, 262.
585 Madgearu 2018,46.
586 Aceeaşi opinie la Străssle 2006,155,333 (Achtum era comite de Vidin, acest oraş fiind atacat de
Ştefan I) şi la Stojkovski 2012,68-70. Mladjov 2015,71 îl consideră ori vasal, ori guvernator al unei
provincii a Bulgariei. în schimb. Makk 1994, 27-29 admite că Samuel era în conflict cu Ştefan I,
dar consideră că Achtum era pe atunci un vasal credincios al lui Ştefan I, luptând in această
calitate contra lui .Samuel,
cu Samuel explică şi botezul la Vidin, episcopie aparţinătoare de

patriarhia de la Ohrid. Este imposibil ca Achtum să se fi aliat cu
Imperiul Bizantin de teama ungurilor în 1002, aşa cum consideră
Radu Constantinescu587, fiindcă în acel an, când Vidinul era cucerit de
Vasile II, funcţiona alianţa bizantino-maghiară. Astfel, data războiului
dintre Achtum şi Ştefan I trebuie plasată în 1002. Conflictul a fost
determinat, pe de o parte, de dorinţa lui Ştefan Idea acapara controlul
asupra traficului de sare pe Mureş, iar pe de altă parte, de orientarea
lui Achtum către ţarul bulgar Samuel. De fapt, se poate spune că acest
conflict dintre Achtum şi Ştefan I a fost un episod al războiului purtat
de Imperiul Bizantin împreună cu ungurii împotriva Bulgariei, pentru
dominaţia în zona Vidin-Branicevo. în acel moment, Vidinul era deja
cucerit de armata bizantină. Mai trebuie adăugat că este improbabil
ca Ştefan I să fi aşteptat până în 1018 sau chiar 1028 eliminarea unui
puternic rival, interpus între teritoriul de la est de Tisa şi cel din
Transilvania (cucerit în mod sigur în 1003, după cum se va arăta
mai departe)5®8.
Gyorgy Gyorffy5®9 a atras atenţia asupra altui izvor referitor la
războiul purtat de Ştefan I împotriva Bulgariei, o cronică a ungurilor
compilată, pe baza unor izvoare maghiare pierdute ulterior, de către
un autor otoman, Mahmud Terdziiman (la scurtă vreme după
1526)590: „După scurgerea a trei ani (de la încoronare), (Ştefan I)
având diferende cu voievodul Kan, regele provinciei bulgăreşti, a
hotărât să întreprindă o campanie împotriva bulgarilor." Ştefan a
adunat oastea, iar „între timp vestea a ajuns la urechile lui Kean,
stăpânul provinciei bulgăreşti. Cum acesta era şi el un ghiaur foarte
dârz şi nu se temea de rege, trimise şi el chemare ostaşilor bulgari şi
începu să adune oastea." Ştefan porneşte la război, iar Kean, la
rândul său, îi iese în întâmpinare „între cele două provincii". între
cei doi are loc un duel, din care iese învingător Ştefan. Kean moare
în luptă, iar ţara sa a fost prădată de oastea lui Ştefan, care a ocupat-
587 Constantinescu 1984.41.

58» Deşi este de aceeaşi părere că Ştefan I nu putea suporta multă vreme pe acest rival, Engel 2on,
72 susţine datarea conflictului în jurul anului 1030.
5*’ Gyorffy 1965.35-
59» Hazai 1961,76-77.
o. In continuare, se relatează cum, în acelaşi timp, „Marciyanus, prinţ

al Illyriei (ţară a slovenilor), aflând că Ştefan adună oastea, şi
temându-se că acesta ar putea în cele din urmă să-l atace, adună şi
înarmă pe sloveni." Ştefan ordonă atacarea lui Marciyanus. Un duce
din ţara lui Marciyanus îl trădează pe acesta şi-l omoară, prezentându-
i capul lui Ştefan. Regele îl condamnă la moarte, fiindcă nu se putea
încrede într-un trădător. E. Gliick considera că Marciyanus poate fi
identificat cu Achtum (numele, care ar fi fost de fapt Marysianus, ar
deriva din Morisena)591, dar ipoteza este exclusă. Marciyanus era
descris ca şef al unei populaţii slave de la sud de Dunăre, din Bulgaria,
iar numele, după cum a demonstrat G. Gydrffy, este o deformare a lui
Macrinus, personaj fictiv din gesta lui Simon de Keza, din vremea lui
Attila. Izvorul, deşi confuz în privinţa faptelor, este totuşi important
deoarece datează cu precizie războiul purtat de Ştefan I contra
Bulgariei (acest Kean este cu siguranţă ţarul Samuel). Datarea în 1002
sau 1003 (trei ani după încoronare) concordă cu ceea ce se poate
deduce din izvoarele bizantine, căci în 1002 a fost cucerit Vidinul.
Despre Kean voi discuta mai departe.
Alt izvor care s-ar putea referi la războiul contra lui Achtum este
cronica unui călugăr francez, Ademarus Cabanensis, scrisă în anii
1030. Numele inamicului lui Ştefan I nu este cunoscut, dar teritoriul
cucerit este denumit Ungaria Nigra. Autorul credea că acolo trăiau
oameni cu pielea neagră, precum etiopienii592. Cele două pasaje în
care se menţionează Ungaria Albă (regatul din Pannonia) şi Ungaria
Neagră sunt interpolări efectuate în secolul al Xll-lea într-un singur
manuscris al cronicii {Bibliothegue naţionale de France, ms. 5926). De
fapt, denumirea Ungaria Nigra aflată în opoziţie cu Alba Ungaria se
referea la poziţia subordonată a acestui teritoriu. Autorul, care nu era
familiarizat cu simbolistica culorilor la populaţiile de origine asiatică,
a căutat să dea o explicaţie denumirii pe care o aflase de undeva. Sursa
este probabil chiar relatarea sfântului Bruno (Bonifacius) de Querfurt,
5.1 Gliick 1980,104. Ideea a fost preluată de Fizeşan 1988,43; Pop 1996,125; lambor 2005. 263.
5.2 Ademar, 152, 155 (III. 31, 32): (Bruno) Abiit in provinciam Ungriam gue dicitur Alba Ungria ad
differentiam alteri Ungrie Nigre, pro eo quod populus est colore fusco velut Etiopes; (...) Stephanus rex
Ungrie bello appetens Ungariam Nigram, tam vi guam timore et amore, ad fidem veritatis totam illam
terram convertere meruit; Berend, Laszlovszky, Szakăcs 2007,331-332.
care a îndeplinit mai multe misiuni de evanghelizare la unguri,

prusieni şi pecenegi, între anii 1004 şi 1009. în scrisoarea către regele
german Henric II (1002-1024) redactată în 1009, el arăta că aceşti nigris
Ungris omnesfacti sunt Christiani. Ei erau diferiţi de ceilalţi Ungri. Acest
text al lui Bruno este singura sursă contemporană care aminteşte
convertirea din primii ani ai mileniului II (el s-a aflat în Ungaria în
anii 1004-1006). Din păcate, izvorul nu precizează nici conducătorul
acestor unguri negri, nici amplasarea lor în raport cu Pannonia. De
aceea, el se poate referi atât la ungurii din teritoriul dominat de
Achtum, cât şi la cei din Transilvania593. Altă ipoteză îi amplasează pe
ungurii negri în teritoriul episcopiei de Pecs, care a fost fondată în
1009, imediat după misiunea lui Bruno594. S-a mai susţinut şi că
„ungurii negri” ar fi fost cei încă păgâni595, dar şi că denumirea
„ungurii negri” se referă la toate cele şapte triburi migrate în
Pannonia, prin opoziţie cu „ungurii albi”, cei rămaşi în Hungaria Maior
de pe Volga596.
Achtum (sau Ajtony, cum mai este denumit în istoriografia
maghiară) este un nume de origine tiircică. De aceea, s-a presupus că
era de neam kavar sau khazar597, ori peceneg598, dar cei mai mulţi
istorici maghiari au susţinut originea maghiară (conducător tribal)599.
Altă posibilitate de luat în considerare este descendenţa sa dintr-un
grup de bulgari veniţi din Bulgaria Mare de pe Volga, în cursul
secolului al X-lea, care au lăsat unele urme arheologice în bazinul
inferior al Tisei600. Dacă tradiţia consemnată de Anonymus este
corectă, înseamnă că descendenţa din Glad era pe linie maternă.
Achtum, păgân şi poligam, s-a botezat la Vidin. El avea o reşedinţă
stabilă, la Morisena (localitate ulterior denumită Cenad, după
m Bruno de Querfurt, 36; Macartney 1938,481; Maltkai 1987,48; GyorfEy 1994 a, 102; Makkai 2001,
399; Berend, Laszlovszky, Szakăcs 2007,331-332; Toth 2009-2010,3-9.
5,4 Kristo 1998, 60.
5,s Kosztolnyik 2002, 99.
5.6 Toth 2009-2010.9-13.
5.7 Macartney 1938,488-489; Macartney 1940,154, 205; Macartney 1953,159; Kosztolnyik 2002, 275;
Toth 2016,17.
5,9 Constantinescu 1984,38; Bejan 1987,41; Pop 1996,129; Turcuş 2004, 86; Feraru 2013,138.
5” Juhăsz 1927, 176; Homan 1940, 147, 168; Gyorffy 1965, 42; Bartha 1975, 113, 144; Kristo 1981, 130;
Kosztolnyik 2002,33; Berend, Laszlovszky, Szakăcs 2007,345; Engel 2011,72.
600 Fodor 1979,315-325-
Chanadin, care a devenit stăpânul ei). Numele Morisena este de

origine latină, fiind foarte probabil transcrierea unei forme româneşti
Moreşana sau Mureşana. Denumită urbs în izvor, această aşezare
fortificată a luat fiinţă în cursul secolului al X-lea (o datare mai exactă
nu este deocamdată posibilă). Pe baza planului cetăţii medievale târzii
de la Cenad, ridicată de Luigi Ferdinando Marsigli la finele secolului
al XVII-lea, Mircea Rusu bănuia că în evul mediu timpuriu a fost
refolosit castrul roman care a existat acolo, şi care supraveghea
drumul care lega Pannonia de Dacia,- pe valea Mureşului601. Intr-
adevăr, cercetările efectuate de Petru lambor au stabilit că la
Morisena-Cenad a existat un castru roman cu incintă de piatră (circa
140XI10 m), care a fost refolosit, la fel ca şi cel de la Apulum-Alba lulia.
In zona castrului au funcţionat aşezări şi în secolele IV-IX. Fortificaţia
de origine romană a fost înglobată într-o cetate cu val de pământ şi
şanţ, care aparţine probabil epocii lui Achtum. Este posibil chiar,
după cum presupunea Petru lambor, ca numele Morisena să fi fost cel
al castrului roman, moştenit în evul mediu602. Apariţia unei reşedinţe
cu caracter protourban, centru totodată politic şi religios, indică
evoluţia voievodatului către o organizare de tip statal. Nu este o
întâmplare faptul că această reşedinţă ocupa un fost castru roman.
Zidurile încă utilizabile au slujit drept cetate şi pentru noii
conducători militari ai regiunii, la fel cum în Transilvania a fost
reocupat castrul de legiune de la Apulum (Alba lulia). Informaţiile
referitoare la o organizare militară solidă şi la o anumită stratificare
socială în voievodatul lui Achtum devin astfel plauzibile. Fortificaţiile
de la Arad-Vladimirescu şi Cladova au aparţinut acestui voievodat, ele
suferind distrugeri în timpul războiului dintre Achtum şi Ştefan I.
La Morisena, Achtum a ctitorit şi o mănăstire cu călugări de rit
bizantin (cu hramul Sfântul loan Botezătorul), ale cărei urme au fost
depistate prin cercetările arheologice ale lui Petru lambor. La Pâncota
(jud. Arad) a existat alt edificiu religios care s-ar putea data în epoca
lui Achtum, şi anume o biserică al cărei plan este similar cu cel al
601 Rusu M. 1979.57-

601 lambor 2001, 102-104; lambor 2005, 20, 82-87, 140-143, 203-206. Vezi şi: Juhâsz 1930. 24-25;
Mărghitan 1985, 28-33; Niedermaier 2016,70,104-105,158-162.
bisericilor bulgare de la Pliska şi Preslav. între Pecica şi Şemlac, în

punctul Hăblău, a existat aşa-numita „mănăstire a lui Achtum"
(Achtummonostora), atestată documentar din 1315. Cercetările au
identificat acolo două biserici suprapuse din secolele XII-XIII, dar
presupusa fază de la începutul secolului al Xl-lea nu este cunoscută603.
înfrângerea lui Achtum a însemnat doar înlocuirea sa cu
Chanadin, aşadar cu un duce care urma o politică favorabilă regelui
Ştefan I. Comitatul organizat între Mureş şi Dunăre a primit numele
Csanâd, după cel al fortificaţiei, dar data constituirii sale nu este
cunoscută, căci informaţia din Legenda Sancti Gerardi este îndoielnică
(nu există probe pentru instalarea efectivă a autorităţii regatului în
interior, dincolo de valea Mureşului, deşi organizarea regatului în
comitate a fost iniţiată de Ştefan I). Primul comite de Csanâd este
cunoscut abia în 1163. După aceea, au fost atestate şi comitatele Arad
(1156) şi Timiş (1177), desprinse din acest comitat iniţial, iar ulterior
Caraş (cu reşedinţa la Horom) şi Kuvin (ambele în 1201). Cele două
comitate sudice au apărut cândva în secolul al XITlea, probabil în
legătură cu conflictele dintre Ungaria şi Imperiul Bizantin,
desfăşurate între 1127 şi 1167604.
Includerea teritoriului fostului ducat al lui Achtum în regatul
Ungariei a fost un proces de durată, care poate fi considerat încheiat
abia în ultimele decenii ale secolului al XITlea, atunci când hotarul
Ungariei s-a fixat definitiv pe linia Dunării, de la Kuvin până la Porţile
de Fier. A existat doar o scurtă perioadă în care Ungaria a pierdut o
zonă de pe valea Cernei, cucerită de statul româno-bulgar („Craina”,
denumire care provine din cuvântul bulgar krai, care înseamnă
„margine”). Ea făcea parte din acea VJachia menţionată în 1203 ca
teritoriu distinct în cadrul ţaratului condus de loniţă, fiind o
prelungire a regiunii Timocului, care în Serbia se cheamă tot Craina
până în prezent. Este posibil ca acel teritoriu să fi fost recuperat după
moartea lui loniţă, în 1207 şi reluat de loan Asan II, în 1228. în orice
6o, Juhâsz 1927, 67-72, 173-180; lambor 2001, 105-107; Turcuş 2004, 89-91; lambor 2005, 203-206;
Ţeicu 2007,77,82; Heitel More 2010,24-29,63-71,145-148. Mormântul care a fost atribuit perioadei
din jurul anului 1000 este în realitate din secolul al XlII-lea. Vezi Oţa, Comşa Z015,143-164.
604 Pascu 1989,116-119; Kristo 1990,16; Kristo 1993,74; Oţa 2002,37-38; lusztin 2011,12-32.
caz, în 1231 a fost definitiv integrat în regatul Ungariei605. losif Şchiopul

şi Gheorghe Brătianu au presupus că şi numele Craiova ar deriva din
craina606, dar etimologia reală este din cuvântul de origine bulgară
Kraliova („satul lui Crai”, unde Crai era numele unei persoane
oarecare)607.
După dispariţia ducatului lui Achtum, procesul de geneză
statală a fost întrerupt. Chiar dacă în secolele XIII-XV românii vor fi
un element esenţial al organismului militar din Banat, ca beneficiari
ai unor autonomii locale (peste 50 de districte româneşti), aceasta se
va petrece în regatul Ungariei, nu în cadrul unui stat românesc
evoluat din ducatul lui Achtum. Pe de altă parte. Imperiul Bizantin,
care cucerise partea de nord-est a Bulgariei, a ocupat şi unele capete
de pod la nord de Dunăre. Se ştie sigur că în 1020 fortificaţia de la
Kuvin îi aparţinea608, şi este posibil ca şi alte puncte, precum Orşova,
să se fi aflat în aceeaşi situaţie după moartea lui Achtum. Din punct
de vedere bisericesc, întregul teritoriu rămânea inclus în mitropolia
Tourkiei, şi abia după instalarea lui Gerard la Morisena se poate vorbi
de începuturile organizării bisericii de rit latin în regiunea efectiv
cucerită de unguri, pe valea Mureşului.
Absenţa oricărei referiri la conflictul cu Achtum în gesta lui
Simon de Keza şi în cronicile din secolul al XlV-lea arată că
evenimentele au avut o importanţă minoră în procesul de extindere a
dominaţiei regatului Ungariei în teritoriul respectiv. Imediat după
supunerea ducatului lui Achtum a urmat campania contra celuilalt
rebel, conducătorul de la Alba lulia. Acest conflict a fost relatat în mai
multe surse. In gesta anonimă, el este menţionat doar ca o completare
a informaţiei despre cucerirea ţării lui Gelou, căci potrivit autorului,
din Tuhutum a descins acel Geula care a fost atacat de Ştefan I.
Anonymus credea că Gyula sau Geula Minor era fiul lui Zumbor, şi că
atacarea lui a fost cauzată de refuzul de a se creştina şi de faptul că
uneltea contra regelui Ştefan I. Nu este menţionată reşedinţa acestui
605 Achim 2000,161-176; Achim 2008,83; Madgearu 2016,132,134, 207.

606 Şchiopul 1945, 25; Brătianu 1993, 366. în schimb, Mikecs 1943, 253 deriva numele din cel al
„craiului” Ungariei, adică regele.
6o' Popescu,Toma, Balkanski 1995,99-108.
608 Madgearu 2018,57.
conducător, dar se arată că Gyula Minor a fost luat prizonier. în

esenţă, aceleaşi informaţii apar la Simon de Keza: „a fost adus în
Ungaria din cele şapte castre unchiul său Jula împreună cu soţia şi cei
doi fii ai săi şi unind cele şapte castre cu Pannonia...”. Nu se precizează
însă de ce au fost aduşi. în schimb, grupul de cronici târzii a transmis
o tradiţie care la Simon de Keza fusese menţionată doar într-o formă
rezumată. Motivele atacului, datat în 1002, erau duşmănia lui Gyula
faţă de ungurii din Pannonia, dar şi refuzul de a se creştina (noluit esse
Christianos). Ţara lui Gyula este denumită regnum, şi se precizează că
este bogată în râuri din care se extrage aur (acelaşi motiv din relatarea
lui Anonymus despre Gelou). Reşedinţa era într-o cetate moştenită de
la romani, al cărei nume nu este menţionat, dar care este cea de la
Bălgrad-Alba lulia609. în analele compuse în mănăstirea bavareză
Niederaltaich (încheiate în 1073) se regăseşte informaţia despre
capturarea lui lulius împreună cu familia sa. El era intitulat rege ca şi
nepotul său Ştefan. Se precizează că regatul lui lulius a fost trecut la
creştinism. Anul este 1003, adică uşor diferit faţă de cel oferit de
cronicile maghiare610. Deoarece aceste anale sunt mai apropiate de
evenimente, datarea în 1003 este mai probabilă.
De fapt, se poate considera că Ştefan I s-a confruntat cu Achtum
în cadrul pregătirilor pentru ofensiva spre Transilvania, acest conflict
fiind un episod minor în desfăşurarea evenimentelor în comparaţie cu
supunerea regatului lui Gyula, care reprezenta principala ameninţare
la adresa puterii lui Ştefan I. Acceptând datarea ambelor evenimente
în 1003, devine inteligibilă întreaga acţiune a lui Ştefan I de impunere
a dominaţiei Ungariei de-a lungul văii Mureşului până în centrul
Transilvaniei, către reşedinţa de la Bălgrad (Alba). Campania contra
regatului lui Gyula, întins de la Poarta Meseşului până în bazinul
mijlociu al Mureşului, a fost o continuare a luptei contra lui Achtum,
6o’ GH, cap. xxrv, XXVII (SRH, I, 65, 69; IIR, I, 44.46. 94, 96; ed. Rady, Veszpremy. 6o/6i, 64/65);
Simon de Keza, II. 43 (SRH. I, lyz; IIR, IV, 45,93; ed. Veszpremy, Schaer, 102/103); Chr. Hung. Saec.
XIV, cap. 30,65 (SRH, 1,290-291,314-315; IIR, XI, 21,32,136,148); Chr. Pos (33,36); Chr. Mon. (62): Chr.
Henrici (132); Homan 1940,147; Pascu 1971,66-72; Anghel 1975,247; Gyorfly 1994 a, 99-100; Pop 1996,
142-146; Kosztolnyik 2002, 265-266; Kristâ 2003, 66-68; Ţiplic 2007, 64-66; Sălăgean 2010,18.
Annales Ahahenses, 16 (a. 1003); Stephanusrex Ungaricus super avunculum suum lulum regem cum
exercitu venit, guem cum adprehendiset cum uxore ac duobus eiusfiliis, regnum vi ad christianismum
compulit; Bakay 1994,27; Kristo 1999 b, 12; Makkai 2001,401; Kristâ 2003, 68; Berend, Laszlovszky,
Szakăcs 2007,345.
înaintarea facându-se pe valea Mureşului.

La Deva a fost identificat un cimitir maghiar. A fost parţial
distrus, fiind recuperat inventarul din cinci morminte, între care: o
spadă de tip X-Petersen, vârfuri de săgeţi, două scăriţe de şa în formă
de pară. Deoarece lipsesc piesele de centură cu decor oriental
specifice celor mai vechi morminte maghiare, necropola de la Deva se
datează mai târziu decât cele de la Cluj şi Alba lulia. Conform lui Radu
Heitel, acest cimitir aparţine unei perioade ulterioare sfârşitului
secolului al X-lea, dar alţi arheologi au optat pentru o datare în a doua
jumătate a secolului al X-lea (s-a crezut că au existat şapte
morminte)6". Studierea ulterioară a materialelor păstrate în muzeul
din Deva a permis o mai bună încadrare cronologică, la începutul
secolului al Xl-lea, adică după cucerirea regatului lui Gyula Minor de
către Ştefan I6'2.
Pătrunderea purtătorilor culturii Bjelo Brdo I pe valea
Mureşului, în aval de Alba lulia, după începutul secolului al Xl-lea
este indicată şi de necropolele de la: Hunedoara6'3, Orăştie-Dealul
Pemilor X2614, Simeria Veche6'5. Ca şi cimitirul de la Deva, ele s-au
format după a doua pătrundere a maghiarilor în Transilvania, cea
care a condus la cucerirea statului lui Gyula Minor (monedele
maghiare descoperite în morminte încep din timpul lui Ştefan 1). Se
presupune că bătălia dintre Gyula Minor şi Ştefan I a avut loc undeva
în apropiere de Orăştie, acolo unde valea Mureşului se îngustează şi
unde se putea organiza mai eficient apărarea6'6.
în cronica lui Thietmar, episcop de Merseburg (975-1018),
duşmanul lui Ştefan I este denumit Prokuj. Ca şi Gyula, el era unchi
al regelui, şi a fost luat în captivitate împreună cu soţia sa. El a primit
în schimb conducerea unei cetăţi la hotarul cu Polonia. Soţia,
denumită Beleknegini („prinţesa frumoasă” în slavă) era faimoasă
6,1 Rusu M. 1975,210; Horedt 1986,84, fig. 39; Kiss 1985,268,291; Popa 1988,52; Heitel 1994-1995.429-
430; Bâna 2001, 288; Gâll 2002, 298,299,302.
6,1 Ţuţuianu 2005, 255-270; A. Dragotă, Deva, în Habitat, 87-88; Pinter 2007,80-83.
6,1 Horedt 1958,144; Horedt 1986,114-117; Popa 19S8, 53-55; Dragotă 2006.136,143-144.
Luca, Pinter 2001,115-132; Z. K. Pinter, 1. M. Ţiplic, Orăştie. 2. Dealul Pemilor X2, In Habitat, 78-
83; Ţiplic 2013,231-232 consideră că necropolele de la Deva şi Orăştie au aparţinut unei populaţii
care a deschis drumul armatei lui Ştefan 1 contra lui Gyula.
6.5 Popa 1988, 59; Muntean 1998.339-372; Stăncescu, Ţuţuianu 2008,409-419.
6.6 Ţiplic 1999,150-160; Mărculeţ 2009-2010,20.
pentru că îi plăcea să bea şi să călărească precum bărbaţii617. S-a

presupus că Prokuj era adevăratul nume (de origine slavă) al
conducătorului din Transilvania, şi că Gyula era de fapt denumirea
rangului6'8. Identificarea este imposibilă, căci despre Gyula Minor se
ştie că a murit în temniţă. Prokuj a fost un personaj diferit, fără
legătură cu Transilvania6'9.
Pe lângă Gyula Minor, sursele menţionează existenţa altui
conducător cu care s-a confruntat Ştefan I după ce l-a supus pe
acesta: Kean, „ducele bulgarilor şi al slavilor”, care trăiau „în locuri
întărite de la natură” {loca naturali situ munitissima inhabitant). El
avusese un frate, Kulan („cal sălbatic” în limbile tiircice), pe care îl
ucisese, iar pământul acestuia a fost dat unui anume Beliud. Din
ceea ce s-a jefuit de la Kean s-a înzestrat catedrala de la Alba Regia620.
Toponimul Călan (Kalân) din Hunedoara poate păstra amintirea lui
Kulan621. Acest Kean nu trebuie confundat cu omonimul strămoş al
lui Salanus622. în ambele cazuri, numele derivă din titlul suveranului
bulgar, transformat în antroponim. Unii istorici, derutaţi de
menţionarea a doi conducători în spaţiul transilvan în vremea
ofensivei lui Ştefan I, au presupus că Gyula ar fi stăpânit în partea de
617 Thietmar, 497-498; Habuit hic quandam urbem in confinio regni suimet et Ungariorum sitam, cuius
erat custos Procui senior, avinculus regis Pannonici, a suis sedibus ab eodem, ut modo, antea expulsus.
(...) Uxor autem eius Bekknegini, id est pulchra domina Sdavonice dicta, supra modus bibebat et in equo
more militis iter agens quendam virum iracundiae nimiofervore occidit.
618 Ratkos 1968, 209, 217; Makkai 1987, 47-48; Bakay 1994, 27; Gyorffy 1994 a, 99; Benko 2000, 390;
Makkai 2001, 402-403; Kosztolnyik 2002, 114-115, 127; Kristo 2003, 67; lambor 2005, 272;
Ţiplic 2007, 64.
6,9 Cuna 2002, 271.
610 Simon de Keza, II. 43 (SRH, 1,172; IIR, IV, 45,93; ed. Veszpremy, Schaer, 102/103): post haec cum
Kean Bulgarorum duce et Sclauorum praeliatus est. Quo devicto de ipsius thesauro Beatae Virginis
ecciesiam de Alba dicare non omisit, quam fundasse perhibetur; Chr. Hung. Saec.XIV, cap. 66 (SRH, I,
315; IIR, XI, 32,148): Post hec autem movit exercitum super Kean ducem Bulgarorum et Sclauorum, que
gentes loca naturali situ munitissima inhabitanti. Unde etiam multis laboribus et bellicis sudoribus
prediclum ducem uix tandem deuicit et occidit et inestimabilem copiam thezaurorum-, Chr. Pos. (36-37):
Et quia etiam illius Cule et Gan fuit male aquisita, ideo ipsa ecclesia patitur incendium. Et etiam de
thesauro dicti Kan fundavit ecciesiam in honore apostolorum Petri et Pauli in Siccambria, sed perficere
non potuit. Din acest ultim pasaj reiese că biserica înzestrată era cea de la Alba Regia-
Szekesfehervăr, nu Alba din Transilvania, cum a susţinut Kosztolnyik 2002, 269-270 (la 308
menţionează însă Szekesfehervâr!).
6,1 Gyorfty 1975,117; Popa 1988,52; Kristo 1994,12-13; Makkai 200t, 396-397; Kristo 2003,72.
6“ Cum face Pascu 1971, 68-69, care de aceea îl amplasează între Tisa şi Dunăre, trecând peste
menţionarea acelor locuri fortificate natural, aflate doar în munţii transilvani.
nord (Dăbâca, Cluj), iar Kean la sud de Mureş623. Această soluţie este
exclusă, căci dacă ar fi aşa, atunci de ce Bălgradul a primit numele lui
Gyula? Alţii l-au identificat pe Kean cu ţarul Samuel, dar şi acest fapt
este imposibil, deoarece amplasarea undeva în Transilvania este
certă, iar acest conducător era unul minor624.
Având în vedere că teritoriul stăpânit de acest Kean era
fortificat natural, se poate presupune situarea sa în sud-estul
Transilvaniei, în Munţii Ciuc. Aceasta era şi opinia lui Dimitre
Onciul625. în această zonă a existat o enclavă bulgară, atestată prin
ceramica de tip Dridu B, din aşezările de la Poian şi Cernat626, prin
unele inscripţii runice descoperite la Ditrău, precum şi prin
toponimul tipic bulgar Topliţa627, astfel că prezenţa bulgarilor
menţionată de sursele maghiare se confirmă arheologic. Regiunea
este bogată în resurse de sare şi accesibilă prin trecătoarea Oituz,
precum şi prin trecătoarea Tabla Buţii; aşa se explică ocuparea ei de
către Bulgaria în secolele IX-X (la Slon, Bulgaria a ridicat o fortificaţie
care supraveghea drumul spre Transilvania şi zona ocnelor din
Prahova)628. De prezenţa militară bulgară în sud-estul Transilvaniei se
leagă şi mormântul cu spadă de tip bizantin de secol X, de la Sfântu-
Gheorghe, considerat anterior ca fiind maghiar629.
în acest context, poate fi rediscutată şi originea fortificaţiei de la
Ariuşd (jud. Covasna), situată pe promontoriul Csokas de pe malul
Oltului. Este o fortificaţie cu val de pământ şi palisadă, asemănătoare
cu etapa I de la Dăbâca. Şanţul de apărare este adânc de 6 m şi lat de
4-5 m. Fortificaţia de pământ a fost distrusă prin incendiere. în
palisada arsă s-au descoperit o zăbală şi un fragment de sabie, ambele
databile în secolele X-XI. Autorul cercetărilor atribuie construirea
fortificaţiei de pământ regalităţii maghiare, dar fără a explica cum de
s-a construit într-o vreme când hotarele Ungariei nu atinseseră încă
6!5 Horedt 1954, 504-506 (propune valea Ampoiului); Kristo 1993,70; Kristâ 1994,11-20; Szekely G.
•994. 57; Gyorfly 1994 a, 145; Makk 1999,35: Kristo 1999 b. 13; Kristo 2003, 69-73; lambor 2005. 272.
624 Feher 1921,155; Macartney 1938,475: Gyortty 1964,150; Decei 1978, 68-69.
6!S Onciul 1968, II, 346. Vezi şi Giurescu, Giurescu 1975,195.
6jS Szekely Z. 1971,142; Heitel 1994-1995,415.
617 Bako 1962,461-463.
618 Ciupercă 2010, 279-289.
815 Yotov 2014,323-329 (pentru spadă vezi şi Pinter 2007,77).
188 Alexand ru Madgearu
acest colţ sud-estic al Transilvaniei630. De aceea, este mai probabilă

atribuirea ei ducatului lui Kean, dacă nu cumva chiar unui moment
mai vechi, pe când sud-estul Transilvaniei era controlat direct de
Bulgaria. Poziţia ei este intermediară între trecătoarea Tabla Buţii şi
zona ocnelor din Harghita: Ocland, Praid şi Ocna, care au fost
exploatate şi în evul mediu. Cetatea de piatră construită peste cea cu
val de pământ este din secolul al XIITlea şi a fost reşedinţă nobiliară.
Primul eveniment care confirmă existenţa unei dominaţii efective a
regatului Ungariei în Transilvania după cucerirea din 1003 este
atacarea cetăţii A/bu Transilvana de către pecenegi în anul 1018. Regele
a condus apărarea ei, după cum s-a consemnat în versiunea extinsă a
Vieţii Sfântului Ştefan.631
650 Szekely Z. 1981,42-49: Bordi 2013, iio.

631 Legenda maior, c. 13 (SRH, II, 389); Legenda Hartvic, c. 13 (SRH, II, 423); Gockenjan 1972,97; Rusu
M. 1982,379; Gyorfiy 1994 a, 143: Benko 2000,390; Berend 2001,32-33: Kosztolnyik 2002, 293,306-
307: Kristâ 2003,99: lambor 2005,275.
Capitolul VIII.
Extinderea Regatului Ungariei până la Carpaţii
Orientali şi Meridionali
Teritoriul cucerit în 1003 a devenit ipsofacto proprietate regală,

administrată prin sistemul de comitate, la fel ca în restul regatului
existent atunci. Astfel a început şi lungul proces de deposedare a
băştinaşilor români şi slavi de terenurile pe care le deţineau (arabile
sau împădurite). Primul comitat constituit în Transilvania a purtat
numele cetăţii de reşedinţă a fostului conducător care fusese supus:
comitatul Alba {Feher). El a fost organizat probabil chiar în anul 1003,
iar primul comite a fost acel Zoltan, unchi al regelui, menţionat în
cronicile din secolul al XlV-lea (el a fost pus conducător după uciderea
lui Kean). Prinţul moştenitor Emerich a primit comitatul Bihar care
era de fapt fostul ducat al Crişanei632. S-a formulat şi ipoteza formării
comitatului Doboka tot în 1003. Gyula Kristd susţinea că numele
cetăţii ar fi fost dat atunci, după cel al comandantului Dobuka633, dar
am arătat în capitolul VI că acest toponim este de fapt de origine slavă.
Singurul argument al constituirii comitatului Doboka în 1003 sau la
scurt timp după aceea este tocmai această pretinsă derivare a numelui
cetăţii din cel al personajului. în orice caz, prima atestare a
comitatului Doboka este din 1164 (comes fiind Eustachius sau
Leustachius, cel cau'e ulterior va deveni primul voievod cunoscut al
Transilvaniei)634.
în general, datele când au fost constituite rând pe rând
comitatele din teritoriile cucerite după 1001 sunt necunoscute.
<3J Chr. Hung. Saec. XIV, cap. 66 (SRH, 1,316; IIR, XI, 32,148); Chr. Pos. (36); Chr. Henrid (149); Boba
1983,278; Boba 1987 a, 28; Gyorffy 1994 a, 115,169; Pop 1996,144-145; Benko 2000,390; Makkai 2001.
406; Kristo 2003,70-71.0 opinie diferită la Mărculeţ 2009-2010, 21-22: Zoltan a fost duce al Terrei
Ultrasilvane. Nici un izvor nu atestă însă titulatura de dux al acestei terra, pentru perioada
ulterioară cuceririi din 1003.
6” Kristo 1999 b, 13; Kristo 2003. 69,71, 89-90.
6w CD, IX/7,634; DIR C XI-XIII, 3, (doc. 7); Pascu 1971,131; Pascu 1989,124,126; Pop 1996,150; Kristâ
1999 b, 12-13; Kristo 2003, 97: lambor 2005, 281.
existând doar atestări întâmplătoare în documente, în momente

ulterioare apariţiei comitatelor (titularii respectivelor comitate sunt
enumeraţi ca martori ai actelor de danie, destul de puţin păstrate din
secolele XI-XII). Astfel, deşi este sigur că exista de multă vreme,
comitatul Szolnok este menţionat abia în ii66. Clujul, Alba şi Timiş în
1177, Cenad în 1197, Caraş în 1201, iar alte comitate desprinse din marele
comitat iniţial al Albei (Sibiu, Hunedoara, Haţeg, Târnava, Bistriţa)
sunt atestate abia în diferite momente din secolul al XIITlea635.
Pe lângă aceste comitate denumite nobiliare, deoarece erau
conduse de nobilii rezidenţi în cetăţile respective, au mai existat încă
din timpul lui Ştefan I şi zone de graniţă {marchia). Modelul era marca
din statul franc. Aceste zone erau conduse de câte un marchio sau
comes confinii, care avea în subordine grănicerii denumiţi speculatores,
precum şi trupele de arcaşi (sagitarii)636. Din punct de vedere etnic,
atribuţia pazei regiunilor de margine le-a revenit mai întâi secuilor,
care au format de la început avangarda în oastea maghiară. Ulterior,
în această activitate au fost implicaţi pecenegii, saşii şi românii, pe
măsură ce teritoriul cucerit se extindea spre est.
Un aspect controversat al modului în care s-a efectuat
expansiunea autorităţii regatului Ungariei în Transilvania este
apariţia instituţiei voievodatului, care a existat până în 1541. Prima ei
atestare este din 1176, dar trebuie să se ţină seama şi de numărul redus
al actelor de cancelarie anterioare, care ar fi putut menţiona voievozii
Transilvaniei. Abia de prin 1200 se cunoaşte o serie cât de cât continuă
de voievozi. De regulă, voievozii cumulau şi funcţia de comite de Alba.
Acea atestare din 1176 este de fapt o menţiune târzie, dintr-un
document emis de Bela IV în 1230, în care se face referire la acţiunile
corpului de armată trimis de Bela III în Imperiul Bizantin în 1176,
pentru a lupta contra turcilor selgiucizi. Printre comandanţi se
număra şi acest voievod Leustachius Voyvoda (nu se precizează că era
6,5 Lupaş 1938, 24-25; Makkai 1946,43-44; Pascu 1971,131-134,171; Matei Ş. 1982,113; Pascu 1989,126-
127; Pop 1996,150; Kristo 1999 b, 12-19; Kristo 2003, 90-97; Niedermaier 2012, 68-79.
6)6 Homan 1940, 211-212; Rusu A. 2005,295; Ţiplic 2006b, 99-100; Ţiplic 2007,74-75; Engel 2011,102-
103; Csok 2012,127.
al Transilvaniei)637. Funcţia exista aşadar de ceva vreme, iar Sergiu

losipescu6’8 presupune că ea a putut fi instituită chiar de Bela III, ca
măsură de protecţie contra unor atacuri bizantine de felul celui din
1167, când corpul de armată comandat de generalul Leon Vatatzes a
atacat Ungaria prin Transilvania, trecând printr-unul dintre păsurile
Carpaţilor Orientali (cel mai probabil, Oituz). După cum scria
istoricul bizantin loannes Kinnamos, victoria a rezultat din surpriza
acestei manevre efectuate printr-o direcţie care nu mai fusese folosită
de armata bizantină, „dinspre ţinuturile de lângă Pontul Euxin, de
unde nimeni niciodată nu a năvălit asupra lor (ungurilor)”. în
Transilvania au fost atacate „sate numeroase şi foarte populate; au pus
mâna pe multă pradă şi au ucis mulţi oameni, iar pe cei mai mulţi i-au
robit”.639 Ideea este demnă de luat în considerare, fiindcă acea
campanie a arătat că Ungaria este vulnerabilă în cazul unui atac venit
prin Carpaţii Orientali şi prin Transilvania încă insuficient apărată.
Introducerea instituţiei voievodului ar fi putut răspunde la această
cerinţă a unei apărări mai eficiente.
Voievodul era conducătorul oastei ca reprezentant al regelui,
iar puterea sa administrativă se reducea la coordonarea şefilor
comitatelor care compuneau Transilvania (Szolnokul interior,
Doboka, Turda, Cluj, Târnave, Alba, Hunedoara). Acele zone din
Transilvania care nu făceau parte din comitate (colonizate cu secui şi
saşi) nu se aflau sub autoritatea sa, fiind controlate de comiţii secuilor
şi saşilor, care aveau o poziţie similară voievodului în ierarhia
statului640. Astfel, se poate aprecia că instituţia voievodului
Transilvaniei a reflectat extinderea regatului Ungariei până în
primele decenii ale secolului al XITlea. Aşadar, nu a existat până în
1541 nici un conducător care să aibă în subordine întregul teritoriu
denumit Transilvania, un duce de exemplu. în mod cu totul
excepţional a fost atestat un Mercurius princeps Ultrasylvanus,
în IUI şi 1113. Despre el nu se ştie nimic altceva (dacă era sau nu diferit
iJJ Wenzel, Codex, VI, 486 (doc. 305); DIR C XI-XIII, 242 (doc. 202); Lupaş 1936-1937, 95; Moga I.
1945,59; Pascu 1971,133; Boba 1983,278; Barta 1996,38; Pop 1996,150; Kristo 2003,97; lambor 2005,
281; Kovâcs A. 2011,7-15.
638 losipescu 2013, 64.
6” Madgearu 2018,148-149.
640 Pascu 1971,133-134; Boba 1983, 279-280; Bana 1996,41-44.
de voievod)641.
De regulă, în istoriografia românească se susţine preluarea
instituţiei voievodului Transilvaniei de la românii şi slavii care trăiau
acolo înainte de expansiunea regatului Ungariei. Acest fapt este
considerat indiscutabil, pornindu-se de la premisa că titlul de voievod
a existat şi la românii din spaţiul extra-carpatic642. Istoriografia
maghiară consideră, de obicei, fie că denumirea a fost moştenită de la
voievodatul slavo-bulgar de la Bălgrad (în care nu ar fi trăit şi
români)645, fie că a fost implantată în Transilvania de către regii
Ungariei, fiind moştenită din Levedia cu sensul de „comandant
militar”. De exemplu, Z. Kosztolnyik afirma că Gyula Minor deţinea
titlul de vajda, care iniţial îi desemna pe şefii triburilor, conform
informaţiei consemnare de Constantin Porfirogenetul. în regatul său
ar fi supravieţuit organizarea tribală până la cucerirea din 1003644.
Problema este însă că nu este sigură folosirea acelui nume voevodos de
către unguri, căci titlul conducătorului respectiv a putut fi tradus de
către un slavofon informator al bizantinilor. Cuvântul nu mai apare
asociat cu ungurii din secolele IX-Xîn nici un alt izvor. Pe de altă parte,
titlul de voievod nu mai este menţionat nicăieri în Ungaria, înainte de
aceste atestări din Transilvania, iar demnitatea respectivă a fost
atestată doar în Transilvania. Un punct de vedere echilibrat a fost
exprimat de către Martyn C. Rady, care, admiţând posibilitatea
existenţei unor state româneşti în vremea cuceririi maghiare,
consideră că aceasta ar putea explica originea instituţiei voievodului.
El este de părere că deocamdată nu se poate ajunge la o concluzie645.
La românii din Transilvania, termenul de „voievod” se referă la
conducătorul unei microregiuni, care era de obicei situată de-a lungul
unei văi, şi a cărui condiţie nobilă era recunoscută de regalitate. Ca şi
cnezii care le erau subordonaţi, voievozii românilor atestaţi în diferite
6'" CD, II, 43; DIR C XI-XIII, 2 (doc. 2, 3); Lupaş 1938, i; Moga 1.1945, 58-60; Horedt 1958,117-118;
Pascu 1971, 98; Pop 1996,150; Makkai 2001,406; Kristâ 2003, 95.
641 Onciul 1968, II, 342-343; lorga 2006, 63; Lupaş 1938,51-66; Nistor 1941-1942,481; Moga 1.1945,58-
62; Panaitescu P.P. 1969,234; P. Strihan, Voievod, în Instituţii, 509; Pop 1996,151; Sălăgean 2006,174-
175; Ţiplic 2007,70; Sălăgean 2010,16.
64’ Makkai 2001,449; Kristâ 2003, 97, 239.
644 Kosztolnyik 2002, 84,95,127.
645 Rady 1992, 87-101.
regiuni în secolele XIV-XV erau o instituţie socială şi juridică locală,

menţinută în paralel cu organizarea în comitate. Această instituţie
este cu adevărat moştenită din perioada pre-maghiară, fiind expresia
formelor de autoconducere dezvoltate în timpul epocii migraţiilor. în
schimb, voievodul Transilvaniei subordonat regelui Ungariei a
păstrat mai fidel sensul original din limba slavă al cuvântului,
deoarece el era înainte de toate comandantul oştirii din comitatele
transilvănene. Prin urmare, adevărul se află undeva la mijloc: românii
au fost conduşi de voievozi care stăpâneau asupra unui număr de sate,
asupra unor văi sau depresiuni, dar voievodul Transilvaniei a fost un
conducător impus de regalitatea maghiară pe deasupra comitatelor,
prin preluarea unui termen folosit de românii şi slavii cuceriţi, tot aşa
cum în Croaţia a fost preluat termenul de „ban”. La sud şi est de
Carpaţi, după formarea statelor în teritorii anterior dominate de
regatul Ungariei, acest titlu de voievod devenit o instutuţie maghiară
a fost asociat cu puterea domniei, şi nu cel aparţinând micilor
conducători locali. Aceasta se explică prin originea transilvăneană şi
maramureşeană a „descălecătorilor”, care au transplantat în
Muntenia şi Moldova o instituţie a regatului de care s-au desprins.
Supunerea conducătorului de la Bălgrad a însemnat implicit şi
instalarea dominaţiei asupra întregului său regat, adică şi asupra
părţii de nord unde se aflau cetăţile de la Cluj şi Dăbâca. Apărarea
Porţii Meseşului, adică a unui punct important al drumului sării, a fost
consolidată prin ridicarea unei fortificaţii la ieşirea ei dinspre vest, la
Ortelec. Are suprafaţa de 170x80 m, fiind situată pe o colină
trapezoidală pe partea de vest a văii Ortelec. Valul de apărare a fost
construit în sistemul palisadei duble umplute cu pământ. A oferit un
material suficient de bogat pentru a fi stabilită funcţionarea ei în
prima jumătate a secolului al XTlea. A fost incendiată în 1068, când
atacul pecenegilor a distrus partea de sus a întăriturilor de la Poarta
Meseşului {pagani Cuni a superiori parte porte Meses ruptis indaginibus
irruperunt in Hungariam). Acest atac a fost un moment de cumpănă
pentru evoluţia tânărului regat al Ungariei. Conduşi de Oslu, ei au
înaintat până în Nyr şi până la cetatea Biharea, iar bătălia decisivă,
câştigată de oastea maghiară comandată de regele Solomon care a
trecut la contraofensivă, a avut loc la dealul Chiraleş, în apropiere de
fortificaţia de la Şirioara, distrusă cu acea ocazie. Potrivit unui pasaj

dintr-un cronograf rusesc depistat de către Victor Spinei, la atac (datat
însă în 1059) au participat şi românii (Valakhi), probabil locuitori ai
teritoriului de la est de Carpaţi646.
Fortificaţia de la Zalnoc (corn. Bobota) este situată la ieşirea
vestică a Porţii Meseşului, pe drumul sării (numele este derivat din
cuvântul slav pentru „sare”). Are diametrul central de 99 m şi este
prevăzută cu două rânduri de valuri şi şanţuri647. Având în vedere
amplasarea ei, se poate presupune că ea a fost ridicată în secolul al
Xl-lea în legătură cu aceeaşi necesitate de apărare a punctului de
tranzit dintre Transilvania şi Ungaria. Se pare că abia după
abandonarea fortificaţiei de la Ortelec a fost utilizată cea de la
Moigrad-Măgură (la nord de satul Jac), la est de Poarta Meseşului.
Este vorba de o fortificaţie dacică (val cu palisadă), refolosită, în care
s-a descoperit ceramică din secolul al XTlea648. în privinţa celeilalte
fortificaţiii de la Moigrad, din punctul Dealul Cămnin (altitudine 353
m), săpăturile lui Mircea Rusu şi Călin Cosma nu au adus la lumină
nici un obiect care să permită datarea ei, deşi în împrejurimi sunt
cunoscute diverse descoperiri întâmplătoare din secolele VIII-X. Ea
are un plan trapezoidal, cu diametrele maxime de 270 şi 240 m. Mircea
Rusu şi Călin Cosma, pe baza tehnicii de construcţie a palisadei,
similară cu cea a fortificaţiilor din secolele X-XI de la Dăbâca şi
Şirioara, au încadrat-o în această perioadă649. Un sondaj efectuat în
2015 a stabilit însă originea dacică a fortificaţiei de pământ cu palisadă,
astfel că ea iese din discuţie650.
644 Annales Posonienses (SRH, I, 126); Simon de Keza, II. 63 (SRH, I, 182; IIR, IV, 54, 103-104; ed.
Veszpremy, Schaer, 138); Chr. Hung. Saec. XIV, cap. 102 (SRH, 1,366-368 = IIR, XI, 55-57, I75_I77);
Chr. Pos. (38); Chr. Henrici (176-177); Pascu 1971,84-85; Gockenjan 1972,97; Hossu 1986,218; Pop 1996,
148; Cosma 2002,44,48,52, 2I0-2I2; lambor 2005,99-100,276; Ţiplic 2006 b, 254; Spinei 2006,185,
187; Ţiplic 2007,140-141; Csok 2010, 644; Băcueţ Crişan 2014, 47-48, 115,134; Băcueţ Crişan 2015 a,
31.74-77-
647 Pascu 1971,131-132; Rusu A. 1978,90-91; Pascu 1979,254; Matei Ş., lambor 1980,509; Cosma 2002,
51,241; lambor 2005,26,95-96. în schimb, Băcueţ Crişan 2015 a, 32 se îndoieşte că ar fi o fortificaţie
medievală (materialul arheologic lipseşte).
648 Băcueţ Crişan 2014,49,115,129; Băcueţ Crişan 2015 a, 19,78-79.
449 Rusu M. 1974, 266-271; Rusu A. 1978, 94-95; Cosma 2002, 44, 49, 52, 201; lambor 2005, 97-98;
Ţiplic 2006 b, 248-249; Ţiplic 2007,132-133; Csok 2010, 643-644; Băcueţ Crişan 2015 a, 19 (contestă
originea medievală).
450 1. Bejinariu, D. Băcueţ-Crişan, Jac, cont. Greaca, jud. Sălaj. Punct: “Dealul Cămnin", în Cronica
2015, 226, nr. 123.
Sistemul de fortificaţii preluat de la regatul lui Gyula Minor

a mai fost completat şi cu o nouă fortificaţie la Moldoveneşti (jud.
Cluj), cândva în prima jumătate a secolului al Xl-lea. Ea se află în
apropierea ocnei de la Turda. Numele medievale ale satului
Moldoveneşti erau Turdavâr şi Vârfalva (atestări începând din
1291). Kurt Horedt a presupus de aceea că fortificaţia de la
Moldoveneşti a fost cea care a purtat mai întâi numele de castrum
Turda, atestat pentru prima oară într-un document din 1075, care
menţionează vama pentru comerţul cu sare, percepută acolo. Este
exclus însă ca punctul de vamă să se fi aflat în afara drumului sării.
De aceea, după cum arăta Petru lambor, menţiunea din 1075 nu se
poate referi decât la actualul oraş Turda, centrul comitatului
omonim, care s-a desprins din cel mare al Albei înainte de 1256
(prima sa atestare). Fortificaţia de la Turda, din secolele XI-XII, este
probabil cea cunoscută cu numele de Sânmiclăuş, care era situată
la sud de fostul castru roman Potaissa. Pe de altă parte, numele
Turda provine de la cel al primului conducător al comitatului651.
Lângă lacurile sărate de la Turda s-a descoperit un tezaur de denari
emişi de regele Ungariei, Ladislau I (1077-1095), din care s-au
recuperat 48 de piese. El este pus în legătură cu comerţul cu sare
din ocna de acolo, şi se presupune că a fost ascuns în timpul
ofensivei contra cumanilor, din 1095 (tipul monetar U 22 a fost emis
tocmai pentru acest război). Tezaurul de 120 de dinari, de la Erata,
a fost îngropat în aceleaşi împrejurări, într-un punct situat între
ocnele Turda şi Cojocna652. Se confirmă şi în acest caz poziţia
prioritară a exploatării sării în economia Transilvaniei, în secolele
XTXIII. Resursele de sare au fost un motiv al cuceririi şi al
extinderii dominaţiei tot mai spre est, până la ocnele din
apropierea Carpaţilor Orientali, unde vor fi instalaţi secuii.
Fortificaţia de la Moldoveneşti este situată pe un platou cu
pereţi abrupţi pe malul Arieşului (altitudine 495 m), la 12 km în
6sl CD, I, 437; DIR C XI-XIII, I (doc. l); Drăganu 1933, 293, 478-480; Horedt 1958,136,137,143,144:
Pascu 1971,171; Pascu 1979, 256-257; Horedt 1986. 98,135,157; Bâna 2001,378-379; lambor 2005,115-
117, 276; Niedermaier 2016,72.
6,1 Chirilă, Feneşan 1974, 43-49; Chirilă, Hopârtean 1978, 59-72; Bona 2001, 323-324; Velter 2002,
173-174; Velter 2006-2007, 221.
amonte faţă de Turda. Valul de pământ, cu lăţimea de 7 până la 12 m,

formează o incintă ovoidală cu diametrele de circa 100 şi 190 m. In
cetate s-au descoperit şi doi dinari de la Ladislau I. In apropiere se află
un cimitir de tip Bjelo-Brdo din secolul al XTlea. Această fortificaţie a
fost înlocuită pe la sfârşitul secolului al Xll-lea sau începutul secolului
al XlII-lea cu o incintă de piatră, care a fost demantelată la invazia
mongolilor din 1241, precum şi prin intervenţii ulterioare ale
localnicilor. Zidul gros de 1,2 m era construit din blocuri fasonate,
legate cu mortar de ghips. Mircea Rusu a presupus că zidul ar fi opera
unor meşteri bizantini veniţi împreună cu Hierotheos, dar tehnica a
putut fi introdusă şi din vest. Pe de altă parte, loan Marian Ţiplic
presupunea că ar fi fost construită de Bulgaria, în timpul când aceasta
domina zona ocnelor din bazinul Mureşului. In orice caz, nu există
probe pentru o datare a cetăţii de piatră în a doua jumătate a secolului
al X-lea. Faza de piatră este în mod cert ulterioară celei de pământ653.
Cetatea de la Moldoveneşti se află într-un punct care
controlează accesul spre zona minelor de aur (chiar la gura defileului
Arieşului). Apărearea acestei zone a fost misiunea ei, spre deosebire
de cetatea din vale care vămuia comerţul cu sare. Ambele materii
prime, sarea şi aurul, au fost, după cum am văzut, motivele principale
pentru care a fost cucerită regiunea de la est de Munţii Apuseni. Ele
erau drepturi regaliene, iar ridicarea sistemului de fortificaţii s-a făcut
ţinând seama de nevoia de a controla aceste drepturi. In acest caz,
perechea de cetăţi Turda - Moldoveneşti s-a inserat între punctele de
control de la Alba lulia şi Cluj, completându-se astfel un aliniament
care la vest controla resursele de aur, iar la est pe cele de sare. Acest
aliniament a reprezentat limita reală a teritoriului cucerit de regatul
Ungariei, probabil până în epoca lui Ladislau I. După aceea, ofensiva
contra cumanilor a fost urmată de o nouă expansiune spre est, sud şi
vest. La Orăştie, a fost identificată o fortificaţie cu val de pământ,
palisadă simplă şi şanţ. Având în vedere poziţia ei, se poate aprecia că
ea era integrată în acelaşi aliniament de pe valea Mureşului stabilit
4>J Horedt 1958, 132-143; Rusu M. 1982, 373; Horedt 1986,112-116,133,135,188,189; Bona 2001, 304;
Velter 2002, 347-348; lambor 2005,111-114: Dragotă 2006, L44; Ţiplic 2006 b, 135, 248, 259; Ţiplic
2007,25, 59,133-134; Rusu A. 2005,99-100,525; Niedermaier 2016,115.
imediat după cucerirea din 1003, cu rol de protejare a traficului de

sare. După cum am amintit deja, necropola Orăştie-Dealul Pemilor X2
poate fi atribuită unei comunităţi de războinici unguri care au ocupat
acest punct strategic de pe valea Mureşului654, eventual chiar unui
grup de secui, deoarece în zona Orăştie-Sebeş există unele toponime
care le-au transmis numele655.
în schimb, nu putem admite aceeaşi funcţie de control asupra văii
Mureşului pentru fortificaţia de la Hunedoara (punctul Dealul Sânpetru
- Castelul Corvineştilor). Este vorba de o fortificaţie dacică de pământ de
formă ovoidală, cu diametrele de 70 şi 220 m, care a fost refolosită după
1003 (în apropiere s-a descoperit o necropolă din secolul al Xl-lea, cu 78
de morminte). Fortificaţia a existat până la invazia tătarilor, din 1241.
Poziţia mai depărtată de valea Mureşului exclude o funcţie legată de
controlul acestei căi de circulaţie. De aceea, este mai probabilă funcţia de
control a zonei unde se exploata fierul de către populaţia locală româno-
slavă (implantarea timpurie a stăpânilor maghiari în zona Hunedoarei
este indicată de toponimul Călan, menţionat mai sus).656. De asemenea,
fortificaţia de la Hunedoara se află pe drumul către Poarta de Fier a
Transilvaniei {Vaskapu)6^7. Această trecătoare asigură controlul înspre
valea Cemei, care era o cale de pătrundere spre Transilvania a unui
inamic de la sud de Dunăre (valoarea ei a fost evidenţiată în conflicte
petrecute începând din timpul războaielor daco-romane până în secolul
alXV-lea).
Dispunerea prisăcilor în teritoriu (marcată de toponime
compuse cu gyepii sau kapu) i-a permis lui Kurt Horedt să deducă
etapele înaintării dominaţiei Ungariei spre est, prin corelare cu
descoperirile arheologice specifice culturii Bjelo-Brdo şi cu
răspândirea monedelor maghiare. El a propus datările: circa iioo
pentru atingerea Târnavei Mari, circa 1150 pentru atingerea Oltului
(Carpaţii Meridionali) şi circa 1200 pentru atingerea Carpaţilor
Orientali658. Cercetările anterioare referitoare la prisăci au fost
Ţiplic 2006 b, 250; Ţiplic 2007,134-135.

Popa-Lisseanu 2003, 60.
6>6 Horedt 1986,116; Popa 1988.53-58: Bona 2001,304-305; Ţiplic 2004,70; Rusu A. 2005,551; lambor
2005. iio-iii; Ţiplic 2006 b, 247; Ţiplic 2007,131-132; Niedermaier 2016,119.
657 Horedt 1958.117.
658 Horedt 1958,113-130; Horedt 1986,153-169. Vezi şi Popa-Lisseanu 2003, 55.
aprofundate mai recent de loah Marian Ţiplic659 şi Tudor Sălăgean660.

După cum aminteam, cea mai veche linie de prisăci a fost cea din
Poarta Meseşului, care a funcţionat până la atacul pecenegilor din
1068. Aceste fortificaţii liniare s-au construit pe măsură ce erau
ocupate noi teritorii. Unele dintre ele mai sunt vizibile în teren, dar în
cele mai multe cazuri existenţa lor este cunoscută datorită
toponimelor consemnate în documentele medievale şi a celor care
încă mai supravieţuiesc. In linii mari, interpretarea lui K. Horedt
rămâne valabilă, în sensul că el a putut stabili o succesiune de
aliniamente pornind de la vest la est, datate prin corelarea cu
evenimentele cunoscute. Primul aliniament stabilit după cel iniţial
din zona Poarta Meseşului-Cluj se află pe valea Mureşului, şi
corespunde cu cel definit de punctele de control Deva- Orăştie-Alba
lulia-Turda. Aliniamentul văii Mureşului corespunde aproximativ şi
cu limita de est a ariei de răspândire a culturii Bjelo-Brdo661. Existenţa
hotarului pe valea Mureşului mijlociu, în anul 1068, este confirmată
de relatarea despre invazia pecenegilor din acel an. Atacul a fost
anunţat regelui Solomon de către un speculator sosit de la Novum
Castrum, adică Ujvâr, denumit apoi Marosujvâr, Vioara şi actualmente
Ocna Mureş662. Acest aliniament s-a consolidat ca margine a regatului
în epoca lui Ladislau I.
La limita de est a regiunii ocupate în perioada lui Ladislau I se
află fortificaţia de la Moreşti, corn. Ungheni, jud. Mureş (Malomfalva).
Situată pe platoul Podei, locuit în mai multe etape începând din
neolitic, fortificaţia cercetată de Kurt Horedt pune probleme de
interpretare rămase încă nesoluţionate. Mai întâi, este vorba de
datarea celor trei linii de valuri şi şanţuri care înconjoară situl. Acestea
au fost asociate de autorul săpăturilor cu aşezarea gepidică din secolul
al Vl-lea, dar Dumitru Protase şi Petru lambor au demonstrat că acest
sistem de incinte este posterior acelei aşezări. P. lambor consemna
analogiile cu fortificaţiile din secolele IX-X (de exemplu, Dăbâca),
sugerând datarea fortificaţiei în aceeaşi perioadă. în afară de cele trei
<iî, Ţiplic 2006 b. 111-121; Ţiplic 2007,103-107.

““ Sălăgean 2006,102-126.
661 Bako 1961,113-115.
66J Chr. Hung. Saec. XIV, cap. 102 (SRH, 1,366 = IIR, XI, 55,175); Kristo 2003,94.
incinte, în partea cea mai înaltă a platoului se află altă fortificaţie de

formă triunghiulară, cu laturile de 70x80x110 m. Ea a fost construită
cu un val de pământ lat de 8-9 m, cu casete de bârne. Pe latura de vest
a fost observată tehnica pământului ars la roşu, pentru consolidarea
valului. Există două şanţuri de apărare, unul exterior şi altul interior.
Intrarea se afla în colţul de nord-vest. Există un drum de rond pietruit,
ca la Dăbâca şi Şirioara. In cazul fortificaţiei triunghiulare, datarea în
secolul al Xl-lea este asigurată. Dacă analogiile constructive cu etapa
I de la Dăbâca sunt într-adevăr relevante din punct de vedere
cronologic, atunci s-ar putea admite ridicarea fortificaţiei mari
compuse din trei incinte succesive în secolul al X-lea, fie de către un
voievodat diferit de cel al lui Gelou, fie de către cuceritorii maghiari
instalaţi la Bălgrad. în a doua etapă, cândva în secolul al Xl-lea, a fost
adăugată fortificaţia cea mică. Aceasta ar fi o posibilă interpretare a
vestigiilor de la Moreşti. Cetatea depindea de comitatul Alba, apoi de
cel de Turda, şi a funcţionat şi pe parcursul secolelor XII-XIII, ca punct
de apărare a drumului de pe valea Mureşului.663
Următorul teritoriu ocupat, probabil tot înainte de sfârşitul
secolului al Xl-lea, a atins valea Târnavei Mari. în această regiune se
află alte toponime formate cu termenii kapu, precum: Kapus sau
Mezokapus (Căpuşul de Câmpie), Magyarkapud (Căpud), Nagykapus
(Copşa Mare), Kiskapus (Copşa Mică), Szekăsgyepii (Presaca). Aceste
prisăci erau apărate de secuii deplasaţi acolo din Crişana. Aceşti
grăniceri, secui sau şi localnici români, sunt cei care, pe noul hotar de
pe Târnava Mare, au folosit pintenii cu spin piramidal descoperiţi în
aşezările de secol XII, de la Sighişoara-Dealul Viilor şi Eratei. La Eratei
s-au descoperit 12 pinteni, dar şi un umbo de scut, ceea ce arată în mod
clar caracterul militar al aşezării, formate pe vremea când acolo se afla
hotarul regatului Ungariei (aceşti călăreţi dotaţi cu piese de
hamaşament erau cel mai probabil secui). Aşezarea respectivă avea o
populaţie de circa 150 de locuitori. După ce a fost atinsă linia Târnavei
Mari, s-a produs o nouă expansiune spre sud, până la valea Oltului, la
nord de Sibiu (podişul Secaşelor şi podişul Hârtibaciului), precum şi
66j Horedt 1958,56,119; Horedt 1986,134; lambor 2005,104-107,168-171; B6na 2001,309; Ţiplic 2006
b, 249; Ţiplic 2007,134: Benko E. 2009,16; Keve, Pentek, Lenkey 2011, 291-298.
la nord de Făgăraş şi de Braşov. Se apreciază că această etapă se poate

data în timpul domniei regelui Coloman (1095-1116)664. Recent, a fost
cercetată altă aşezare de grăniceri, la Miercurea Băi-Cunţa (jud.
Sibiu), pe valea râului Secaş. Caracterul militar al locuirii databile în
prima jumătate a secolului al Xll-lea este probat de descoperirea a 10
pinteni. Aşezarea este situată în zona altui aliniament de prisăci şi de
toponime care atestă prezenţa timpurie a secuilor {Presaca, Zekesch).
Aşezarea poate fi atribuită secuilor, la fel ca cele de la Sighişoara-
Dealul Viilor şi Bratei. Câţiva pinteni s-au descoperit şi în aşezarea
contemporană din apropiere, de la Apoldu de Sus665.
Teritoriul din sudul Transilvaniei, care fusese ocupat la
începutul secolului al XITlea, a devenit primul loc de instalare al
coloniştilor Qiospites) germani, sosiţi în Transilvania începând de
pe la 1150, în timpul regelui Geza II (primul grup provenea din
Franconia occidentală, iar apoi au venit din alte părţi ale
Germaniei). Secuii au fost mutaţi spre est. Saşii au devenit un nou
instrument al acţiunilor de expansiune a dominaţiei regatului
Ungariei în Transilvania, alături de secui. Spre deosebire de
aceştia, funcţia lor a fost în principal de natură economică. Saşii
au pus în valoare terenurile, prin introducerea unor tehnici
agricole superioare, şi au fondat oraşe. Cele mai vechi aşezări ale
lor, de dinainte de 1200, au fost situate între Sibiu, Sebeş, Orăştie
şi Alba lulia, precum şi în nord-estul Transilvaniei (Reghin,
Bistriţa, Rodna). Există şi un grup de necropole în regiunea de la
sud de Târnava Mare, până la Orăştie în vest şi până la Prejmer în
est, care pot fi atribuite acestor primi colonişti occidentali666.
Colonizarea saşilor a fost, după cum aprecia Nicolae lorga,
„dovada însăşi a incapacităţii unei stăpâniri reale” a regatului
664 Lupaş 1938, 29; Horedt 1958,116-122; Ferenczi, Ferenczi 1977,303; Horedt 1986,160-163; Năgler
1992.116-118; loniţă 1994, 278-280; Busuioc-von Hasselbach 2001, II, 36-38, 97; Velter 2002,166,183;
Ţiplic 2004,70-71; Ţiplic 2006 b, 77-78, loi, 117-118; loniţă 2009 a, 45,49,53-55; Ţiplic-Cringaci 2010,
1092; Niedermaier 2012,49-51. Pentru Sighişoara: Baltag 2000,198,202,242-243; Gâll 2014,209-216;
Pentru Bratei: loniţă 2009 b.
665 Pinter, Urduzia 2015,39-40, 69-72; Urduzia 2016,125,133-135,138-139.
646 lorga 2006, 56-62; Lupaş 1938, 35-37; Horedt 1958,123; Pascu 1971,115-124; Horedt 1986,164-165;
Năgler 1992, 101-103, 123-124, 130-138, 148-153; Pop 1996, 155-158; Kristo 2003, 115-123; Ţiplic 2004,
72-73; Ţiplic 2006 b, 80-81; Ţiplic-Crîngaci 20to, 100,105-108; Engel 20H, 142-143; Ciocîltan A. 2015,
18-19.
Ungariei în Transilvania, în acea perioadă667.

Estul Transilvaniei a fost ocupat deja în timpul regelui Geza II
(1141-1161), după cum se arată în studiile ulterioare cercetărilor
efectuate de Kurt Horedt, care presupunea o datare mai târzie, la
începutul secolului al XIITlea. Decisivă pentru stabilirea noii datări a
fost cercetarea necropolei de 119 morminte la Feldioara (jud. Braşov),
aparţinând unui sat de colonişti saşi, datată cu monede începând de
la Ştefan III (1162-1172). Originea occidentală a populaţiei este probată
de unele particularităţi ale ritualului funerar. Prezenţa coloniştilor
germani în Ţara Bârsei (mai întâi la Feldioara, Prejmer, Hărman şi
Sânpetru) este o dovadă a extinderii autorităţii regatului Ungariei
până în extremitatea sud-estică a Transilvaniei, petrecută cândva pe
la mijlocul secolului al Xll-lea668, adică într-o perioadă când regatul se
confrunta cu Imperiul Bizantin pentru controlul asupra Dunării. în
aceeaşi vreme, a fost declanşată o nouă colonizare care a acoperit
teritoriul mărginit de Carpaţii Orientali. Secuii plecaţi din zonele
acordate saşilor au fost mutaţi în depresiunea Sfântu Gheorghe, unde
s-au alăturat românilor şi pecenegilor care trăiau deja acolo. Forma de
organizare teritorială în scaune (szefc) a fost introdusă abia la sfârşitul
secolului al XlV-lea, fiind copiată după cea săsească. Iniţial, secuii
erau împărţiţi în districte, ca şi românii, fiind conduşi de un comes.
Scaunele secuilor colonizaţi la hotarele din apropierea Carpaţilor
Orientali vor fi denumite Csîks (Ciuc), Orhai şi Sepsi
(Sfântu-Gheorghe)669.
Prezenţa românilor în teritoriile montane colonizate cu secui a
fost menţionată de Simon de Keza: non tamen in plano Pannonie, sed cum
Blackis in montibus confinii sortam habuerunt, unde Blackis commixti literis
ipsorum uti perhibentur („au dobândit o parte din aceasta, însă nu în
câmpia Pannoniei, ci în munţii din marginea ţării, împreună cu
Blackii. De aceea, amestecându-se cu blackii, se spune că se folosesc
667 lorga 1993, 67.

668 loniţă 1994, 276-279; Velter 2002,185-195; loniţă ş.a. 2004, 29-58; Ţiplic 2006 b. 113; ŢipUc 2007,
J00-I02; loniţă 2013,122-126; Ciodltan A. 2015,19.
669 Gyorfly 1942,139-142; Pascu 1971, ni-113, 218-222; Gockenjan 1972, 125-126; Ferenczi, Ferenczi
1977. 296.303-304; Pascu 1989, 92-102; Pop 1996,154-155; Makkai 2001,4i4-4l9;Krist6 2003,126-138;
Sfrengeu 2006 b, 7; Ţiplic 2006 b, 75-77; loniţă 2009 a, 45; Pâl-Antal 2009,126-127; Benko E. 2009,
18-26; Engel 2011,144-145.
de literele lor”)670. Pasajul a fost comentat din perspectiva preluării

scrierii ori latine ori chirilice, de către secui de la români. Simon de
Keza se înşela. Din Bulgaria de pe Volga sau din Khazaria, secuii au
putut aduce scrierea runică folosită de populaţiile tiircice671. In
prezent, se cunosc mai multe despre această scriere, denumită în mod
convenţional „scriere runică est-europeană”, deoarece a fost
introdusă şi în Europa centrală şi de est de către avari, khazari şi proto-
bulgari (este cea prezentă şi în bisericile rupestre de la Murfatlar)672.
Inclusiv în Transilvania există semne runice atribuite bulgarilor, pe
stâncile de la Ditrău. Au existat tentative de a deriva scrierea secuilor
din alfabetul chirilic673, ba chiar şi dintr-o scriere pe care ar fi folosit-o
dacii674, dar acestea sunt fantezii. Simon de Keza nu cunoştea originea
acestei scrieri pe care a observat-o Ia secui, şi de aceea a crezut că
aceştia au preluat-o de la românii cu care convieţuiau (în vremea sa,
ungurii nu mai utilizau aceste semne pentru a scrie). De fapt, s-a
demonstrat că ceea ce au preluat secuii de la români au fost semnele
cu valoare numerică făcute pe răboaje (utilizarea beţelor de lemn
pentru scriere a fost menţionată ulterior de loan de Thurocz şi
Nicolaus Olahus; în Gesta lui Simon de Keza şi în grupul de cronici din
secolul al XlV-lea nu se specifica suportul material al acestor
„litere”).675 Chiar dacă nu ar fi veridică, afirmaţia lui Simon de Keza
rămâne importantă pentru că arată că acest autor era încredinţat că
secuii au venit după români acolo unde s-au instalat. De notat că
aceste semne nu trebuie confundate cu acea scriere secretă apărută Ia
secui în secolul al XVITlea, printre credincioşii cultului unitarian,
atestată prin mai multe inscripţii în biserici676.
Unii istorici au fost de părere că munţii unde s-a produs acea
670 Simon de Keza, II. 21 (SRH, 1,162-163 = HR, IV, 37,85; ed. Veszpremy, Schaer, 70/71). Traducerea
este cea a Iui Russu 1990, 4;, 46, nota 4, care arată că sortem habuerunt înseamnă „au primit o
parte", nu: „au avut aceeaşi soartă". Pasajul a fost apoi inclus în cronicile din secolul al XlV-lea:
SRH, 1,279 (IIRXl, 16,130).
671 Gyorfly 1985,251-253; Horedt 1986,166; Kristâ 1996,179; Rona-Tas 1999,437-444; Spinei 2001,197;
Kristo 2002,124-125.
672 Vezi, de exemplu; Tryjarski 2002; 2003.
673 lorga 1921, 221.
674 Hasdeu 1984,545-563; Comşa 1998-2000, 622.
675Thurocz, 1,57 (c. 26); Nicolaus Olahus 2011,211; Panaitescu P.N. 1946,169-189; Comşa 1998-2000,
622.
676 Puşcariu 1.1904-1905, 55-58; Popa-Lisseanu 1935,119-120.
convieţuire a românilor cu secuii au fost cei ai Bihorului677. Aceasta nu

se poate admite, deoarece se ştie că în acea primă etapă secuii au fost
instalaţi în câmpie. Doar la destinaţia lor finală, din sud-estul
Transilvaniei, secuii au trăit în acel mediu montan care era populat şi
de români, în depresiunea Sfântu Gheorghe678.
începutul colonizării sud-estului Transilvaniei este atestat de
cimitirele de tip Bjelo-Brdo din două localităţi din jud. Covasna,
Peteni (296 de morminte) şi Zăbala (190 de morminte). Datarea lor,
începând de la mijlocul secolului al Xll-lea, se bazează pe monedele
emise de Geza II (cele mai târzii sunt din vremea lui Bela III, 1172-1196).
Mormintele respectă ritualul creştin, iar analizele antropologice au
evidenţiat o mare eterogenitate (tipuri mediteranoide şi nordice).
Comunităţile care au folosit aceste cimitire au adoptat portul specific
populaţiei de rând din Ungaria, reflectată în inventarul specific
pentru cultura Bjelo-Brdo (inele de tâmplă), dar nu se poate stabili
dacă este vorba doar de secui, sau şi de localnici români (în general,
această cultură a avut caracter multietnic). în orice caz, este vorba de
sate implicate în apărarea graniţei, pe calea de acces către trecătoarea
Oituz. Atacurile cumanilor au provocat probabil sfârşitul acestor
aşezări.679 în depresiunea Ciuc, aşezarea de la Sâncrăieni (jud.
Harghita) poate fi atribuită tot unei comunităţi de grăniceri, secui sau
români. Ea se datează în a doua jumătate a secolului al XITlea (s-a
descoperit şi o monedă de bronz de la împăratul Isaac II, 1185-1195). Şi
alte aşezări, precum cele de la Angheluş, Cemat, Cristuru Secuiesc,
Sfântu Gheorghe se datează în secolul al Xll-lea680.
Foarte important, pentru cunoaşterea realităţilor din prima
jumătate a secolului al XIITlea, este un document emis de Bela IV, în
1252. Regele îi dona comitelui secui Vincentius o proprietate situată
undeva în sectorul cotului Oltului de la Ariuşd68', denumită terra Zek,
677 Pascu 1971,114; Pascu 1989,98; Pop 1996,105; lambor 2005,240.

678 Russu 1990,45-46.
678 Szekely Z. 1974-1975, 61; Georgescu 1981.141-146; Szekely 1990, 87-110; Horedt 1986,166; Szekely
1993-1994, 277-305; loniţă 1994, 278; Lukâcs 1999, 154-155, 160; Bona 2001, 317; Ţiplic 2006 b, 78;
Benko E. 2009, 22-25.
680 Szekely Z. 1971.150; Horedt 1986,166; loniţă 1994,278; Ţiplic 2004,69; loniţă 2009 a, 51-52; loniţă
2010,392-397; Gâll 2014, 222-224.
681 Din descriere reiese că Oltul se îndreaptă spre sud şi apoi spre nord: Prima meta incipit ah
oriente super quodam monte nomine Vekul, et venit adfluvium Olth usque partem meridionatem, et per
care aparţinuse unui sas, dar fusese pustiită de tătari (Stelian

Brezeanu presupune că toponimul redă cuvântul românesc „sec”).
Proprietatea era mărginită de: terra Saxonum de Barasu (adică Braşov),
terra Siculorum de Sebus (adică Sepsi) şi terra Olachorum de Kircz. Actul
reflectă existenţa unei configuraţii multi-etnice, care avea deja o
oarecare vechime în acel moment, dacă toate cele trei populaţii
dăduseră denumirea unor „terrae”. De regulă, s-a considerat că
toponimul Kircz este identic cu numele abaţiei cisterciene Cârţa (Kerz),
din Ţara Făgăraşului, despre care va fi vorba mai jos. Paul Binder a
demonstrat însă că această localitate menţionată în 1252 se afla în zona
râului Corlat din Covasna, precum şi că termenul provine de la
cuvântul slav Krc, „poiană, curătură”, legat de acţiunile de defrişare,
efectuate într-o vreme pe când acolo trăia şi populaţia slavă (dispărută
în secolul al XlII-lea)682. La fel de semnificativ este faptul că primul
comes al secuilor, atestat documentar în 1235, purta numele slav
Bogomer66^, care putea fi preluat de la românii din zonă. Acest
comandant al trupelor de secui a participat la campania de la Vidin,
în sprijinul ţarului Borilă, din anul 1214 (vezi mai jos). Nu cunoaştem
vârsta sa, dar se poate presupune că avea cel puţin 30 de ani pe atunci,
ceea ce înseamnă că se născuse în a doua generaţie de secui instalaţi
în sud-estul Transilvaniei.
A existat, aşadar, o convieţuire a secuilor cu românii şi în
regiunea din sud-estul Transilvaniei, care a devenit teritoriul unde
trăiesc până în prezent. Preexistenţa populaţiei româneşti în zonă nu
este atestată documentar înainte de 1252, dar ea poate fi presupusă pe
baza unor descoperiri arheologice, care pentru secolele IX-X indică
legături cu spaţiul extra-carpatic (ceramică de tip Dridu la Petreşti,
memoratum fluvium Ohh descendit ad indagines usque septemtrionem, et per quemdam rivulum vădit
diu usque ad caput ipsius rivuli, et inde ascendit ad monticuium, qui vulgariter Berkh dicitur, a quo
consignatur predicto monti Vekul versus orientem, et sic terminatur.
681 Hurmuzaki-Densuşianu 1,254 (doc. CXCIV); Lukinich, Galdi 1941, 24 (doc. ii); DIR C XIII, II, 6
(doc 5); lorga 2006, 80-81; Şchiopul 1945,142-144; Binder 1964,317-320; Bako 1967, n8; Saivan 1996,
66-67; Lukics 1999, 59-60: Busuioc-von Hasselbach 2001, II, 54-66; Turcuş 2001, 274; Brezeanu
2002, 200-210; Kristo 2003,132,141. Pentru alte etimologii ale numelui abaţiei, vezi Busuioc-von
Hasselbach 2001,1, 205-217; II, 55-66. împotriva identificării terrei Sebus cu Sepsi s-au pronunţat
mai mulţi istorici (citaţi de Mittelstrass 1971. 88-110), care au susţinut că este vorba de Sebeş, deşi
din documentul din 1252 reiese clar situarea sa undeva în estul Transilvaniei.
683 CD, IV/2,22; lorga 1993, 92; Kosztolnyik 1996 96; Kristo 2003,133,138.
Reci, Beleşti, Cernat)684. O dovadă indirectă este crucea pectorală de

tip kievean, specifică pentru credincioşii ortodocşi, descoperită în
aşezarea din secolele XII-XIII de la Cotorman-Ciucsângeorgiu (jud.
Harghita)685. Convieţuirea secuilor cu românii a facilitat secuizarea
românilor produsă de-a lungul mai multor secole. Privilegiile de care
se bucurau secuii au fost motivul pentru care românii din zonă au
devenit secui. In secolele XII-XIII, secuii erau grăniceri, iar
participarea românilor la apărarea hotarelor a condus implicit la
integrarea lor în populaţia secuiască (românii aveau pe atunci un
statut de egalitate cu secuii). Secuii de azi sunt rezultatul unui amestec
multi-etnic, în care, pe lângă acel element primar de origine tiircică
maghiarizat lingvistic (secuii din secolele X-XII), au mai intrat şi
românii şi pecenegii trăitori în acea zonă de colonizare686. Fenomenul
secuizării românilor a fost urmărit de mai mulţi istorici pe baza
analizei toponimiei şi antroponimici din scaunele secuieşti. De
exemplu, s-a constatat preluarea toponimiei slave de către secui prin
intermediul limbii române, ceea ce înseamnă că Ia vremea instalării
secuilor în zonă, slavii erau deja asimilaţi de către români. Un caz cât
se poate de relevant este cel al pârâului Cernavoda sau Pârâul Negru
din Covasna, numit astfel de români, cu variantele în maghiară şi
respectiv germană Feketeiigy şi Schwarzwasser. După cum arăta Sabin
Opreanu, „nu se poate închipui ca românii să fi tradus numirea
ungurească Feketeiigy (Valea Neagră) în Cernavoda, în acest caz i-ar fi
dat un nume românesc”687. In Munţii Harghitei există şi o localitate
Olahfalău (în maghiară Olăhfalu), care după 1918, a fost redenumită
Vlăhiţa. Acest toponim a fost considerat de Emil Petrovici „o dovadă a
684 Bako 1961,115-117; Szekely Z. 1971,142,145; Szekely Z. 1974-1975,59-61.

685 Botâr 2011,300-302.
686 Rusu A. 1994, 51: „un grup socio-militar, lingvistic sudat în timp, prin limba statului pe care îl
deserveau”, în care au intrat şi pecenegi, cumani, români. Cea mai recentă ipoteză (Găll 2014, 221)
propune formarea identităţii etnice secuieşd în secolul al Xl-lea în estul Transilvaniei, ca o
comunitate militară cu origini diverse (maghiari, slavi, germani, români), pornind de la premisa că
sursele din secolul al X-lea nu îi menţionează. Implicit, referirile din GH şi Simon de Keza ar fi
anacronice. Rămâne de văzut cum va G primită de către istoriograGa maghiară această teorie a
naşterii secuilor în secolul al Xl-lea, în bazinele superioare ale Mureşului, Tâmavelor şi Oltului.
687 Opreanu 1924-1925,153-189; lorga 1993, 39; Russu 1990, 36-119: Coşa 2001,15-20. Mai există un
pârâu Cernavoda, în prezent denumit Săcel, aQuent al Cibinului, care se varsă lângă cetatea de la
Orlat. Vezi Kisch 1929,162-163; Drăganu 1933, 566; Kniezsa 1938, 324; Petrovici 1943 c, 261; Suciu
1967-1968, II, 102; Busuioc-von Hasselbach 2001,1, 225.
alungării la munte a populaţiei slavo-române de către săcuii care au

ocupat basinurile largi”688. în acest caz, însă, trebuie să ţinem seama
de faptul că documentul din 25 septembrie 1301, în care este menţionat
toponimul Villa Olachalis este unul dintre falsurile făcute de contele
Jozsef Kemeny la mijlocul secolului al XlX-lea. Falsul a fost
demonstrat pe baza analizei limbii folosite, care conţine expresii
inexistente în secolul al XlV-lea.689 De fapt, toponimul Vlăhiţa a fost
introdus de autorităţile româneşti după 1920!690.
Grănicerii din estul Transilvaniei erau instalaţi în fortificaţii,
precum cea de la Racoşul de Sus-Pădurea Rica (inclus în oraşul
Baraolt), din apropierea defileului Oltului, de la Racoş din Munţii
Perşani. Acolo a fost cercetat un ansamblu format dintr-un turn, un
donjon şi două valuri de pământ. Turnul are dimensiunile de 16x10 m
şi este construit din ziduri groase de 2,5 m, din piatră nefasonată legată
cu mortar. A avut cel puţin trei niveluri (la partea superioară exista o
platformă de luptă). Materialele descoperite sprijină datarea
fortificaţiei în secolul al Xll-lea, rolul ei fiind de observare a văilor
Baraoltului şi Oltului, una dintre căile de pătrundere dinspre pasul
Oituz69'. O fortificaţie a fost cercetată şi la Malnaş (jud. Covasna), pe
un promontoriu de pe malul stâng al Oltului. Incinta de piatră legată
cu mortar, groasă de 2 m, este înconjurată de două valuri şi şanţuri şi
închide o arie ovală, cu dimensiunile de 182x82 m. S-a descoperit şi un
bastion (6,45x7,25 m), de pe al cărui nivel de călcare din interior a fost
recuperată o monedă emisă de Andrei II în 1205692. „Cetatea Bud" de la
Odorheiul Secuiesc se află pe un promontoriu abrupt, care a fost
688 Hurmuzaki, Densuşianu I, 553-554 (doc. CCCCXLII); Kisch 1929, 163; Drăganu 1933, 559;
Petrovici 1943 c, 543; Iordan 1963, 304-305; Suciu 1967-1968, II, 255; Pascu 1971,114; Busuioc-von
Hasselbach 2001,1,229.
688 Vezi istoricul problemei Ia Mihâly 2017,47-64.
6,0 Opreanu 1924,726; „Satul, recunoscut şi de unguri ca sat pe vremuri curat românesc, se numeşte
până în ziua de astăzi Olahfalău, Vlăhiţa) a trebuit să aibă numele Iui românesc; probabil, s-a numit
Rumâneşti, numire foarte des întrebuinţată în toate părţile Ardealului. Este o umilire pentru noi, că
oficialitatea n-a aflat încă de bine să numească majoritatea localităţilor maghiarizate cu numele lor
străvechi românesc, mai cu seamă în Ţinutul Săcuilor şi suntem nevoiţi şi azi, ca să ne putem înţelege,
să le numim şi noi tot săcueşte. Oficialitatea noastră îi zice azi Olahfală-VIăhiţa, fiind probabil în
credinţa că i-a dat numirea cea mai neaoşe românească”.
881 Szekely 1976-1977, 64; Binder 1996, 265-266; Bordi 2003, 83-85; Ţiplic 2006 b, 176; Bordi 2007,
287-300.
682 Szekely 1976-1977, 59-61; Ţiplic 2006 b, 176; Bordi 2003, 85; Bordi 2013, iio.
folosit ca fortificaţie în mai multe etape, începând din neolitic. Cea

mai târzie datează din secolele XI-XII, când a fost construit un zid de
piatră legat cu mortar, gros de 2,6 m. Numele Udvarheîy înseamnă
dealtfel „loc îngrădit cu întăritură”. Fortificaţia este anterioară
colonizării secuilor în această localitate, produsă la începutul
secolului al XlII-lea. Ea supraveghea accesul dinspre pasul Vlăhiţa şi
poate fi considerată un element al sistemului defensiv al regatului, ca
şi fortificaţia de la Racoş693.
Pe lângă construcţiile noi, au mai fost refolosite, ca fortificaţii de
graniţă, în secolele XII-XIII, şi ruinele castrelor romane de la
Boroşneul Mare, Comalău, Breţcu şi Olteni. Ele controlau accesul
dinspre trecătorile Buzău şi Oituz. In afara materialului ceramic din
secolele XIII-XIV descoperit în aceste situri, este de menţionat
construirea unui turn de 3,5X3,5 m pe latura de est a castrului de la
Olteni694. Valurile de pământ din zona munţilor Perşani, Harghita şi
Gurghiu, considerate anterior a fi cel mai estic lanţ de prisăci din
secolul al Xll-lea695, s-au dovedit a fi datate în secolele VII-IX, pe baza
analizei cu radiocarbon a unor fragmente de lemn din structura lor.
Aşadar, ele aparţin perioadei dominaţiei avare, fiind desigur folosite
şi mai târziu696.
Fortificarea estului Transilvaniei va continua între mijlocul
secolului al XIITIea şi mijlocul secolului al XlV-lea, adică până la
declinul Hoardei de Aur, cu cetăţi de piatră dispuse la intervale de
circa 20 km, destinate supravegherii atacurilor venite prin trecătorile
Carpaţilor orientali697. Această activitate constructivă aparţine însă
unei perioade ulterioare extinderii hotarului până Ia aliniamentul
acestor munţi, când regatul se învecina cu Hoarda de Aur (în a doua
jumătate a secolului al XlII-lea). La Bâtca Doamnei (lângă Piatra
Neamţ) a funcţionat o fortificaţie din secolele XITXIII, dar aceasta nu
a fost centrul unei formaţiuni statale româneşti, aşa cum s-a presupus
6n Ferenczi G., Ferenczi 1.1972,59-63; Ferenczi, Ferenczi 1977,301-302; Ferenczi G. 1980,185-193.

Bordi 2013, ni-115.
6.5 Munteanu Beşliu 1998-1999, 122; Binder 1996, 265; Ţiplic 2006 b, 119-120. Diverse opinii sunt
citate de Rusu A. 2005,139.
6.6 Sâfalvi 2013.344-346.
6’7 Munteanu Beşliu 1998-1999,121-122; Ţiplic 2006 b, 174-176.
iniţial698, ci un avanpost care asigura apărarea Transilvaniei (controla

trecătoarea Bicaz). Este drept că printre ostaşii de acolo se aflau şi
români, deoarece s-au descoperit şi trei cruci relicvar specific
ortodoxe6". Ca şi de partea cealaltă a munţilor, românii au participat,
alături de secui, la apărarea graniţelor voievodatului Transilvaniei.
Implantarea acestei fortificaţii a precedat colonizarea cu populaţie
secuiască în acea zonă a Moldovei, care se va desfăşura după
înfiinţarea episcopiei cumanilor în 1227 (vezi capitolul IX).
Pe sectorul Oltului de la vest de Racoş, fortificaţia de la Ungra
(diferită de cetatea de piatră care va fi construită de teutoni după 1211)
făcea parte dintr-un grup de puncte de supraveghere a hotarului stabilit
pe la mijlocul secolului al Xll-lea. Are suprafaţa de 110x70 m şi a fost
protejată de două şanţuri, eventual şi de o palisadă (nu au fost identificate
valuri). Cercetările arheologice au stabilit construirea ei în a doua
jumătate a secolului al Xll-lea, adică înainte de venirea teutonilor700. Mai
în aval, pe malul drept al Oltului, au fost semnalate, fără a fi cercetate,
unele fortificaţii care ar putea data tot din secolele XITXIII, la Crihalma,
Hălmeag, Feldioara, Poieniţa (fost Găinari) şi Săcădate701. Hălmeag este
acel Castram Almagen care a fost preluat de cavalerii teutoni în 1211. Este
posibil să fi fost o fortificaţie similară cu cea de la Racoş, destinată
supravegherii accesului spre valea Hârtibaciului. Originea numelui este
necunoscută702. Până la efectuarea unor cercetări arheologice în aceste
puncte, rămâne în stadiu de ipoteză existenţa unui aliniament de
fortificaţii situate în faţa Ţării Făgăraşului, pe hotarul natural al Oltului
care a fost atins în timpul lui Geza II. în privinţa cetăţii Făgăraş, situate pe
malul stâng al Oltului, s-a adus în discuţie posibila existenţă a unei
fortificaţii din secolele XITXIII anterioare celei de piatră construite în
1310, deoarece în 1967 Nicolae şi Voica Puşcaşu au observat un val de
6.8 Scorpan 1965, 441-454: Szekely 1971,158; Spinei 1982, 88, 89,161.
6.9 Spinei 1982, 88-89; Horedt 1986,166; loniţă 1994, 279; Spinei 2007,155-156. în schimb, losipescu
2013, 63 crede că acea cruce ar fî putut ajunge acolo datorită „campaniilor bizantine
transcarpatice”.
700 Popa, Ştefinescu 1980, 498-503; Lukâcs 1999,153-154; Busuioc-von Hasselbach 2001, II, 43-44;
Ţiplic 2006 b, 253; loniţă 2009 a, 46; loniţă 2010, 392.
701 Lukâcs 1999,153; Busuioc-von Hasselbach 2001, II, 40-44.
701 Hurmuzald, Densuşianu I, 57 (doc. XLI); DIR C Xl-XIII, 151 (doc. 77); Suciu 1967-1968,1, 284:
Năgler 1992,151; Busuioc-von Hasselbach 2001, II, 42. Binder 1996, 273 presupunea că termenul
castrum se referă la biserica fortificată de acolo.
pământ în curtea interioară. In monografia apărută în 1999, dar redactată

cu câţiva ani înainte, Antal Lukâcs se arăta sceptic în această privinţă. Nici
săpăturile executate de Gheorghe I. Cantacuzino, în 1987, şi publicate în
1997 nu au putut aduce clarificări (nu au fost depistate urmele acelui val
cu palisadă, incendiat). Dacă ea a existat, fortificaţia de pământ de la
Făgăraş ar fi avut funcţia de cap de pod al presupusului aliniament de
fortificaţii de margine de pe valea Oltului703.
La vest de defileul Oltului şi de oraşul Sibiu (Herrmanstadt),
care exista deja în secolul al Xll-lea, a fost construită o fortificaţie cu
valuri de pământ, a cărei datare este certă, fiindcă s-au efectuat
cercetări arheologice sistematice: Orlat. Platoul „Cetatea scurtă", bine
fortificat natural, a fost înconjurat cu trei valuri de pământ cu
palisadă, fiecare cu şanţul aferent. Ceramica şi alte obiecte
descoperite asigură datarea acestei fortificaţii în secolele XII-XIII.
Incendierea ei poate fi atribuită invaziei mongolilor din 1241704.
Nu pot fi incluse în acest sistem defensiv al regatului Ungariei
fortificaţiile de refugiu din secolul al Xll-lea de la Hărman şi Teliu.
Fortificaţia de pământ de la Hărman, jud. Braşov (dealul Lempeş). Are
o formă ovală cu diametrul maxim de 40 m şi este prevăzută cu două
şanţuri late de 10-12 m pe laturile de vest şi sud (pe latura de nord, mai
abruptă, valul are doar un şanţ). A fost abandonată după ce regiunea
a fost atribuită cavalerilor teutoni705. Altă mică fortificaţie de pământ
(35x20 m) a fost identificată la Teliu, tot în Ţara Bârsei706, iar una
similară a putut fiinţa la Braşov, pe dealul Şprenghi707. Aceste
fortificaţii indică doar existenţa unor forme de apărare locală ale
populaţiei care trăia acolo înainte de colonizarea secuilor şi saşilor
(români şi slavi), eventual refugiate spre munţi din cauza
deposedărilor efectuate în favoarea coloniştilor708. Nu este exclusă
nici existenţa unui voievodat românesc în Ţara Bârsei, presupus de
703 Pascu 1979, 262; Cantacuzino 1997, 241-243; Lukâcs 1999, 67,140; Busuioc-von Hasselbach 2001.
I, 200; II, 49-5°-
704 Năgler 1977 b, 29-39: Rusu A. 2005, 430-431; Ţiplic 2006 b, 169, 250: Ţiplic 2007,138.
m Alexandrescu 1973, 49-50; loniţă 1994, 278; Rusu A, 2005, 543; Ţiplic 2006 b, 247; Ţiplic 2007,
130-131; loniţă 2009 a, 46-47; loniţă 2013,122.
706 Alexandrescu 1973,50-31: Saivan 1996.95-96; Ţiplic 2006 b, 253; Ţiplic 2007,140.
707 Pop 1968,17-18; Alexandrescu 1973,50; Ţiplic 2006 b, 240-241; Niedermaier 2016,1115.
708 Chiţescu 1975,1059-1060; Lukâcs 1999,155.
loan Lupaş şi Florin Saivan, dar neatestat de izvoare709. în aşezările

din secolele XI-XII, de la Angheluş, Reci, Sfântu Gheorghe-
Bedehâza710, Chilieni (jud. Covasna)7", precum şi în fortificaţiile de la
Racoşul de Sus, Ungra şi Hărman s-au descoperit vârfuri de săgeţi, dar
aceasta este prea puţin pentru a-i considera pe locuitori ţărani cu
atribuţii militare de pază a graniţei, cum sugera Radu Popa (urmat de
Adrian loniţă). Există, în schimb, două măciulii de spade de secol XIII,
descoperite la Cotorman (corn. Ciucsângeorgiu, jud. Harghita) şi
Săsăuşi-Târgu Secuiesc, care nu pot fi atribuite decât unor grăniceri7'2.
începând din a doua jumătate a secolului al XlII-lea, tot din
cauza pericolului atacurilor tătare, s-a procedat la ridicarea unui
ansamblu de fortificaţii de piatră la vest de Sibiu, şi anume la Orlat,
Răşinari, Sibiel şi Tilişca, în ceea ce va deveni apoi ducatul Amlaş.
Aceste posturi de pază indică stabilirea hotarului pe aliniamentul
Munţilor Cibinului. Ele controlau cea mai scurtă cale dintre defileul
Oltului şi Alba lulia, adică drumul roman care putea fi încă practicabil
în secolul al XlII-lea. Având în vedere amplasarea lor într-o zonă
montană, este posibil ca garnizoanele lor să fi fost compuse din
români din satele din Mărginimea Sibiului (moştenirea denumirii de
„margine” poate arăta că românii din zonă au fost implicaţi în
apărarea ei).
Fortificaţia de la Orlat are plan elipsoidal (229x35 m). Ea a fost
construită la 2 km distanţă de fortificaţia cu val de pământ menţionată
mai sus, pe dealul La Zid, şi constă dintr-o incintă de formă ovală cu
diametrele de 229x35 m. Zidul este gros de 1,4 m. Laturile de est şi nord
au fost protejate şi cu un val de pământ cu şanţ. Fortificaţia a fost
construită cândva în a doua jumătate a secolului al XIITlea (atestată
în 1322 cu numele Warolyafolw)m. Fortificaţia de la Sibiel, identificată
cel mai probabil cu cetatea Salgo (adică „strălucitoarea"), menţionată
în 1322 şi 1324, are o formă trapezoidală (diametrele maxime 65x34 m).
Incinta de zid (lată de 2 până la 2,4 m) este completată cu două valuri
709 Lupaş 1938.38; Saivan 1990-1994.56-65.

7,0 Szekely Z. 1971.144-145.
7,1 Banok 1998,184; Bartok, Bordi 2000,179.
7,1 Botâr 2011, 306-307.
7,7 Horedt 1941, 597; Nâgler 1977 b, 39-44; Binder 1997,40; Nagler, Munteanu Beşliu 2003,393: Rusu
A. 2005,304,325,430,489,527; Ţiplic 2006 b. 169, 250; Ţiplic 2007.138.
de pământ cu şanţurile respective. în colţul de vest se află un turn

circular. în 1322, domeniul cetăţii cuprindea şi cinci sate româneşti7'4.
Cea de la Răşinari are o formă ovală pronunţat alungită (270x25 m). Şi
în acest caz, incinta de zid este protejată de un val cu şanţ săpat în
stâncă. Pe latura de nord a incintei se află un turn7'5. A patra fortificaţie
din acest ansamblu de la nordul Munţilor Cibinului, Tilişca,
suprapune o fostă fortificaţie dacică. Are o formă elipsoidală puternic
îngustată spre vest (lungimea este de 260 m, iar lăţimea de 175 m). Pe
zidul de incintă sunt dispuse patru turnuri (trei pe latura de nord, unul
pe latura de sud). Un val se află în faţa laturii de nord. La Tilişca,
ajungea unul dintre drumurile care traversează munţii până la
Novaci, folosit în evul mediu inclusiv pentru atacuri dinspre sud. în
1366, cetatea era sub comanda lui loan Tompa, comes alpium
nostrarum7'6.
în 1214, drumul de pe valea Oltului a fost utilizat de oastea
comandată de corniţele loachim de Sibiu în ofensiva împotriva
oraşului Vidin care se revoltase contra ţarului Borilă717. Cercetările
făcute la Copăceni, jud. Vâlcea (într-un punct strategic care a fost
fortificat şi de romani) au arătat că acolo a fost instalat un avanpost al
Ungariei, cândva în cursul secolului al XlII-lea. S-au descoperit arme
şi piese de harnaşament, precum şi catarame în formă de stea
(specifice pentru Ungaria). în imediata apropiere există două turnuri
romane refolosite, care supravegheau defileul Oltului7'8. Nu se poate
vorbi însă şi de o extindere a dominaţiei Ungariei spre sud, în Oltenia,
încă din timpul expediţiei comitelui loachim7'9, căci scopul acesteia
7I■, Hurmuzaki, Densuşianu 1,585 (doc. CCCCLXI); Decei 1939-1942,307-342; Luldnich, Galdi 1941,
60-63 (doc. 36); Horedt 1941, 597-598; Moga 1943, 600-602; Binder 1997, 40; Năgler, Munteanu
Beşliu 2003,395-396; Rusu A. 2005, 304,489,527; Ţiplic 2006 b, 190-191, 262.
715 Năgler, Munteanu Beşliu 2003, 393-394; Rusu A. 2005,529; Ţiplic 2006 b, 169-170, 262.
7,6 Horedt 1941, 598-599; Moga 1943, 575-576; Năgler 1967, 77-85; Binder 1996, 268-269; Năgler,
Munteanu Beşliu 2003,396-397; Rusu A. 2005,304, 538; Ţiplic 2006 b, 263-264. losipescu 2013, 67
presupune utilizarea acestei căi în campania comitelui loachim de Sibiu.
717 CD, IV/2,521; Lukinich, Galdi 1941, 22-24 (doc. 10); DIR C XI-XHI, 338 (doc. 292); DRH D. I, 28-
29 (doc. n); Panaitescu P.P. 1969, 258-259; Papacostea 1993; Lukâcs 1999,161; losipescu 2013.66-67;
Ciocîltan A. 2015, 55; Madgearu 2016.191-193 (unde precizez datarea corectă, pe baza contextului
relaţiilor internaţionale).
7,8 Stoica 1981-1982, 83-87; Tudor 1982, 59, 61-65, 75-76; Cantacuzino 2001,140-142; loniţă 2005, 51-
52, 93-96,124; Rusu A. 2005,479-480; Stoica 2015, 214-218.
719 Presupusă de Căţoi 2010,175.
era limitat la atacarea Vidinului. Fortificarea defileului a continuat şi

în secolul al XlV-lea, prin construirea unor noi cetăţi la Tălmaciu,
Tălmăcel şi Avrig-Racoviţa720, adică în ceea ce se va numi atunci Ţara
Loviştei. Contrar unei opinii larg răspândite, nu a existat o Ţară a
Loviştei în secolul al XlII-lea. Documentele care o atestă în 1233 şi 1265
s-au dovedit a fi false. Ele sunt transcrise într-o aşa-zisă confirmare din
1311 dată de regele Carol Robert pentru conţii de Tălmaciu. Această
diplomă a fost falsificată cândva după 1366, pentru a justifica
stăpânirea acestor conţi asupra munţilor de la nord de Lotru721.
Cetatea din Ţara Făgăraşului de la Comana a fost o modestă
fortificaţie de refugiu, care a funcţionat în secolul al XIITlea, după ce
regiunea intrase în cuprinsul regatului Ungariei. Ea nu a aparţinut
sistemului defensiv al frontierei. Cel mai probabil, a fost construită de
localnici după invazia mongolilor din 1241, când a început o perioadă de
nesiguranţă722. în acele vremuri tulburi, au fost ascunse şi cele trei tezaure
monetare de la Făgăraş, Braşov şi Streza-Cârţişoara (acesta din urmă
includea şi piese de podoabă). Prin compoziţia lor (monede bizantine şi
bulgare, precum şi podoabe cu analogii în zona dunăreană), aceste
tezaure indică legăturile populaţiei locale cu Bulgaria şi, de aceea, ele pot
fi atribuite boierilor români din Ţara Oltului723.
în consolidarea apărării noii frontiere de pe Carpaţi, precum şi
în acţiunea de continuare a colonizării teritoriului transilvan cu
elemente germane, regele Andrei II a încercat să se sprijine şi pe
puterea ordinului cavalerilor teutoni, care construise în Ţara Sfântă o
reţea de fortificaţii, şi care avea deja acumulată o valoroasă experienţă
militară. Aici, duşmanii infideli erau cumanii de dincolo de munţi,
care pătrundeau în Transilvania prin trecătorile Bran, Buzău şi Oituz,
situate în vecinătatea teritoriului cedat, terra Borza (circa 2000 kmp).
7,0 Conea 1934, 97-100; Lukâcs 1999, 148; Busuioc-von Hasselbach 2001, I, 231; II, 48; Năgler,
Munteanu Beşliu 2003, 397-398; Rusu A. 2005, 305, 537, 544; Ţiplic 2006 b, 170-171, 191, 240, 263:
Munteanu Beşliu 2010 b, 137-160.
731 CD, VII/4,81-82,129; XI, 502; Hurmuzaki, Densuşianu 1,127,325 (doc. XCIX, CCXXXVI); Onciul
1968, I, 625; II, 355; Hasdeu 1976, 705-710; Conea 1934, 1-8, 48; Kristo 2003, 153. Pentru fals, vezi;
Moga 1936-1938, 656-668; lorga 1993, lOO; Coman 2013, 206.
717 Eskenasy 1981,34-44; Lukâcs 1999,146-148; Sălăgean 2003,57; Rusu A. 2005,433,513.
7JJ Horedt 1958,124-127; Bako 1961,114-116; Pop 1968,18; Năgler 1974, 55; Năgler 1977 a, 12; Horedt
1986, 152; Năgler 1992,121; Oberlănder-Tâmoveanu 1981, 287-289; Lukâcs 1999, 152-153; Busuioc-
von Hasselbach 2001,1, 249; II, 69; Velter 2002,97, 291,300.
Prezenţa teutonilor în Ţara Bârsei a stimulat colonizarea ei cu

populaţie germană (începută însă anterior venirii lor). Exista însă şi
alt scop al instalării teutonilor, determinat de situaţia geopolitică.
Imperiul Latin de la Constantinopol, avanpostul catolicismului, era în
mare primejdie din cauza coalizării ţaratului româno-bulgar, condus
pe atunci de Borilă, cu Imperiul Bizantin de la Niceea, în fruntea
căruia se afla Theodor I Laskaris. La cererea papei Honorius III (1216-
1227), prin diploma conferită regelui Ungariei Andrei II, la 7 mai 1211,
ordinul călugăresc militar primea permisiunea să ridice fortificaţii de
lemn pentru a apăra regatul de atacurile cumanilor, dar şi să lupte
pentru extinderea Ungariei în Cumania, adică la sud şi est de
Carpaţi724. Şerban Papacostea a evidenţiat legătura cu politica de
apărare a Imperiului Latin contra statului Asăneştilor, prin
combaterea aliaţilor cumani ai acestuia725.
Despre activitatea militară a teutonilor în Ţara Bârsei {terra
Borza sau Burza, Burzenland), până la izgonirea lor în 1225, informaţiile
sunt sumare. Fiindcă fortificaţiile de pământ şi lemn erau improprii.
Andrei II le-a permis, în 1222, şi ridicarea unora de piatră, pentru a fi
mai uşoară apărarea contra cumanilor. Fortificaţii care au aparţinut
teutonilor au fost identificate la Feldioara, Codlea (Schwarzburg),
Teliu, Hălmeag şi Ungra (acestea sunt probabil cele cinci menţionate
într-un act din 31 august 1232); altele au putut exista şi la Braşov,
Prejmer, sau Râşnov. In cetatea cu incintă de piatră de la Feldioara
(Marienburg) era reşedinţa comandantului (Komtur), subordonat
marelui magistru din Ţara Sfântă726. La nord. Oltul forma hotarul
terrei Borza, iar Munţii Bârsei erau limita de sud a teritoriului care la
™ Hurmuzaki, Densuşianu I, 56-58 (doc. XLI); DIR C XI-XIII, 150-151 (doc. 77): lorga 1993, 93-98;
Lupaş 1938,37-38; Bako 1957,147-148; Pascu 1971,137-138; Zimmermann 1980,273; Pop 1996,159-160;
Diaconescu 1998, 7-8; Zimmermann 2000, 4-5, 162-163; Makkai 2001, 424; Kristâ 2003, 151-152;
Solomon 2004, 85; Spinei 2007,145-146; Achim 2008, 51-54; Căţoi 2010.175-178; Ciocîltan A. 2015,
50-52.
7,5 Papacostea 1993,30-31; Papacostea 2013,30-39.
726 Hurmuzaki-Densuşianu i, 74-77 (doc. LIV, LV); Rosetti 1905, 260-261; Lukinich, Galdi 1941,1-8
(doc. I, 2); DIR C XI-XIII, 182-184, 246 (doc. 130, 206); DRH D, 1,16-18 (nr. 7, 8); Horedt 1941, 586-
590; Bako 1957,149-150,155; Pascu 1971, 140; Popa 1990-1991,107-112; Zimmermann 1980, 282-283;
Kosztolnyik 1996,93-94; Binder 1996, 274-275; Binder 1997,33-34; Zimmermann 2000,5,39-40,92-
103,114-120, 164-165, 169-172; Cantacuzino 2001, 22-24; Laszlovszky, Soos 2001, 329-331; Sălăgean
2003, 29-31; loniţă ş.a. 2004, 59-62; Rusu A. 2005,101, 434-438; Ţiplic 2006 b, 121-128; lonijă 2013,
127-128; Rusu A. 2013,79-86.
vest ajungea până la cetăţile Hălmeag şi Ungra. Limita de est era

formată de râurile Prejmer (Tartlau) şi Timiş, ceea ce înseamnă că se
menţinea autoritatea regatului asupra zonei unde se afla trecătoarea
Tabla Buţii, cale de acces spre unul dintre drumurile care duceau
la Dunăre727.
Multe controverse a provocat amplasarea cetăţii Cruceburg
reconstruită de teutoni în jurul anului 1215, menţionată în trei acte din
1222728. Diverşi istorici sunt de acord că ea se afla undeva în Ţara
Bârsei, dar s-a propus şi amplasarea la Cetăţeni (jud. Argeş)729, sau în
apropiere de Focşani (viitoarea Crăciuna din vremea lui Ştefan cel
Mare)730. Identificarea cu cetatea din pasul Tabla Buţii73' este exclusă,
deoarece ulterior s-a putut stabili datarea ei în secolul al XVI-lea732.
Cel mai probabil, Cruceburg se afla la Teliu, unde toponimia i-a
păstrat amintirea {Krotzbirg, dar şi Groscruczbach, într-o hotărnicie din
1449). Ruinele unei fortificaţii de piatră au existat acolo.733 Pe de altă
parte, din mai multe documente se ştie că teutonii au pătruns şi
dincolo de munţi {ultra montes nivium), înainte de 1222. Intr-un loc
neprecizat de dincolo de aceşti munţi, teutonii au construit un castrum
munitissimum. Ei au fost deschizătorii acţiunii de extindere a
dominaţiei regatului Ungariei în nordul Munteniei şi în sud-vestul
Moldovei, facilitată de poziţia Ţării Bârsei în raport cu trecătorile
montane.734 Există însă şi opinia că montes nivium nu se referă la
Carpaţi în general, ci strict la Munţii Bârsei, iar fortificaţia respectivă
717 Binder 1967 a, 123.

778 Hurmuzald-Densuşianu I, 74-77 (doc. LIV, LV); DIR C XI-XIII, 183,187.195 (doc. 130,134,139);
DRH D, 1,1-6 (nr. i, 2); Zimmermann 1980,274-275; Zimmermann 2000, 61,75,166.
779 Nania 1976,75-92.
730 Onciul 1968,1,349-350; lorga 1993, 95; Panaitescu P.P. 1969, 259; Gorovei 1973, 25; Sibiescu 1983,
292; Paragină 2002, 37-39, 76, 94-95. 109-110. De asemenea, fără a propune o localizare anume,
Holban 1981, 12-20, 34-36 situa Cruceburg dincolo de munţi, losipescu 2013, 72, 74 amplasează
dincolo de Tartlau.
731 Horedt 1941,586; Binder 1967 a, 126-128; Gliick 1991,57.
737 loniţă 2006,129-136; Rusu A. 2013, 81.
733 Rosetti 1905, 262; Nistor 1941-1942, 497; Binder 1967 a, 124-125; Alexandrescu 1973, 50-51; Pascu
1979. 258; Năgler 1992,154; Binder 1996, 274-275; Saivan 1996, 66, 96; Laszlovszky, Soos 2001, 331;
Ţiplic 2006 b, 124-125; Ţiplic 2007,140; Achim 2008, 52; Rusu A. 2013,81-82.
734 Hurmuzaki-Densuşianu I, 82, 86-91, 93, 95, 96 (doc. LX, LXIII-LXVI, LXVIII-LXX, LXXII,
LXXIII); DIR C XI-XIII, 201, 204-206, 214, 221, 223 (doc. 146,151,153,154,168,176,180); DRH D, 1, ii
(nr. 5); Rosetti 1905, 263-264 (amplasează la Calvini, jud. Buzău); Sibiescu 1983, 294 (urmează pe
R. Rosetti); Binder 1997,33 (amplasează acel castru la Oraţia, lângă Rucăr, dar acea cetate este din
secolul al XlV-lea); Zimmermann 2000,5-6,73-75; Cantacuzino 2001, 24-29; Rusu A. 2013,79.
s-ar fi aflat între aceştia şi Munţii Codlea735. Prin urmare, în această

variantă, castrum munitissimum ar putea fi chiar cetatea de la Codlea,
situată pe calea de acces dintre Ţara Bârsei şi Ţara Făgăraşului.
Aceasta ar însemna că teutonii de fapt nu ar fi construit nici un
avanpost dincolo de Carpaţi. Controversa rămâne deschisă, şi doar
eventuala descoperire în nord-estul Munteniei a unei fortificaţii care
să poată fi atribuită în mod cert teutonilor ar putea-o clarifica. Oricum,
extinderea în Cumania făcea parte din programul urmat de teutoni,
iar creştinarea unor cumani de către teutoni, menţionată în unele
documente papale, din anii 1231-1234 (când Grigore IX a încercat
readucerea lor în Ţara Bârsei), ar putea confirma realitatea stăpânirii
(efemere) a ordinului undeva în afara arcului carpatic.736
Actul iniţial de donaţie din 7 mai 1211, urmat de alte documente
ulterioare, preciza că ordinul se va instala în terra Burza, care era
deşerta et inhabitata. Această expresie a fost înţeleasă în mod diferit de
istorici, fie ca referire la un teritoriu încă neorganizat şi necultivat737,
fie ca o aluzie la pustiirea provocată de atacurile cumanilor738. într-
adevăr, expresia se corelează cu informaţia din alt document, din 12
decembrie 1223 (scrisoarea papei Honorius III către episcopul
Transilvaniei Rainold), în care se arăta că zona rămăsese pustie şi
deşartă din pricina năvălirilor păgânilor (atacurile cumanilor sunt
atestate şi în alt document, din 12 ianuarie 1223).739 în altă scrisoare din
30 aprilie 1224, papa Honorius III menţiona că ţara este întinsă, dar
lipsită de lucrători, şi că ea va putea fi repopulată cu uşurinţă740. într-
adevăr, prezenţa ordinului a atras colonişti de diferite neamuri
necesari activităţii constructive şi întreţinerii garnizoanelor. Ei au
fondat mai multe sate în Ţara Bârsei. Pe de altă parte, Şerban Turcuş
7,5 Tanase 2002,15-27.

776 Hurmuzaki, Densuşianu 1,121-124,129-130 (doc. XCV, XCVl, Cil); DIR C XI-XIII, 246, 257. 272
(doc. 206, 216, 227); DRH D, 1,15-21 (doc. 7-9); Bonev 1986,103; Zimmennann 2000,198-199, 202-
203; 206-207; Spinei 2007,146.
757 Popa-Lisseanu 2003, 58-59; Pascu 1971,126-128; Saivan 1996,19-21, 66; Brezeanu 2002, 222-227;
Pop 2017,127.
778 Bako 1957,148; Năgler 1974,56-60.
777 Hurmuzaki-Densuşianu 1, 80, 82 (doc. LVIII, LX); DIR C XI-XIII, 201 (nr. 146); DRH D I, 7-8
(nr. 3); Zimmennann 2000,175-176; loniţă 2005,31; Spinei 2006.
^*0 Hunnuzaki-Densuşianu I, 86 (doc. LXIII); DIR C XI-XIII, 204 (nr. 151); DRH D, I, 8-9 (nr, 4);
Zimmermann 2000,178-179.
a susţinut că expresia deşerta se referă la terenuri nerevendicate de

nimeni, la lipsa jurisdicţiei regale asupra donaţiei, precum şi la
intenţia ca tocmai prin această donaţie să poată fi extins regatul741.
Dacă admitem această interpretare, reiese că, în 1211, Ţara Bârsei ar fi
fost în afara regatului, ceea ce este contrazis de cercetările de la
Feldioara, care au dovedit prezenţa coloniştilor germani după
mijlocul secolului al Xll-lea (Ş. Turcuş a ignorat aceste date
arheologice în demersul său, altfel remarcabil în privinţa analizei
documentelor). Prin urmare, este mai probabil ca deşerta să se refere,
cel puţin în cazul teritoriului acordat ordinului teuton, strict la
pustiirea provocată de atacurile cumanilor.
Efectivele membrilor ordinului din garnizoanele din Ţara
Bârsei nu sunt cunoscute, dar erau doar de ordinul a două-trei sute742.
Ei erau însă luptători de elită a căror pregătire şi dotare compensau
inferioritatea numerică. Deoarece nu se supuneau autorităţii regale şi
tindeau să devină un fel de stat în stat (ascultau doar de papă) şi pentru
că au depăşit teritoriul acordat iniţial, ei au fost alungaţi prin
revocarea donaţiei, după ce regele făcuse unele concesii, prin
acceptarea construirii de fortificaţii de piatră743. Din Transilvania,
teutonii au plecat în Prusia unde au creat un stat propriu. Pentru
extinderea şi consolidarea autorităţii regatului Ungariei în
Transilvania, scurta prezenţă a acestui ordin militar-călugăresc s-a
dovedit a fi mai mult o piedică decât o înlesnire. Până la urmă. Andrei
II s-a simţit lezat în ambiţiile sale de expansiune a regatului dincolo
de Carpaţi, care se vor şi concretiza la scurt timp după plecarea
ordinului teuton (vezi capitolul IX). După cum remarca Şerban
Turcuş, teutonii au vexat interesele regalităţii şi ale nobililor care
aveau proprietăţi în zona de frontieră744. Pe de altă parte, încetarea
atacurilor cumanilor, după 1222, a făcut ca prezenţa teutonilor să nu
7■|, Turcuş 2001, 225-226. O interpretare similară la Ţiplic-Crîngaci 2010,109-111; „termen de drept
folosit de cancelaria regală pentru domeniul regal, fără venituri sau orice tip de beneficii care
urma să fie introdus în posesie, din punct de vedere juridic şi scriptic, indiferent dacă teritoriul
respectiv era locuit sau nu”.
741 Gluckiggi, 55.
747 Andreescu C. 1938,776; Pippidi 1996,109; Şerban 2000, loo-ioi; Laszlovszky, Soos 2001.323-324.
744 Turcuş 2001, 215.
mai fie la fel de necesară745.

Documentele referitoare la cavalerii teutoni oferă însă şi unele
informaţii despre acei români pe seama cărora s-a efectuat această
expansiune. în Bulla papei Honorius III, din 19 decembrie 1222, se
preciza că teutonii erau scutiţi de vamă la trecerea printr-un teritoriu
aflat în relaţii de vasalitate faţă de Andrei II, denumit terra Blacorum746.
Termenul terra avea un sens special în documentele emise de
cancelariile de limbă latină: cel de domeniu supus relaţiilor vasalice.
O terra era subordonată unui regnum, iar stăpânul ei era vasal747.
Aşadar, terra Blacorum nu era o „ţară românească” în sensul popular
românesc moştenit din antichitate, ci o formaţiune politică
românească integrată în organizarea regatului Ungariei, şi care era
situată, după cum a demonstrat Antal Lukâcs, în depresiunea
Făgăraşului. Se apreciază că această formaţiune românească a cuprins
iniţial şi o zonă la nord de Olt, dar că prin extinderea regatului
Ungariei aceasta a fost ruptă în prima jumătate a secolului al Xll-lea
de „ţara” românilor748. Se poate aşadar considera că la periferia de sud
a Transilvaniei a supravieţuit până în primele decenii ale secolului al
XIITlea un mic voievodat românesc autonom în cadrul regatului
Ungariei, care, după ce a fost cucerit, a participat la apărarea
frontierei. în 1214, românii, împreună cu pecenegii şi secuii, au luptat
în oastea comitelui loachim de Sibiu în campania contra rebelilor de
la Vidin, în sprijinul ţarului Borilă. Ei formau un corp de oaste separat,
care era condus probabil de voievodul acelei ţări.749
Aceeaşi terra Blacorum era cea unde se afla un domeniu intrat
sub jurisdicţia abaţiei cisterciene de la Cârţa, care, potrivit celor mai
745 Hunyadi 2008,161-162.

746 Hurmuzaki-Densuşianu 1,74-76 (doc. LIV): DIR C XI-XIII, 184,188 (doc. 130.134); DRH D, 1,4-
6 (nr. 2); Zimmermann 2000.172-174; Lupaş 1938,39; Pascu 1971, L46; Pascu 1989, 27; Pop 1996,158,
161, Binder 1996, 271; Lukâcs 1999, 47,149-157; Makkai 2001, 431; Busuioc-von Hasselbach 2001,1,
176; II, 59-60; Turcuş 2001,221; Kristâ 2003,132. Autenticitatea acestui document a fost contestată
de Holban 1981, 9-48, dar chiar în acest caz, menţiunea despre terra Blacorum este databilă în 1233
(data propusă de Maria Holban pentru falsificarea documentului).
747 Brezeanu 1999, 209-219.
748 Lukâcs 1999,149-171.
749 Lukinich, Galdi 1941, 22-24 (doc. 10); DIR C XI-XIII, 338 (doc. 292); DRH D, I, 28-29 (doc. 11);
Lupaş 1936-1937, 96-97; Panaitescu J969, 246, 258; Pascu 1971,125,144; Kristo 1993,177; Binder 1996,
270-271; Lukâcs 1999,47,156-157,161; Kristâ 2003,131-132,140; Madgearu 2016,191; Pop 2017,125,283.
recente cercetări, a fost construită în jurul anului 1210750. Conform

actului de donaţie al regelui Andrei II din 1223, mănăstirea a primit o
terra care era exempta de Blaccis75'. După cele mai recente interpretări,
exempta nu se referă nici la o confiscare prin alungarea românilor de
acolo, nici la preexistenţa proprietăţii unor conducători locali din
Terra Blacorum152, ci la o nouă jurisdicţie religioasă instituită asupra
românilor de acolo. Prin acest act se înfăptuia una dintre etapele
extinderii catolicismului spre est, în contextul expansiunii regatului
Ungariei până la Carpaţii Meridionali753.
în 1224, regele Andrei II a acordat saşilor un statut autonom în
cadrul regatului, printr-un act („Bula de Aur a saşilor” sau
„Andreanum”) care îl confirma pe cel al lui Geza II. După alungarea
teutonilor, terra Borza a fost inclusă în acest fundus regius, teritoriul
autonom al saşilor unde nu se puteau organiza comitate. Actul
cuprinde şi una dintre cele mai vechi menţiuni ale românilor.
Coloniştilor instalaţi în regiunea dintre Orăştie (Waras) şi Boralt le era
cedată spre folosire „pădurea românilor şi pecenegilor” (silva
Blacorum et Bissenorum)7^. în cele mai multe studii, toponimul Boralt a
fost identificat cu Baraolt, dar Paul Binder a putut demonstra că
această localitate nu se putea amplasa în scaunul secuiesc Sepsi, fiind
în afara teritoriului cedat saşilor (la est de Olt), şi că Boralt era o
localitate dispărută de lângă Reps (Rupea)755. Prin urmare, privilegiul
„Andreanum” privea doar sectorul Transilvaniei dintre valea Orăştiei
şi cotul Oltului. Undeva în acest sector se afla şi „pădurea românilor
şi pecenegilor”. Discuţiile purtate până acum în privinţa ei s-au
concentrat asupra localizării acestei zone, fără a insista asupra
importanţei asocierii dintre o populaţie sedentară şi una iniţial
750 Turcuş 2001,259-260. Pentru opiniile anterioare, vezi Busuioc-von Hasselbach 2001,1,32-59.
751 CD, III/i, 399-402; Hurmuzaki-Densuşianu 1,79-80 (doc. LVII); Lukinich, Galdi 1941, 9-10 (doc.
3); DIR C XI-XIII, 199-200 (doc. 145).
751 Vezi trecerea în revistă a interpretărilor anterioare la Busuioc-von Hasselbach 2001,1, 60-67.
753 Busuioc-von Hasselbach 2001,1, 67-117; Turcuş 2001, 261-262.
754 Hurmuzaki-Densuşianu I, 84 (doc. LXII); Lulunich, Galdi 1941,10-12 (doc. 4); DIR C XI-XIII,
209 (doc. 157); Lupaş 1938, 41; Horedt 1958,128; Pascu 1971,126,142-143; Năgler 1977 a, 13; Horedt
1986,161; Năgler 1992,113,145; Kristo 1993,190; Papacostea 1993,79; Kosztolnyik 1996,95-96; Binder
1996, 272; Lukăcs 1999, 47; Busuioc-von Hasselbach 2001,1, 79,176, 253-259; Kristo 2003,124,141;
Ţiplic 2006 b, 80; Ţiplic 2007, loi; Ciocîltan A. 2015,20-21; Pop 2017,123.
733 Binder 1985,46-47, 51-55.
nomadă, care au ocupat împreună o regiune denumită silva. Sensul

termenului silva a fost pus în evidenţă de Stelian Brezeanu: regiuni
care nu erau desţelenite756. Totuşi, chiar şi în păduri existau resurse de
trai, fiindcă în evul mediu s-a practicat intens creşterea animalelor în
pădure (porcine, ovine, bovine), astfel că se poate admite că şi acea
silva din documentul din 1224 era chiar o pădure, pe care o foloseau şi
pecenegii pentru a-şi duce traiul alături de români.
In privinţa localizării, unii autori, precum Kurt Horedt, au luat
în considerare regiunea dintre valea Secaşului şi podişul Cibinului757,
dar cele mai multe ipoteze au în vedere partea de est a teritoriului
colonizat de saşi, adică ţările Bârsa ori Făgăraş. Deoarece termenii
terra şi silva desemnau realităţi diametral opuse, silva Blacorum et
Bissenorum nu poate fi amplasată într-o zonă agricolă cum era Ţara
Oltului unde se afla terra Blacorum156, ci undeva unde defrişările încă
nu avuseseră loc. Astfel, s-a propus zona Munţilor Perşani, unde
există o concentrare de toponime de origine pecenegă. în acest caz,
rostul colonizării pecenegilor ar fi fost apărarea zonei foarte sensibile
care cuprindea defileul Oltului de la Racoş şi accesul spre pasul Tabla
Buţii759. Ideea este demnă de luat în considerare, dar propunerea lui
Dan Nicolae Busuioc-von Hasselbach, bazată pe analiza minuţioasă a
toponimiei şi hidronimiei din Ţara Făgăraşului şi din zonele
adiacente, este mai convingătoare: între Munţii Făgăraş şi valea
Oltului, în zona străbătută de numeroase ape, unde există o densitate
apreciabilă de toponime şi hidronime de origine turcică760.
Aşadar, pecenegii au fost şi ei colonizaţi pentru apărarea
frontierelor Transilvaniei. Nu putem admite punctul de vedere al lui
Nicolae lorga,76' reluat de mai mulţi istorici,762 dar respins de Victor
Spinei,763 şi anume că pecenegii s-au stabilit în Transilvania încă din
secolul al XTlea, eventual chiar dintr-al X-lea, fără a fi chemaţi de regii
756 Brezeanu 1999, 216-217.

757 Horedt 1958,127. Vezi şi Gockenjan 1972.191, nota 197.
”8 Năgler 1977 a, 13; Binder 1996, 272-273; Lukâcs 1999,157.
7” Ferenczi, Ferenczi 1977, 297-298, nota 90.
7617 Busuioc-von Hasselbach 2001,1, 253-259, 268-270.
761 lorga 1993, 24.
767 Pascu 1971, 82-83; Popa I988. 267; Ţiplic 2004,71; Ţiplic 2006 b. 78-79,115.
763 V. Spinei, în lorga 1993, 29, nota 9.
Ungariei, şi punând stăpânire pe acest teritoriu. In realitate,

Transilvania a fost doar atinsă de raidurile pecenegilor veniţi de peste
Carpaţi, în secolul al Xl-lea. Acestea au îngreunat consolidarea şi
extinderea autorităţii Ungariei asupra Transilvaniei, dar în nici un caz
nu se poate vorbi de o „dominaţie pecenegă de vreo trei pătrare de
veac” în Transilvania, care ar fi anihilat dominaţia maghiară la est de
Porţile Meseşului.764 Cam în aceeaşi perioadă în care a avut loc marele
atac din 1068 începea un proces de mai lungă durată: instalarea
pecenegilor în Ungaria, ca element al sistemului defensiv al acestui
regat. Integrarea pecenegilor în armatele feudale a condus Ia
abandonarea modului de viaţă nomad. Acest proces s-a petrecut mai
întâi în Imperiul Bizantin, începând din anul 1045, când o parte dintre
pecenegii de la nord de Dunăre au fost primiţi în provincia Dristra,
unde li s-a acordat un teritoriu autonom, ei devenind responsabili cu
paza unui sector al frontierei dunărene. Sedentarizarea pecenegilor
colonizaţi în thema Dristra este dovedită de apariţia unor necropole,
precum cea de la Odărci, în care o parte semnificativă a populaţiei
era pecenegă765.
în Ungaria, sedentarizarea grupurilor de pecenegi a fost, ca şi în
Imperiul Bizantin, consecinţa transformării lor în comunităţi de
grăniceri. Acestea sunt atestate de numeroase surse Ia marginea de
vest a Ungariei, care în secolul al Xl-lea era ameninţată de
expansiunea Imperiului German. Un astfel de grup de grăniceri,
provenit dintre prizonierii luaţi la Belgrad în cursul războiului purtat
în 1071 de regele Solomon contra Imperiului Bizantin, a fost instalat în
comitatul Şopron. Aceşti prizonieri pecenegi au rămas în condiţia de
servi până în timpul lui Geza I (1074-1077), care le-a acordat
libertatea766. După scurt timp, toţi păzitorii frontierei au devenit liberi.
Foştii nomazi au fost instalaţi în sate şi deprinşi cu agricultura767,
precum şi creştinaţi după scurt timp. Grănicerii pecenegi erau
conduşi de un comes, la fel ca secuii768. Toponimele de origine
lt* Pascu 1971,87.

765 Madgearu 2018,120-124.
766 Gockenjan 1972, 98. Pentru război, vezi Madgearu 2018, 94-95.
767 Gockenjan 1972,16-17. 20> 98-
768 Korde 1999, 238; Berend 2001,56.
pecenegă şi alte indicii din sursele documentare au permis stabilirea

zonelor din regatul Ungariei unde au fost aşezaţi pecenegii
sedentarizaţi începând din ultima treime a secolului al Xl-lea. Ele sunt
predominante în Transdanubia, dar există şi în comitatele sudice
Baranya, Bâcs-Bodrog, Szerem, Cenad şi Caraş. Fruntaşii pecenegi au
primit domenii şi au fost înnobilaţi769.
Nicolae Drăganu considera că aşezarea pecenegilor în
Transilvania s-a petrecut mai înainte de instalarea lor în Ungaria de
dincolo de Dunăre, deşi documentele îi menţionează mai târziu.770 Nu
este însă obligatoriu ca primele colonii pecenege să se fi instalat la
distanţa cea mai mică de ţara pecenegilor. Dimpotrivă, raţiunile
militare impuneau ca aceşti ostaşi pecenegi să nu fie vecini cu fraţii
lor, care erau inamici potenţiali, chiar după ce puterea lor a intrat în
declin. Ungaria a dizlocat în Transilvania centrală şi de sud-est
grupuri de grăniceri pecenegi abia după ce pecenegii din afara arcului
carpatic au încetat să mai reprezinte o putere militară, ceea ce
corespunde cronologic cu etapa de extindere de la începutul secolului
al XITlea. Cu această etapă poate fi asociat toponimul Beşeneu de la
Secăşel. Ultimul grup peceneg s-a refugiat în Ungaria după victoria
asupra lor repurtată de armata bizantină în 1122, care a reprezentat
sfârşitul puterii pecenegilor. în 1122, pecenegii care fuseseră înfrânţi
de către marele cneaz al Kievului, Vladimir II Monomah, se
refugiaseră spre Dunăre, dar au fost respinşi peste fluviu de către
armata bizantină. în final, ei au găsit adăpost în Ungaria771.
Este posibil ca aceşti pecenegi să fie cei care au fost instalaţi în
sudul şi sud-estul Transilvaniei (în actualele judeţe Braşov, Covasna
şi Harghita), unde există o concentrare de toponime de origine
pecenegă (în orice caz, tiircică), în special de-a lungul văii Oltului:
Arpaş (menţionat în actul din 1223 !), Avrig, Baraolt, Bârsa, Bogoz
(numele vechi al satului Mugeni), Oituz, Racoş, Rucăr, Ruckbass (azi
Rupea).772 Desigur, este posibil ca unele dintre ele să fie de fapt
769 Gockenjan 1972,99-106; Pâloczi-Horvâth 1989, 27-38; Oţa 2002-2003, 224-229.

770 Drăganu 1933,513.
771 Korde 1999. 237-238. Pentru conflictul din 1122, vezi Spinei 2006, 216; Madgearu 2018,138-139.
777 Drăganu 1933, 541-542; Şchiopul 1945, 41-42; Ferenczi, Ferenczi 1977, 296-300; Binder 1985. 49,
53-55; Szekely Z. 1985-1986, 198; Binder 1996, 267, 272, 273; Lukăcs 1999, 47-48; Busuioc-von
Hasselbach 2001,1,190-197,263-264; Ţiplic 2004,71-72; Ciocîltan V. 2006-2007.49-57- Pentru Oituz,
cumane, date după ce cumanii s-au refugiat din calea tătarilor. Totuşi,
preluarea unora dintre ele de către saşi arată că acestea existau deja în
secolul al XITlea. Pe de altă parte, toponimele de tip Heidendorf care
înseamnă „satul păgânilor” se referă la pecenegii care erau încă
păgâni în vremea colonizării săseşti.773 Toponimele Galaţi derivă din
termenul turcie care înseamnă „cetate”, ele fiind date tot de populaţia
pecenegă. în Transilvania, ele apar lângă Bistriţa şi Făgăraş, în Haţeg
şi în Hunedoara, în asociere cu alte denumiri care îi amintesc
pe pecenegi774.
în afara toponimelor de origine pecenegă, există şi altele care
transmit chiar numele pecenegilor ca etnie. Forma românească
pecenegi este aceeaşi cu cea folosită de bulgari, dar nu este obligatoriu
ca ea să derive din bulgară. Este posibil ca ea să fi fost preluată direct
de la pecenegi, atunci când ei au pătruns în teritoriul populat de
români. Toponimele derivate din acest etnonim sunt frecvente în
Dobrogea, Moldova, Muntenia şi Oltenia (Peceneaga, PeceneaguJ,
Pecineaga, Picineaga etc). în schimb, în Transilvania (ca şi în Banat)
predomină denumirile derivate din forma de origine maghiară
besenyd:
1- Beşeneu, azi Pădureni, jud. Covasna (şi pârâu cu acelaşi
nume);
2- Beşeneu, azi Valea Izvoarelor, jud. Mureş;
3- Beşeneu-Viişoara, jud. Bistriţa-Năsăud;
4- Beşimbac (Bessenbach) „pârâul pecenegilor”, azi Olteţ, jud.
Braşov;
5- Beşineu, jud. Harghita;
6- Besenyo-falva (azi Firtuş), jud. Harghita;
7- Beşineu-Secăşel (Szekasbesenyo), jud. Alba;
8- Beşineu, pârâu şi şa în Munţii Cindrel, jud. Sibiu.775
Singurele toponime din Transilvania şi Banat care redau forma
există acum o etimologie incontestabilă: este un compus din două cuvinte pecenege, oj (groapă)
şi tuz (sare), iar în zonă există depresiunea Poiana Sărată. Vezi Moldovanu 2007-2008, 24.
773 Drăganu 1933, 514; Gockenjan 1972,107: Frăţilă 1987,114; Busuioc-von Hasselbach 2001,1,195.
774 Brezeanu 2002,135-136; Ţiplic 2004,72; Ciocîltan V. 2013,534-540.
777 Kisch 1929,161; Drăganu 1933, 515; Kniezsa 1938,349-350; Iordan 1963, 279-280; Suciu 1967-1968,
1, 222; II, 15, 29,113, 228, 247, 299; Pascu 1971, 82; Ferenezi, Ferenezi 1977, 297-298; Szekely Z. 1985-
1986,197; Frăţilă 1987,114; Binder 1996,272; Busuioc-von Hasselbach 2001,1,264; Ţiplic 2006 b, 118.
peceneg sunt: Pecineagu, vârf în masivul lezer-Păpuşa,776 Pişineaga (vale

lângă Clopotiva),777 Peceneaga, pârâu în masivul Ţarcu (la est de Poiana
Mărului), în Haţeg, şi Pecinişca (sat înglobat în Băile Herculane), în
Banat.778 în Banat, denumirile de tip Beşenova se află în nord-vest, în
timp ce satul Pecinişca este situat în Craina, regiunea de pe valea
Cernei cucerită de Bulgaria. Forma numelui se explică prin influenţa
bulgară, eventual chiar prin instalarea acolo a unor pecenegi veniţi
din Bulgaria, atunci când această zonă a fost cucerită de loniţă. La fel
de interesantă este gruparea celor trei toponime din Banat şi Haţeg.
Ele se află toate la munte, situate pe versantul de nord al masivului
Ţarcu şi respectiv la poalele munţilor Cernei. Surprinde existenţa
tuturor acestor toponime care amintesc o populaţie nomadă în zone
montane, în puncte unde nu se află trecători care puteau fi folosite
pentru atacuri. Cele două toponime din Haţeg se află la o distanţă de
circa 17-18 km între ele. Aceste toponime din Carpaţii Meridionali sunt
relicve ale convieţuirii românilor cu pecenegii într-un habitat mai
puţin obişnuit pentru nomazii turanici. în cazul lor, amintirea
pecenegilor s-a fixat înainte de colonizarea bissenilor de către unguri.
Prin urmare, acolo pecenegii au ajuns pe altă cale, de la sud, şi nu prin
instalarea lor ca grăniceri de către Ungaria. Există, în schimb, un vârf
în Munţii Cindrel care a transmis forma maghiară a numelui:
Beşineu 779 ceea ce confirmă că defileul Oltului a fost supravegheat de
un grup de grăniceri pecenegi. în apropiere se află localitatea
Tălmaciu, al cărui nume a fost pus în legătură cu cel al tribului peceneg
Tolmac.780 Este improbabilă existenţa unui centru de putere peceneg
în Ţara Făgăraşului78', căci chiar în acel teritoriu se afla acea terra a
românilor, voievodatul atestat în documentul din 1222. Toponime
pecenege se cunosc, după cum am văzut, şi în alte zone de frontieră
ale Ungariei. La fel ca în acele zone, cele din Ţara Făgăraşului sunt
moştenite de la pecenegii colonizaţi ca grăniceri.
776 Ferenczi, Ferenczi 1977, 298.

777 Drăganu 1933, 515; Şchiopul 1945,112; Popa 1988,74-75.
778 Suciu 1967-1968, II, 32: Oţa 2002-2003, 224-225, 229, 235.
779 Horedt 1944,442; Horedt 1958,128; Binder 1996, 272.
780 Gockenjan 1972,106; Binder 1996,268; Ţiplic 2004,71.
781 Ţiplic-Crîngaci 2010,104.
O chestiune controversată este cea a atribuirii etnice a

căldărilor de lut lucrate cu mâna sau la roată. Aceste vase au preluat
forma şi funcţia unor vase de fier sau de cupru, folosite de nomazi
pentru prepararea hranei şi care puteau fi purtate agăţatate de şa. In
teritoriile extracarpatice, aceste căldări lucrate la roată pot fi atribuite
pecenegilor, dar şi românilor782. In schimb, pentru Ungaria poate fi
luată în considerare introducerea lor şi de către unguri, deoarece
aceste căldări sunt prea frecvente ca să poată fi atribuite doar
pecenegilor. Varianta lucrată cu mâna a fost vehiculată de către
ungurii din teritoriul culturii Saltovo-Majack din Ucraina. In Ungaria
şi Transilvania, căldările de lut s-au descoperit atât în zone unde este
atestată prezenţa pecenegilor, cât şi în altele, unde nu există toponime
pecenege. De exemplu, există o concentrare în zona bazinului
mijlociu al Mureşului, unde însă nu sunt semnalate toponime
pecenege7®3. Căldările de lut nu constituie un criteriu pentru
delimitarea spaţială şi cronologică a zonelor populate de pecenegi,
fiindcă ele nu au fost folosite doar de către pecenegi, ci şi de către
români şi unguri.
Aşadar, zona de margine de la cotul Oltului din faţa Munţilor
Baraolt şi Munţilor Perşani, care cuprindea defileul Oltului de la
Racoş şi accesul spre pasul Tabla Buţii, a fost apărată de grănicerii
pecenegi, împreună cu secuii care au fost colonizaţi ulterior. Fiind şi
ei grăniceri, pecenegii din sud-estul Transilvaniei vor intra în
convieţuire cu secuii care aveau aceeaşi condiţie militară şi socială,
precum şi o origine etnică înrudită (dacă se admite caracterul tiircic al
secuilor). Organizarea tribală secuiască a conservat denumirea de
spiţă de neam Besenyd în scaunul Sepsi.7®4 Restul văii Oltului, până la
Tălmaciu, adică silva Blacorum et Bissenorum, era alt sector de frontieră,
apărat de români şi pecenegi, iar la vest de defileul Oltului, cetăţile din
Mărginimea Sibiului erau probabil apărate de saşi şi români. Tot
frontul sudic al Transilvaniei a fost treptat inclus într-un sistem
defensiv, cu fortificaţii dispuse în apropierea trecătorilor, în decursul
781 loniţă 2005,72-7J.

,aj Lukâcs 1984,320-330; Takâcs 1986.
784 Gockenjan 1972,132; Szekely Z. 1985-1986,199.
secolelor XIII-XIV.785
Cooperarea tuturor etniilor din Transilvania în apărarea ţării în
faţa atacurilor venite din est în această perioadă de după încheierea
colonizărilor pecenegilor, secuilor şi saşilor, s-a reflectat în cel mai dificil
moment, invazia mongolilor din martie 1241. Regele Bela IV era prevenit
încă din 1239 de posibilitatea unei invazii şi a luat măsuri de consolidare
a frontierei. Potrivit mărturiei din 1241, a cronicarului Albericus Trium
Fontium, regele duo castra contra eos firmavit ultra sylvas, et nemora in
partibus illia fecit indaginari, id est, in plasseta redigi f„a întărit două cetăţi
contra lor în (ţara) ultrasylvană, iar cu copacii din acele părţi a făcut
indagines, adică i-a transformat în garduri”). Aşadar, avem dovada că în
cel puţin două din zonele din spatele trecătorilor din Carpaţii Orientali
s-au efectuat lucrări de fortificare. în plus, regele Bela IV a trimis într-o
expediţie contra tătarilor o oaste comandată de un comes Ultrasilvanus,
care era ori corniţele secuilor însărcinat cu apărarea hotarului de pe
Carpaţii Orientali, ori, aşa cum presupune Tudor Sălăgean, acel
Ladislaus, comes Ultrasilvanus, menţionat într-un document din 1238. El a
pierit într-o luptă în zona Mării de Azov (Contra Tartaros vero misit
comitem Ultrasilvanum, gui in quodam angusto transitu paludum Meotidarum
(...) in illis partibus perisse (...).lS6
După doi ani de la această primă confruntare, corpurile de armată
comandate de Kadan, Biiri şi Bbcek au atacat Transilvania. Din relatările
cronicarilor Tholomeus de Lucea, lohannes Longus de Ypre şi Marino
Sanudo Torsello reiese că trecătorile Carpaţilor au fost apărate în comun
de români (Olaci) şi secui (Siculi). Barajele de lemn de la trecători şi din
adâncime (indagines) au fost distruse. Una dintre căile de ofensivă a fost
trecătoarea Oituz, pe unde s-a pătruns în Ţara Bârsei. Acolo, voievodul
Transilvaniei Pousa a fost învins, la 31 martie 1241. Armata sa venise prea
târziu pentru a întări forţele locale de la frontieră. După aceea, au fost
atacate Sibiul şi Alba. Altă cale de pătrundere a fost pasul Rodna (oraşul
a fost devastat). De acolo, s-a ajuns la Cluj, icir apoi la Oradea. Dincolo de
Tisa, această armată a făcut joncţiunea cu cea a lui Bătu, care venise prin
785 Munteanu Beşliu 1998-1999,122-123,127-129.

786 Albericus, 946; Spinei 2001,193; Sălăgean 2003, 24-25,31, 67; Spinei 2012, 39; Căprăroiu 2014 b,
I. Cuvântul rar plasseta sau piaeeta este dat ca sinonim pentru sepes („gard, împrejmuire"), fiind
explicat ca virgulae simul implexae (pari legaţi între ei). Vezi Du Cange 1886, col. 341 b.
trecătoarea Verecke din Beskizi, calea cea mai uşoară de a ajunge în

Ungaria. Armata Ungariei a fost nimicită în bătălia de la Muhi, pe râul
Sajo (ii aprilie 1241)787.
Frontiera răsăriteană a mai fost apărată de grănicerii secui,
români şi saşi încă o dată, în timpul atacului tătarilor din 1285 care a
afectat Transilvania, după cum aflăm dintr-o scrisoare a lui
Benedictus, pmepositus din Esztergom; Siculi, Olachi et Saxones omnes
vias ipsorum [Tartarorum] cum indaginibus stipaverunt sive giraverunt
(„Secuii, românii şi saşii au blocat sau înconjurat cu prisăci toate căile
acestora”). Este vorba de blocarea retragerii invadatorilor cu ajutorul
prisăcilor care fuseseră refăcute imediat după invazia din 1241788.
Ultima etapă a extinderii regatului Ungariei în Transilvania a
fost anexarea Ţării Maramureşului. Deşi dispune de resurse de sare şi
de aur bogate, depresiunea care cuprinde circa 10.000 kmp a fost
ocolită de acest proces până destul de târziu, din cauza poziţiei sale
periferice, mai greu accesibile. Includerea propriu-zisă a
Maramureşului în regatul Ungariei a fost precedată de o perioadă în
care au avut loc incursiuni pornind din cetatea Ugocsa, precum acea
„vânătoare” a regelui Emerich din anul 1199 petrecută in
Maramorisio129. Aceasta este prima atestare a numelui, a cărui
etimologie rămâne controversată. Nicolae Drăganu considera că el nu
are o formă românească şi că provine dintr-un nume de persoană slav
intrat pe filieră maghiară, derivat din cel al râului Mara790. Cea mai
recentă opinie, a lingvistului Ion Popescu-Sireteanu, aduce
argumente solide pentru derivarea de la un nume de persoană.
787 Armales Frisacenses, 65; lohannes Longus, col. 717 (XLVII, 3); Marino Sanudo, 214 (III, ii);
Sacerdoţeanu 1933, 29-58; Lupaş 1936-1937, 98-100; Hâman 1943,135-147; Bako 1967,117; Panaitescu
P.P. 1969, 263-264; Pascu 1971, 160-162; Gockenjan 1972, 122; Decei 1978, 194-195, 201-206;
Arnibruster 1990,71-74; Papacostea 1993,94-97; Kosztolnyik 1996,137-140,151-179; Spinei 2001,171-
182,201; Kristo 2003,155-156; Sâlăgean 2003,14-19.35-40; Spinei 2006,627-630, 634-642; Curta 2006
b, 409-411; Achim 2008, 95-102; Gonţa 2010. 43-76; Spinei 2012, 26-27; losipescu 2013, 85-90;
Zimonyi 2014,342-345.
788 Benedictus de Esztergom, 419 (nr. 434); lambor 1974, 215-219; Armbruster 1990,79; Papacostea
1993.123-124; Binder 1997,35-36; Spinei 2001,198; Kristo 2003,158-159; Rusu A. 2005,140. 298. 308;
Spinei 2012,32.
789 CD, II, 347; DIR C XI-XIII, 16 (doc. 29); Onciul 1968.1,105-106; lorga 2006, 93; Filipaşcu 1997,
34; Nistor 1941-1942,490; Moga 1.1945,93; Binder 1967 b, 41; Popa 1997,44-45; Hossu 1986,219; Pascu
1989,17; Hossu 1988-1989,364; Hossu 1997,15-16; Hossu 2006,38-43; losipescu 2013, 68.
790 Drăganu 1933,389-392. Vezi şi Binder 1967 b, 39.
Marmoreş, un voievod neatestat documentar, care purta un nume

înrudit cu cel al lui Menumorout {Mărmorot)19'. Prezenţa regelui
undeva în „pădurea regală” din Maramureş, în 1199, trebuie pusă în
legătură cu politica faţă de marele cnezat de Halici, care intrase pentru
scurt timp, în 1188-1189, sub dominaţia Ungariei (regele Bela III l-a
instalat conducător acolo pe fiul său Andrei, viitorul rege). începând
din 1205, regii Ungariei au adoptat titlul fictiv de regi ai Haliciului, iar
Andrei II a făcut mai multe tentative de a dobândi efectiv acest stat,
între altele punându-1 rege pe fiul său Coloman între 1214 şi 1219792.
Acesta este contextul în care, după anul 1188, a început
instalarea autorităţii regatului Ungariei la nord de Someş şi în Ţara
Maramureşului, teritorii a căror ocupare devenise necesară pentru a
se ajunge în marele cnezat de Halici793. în acest nou teritoriu nu s-a
organizat nici un comitat în decursul secolului al XlII-lea, deşi teoretic
el făcea parte din regat. El era denumit district în diverse documente
emise între 1326 şi 1355, deşi în 1303 apare o primă menţiune a unui
comite de Maramureş (şi de Ugocsa): Nicolae Pok, fost voievod al
Transilvaniei (el cumula şi demnităţile de voievod al Transilvaniei şi
comite de Solnoc). în 1270, Nicolae Pok primise ca feudă câteva sate
din Ţara Oaşului (Ovas), teritoriu care intrase deja sub autoritatea
regală, şi care era calea de pătrundere spre Maramureş.794 în
Maramureş au persistat formele de organizare ale românilor localnici,
în cnezatele de vale reunite sub conducerea voievozilor aleşi de către
adunarea cnezilor. Unificarea acestor cnezate (Vişeu, Iza, Mara,
Câmpulung şi altele) într-un singur voievodat maramureşean se
produsese deja înainte de extinderea autorităţii regale maghiare în
aceste părţi. Nucleul a fost cnezatul de pe valea Marei795. Este posibil
ca acest voievodat unitar maramureşean să fi fost condus de un
înaintaş al lui Dragoş, şi ca din acesta să se fi separat prin moştenire
între fraţii Drag, Dragoş de Bedeu şi Giula din cnezatul Marei,
7,1 Popescu-Sireteanu 2001, 25-37.

791 Homan 1940.433; Homan 1943,12-14; Hossu 1997,16-17; Makk 1999,137; Font 2000,177-179; Engel
2011, 83-84,118-119; Bărâny 2012,349-350; Pînzar 2016,42-45.
7,7 Hossu 1997,16; Simon 2002, 266.
79< DIR C XIV, I, 32 (doc. 39); Onciul 1968,1,109; II, 357-358; Moga 1.1945, 93; Binder 1967 b, 43,45;
Pascu 1971,171-172; Cihodaru 1980,122; Popa 1997,196; Pascu 1989,19-21; Pecican 2010,45.
79s Binder 1967 b, 38-39; Popa 1997,183-195.
înainte de 1317796.
Doar trei fortificaţii care ar putea fi atribuite românilor au putut
fi cercetate până acum în Ţara Maramureşului, toate pe valea Izei: la
Cuhea (Bogdan Vodă), Onceşti şi Sărăsău. Fortificaţia de la Cuhea,
reşedinţa lui Bogdan, viitorul domn al Moldovei, era situată pe un
platou de 50x20 m şi apărată de o palisadă. In interior a existat un
turn-locuinţă cu dimensiunile de 9x12 m. în acest caz, este vorba strict
de o reşedinţă voievodală, alături de care exista şi biserica aferentă,
construită în deceniul al patrulea al secolului al XlV-lea. Biserica de la
Cuhea, cu hramul Sfântului Ştefan, era un monument gotic timpuriu
care indică apartenenţa la ritul apusean al celor care au ridicat-o.
Fortificaţia de refugiu de la Onceşti a fost suprapusă de o cetate de
piatră din secolul al XlV-lea, dar se păstrează valul de pământ din
prima fază (plan aproximativ circular cu diametrul de 60 m). Datarea
posibilă este în secolul al XlII-lea. La Sărăsău există o mică fortificaţie
de refugiu (28x23 m), cu val de pământ, palisadă şi şanţ, datată în
secolele XII-XIII.797
Maramureşul era situat dincolo de o linie de prisăci, atestate la
31 decembrie 1271, într-un privilegiu de pescuit acordat de regele
Ştefan V coloniştilor din comitatul Ugocsa (indagines sylvae
Maramorosi)796. Atunci a început efectiv includerea Maramureşului în
regatul Ungariei, prin acordarea de feude rezultate din deposedarea
proprietarilor români. Plecând din Ugocsa în Maramureş, regele
Ştefan V a emis, în 1272, o diplomă (confirmată de Ladislau IV, în 1281)
prin care domeniul Vise din extremitatea de vest a Ţării
Maramureşului era dăruit familiei Hontpâzmâny-Ujhelyi. Acest
domeniu a fost inclus în comitatul Ugocsa, fiindcă nu exista încă un
comitat maramureşean799. Pe urmă, a început şi pătrunderea
coloniştilor germani şi maghiari, care au fondat mai multe aşezări
de-a lungul Tisei, între Hust şi Sighet. Corniţele de Maramureş a
Gherman 1976, 270-274.

m Popa 1971. 602-608; Popa 1997, 217-221; Vizauer 2004, 58-60; Kacso 2015, 247-249, 281-283,
493-494.
CD, V/i, 177; DIR C XIII, II, 145 (doc. 145); Filipaşcu 1997,37; Binder 1967 b, 40; Hossu 1988-1989,
365-366; Pascu 1989,17; Popa 1997,45-46,136-160; Hossu 2006, 50-52.
m CD, V/3, 88; Filipaşcu 1997, 37; Moga 1.1945, 93; Binder 1967 b, 44; Popa 1997, 46; Pascu 1989,
17-18; Hossu 2006,52.
funcţionat în paralel cu instituţia românească a voievodului, şi s-a

observat că, între 1328 şi 1348, nu este menţionat nici un comite.
Demnitatea de comite al Maramureşului a ajuns să fie exercitată şi de
nobili români, din familia Drăgoşeştilor, după 1368.800 în paralel,
supravieţuia instituţia adunării generale a cnezilor din Ţara
Maramureşului, condusă de voievodul românilor. Ea se întrunea la
Sighet. Ţara Maramureşului a păstrat un statut autonom în regatul
Ungariei, sub forma recunoaşterii instituţiei româneşti a
voievodatului, în paralel cu comitatul. Voievodatul a mai rezistat până
la sfârşitul secolului al XlV-lea. Cnezii şi voievozii români au devenit
nobili, integrându-se astfel în structurile regatului Ungariei,
păstrându-şi proprietăţile, dar şi identitatea românească.
*“ Moga 1.1945,93-97,525-538; Brătianu 1980,135; Binder 1967 b, 44-45; Hossu 1988-1989,366; Pascu
1989,19-20,122-123; Popa 1997,46-47,195-197, 201, 231-238; Pecican 2010,45-49.
Capitolul IX.
Extinderea dominaţiei Regatului Ungariei la sud şi
est de Carpaţi
Următoarea etapă a extinderii dominaţiei Ungariei în teritoriile

populate de români a fost anexarea unei zone din Oltenia, în urma
unui conflict cu Bulgaria. Relaţiile dintre Ungaria şi statul fondat de
dinastia Asăneştilor au avut o evoluţie sinuoasă, marcată atât de
condiţionările geopolitice, cât şi de schimbările intervenite în afilierea
bisericească a ţaratului (de la ortodoxie la catolicism şi apoi din nou la
ortodoxie). Alianţa ţarului Borilă cu Andrei II, stabilită în 1214, a fost
consolidată prin căsătoria ţarului loan Asan II cu principesa Anna
Maria, fiica acelui rege, în 1221. Zestrea ei a fost regiunea dintre
Belgrad şi Branicevo, care fusese anterior cedată de Borilă. Relaţiile
s-au deteriorat însă atunci când Bulgaria ameninţa să devină un rival
în dominaţia asupra Cumaniei, unde Ungaria pătrunsese prin
intermediul creării unei episcopii catolice, în 1227 (vezi mai jos). în
1228, o oaste maghiară a atacat din nou Vidinul, fără a-1 cuceri. După
ce, în 1230, loan Asan II a luat în calcul ruperea unirii cu Roma pentru
a putea deveni împărat la Constantinopol, papa Grigore IX l-a
îndemnat pe Andrei II să organizeze o cruciadă pentru apărarea
Imperiului Latin. Aceasta însemna, evident, atacarea Bulgariei, ceea
ce s-a şi întâmplat, în toamna anului 1231, când Ungaria a cotropit acel
teritoriu care fusese dat ca zestre ţarinei. Probabil se urmărea şi
cucerirea Vidinului. Dacă regiunea Belgrad-Branicevo a fost
recuperată la scurt timp de Bulgaria, fiind menţinută până în 1254, în
schimb loan Asan II a pierdut definitiv un teritoriu situat Ia nord de
Dunăre, acea Craină cucerită de loniţă, în 1199. Acţiunea militară a
Ungariei, din 1231-1232, a fost condusă de ducele Bela, asociat la
domnie cu tatăl său Andrei II (viitorul rege Bela IV)801.
801 Bonev 1986, io6j Papacostea 1993,41; Kosztolnyik 1996,97; Dimitrov 1998,134-13S: Curta 2006 b,
387; Achim 2008,76-81; Madgearu 2016, 206-207.
Cel mai important punct al teritoriului luat de la Bulgaria era

cetatea de la Severin. Toponimul Seuerin derivă din slavul sever („nord”),
care a supravieţuit şi în limba română ca substantiv comun până în
secolul al XVI-lea. D. Onciul, urmat de alţi istorici, a arătat că numele se
referă la un punct nordic în raport cu statul bulgar, care a deţinut anterior
acea cetate802. La Tumu Severin, prin cercetări arheologice a fost
descoperită o mică fortificaţie cu plan poligonal, situată în colţul de sud-
vest al fostului castru roman, ale cărui pietre au fost dealtfel refolosite
pentru incinta groasă de 2 m. Edificiul este protejat şi de două şanţuri, iar
în interior se află un turn cu diametrul de 9 m, cu zid gros de 2 până la 2,6
m. într-un puţ s-a descoperit o monedă emisă de loan Asan II, care este
un reper cronologic pentru încetarea folosirii acestui puţ de către
garnizoana cetăţii. Din aceeaşi perioadă datează şi cea mai veche dintre
bisericile de la Severin, cu plan treflat, care are analogii în Bulgaria805.
Dacă fortificaţia a fost construită de către Bulgaria după 1199, ea ar
presupune cu necesitate o bază pe malul opus, căci ea nu putea fi decât
un avanpost, care a primit numele Severin tocmai pentru că era la nord
faţă de altceva. Până în prezent, nu s-a descoperit nimic de felul acesta la
Kostol sau Kladovo.
Rezultatul conflictului din 1231-1232 a fost crearea unei regiuni
de margine a regatului Ungariei, care a preluat numele cetăţii Severin
cucerite de la Bulgaria804. Conducătorul acestei provincii purta titlul
de ban, care fusese adoptat din Croaţia, după ce acest regat a fost
anexat Ungariei, în 1102 (banii Croaţiei aveau calitatea de vice-regi în
regatul Ungariei)805. Andrei II s-a inspirat aşadar din modul de
organizare al Croaţiei (şi al Slavoniei, căci şi aceasta era condusă de
un ban în perioada respectivă), pentru a exprima ambiţia includerii
802 Onciul 1968, II, 64; Şchiopul 1945, 22-26; Brătianu 1993,365-366; Davidescu 1969, 5; loniţă 2005,
32; Rusu A. 2005,475; Achim 2008,83. Derivarea din numele împăratului Septimius Severus este
fantezistă, dar persistă chiar şi în unele lucrări recente (de exemplu Vergatti 2015, 42; Măneanu
2015, 96).
8C) Davidescu 1969,13-23; Davidescu 1985,104; Cantacuzino 2001,106-117,129. 255; loniţă 2005, 50,
128-129; Rusu A. 2005,477-478; Achim 2008, 82-88.
Holban 1981, 57-89 a susţinut că Banatul de Severin a rămas o creaţie efemeră până în 1260,
stăpânit doar intermitent, opinie contrazisă de Achim 2000,161-176 (vezi şi Achim 2008, 82-84).
Datarea, în 1232-1233, mai fusese susţinută de Onciul 1968, I, 225; II, 62-64; lorga 1993, 116 şi
Brătianu 1993,365-366.
80! Fine 1991, 285. Originea cuvântului ban a provocat multe discuţii printre lingvişti şi istorici,
irelevanteînsă pentru tema acestei lucrări.
unui teritoriu cât mai larg în regatul său. Nu a fost creat un nou
comitat, ci s-a adoptat formula unui teritoriu condus de un adjunct al
regelui, într-o zonă de confruntare cu încă puternica Bulgarie. Primul
ban de Severin atestat a fost Luca de Sceurin, la 22 august 1233806.
In ţara Severinului veniseră predicatorii dominicani cândva
între anii 1221 şi 1227. Ei au început convertirea populaţiei la catolicism,
într-o perioadă când biserica bulgară încă mai era unită cu Roma, şi
pe când terra Sceurin menţionată într-un izvor descoperit de Şerban
Turcuş şi reluat de Victor Spinei (Relaţia Sviperti de missionibus
provinciae Hungariae) făcea parte din ţaratul lui loan Asan II, pe atunci
aliat cu Ungaria. Dominicanii ajunşi acolo i-au convertit pe
„schismatici” (ortodocşi) şi „eretici” (bogomili); în 1238, devenise
necesară crearea unei episcopii pentru aceşti noi credincioşi
catolici807. Aşadar, este de acum clar că terra Severin a fost mai întâi un
teritoriu cunoscut cu acest nume încă de pe când se afla în
componenţa Bulgariei, nume păstrat şi după cucerirea din 1232. Acest
teritoriu era fie integrat pe deplin în ţarat, fie avea un statut de
vasalitate, dobândit, aşa cum presupunea D. Onciul, din vremea
ţarului loniţă808.
Banatul de Severin a inclus nu doar zona munţilor Semenicului
şi Almăjului unde se aflau mai multe districte româneşti, ci şi o parte
din Oltenia, imposibil de determinat, cel puţin în primii săi ani. Este
posibil ca valea Motrului să fi reprezentat prima limită de est a
Banatului de Severin. Doar pe baza menţiunii Oltului ca limită a terrei
cedate Cavalerilor loaniţi, în 1247 (vezi mai jos), nu se poate conchide
că Banatul de Severin a avut de la început această întindere, fie ea şi
una preconizată. Nu cunoaştem de fapt nici cât stăpânise exact
Bulgaria la nord de Dunăre înainte de 1232. Fortificaţia de la Severin,
cucerită de la Bulgaria, a devenit un avanpost care proteja o cale de
804 CD. III/2, 348; Hunnuzaki-Densuşianu I. 126 (doc. XCVIII): DIR C XI-XIII, 264 (doc 222);
Holban 1981.55-57; Achim 2008, 82; lusztin 2011, 33. Deşi faptul nu poate Q exclus, nu există vreo
dovadă că Luca ar fi fost „un român trecut în rândul demnitarilor nobili ai regatului maghiar”,
devenit vasal (Ciobotea 2015,46).
807 CD IV/i, 84-86; Hurmuzaki-Densuşianu I, 153-155 (doc. CXV-XXVII); DIR C XI-XIII, 301-302
(doc. 252-254); Acta Honoriilllet Gregarii IX, 300-301 (doc. 224,225); Onciul 1968,1,626; Binder 1968,
631-632; Holban 1981,65-66; Bonev 1986,106-108; Papacostea 1993.70; Turcuş 200t, 298-300; Spinei
2007,151; Achim 2008, 84; Căţoi 2010,194; Ciobotea 2015,47.
808 Onciul 1968,1,418.
acces spre Transilvania (Porţile de Fier - valea Cernei). Ea a fost apoi

înlocuită, cândva pe la sfârşitul secolului al XIITlea, cu una mai mare
(incinta interioară este dreptunghiulară, de 90x45 m). Această nouă
reşedinţă a banului de Severin a funcţionat, cu unele refaceri, până în
1524 (cetatea s-a aflat sub stăpânirea Ţării Româneşti, de pe la
începutul secolului al XlV-lea şi până în 1419, cu excepţia unor
perioade dificil de datat cu exactitate, când a aparţinut Ungariei)809.
Altă cetate ţinând de Banatul de Severin a fost construită în
insula Ostrovul Banului, în amonte faţă de Severin (numele transmite
chiar denumirea funcţiei de ban de Severin). Cetatea construită în
partea de vest a unei foste fortificaţii romane din secolul al Vl-lea are
o formă poligonală, patru turnuri pătrate şi zid de incintă gros de 2,5
până la 2,8 m.8l° Materialele arheologice arată că tot din secolul al
XIITlea datează fortificaţia de la Grădeţ (corn. Izvoru Bârzii, jud.
Mehedinţi), situată la 25 km nord-vest de Turnu-Severin (ea controla
accesul spre valea Cernei). Este vorba de o cetate cu incintă poligonală
de zid, lucrată într-o tehnică mai rudimentară (zid gros de 2 până la 2,5
m făcut din pietre aşezate neuniform şi legate cu mortar mai puţin
rezistent). în interior există un turn cu plan circular, la fel ca la
Severin, care, conform lui A. A. Rusu., ar putea fi o capelă. Fortificaţia
a avut două faze (în a doua a fost îngustată poarta şi s-a adăugat un
bastion)811. în zonă s-au păstrat tradiţii despre o luptă comună a
românilor şi ungurilor împotriva tătarilor, în cursul cărora fortificaţia
ar fi fost distrusă812. Dacă acordăm credibilitate acestei tradiţii, se
poate presupune că fortificaţia de la Grădeţ a aparţinut Banatului de
Severin, ale cărui forţe militare erau alcătuite şi din trupele
comandate de cnezii români din teritoriul inclus în această provincie
de graniţă a Ungariei.
Este imposibilă identificarea fortificaţiei de la Grădeţ cu acel
809 Onciul 1968,1, 624-625; II, 64-65; Binder 1968, 632, 635; Davidescu 1969, 5-14; Florescu, Pleşia
1971, 3; losipescu 1980, 63-67; Holban 1981, 126-147; Stîngă 1996, 149-154; Diaconescu 1998, 17-19;
Cantacuzino 2001,106-117; loniţă 2005, 50,129; Rusu A. 2005, 480-486; Măneanu 2015, 93-94,100-
101; Vergatti 2015,43-44-
810 Davidescu 1969,32-35; Cantacuzino 2001,137-139.
8" Davidescu 1969, 26-32; Davidescu 1978,114-123; Davidescu 1985,105-106; Cantacuzino 2001,132-
137; loniţă 2005.50-51.133; Rusu A, 2005, 214,479.
8,2 Dimitrescu 1882,168.
castrum Guren menţionat într-un document din 1329, referitor la

faptele de arme ale castelanului Dionisie de la Mehadia săvârşite în
1323 în Bulgaria813. Amplasarea acestuia la Gornjak (Gornjacka
Klisura), în zona defileului Zdrelo de pe râul Mlava din Serbia actuală,
a fost clarificată de Maria Holban8'4. Nu există temeiuri pentru
atribuirea fortificaţiilor de la Severin (cea poligonală) şi de la Grădeţ
unei formaţiuni politice româneşti independente, anterioare statului
Ţara Românească, o aşa-numită Ţară a Severinului, peste care s-a
suprapus provincia de graniţă creată de Ungaria815. Presupunerea că
fortificaţia poligonală de la Severin a aparţinut unui „organism militar
al populaţiei româneşti” nu poate explica numele Severin. Mişu
Davidescu, sesizând această dificultate, a susţinut că numele a fost dat
mai devreme, în secolele IX-X, când Bulgaria a deţinut teritorii la nord
de Dunăre, şi că numele a fost apoi moştenit de românii localnici816.
Problema este că nu se cunoaşte nici o fortificaţie din acea perioadă în
locul respectiv, astfel că numele nu poate proveni decât din secolul al
XlII-lea, din vremea dominaţiei ţaratului româno-bulgar, care avea şi
capacitatea şi interesul de a se păzi de atacurile Ungariei venite pe
valea Cernei.
In schimb, o asemenea formaţiune politică românească sub
hegemonia Bulgariei a putut exista la est de Olt, în zona fortificaţiei de
la Cetăţeni. In spaţiul schitului de pe vârful „Cetăţuia lui Negru Vodă"
se află o fortificaţie care a reutilizat zidul unei cetăţi dacice, prin
refacerea sa cu mortar. La poalele dealului s-a descoperit o aşezare din
secolele XIII-XIV, care include şi o biserică de tip sală, care avea decor
interior şi probabil şi exterior, cu frescă bizantină. Biserica, similară
cu cele de la Tărnovo din aceeaşi vreme, a fost construită aproximativ
la sfârşitul secolului al Xll-lea şi începutul secolului al XlII-lea8'7.
Fortificaţia şi edificiul de cult demonstrează că la Cetăţeni a fiinţat o
reşedinţă voievodală românească, începând de pe la 1200, adică din
Bl} Rusu A. 2005,476 (idee preluată de la Păi Engel).

“''i Holban 1981, 98-100. Acceptat de Achim 2008, 273.
8|s lorga 1993,10°: Davidescu 1985,106-108; Brezeanu 1999, 218-219; Ciobotea 2015,45-49; Vergatti
2015.43, 53.
8,4 Davidescu 1985,107.
8,7 Chiţescu, Sion, Cristocea 1983,51-77; Chiţescu 1992,85-90; Chihaia 1998,1,260-277; Cantacuzino
2001,156-161,167-175; Căţoi 2010,180,186.
perioada când Bulgaria deţinea un teritoriu la nord de Dunăre.

Voievozii de la Cetăţeni, stăpânind într-o regiune situată între
Ungaria, Cumania şi Bulgaria, au căutat protecţia ţarului de la sud de
Dunăre. O mărturie a controlului exercitat de Ungaria în vestul
Olteniei (bazinul Motrului) este tezaurul monetar de la Filiaşi (jud.
Dolj), compus din 54 de monede occidentale din secolele XII-XIII, cu
ultimele piese emise înainte de 1241, când a fost ascuns din cauza
invaziei mongolilor8'8. Tezaurul poate fi atribuit unui cavaler aflat în
slujba Ungariei. Există, pe de altă parte, descoperiri de monede
maghiare din secolele XII-XIII nu numai la Severin, ci şi în alte
localităţi din Oltenia (Viespeşti, Orlea, Scorniceşti, Brâncoveni)8'9.
Nu este clar cât de eficientă a fost crearea acestei zone de
margine a Ungariei şi cât a putut ea contribui la apărarea liniei
Dunării, atâta vreme cât Bulgaria rămânea cea mai mare putere
regională. După menţiunea lui Luca din 1233, abia într-un document
din 21 martie 1240 mai apare un ban de Severin, Oslu, al cărui nume se
regăseşte în toponimia din Mehedinţi şi Gorj (Oslea, trei munţi şi o
vale)820. Viorel Achim presupunea că a existat un atac al Bulgariei
asupra Banatului de Severin în 1236, pe baza unei informaţii cuprinse
într-o scrisoare a lui Bela IV din 7 iunie 1238, referitoare la o recentă
depopulate a acelui teritoriu care aparţinuse Bulgariei, urmată de o
sporire a numărului credincioşilor catolici {circa partes Bulgarie in terra,
que Zeuren nominatur, que dudum fuerat desolata, populi multitudo
supercreverit)?2' Interpretarea este discutabilă, căci sursa se poate
referi la simple mişcări de populaţie de pe un mal pe altul al Dunării
provocate tocmai de instalarea dominaţiei Ungariei în Craina nord-
dunăreană şi în vestul Olteniei. în acest context, populi înseamnă o
comunitate de credincioşi catolici pentru care regele cerea stabilirea
unei eparhii (pentru acest sens al cuvântului, vezi mai jos documentul
s,a Panaitescu P.P. 1969,270; Oberlander-Tâmoveanu 2003,179.

819 Oberlander-Tâmoveanu 2003,177-178.
8,0 CD, rV/3,550; Hurmuzald-Densuşianu 1,186 (doc. CXLI); DIR C XI-XIII, 320 (doc. 267); Hasdeu
1976,693; Holban 1981, 69,72; Achim 2008, 84,100,102; Măneanu 2015, 95.
8,1 CD, IV/i, III; Hurmuzald-Densuşianu I, 183 (doc. CXL); DIR C XI-XIII, 314 (doc. 262); Acta
Honorii III et Gregarii IX, 326 (doc. 248); Achim 2008,92.0 rebeliune sprijinită de Bulgaria, în 1233
şi o campanie de revanşă, în 1234 sunt admise de Holban 1981, 61-65 Şi Turcuş 2001, 300-301. în
schimb, Onciul 1968, II, 47 interpreta desolata ca un teritoriu neorganizat, în afara regatului
Ungariei.
din 14 noiembrie 1234). Acei noi credincioşi pentru care, în 1238,

devenise necesară crearea unei eparhii puteau fî şi refugiaţi din
Bulgaria, care s-au opus revenirii la ortodoxie, decise de loan Asan II
în 1235. Se impunea, deci, consolidarea prezenţei catolice în Banatul
de Severin, precum şi în Cumania. Mişcările de populaţie de la nord
la sud de Dunăre şi invers au fost determinate de reorientarea
Bulgariei spre ortodoxie.
A intervenit însă, apoi, invazia mongolilor din 1241, care a
spulberat pentru o vreme ambiţiile regatului Ungariei de extindere a
dominaţiei în Oltenia. Armatele lui Kadan au continuat să opereze în
anul 1242 în Croaţia, Bosnia, Serbia şi Bulgaria, iar Bulgaria a fost silită
să plătească tribut Hoardei de Aur, acel hanat care a inclus şi fosta
Cumanie822. Hanii Bătu şi Kadan s-au retras la nord de Dunăre cu
hoardele lor, pentru că marele han Ogodai murise la ii decembrie 1241,
la Karakorum, în Mongolia. Bătu, care era fiul lui Jochi (fiul cel mare
al lui Genkis-han), urma să participe la luarea deciziei asupra
succcesiunii, dar din cauza ostilităţii dintre el şi Giiyiik (favoritul
văduvei marelui han, Tbrăgănă), el nu a mai mers la quriltai (adunarea
electivă a hanilor). El a rămas să conducă teritoriul care includea şi
fostul hanat al cumanilor (Kipcak). De fapt, cumanii şi alte populaţii
tiircice au devenit componenta principală a banatului său întins între
gurile Dunării şi mijlocul Siberiei, cunoscut sub numele de Hoarda de
Aur, şi care avea capitala la Sarai, pe Volga823. Recent, s-a oferit şi altă
explicaţie pentru retragerea mongolilor din ţările cucerite în 1241-1242:
temperaturile ridicate din acea iarnă au provocat inundaţii, mlaştini
şi reducerea zonelor de păşunat pentru cai, astfel încât imensa armată
nu se mai putea hrăni şi deplasa cu eficacitate.824
Nu este clar dacă banatul, creat în 1232, mai fiinţa efectiv, cu ce
forţe şi în ce teritoriu. Acel ban de Severin, Ştefan Csâk, menţionat în
1243825 avea reşedinţa probabil mai în interior, de exemplu la
811 Homan 1943, 152-153; Sacerdoţeanu 1933, 60-65: Decei 1978, 206; Kosztolnyik 1996, 183: Curta
2006 b, 412; Korobeinikov 2008,392; Achim 2008,104; Zimonyi 2014,344-346.
8,3 Grecov, lacubovschi 1953, 59-68; Spinei 2006, 648, 664, 666.
824 Biintgen, Di Cosmo 2016.
8,5 Wenzel, Codex, VII, 133 (doc 87): Hurmuzaki-Densuşianu I, 214 (doc. CLXV); Holban 1981, 73;
Achim 2008,106,121; Ciobotea 2015,48.
Orşova826. Teritoriul său s-a aflat în calea atacurilor tătare, din 1242, şi
nu există motive de a pune la îndoială veridicitatea tradiţiei despre
luptele cu tătarii de la cetatea Grădeţ. Aceasta nu înseamnă însă că se
poate vorbi şi de o extindere a dominaţiei Hoardei de Aur, în aceşti
primi ani după 1242, în teritoriul de la vest de Olt. Probabil tocmai
eşecul acestei prime forme de control asupra Olteniei a fost motivul
pentru care s-a încercat refacerea dominaţiei regatului Ungariei sub
altă formă, prin chemarea Cavalerilor loaniţi (cunoscuţi şi cu numele
de hospitalieri). Ei trebuiau să se preocupe de repopularea şi apărarea
unei regiuni pustiite de tătari. Prin privilegiul acordat de către regele
Bela IV, la 2 iunie 1247 (cunoscut doar prin transcrierea din bula
papală, din 20 iulie 1250), li se permitea acestora să se instaleze şi să
obţină venituri din terra Zeurin, întinsă până la râul Olt, şi în care erau
incluse cnezatele lui loan şi Farcaş. Se excepta acea terra Lytua care
aparţinea voievodului românilor Litovoi (Lytuoy), cu condiţia ca
Litovoi să cedeze cavalerilor jumătate din venituri şi să participe
alături de ei la război. Prevederea nu se aplica părţii din terra lui
Litovoi care se afla în Haţeg (terra Harszoc) şi care ceda veniturile tot
regelui. Haţegul rămânea sub stăpânirea lui Litovoi. Regele mai
acorda cavalerilor şi Cumania, adică un teritoriu de la est de Olt ale
cărui limite nu pot fi precizate. Cumania nu era stăpânită de Ungaria,
ci doar revendicată. Ea era în realitate supusă tătarilor. Şi în acest caz
era precizată o excepţie: terra lui Seneslau, alt voievod român, lăsată
în stăpânirea acestuia, tot cu cedarea a jumătate din veniturile
datorate regelui827.
S-au exprimat unele dubii asupra prezenţei efective a
cavalerilor ioaniţi în terra Severin (analiza diplomei arată cum cavalerii
urmau să apere interesele politice ale Ungariei, nu să lupte contra
păgânilor; de aceea, s-a presupus că ei nu au acceptat donaţia)828. Mai
826 Măneanu 2015, 95.

827 Hurmuzaki-Densuşianu I, 250 (doc. CXCIII); DIR C XI-XIII, 329-333 (doc. 285): DRH D, I, 21-27
(doc. 10); Lukinich, Galdi 1941, 20-22 (doc. 9); Onciul 1968,1, 344-348, 418-419, 627-631; lorga 1993,
104-105; Donat 1975, 281-282, 285-286; losipescu 1980, 41-43; Holban 1981, 74-85; Papacostea 1993,
61-62, 79-82, 138-140; Kosztolnyik 1996, 210-211; Diaconescu 1998, 9, n-i2; Turcuş 2001, 240-242;
Kristo 2003,158; Achim 2008,131-135; Pop, Şipoş 2009, 79-81,146-154; Pop 2009,103-105; Sălăgean
2009,115-116; Căţoi 2010,197-203; losipescu 2013, 92-93; Pop 2017,329-330.
8,8 Turcuş 2001, 233-242.
mult, Silviu Dragomir a încercat să demonstreze că însăşi diploma

este un fals, făcut de un iezuit maghiar după tratatul de pace de la
Karlowitz, din 1699, pentru a legitima viitoarele cuceriri ale Austriei
prin dreptul istoric conferit de această apartenenţă a Olteniei la
Ungaria. Lucrarea lui S. Dragomir, rămasă în manuscris, a fost editată
de Sorin Şipoş şi loan Aurel Pop, care au ajuns la concluzia că
documentul este totuşi autentic, iar critica sa, deşi aparent
convingătoare, este nefondată829. Există, de fapt, şi o mărturie despre
participarea Cavalerilor loaniţi la apărarea Ungariei. Este vorba de o
scrisoare a regelui Bela IV către papa Innocentius IV, datată de
istoricii mai vechi în 1250, dar emisă cu adevărat Ia ii noiembrie 1247,
în care papa era rugat să mobilizeze creştinătatea pentru a apăra
Ungaria de viitoarele atacuri ale tătarilor. în acest context, Bela IV
arăta că doar loaniţii au făcut ceva concret: „la cererea noastră au
apucat de curând armele împotriva păgânilor şi schismaticilor întru
apărarea regatului nostru şi a credinţei creştine şi pe care în parte
i-am şi aşezat într-un ţinut mai primejduit şi anume în vecinătatea
cumanilor de dincolo de Dunăre şi a bulgarilor, prin care ţinut în
vremea năvălirii în regatul nostru a pătruns la noi oastea tătarilor şi
din care loc avem de gând şi nădăjduim că, dacă Dumnezeu va ajuta
lucrarea noastră şi a numiţilor fraţi şi scaunul apostolic va binevoi să
dăruiască acelora sprijinul său, vom putea să întindem prin ei
mlădiţele credinţei catolice de-a lungul Dunării până la Marea
Constantinopolitană şi astfel vom putea aduce imperiului României
şi chiar pământului sfânt folositoare ajutoare. Iar parte din ei i-am
aşezat în mijlocul regatului nostru, la apărarea cetăţilor, întrucât
poporul nostru s-a arătat nedeprins cu aşa ceva, cetăţi pe care punem
să fie ridicate lângă Dunăre”.830
Apelul acesta disperat arată că regele nu pierduse din vedere
planul extinderii dominaţiei Ungariei de-a lungul Dunării nici măcar
după apariţia Hoardei de Aur. Aceasta însemna o confruntare cu
819 Pop, Şipoş 2009,101-209.

830 CD lV/2, 221-222; Hurmuzaki-Densuşianu I, 261 (doc. CXCIX); DIR C XI-XIII, 346 (doc. 296);
lorga 1993,104-ioâ; Holban 1981,76-78,82-84; Dimitrov 1998,155; Pippidi 1996, iio-iii; Turcuş 2001,
238-242; Sălăgean 2003,91-92,98; Hunyadi 2004,42-43; Achim 2008,88,128-130,136-137; Pop, Şipoş
2009, 117; Bârâny 2012, 353; losipescu 2013, 95-96; Măneanu 2015, 97-98. Datarea corectă a fost
indicată de Viorel Achim.
Bulgaria, iar Cavalerii loaniţi erau în acel moment instrumentul cel

mai eficace al ofensivei. Documentul, a cărui autenticitate este acum
certă, este şi singura confirmare a scurtei prezenţe a ordinului în terra
Severin, deşi această zonă de margine a regatului Ungariei nu este
numită ca atare. Doar pe acolo se putea înainta pe Dunăre spre Marea
Neagră. Evenimentele care au urmat imediat după acordarea donaţiei
au făcut şi mai necesară acţiunea Ungariei, deoarece în august 1247
Bulgaria şi Imperiul de la Niceea au cucerit părţi ale Imperiului Latin
de la Constantinopol.831 Astfel, politica ostilă Ungariei faţă de Bulgaria
sprijinită pe puterea militară a loaniţilor era impusă de constituirea
unei coaliţii ortodoxe care ameninţa să elimine Imperiul Latin,
loaniţii au luat parte la un atac contra Bulgariei, la care face aluzie
scrisoarea din 11 noiembrie 1247: Bulgarorum et Boznensium hereticorum
a parte meridiei, contra quos etiam ad presens per nostrum exercitam
dimicamur („dinspre miazăzi de ereticii bulgari şi bosnieci, împotriva
cărora şi în clipa de faţă luptăm cu oastea noastră”)832. Prin urmare,
acest ordin călugăresc urma să servească de fapt interesele politico-
militare ale Ungariei, respectiv expansiunea în direcţia Dunării de Jos.
El era în raporturi clare de vasalitate faţă de rege, fiindcă se specifică
formula definitorie a acestei relaţii, auxilium et consilium^33.
Actul de donaţie din 1247 este important şi pentru cunoaşterea
regiunii populate de români, care era vizată de politica expansionistă
a acestui rege. El a menţionat patru structuri politice aflate în
raporturi diferite faţă de regatul Ungariei. Mai întâi, terra Severin, care
era considerată parte integrantă a regatului, chiar dacă urma să fie
cedată spre apărare Cavalerilor loaniţi. Printre demnitarii martori ai
donaţiei nu se număra nici un ban de Severin, ceea ce ar însemna că
acest tip de conducere fusese abandonat ori suspendat. In cuprinsul
acestei terra persistau însă unele forme de autonomie ale populaţiei
româneşti (cnezatele lui loan şi Farcaş), care aveau probabil o poziţie
similară districtelor româneşti din Banat, Crişana şi Transilvania. A
doua structură era voievodatul lui Litovoi, situat în partea de nord a
8,1 Madgearu 2016, 238.

8îl CD IV/2, 219; Hurmuzaki-Densuşianu I, 260 (doc. CXCIX); DIR C XI-XIII, 344 (doc. 296).
s” Pippidi 1996, iio-iii; Brezeanu 1999,219; Şerban 2000,102-104; Pop, Şipoş 2009, 91-93.
Olteniei, dar şi în Haţeg. In spaţiul românesc, numele Litovoi este cel

mai frecvent atestat în Haţeg, adică acolo unde stăpânea acel Litovoi
din 1247834. Litovoi era un conducător român aflat în relaţii de
vasalitate cu regele Ungariei. O situaţie similară avea voievodatul
condus de Seneslau835, de la est de Olt, cu reşedinţa cel mai probabil
la Curtea de Argeş. In fine, Cumania era al patrulea teritoriu amintit
în document. Asupra acestuia, Bela IV nu putea decât să emită
pretenţii. Cavalerii loaniţi aveau de fapt misiunea de a extinde
dominaţia Ungariei în Cumania, adică în teritoriile care pe atunci
fuseseră luate în stăpânire de tătari (Câmpia Munteniei).
Ţările lui Litovoi şi Seneslau erau legate de munţi, iar cel dintâi
stăpânea şi la nord de ei, în Haţeg. Zonele submontane au facilitat
dezvoltarea formelor de organizare politico-militară autohtone, iar în
acea perioadă câmpia redevenise nesigură. După cum aprecia şi Ion
Conea, „primele formaţiuni statale care apar în cadrul unei societăţi
omeneşti pe o anumită treaptă de dezvoltare a relaţiilor de producţie,
nu apar total indiferente la condiţiile naturale, geografice, ale
teritoriului dat, ci ele apar ca manifestând oarecum preferinţă pentru
zonele de contact între regiuni geografice deosebite, care vin, fiecare,
cu relieful lor propriu, cu resursele lor naturale, de sol şi subsol
proprii, şi care oferă în plus (unele din ele sunt mai înalte şi mai
fragmentate), în perioadele tulburi, de nesiguranţă a vieţii, condiţii de
linişte şi de adăpost, pe care nu le poate oferi largul deschis al
regiunilor geografice dintr-o bucată, monotone. Aşa trebuie să ne
explicăm şi faptul că primele noastre mici formaţii statale feudale,
atestate documentar în secolul al XlII-lea în partea de sud a
teritoriului ţării, apar legate de Carpaţii Meridionali, mai bine-zis de
zonele de contact subcarpatice, în care-şi dau întâlnire: munţii
propriu-zişi, depresiunile de sub "straşina" lor, dealurile care
mărginesc depresiunile dinspre partea opusă munţilor, aceste zone,
fertile şi ferite (relativ) de invaziile de la şes, au favorizat şi grăbit, în
cadrul lor, cum am mai spus, cristalizarea mai de timpuriu decât în
Conea 1935.173-175; Popa 1988,85,87.92, 96, 97; Pop 2017,333.

835 După Decei 1978, 206, forma corectă a acestui nume înregistrat de cancelaria maghiară era
Sănislav (Stanislav).
şesurile expuse migraţiilor, a relaţiilor de producţie feudale şi deci, a

primelor formaţii politice în această parte a ţării. Din diploma
loaniţilor reiese, de altfel, destul de limpede că şi voevodatul lui
Litovoi, şi cnezatele lui Ion şi Farcaş, şi voevodatul lui Seneslau, erau
sus spre munte, pe poalele acestuia şi în depresiunile de sub aceste
poale. Numai că, nu numai la poalele şi pe versantul sudic al
Carpaţilor Meridionali se întindeau aceste cnezate şi voevodate, ci ele
- pentru voevodatul lui Litovoi ne asigură de acest lucru chiar diploma
loaniţilor însăşi - acopereau toţi munţii din dreptul lor; ba încă - în
plus - şi unele părţi joase de sub versantul lor nordic (exact adică, ca şi
sub cel sudic)”836.
In regiunea de câmpie a Olteniei se afla doar terra Severin, care
includea cnezatele lui loan şi Farcaş. Satele Fărcaş, Fărcăşeşti şi
Fărcaşele din judeţele Dolj, Gorj şi Olt au transmis amintirea cnezului
Farcaş. Este remarcabil că toate localităţile de la sud şi est de Carpaţi
care au nume derivate din Farcaş se află concentrate într-o mică zonă
din Oltenia, în preajma Craiovei (cu excepţia unui sat din judeţul
Iaşi)837. De aceea, nu poate fi acceptată amplasarea lui Farcaş în
Vâlcea, pe baza etimologiei numelui judeţului (se consideră de către
mai mulţi autori că Vâlcea derivă din slavul vlk („lup”), iar farkas
înseamnă tot „lup” în maghiară)838. Teritoriul viitorului judeţ Vâlcea
(atestat pentru prima oară în 1392) aparţinea voievodatului lui Litovoi,
situat în partea de nord a Olteniei. Purtarea unui nume de origine
maghiară de către un cneaz român din Oltenia pare să indice
traducerea unui nume românesc, adică Lupu, petrecută după ce
acesta a devenit dependent de banul de Severin839. Pe de altă parte,
toponimele legate de numele lui Farcaş probează existenţa persoanei
8,4 Conea 1960,37.

S7J Vezi şi Donat 1975, 282. Există şi alte toponime şi hidronime de origine maghiară în Oltenia,
provenite din perioada extinderii dominaţiei regatului Ungariei in această regiune după 1232;
Chischilău (în Ioc. Zăval), Tencănău, Otăsău (Donat 1934,17); Vădastra, derivat din uadăszter „loc
de vânat”, cu referire Ia locurile regale de vânătoare (Moldovanu 2009-2010, 23); Almaj,
Amaradia, Arpadia, Boroşeşti, Orlea ş.a. (Mikecs 1943, 253-256).
8îB lorga 1993, 105; Pascu 1986, 388; Papacostea 1993, 139; Simon 2002, 312; Djuvara 2on, 51:
Căprăroiu 2014 a, 229.
8J9 Alt cneaz „Lupu” apare cu numele slavizat Vălcan, moştenit de toponimele Curtea lui Vălcan
(la Bumbeşti) şi Vălcan (trecătoarea). Vezi Căprăroiu 2014 a, 227 (care sugerează chiar eventuala
identitate cu Farcaş, din 1247).
menţionate în diploma din 1247.

Litovoi şi Seneslau erau datori să-i ajute pe Cavalerii loaniţi cu
forţele lor armate {cum apparatu suo bellicd). Ajutorul dat se înscria în
cadrul obligaţiilor de auxilium specifice relaţiilor de vasalitate. Aceasta
înseamnă că micile voievodate româneşti dispuneau de o forţă
militară permanentă, acei maiores terrae, care erau proprietari de sate.
Expresia apparatus bellicus folosită în diplomă nu se poate referi la o
oaste ţărănească, ea desemnând în mod strict militarii profesionişti
(curtenii). Stratificarea socială este confirmată de constituirea unor
tezaure monetare, precum cel de la Balş (jud. Olt), compus din 1763
monede de bronz bizantine şi bulgare, emise între 1185 şi 1254840. El a
fost constituit de către un şef local, poate român, poate cuman, şi
indică o acumulare desfăşurată de-a lungul a circa trei generaţii.
Tezaurul s-a descoperit într-o zonă de concentrare a hidronimelor şi
toponimelor de origine pecenego-cumană®41. Atunci când Bărbat
(fratele lui Litovoi al doilea) va fi luat prizonier în 1279, pentru el se va
plăti o răscumpărare considerabilă®42, ceea ce demonstrează iarăşi
bogăţia acumulată de fruntaşii locali. Este posibil ca Litovoi să fi
exploatat ocnele din Vâlcea. Presupunerea că el ar fi avut reşedinţa la
Râmnicu-Vâlcea®43 este demnă de luat în considerare. Pe acolo trecea
drumul Oltului, pe care urcau spre Transilvania carele cu peşte sărat
scos din bălţile Dunării. Acest trafic în două direcţii al peştelui şi al
sării putea asigura venituri importante.
O chestiune controversată, de care depinde şi delimitarea
teritoriului cedat cavalerilor loaniţi, este localizarea iazurilor de la
Cheley, identificate de obicei cu bălţile din zona localităţii cu acest
nume, actualmente inclusă în oraşul Corabia (acolo unde s-a aflat
cetatea romană Sucidava)®44. Acolo s-a construit, cândva în primele
decenii ale secolului al XlV-lea, o fortificaţie care a refolosit o parte
840 Oberlăjider-Tâmoveanu 1997, 140-144; Oberlănder-Tâmoveanu 2003, 99. 102, 104, 106, 107,
III, 112.
841 Gonea, Donat 1958,155.
841 Hurmuzald, Densuşianu I, 454-455 (doc. CCCLXVI); Lukinich, Galdi 1941,30 (doc. 16); DIRC
XIII, II, 272 (doc. 309); DRH D, I, 31, 33 (doc 13); Onciul 1968, I, 354, 631; lorga 1993, 115:
Sacerdoţeanu 1957, 27-43: losipescu 1980, 49: Papacostea 1993, 142; Achim 2008, 209: Pop 2009,
105; Sălăgean 2009,117-119; Sălăgean 2016,127: Pop 2017,331.
84> Florescu, Pleşia 1971,3-4; Filipescu 1998, 252.
844 lorga 1993,105; Giurescu 1977,141-143; Diaconescu 1998,13; Achim 2008, 85.
din ruinele fostei Sucidave, dar aceasta a aparţinut voievodatului

românesc845. Ea nu are nici o legătură cu o eventuală luare în stăpânire
a Celeiului de către loaniţi. Geograful Ion Gonea a propus însă altă
localizare, la Celeiu, jud. Gorj, în apropiere de Baia de Aramă846.
Aceste pisdnae (denumite râmnice în limba română medievală) erau
amenajări artificiale, care ar fi fost inutile la Dunăre847. Totuşi,
identificarea toponimului Cheley cu Celeiul de la Dunăre este
plauzibilă, deoarece întinderea terrei Severin până la gura Oltului este
probată de unele dintre toponimele de origine maghiară menţionate
mai sus (Orlea, Chischilău, Tencănău, Vădastra), precum şi de cele
derivate din numele Farcaş. Oltul era un hotar natural firesc pentru
acestă terra. In alt studiu, I. Gonea contesta posibilitatea extinderii
teritoriului donat loaniţilor şi în câmpie, până la Dunăre, deoarece
aceasta nu ar fi fost cu putinţă la doar şase ani după invazia
mongolilor. în concepţia sa, doar partea de sub munte a Olteniei ar fi
făcut obiectul donaţiei848. Totuşi, toponimele care transmit amintirea
lui Farcaş sunt argumente indubitabile pentru întinderea teritoriului
până în zona de câmpie, la fel ca şi menţionarea Celeiului.
Crearea Banatului de Severin a fost doar una dintre
componentele unei politici mai ample de expansiune a Regatului
Ungariei la sud şi est de Carpaţi, sprijinită atât pe forţele militare
proprii, cât şi pe acţiunea misionară a papalităţii, exercitată mai întâi
prin teutoni, iar apoi prin convertirile făcute de membrii ordinului
dominican în Cumania. Această ofensivă deopotrivă politico-militară
şi religioasă s-a produs în decurs de circa două decenii, într-o perioadă
când Ungaria se confrunta pentru supremaţie la Dunărea de Jos cu
altă putere creştină. Bulgaria, dar şi cu cumanii, al căror stat de tip
nomad intrase în declin după 1223. Cumanii au fost zdrobiţi de primul
val al mongolilor pătrunşi în Europa, în bătălia de la Kalka (la nord de
845 Toropu, Tătulea 1987, 195-197, 202-208, 227-228: Cantacuzino 2001, 40, 48. 98-100;
loniţă 2005,52.
846 Toponimele Baia din Oltenia şi Moldova derivă din cuvântul maghiar hănya, care înseamnă
„mină”, formate în perioada când zonele respective s-au aflat sub dominaţia regatului Ungariei,
interesat şi de exploatarea acestor resurse minerale.
847 Gonea 1938.53-83. Ideea a fost acceptată ca posibilă de Simon 2002,312.
848 Gonea 1960, 39.
Marea de Azov), din 31 mai 1223®49, iar unii dintre cei care au scăpat au
năvălit spre Dunăre (atunci au fost ascunse tezaurele monetare de la
Deduleşti, Bucureşti-Ciurel, Buzău, Tulcea, Tuzla şi Silistra)850.
Pentru Ungaria, conjunctura era favorabilă, căci Cumania putea
deveni un teritoriu de expansiune, dar şi de competiţie cu Bulgaria.
Convertirea cumanilor păgâni a fost mijlocul prin care Ungaria
şi-a asigurat dominaţia asupra unor teritorii de la est şi sud de Carpaţi,
începând din 1227. Responsabili de această acţiune au fost călugării
dominicani {Ordo fratrum Praedicatorum), cei care se ocupaseră şi de
convertirea populaţiei din terra Severin. De acolo, ei au plecat în
Cumania, unde, în 1227, conducătorul Bortz a acceptat să se creştineze
împreună cu supuşii săi (el a venit în acest scop în Transilvania cu
2000 de cumani). El căuta protecţia Ungariei. în teritoriul stăpânit de
Bortz s-a înfiinţat în 1228 episcopia catolică a Cumaniei, condusă de
Theodoric. Ea avea dublul scop de a creştina pe cumani şi de a facilita
expansiunea Ungariei în afara arcului carpatic. Creştinarea
cumanilor în rit latin era de natură a consolida blocul catolic în estul
Europei. Este falsă însă ideea subordonării episcopiei cumanilor faţă
de arhiepiscopia de Esztergom. Ea depindea direct de Roma. Chiar şi
aşa, Cumania a devenit o provincie de graniţă a Ungariei, la fel ca
Banatul de Severin, dar de dimensiuni mai mari, şi condusă de către
hanii cumani. începând din 1236, regii Ungariei au preluat şi titlul de
rege al Cumaniei, care se referea la întregul teritoriu de la sud şi est de
Carpaţi populat de cumani851.
Prima etapă a vieţii episcopiei cumanilor a fost scurtă: până la
invazia mongolă din 1241. Nu se cunosc cu exactitate limitele
teritoriului de jurisdicţie, dar acesta includea cu siguranţă centrul şi
sudul Moldovei până la Şiret, precum şi Muntenia, probabil până la
Buzău, eventual până la Olt. Sediul episcopului se afla undeva pe
845 Spinei 2006,436; Spinei 2007,146-147; Spinei 2009,149-151,597; Zimonyi 2014,326-327.

850 Oberlănder-Tâmoveanu 1992,89-92.
851 Hurmuzaki-Densuşianu 1,102,112 (doc. LXXVII, LXXXVII); DIR C XI-XIII, 228, 235 (doc. 185,
193): DRH D, 1,14-15 (doc. 6); Albericus, 920,921; Rosetti 1905,273-275; lorga 1993.98-99; Giurescu,
Giurescu 1975, 212, 244; Holban 1981,51-53; Sibiescu 1983, 297-299; Bonev 1986,104-105; Papacostea
1993, 66-69; Baker 1996, 65-66; Binder 1997, 34; Turcuş 2001, 292-296; Kristo 2003. 154; Sâlăgean
2003, 22-23; Solomon 2004, 88-89; Spinei 2007, 151-155, i6o-i6i; Achim 2008, 56-63; Spinei 2009,
154-155; losipescu 2013,74-76; Mihalache 2014,118-131.
valea Milcovului, ori pe Ia Odobeşti, ori pe la Focşani (episcopia

cumanilor va fi reconstituită în 1347, în altă conjunctură politico-
militară, cu noul nume de episcopia de Milcovia, subordonată tot
direct Romei)®52. Anterior, o scrisoare a papei Nicolae III, din 7
octombrie 1278, amintea episcopia din civitas de Multo, distrusă de
tătari (se încerca reactivarea ei, pentru a sluji la creştinarea tătarilor).
Numele Multo este o transcriere greşită a denumirii MylkoS5i.
S-a susţinut că episcopia cumanilor ar fi inclus şi Ţara Bârsei,
deoarece Corona (Braşovul) ar fi ţinut de aceasta, conform unei liste de
mănăstiri din 1235854. Există însă dovada că, în 1235, arhipresbiterul
Ţării Bârsei era subordonat episcopului Transilvaniei, astfel că nu se
poate admite extinderea episcopiei cumanilor în acea zonă®55. în
schimb, zona locuită de secui a fost se pare integrată în noua
episcopie. Aceasta s-ar putea deduce dintr-o scrisoare a episcopului
Theodoric, din 1228, în care acesta îi ceartă pe secui că erau
nemulţumiţi de schimbarea numelui episcopiei. El scria că secuii,
cumanii şi românii trebuie să se tolereze în aceeaşi eparhie, căci
aceasta spune învăţătura creştină despre egalitatea neamurilor: Quidni
etiam Siculum cum Comano et Olachoque ! Respicit ne Deus personam !
Acceptos habet e quavis natione qui eum timent et operantur justitiam et e
diversitate gentium linguarumque in unitatem fidei suos congregat. Audite
Apostolum dicentem: non esse Graecum vel Judaeum, non barbarum
vel Scytham.656
La câţiva ani după înfiinţarea episcopiei, clericii catolici s-au
confruntat cu o problemă: românii din regiune îi abăteau de la
catolicism pe ungurii şi saşii care se stabiliseră în acea dioceză, aceşti
români fiind păstoriţi de nişte aşa-numiţi „pseudoepiscopi” de rit
8s’ DRH D, I, 46, 64 (doc. 22, 34); Gorovei 1973, 69; Spinei 1982, 265-267; Sibiescu 1983, 309-310;
Deletant 1991,53-54, 66; Solomon 2004,104-108; losipescu 2013,157.
!s5 Hurmuzaki-Densuşianu 1,429-430 (doc. CCCXLV); DIR C XIII, II, 222-223 (doc. 238); DRH D,
I, 29-30 (doc. 12); Onciul 1968, I, 697-698; Rosetti 1905, 279-280; Sibiescu 1983, 303-304, 307;
Cantacuzino 2001, 29; Paragină 2002, 38-39, 76-77, 84-85, 96; Solomon 2004, 95; Spinei 2007,169,
170,176; Achim 2008, 62; Gonţa 2010, 52, loi; losipescu 2013,105. O opinie aparte Ia Simon 2002,
304-306: Multo, diferită de Mylko, ar fi Baia (!), care ar fi fost distrusă Ia invazia din 1241.
Rezultatele cercetărilor arheologice nu permit o asemenea datare timpurie a unei Civitas Multo
(adică Moldaviensis) Ia Baia.
losipescu 1980,44; Kosztolnyik 1996, 97; Binder 1997,34-35; Spinei 2007,170; losipescu 2013,76.
8” Rosetti 1905, 278; Sibiescu 1983,302.
856 Hurmuzaki-Densuşianu 1.109 (doc. LXXXIV); Rosetti 1905,257, 274.
grecesc. Informaţiile provin dintr-o scrisoare a papei Grigore IX către

regele Bela IV (14 noiembrie 1234), în care se ordona numirea unui
episcop catolic pentru aceşti români, astfel încât ei să fie scoşi de sub
influenţa „pseudo-episcopilor”. Termenul „pseudo-episcopi” nu
înseamnă „episcop! ortodocşi”, ci episcop! care nu deţineau funcţia în
conformitate cu canoanele; el a fost folosit în alte situaţii şi de către
ierarhi ortodocşi cu referire la ierarhi consideraţi necanonici. S-a
arătat că, în concepţia papei, pseudo-episcopii erau prelaţi de rit
bizantin care încălcau jurisdicţia legitimă a episcopului cumanilor. Ei
erau falşi nu pentru că erau schismatici, ci pentru că erau consideraţi
în afara dispoziţiilor dreptului canonic (deoarece slujeau ilegal în
dioceza altui episcop). Grigore IX considera Bulgaria ca fiind supusă
Romei, iar clericii care refuzau să se supună erau socotiţi necanonici
857. In acest caz, nu poate fi vorba decât de episcop! subordonaţi ai
arhiepiscopiei de Tărnovo, deplasaţi în episcopia cumanilor.
Datorită alianţei cu Imperiul de la Niceea realizate în 1234, loan
Astm II a obţinut recunoaşterea rangului de patriarhie autocefală
pentru Biserica Bulgariei, în 1235. El a fost stimulat şi de faptul că
Biserica Serbiei era deja autocefală. Pentru un timp a persistat şi
ierarhia subordonată Romei, iar papa Grigore IX a încercat să-l atragă
din nou pe loan Asan II de partea sa, în 1237. Restabilirea alianţei cu
Imperiul de la Niceea, în 1238, a spulberat această speranţă. Acesta este
contextul în care au fost amintiţi acei „pseudo-episcopi” menţionaţi,
în documentul din 14 noiembrie 1234. Ei erau reprezentanţi ai bisericii
din Bulgaria, care se îngrijeau de românii din Moldova sau Muntenia.
In toamna anului 1234, situaţia era confuză în privinţa raporturilor
Bulgariei cu Biserica Romei şi cu Patriarhia de Niceea. loan Asan II
optase deja pentru tabăra ortodoxă, împreună cu noul arhiepiscop
loachim, dar de la Niceea încă nu venise acceptarea statutului de
patriarhie autocefală. Formal, arhiepiscopia de Tămovo era încă
subordonată Romei, conform actului de unire din septembrie 1203. De
857 Hurmuzaki, Densuşianu 1,132 (doc. CV); Acta Honorii III et Gregarii IX, 284-285 (doc. 209); DIR
C Xl-Xm, 275 (doc. 230); DRH D, I, 20-21 (doc. 9); Rosetti 1905, 276-277; Panaitescu P.P. 1969. 260;
Bonev 1986, 105; loniţă 2005, Papacostea 1993, 62-64; Barbu 1998, 98-99; Turcuş 2001, 158-164;
Solomon 2004, 89-93; loniţă 2005, 33; Spinei 2007, 163-167; Pop, Şipoş 2009, 87-88; Spinei 2009,
155; Căţoi 2010,189-192.
aceea, Grigore IX cerea soluţionarea problemei „pseudo-episcopilor”

din episcopia cumanilor. loan Asan II se aliase deja cu loan III
Vatatzes contra Imperiului Latin, iar această coaliţie ortodoxă, dacă ar
fi dobândit o extindere la nord de Dunăre, în teritoriul unde se afla
episcopia cumanilor, ar fi fost o ameninţare pentru Ungaria, inclusiv
pentru abia creatul Banat de Severin. De aceea, era inadmisibilă
propaganda ortodoxă în Cumania, chiar şi din motive
politico-militare858.
încă din 1228, papa Grigore IX îl prevenea pe arhiepiscopul
Robert de Esztergom că aceia care îi vor ataca pe cumanii convertiţi
devin duşmani ai Ungariei. El nu putea avea în vedere decât Bulgaria
vecină859. Această primă tentativă de extindere a catolicismului în
Moldova şi, posibil, în nordul Munteniei a fost de fapt un eşec,
deoarece nu a avut timp să se consolideze860. Dominaţia mongolă a
venit prea repede pentru a se putea forma un regat cuman creştin şi
vasal Ungariei, şi va trece peste un secol până când noua conjunctură
politico-militară va îngădui reluarea prozelitismului catolic în
Moldova, împreună cu expansiunea regatului Ungariei, sub forma
episcopiei de Milcovia, în 1347, după campaniile victorioase contra
tătarilor din Moldova, din 1343 şi 1346861.
în vremea când a funcţionat episcopia cumanilor a început un
proces mai îndelungat, cel al migrării populaţiei maghiare şi secuieşti
în Moldova şi nord-estul Munteniei (judeţul Saac sau Săcuieni862).
împreună cu aceştia au emigrat şi români transilvăneni, iar rezultatul
final al acestor mişcări de populaţie a fost formarea grupului etno-
lingvistic al ceangăilor. Problema originii şi istoriei ceangăilor
depăşeşte limitele tematice şi cronologice ale acestei lucrări, dar
858 Madgearu 2016, 205-213.

8s9 Hurmuzaki, Densuşianu I, III (doc. LXXXVI); Acfa Honorii III et Gregarii IX, 208 (doc. 159); DIR
C XI-XIII, 232 (doc. 190); Andreescu C. 1938,778: Achim 2008, 67-68.
860 lorga 1993,99; Andreescu C. 1938,778-779; Cihodaru 1979,173-178; Turcuş 2001, 296.
861 Pentru aceste campanii vezi; Thurocz, 1,166 (c. 136); Chr. Bud., 276-277; Chr. Dubn., 151-152 (c. 161,
162); Anon. Dubn., 97-98; Onciul 1968,1,115-117,699; lorga 1993,173; Panaitescu 1969,317-318; Gorovei
1973, 66-69; Cihodaru 1980,129; Spinei 1982,260-264; losipescu 1983,266-267; Holban 1984,93,105-
106; Deletant 1991, 51-53; Baker 1996, 70; Gonţa 2010,127-144; Rădvan 2011, 328-329; Bârăny 2012,
363; losipescu 2013,151-158; Căprăroiu 2014 b, 3-4.
861 Pentru toponimele de origine maghiară din acest fost judeţ (Chiojd, Palanca, Lapoşu,
Miclăuşu etc), precum şi din Moldova, vezi Mikecs 1943, 258-266; Giurescu, Giurescu 1973, 210-
211, 242.
trebuie amintite pe scurt datele ei. Este indiscutabil că această

populaţie de religie catolică, trăind în special în judeţele Bacău şi
Neamţ, descinde din secuii care au fost colonizaţi ori s-au deplasat de
bună voie dincolo de Carpaţi, începând din secolul al XlII-lea. Pe de
altă parte, cercetările ignorate de cei mai mulţi dintre istoricii şi
lingviştii maghiari au stabilit o diferenţiere între un grup de ceangăi
de origine veritabil secuiască, şi unul tot de religie catolică, dar de
origine etnică românească, venit din Transilvania, în special în secolul
al XVIITlea, după cum a demonstrat Dumitru Mărtinaş. Comunităţile
de ceangăi sunt rezultatul unor emigrări succesive, desfăşurate din
secolul al XIITlea până în secolul al XlX-lea, la care au participat
maghiari, secui şi români transilvăneni. Situaţia înregistrată de
scrisoarea papei Grigore IX, din 1234, reprezintă începutul istoriei
acestei populaţii catolice de origini etnice diverse din Moldova, care a
ajuns să fie desemnată cu numele de ceangăi, care în limba maghiară
înseamnă „înstrăinat, rătăcit”863. De notat că atât zona din Moldova,
cât şi cea din nord-estul Munteniei, cuprind ocne exploatate în evul
mediu. De aceea, expansiunea dominaţiei Ungariei dincolo de
Carpaţi a avut şi o justificare economică. Ea va continua în alte
condiţii, după ce puterea Hoardei de Aur se va diminua. Noua
conjunctură, care va permite şi naşterea celor două state româneşti de
la sud şi est de Carpaţi, va fi studiată în volumul care îl va continua pe
cel de faţă.
“> între altele: Rosetti 1905, 247-253, 282-287; Mikecs 1943, 247-280; Mărtinaş 1985; Baker 1996, 67-
70; Coşa 2002, 79-106. O cercetare recentă (Bălan 2014) face un bilanţ al istoriei problemei
ceangăilor, cu referiri la studiile anterioare maghiare şi româneşti.
The Hungarian Expansion in Transylvania.
Abstract
Introduction
The book presents the way how a kingdom developed on
Western feudal structures, Hungary, extended its domination to the
east, over places needed for their resources, which were than peopled
by Romanians. This expansion from Tisza to the Eastern and
Southern Carpathians and beyond these mountains could be divided
in fîve stages, established by a comparative study of the
archaeological, narrative and toponymic sources. The issue of the
Hungarian conquest of the Romanian lands was dealt by the
Romanian historians mainly in relation with the wider themes
concerning the continuity of the Romanian population north of the
Danube and the genesis of the Romanian medieval States, but there is
no special work dedicated only to this subject, from the first
Hungarian-Romanian contacts to the end of the expansion.
Chapter I. Which was the territory inhabited by Romanians

in the IXth-Xth Centuries ?
The area of the former Roman province of Dacia and the
adjacent western, Southern and eastern regions continued to be
peopled by a Romanized population. The expansion of the Slavs
determined its movement from the most suitable areas for the
agriculture to the highlands and woods. The linguistic researches
(dialectology and toponymy) established the existence of some
kernels of survival of the ancestors of the north-Danubian Romaniems
in Transylvania and along the Danube. Pre-Slavic toponymy and
hydronymy was better preserved in the higher areas around
Transylvania (Munţii Apuseni, Munţii Banatului, Retezat, Parâng,
Sebeş, Făgăraş, Maramureş, Năsăud). The ethnogenesis was aprocess
which covered the former Roman provinces Dacia, Dacia Ripensis,
Moesia Secunda and Scythia, and later on Crişana, Wallachia and
Moldavia. It could be considered that the ethnogenesis ended in the
VlIIth-IXth centuries, in the period when began the assimilation of
the north-Danubian Slavs, called şchiau I şchei in the old Romanian

language (like in Albanian). Tbis word evolved from Sclavinus was tbe
antonym of Romanus, a name wbicb acquired tbe etbnic meaning in
as a mark of identity in opposition to tbe conquerors, reflecting tbe
conscience of belonging to tbe empire. Tbe same conscience led to tbe
survival of tbe words împărat (imperator) and domn (dominus). On tbe
otber bând, tbe survival of tbe Romanized population nortb of tbe
Danube is proven by linguistic facts, namely tbe inberitance of some
Latin words designating realities specific only to that area {păcură
from picula) or reflecting situations possible only there (pământ from
pavimentum, evolved in the environment of a population who
abandoned the towns). Otber words of Latin and even Dacian origin
firom the sphere ofvinery belong to an occupation wbicb was possible
to practice only by a sedentary population, in the hill areas. Generally
speaking, the Latin inberitance was more accentuated in Transylvania
and Banat, as it was revealed by the dialectological researches. The
archaeology could not bring too much light on the presence of the
Romanian population, vwth the possible exception of the survival of a
particular technique of pottery production inherited from the
Romans and not known to the Slavs. The use of the fast wheel is
attested in some places in Transylvania and Crişana. The rest of the
pottery belonging to the so-called “Dridu culture” could not be
ascribed to a particular ethnicity, Romanians, Slavs or Bulgarians.
There is no way to distinguish between Romanian and Slavs in the
archaeological sites dated in the IXth-Xth centuries in Transylvania
or in other regions.
The Slavic invasions pushed the ancestors of the Romanians to
a life defined mainly by transhumance or even by a kind of mountain
nomadism. The transhumance enabled the spreading of the
population from the former Roman provinces to the surroundings
(Moldavia, Crişana, Maramureş). The many depressions of the
Carpathians, linked by gorges, mountains offered places for survival,
being suitable not only for pastoralism, but also, in a lesser extent, for
agricultura. The mountainous habitat remained specific for the
Romanians for a long time during the Middle Ages. In most cases, the
larger depressions were called ţări. The Latin word terra acquired a
geographical meaning, first for the depressions, and finally for the
States. A ţară was composed of villages called sat I sate. The origin of
this Word was for a long time disputed, but it seems that the best
solution is bora fossatus (with the meaning of „ditch”), a word which
recalls the Late Roman period when the settlements where
surrounded by ditches. In the highlands and in the mountain
depressions it was possible to practice the agriculture on artificial
terraces, some of them still visible in all the mountains surrounding
Transylvania. Another survival habitat for the Romanians during the
migration period was the large wooden region from the plains. The
plains were not completely emptied during these migrations because
all the nomads needed a sedentary population for food, salt and iron.
The ancestors of the Romemians began to repopulate the plains
after the end of the Avar domination, living among the Slavic
population. In Transylvania, the power vacuum left ffee the local
chiefs who were previously under Avar domination, but only for a
short time, because Bulgaria began its expansion north of the Danube.
Like the Avar khaganate, this state was interested to maşter the salt
mines (and perhaps the gold mines). The archaeological evidence
(pottery specific for Lower Danube found around in several points
near Alba lulia) testifies for the existence of a power center controlled
by Bulgaria, at Bălgrad (the old Romanian name of Alba lulia). The
place name itself reflects the Bulgarian domination, and its
preservation proves that Romanians were living there when that
domination existed. There are also other toponyms in Transylvania
related to this Bulgarian domination which began after 832 and lasted
until around 927. Bulgaria exploited the salt with the help of the local
chiefs. It is possible that Bălgrad was the center of a voievodate
peopled by Romanians and Slavs, paying tribute to Bulgaria. The
population was Christian (in a cemetery dated in the IXth-Xth
centuries were discovered pectoral crosses). The northern part of
Transylvania remained ffee after the end of the Avcir domination. It
seems that this territory was called Dacia in the Old English Orosius.
The Bulgarian domination over several parts of the territory inhabited
by Romanians had a significant impact on the social development.
The word boier (nobleman) was borrowed in that time. It was also the
period when the Romanians began to fîll again the plains, until the
invasion of other nomads, the Pechenegs. Therefore, at the end of the
IXth century, Romanians were living together with the Slavs in
Transylvania, Crişana, Maramureş, the mountain part of the Banat,
Oltenia, and the hilis of Wallachia and Moldavia. This was the
situation when the Dniester was crossed by the Hungarians.
Chapter II. The migration of the Hungarians

From their homeland in the Southern Ural area, the Finno-
Ugric Mogyers moved on the territory of present-day republics of
Tatarstan and Bashkortostan (6th-7th centuries), and next in
Khazaria, where they mixed with a Turkic people, the Onogurs (who
gave the name of the new population). In 830, the Hungarians arrived
in Levedia (between Don and Bug or Dniepr). After a period of
conflicts, they became the vanguard of the Khazarian army (20.000
horsemen). The name of the region was given after their ruler Levedia.
The Hungarians had a supreme ruler called kende and a military
commander called gyla. The Hungarians launched attacks toward the
Danube in 837 or 838 at the request of Bulgaria, and in 862 and 863 at
the request of the Byzantine Empire, against the Frankish Empire.
Other invasions in Central Europe are attested in 881, 892 and 894. In
889, they were expelled by the Pechenegs from Levedia to Atelkuz
(between Dniepr and Danube). They were then mied by Arpad and
Kursan. The Byzantine emperor Leo VI asked their help in the war
against Bulgaria in 895. In these circumstances, the Bulgarian tsar
Symeon summoned the Pechenegs to fight against the Hungarians,
who were expelled from Atelkuz. Under the command of Arpad, they
moved to a region already known by them, Pannonia (it was raided
in 894).
Chapter III. The settlement of the Hungarians in Pannonia

Pannonia was suitable for the way of life of the nomads. By this
reason it was occupied by several people arrived from Asia, including the
Hungarians. They entered there by the Vereczke Pass, not through
Transylvania, as it was mistakenly sustained in a tradition recorded in
Chronicon Pictum Vindobonense. The tradition appeared by a confusion
evidenced by several historians. In Pannonia, the newcomers occupied

in the beginning the upper part of the Tisza valley. From that base were
launched attacks to the west and against Moravia (conquered in 907). The
anonymous Gesta Hungarorum preserved another tradition which
remembers the conffontation with Bulgaria in the area between Tisza
and Danube, known from other sources (Regino, Luidprand). Because in
that moment (906), Bulgaria was allied with the Byzantine Empire, the
tradition about the fights of the Hungarians with the Greeks is
trustworthy, even if the names Kean and Salan are fictitious. The
conquest of this Bulgarian mark was foliowed by the frnal subjection of
Moravia in 907, which also led to the end of the Frankish domination in
Pannonia. After that, the seven Hungarian tribes and the three Turkic
Kavar tribes began to settle in distinct territories. The Szeklers, migrated
too together with the Hungarians, were another Turkic population used
as a vanguard. The local population subjected by the Hungarians was
composed of Slavs, but also by few remnants of the old Românce
inhabitants of Pannonia. AII of them contributed to the genesis of the
medieval Hungarian people.
Chapter IV. The conquest of Crişana

Crişana belonged to the Avar khaganate, but it was also
inhabited by Slavs and by the Romanized population (the latter
especially in its mountainous part). After the end of the Avar
domination, Crişana was at the interference of the spheres ofinterests
of Moravia and Bulgaria, being important for the control of the Scdt
tralFic. Between 881 and 896, the Kavars entered in Crişana. It is
possible that these Kavars subjected, like did other Turkic
populations (for instance, the Proto-Bulgarians), the local chiefs who
created a voievodate to control the salt roads after the end of the Avar
power. The duke Menumorut (whose name origin is still disputed),
mentioned by the same anonymous Gesta Hungarorum, was ruling at
Biharea (Byhar), where the archaeological researches confirmed the
existence of a fortification contemporary with the attacks of the
Hungarians (graves of these warriors were too discovered in the
adjacent cemetery). Menumorut was possibly allied with the
Byzantine Empire. According to Gesta Hungarorum, the invaders led
by Arpad began the campaign by conquering the northern part of the

voievodate, up to Poarta Meseşului, the mountain gorge connecting
Crişana with Transylvania, one of the roads used for salt
transportation. The Hungarians took immediately care of this point,
by building wooden and stone fences {gyepii Hndagines). These
indagines provided with gates (kapii) were the usual defence system of
the Hungarians, applied throughout the entire their expansion, up to
the Carpathians. After he lost the northern part of his voievodate,
Menumorut tried without success to obtain help from the emperor. In
the final campaign, the Hungarians united with the Szeklers already
present there launched the siege of Byhar. The fortress was
conquered. Menumorut accepted the capitulation, remaining in
fimction as a subject of Arpad (it is not however sure that the events
took place in the period when Arpad was the ruler of the Hungarians,
because the source has some chronological confusions due to the oral
transmission). The remaining part of Crişana will be later occupied by
Achtum and next by king Stephen I (see chapter VII). The territory of
Crişana will be divided between the counties of Zarand, Byhar and
Szolnok. The main fortress will remain as the residence of the county
Byhar. The conquest of Crişana was the first stage of the Hungarian
expansion in the Romanian territory. The archaeological discoveries
confirm the early Hungarian occupation near Biharia and Oradea.
Another group of early Hungarian graves was identified in the
Southern part of Crişana, in the land of Zarand. They could be
connected with the control of another salt way, the Mureş River.
Crişana was also the first settlement area of the Szeklers, used as
border guards. Some place names preserved their memory.
Chapter V. The penetration of the Hungarians in the

territory between Tisza, Mureş, Danube and the Cerna Valley
The present-day Banat was under Bulgarian domination
between circa 824 and circa 927. The local ruler Glad of uncertain
origin (Romanian or Bulgarian) became independent after the death
of tsar Symeon, but he was soon confronted with the aggression of the
Hungarians, who launched an attack against the Byzantine Empire in
934, Crossing by the western part of his voievodate. This Hungarian
inroad in the Byzantine Empire is attested by many Byzantine sources.

The events described in the chapter 44 of Gesta Hungarorum are the
first part of a longer story about the exploits of captains Zuard,
Cadusa, and Boyta, who, after the victory over Glad, departed to
"Greece", a digression from the tnain narration of that chapter. The
relation has some inconsistencies, like the Hungarian conquest of
Orşova and Branicevo, which reflects the situation contemporary
with the writing of the text. According to the source, the attacks
fulfilled by the Hungarians in the area of the Tisza and Timiş rivers
compelled Glad to retreat at Kuvin and next to Orşova, (most probable
his residence). Orşova was perhaps a former Bulgarian bridgehead,
taken by Glad as his residence. The conquest of Orşova seems to be
invented, because there was no reason for the invaders to deviate from
the direction Kuvin - Banatska Palanka - Morava valley. The name of
Glad was not invented. It was inherited by several place names from
the territory where he ruled. The anonymous notary called him a dwc
who has dominium over his land. Nothing is known about his fate after
the defeat, but the mention of his descendant Ah turn suggests that the
voievodate continued its existence. The early phases of the
fortifications of Vladimirescu-Arad and Cladova on the Mureş valley
could be dated in the ioth century (the fortress of Pescari in the
Danube gorge could be too dated in the same period).
The Hungarians occupied only the plain areas from the western
part of the region, which belonged to the so-called Tourkia mentioned
in De Administrando Imperio, the land which was under the rule the
Hungarian chief Gyula who was baptized at Constantinople in 948,
receiving the title of patrikios. He came back with the monk
Hierotheos, appointed bishop of Tourkia. By Christianization, the
Byzantine diplomacy aimed to gain an ally and to stop fiiture attacks,
in a period difficult for the northem policy of the empire. The location
of the territory mastered by Gyula is indicated by a concentration of
contemporary gold coins in the Csongrâd and Bekes counties. In the
same area were discovered many pectoral crosses which could be
dated in the Xth century. By these reasons, the area where Hierotheos
exerted his mission could be located between Mureş, Criş and Tisza,
and not in Transylvania, as many historians are thinking. The
population of the Transylvanian voievodate was already Christian,

affîliated at the Bulgarian Church. The crosses from a cemetery at
Alba lulia, and even the church discovered there, could not prove
nothing more than the simple presence of a Christian population in
the Xth century. No gold coins issued during the time of Hierotheos’
mission were known in Transylvania. The bishopric of Tourkia
survived and became a metropolitanate in ioi8.
Chapter VI. The penetration of the Hungarians in

Transylvania
The oldest archaeological evidences related to Hungarians are
the three small cemeteries discovered at Cluj, belonging to the
warriors who conquered the voievodate whose center was there. This
voievodate appeared in an area with some salt mines, but which
remained free of the Bulgarian and Moravian dominations (in the
present counties Cluj and Sălaj). In the time of the first Hungarian
attack, this land was ruled by Gelou, mentioned in the same
anonymous Gesta Hungarorum. His subjects were of Romanian and
Slavic origin. The campaign occurred in a small region between
Porţile Meseşului and the Căpuş valley. The defeat was easy and
Gelou was killed by the captain Tuhutum. The events are mentioned
in a digression inserted in the larger story about Menumorout. The
tradition differs from the other one preserved by Simon of Keza and
the later chronicles (the city of Alba was discovered by duke Geula
during a hunt). This is a vague and legendary version of the conquest,
while GH knows a version with a historical character. The story about
Gelou also mentions the attacks of the Pechenegs, a fact which is
reliable considering that they were quite close to his land. The relation
about the conquest of the land of Gelou was partially biased, because
the anonymous author aimed to argue the mastership of the Arpaditm
dynasty by the assertion that Arpad gave to Tuhutum the mission of
conquering Transylvania. Gelou is recognized as a dominus of this
land (he had dominium). Tuhutum took his right after the victory. The
relation about Transylvania was inserted in Gesta Hungarorum
because there was a need to legitimate its subjection to the Hungarian
Crown. (Transylvania was not a part of the Hungarian kingdom, but a

separate state). The propagandistic purpose of this work had no
reason to invent the presence of the Romanians (Blaci), because the
medieval Hungarian mastership in Transylvania was founded on the
conquest and not on historical arguments, as in the Modern age.
It could be supposed that the participation of Tuhutum was
invented, because the author wished to ascribe the conquest to a
captain of Arpad. In the chapters 6 and 20 he gives other data about
this Tuhutum and his descendants. His estates are located into an area
(in County Pesta) were several place names are inheriting his name.
In Transylvania there are no such names, but there are place names
that inherited the names of Geula and Zumbor. The Anonymous
Notary confused two different persons named Geula, and ascribed the
conquest of Transylvania to Tuhutum, the grandfather of the other
one. This means that the real conqueror was a certain Geula, which is
known by the other sources. Geula seems to be in fact the name of the
dignity gylas, a still unique rank among the Hungarians about that
time. The Anonymous Notary replaced it with Tuhutum because the
conquest of Transylvania by such an important ruler was not suitable
for his propagandistic purpose. For him, the conqueror must be a
captain of minor importance, like Tuhutum.
Several historians considered that Gelou was not a real person
and that his name was created from the place name Gilău. In fact, it
was shown that Gilău derives from Gelou. The origin of the name Gelou
was searched in the Tiirkic languages. L. Râsonyi used this for his
wrong theory on the Tiirldc origin of the Blaci. However, the supposed
origin of the name Gelou from Yolug could be explained as a borrowing
from the Kavars settled in Crişana before the Hungarians. The
conclusion is that the place name Gilău preserves the memory oi Gelou
who was killed just there. The chronology of the events is unclear. We
are not sure about the date during Arpad’s age and it could be
sustained a later chronology, after 927, when the Bulgarian hegemony
fell. The Hungarian warriors began their inroads in East after 933
when they were defeated at Merseburg. The attack against the duke
Glad is dated too in 934. If the conquest of Transylvania occurred after
927, then the absence of the toponyms remembering Tuhutum and
Horea is normal. Therefore, the relation recorded by Gesta

Hungarorum in chapters 24-27 mixes truth and fiction. The existence
of the Romanian population is out of doubt because it had no value
for the propaganda.
After the conquest, the Hungarians settled at Cluj, the former
residence of Gelou, possibly located in the center of the present city,
on the place of the former Roman Napoca. The name Clus derives
from a Latin word meaning “fortified pass”. Clus was the point where
Gelou was going when he was killed, not Dăbâca, the fortress which
is usually considered to be his residence. A careful analysis of the
stratigraphy shows that there are no certain proofs for its dating since
the 9th century. The objects found could be dated during all the ioth
century. The single certain date is the destruction of the first period at
the beginning of the iith century (with the oceasion of the war led by
King Stephen I). The First period of the fortress could be ascribed to
the period of Gelou, but this is only probable, because there are no
finds dated only before the Hungarian invasion. However, the Slavic
origin of the name Dăbâca suggests that the fortress was erected
before the Hungarian conquest. Moreover, the building technique has
analogies in the 9,h century Moravia. The earliest phase of the fortress
could be dated in the loth century. It was the residence of a local chief,
impossible to be identified with that castrum iuxta fluvium Zomus
positum mentioned in Gesta Hungarorum. Another fortress that could
be ascribed to the voievodate was researched at Cluj-Mănăştur. It had
three phases. It is sure that the second one was destroyed by the
Petcheneg raid in 1068, but we do not know its beginning. The inside
settlement has a very poor inventory. This means that here was only
a refuge fortress. The pottery could be dated since the 9th century, but
also since the next one. In the most ancient level were found pots with
grooved neck brought in Transylvania by Kavars and Hungarians in
the ioth century (such pots were also found at Dăbâca). The single
precisely dated object is a Hungarian pendant from the First half of the
IO* century. Unfortunately, the context of its discovery is not known.
A ceramic type specific for the iith century does not appear in the first
phase. This could mean that the first phase was dated only during the
io'h century, but its beginning is unclear. The fortress was not
destroyed in the first phase. On the other hand, the second phase
could be ascribed to the period after the conquest of King Stephen I
(1002-1003). Uniike Dăbâca, this fortress was not burned in that war.
Another fortress, but which belonged to another voievodate, was
researched at Şirioara. The destruction of the First phase could be put
in relation witb the attack of Stephen I, while the second phase ended
in 1068. As like as for the other sites, we could not give a precise
terminus post quem for the first phase.
According to the archaeological evidence and to the
anonymous Gesta Hungarorum, the Hungarians entered in
Transylvania by north-west, sometimes in the first third of the ioth
century. The tradition preserved in the sources speaking about the
discovery of the Alba city is too confirmed by the discovery of four
groups of graves of Hungarian warriors in and around the fortress of
Bălgrad, conquered by them in a later moment which could be placed
in the second third of the loth century, under the rule of a bearer of
the title of Gylas. The church discovered in 2011 by D. Marcu Istrate is
by no way a certain proof that Hierotheos was residing there, since its
date in the loth century is not sure. Bălgrad was indeed the residence
of a Hungarian chief, arrived there ffom the northern part of
Transylvania, but this family remained heathen until the conquest of
Stephen I in 1003. The church could be instead ascribed to a bishopric
from the metropolitanate of Tourkia, in the ii th century. The conquest
of the Bălgrad voievodate by the Hungarians is also proved by the
graves discovered at Blandiana, Gâmbaş, Lopadea Nouă, in the area
of the salt mines. The second way of penetration, by the Mureş valley,
was used in the second stage, by Stephen I. The possession of the salt
mines enabled the evolution of a Romanian-Slavic-Hungarian state
extended between Porţile Meseşului and the central Mureş valley.
The eastem part of Transylvania remained during the loth century a
neutral area between the Hungarians and the Pechenegs.
Chapter VIL The emergence of the Hungarian Kingdom and

the subjection of the territories east of Tisza previously conquered
by the Hungarians
The first crowned king of the Hungarians, Stephen I, started the
organization of the territory according to the western model, in
counties and bishoprics, and in the same time acted against the rival
rulers from the still independent regions, which were rich in needful
resources. In the internaţional relations, he followed the alliance with
the Byzantine Empire against Bulgaria, the rival power which
mastered the Danube. A vassal of the Bulgarian tsar Samuel was
Achtum, a duke who rebelled against Stephen when Bulgaria became
again strong in the area. Achtum’s name is Turkish, but his ethnical
origin is uncertain. The war against him, briefly mentioned in Gesta
Hungaronim, is largely presented in Legenda Major Sancti Gerardi (the
bishop who was later appointed in the former residence of this duke,
Morisena). The relation contains several confusions and
anachronisms, which makes difficult any attempt to establish a clear
chronology and the context of the events. Achtum was a powerful
ruler who usurped the rights of Stephen I to control the salt traffic on
the Mureş River. He was baptized at Vidin at then founded a Greek
monastery in Morisena. One of his warriors, Chanadin, betrayed him
giving support to the Hungarian king, who was thus able to defeat
Achtum. Two dates have been advanced for the conflict: 1003-1004,
and the period 1028-1034. The second interpretation is based on the
assertion that Achtum was previously allied with the “Greeks”, this
meaning that the war should be dated when the Byzantine power
declined in the region. But, until at least 1028, Byzantium had no
interest to support an enemy of Hungary. The same alliance is
unlikely for 1002, when Stephen I was allied with Basil II. No conflict
is known between Hungary and the Byzantine Empire between 1002
and 1038. The only solution is that before 1003, Achtum was allied with
Samuel, and that the “Greeks” mentioned in the text were Bulgarians,
whose name was a generic designation for eastern monks, regardless
their ethnicity. It follows that the date of the conflict between Achtum
and Stephen I should be placed around 1002, being an episode of the
Byzantine-Bulgarian war. This date is indirectly confirmed by a later

source, an Ottoman chronicle based on lost Hungarian chronicles,
which remembers a war of Stephen I against Bulgaria in bis third year
of reign. Morisena, the urbs which later on took the name of Chanadin,
was called with after the river, the spelling being the transcription of
a Romanian form Moreşana. The fortress was erected sometimes in the
Xth century, on the spot of a former Roman câmp, like at Alba lulia.
Other monasteries that could be dated during the reign of Achtum
existed at Pâncota and Pecica. The inclusion in the kingdom of the
entire former duchy of Achtum was a long process, ended in the last
decades of the Xllth century. Immediately after the war against
Achtum, Stephen I went against the other rival, Geula, the ruler of
Alba. Geula was the uncie of the king, rebel and still heathen. The
most suitable date is 1003, and it could be inferred that the conflict
with the first one was just a preparation for the offensive on the Mureş
valley. Another ruler from Transylvania, Kean, duke of the Bulgarians
and Slavs, resided in the south-eastern part ofTransylvania, another
region with salt mines. He was also attacked by Stephen I.
Chapter VIII. The expansion of the Hungarian Kingdom up

to the Eastern and Southern Carpathians
The territory conquered in 1003 was divided in counties (the
first one being Alba), and in border areas defended by Szeklers, and
later also by Pechenegs, Romanians and Saxons. The institution of
voievodate ofTransylvania (first mention in 1176) reflected the gradual
extension to the east, because it was not responsible for the border
areas. The name of this institution was borrowed from the local
Romanian and Slavic population, but acquired an extended meaning
not existing at the Romanians. The defence ofTransylvania was firstly
developed by the reinforcement of Poarta Meseşului, a major point on
the salt road, with the fortifications of Ortelec and Zalnoc. The salt
mine of Turda was defended by a new fortification, at Sânmiclăuş,
while that from Moldoveneşti (Turdavâr) controlled the way to the
gold mines. Together with Cluj, Alba and Orăştie, these fortifications
design the first border of the conquered territory, as it was until the
reign of Ladislaus I. Another fortification, at Hunedoara, was on the
way to another access point, the Cerna valley. On the eastern limit was
the fortress of Moreşti, an ancient stronghold reused in the Xlth
century to defend the Mureş valley. The next step was the advance to
the valley of Târnava Mare, followed by the advance to the Olt,
between Sibiu and Braşov (during the reign of Coloman, 1095-1116). In
the Southern Transylvania were colonized the Saxons, and the
Szekler border watchers were moved to the eastern extremity of
Transylvania, occupied during the reign of Geza II (1141-1161). The
Szeklers were settled into a mountainous area peopled by the
Romanians, who were too used for the defence of the border. The
Romanians mixed with the Szeklers, and most of them were finally
assimilated (the same was true for the Pechenegs who were also living
there). The eastern border was provided with fortresses like those
from Racoşul de Sus and Odorhei, and in some cases were reused the
ruins of the Roman camps. Outside the Carpathians was built the
fortresss of Bâtca Doamnei, whose purpose was to defend the gorge of
Bicaz. On the Southern directions were built the fortresses of Ungra in
the Braşov area, and Orlat, Răşinari, Sibiel, Tilişca and Copăceni, in
the Sibiu area. Besides these royal fortresses, some local communities
made their own defences, like those from Hărman, Teliu, and
Comana.
King Andrew II tried to improve the defence of Transylvania
against the Cumans and Bulgaria by the settlement of the Teuton
Knights in Ţara Bârsei (1211). They started to build valuable fortresses
in that region (Marienburg - Feldioara, Codlea, Teliu, Hălmeag, and
Ungra), but not also beyond the Carpathians, as it was sometimes
supposed). Because the Teutons became a danger for the royal
authority and for the local noblemen, they were expelled in 1225. The
settlement area of the Teutons was close to the so-called Terra
Blacorum, a kind of Romanian organization integrated in the
Hungarian kingdom, located in the land of Făgăraş. After the
departure of the Teutons, their land was included in the autonomous
territory of the Saxons, as well as the so-called silva Blacorum et
Bissenorum, between the Făgăraş Mountains and the Olt River. The
Romanians and the Pechenegs were employed as defenders, together
with the Saxons, on the Southern border. The Pechenegs, who raided
Transylvania several times in the Xth-XIth centuries, were finally

colonized as border defenders after their sedentarization, in the
Southern and south-eastern parts of Transylvania. Several place
names attest their presence. The zone around the Olt bend near the
Baraolt and Perşani Mountains was defended by the Pechenegs in
cooperation with the Szeklers who were colonized there in a later
moment. The area to the west up to Sibiu was defended by the
Pechenegs in cooperation with the Romanians, while the fortresses
around Sibiu were the duty of the Saxons and the Romanians. The
Mongol invasion of 1241 proved the inefficiency of the border defence,
but during the other attack of 1285 the Szeklers, the Romanians and
the Saxons were able to block the gorges at the retreat of the invaders.
The last stage of the expansion of the Hungarian kingdom in
Transylvania was the annexation of the peripheral area of
Maramureş. This land, whose name with a still disputed etymology
was first attested in 1199, became interesting for the kingdom when the
Halich state was under the Hungarian domination. No county was
organized in Maramureş during the Xlllth century, although
belonged to the kingdom. The land was officially called district The
first count was mentioned in 1303. The Romanians were organizeded
in valley cnezates, which were unified in a voievodate centred on the
Mara River. The fortifications of Cuhea, Onceşti and Sărăsău
belonged to this voievodate, which continued to function in the same
time with the county, during the XlVth century.
Chapter IX. The expansion of the Hungarian kingdom south

and east of the Carpathians
The following stage of the expansion was the annexation of a
region in Oltenia, after a conflict with Bulgaria in 1231-1232. The Banat of
Severin took the name of the fortress conquered firom Bulgaria (the title
of Ban was adopted firom Croaţia to design rulers of border regions). The
Icmd of Severin took firom Bulgaria included the Semenic and Almăj
Mountains, and a region in Oltenia. Besides Severin, two fortresses are
known, at Ostrovul Banului and Grădeţ. East of the Olt, the Bulgarian
domination was exerted over a Romanian voievodate with the centre at
Cetăţeni, established around 1200, remained fi-ee firom the Hungarian
expansion (Bulgaria was still the greatest regional power). Even the
possession of the Severin Banat was interrupted for some years by the
Mongol invasion. Bulgaria became in 1242 a tributary state of the Golden
Horde when Kadan’s armies invaded it, coming ffom Croaţia, Bosnia and
Serbia. The Golden Horde replaced the Cuman domination in Moldavia
and Walachia.
In the Banat, King Bela IV tried to reinforce the domination
summoning the Hospitaller knights in Terra Severin. The charter
given to them on 2 June 1247 (known only in the transcript of 20 July
1250) allowed them to settle and to obtain revenues from terra Zeurin,
extended up to Olt, a region which included the Romanian knezates
of loan and Farcaş. It was also excepted terra Lytua of the Romanian
voievode Lytuoy, vassal of the knights. The king has also given them
Cumania, but this land was in fact conquered by the Tatars. In
Cumania, the terra of Seneslau, another Romanian voievode, was left
in his possession. The participation of the Hospitallers to the defence
of Hungary is mentioned in a letter of Bela IV addressed to Pope
Innocentius IV on ii November 1247. The king did not abandoned the
expansionist policy directed to the Danubian region. In the
confrontation with Bulgaria, the Hospitallers were seen as the most
efficient instrument of this offensive. The appearance of an Orthodox
coalition (Bulgaria and the Empire of Nicaea) which menaced to
eliminate the Latin Empire of Constantinople required an offensive
Hungarian policy against Bulgaria, with the support of the
Hospitallers. Terra Severin remained a part of the kingdom, but the
function of Ban was abandoned or suspended. Inside this terra located
in the plain of Oltenia subsisted the Romanian autonomies of loan
and Farcaş. The villages Fărcaş, Fărcăşeşti and Fărcaşele from the
present counties of Dolj, Gorj and Olt transmitted the name of knez
Farcaş. The land of voievode Lytuoy was located both sides of the
Carpathians, in northern Oltenia and in the Haţeg valley. Lytuoy was
a Romanian chief, vassal of the Hungarian king. A similar situation
had Seneslau, who mied east of Olt, most probable at Curtea de Argeş.
Finally, Cumania was the fourth territory remembered in the
document. For Cumania, Bela IV could have only pretentions. The
mission of the Hospitallers was to extend the Hungarian domination
in Cumania, in the regions which were then conquered by the

Mongols (the Walachian plain). Lytuoy and Seneslau had the duty to
help the Hospitallers cum apparatu suo bellico, according to the
obligations of auxilium specific for the vassalage relations. This means
that the knezes and voievodes disposed of a kind of permanent
military force, provided by the maiores terrae, owners of villages.
Besides the Banat, the policy of expansion was directed to
Cumania. In 1228 was created a bishopric for the Cumans, directly
dependent to Rome, and Cumania became a border province of
Hungary, until the Mongol invasion, which prevented the emergence
of a Cuman kingdom, vassal of Hungary. The region were the Latin
bishopric was established continued to be under the influence of the
Bulgarian Orthodox church, as it results from the letter of Pope
Gregory IX (14 November 1234) which mentioned the “pseudo-
bishops” who were illegally functioning inside the Cuman diocesis.
During the existence of the Cuman bishopric began the migration of
the Hungarians, Szekiers and Transylvanian Romanians in Moldavia
and north-eastern Walachia. One result of this movement was the
appearance of the Csangos, a population of mixed origin which
preserved the Catholic faith. The expansion of the Hungarian
kingdom outside the Carpathians will continue after the decline of the
Golden Horde. A following volume will study this subject.
Abrevieri
AArch: Acta Archaeologica Academiae Scientiarum

Hungaricae, Budapest
AARMSI: Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii
Istorice, Bucureşti
AB: Analele Banatului, Arheologie-Istorie, serie nouă.
Timişoara
AECO: Archivum Europae Centro-Orientalis, Budapest
AEMA: Archivum Eurasiae Medii Aevi, Wiesbaden
AErt: Archaeologiai Ertesito, Budapest
AICED: Anuarul Institutului de cercetări etnologice şi
dialectologice, seria A (Comunicări), Bucureşti
AIIAC: Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie, Cluj-
Napoca
AIIAI: Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie "A. D.
Xenopol", Iaşi
AIIC: Anuarul Institutului de Istorie, Cluj-Napoca
AIII: Anuarul Institutului de Istorie "A. D. Xenopol", Iaşi
AIIN; Anuarul Institutului de Istorie Naţională, Cluj
ALIL: Anuar de lingvistică şi istorie literară. Iaşi
Aluta: Aluta. Anuarul Muzeului Judeţean Covasna, Sfântu
Gheorghe
AMed: Arheologia Medievală, Reşiţa, Cluj-Napoca
AMET: Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, Cluj-
Napoca
AMN: Acta Musei Napocensis, Cluj-Napoca
AMold: Arheologia Moldovei, Iaşi
AMP: Acta Musei Porolissensis, Zalău
Angustia: Angustia. Muzeul Carpaţilor Răsăriteni. Istorie-
etnografie-sociologie, Sfântu Gheorghe
AnnualCEU: Annual of Medieval Studies at the Central
European University, Budapest
Antaeus: Antaeus. Communicationes ex Institute

Archaeologico Academiae Scientiarum Hungarieae, Budapest
AO: Arhivele Olteniei, Craiova
AOr: Acta Orientalia Academiae Scientiarum Hungarieae,
Budapest
Argesis: Argesis. Studii şi comunicări. Seria istorie. Piteşti
AŞUI; Analele Ştiinţifice ale Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi
ATS: Acta Terrae Septemeastrensis, Sibiu
AUA: Annales Universitatis Apulensis, Series Historica, Alba
lulia
AUB: Analele Universităţii Bucureşti
AUO: Analele Universităţii din Oradea. Seria Istorie-
Arheologie
BAM: Brukenthal. Acta Musaei, Sibiu
BHR: Bulgarian Historical Review, Sofia
BMI, BCMI: Buletinul (Comisiei) Monumentelor Istorice,
Bucureşti
BSH: Bulletin de la Section Historique de lAcademie
Roumaine, Bucureşti
BSRRG: Buletinul Societăţii Regale Române de Geografie,
Bucureşti
Byzance et ses voisins: Acta Universitatis Szegediensis de Attila
Jozsef Nominatae. Opuscula Byzantina, 9 (Byzance et ses voisins.
Melanges ă la memoire de Gyula Moravesik ă l'occasion du centieme
anniversaire de sa naissance), Szeged, 1994
Byzanz und Ostmitteleuropa: G. Prinzing, M. Salamon (ed.),
Byzanz und Ostmitteleuropa 9^0-14^3. Beitrăge zu einer Table-Ronde des
XIX International Congress of Byzantine Studies, Copenhagen 1996
(Mainzer Veroffentlichungen zur Byzantinistik, 3), Wiesbaden, 1999
ByzSl: Byzantinoslavica, Praga
CA: Cercetări arheologice. Muzeul Naţional de Istorie,
Bucureşti
CD: Codex diplomaticus Hungariae ecclesiasticus ac civilis, studio et
opera Georgii Fejer, Buda
Chronica: Chronica. Annual of the Institute of History,
University of Szeged
CL; Cercetări de lingvistică, Cluj

CN: Cercetări numismatice. Muzeul Naţional de Istorie,
Bucureşti
Contributions onomastiques: Contributions onomastiques publiees â
l'occasion du Vie Congres internaţional des Sciences Onomastiques â
Munich du 24 au 28 Aout 19^8, Bucarest, 1958
Cronica 1994: Cronica cercetărilor arheologice. Campania 1994, Cluj-
Napoca, 1995
Cronica 1996: Cronica cercetărilor arheologice. Campania 1996,
Bucureşti, 1997
Cronica 2001: Cronica cercetărilor arheologice. Campania 2001,
Buziaş, 2002
Cronica 2009: Cronica cercetărilor arheologice din România.
Campania 2009, Constanţa, 2006
Campania 2006, Tulcea, 2007
Campania 2009, Suceava, 2010
Campania 2010, Sibiu, 2011
Campania 2011, Târgu Mureş, 2012
Campania 2012, Craiova, 2013
Cronica 2015; Cronica cercetărilor arheologice din România.
Campania 2015, Târgu-Jiu, 2016
CSFR: Constituirea statelorfeudale româneşti. Bucureşti, 1980
DAW: Osterreichische Akademie der Wissenschaften,
Philosophisch-Historische Klasse, Denkschriften, Wien
Die Szekler: H. Roth (hrsg.), Die Szekler in Siebenbiirgen. Von der
privilegierten Sondergemeinschaft zur ethnischen Gruppe
(Siebenbiirgisches Archiv, 40), Koln, Wien, 2009
DIR C XI-XIII: Documente privind istoria României, veaculXI, XII
şi XIII. C. Transilvania, voi. I (1073-12^0), Bucureşti, 1951
DIR C XIII, II: Documente privind istoria României, veacul XIII. C.
Transilvania, voi. II (1231-1300), Bucureşti, 1952
DIR C XIV, I: Documente privind istoria României, veacul XIV. C.

Transilvania, voi I (1301-1320), Bucureşti, 1953
DIR C XIV, III: Documente privind istoria României, veacul XIV. C.
Transilvania, voi. III {i33i-i33°)> Bucureşti, 1953
DIR C XIV, IV: Documente privind istoria României, veacul XIV C.
Transilvania, voi IV (1341-1350), Bucureşti, 1955
DOP: Dumbarton Oaks Papers, Washington DC
DR: Dacoromania, Cluj
DRH C, XI: Documenta Romaniae Historica. C. Transilvania,
volumulXI (1336-1360). Sub redacţia Şt. Pascu, Bucureşti, 1981
DRH C, XII: Documenta Romaniae Historica. C. Transilvania,
volumul XII (1361-1363). Sub redacţia Şt. Pascu, Bucureşti, 1985
DRH D, I: Documenta Romaniae Historica, seria D, Relaţii între
Ţările Române, voi. I (1222-1436), Volum întocmit de Şt. Pascu, C.
Cibodaru, K. Giindisch, D. Mioc, V. Pervain, Bucureşti, 1977
EB: Etudes Balkaniques, Sofia
EBPB: Etudes byzantines et post-byzantines. Bucureşti
ECEEMA: East Central and Eastern Europe in the Middle Ages,
450-1450, General Editor F. Curta, Brill, Leiden, Boston
EEM: East European Monographs, Boulder
EN: Ephemeris Napocensis, Cluj-Napoca
ESY: Eurasian Studies Yearbook. International Journal of
Northern Eurasia, Bloomington
Europe's Centre: Europe's Centre around AD 1000. Contributions to
History, Art andArchaeology, ed. by A. Wieczorek, H. M. Hinz, Stuttgart,
2000
FHDR II: Fontes Historiae Daco-Romanae, voi. II. De la anul 300
până la anul 1000, publicate de H. Mihăescu, G. Ştefan, R. Hîncu, V.
Iliescu, V. Popescu, Bucureşti, 1970
FHDR III: Fontes Historiae Daco-Romanae, voi. III. Scriitori
bizantini (sec. XTXIV), publicate de A. Elian şi N. Ş. Tanaşoca,
Bucureşti, 1975
Forschungen Siebenbiirgen: Forschungen liber Siebenburgen und
seine Nachbarn. Festschrift fur Attila T. Szabâ und Zsigmond Jako, hrsg.
von K. Benda ş.a., I, Miinchen, 1987
FVL: Forschungen zur Volks- und Landeskunde, Sibiu

Generalprobe: Generalprobe Burzenland. Neue Forschungen zur
Geschichte des Deutschen Ordens in Siebenburgen und im Banat.
Herausgegeben von K. Giindisch (Siebenbiirgisches Archiv, 42), Koln,
Weimar, Wien, 2013
Gerard de Cenad: Filosofia Sfântului Gerard de Cenad în context
cultural şi biografic. Coordonator C. Mesaroş, Szeged, 2013
GSAD; Glasnik Srpskog arheoloskog drustva, Belgrad
Habitat: Habitat, religie, etnicitate. Descoperiri arheologice din
secolele IX-XI în Transilvania. Catalog de expoziţie. Coordonatori; H.
Ciugudean, Z. K. Pinter, G. T. Rustoiu (Bibliotheca Musei Apulensis,
XXI), Alba lulia, 2006
HU: Historia Urbana, Bucureşti
Hurmuzaki-Densuşianu I: Hurmuzaki, E., Densuşianu, N.,
Documente privitoare la istoria românilor, culese de E. de Hurmuzaki,
Volumul I, Partea i {iigg-ig4f), culese şi însoţite de note şi variante de N.
Densuşianu, Bucureşti, 1887
Hurmuzaki-Densuşianu II/4: Hurmuzaki, E., Densuşianu, N.,
Documente privitoare la istoria Românilor culese de Eudoxiu Hurmuzaki,
Volumul II, Partea 4 (1531-1552), culese, adnotate şi publicate de N.
Densuşianu, Bucureşti, 1894
IC; Istorijski Casopis, Belgrad
Instituţii: Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, coord. O.
Sachelarie, N. Stoicescu, Bucureşti, 1988
Istorie bisericească: Istorie bisericească, misiune creştină şi viaţă
culturală. II. Creştinismul românesc şi organizarea bisericească în secolele XIII-
XIV. Ştiri şi interpretări noi. Arhiepiscopia Dunării de Jos, Galaţi, 2010
IIR; Izvoarele Istoriei Românilor, ed. Gh. Popa-Lisseanu,
Bucureşti
între stepă şi imperiu: între stepă şi imperiu. Studii în onoarea lui
Radu Harhoiu. Archăologische Studien fur Radu Harhoiu zum 65.
Geburtstag. Volum îngrijit de A. Măgureanu, E. Gâll, Bucureşti, 2010
Les anciens Hongrois: I. Erdelyi (ed.), Les anciens Hongrois et Ies
ethnies voisines ă lEst (Studia Archaeologica, VI), Budapest, 1977
Les Hongrois et l'Europe: S. Cernus, K. Korompay (ed.), Les
Hongrois et ÎEurope: conguete et integration (Colloque, juin 1997, organise
par l'Universite de Szeged, JATE; Paris IlI-Sorbonne nouvelle, CIEH;

l'Institut hongrois de Paris), Paris, 1999
Les guestions: Les guestions fondamentales du peuplement du Bassin
des Carpathes du Viile au Xe siecle (Mitteilungen des Archaeologisches
Instituts der Ungarische Akademie der Wissenschaften, Beiheft i),
Budapest, 1972
Litua: Litua. Studii şi cercetări, Târgu-Jiu
Maramureş i: Maramureş, vatră de istorie milenară. Lucrările
primului simpozion (Bogdan Vodă-Sighet, 28 sept. -i oct. 1995). Societatea
Cultural Patriotică Pro Maramureş "Dragoş Vodă", ed. V. luga de Sălişte,
CIuj-Napoca, 1996
Maramureş 2: Maramureş, vatră de istorie milenară. Lucrările celui
de-al doilea simpozion (Borşa, 02-04 august 1996. Societatea Culturală Pro
Maramureş "Dragoş Vodă'), Cluj-Napoca, 1997
de-al treilea simpozion (Ocna Şugatag, oi-og august 1997. Societatea
Culturală Pro Maramureş “Dragoş Vodă"), Cluj-Napoca, 1997
de-al V-lea Simpozion (Vişeu de Sus, 23-24 octombrie 1999, Societatea
Culturală Pro Maramureş "Dragoş Vodă'), Cluj-Napoca, 2004
Marisia: Marisia. Studii şi materiale. Arheologie, Târgu Mureş
MCA: Materiale şi cercetări arheologice. Bucureşti
MGH-S: Monumenta Germaniae Historica. Scriptores in folio
MGH-SRG: Monumenta Germaniae Historica. Scriptores Rerum
Germanicarum in usum scholarum
MI: Magazin istoric. Bucureşti
MN: Muzeul Naţional, Bucureşti
PG: Probleme de geografie. Bucureşti
Popoli: Popoli delle Steppe: Unni, Avari, Ungari (Settimane di
Studio del Centro Italiano di Studi sull'Alto Medioevo, 35, 1987),
Spoleto, 1988
Posada - 685. Războiul din 1330: Posada - 683. Războiul din 1330 dintre
Carol Robert deAnjou şi Basarab Vodă. Culegere de studii, coordonatori D.
Ciobotea, E. Petrescu, R. Şt. Vergatti, Craiova, 2015
Posada - 683. Ţara Loviştei: Posada - 683. Ţara Loviştei. Studii de
geografie, toponimie, istorie şi etnografie, coordonatori D. Ciobotea, E.
Petrescu, R. Şt. Vergatti, Craiova, 2015

Proceedings Ladislas: Proceedings of the International Historical
Conference 900 Years from Saint Ladislas Death, ed. by A. Săşianu, Gh.
Gorun, Oradea, 1996
RB: Revista Bistriţei, Bistriţa
Rdl: Revista de istorie. Bucureşti
Relations: Relations hetween the Autochthonous Population and the
Migratory Populations on the Territory of Romania, Bucureşti, 1975
Relaţii interetnice: Relaţii interetnice în Transilvania (secolele VI-
XIII), coordonatori Z. K. Pinter, I. M. Ţiplic, M. E. Ţiplic (Bibliotheca
Septemcastrensis, XIII), Bucureşti, 2005
Research: Research on the prehistory of the Hungarians: a review.
Papers presented at the meetings of the Institute of Archaeology of the
Hungarian Academy of Sciences, 2005-2004, ed. by G. Balâs (Varia
Archaeologica Hungarica, 18), Budapest, 2005
RESEE: Revue des Etudes Sud-Est Europeennes, Bucureşti
RFR: Revista Fundaţiilor Regale, Bucureşti
RHSEE: Revue Historique du Sud-Est Europeen, Bucureşti
RIM: Revista de istorie militară. Bucureşti
RI: Revista istorică. Bucureşti
RRH: Revue Roumaine d'Histoire, Bucureşti
RRHA: Revue Roumaine d'Histoire de I'Art, Serie Beaux-Arts,
Bucureşti
SAI: Studii şi articole de istorie. Bucureşti
SCAIS: Studii şi comunicări, Arheologie-istorie, Sibiu
SGG: Studii şi cercetări de geologie, geofizică şi geografie. Seria
geografie. Bucureşti
SCrVA: Studii şi cercetări de istorie veche şi arheologie. Bucureşti
SCL: Studii şi cercetări lingvistice. Bucureşti
SCO; Studii şi cercetări de onomastică, Craiova
Sfântul Ierotei: Sfântul Ierotei, episcop de Alba lulia (sec. X), ed. de I.
A. Pop ş.a.. Alba lulia, 2010
SIB: Studii de Istorie a Banatului, Timişoara
Siebenburgen: Siebenbiirgen, voi. I, Bukarest, 1943
SlArch: Slovenskâ Archeologia
SMIM: Studii şi materiale de istorie medie. Bucureşti
SMSC: Satu Mare. Studii şi comunicări, Satu Mare

SOF: Siidost-Forschungen. Internationale Zeitschrift fiir
Geschichte, Kultur und Landeskunde Siidosteuropas, Miinchen
SRH: Scriptores Rerum Hungaricarum tempore ducum regumque
stirpis Arpadianae gestarum. Edendo operi praefuit E. Szentpetery, 2
voi., Budapest, 1937-1938
Staatsbildung: F. Glatz (hrsg.), Die ungarische Staatsbildung und
Ostmitteleuropa (Schriftenreihe des Europa Institutes Budapest, 15),
Budapest, 2002
Studia Slavica: Studia Slavica Academiae Scientiarum
Hungaricae, Budapest
Studia Ştefănescu: Studia varia in honorem Professoris Ştefan
Ştefânescu Octogenarii, ed. C. Luca, I. Gândea, Bucureşti, Brăila, 2009
Studii: Studii. Revistă de istorie. Bucureşti
SUBBH: Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Series Historia,
Cluj-Napoca
SUC: Studia Universitatis Cibiniensis. Seria historica. Sibiu
T: Transilvania, Sibiu
TR: Transylvanian Review, Cluj-Napoca
Turkic: Turkic-Bulgarian-Hungarian Relations (Vlth-XIth
Centuries) (Studia Turco-Hungarica, V), Budapest, 1981
UAJ: Ural-Altaische Jahrbiicher. Internationale Zeitschrift fur
Nord-Eurasien, Wiesbaden
UJ: Ungarische Jahrbiicher, Berlin, Leipzig
UJZ: Ungarn-Jahrbuch. Zeitschrift fiir die Kunde Ungams und
verwandte Gebiete, Miinchen
Vocaţia istoriei: Vocaţia istoriei. Prinos profesorului Şerban
Papacostea, volum îngrijit de O. Cristea, Gh. Lazăr, Brăila, 2008
Warriors: Warriors, weapons, and hamess from the ^th-ioth
centuries in the Carpathian Basin, ed. C. Cosma, Cluj-Napoca, 2014
Wenzel, Codex: G. Wenzel, Ărpâdkori uj okmângtâr. Codex
Diplomaticus Arpadianus Continuatus, Pest (Budapest), 1860-1874
ZRVI: Zbornik Radova Vizantoloskog Instituta, Belgrad
ZSL: Zeitschrift fiir Siebenbiirgische Landeskunde, Wien
Zur Rechts: Zur Rechts- und Siedlungsgeschichte der Siebenbiirger
Sachsen (Siebenbiirgisches Archiv, Dritte Folge, Bând 8), Koln, Wien, 1971
Bibliografie:
Izvoare:
Acta Honorii III et Gregarii IX: Acta Honorii III (1216-122/) et
Gregarii IX (1227-1241). E Registris Vaticanis aliisque fantibus callegitA L.
Tăutu (Fontes, series III, volumen III), Vatican, 1950
Ademar; Ademar de Chabannes, Chranique publiee d'apres Ies
manuscrits par J. Chavanan, Paris, 1897
Albericus; Albericus Trium Fontium, Chronicon, ed. G. Pertz, în
MGH-S, XXIII, Hannovra, 1874, 631-950
Andrea Dandolo: Andreae Danduli Chranica per extensum
descripta aa. 46-1280 d. C., ed. E. Pastorello, în Rerum Italicarum
Scriptares. Raccalta degli starici italiani dai cinquecento al millecinquecento
ordinată da L. A. Muratori. Nuova edizione riveduta ampliata e corretta, voi.
XII-i, Bologna, 1938
Annales Altahenses: Annales Altahenses maiores, ed. W. De
Giesebrecbt, E. Oefele (MGH-SRG, 4), Hannovra, 1891
Annales Bertiniani: Annales Bertiniani, ed. G. Waitz (MGH-SRG,
5), Hannovra, 1883
Annales Frisacenses: Annales Frisacenses, ed. L. Weiland (MGH-
S, XXIV), Hannovra, 1879, 63-67
Annales Fuldenses: Annales Fuldenses sive Annales Regni Francorum
Orientalis (...) recognovit F. Kurze (MGH-SRG, 7), Hannovra, 1891
Annales luvavenses: Annales ex Annalibus luvavensibus antiquis
excerpti, ed. H. Breslau, în MGH-S, XXX/2, Leipzig, 1934,727-744
Annales Posonienses: Annales Posonienses, ed. E. Madzsar, în SRH,
1,120-127
Annales Sangallenses: Annales Sangallenses maiores, în MGH-S, I,
ed. G. H. Pertz, Hannovra, 1826,70-85
Anon. Dubn.: Anonymi Dubnicensis liber de rebus gestis Ludovici R.
Hung. 1345-1355, în Analecta monumentorum Hungariae historicorum
literariorum maximum inedita quae collegit, recensuit et partim typis
commendavit Franciscus Toldy ac commentariis, epilogo et indice aucta
publici iuris facienda curavit G. Erszegi, Budapest, 1986, 87-112

Benedictus de Esztergom: Benedictus nova de irruptione
Tartarorum, în Monumenta ecclesiae Strigoniensis, tomus secundus (Ab A.
1275 adA. 1321, Nr. i - 927), ed. F. Knautz, Strigonii, 1882,419
Bruno de Querfurt: Temoignage d'un contemporain sur Saint
VJadimir. Publie pour la premiere fois en franţois par le prince A.
Galitzin, Paris, 1861
Chr. Bud.: Chronicon Budense. Post elapsos ab editione prima et
rarissima tercentos sexaginta quinque annos, secundam adornavit, textum
recognovit (...) losephus Podhradczky (...), Buda, 1838
Chr. Dubn: Chronicon Dubnicense, în Chronicon Dubnicense cum
codicibus Sambuci Acephalo et Vaticano, cronicisque Vindobonensi picto et
Budensi accurate coUatum... Recensuit et praefatus est M. Florianus
{Historiae Hungaricae Fontes domestici. Pars Prima. Scriptores, volumen
III), Leipzig, 1884,1-207
Chr. Henrici: Chronicon Herniei de Mugeln, ed. E. Travnik, în SRH,
II, 87-223
Chr. Hung. Saec. XIV: Chronici Hungarici compositio saeculi XIV, ed.
A. Domanovsky, în SRH, I, 217-505 {Cronica Pictată de la Viena, IIR, XI,
Bucureşti, 1937)
Chr. Mon: Chronicon Monacense, ed. A. Domanovsky, în SRH, II,
53-86
Chr. Pos: Chronicon Posoniense, ed. A. Domanovsky, în SRH, II, 7-52
Cosmographia: Itineraria Romana. Voi. II. Ravennatis Anonymi
Cosmographia et Cuidonis Ceographica, ed. J. Schnetz, Leipzig, 1940
CPorph 1962: Constantine Porphyrogenitus, De Administrando
Imperio, volume II. Commentary. Edited by R. J. H. Jenkins, London,
1962
CPorph 1967: Constantine Porphyrogenitus, De Administrando
Imperio. Creek text edited by Cy. Moravesik. English translation by R J. H.
Jenkins. New, Revised Edition (Corpus Fontium Historiae Byzantinae,
Series Washingtoniensis, I), Washington DC, 1967
CPorf 1971: Constantin Porfirogenetul, Carte de învăţătură pentru
fiul său Romanos, traducere de V. Crecu (Scriptores byzantini, VII),
Bucureşti, 1971
Cronica Primară Rusă: S. Hazzard Cross, O. Sherbowitz-Wetzer,

The Russian Primary Chronicle. Laurentian Text, Cambridge (Mass), 1973
Descrierea Europei Orientale: Descrierea Europei Orientale de
Geograful Anonim, ed. Gb. Popa-Lisseanu (IIR, II), Bucureşti, 1934
Einbard: Einbardi Annales a. 741-829, în MGH-S, I, ed. G. H.
Pertz, Hannovra, 1826,135-218
Georgios Monacbos: Georgios Monacbos, Bioi ton neon basileon,
în Theophanes Continuatus, loannes Cameniata, Symeon Magister,
Georgius Monachus, ex recognitione I. Bekkeri, Bonn, 1838,761-924 (FHDR
II, 633-635)
GH: Anonymus, Gesta Hungarorum, în SRH, I, 13-117; Faptele
ungurilor de secretarul anonim al regelui Bela (IIR, I, Bucureşti, 1934);
Anonymus, Notary of King Bela, The Deeds of the Hungarians, ed. M.
Rady, L. Veszpremy, Budapest, 2010 (Central European medieval
texts, 5)
lobannes Longus: lobannes Longus de Ypre, Chronica monasterii
Sancti Bertini, ^90-1294, în E. Martene, U. Durând, Thesaurus novus
anecdotorum, voi. III, Paris, 1717,441-776
Legenda Hartvic: Legenda Sancti Stephani Regis ab Hartvico
episcopo conscripta, ed. E. Bartoniek, în SRH, II, 401-440
Legenda maior: Legenda maior Sancti Stephani regis, ed. E.
Bartoniek, în SRH, II, 377-392
Leon, Taktika: The Taktika of Leo VI. Text, Translation and
Commentary by G. T. Dennis, Washington, 2010 (CFHB, Series
Wasbingtoniensis, XLIX) (Dumbarton Oaks Texts, 12) (FHDR II,
642-645)
Leon Grammaticus: Leonis Grammatici Chronographia, ex
recognitione Immanuelis Bekkeri, Bonn, 1842,1-331 (FHDR II, 646-653)
Letopiseţul Cantacuzinesc: Istoria Ţării Româneşti. 1290-1690.
Letopiseţul Cantacuzinesc, ed. de C. Grecescu, D. Simonescu, Bucureşti,
1960
Liudprand: Liudprand, Antapodosis, în Liudprandi Opera, ed. J.
Becker (MGH-SRG, 41), Hannovra, Leipzig, 1915,1-158
Marino Sanudo: Marino Sanudo Torsello, Secreta fidelium
Cruciş, în J. Bongars, Gesta Dei per Francos sive orientalium expeditionum
et regni Francorum Hierosolimitani historia (...), tomus secundus,

Hanoviae, i6ii, 1-281
Regino: Reginonis Abbatis Prumiensis Chronicon, ed. F. Kurze
(MGH-SRG, 50), Hannovra, 1890
Sigebertus: Chronica Sigeberti Gemblacensis, în MGH-S, VI, ed. G.
H. Pertz, Stuttgart, 1844,300-374
Simon de Keza: Simonis de Keza Gesta Hungarorum, în SRH, I,
129-194; Simon de Keza, Cronica Ungurilor (IIR, IV, Bucureşti, 1935);
Gesta Hungarorum/The Deeds of the Hungarians, edited and translated
by L. Veszpremy, F. Schaer, with a study of J. Sziics (Central European
medieval texts, i), Budapest, New York, 1999
Skylitzes: loannes Scylitzes, Synopsis historiarum, recensuit I.
Thurn (CFHB. Series Berolinensis, V), Berlin, New York, 1973; Jean
Skylitzes, Histoire des empereurs de Byzance, traduction francaise par B.
Flusin, notes par J.-C. Cheynet, Paris, 2003
Symeon Magister: Symeonis Magistri et Logothetae Chronicon
recensuit S. Wahlgren, Berlin, New York, 2006 (CFHB. Series
Berolinensis, XLIV/i)
Theophanes Continuatus: Theophanes Continuatus, loannes
Cameniata, Symeon Magister, Georgius Monachus, ed. I. Bekker, Bonn,
1838,3-481 (FHDRII, 672-673)
Thietmar: Thietmari Merseburgensis episcop! Chronicon, VIII.
4 (Die Chronik des Bischofs Thietmar von Merseburg und ihre Korveier
Uberarbeitung), hg. von R. HoItzmann (MGH. Scriptores Rerum
Germanicarum nova series, tomus IX), Berlin, 1935
Thurocz: Johannes de Thurocz, Chronica Hungarorum, I. Textus;
II. Commentarii. i. Ab initiis usque ad annum 1301; 2. Ah anno 1301 usque ad
annum 1487 (ed. E. Galântai, Gy. Kristo), Budapest, 1985
Zonaras: loannes Zonaras, Epitomae Historiarum, voi. III, ed. Th.
Biittner-Wobst, Bonn, 1897
Studii;
Achim, V. 2000: Banatul în evul mediu. Studii, Bucureşti
Achim, V. 2008: Politica sud-estică a regatului ungar sub ultimii
Arpadieni, Bucureşti
Ahrweiler, H. 2002: Ideologia politică a Imperiului Bizantin,
Bucureşti
Aldea, G. 1979: „Sat" - sensuri etimologice, etnografice şi sociologice,
AICED, 1,47-54
Aleksic, M. 2004: Postkarolinski mac iz Banatskog Brestovca (A
Post-Carolingian Swordfrom Banatski Brestovac), GSAD, 20, 251-265
Alexandrescu, A. 1973: Contribuţii la cunoaşterea populaţiei
autohtone din Ţara Bârsei în feudalismul timpuriu, Cumidava, 7,47-55
Alimov, D. 2012: On the Problem of the Post-Avar "Ethnogenesis":
The gth Century Polities of Banat, Crişana, and Transylvania in
Comparative-Historical Context (TU), TR, 21,3, 83-91; 4,77-96
Alzati, C. 1984: Etnia e universalismo. Note in margine alia
continuită del termine Romanus tra le genţi romene, în La nozione di
"Romano" tra cittadinanza e universalită (Da Roma alia terza Roma. Studi,
II) (Atti del II Seminario di Studi Storici "Da Roma alia Terza Roma" (21-23
avril 1982), Napoli, 437-448
Andreescu, C. 1938: Reacţiuni ortodoxe în contra catolicizării
regiunilor carpato-dunărene în prima jumătate a secolului al XIITlea,
Biserica Ortodoxă Română, 56,11-12,770-779
Anghel, G. 1975; Cetăţile medievale de la Alba lulia, Apulum, 13,
245-272
Anghel, G., Ciugudean, H. 1987: Cimitirul feudal timpuriu de la
Blandiana (jud. Alba), Apulum, 24,179-196
Antonijevic, D. 1989: Cattlebreeders' Migrations in the Balkans
through Centuries, în Migrations in Balkan History, ed. I. Ninic, Belgrad,
147-156
Antonopoulos, P. 1993: Byzantium, the Magyars Raids and their
Consequences, ByzSl, 54, 2, 254-267
Antonovici, N. 1937: Codrii şi numele de Prut şi Argeş în
continuitatea românilor din sud-estul Carpaţilor, BSRRG, 56, 272-288
Apolzan, L. 1987: Carpaţii - tezaur de istorie: perenitatea aşezărilor

risipite pe înălţimi, Bucureşti
Armbruster, A. 1990: Der Donau-Karpatenraum in den mittel- und
westeuropăischen Quellen des 10.-16 Jh. Eine historiographische Imagologie,
Koln, Wien
Armbruster, A. 1993: Romanitatea românilor. Istoria unei idei,
Bucureşti
Arvinte, V. 1966: Formarea limbii şi poporului român în lumina
cercetărilor recente, ALIL, 17,13-32
Arvinte, V. 1983: Român, românesc. România. Studiu filologic.
Bucureşti
Baân, 1.1999: The Metropolitane ofTourkia. The Organization ofthe
Byzantine Church in Hungary in the Middle Ages, în G. Prinzing, M.
Salamon (ed.), Byzanz und Ostmitteleuropa gô-1453. Beitrăge zu einer
Table-Ronde des XIX International Congress of Byzantine Studies,
Copenhagen 1996, Wiesbaden, 45-53
Bakay, K. 1967: Archăologische Studien zur Frage der ungarische
Staatsgrundung. Angahen zur Organisierung des Furstlichen Heeres,
AArch, 19,1-2,105-173
Bakay, K. 1994: Hungary in the tenth and eleventh centuries, în K.
Bakay (ed.). Sacra Corona Hungariae, Vârosi Muzeum, Budapest, 3-31
Baker, R. 1996: Magyars, Mongols, Romanians and Saxons:
population mixând density in Moldavia,fromi2301o 1363, Balkan Studies,
37,1, 63-76
Bako, G. 1957: Cavalerii teutoni în Ţara Bârsei, Studii, 10, i, 143-160
Bako, G. 1961: Contribuţii la istoria Transilvaniei de Sud-Fst în
secolele XTXIII, SCIV, 12, i, 113-118
Bako, G. 1962: încă o mărturie cu privire la dominaţia primului stat
bulgar la nord de Dunăre, SCIV, 13, 2,461-463
Bakâ, G. 1967: Invazia tătarilor din anul 1241 în sud-estul
Transilvaniei, în Culegere de studii şi cercetări. Muzeul Regional Braşov,
1,115-119
Bako, G. 1975: The Relations ofthe Principality ofthe Banat with the
Hungarians and the Petchenegs in the Tenth Century, în Relations, 241-248
Bâlint, C. 1991: Siidungam im 10. Jahrhundert (Studia
Archaeologica, ii), Budapest

Bâlint, C. 2010: A contribution to research on ethnicity: a view from
and on the east, în W. Pohl, M. Mehofer (ed.), Archaeology of Identity -
Archăologie der Identităt (DAW, 406), Wien, 145-182
Baltag, G. 2000; Sighişoara înainte de Sighişoara: elemente de
demografie şi habitat în bazinul mijlociu al Tărnavei Mari din preistorie
până în sec. al XlII-lea, cu privire specială asupra zonei municipiului
Sighişoara, Bucureşti
Baltag, G. 2004: Aşezări şi tipuri de locuinţe din bazinul Tărnavei
Mari între sec. IITXd.Hr., RB, 18,139-193
Bârâny, A. 2012: Attempts for Expansion: Hungary, 1000-1500, în
The Expansion of Central Europe in the Middle Ages, ed. N. Berend,
Farnham, 333-379
Barbu, D. 1998: Byzance, Rome et Ies Roumains. Essais sur la
production politique de la foi au MoyenAge, Bucarest
Barbu, M., Ivanof, E. 1980: Cercetări arheologice în zona Aradului
privind perioada secolelor VII-XI, în Studii privind istoria Aradului,
Bucureşti, 68-81
Barta, G. 1996: Ober den Platz Siebenbiirgens im Rahmen des
ungarischen Konigreiches (896-1690), în Interethnische- und
Zivilisationsbeziehungen im siebenburgischen Raum. Historische Studien,
hrsg. von S. Mitu, F. Gogâltan, Cluj, 33-63
Bartha, A. 1975: Hungarian Society in the gth and loth Centuries,
Budapest (Studia historica Academiae Scientiarum Hungaricae, 85)
Bartok, B. 1998: Vestigii arheologice din secolele IV, VI şi XTXII. p.
Chr., de la Chilieni (j. Covasna), Acta 1997 (Aluta, 21, Acta Hargitensia, 4),
Sf. Gheorghe, 183-190
Bartok, B., Bordi, Zs. L. 2000: Obiecte de metal şi os descoperite în
complexul arheologic de la Chilieni (j. Covasna), Acta 1999 (Aluta, 23, Acta
Hargitensia, 6), Sf. Gheorghe, 1,175-190
Bata, G. 1996: The Turks who ivere called SabartoiAsphaloi, Journal
ofTurkish Studies, 20,177-187
Băbău, A., Andreica, L., Mărginean, F. 2008: Analiza
antropologică a osemintelor descoperite în cimitirul medieval timpuriu de la
Nădlac "Lutărie" (jud. Arad), BAM, 3, i, 191-206
Băcueţ Crişan, D. 2006: Contributions regarding the north-west

part of Romania in the Ţth-iith centuries. Considerations based on the
archaeological researches made in Silvania depression, în Fontes Flistoriae.
Studia in honorem Demetrii Protase, editori C. Gaiu, C. Găzdac, Bistriţa,
Cluj-Napoca, 829-844
Băcueţ Crişan, D. 2012: Contributions to the Study of Elites and
Power Centers in Transylvania during the second Half of the gth-first Half
of the loth Centuries. Proposal of Identification Criteria Based on
archaeological Discoveries, EN, 22, 279-299
Băcueţ Crişan, D. 2013 a: Contribuţii la studierea ceramicii
medievale timpurii din Depresiunea Silvaniei. Vasele cu gât canelat, AMP,
35, 281-294
Băcueţ Crişan, D. 2013 b: Despre locuinţa cu două camere din
incinta IV a fortificaţiei medievale timpurii de la Dăbâca (jud. Cluj) şi
cronologia primei faze de fortificare, AMP, 35, 271-280
Băcueţ Crişan, D. 2014: Contribuţii arheologice privind nord-vestul
României în sec. VH-XI. Cercetări în Depresiunea Silvaniei, Cluj-Napoca,
Zalău
Băcueţ Crişan, D. 2015 a: Porta Mesesina în preajma anului 1000.
Cercetări. Situri. Artefacte, Cluj-Napoca
Băcueţ Crişan, D. 2015 b: When did the first Magyar warriors at
the Porta Mesesina/Meseş Gate arrive ? From Hypotheses to archaeological
realities, AMP, 37, 325-336
Băcueţ Crişan D., Bordi, L. 1996: Descoperiri arheologice în
hotarul comunei Şicula, Ziridava, 19-20, 95-101
Bălan, B. M. 2014: Caracteristici geodemografice ale comunităţilor
de ceangăi din zona Roman-Bacău. Lucrare de licenţă. Universitatea
Bucureşti, Facultatea de Geografie, Bucureşti
Bălan-Mihailovici, A. 2001: Poartă spre „Sanctuarul" limbii
române. Lingvistică şi istorie în studiul lexicului medieval românesc
(Terminologie socială). Bucureşti
Bărcăcilă, A. 1944-1946: "Dacia de la Dunăre" a analelor france din
secolul al IX-lea. Evenimente şi probleme, AO, 23-25,131-148,1-28
Bârzu, L., Brezeanu, S. 1991: Originea şi continuitatea românilor.
Arheologie şi tradiţie istorică, Bucureşti
Bejan, A. 1987: Sud-vestul României în contextul politic european al

sec.Vll-XJXÎ, SIB, 13,3-46
Bejan, A. 1995: Banatul în secolele IV-Xll (Continuitatea daco
română, etnogeneza românească şi începuturile feudalismului în sud-vestul
Daciei Traiane), Timişoara
Bejan, A., Mare, M. 1997: Dudeştii Vechi-Pusta Bucova. Necropola
şi morminte de înhumaţie din secolele VI-XII (I), AB, 5,139-158
Bejan, A., Mare, M. 1998: Dudeştii Vechi-Pusta Bucova. Necropola
şi morminte de înhumaţie din secolele VI-XII (II), AB, 6,323-338
Benko, E. 2000: Alba lulia (Gyulafehervâr); Manastur
(Kolozsmonostor) near Cluj, în Europe's Centre, în Europe's Centre, 389-393
Benko E. 2009: Mittelalterliche archăologische Funde in
Szeklerland, în Die Szekler, 13-43
Benko, L. 1984: Zur Geschichte des Ungartums vor dem Landnahme
im Zusammenhang mit Leved und Etelkoz, Acta Linguistica Academiae
Scientiarum Hungaricae, 34,3-4,153-195
Benko, L. 1988: Le sedi degli Ungari nel secolo nono, în Popoli, I,
283-306
Berend, N. 2001: Af the Gate of Christendom: Jews, Muslims and
’Pagans' in Medieval Hungary, c. iooo-c.igoo, Cambridge
Berend, N., Laszlovszky, J., Szakâcs, B. Zs. 2007: The kingdom of
Hungary, în N. Berend (ed.), Christianization and the Rise of Christian
Monarchy. Scandinavia, Central Europe and Rus’ c. 900-1200,
Cambridge, 319-368
Berzovan, A. 2013: Considerations on "Troianul" in Ţara
Zarandului, Ziridava. Studia archaeologica, 27,161-182
Betti, M. 2013: La Descripţia civitatum et regionum ad
septentrionalem plagam Danubii. Lo spazio oltre il "limes" nel IX secolo,
Melanges de l'EcoIe franţaise de Rome. Moyen Âge, 125, i, 83-93
Biliarsky, I. 2011: Word and Power in Mediaeval Bulgaria
(ECEEMA, 14), Leiden, Boston
Binder, P. 1964: Consideraţii istorice cu privire la primele aşezări
româneşti amintite în documentele medievale (Localizarea lui „Kerch
Olachorum"), AIIAC, 7,317-320
Binder, P. 1967 a: Contribuţii la localizarea Cruceburgului şi unele
probleme legate de ea, în Culegere de studii şi cercetări. Muzeul

Regional Braşov, i, 121-135
Binder, P. 1967 b: Contribuţii la studiul dezvoltării feudalismului în
Maramureş şi nordul Transilvaniei, SAI, 10, 27-61
Binder, P. 1968: Contribuţii la geografia istorică a Banatului de
Severin, Studii, 21,4, 625-639
Binder, P. 1985: Săchsische und seklerische siedlungsgeschichtliche
Interferenzen im Repser Gebiet (Angaben zu den Fragen "Boralt" und "Terra
Daraus"), FVL, 28, 2,45-56
Binder, P. 1996: Antecedente şi consecinţe sud-transilvănene ale
formării voievodatului Munteniei (sec. XÎITXIV) (1), Acta 1995 (Aluta, 19,
Acta Hargitensia, 2), Sf. Gheorghe, 265-278
Binder, P. 1997; Antecedente şi consecinţe sud-transilvănene ale
formării voievodatului Munteniei (sec. XÎITXIV) (II), Acta 1996 (Aluta, 20,
Acta Hargitensia, 3), Sf. Gheorghe, 33-46
Bizerea, M. 1970: Existenţa aşezărilor permanente de înălţime în
Munţii Banatului, atestată în toponimia zonei izvoarelor Timişului, în
Studii de geografie a Banatului, Timişoara, i, 261-268
Bizerea, M., Bizerea, F. 1978: Localizarea aşezărilor din Banat
consemnate în cronica "Gesta Hungarorum", SIB, 5,1-16
Blăjan, M. 2010: Descoperiri paleocreştine în bazinul mijlociu al
Mureşului (secolele ITX), în Sfântul Ierotei, 272-278
Boba, 1.1967: Nomads, Northmen and Slavs. Eastern Europe in the
Ninth Century, The Hague
Boba, 1.1971: Moravia's History Reconsidered. A Reinterpretation of
Medieval Sources, The Hague
Boba, I. 1972: Ethnogenesis of the Hungarians and their Settlement
in the Danubian Bassin in the Late Ninth Century, în Les questions, 167-171
Boba, I. 1982-1983: A Tivofold Conquest of Hungary or "Secundus
Ingressus", UJZ, 12, 23-41
Boba, I. 1983: The Seven Hungarian Counties in Medieval
Transylvania, în S. B. Vardy, A. H. Vardy (ed.), Society in Change: Studies
in Honour of Bila K Kirăly (EEM, 132), Boulder, New York, 273-289
Boba, I. 1987 a: Transylvania and Hungary. From the Times of
Ălmos and Ărpâd to the Times of King Stephen, în Forschungen
Siebenburgen, 17-32
Boba, I. 1987 b: Moravia, Bulgaria, "Messiani" and "Sclavi" in
Medieval Hungarian Sources, în Vtori mezdunaroden kongres po
bălgaristika (Sofia, 1986), Dokladi, voi. 6, Sofia, 709-726
Boba, I. 1989: In Defence of Anonymus Belae Regis, în Die
ungarische Sprache und Kultur im Donauraum. I. Beziehungen und
Wechsehvirkungen an der Wende des 18. und 19. Jahrhunderts, hrsg. M.
Csaky, Budapest, Wien, 450-458
Boba, I. 1996: Three Papers to the Prehistory of the Hungarians,
ESY, 68,189-202
Bogrea, V. 1920-1921: Originea rom. sat; Câteva consideraţii asupra
toponimiei româneşti, DR, i, 210-219; 253-257
Bojan, T. 1969: în legătură cu sfera semantică a vechiului românesc
fsat, CL, 14,1, 63-75
Bona, 1.1975: notă în Gydrfîy 1975,122-125
Bona, I. 2001; Transylvania in the Period of the Creat Migrations
(277-896); Transylvania in the Period of the Hungarian Conquest and
Foundation of a State, în History of Transylvania, Volume I: From the
Beginnings to 1606, ed. by L. Makkai, A. Mocsy (EEM, 581), Boulder,
139-329
Bonev, C. 1986: L'Eglise ortodoxe dans Ies territoires carpato-
danubiens et la politique pontificale pendant la premiere moitie duXIIIe s.,
EB, 22,4,101-108
Borcea, L. 1977: Prisăcile - un vechi sistem de apărare în Bihor,
Familia, 13,5,10,15
Borcea, L. 1982: Obştea sătească din Bihor. Voievozii şi cnezii ei în sec.
XIII-XVII; Voievodatul Borodului în secolele XIII-XVII, Crisia, 12,123-159
Borcea, L. 1989: Consideraţii cu privire la satele, cnezii şi voievozii
din Zarand şi Câmpia Aradului, Crisia, 19,181-203
Borcea, L. 1990: Contribuţii la istoria aşezării Biharea în secolele
XI-XVII, Crisia, 20,159-173
Borcea, L. 2001: Moaşte ale unor sfinţi bizantini la Biharea în secolul
al Xll-lea, în Istoria ca experienţă intelectuală, volum îngrijit de C.
Crăciun, A. Faur, Oradea, 89-93
Borcea, L, Ţepelea, 1.1988: Menumorut, Bucureşti
Bordi, Zs. 2003: Fortificaţii de piatră din secolele XIII-XIV din

sud-estul Transilvaniei, Buletinul Muzeului Militar Naţional, serie
nouă, I, 2, 82-89
Bordi, Zs. 2007: Fortificaţiile medievale timpurii din Pădurea Rica,
Acta Siculica, Sfântu Gheorghe, 4, 287-300
Bordi, Zs. 2013: Fortificaţii din secolele XIII-XVIII în Trei Scaune,
Acta Terrae Fogtirasiensis, 2,107-126
Botâr, I. 2011: Medieval Finds from Cotorman, Marisia, 31, 299-312
Botzan, M., Albotă, M. 1980: Considerations historiques et
techniques concemant Ies anciennes agro-terasses d'altitude des Carpates,
Bulletin de lAcademie agricole et forestiere. Bucureşti, 9,141-149
Bowlus, C. 1995: Franks, Moravians and Magyars. The Strugglefor
the Middle Danube 788-90Ţ, Philadelphia
Bozilov, I., Dimitrov, H. 1985: Ahouf the Historical Geography of the
Northern Black Sea Coast, BHR, 13,4, 50-68
Braudel, F. 1985: Mediterana şi lumea mediteraneană în epoca lui
Filip al Il-lea, I, Bucureşti
Brătianu, Gh. I. 1947: Les Rois de Hongrie et Ies Principautes
Roumaines auXIVe siecle, BSFI, 28, i, 67-105
Brătianu, Gh. I. 1972: Le theme de Bulgarie et la chronologie de
l'Anonyme Hongrois, Acta Historica. Societas Academica Dacoromania,
Miinchen, 10,105-112
Brătianu, Gh. I. 1980: Tradiţia istorică despre întemeierea statelor
româneşti. Bucureşti
Brătianu, Gh. 1.1988:0 enigmă şi un miracol istoric: poporul român,
ed. de S. Brezeanu, Bucureşti
Brătianu, Gh. 1.1993; în jurul întemeierii statelor româneşti (I-III),
RI, serie nouă, 4,1-2,139-173; 3-4. 361-383: 5-6,593-620
Brezeanu, S. 1997: Jiu-Gelou. Istorie şi lingvistică, în In honorem
emeritae Ligiae Bârzu. Timpul istoriei, I. Memorie şi patrimoniu. Bucureşti,
237-244
Brezeanu, S. 1999: Romanitatea orientală în evul mediu. De la
cetăţenii romani la naţiunea medievală. Bucureşti
Brezeanu, S. 2002: Identităţi şi solidarităţi medievale. Controverse
istorice, Bucureşti
Bucur, C. 1978; Direcţii ale demografiei româneşti: transhumanţa

pastorală, Rdl, 31,12, 2285-2305
Buhociu, O. 1979: Folclorul de iarnă, ziorile şi poezia păstorească.
Bucureşti
Bulin, H. 1968; Aux origines des formations etatiques des Slaves du
Moyen Danube au IXe siecle, în L'Europe aux IXe-XIe siecles. Aux origines
des Etats nationaux, Varsovie, 149-204
Biintgen, U., Di Cosmo, N. 2016; Climatic and environmental
aspects of the Mongol withdrawal from Hungary in 1242 CE.,
www.nature.com/scientificreports, 26 May
Busuioc-von Hasselbach, D. N. 2001: Ţara Făgăraşului în secolul
alXIII-lea. Mănăstirea cisterciană Cârţa, I-II, Cluj-Napoca
Buza, M. 1981: Das Alter und die Kontinuităt der Bevolkerung im
Şureanu- und Cindrelgebirge und in den angrenzenden Gebieten, Revue
roumaine de geologie, geophisique et geographie. Serie de
geographie, 25, i, 129-143
Cantacuzino, G. I. 1997; Cercetări arheologice la Făgăraş, CA, 10,
239-248
Cantacuzino, G. I. 2001: Cetăţi medievale din Ţara Românească în
secolele XIH-XVI, Bucureşti
Cantemir, D. 1973: Descrierea Moldovei, trad. de Gh. Guţu,
Bucureşti
Capidan, T. 1924-1926: Românii nomazi. Studiu din viaţa românilor
din sudul Peninsulei Balcanice, DR, 4, i, 183-352
Capidan, T. 1943: Limbă şi cultură. Bucureşti
Călin, C. 2013: De la Dieceza de Cenad la cea de Timişoara sau de la
Gerard de Sagredo la Augustin Pacha. Un mileniu de istorie ecleziastică
(1030-1919/1930), în Gerard de Cenad, 111-128
Căprăroiu, D. 2014 a: Oraşul medieval în spaţiul românesc
extracarpatic (secolele X-XIV). O încercare de tipologizare a procesului
genezei urbane, Târgovişte
Căprăroiu, D. 2014 b: Scurte consideraţii privind cronologia
campaniilor anti-mongole ale regelui Ludovic de Anjou, RIM, 3-4 (143-L44), i-ii
Căţoi, M. 2010: Ofensivă catolică şi rezistenţă schismatică la
Dunărea de Jos în prima jumătate a secolului al XlII-lea, în Istorie
bisericească, 166-213
Câmpina, B. 1973: Problema apariţiei statelor feudale româneşti, în
Idem, Scrieri istorice, ed. D. Mioc, E. Stănescu, I, Bucureşti, 23-46
Chidioşan, N. 1965: Mormântul din perioada feudalismului
timpuriu de la Galoşpetreu (raion Marghita), SCAIS, 12, 237-243
Chihaia, P. 1998: Artă medievală, voi. I-V, Bucureşti
Chirilă, E., Feneşan, V. 1974: Der Munzhort von Frata, 11. Jhr.,
SCAIS, 18,43-49
Chirilă, E., Hopârtean, A. 1978: Tezaurul monetar de la Turda
(Contribuţii numismatice la problema penetraţiei ungurilor în Transilvania
în secolulXI), Potaissa. Studii şi comunicări, i, 59-72
Chiţescu, L. 1975:0 formaţiune politică românească la nord şi la sud
de Munţii Făgăraş în secolul al XlII-lea, Rdl, 28,7,1057-1067
Chiţescu, L. 1992: Elemente definitorii ale centrului voievodal de Ia
Cetăţeni puse în lumină de cercetarea arheologică a anilor din urmă, CA, 9,
85-90
Chiţescu, L, Sion, A., Cristocea, S. 1983: Cercetările arheologice
efectuate la complexul de monumente feudale de la Cetăţeni, jud. Argeş, CA,
6,51-77
Chotzakoglou, C. 1999: Bgzantinische Bleisiegel aus Ungam, în N.
Oikonomides (ed.), Studies in Byzantine Sigillography, 6, Washington
DC, 59-70
Cihodaru, C. 1979: Observaţii cu privire la procesul deformare şi de
consolidare a statului feudal Moldova în sec. XTXIV (I), AIIAI, 16,167-186
Cihodaru, C. 1980: Observaţii cu privire la procesul deformare şi de
consolidare a statului feudal Moldova în sec. XTXIV (II), AIIAI, 17,117-136
Ciobotea, D. 2015; Organisme cu caracter statal în spaţiul locuit de
români în secolele VIITXIII. De la sat la stat, în Posada - 685. Războiul din
1330, 25-65
Ciocîltan, A. 2015: Comunităţile germane la sud de Carpaţi în Evul
Mediu (secoleleXIITXVII), Brăila
Ciocîltan, V. 1987: Observaţii referitoare la românii din cronica
Notarului Anonim al regelui Bela, Rdl, 40,5,445-453
Ciocîltan, V. 1995: Alanii şi începuturile statelor româneşti, RI, serie
nouă, 6,11-12, 935-955
Ciocîltan, V. 2006-2007; Vestigii turanice în Ţara Bârsei, SUC, 3-4,

49-57
Ciocîltan, V. 2013: Cluj şi Galaţi: sugestii etimologice, în The Steppe
Lands and the World beyond them. Studies in honor of Victor Spinei on his
ŢOth birthday, ed. F. Curta, B. P. Maleon, Iaşi, 523-542
Ciubotaru, M. 2000: Revizuiri toponimice: Vlaşca şi Vlăsia, SCO, 5,
73-122
Ciugudean, H. 1996: Catalogul expoziţiei ,Jinul 1000 la Alba lulia -
între istorie şi arheologie", Alba lulia
Ciupercă, B. 2010: Some observations from the point ofvieiv of the
Slon fortifications about power centres in the Lower Danube between the
eighth and tenth centuries, în Potestas et communitas. Interdisziplinăre
Beitrăge zu Wesen und Darstellung von Herrschaftsverhăltnissen im
Mittelalter dstlich der Elbe, hg. von A. Paron, S. Rossignol, B. S.
Szmoniewski, G. Vercamer, Wroclaw, 279-289
Coman, M. 2013: Putere şi teritoriu. Ţara Românească medievală
(secolele XIV-XVI), Iaşi
Comşa, M. 1986: Romanen-Walachen-Rumănen, în Welt der
Slawen. Geschichte, Gesellschaft, Kultur, hrsg. J. Herrmann, Miinchen,
123-142
Comşa, M. 1994 a: Consideraţii privind păstoritul pe teritoriul
României de la sfârşitul secolului al IITlea până către sfârşitul secolului al
XlII-lea, Litua, 6, 56-70
Comşa, M. 1994 b: Raportul dintre agricultură şi mediul natural
(pădure, stepă, luncă) în mileniul I şi primele secole ale mileniului al ITlea
e.n. pe teritoriul României, Hierasus, 9,303-312
Comşa, M. 1997; Structuri socio-economice din secolele VTX pe
teritoriul României, Carpica, 26, i, 195-203
Comşa, M. 1998-2000: Inscripţii "runice" din secolele IX-XI
descoperite la Slon-Prahova (Notăpreliminară), CA, ii, 2, 615-622
Conea, 1.1934: Ţara Loviştei (Studiu de geografie istorică), BSRRG,
53.1-213
Conea, 1.1935: Basarabii din Argeş. Despre originea lor teritorială şi
etnică, Rânduiala. Arhivă de gând şi faptă românească. Bucureşti, i, 2,
158-178
Gonea, 1.1936: Din geografia istorică şi umană a Carpaţilor. Nedei,

păstori, nume de munţi, BSRRG, 55,49-78
Gonea, 1.1938: Corectări geografice în istoria românilor, I. Pe Olt, în
Oltenia, Bucureşti
Gonea, 1.1954: Cu privire la toponimicul „Vlăsia”, PG, i, 203-216
Gonea, I. 1957; Vechile târguri - nedei de pe culmile Carpaţilor,
Buletinul ştiinţific al secţiei de geologie-geografie al Academiei R.P.
Române, Bucureşti, 2,1-2,107-118
Gonea, 1.1960: Interpretări geografice în istoria poporului român. O
problemă veche încă nerezolvată - originea numelui Muntenia, PG, 7, 27-51
Gonea, 1.1963: Interpretări geografice în istoria poporului român. II.
In ce condiţii a apărut şi ce a însemnat la origine numele "Ţara Românească",
PG, IO, 55-68
Gonea, I. 1967: Cu privire la "teritoriul-nucleu" de formare a
poporului român, SGG, 14, i, 3-14
Gonea, I. 1969: Originea şi importanţa documentară istorică a
cuvântului nostru "sat" - în lumina geografiei istorice, în Lucrările
simpozionului de geografie a satului (Bucureşti, septembrie 1967),
Bucureşti, 247-264
Gonea, I. 1997: Transilvania în cadrul pământului şi istoriei
poporului român. Revista geografică. Bucureşti, serie nouă, 4, 96-98
Gonea, I., Badea, L., Oancea, D. 1961: Toponymie ancienne,
temoignant de la continuite daco-roumaine dans Ies Carpathes Meridionales
de l'ouest de l'Olt, în VIIo Congresso internazionale di scienze onomastiche,
Firenze-Pisa, 327-362
Gonea, L, Donat, I. 1958: Contribution ă l'etude de la toponymie
petchenegue-comane de la Plaine Roumaine du Bas-Danube, în
Contributions onomastiques, 139-169
Gonstantinescu, R. 1984: Gerard din Cenad - un scriitor al anului
1000, în Gerard din Genad, Armonia lumii sau tălmăcire a cântării celor
trei coconi către Isingrim dascălul. Studiu introductiv, selecţie, traducere
şi comentarii de R. Gonstantinescu, Bucureşti, 10-67
Gorneanu, T. 2004; Cetatea voievodală Cuhea şi moartea ducelui
maghiar Almus, în Maramureş 9, 27-34
Gosma, G. 1992: Ceramica pre-feudală şi feudală timpurie de la
Orşova, EN, 2,231-235

Cosma, C. 2002: Vestul şi nord-vestul României în secolele VIII-X d.
H., Cluj-Napoca
Cosma, C. 2002-2003: Political Status of West and Northwest
Romania in the gth and loth Centuries A.D. Archaeological Perspective,
AMN, 39-40, II, 23-40
Cosma, C. 2013: Early Medieval Spurs in Transylvania (yth-ioth
Centuries AD), EN, 23,79-102
Cosma, C. 2016: Repere arheologice privind statutul politic al
Crişanei şi Banatului românesc în Kaganatul avar, AB, 24,325-336
Costache, D. 2006: Tradiţii viticole la nordul Dunării, Mousaios,
II, 129-136
Coşa, A. 2001: Românii din sud-estul Transilvaniei în secolele XllT
XV, Angustia, 6,15-20
Coşa, A. 2002; Problema originii catolicilor din Moldova, Carpica,
31,79-106
Crişan, I. 2007: Cronologia începuturilor aşezărilor medievale din
judeţul Bihor şi repartiţia lor geografică pe baza descoperirilor arheologice,
Crisia, 37, 89-98
Crişan, I. 2011: Considerations sur la presence des Petchenegues en
Crişana, Crisia, 41, 97-111
Csok, Zs. 2010; Descoperiri medievale din Poarta Meseşană (secolele
X-Xlîl), în Identităţi culturale locale şi regionale în context european. Studii
de arheologie şi antropologie istorică. In memoriam Alexandri V. Matei, ed.
H. Pop, I. Bejinariu, S. Băcueţ-Crişan, D. Băcueţ-Crişan, Cluj-Napoca,
641-648
Csok, Zs. 2012: Approaches concerning theformation of the medieval
County ofKraszna / Crasna (uth-iyth c.), BAM, 7, i, 125-133
Curta, F. 1997: Blacksmiths, Warriors and Toumaments of Value:
Dating and Interpreting Early Medieval Hoards of Iron Implements in
Eastem Europe, EN, 7, 211-268
Curta, F. 2002: Transilvania în jurul anului 1000, EN, 12, 267-288
Curta, F. 2006 a: Apariţia slavilor. Istorie şi arheologie la Dunărea
de Jos în veacurile VTVII, Târgovişte
Curta, F. 2006 b; Southeastern Europe in the Middle Ages, 500-12^0,
Cambridge
Dabrowska, E. 1979: EUments hongrois dans Ies trouvailles
archeologiques au nord des Karpates, AArch, 31, 3-4,341-356
Daicoviciu, C. 1927-1928: Fossatum - sat, DR, 5, 478-479
Daicoviciu, C. 1968: Originea poporului român după cele mai noi
cercetări, în Unitate şi continuitate în istoria poporului român. Bucureşti,
83-97
Davidescu, M. 1969; Monumente medievale din Tumu Severin,
Bucureşti, 1969
Davidescu, M. 1978: Cetatea Grădeţului, Drobeta, 3,114-123
Davidescu, M. 1985: Locul şi rolul Severinului în cadrul procesului
formării statului feudal Ţara Românească, Drobeta, 6,103-110
Dănilă, N. 2010: Episcopul bizantin Hierotheos la Alba lulia ?, în
Sfântul Ierotei, 186-209
Decei, A. 1936; Asupra unui pasagiu din geograful persan Gardizi
(a.10^0), în Fraţilor Alexandru şi Ion I. Lăpedatu, la împlinirea vârstei de 60
de ani. Bucureşti, 877-900
Decei, A. 1939-1942; Cetatea Salgo de la Sibiel (jud. Sibiu), AIIN, 8,
307-342
Decei, A. 1978: Relaţii româno-orientale. Culegere de studii, redactor
M. D. Popa, Bucureşti
Deletant, D. 1991: Studies in Romanian History, Bucharest (Some
considerations on the emergence ofthe principality ofMoldavia in the middle
of the fourteenth century, 47-65; Moldavia between Hungary and Poland,
1347-1412, 66-91; Ethno-History or Mytho-History ? The Case of the
Chronicler Anonymus, 332-351)
Dept, G. 1926: Le mot Clusas dans Ies diplomes carolingiens, în
Melanges d'histoire offerts ă Henri Pirenne par ses anciens eleves et ses amis
ă l'occasion de sa quarantieme annee d'enseignement ă l'Universite de Gând
1886-1926,1, Bruxelles, 89-98
Diaconescu, M. 1998: The Political Relations between Wallachia
and the Hungarian Kingdom during the Reign of the Anjou Kings,
MediaevaliaTransilvanica, Satu Mare, 2, i, 5-42
Diaconu, P. 1978: Les Coumans au Bas-Danube aux Xle et Xlle
siecles, Bucarest
Diaconu, P. 1985: Extension du premier Etat bulgare au Nord du

Danube (VIIIC-XC siecles). La culture materielle, EB, 21, i, 107-113
Dimitrescu, V. 1882: Note asupra monumentelor, ruinelor şi
locurilor istorice din judeţul Mehedinţi, Revista pentru Istorie, Arheologie
şi Filologie, i, l, 162-177
Dimitrov, H. 1986: Bulgaria and the Magyars at the Beginning ofthe
loth Century, EB, 22, 2, 61-77
Dimitrov, H. 1998: Bălgaro-ungarski otnosenija prez
srednovekovieto (Bulgarisch-ungarische Beziehungen im Mittelalter), Sofia
Dincă, A. 2017; Instituţia episcopală latină în Transilvania
medievală (sec. XI/XII - XIV), Cluj-Napoca
Djuvara, N. 1987: Les grands boîars ont-ils constitui dans Ies
Principautes Roumaines une veritable oligarchie institutionelle et
hereditaire?, SOF, 46,1-56
Djuvara, N. 2011: Thocomerius-Negru Vodă. Un voivod de origine
cumană la începuturile Ţării Româneşti. Cum a purces întemeierea primului
stat medieval românesc dinainte de "descălecătoare" şi până la aşezarea
Mitropoliei Ungrovlahiei la Argeş. Noi interpretări, ed. a IlI-a, Bucureşti
Dogaru, M. 1998: Izvoare narative şi documentare despre impactul
românilor cu maghiarii (c. 890-896), în Armată şi societate în spaţiul
românesc. Epoca veche şi mileniul migraţiilor, coord. M. Dogaru,
Bucureşti, 160-207
Donat, I. 1934: Judeţul de Baltă şi Banatul Severinului, AO, 13,
71-73,12-17
Donat, I. 1967: Geografia ca mijloc de cunoaştere în istorie. Studii,
20, 6,1145-1161
Donat, 1.1973: La vie pastorale chez les Roumains et ses problemes,
Dacoromania. Jahrbuch fur ostliche Latinităt, i, 78-103
Donat, I. 1973: The Romanians south of the Carpathians and the
Migratory Peoples in the Tenth-Thirteenth Centuries, în Relations, 277-298
Dragomir, S. 1920-1921: Câteva urme ale organizaţiei de stat slavo-
române, DR, i, 147-161
Dragomir, S. 1944: La patrie primitive des Roumains et ses frontieres
historiques, Balcania, 7, i, 63-101
Dragotă, A. 2006: Aspecte de multiculturalitate spirituală. Rit şi
Feraru, R. M. 2013: Legenda Sancti Gerhardi episcopi şi Deliberatio

supra hymnum trium puerorum: două izvoare fundamentale pentru istoria
Banatului în prima jumătate a secolului al Xl-lea, în Gerard de Cenad,
134-157
Ferenczi, G. 1980: Cădelniţa de bronz din perioada feudalismului
timpuriu de la Odorheiul Secuiesc- "Cetatea Bud", Apulum, 18,185-193
Ferenczi, G., Ferenczi, I. 1972: Cetatea dacică de la Odorheiul
Secuiesc, Crisia, 2, 59-63
Ferenczi, G., Ferenczi, I. 1977: Săpături arheologice la Mugeni.
Studiu preliminar (Partea a IlI-a), AMN, 14, 295-304
Ferenczi, 1.1973: Contribuţii la problema limesului de vest al Daciei
(Partea II/2), AMN, 10,545-567
Ferenczi, I., Ferenczi, I. jr., Ferenczi I. sen. 1994: Aşezarea întărită
feudal-timpurie de la Lăpuşteşti (corn. Raşca, jud. Cluj), AMN, 31,1,305-320
Filipaşcu, A. 1997: Istoria Maramureşului, Baia Mare
Filipescu, 1.1998: Vechiul judeţ Vâlcea. Studiu de sociologie istorică.
Revista de sociologie, 9,3-4, 249-271
Fine, J. V. A. Jr. 1991: The Early Medieval Balkans. A Criticai Survey
from the Sixth to the late Twelfth Century, Ann Arbor
Fizeşan, V. 1988: Voievodatul luiAhtum în lumina unor noi cercetări,
SIB, 14,41-67
Florescu, G. D., Pleşia, D. 1971: Temeliile străvechi ale Ţării
Româneşti, MI, 5, ii (56), 2-8
Fodor, I. 1979: Archaeological Traces of the Volga Bulgars in
Hungary oftheArpâd Period, AOr, 33, 3,313-325
Fodor, I. 1982: In search of a new homeland: the prehistory of the
Hungarian people and the conquest, Budapest
Fodor, I. 1984 a: Zur Problematik der Ankunft der Ungarn im
Karpatenbecken und ihrer fortlaufenden Besiedlung, în Interaktionen des
mitteleuropăischen Slawen und anderen Ethnika im 6.-10. Jahrhundert.
Symposium Nove Vozokany 3.-7. Oktober igSg, Nitra, 97-104
Fodor, 1.1984 b; Die Bulgaren in den ungarischen Lăndern wăhrend
der Ansiedlungsperiode der Ungarn, Mitteilungen des bulgarischen
Forschungsinstitutes in Osterreich, Wien, 6, 2,47-54
Fodor, I. 1999: L'heritage archeologigue des Hongrois conquerants
(Xe siecle), în Les Hongrois et l'Europe, 61-101

Font, M. 1990; Politische Beziehungen zwischen Ungam und der
Kiever Rus' im 12. Jahrhundert, UJZ, i8,1-18
Font, M. 2000: On thefrontiers of West and East: The Hungarian
kingdom and the Galician principalitg between the eleventh and thirteenth
centuries, AnnualCEU, 6,171-180
Font, M. 2005; Missions, Conversions, and Power Legitimization in
East Central Europe at the Turn of the First Millenium, în F. Curta (ed.),
East Central & Eastern Europe in the Early Middle Ages, Ann Arbor,
283-296
Franklin, S., Shepard, J. 1996: The Emergence of Rus'. 750-1200,
London, New York
Frăţilă, V. 1987: Lexicologie şi toponimie românească, Timişoara
Frăţilă, V. 2002: Studii de toponimie şi dialectologie. Timişoara
Frăţilă, V. 2011: Des noms de localites de Banat d’origine hongroise.
Studii şi cercetări de onomastică şi lexicologie, Craiova, 4,1-2,39-69
Fiigedi, E. 1986: Castle and Society in Medieval Hungary (1000-
1437), Budapest
Gâll, E. 2002: Contribuţii privind elaborarea sistemului cronologic al
descoperirilor funerare din secolul X în bazinul transilvan, EN,i2, 289-312
Gâll, E. 2010 a: Ritualurile funerare şi problematica grupurilor
culturale în Bazinul Transilvan în secolul X, în Arheologia mileniului I p.
Chr. Cercetări actuale privind istoria şi arheologia migraţiilor, ed. L. M.
Voicu, Bucureşti, 184-235
Gâll, E. 2010 b: An Analysis of the Cemeteries from the loth andiith
Centuries in Brânduşei Street, Alba lulia (Cyulafehervâr, Karlsburg). New
Theories on the Migration of People in Transylvania in the loth-iith
Centuries, în între stepă şi imperiu, 297-333
Gâll, E. 2011: The Churchyard Cemetery in Dăbâca/Doboka, Castle
Area 4. Archaeological Data on the Development of a North Transylvanian
County Centre in the ii-igth Centuries, Cluj-Napoca
Gâll, E. 2013 a: From thefortress of Stephen 1 (997-1038) to the centre
of 'lord Gelou'. Dăbâca (germ.: Dobeschdorf; hung.: Doboka) in the
naţionalist myths in the20th Century, Ziridava. Studia archaeologica, 27,
203-246
Gâll, E. 2013 b: Dăbăca (Dobeschdorf Doboka): the necropolis

around the church in A. Tămaş' garden. Some ideas on the development of
Dăbăca habitat, Banatica, 23, 243-328
Gâll, E. 2013 c: The Question ofCentres of Power in the light ofioth
Century Necropoles in the Transylvanian Basin - The case of the Cluj
necropoles, în Macht des Goldes, Gold der Macht. Herrschafts- und
Jenseitsreprăsentation zwischen Antike und Friihmittelalter im mittleren
Donauraum. Akten des 23. Internationalen Symposiums der Grundprobleme
der fruhgeschichtlichen Entwicklung im mittleren Donauraum, Tengelic,
16.-19.11.2011, hg. von M. Hardt, O. Heinrich-Tamâska, Weinstadt, 461-
481
Gâll, E. 2014: The Significance of the Sites "Aşezare" and "Necropolă"
on "Dealul Viilor" in the Development of Habitat in the Micro-area of
Sighişoara during the MiddleAges (Twelfth-Thirteenth Century). Human
Landscape of the Sighişoara Regionfrom the I2th-igth Centuries, Ziridava.
Studia archaeologica, 28,209-242
Gâll, E. 2015-2016: Archaeology and Naţionalism. The Endless
Struggle for Dăbăca (g.: Dobeschdotf; h.: Doboka). Thoughts on Research
Development and Archaeological Realities, Communicationes
Archaeologicae Hungariae, 257-323
Gâll, E., Gergely, B. 2004-2007: Necropolele şi descoperirile izolate
de la Cluj şi realităţile din Transilvania în secolul alX-lea, AMN, 41-44, II
(Historica), 9-39
Gâll, E., Gergely, B., Gâl, S. 2010: La răscruce de drumuri. Date
arheologice privind teritoriul oraşului Cluj-Napoca în secolele X-XIII,
Cluj-Napoca
Gâll, E., Mărginean, F. 2015: Şiclău (hung.: Siklâ) "Gropoaie" (Arad
County). A Burial Ground Sectionfrom the Mid-ioth Century in the Basin
of Lower Crişul Alb (hung.: Feher Koros), Ziridava. Studia archaeologica,
29, 265-304
Galuska, L. 1996: The Question ofEvaluating and the Present Level
of Knowledge about the Great Moravian Agglomeration of Stare Mesto-
Uherske Hradiste, în C. Stana, L. Polâcek (hrsg.), Fruhmittelalterliche
Machtzentren in Mitteleuropa. Mehrjăhrige Grabungen und Ihre
Auswertung. Symposium Mikulcice, 5.-9. September 1994, Brno, 189-197
Galuska, L. 1998: Christianity in Creat Moravia and its Centre in

Uharske Hradiste-Sady, ByzSl, 59, i, 161-180
Gamillscheg, E. 1940: Despre originea românilor, RFR, y, 8, 251-271
Gemil, T. 2015: Cumano-tătarii şi începuturile statelor medievale
româneşti, în Istoria ca datorie. Omagiu academicianului loan-Aurel Pop la
împlinirea vârstei de 60 de ani. Coordonatori: I. Bolovan, O. Ghitta,
Cluj-Napoca, 353-364
Georgescu, L. 1981: Unele consideraţii antropologice privind
populaţia sec. XII din sud-estul Transilvaniei, zona Covasna, MN, 5,141-146
Georgiev, P. 2014: The Abodriti-Praedenecenti between the Tisza
and the Danube in the gth Century, în Cs. Balogh, L. Donceva-Petkova,
A. Tiirk (ed.), Avars, Bulgars and Magyars on the Middle and Lower
Danube. Proceedings of the Bulgarian-Hungarian Meeting (Sofia, May 27-
28, 2009), Sofia, Piliscsaba, 107-124
Georgieva, S. 2011: The first Hungarian princess in mediaeval
Bulgaria, în Bulgaria mediaevalis, ed. V. Gjuzelev, V. Tăpkova-Zaimova,
K. Nenov, Sofia, 2,467-480
Gervers-Molnâr, V. 1979: Origins of Romanesque Rotundas in East-
Central Europe, în Rapports du Iile Congres International dArcheologie
Slave, Bratislava, i, 307-312
Gherman, M. 1976: Contribuţii la genealogia dragoşizilor, MN, 3,
269-277
Giesler, J. 1981: Untersuchungen zur Chronologie der Bijelo-Brdo
Kultur. Ein Beitrag zur Archăologie des 10. und ii. Jahrhunderts im
Karpatenbecken, Prăhistorische Zeitschrift, 36, i, 3-167
Giurcăneanu, C. 1988; Populaţia şi aşezările din Carpaţii româneşti.
Bucureşti
Giurescu, C. C. 1973: Formarea poporului român, Craiova
Giurescu, C. C. 1976 a: "Retragerea la pădure", nu "retragerea la
munte", MN, 3,13-16
Giurescu, C. C. 1976 b: Istoria pădurii româneşti din cele mai vechi
timpuri până astăzi. Bucureşti
Giurescu, C. C. 1977: Probleme controversate în istoriografia
română. Bucureşti
Giurescu, C.C., Giurescu, D. 1975: Istoria românilor, voi. i. Din cele
mai vechi timpuri până la întemeierea statelor româneşti, Bucureşti

Gjuzelev, B. 1991: Die bulgarisch-albanische Ethnische Grenze
wăhrend des Mittelalters (6.-1^. Jh), EB, 27,3,78-91
Gliick, E. 1976: Unele informaţii provenite din cronicile medievale
referitoare la zona Aradului (sec. Vlll-X), Ziridava, 6,73-87
Gliick, E. 1979: Consideraţii privind izvoarele istorice scrise
referitoare la ducatul lui Ahtum (prima jumătate a secolului al Xl-lea),
Ziridava, ii, 243-277
Gliick, E. 1980: Contribuţii privind istoria părţilor arădene în secolele
IX-X; Cu privire la istoricul părţilor arădene în epoca ducatului lui Ahtum,
în Studii privind istoria Aradului, Bucureşti, 82-100,101-150
Gliick, E. 1991; Contribuţii cu privire la prezenţa cavalerilor teutoni
în Ţara Bărsei (1211-1225), Crisia, 21,52-62
Gockenjan, H. 1972: Hilfsvdlker und Grenzwăchter im
mittelalterlichen Ungarn, Wiesbaden
Golden, P. 1990: The peoples ofthe Russian forrest belt; The peoples
ofthe South-Russian Steppes, în D. Sinor (ed.), The Cambridge history of
early innerAsia, Cambridge, 229-284
Golden, P. 1992; An Introduction to the history ofthe Turkic peoples.
Ethnogenesis and state-formation in medieval and early modern Eurasia
and the Middle East, Wiesbaden
Gonţa, A. 2010: Românii şi Hoarda de Aur, 1241-1^02, Iaşi
Gorovei, Ş. 1973: Dragoş şi Bogdan, întemeietorii Moldovei. Probleme
ale formării statului feudal Moldova, Bucureşti
Gorovei, Ş. 1995: Istoria în palimpsest. Moldova dinainte de
Moldova, RI, serie nouă, 6,1-2,165-173
Gorovei, Ş. 2008: Umbra lui Dragoş. La Putna, Analele Putnei, 4,
1,5-26
Grecov, B. D., lacubovschi, A. 1.1953: Hoarda de Aur şi decăderea
ei. Bucureşti
Grecu, V. 1966: Boebodos, slawischen Ursprungs oder Homoionymie
?, în Polychronion. Festschrift Franz Dolger zum 75. Geburstag, hrsg. von
P. Wirth, Heidelberg, 207-209
Gregoire, H. 1937: Le nom et l'origine des Hongrois, Zeitschrift der
Deutschen Morgenlăndischen Gesellschaft, 91,3,630-642
Gregoire, H. 1938; Lhabitat "primi tif des Magyars et Ies

Sabartoiasphaloi, B, 13, i, 267-278
Grzesik, R. 2013: Great Moravia as the Basis ofthe Central European
Medieval Historical Tradition, în Slovakia and Croaţia, voi. I. Historical
Parallels and Connections (until 1780), Bratislava, Zagreb, 66-71
Gudea, N. 1989: Porolissum. Un complex arheologic daco-roman la
marginea de nord a Imperiului Roman, AMP, 13, i-iioo
Gudea, N., Cosma, C. 1998: Crucea-relicvar descoperită la Dăbâca.
Consideraţii privind tipologia şi cronologia crucilor-relicvar bizantine din
bronz, cu figuri în relief, descoperite pe teritoriul României, EN, 8, 273-303
Gyâni, M. 1951: La transhumance des Vlagues balcaniques au Moyen
Âge, ByzSl, 12, i, 29-42
Gyorffy, G. 1942: Der Ursprung der Szekler, UJ, 22,1-3,129-151
Gyorffy, G. 1959: Das Guterverzeichnis des griechischen IQosters zu
Szavaszentdemeter (Sremska Mitrovica) aus dem 12. Jahrhundert, Studia
Slavica, 5, i, 9-74
Gyorffy, G. 1964: Zur Geschichte der Eroberung Ochrids durch
Basileios II, în Actes du Xlle Congres International d'Etudes Byzantines
(Ochride, 10-16 septembreigâi), 2, Belgrad, 149-154
Gyorffy, G. 1965: Formation dEtats au IX siecle suivant Ies "Gesta
Hungarorum" du NotaireAnonyme, în Nouvelles etudes historiques publiees
ă l’ocasion du Xlle Congres International des Sciences Historiques par la
Commission Naţionale des Historiens Hongrois, Budapesta, I, 27-53
Gyorffy, G. 1972: Sur la question de Tetablissement des Petchenegues
en Europe, AOr, 25,1-3, 283-292
Gyorffy, G. 1975; Systeme des residences d'hiver et d'ete chez Ies
nomades et Ies chefs hongrois au Xe siecle, AEMA, i, 45-153
Gyorffy, G. 1978: Arpad. Personlichkeit und historische Rolle, Acta
Antiqua Academiae Scientiarum Hungaricae, 26,1-2,115-136
Gyorffy, G. 1985: Landnahme, Ansiedlung und Streifziige der
Ungam, Acta Historica Academiae Scientiarum Hungaricae, 31, 3-4,
231-270
Gyorffy, G. 1994 a: King Saint Stephen of Hungary (EEM, 403),
Boulder, New York
Gyorffy, G. 1994 b: Dual Kingship and the Seven Chieftains of the
Hungarians in the Era ofConquest and the Raids, AOr, 47, 87-104
Gyuris, A. 1995: Contribuţii la geografia istorică a Banatului în
secolele IV-XII, AB, 4, i, 393-413
Halasi-Kun, T. 1976: Unidentified Medieval Settlements in South-
Eastem Hungary: Alba Ecclesia, Castrum Er-Somlyo, Castrum Somlyâ and
Maxond, în Hungaro-Turcica. Studies in Honour ofjulius Nemeth, ed. by
Gy. Kâldy-Nagy, Budapest, 293-308
Halasi-Kun, T. 1981: The Realm of Glad/Gilad, Precursor ofAjtony,
According to Some Ottoman Data, în Turkic, 113-118
Harhoiu, R., Gâll, E., Lakatos, A. 2010: Fragmentele de necropole de
la Oradea-Salca Gheţărie din secolele VI şi X-XII, MCA, serie nouă, 6,
83-132
Hasdeu, B. P. 1973: Scrieri istorice, ed. de A. Sacerdoţeanu, voi.
I-II, Bucureşti
Hasdeu, B. P. 1976: Negru-Vodă. Un secol şi jumătate din
începuturile statului Ţării Româneşti (1230-1380), în Idem, Etymologicum
Magnum Romaniae, ed. G. Brâncuş, III, Bucureşti, 641-851
Hasdeu, B. P. 1984: Istoria critică a românilor, ed. de M. Neagoe şi
G. Brâncuş, Bucureşti
Havlik, L. 1986: Grossmăhren im Kontext der europăischen und der
allgemeinen Geschichte, în Grossmăhren und die Anfănge der
tschechoslowakischen Staatlichkeit, ed. J. Poulik, B. Chropovsky, Praga,
212-244
Havlîk, L. 1989: Bulgaria and Moravia between Byzantium, the
Franks and Rome, Palaeobulgarica, 13, i, 5-20
Havlik, L. 1991: Măhren und die Ungam am Ende des 9. und am
Anfang des 10. Jahrhunderts, în W. Katzinger, G. Marckhgott (ed.),
Baiem, Ungarn und Slawen im Donauraum (Forschungen zur
Geschichte der Stădte und Mărkte Osterreichs, 4), Linz, 105-120
Hazai, G. 1961: Notes sur le Tarih-i Ungurus de Terdiiiman
Mahmud, AOr, 13,1-2,71-84
Hegyi, G. 2012: The Relation of Sălaj with Transylvania in the
MiddleAges, AUA, 16, 2,59-86
Heitel, R. 1970: în legătură cu unele probleme ale arheologiei cetăţilor
de piatră medievale, din Transilvania, BMI, 39,2, 26-29
Heitel, R. 1975: Contribuţii la problema genezei raporturilor feudale

în lumina cercetărilor arheologice de la Alba îulia, MN, 2,343-351
Heitel, R. 1983: Unele consideraţii privind civilizaţia din bazinul
carpatic în cursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al IX-lea în lumina
izvoarelor arheologice, SCIVA, 34,2, 93-115
Heitel, R. 1994-1995: Die Archăologie der Ersten und Zweiten Phase
des Eindringens der Ungarn in das innerkarpatische Transilvanien, Dacia,
NS, 38-39,389-439
Heitel Mâre, S. 2010: începuturile artei medievale în bazinul inferior
al Mureşului, ediţie îngrijită de D. Tănase şi D. Marcu Istrate,
Timişoara
Henning, J. 1992: Gefangenenfesseln im slawischen Siedlungsraum
und der europăischen Sklavenhandel im 6. bis 12. fahrhundert.
Archăologisches zum Bedeutungswandel von “sklabos-sakaliba-slavus".
Germania, 70, 2,403-426
Hilczerowna, Z. 1970: Le probleme de la civilisation de Dridu, Slavia
Antiqua, 17,161-170
Holban, M. 1981: Din cronica relaţiilor romăno-ungare în secolele
XIIl-XIV, Bucureşti
Holban, M. 1984: în jurul "Cronicii" arhidiaconului loan de Târnave
(KiikuUd) şi informaţiile privind pe români, AIIAI, 21, 89-110
Hâman, B. 1940: Geschichte des ungarischen Mittelalters, voi. I,
Budapest
Homan, B. 1943: Geschichte des ungarischen Mittelalters, voi. II,
Budapest
Horedt, K. 1941: Zur siehenburgischer Burgenforschung, SOF, 6,
3-4,576-614
Horedt, K. 1944: O contribuţie la istoria epocii prenatale a
voevodatului transilvănean, AIIN, 9,430-448
Horedt, K. 1954: Voievodatul de la Bălgrad-Alba lulia, SCIV, 5,3-4,
487-512
Horedt, K. 1958: Contribuţii la istoria Transilvaniei în secolele
IV-XIII, Bucureşti
Horedt, K. 1977: Archăologische Beitrăge zur Herkunft der
Siebenburgischer Sachsen, în Archăologie als Geschichtswissenschaft
Studieri und Untersuchungen, Berlin, 447-459

Horedt, K. 1986: Siebenhurgen im Friihmittelalter (Antiquitas.
Abhandlungen zur Vor- und Fruhgeschichte, zur klassischen und
provinzial-rdmischen Archăologie und zur Geschichte des Altertums,
Reihe 3, Bând 28), Bonn
Hornickova, K. 1999: The Byzantine Reliquary Pectoral Crosses in
Central Europe, ByzSl, 60, i, 213-250
Hossu, V. 1986; Penetraţia feudală maghiară în regiunea dintre râul
Someş şi Munţii Gutăi, AMP, 10, 217-222
Hossu, V. 1988-1989: Extinderea dominaţiei regalităţii maghiare la
nord de răul Someş, AIIAC, 29,361-368
Hossu, V. 1997: Impactul cuceririlor maghiarilor în autonomia
românească din Carpaţii Păduroşi, în Maramureş 3,15-18
Hossu, V. 2006: Maramureşul şi Moldova: interferenţe de statalitate,
Cluj-Napoca
Howard-Johnston, J. 2000: The De Administrando Imperio: a re-
examination ofthe text and a re-evaluation ofits evidence about the Rus, în
Les Centres proto-urbains russes entre Scandinavic, Byzance et Orient, ed.
par M. Kazanski, A. Nercessian, C. Zuckerman, Paris, 301-336
Hunyadi, Zs. 2004: Hospitallers in the Medieval Kingdom of
Hungary, C.1130-138J. A Dissertation Submitted to the Central European
University in parţial fulfillment ofthe requirements for the degree of Doctor
ofPhilosophy in The Department of Medieval Studies, Budapest
Hunyadi, Zs. 2008: The Teutonic Order in Burzenland (1211-1223):
Recent reconsiderations, în L'Ordine Teutonico tra Mediterraneo e Baltico:
incontri e scontri tra religioni, popoli e culture, a cura di H. Houben e K.
Toomaspoeg (Acta Theutonica, 5), Salento, 131-172
Hurdubeţiu, 1.1969: Originea scheilor şi răspândirea lor pe teritoriul
carpato-dunărean, SAI, 14,195-205
lambor, P. 1974: Atacurile cumano-tătare asupra Transilvaniei în a
doua jumătate a veacului al XlII-lea, AIIAC, 17, 211-223
lambor, P. 1982: Drumuri şi vămi ale sării din Transilvania în
perioada feudalismului timpuriu, AMN, 19,75-85
lambor, P. 1985-1986: Vase cu gât canelat descoperite în aşezări
feudale timpurii din Transilvania, AMN, 22-23,589-598
lambor, P. 2001: Archaeological Contributions to the Study of the

Early Medieval Town ofCenad (Timiş County), TR, 10, 2, 98-111
lambor, P. 2005: Aşezări fortificate din Transilvania (secolele
IX-XII), Cluj-Napoca
lambor, P., Matei, Ş. 1979: Incinta fortificată de la Cluj-Mănăştur,
AMN, 16, 599-620
loniţă, A. 1994: Date noi privind colonizarea germană în Ţara Bârsei
şi graniţa de est a regatului maghiar în a doua jumătate a secolului al
XITlea, RI, serie nouă, 5,3-4,273-281
loniţă, A. 2005: Spaţiul dintre Carpaţii Meridionali şi Dunărea
Inferioară în secolele XTXIII, Bucureşti
loniţă, A. 2006: Tabla Buţii ist nicht die Kreuzburg der Deutsche
Ordens, ZSL, 29, 2,129-136
loniţă, A. 2009 a: Archăologische Forschungen und jiingere
historische (Neu)interpretationen zu den Szeklem im 11.-13. Jahrhundert, în
Die Szekler, 44-60
loniţă, A. 2009 h: Aşezarea din secolele XITXIII de la Bratei, Sibiu,
Alba lulia
loniţă, A. 2010; Grupuri de colonizări reflectate arheologic în
Transilvania secolului al Xll-lea, în Intre stepă şi imperiu, 391-400
loniţă, A. 2013: începuturile colonizării Ţării Bârsei reflectate
arheologic, SCIVA, 64,1-2,121-132
loniţă, A. ş.a. 2004: loniţă. A., Căpăţână, D., Boroffka, N.,
Boroffka, R., Popescu, A., Feldioara-Marienburg. Contribuţii arheologice
la istoria Ţării Bârsei, Bucureşti
loniţă, V. 1982: Nume de locuri din Banat, Timişoara
Iordan, 1.1963: Toponimia românească. Bucureşti
lorga, N. 1921: Les plus anciennes chroniques hongroises et le passe
des Roumains (I), BSH, 9,3-4,193-223
lorga, N. 1992; Istoria românilor, voi. II. Oamenii pământului (până
la anul 1000), ed. de I. loniţă, V. Mihăilescu-Bârliba, V. Chirica,
Bucureşti
lorga, N. 1993: Istoria românilor, voi. III. Ctitorii, ed. de V. Spinei,
Bucureşti
lorga, N. 2006: Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, ediţie
îngrijită şi prefaţată de I. Oprişan, voi. i, Bucureşti

losipescu, S. 1980: Românii din Carpaţii Meridionali Ia Dunărea de
Jos de la invazia mongolă (1241-1243) până la consolidarea domniei a toată
Ţara Românească. Războiul victorios purtat la 1330 împotriva cotropirii
ungare, în CSFR, 41-95
losipescu, S. 1983: Schiţă a constituirii statelor medievale româneşti,
Rdl, 36,3, 254-272
losipescu, S. 1994: Drăgoşeştii, Arhiva genealogică. Iaşi, l, 1-2,
27-34
losipescu, S. 2013: Carpaţii sud-estici în evul mediu târziu (1166-
1326). O istorie europeană prin păsurile montane. Brăila
lusztin, Z. 2011: Pătrunderea stăpânirii maghiare în Banat.
Contribuţii la apariţia instituţiilor de tip occidental, Banatica, 21,11-35
Ivănescu, G. 1980: Istoria limbii române. Iaşi
Jankovic, M. 1983: Implements and Weapons from gth-iith
Centuries found at Kljuc Dunava, Balcanoslavica, Prilep-Belgrad, 10,
55-70
Juhâsz, K. 1927: Die Stifteder Tschanader Diozese im Mittelalter. Ein
Beitrag zur Fruhgeschichte und Kulturgeschichte des Banats, Miinster in
Westphalien
Juhâsz, K. 1930: Das Tschanad-Temesvarer Bistum im friihen
Mittelalter 1030-1307. Einfugung des Banats in die westeuropăische
germanisch-christliche Kulturgemeinschaft, Miinster in Westphalien
Kacso, C. 2015: Repertoriul arheologic al judeţului Maramureş,
ediţia a Il-a, revăzută şi adăugită, voi. I, Baia Mare
Kahane, H., Kahane, R. 1962: Notes on the history of 'sclavus', în
Studi in onore di Ettore Lo Gatto e Giovanni Maver, Firenze, 345-360
Keszi, T. 2017: Levedia, the egg of Columbus and what follows, Az
Intercisa Muzeum Evkonyve, Dunaujvâros, 2, 29-55
Keve, L, Pentek, A., Lenkey, L. 2011: The Medieval Fort at Moreşti
Based on Geophysical Surveying and Former Archaeological Excavations,
Marisia, 31, 291-298
Khalikov, A. 1986: Auf der Suche nach "Magna Hungaria",
Flungarian Studies. A Journal of the International Association of
Hungarian Studies, 2, 2,189-215
Kirâly, P. 1990: Die Personennamen Ungarus, Hungaer, Hunger,

Hungarius, Onger, Wanger im 8.-9. Jahrhundert, Studia Slavica, 36, 1-4,
221-223
Kisch, G. 1929; Siehenburgen im Lichte der Sprache. Ein Beitrag zur
Kulturgeschichte der Karpathenlănder, Leipzig
Kiss, A. 1985: Studien zur Archaologie der Ungarn im 10. und ii. Jh.,
în Die Bagern und ihre Nachbarn, II (DAW, 180), 217-379
Kniezsa, I. 1938: Ungarns Vdlkerschaften im XI Jahrhundert,
AECO, 4,1-3, 241-412
Komatina, P. 2010: The Slavs of the Mid-Danube Basin and the
Bulgarian Expansion in the First Half of the gth Century, ZRVI, 47,55-82
Kopstein, H. 1979; Zum Bedeutungswandel von sklâbos / sclavus,
Byzantinische Forschungen, 7, 67-88
Korde, Z. 1999: Kabars, Sicules et Petchenegues. Les Hongrois et Ies
auxiliaires militaires (IXe-XIIe siecles), în Les Hongrois et lEurope, 231-239
Korde, Z. 2009: Ober die Herkunft der Szekler, în Die Szekier,
90-107
Koszta, L. 1999: L'organisation de l'eglise chretienne en Hongrie, în
Les Hongrois et l'Europe, 293-311
Koszta, L. 2014: Byzantine Archiepiscopal Ecclesiastical System in
Hungary, în The Carpathian Basin, the Hungarians and Byzantium (Acta
Universitatis Szegediensis, Opuscula Byzantina, ii), Szeged, 127-143
Kosztolnyik, Z. 1996: Hungary in the Thirteenth Century (EEM,
439), Boulder
Kosztolnyik, Z. 2001: Byzantine Christianity and the Early
Magyars in the Record of the Byzantine Chroniclers, Specimina Nova.
Pars Prima. Sectio Mediaevalis. Dissertationes Historicae collectae
per Cathedram Historiae Medii Aevi Modernorumque Temporum
Universitatis Quinqueecclesiensis, Pecs, i, 71-85
Kosztolnyik, Z. 2002: Hungary under the Early Arpads, 8gos to 1063
(EEM, 605), Boulder
Kovâcs, A. 2011: Voievozi şi vicevoievozi ai Transilvaniei la
conducerea comitatului Alba în Evul Mediu, AUA, 15, i, 7-41
Kovâcs, L. 1989: Miinzen aus der ungarischen Landnahmezeit.
Archăologische Untersuchung der arabischen, byzantinischen,
westeuropăischen und romischen Miinzen aus der Karpatenbecken des lo.

Jahrhundert, Budapest
Kovâcs, L. 2005: Remarks on the Archaeological Remains of the gth-
loth century Hungarians, în Research, 351-368
Kovâcs, L. 2008: Muslimische Miinzen im Karpatenbecken des 10.
Jahrhunderts, Antaeus, 29-30,479-533
Kramer, J. 1996: Fossatum im Lateinischen, Griechischen und
Romanischen, Wiener Studien. Zeitschrift fiir klassische Philologie,
Patristik und lateinische Tradition, 109, 231-242
Kristo, G. igSi: Ajtony and Vidin, în Turkic, 129-135
Kristo, G. 1990: Die Entstehung der Komitatsorganisation unter
Stephan dem Heiligen, în Ethnicity and Society in Hungary, ed. F. Glatz
(Etudes historiques hongroises 1990, publiees â l'occasion du XVIIe
Congres International des Sciences Historiques par le Comite
National des Historiens Hongrois), voi. i, Budapest, 13-25
Kristo, G. 1993: DieArpaden Dynastie. Geschichte Ungarns von 895
bis 1301, Budapest
Kristo, G. 1994: Les Kean dans le bassin carpatique, în Hungaro-
Bulgarica, V. Szegedi Bolgarisztika, Szeged, 11-24
Kristâ, G. 1996: Hungarian History in the gth Century, Szeged
Kristo, G. 1998: The Bishoprics ofSaint Stephen, King of Hungary,
în In honorem Paul Cernovodeanu, ed. V. Barbu, Bucureşti, 55-66
Kristo, G. 1999 a: La conquete hongroise (realite et tradition), în Les
Hongrois et l'Europe, 137-148
Kristo, G. 1999 b: Despre formarea comitatelor sud-transilvănene.
Acta 1998 (Aluta, 22, Acta Hargitensia, 5), Sfântu Gheorghe, II, 9-26
Kristo, G. 2000: The Historical Geography of the Hungarian Lands,
în Europe's Centre, 358-360
Kristo, G. 2002: Quelle est l'origine des Sicules?, Cahiers d'etudes
hongroises. Revue publiee par le Centre interuniversitaire d'etudes
hongroises et I'Institut hongrois de Paris, 10,115-128
Kristo, G. 2003: Early Transylvania (893-1324), Budapest
Krstic, A. 2010: Vrsac u srednjem veku, I deo - od ranog srednjeg veka
do kraja 14. stoleca (Vrsac in the MiddleAges. Part I: Early MiddleAges - end
ofi4th century), IC, 59,77-102
Lakatos, A. 2003: lo-ii. szăzadi temeto Kdrdstarjân-Csordăsdombon

(Tărian, România) (Cemetery of the lo-iith centuries at Korostarjăn-
Csordăsdomb (Tărian, Romania), AErt, 128,1-2, 212-226
Lakatos, A. 2008: Cimitirul medieval timpuriu de la Sălacea-Dealul
Vida, Crisia, 38,23-44
Lâszlo, G. 1972: Les Onoghours en Europe Centrale, Balcanoslavica,
Prilep-Belgrad, i, 113-119
Laszlovszky, J., Soos, Z. 2001: Historical Monuments of the
Teutonic Order in Transilvania, în Zs. Hunyadi, J. Laszlovszky (ed.), The
Crusades and the Military Orders. Expanding the Frontiers of Medieval
Latin Christianity, Budapest, 319-336
Lazin, G. 1981-1982; Două piese de metal din sec. VIII-IX descoperite
în localitatea Lazuri, jud. Satu Mare, SMSC, 5-6,137-142
LeGoff, J. 1991: Imaginarul medieval. Eseuri, trad. de M.
Rădulescu, Bucureşti
Leschber, C. 2011: Arhaism, insule relicvă ţi continuitate (I), SCL,
62, 2,157-172
Lorinczy, G., Straub, P.( Tiirk, A. 2015: Die Umstrukturierung der
Herrschaftsverhăltnisse an der Marosmundung zu Beginn des 10.
Jahrhunderts anhand der archăologischen Quellen, în "Castellum, civitas,
urbs" - Zentren und Eliten im fruhmittelalterlichen Ostmitteleuropa, hg.
von O. Heinrich-Tamâska, H. Herold, P. Straub, T. Vida (Castellum
Pannonicum Pelsonense, Bd. 6), Budapest, Leipzig, 381-396
Loşonţi, D. 2007: Creaţii româneşti sau cuvinte moştenite?, în Limba
română, limbă romanică. Omagiu acad. Marius Sala la împlinirea a 75 de
ani. Coordonare: S. Reinheimer-Râpeanu, I. Vintilă-Rădulescu,
Bucureşti, 269-279
Luca, S. A., Pinter, Z. K. 2001: Der Bohmerberg bei Broos / Orăştie:
eine archăologische Monographie, Sibiu
Lukâcs, A. 1984: Observaţii privind răspândirea căldărilor de lut pe
teritoriul României, SCFVA, 35,4,320-330
Lukâcs, A. 1999: Ţara Făgăraşului în evul mediu: secolele XIÎTXVÎ,
Bucureşti
Lukaszewicz, A. 1998: De Sclavinis et sclavis..., Dialogues
d'Histoire ancienne, 24,2,129-135
Lukinich, E., Galdi, L. 1941: Documenta historiam Valachorum in

Hungaria illustrantiam usque ad ann. 1400 p.Chr., Budapest
Lupaş, I. 1936-1937: Voevodatul Transilvaniei în sec. XII şi XIII,
AARMSI, seria III, tom 18, memoriu 3, 83-114
Lupaş, 1.1938: Realităţi istorice în Voevodatul Transilvaniei, AIIN,
7.1-85
Macartney, C. A. 1938: Studies on the Earliest Hungarian Historical
Sources, I. The Lives of St. Gerard, AECO, 4,4,456-490
Macartney, C. A. 1940: Studies on the Earliest Hungarian Historical
Sources, III, Budapest
Macartney, C. A. 1953: The Medieval Hungarian Historians. A
Criticai and Analytical Guide, Cambridge
Macartney, C. A. 1968; The Magyars in the Ninth Century,
Cambridge
Madgearu, A. 1993: Contribuţii privind datarea conflictului dintre
ducele bănăţean Ahtum şi regele Ştefan I al Ungariei, Banatica, 12, 2,5-12
Madgearu, A. 1996: "Gesta Hungarorum" despre prima pătrundere a
ungurilor în Banat, RJ, serie nouă, 7,1-2,5-22
Madgearu, A. 1998: Geneza şi evoluţia voievodatului bănăţean din
secolul alX-lea, SMIM, 16,191-207
Madgearu, A. 2002: L'immagine di Traiano nel folklore sud-est
europeo, Quaderni della Casa Romena di Venezia, 2, 28-35
Madgearu, A. 2002-2003: Transylvania and the Bulgarian
Expansion in thegth andioth Centuries, AMN, 39-40, II, 41-61
Madgearu, A. 2005 a: The Romanians in the Anonymous Gesta
Hungarorum. Truth and Fiction, Cluj-Napoca
Madgearu, A. 2005 b: Români şi pecenegi în sudul Transilvaniei, în
Relaţii interetnice, 111-120
Madgearu, A. 2006: Problema originii albanezilor. Puncte de vedere
(I), RIM, 1-2 (93-94), 69-76
Madgearu, A. 2007: Semnificaţia purtării crucilor pectorale
descoperite la nord de Dunăre în secolele VI-VII, AMold, 30,129-136
Madgearu, A. 2008: The mission of Hierotheos: location and
significance, ByzSl, 66,119-138
Madgearu, A. 2010: Misiunea episcopului Hierotheos în contextul
diplomaţiei bizantine, în Sfântul Ierotei, 69-94

Madgearu, A. 2011: Istoria militară a Daciei post-romane, 2ţ^-6i4,
Târgovişte
Madgearu, A. 2013: Românii şi armata bizantină, RIM, 1-2 (133-136),
29-34
Madgearu, A. 2016: TheAsanids. The Political and Military History
ofthe Second Bulgarian Empire (1185-1280), (ECEEMA, voi. 41), Leiden,
Boston
Madgearu, A. 2018: Organizarea militară bizantină la Dunăre în
secolele X-XII. Ediţia a IITa, Târgovişte
Makk, F. 1994: Relations hungaro-bulgares au temps de prince Geza
et du roi Etienne Ier, în Hungaro-Bulgarica, V. Szegedi Bolgarisztika,
Szeged, 25-33
Makk, F. 1999; Ungarische Aussenpolitik (896-1196) (Studien zur
Geschichte Ungarns, 3), Herne
Makk, F. 2007: Etelkdz et la Mesopotamie de l'Occident, în Studia
Hungaro-Bulgarica, tomus I. Edited by T. Almâsi, St. Vitlyanov,
Shumen, Szeged, 2008,39-48
Makk, F. 2003: L'ensemble du pays de Turkie, Chronica, 3, 9-20
Makkai, L. 1946: Histoire de Transylvanie, Paris
Makkai, L. 1987: Politische Geschichte Siehenburgens im 10.
Jahrhundert, în Forschungen Siebenhiirgen, 33-50
Makkai, L. 2001: Transylvania in the Medieval Hungarian Kingdom
(896-1526), în History of Transylvania, Volume I: From the Beginnings to
1606, ed. by L. Makkai, A. Mocsy (EEM, 581), Boulder, 333-589
Marcu Istrate, D. 2008; Gatedrala romano-catolică "Sfântul Mihail"
şi palatul episcopal din Alba IuUcl Cercetări arheologice (2000-2002),
Alba lulia
Marcu Istrate, D. 2010: Cetatea Alba lulia. Scurt istoric şi stadiul
cercetărilor, în Sfântul Ierotei, 239-271
Marcu Istrate, D. 2015: Byzantine influences in the Carpathian
Basin around the turn ofthe millennium. The pillared church of Alba lulia.
Dacia, NS, 59,177-213
Marinescu, B. 1980: Ţara Haţegului - vatră lingvistică, martor al
continuităţii, AICED, 2,181-191
Martonne, E. de 1904: La vie pastorale et la transhumance dans Ies

Karpates meridionales, leur importance geographique et historique, în Zu
Friedrich Ratzels Gedăchtnis. Geplant ah Festschrift zum 60. Geburtstag,
nun als Grabspende dargebracht von Fachgenossen und Schulem, Freunden
und Verehrern, Leipzig, 225-245
Matei, A. V. 1996: Limes Porolissensis - o nouă linie de apărare zid -
şanţuri - turnuri descoperită în faţa complexului militar roman de la
Porolissum, AMP, 20, 63-73
Matei, A. V. 2006: Biharea a fost iniţial un castru roman?,
Bibliotheca Historica et Archaeologica Universitatis Timisiensis, 7,
90-110
Matei, Ş. 1973: Cetatea de la Pescari, Banatica, 2,141-156
Matei, Ş. 1982: Aspecte ale evoluţiei arhitecturii de fortificaţii în
Banat în perioada feudalismului timpuriu, în Studii de istorie a artei, ed. M.
Ţoca, CIuj-Napoca, 103-127
Matei, Ş., lambor, P. 1980: Observaţii privind aşezările fortificate
din Transilvania în perioada feudalismului timpuriu, AMN, 17, 507-515
Măneanu, M. 2015: Banatul de Severin înainte de Posada, în Posada
- 68^. Războiul din 1330, 92-113
Mărculeţ, V. 2007: Relations between Duke Menumorut and the
Byzantine Empire, TR, 16,2,11-25
Mărculeţ, V. 2009-2010: "Terra Ultrasilvana" în secolul al X-lea,
AMP, 31-32, 9-26
Mărghitan, L. 1965; Morminte din epoca feudală timpurie
descoperite la Şeitin, SCIV, 16,3,581-386
Mărghitan, L. 1985: Banatul în lumina arheologiei, III, Timişoara
Mărginean, F. 2011: Cercetări privind necropola medievală timpurie
de la Pecica - Şanţul Mare (sec. X-XI-XIII), AB, 19, 221-253
Mărginean, F. 2013: New Considerations on the Grave Discovered in
the Sânpetru German G.AS. (Arad County), SUC, 10, 99-110
Mărginean, F. 2014: An insighton social status around the yeariooo
AD, reflected by thefunerăl inventory of some gravesfound on the Lower
Mureş Valley, în Warriors, 343-354
Mărginean, F. 2016: The Lower Mureş Valley, a Link between
Central Europe and Transylvania in the Early MiddleAges (Archaeological
Evidence), SUC, 13, 81-119

Mărginean, F., Huszarik, P. 2007: Cimitirul medieval timpuriu de
la Nădlac„Lutărie" (jud. Arad), AMed, 6,17-56
Mărtinaş, D. 1985: Originea ceangăilor din Moldova, Bucureşti
Mehedinţi, S. 1940: Ce este Transilvania, Bucureşti
Melich, J. 1928: Gepides et Roumains: Gelou du Notaire Anonyme,
Revue des Etudes Hongroises, Budapest- Paris, 6, i, 62-79
Mesterhâzy, K. 1978: Die landnehmenden ungarischen Stămme,
AArch, 30,3-4,313-347
Mesterhâzy, K. 1979; Die ethnischen Probleme des Gebietes dstlich
der Theifi im 9. Jh., în Rapports du Iile Congres internaţional d’archeologie
slave, I, Bratislava, 539-541
Mesterhâzy, K. 1994: Die Landnahme der Ungam aus
archăologischer Sicht, în M. Miiller-Wille, R. Schneider {ed.),Ausgeu/ăhlte
Probleme europăischer Landnahmen des Friih- und Hochmittelalters, II
(Vortrăge und Forschungen, 41), Sigmaringen, 23-65
Mesterhâzy, K. 1995: Die Beziehungen zwischen Byzanz und dem
fruhmittelalterlichen Ungarn im Lichte der materiellen Kultur, în
Mitteldonaugebiet und Sudosteuropa im fruhen Mittelalter. Zbomik
referâtov z kolloquia. Bratislava, 71-86
Meteş, Ş. 1977: Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIIT
XX, Bucureşti
Mihail, C. 2015: Limbajul militar (daco-roman). Influenţa sa asupra
limbii şi istoriei poporului român. Ediţia a Il-a revăzută şi adăugită. Bucureşti
Mihalache, R. M. 2014: Hierocratic Aspects Related to the Legation
of Archbishop Robert of Esztergom to Cumania (1227), TR, 23, i, 118-131
Mihâly, H. G. 2017: Cronici şi documente controversate privind
istoria secuilor. Fragmente şi interpretări, Cluj-Napoca
Mihăilă, G. 1982: Aspecte teoretice şi istorice ale studierii raporturilor
lingvistice vechi slavo-române, SCL, 33, i, 57-66
Mihăilescu, V. 1924: Vlăsia şi Mostiştea. Evoluţia geografică a două
regiuni din Câmpia Română, BSRRG, 43,1-200
Mikecs, L. 1943: Ursprung und Schicksal der Tschango-Ungam, UJ,
23, 247-280
Mishin, D. 1994-1995: Ibrahim Ibn-Ya'qub At-Turtushi's Account of
the Slavsfrom theMiddIe ofthe Tenth Century, AnnualCEU, 184-199

Mittelstrass, O. 1971: Terra Syculorum terrae Sebus und der
Săchsische Unterwald, în Zur Rechts, 88-110
Mitu, M., Mitu, S. 2014: Ungurii despre români. Naşterea unei
imagini etnice. Iaşi
Mladjov, I. 1998: Trans-Danubian Bulgaria: Reality and Fiction,
Byzantine Studies, New Series, 3, 85-128
Mladjov, 1.2015; Bulgarians and Magyars asAUies and Rivals across
the Early Medieval Frontier, în Evropejskijat lugoiztok prez vtorata
polovina na X - nacaloto na XI vek. Istorija i kultura. Mezdunarodna
konferentsija Sofia, 6-8 oktombri 2014 g., ed. V. Gjuzelev, G. Nikolov,
Sofia, 63-84
Moga, I. 1936-1938: "Ţara", "districtul" şi Plaiul Loviştei, AIIN, 7,
656-668
Moga, 1.1943: "Marginea", ducatul Amlaşului şi scaunul Săliştii, în
Omagiu lui loan Lupaş la împlinirea vârstei de 60 de ani. August 1940,
Bucureşti, 569-607
Moga, I. 1945: Voevodatul Transilvaniei. Fapte şi interpretări
istorice; Voevodatul Maramureşului. Probleme istorice şi chestiuni de
metodă ştiinţifică, AIIN, 10,55-148; 522-576
Moga, V. 1987: De Ia Apulum la Alba lulia. Fortificaţiile oraşului.
Bucureşti
Moldovanu, D. 2007-2008: Hidronime de origine veche turcică în
sudul Moldovei, ALIL, 47-48, 9-28
Moldovanu, D. 2009-2010: Toponime de origine romană în
Transilvania şi în sud-vestul Moldovei, ALIL, 49-50,17-95
Moraru, G. 1979: Permanenţe etnografice în structura ocupaţiei
agricole la români (I), AICED, i, 25-31
Moravcsik, G. 1930: Zur Geschichte der Onoguren, UJ, 10, i, 53-90
Moravcsik, G. 1969: Der ungarische Anonymus uber die Bulgaren
und Griechen, RESEE, 7, i, 167-174
Muntean, M. 1998: Studiul antropologic al scheletelor provenite din
necropola medievală timpurie de la Simeria Veche (jud. Hunedoara), AB, 6,
339-372
Muntean, M. 1999-2000: Determinarea antropologică a scheletelor
provenite din necropola medievală timpurie de la Timişoara-Cioreni (sec. X

d. Chr.), AB, 7-8, 535'553
Munteanu Beşliu, P. 1998-1999: Fortificaţii (sisteme de fortificaţii)
la hotarele statelor feudale din Europa - Contribuţii istorice şi arheologice,
Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane, Sibiu, 5-6,111-132
Munteanu Beşliu, P. 2010 a: De la clişeele de cancelarie regală la
imaginarul contemporan (imagini mentale din frontiera medievală sud-
transilvăneană), T, 39 (115), 3, 63-72
Munteanu Beşliu, P. 2010 b: Fortificaţiile medievale de la Tălmăcel
şiAvrig - Racoviţa (judeţul Sibiu), BAM, 5, i, 137-160
Năgler, Th. 1967: Die mittelalterliche Burg Tilişca nach ihrer
archăologischen Erforschung, FVL, 10, i, 77-85
Năgler, Th. 1974: Zum Gebrauch des Ausdrucks "terra deşerta” in
einigen Urkunden des 12.-13. Jahrhunderts, SCAIS, 18,51-60
Năgler, Th. 1977 a: Cercetări arheologice în Ţara Făgăraşului privind
feudalismul timpuriu. Academia Română. Memoriile Secţiei de Ştiinţe
Istorice, seria IV, 2, 9-16
Năgler, Th. 1977 b: Cetăţile feudale de la Orlat şi continuitatea
românilor în sudul Transilvaniei, SCAIS, 20, 27-49
Năgler, Th. 1992: Aşezarea saşilor în Transilvania, Bucureşti
Năgler, Th., Munteanu Beşliu, P. 2003; Repertoriul fortificaţiilor
medievale din piatră aflate în partea central sudică a Transilvaniei (secolele
XIITXVI), în In memoriam Radu Popa. Temeiuri ale civilizaţiei româneşti
în context european (ed. D. Marcu Istrate, A. Istrate, C. Gaiu), Cluj-
Napoca, 2003,387-405
Nania, I. 1976: Cruceburg-Episcopatul Cumaniei- Cetatea
Dâmboviţei- Cetăţeni, Archiva Valachica, Târgovişte, 8,75-92
Nania, I. 2001: A fost satul românesc o fortificaţie militară prevăzută
cu şanţuri de apărare ?, Argesis, 10,73-79
Năsturel, P. Ş. 1981: A propos de Temu Ormon (Teleorman) de
Kinnamos, în Geographica Byzantina, sous la direction d'H. Ahrweiler,
Paris, 81-91
Nemeth, G. 1940: La question de l'origine des Sicules, 6,1-4,208-241
Nestor, I. 1964: Les donnees archeologiques et le probleme de la
formation du peuple roumain, RRH, 3,3,383-423
Nicolaus Olahus 2011: Atila. Ediţie bilingvă. Trad. de A.

Gyongyver, Bucureşti
Niculescu, A. 1999: Individualitatea limbii române între limbile
romanice, voi. III. Noi contribuţii, Cluj
Niedermaier, P. 1979; Geneza centrului istoric clujean în lumina
planimetriei sale, AMN, 16, 201-213
Niedermaier, P. 2012: Habitatul medieval în Transilvania,
Bucureşti
Niedermaier, P. 2013: Zur Siedlungstopographie des Burzenlandes
in der Deutschordenszeit, în Generalprobe, 58-78
Niedermaier, P. 2016: Geneza oraşelor medievale în Transilvania,
Bucureşti
Nikolov, S. 1997: The Magyar connection or Constantine and
Methodius in the steppes, Byzantine and Modem Greek Studies, 21,79-92
Nistor, 1.1941-1942: Ungurii în Dacia carpatină, AARMSI, seria III,
tom 24, memoriu 15,493-526
Novâki, G., Sândorfi, G. 1981: Untersuchung der Struktur und des
Ursprungs der Schanzen derfriihen ungarischen Burgen, AArch, 33, 1-4,
133-160
Oancea, D. 1979: Despre "ţară" şi "ţări", SCG, 26,3-12
Oberlănder-Tâmoveanu, E. 1981: Din nou despre datarea
tezaurului de monede bizantine de la Făgăraş (judeţul Braşov), SCAIS, 21,
287-289
Oberlănder-Tâmoveanu, E. 1992: Tezaurul de la Deduleşti
reconsiderat. Observaţii asupra descoperirilor monetare din estul Munteniei
în secolul alXIII-lea, Istros, 6, 89-99
Oberlănder-Tâmoveanu, E. 1997: Some Remarks on the
Chronology and the Composition of the Byzantine Coin Hoardsfrom theigth
and the I4th Centuries at the Lower Danube and Adjacent Areas, EBPB, 3,
113-160
Oberlănder-Tâmoveanu, E. 2003: Monedă şi societate pe teritoriile
de la sud şi est de Carpaţi (secolele VI-XIV), Cluj-Napoca
Oikonomides, N. 1973: Vardariotes - W.Lnd.r - V.n.nd.r: Hongrois
installes dans la vallee du Vardar en 934, SOF, 32,1-8
Olajos, T. 2001: Contributions a Ihistoire des Onogours instalees
dans le Bassin des Carpathes, Chronica, i, 4-18

Olteanu, P. 1957; Numiri slave în Transilvania de nord, Limbă şi
literatură, 185-214
Onciul, D. 1968; Scrieri istorice. Ediţie critică îngrijită de A.
Sacerdoţeanu, Bucureşti
Opreanu, S. 1924: Terra Siculorum. Contribuţiuni privitoare la
românii din ţinutul săcuilor. Societatea de mâine. Revistă săptămânală
pentru probleme sociale şi economice, Cluj, i, 36-37,725-727
Opreanu, S. 1924-1925: Contribuţiuni la toponimia din ţinutul
săcuilor, Lucrările Institutului de Geografie al Universităţii din Cluj, 2,
153-189
Oţa, I. S. 2002: Câteva date de ordin istoric privind evoluţia
teritorială a comitatului Caraş până în secolul XIV, MN, 14,36-43
Oţa, I. S. 2002-2003: Domenii ale pecenegilor şi ale cumanilor în
Banatul istoric, SIB, 26-27, 219-239
Oţa, I. S. 2008: Orizonturi funerare din Banatul istoric (secolele
X-XIV) (Bibliotheca Brukenthal, XXVIII), Sibiu
Oţa, I. S. 2016: Elite locale şi centre de putere în Banat (sfârşitul
secolului al IX-lea - începutul secolului al Xl-lea), AMP, 38,433-458
Oţa, I. S., Comşa, A. 2015: On a Grave Discovered in Pecica-Hăblău
(Monastery ofAhtum) (Arad County), GSAD, 31,143-164
Pal, J. 1994: O legendă a istoriei: problema originii bunice a secuilor,
în Studii de istorie a Transilvaniei. Specific regional şi deschidere europeană.
Coordonatori: S. Mitu, F. Gogâltan, Cluj, 97-103
Pâl-Antal, S. 2009: Die Herausbildung der Szeklerstuhle, în Die
Szekler, 126-148
Paliga, S. 1992: Toponimul Cluj, Academica, 2,5 (17), 8,27
Paliga, S. 2016: Terram uero, que est a fluuio Morus usque ad
castrum Vrscia (Anonymus, Gesta Hungarorum, VI), mArheovest IV-2. In
Honorem Adrian Bejan. Interdisciplinaritate în arheologie şi istorie
(Timişoara, 26 noiembrie 2016), Szeged, 861-872
Paliga, S., Teodor, E. 2009: Lingvistica şi arheologia slavilor
timpurii. O altă vedere de la Dunărea de Jos, Târgovişte
Pali, F. 1969: Românii din părţile sătmărene (ţinutul Medieş) în
lumina unor documente din 1377, AIIAC, 12,7-36
Pâloczi-Horvâth, A. 1989: Pechenegs, Cumans, lasians. Steppe

Peoples in medieval Hungary, Budapest
Panait, P. 1.1978: Vlăsia, formaţiune politică ?, în Izvoare arheologice
hucureştene. Bucureşti, i, 8-11
Panaitescu, P. N. 1946: Răbojul. Studiu de istorie economică şi
socială la români cu o hartă a răbojului în Europa, Bucureşti
Panaitescu, P. P. 1969: Introducere la istoria culturii româneşti,
Bucureşti
Papacostea, Ş. 1993: Românii în secolul al XlII-lea între cruciată şi
imperiul mongol. Bucureşti
Papacostea, Ş. 2013: Terra Borza et ultra montes nivium. Ein
gescheiterter Kirchenstaat und sein Nachlass, în Generalprobe, 30-39
Paragină, A. 2002: Habitatul medieval la curbura exterioară a
Carpaţilor în secolele X-XV, Brăila
Pascu, Şt. 1971: Voievodatul Transilvaniei, voi. I, Cluj
Pascu, Şt. 1974: Aşezarea întărită şi cea sătească până la sfârşitul
secolului alXITlea; Castrul şi satul Cluj la sfârşitul sec. alXITlea şi în prima
jumătate a sec. XIII; începuturile oraşului Cluj; Cetatea şi satul Cluj în a
doua jumătate a sec. al XIITlea şi la începutul sec. al XlV-lea, în Istoria
Clujului, sub redacţia Şt. Pascu, Cluj, 55-94
Pascu, Şt. 1979: Voievodatul Transilvaniei, voi. II, Cluj-Napoca
Pascu, Şt. 1986: Voievodatul Transilvaniei, voi. III, Cluj-Napoca
Pascu, Şt. 1989: Voievodatul Transilvaniei, voi. IV, Cluj-Napoca
Pascu, Şt. ş.a. 1968: Pascu, Şt., Rusu, M., Pintea, V., Gyulai, P.,
Edroiu, N., Cetatea Dăbâca, AMN, 5,153-202
Pascu, Şt. ş.a. 1970: Pascu, Şt., Rusu, M., Pintea, V., Gyulai, P.,
Cercetările arheologice de la Dăbâca, în Sesiunea de comunicări a muzeelor
de istorie (1964), voi. II, Bucureşti, 157-174
Pădureanu, E. 1987: Noi fortificaţii pe teritoriul judeţului Arad,
Ziridava, 15-16, 29-36
Pădureanu, E. 2000: Cu privire la aşezarea fortificată de la Croşeni-
„Jidovina" jud Arad, Ziridava, 22,13-20
Pădureanu, E. 2013: Noi descoperiri arheologice la Croşeni-
„fidovina" jud Arad, în Arheovest I. In Memoriam Liviu Măruia.
InterdiscipUnaritate în arheologie şi istorie (Timişoara, 7 decembrie 20ig),
Szeged, 2013,437'447
Pătruţ, 1.1969: Despre vechimea relaţiilor lingvistice slavo-române,
CL, 14,1, 23-29
Pârvan, V. 1990: Românii în Cronica Notarului Anonim al Regelui
Bela. Cercetare comparativă cu celelalte cronici ungureşti şi Cronica lui
Nestor, în Idem, Studii de istorie medievală şi modernă, ed. de L. Năstasă,
Bucureşti, 23-64
Pârvan, V. 1992: Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco
român, în Idem, Studii de istoria culturii antice, ed. de N. Zugravu,
Bucureşti, 148-285
Pecican, 0.2001: Arpadieni, angevini, români. Studii de medievistică
central-europeană. Cluj
Pecican, O. 2009: Regionalism românesc. Organizare prestatală şi
stat la nordul Dunării în perioada medievală şi modernă. Bucureşti
Pecican, O. 2010: Letopiseţul unguresc. O scriere istorică din
Ungaria angevină, Cluj-Napoca
Pekkanen, T. 1973; On the Oldest Relationship between Hungarians
and Sarmatians: From Spali to Asphali, UAJ, 45,1-64
Perenyi, J. 1976: Das Problem der im Osten verbliebenen Ungam.
Mesceren, Mocaren, Mozaren und Mozerjanen, Studia Slavica, 22,3-4,339-
376
Petolescu, C. C. 2007: Contribuţii la istoria Daciei Romane, I,
Bucureşti
Petrin, N. 1998: Caranthani Marahenses: Philological Notes on the
Earlg History of the Hungarians and the Slavs, ESY, 70, 39-63
Petrin, N. 2000: Philological Notes for the Earlg History of the
Hungarians and the Slavs, ESY, 72,29-111
Petrov, G. 1996: Consideraţii asupra unor biserici medievale cu plan
central din Transilvania, AMN, 33, II, 33-60
Petrovici, E. 1942: Continuitatea daco-romană şi slavii, T, 73, ii,
864-878
Petrovici, E. 1943 a: Siebenbiirgen als Kemland der nordlich der
Donau gesprochenen rumănischen Mundarten, în Siebenbiirgen, 310-314
Petrovici, E. 1943 b: Toponimie ungurească în Transilvania
medievală, T, 74, 2,113-130
Petrovici, E. 1943 c: Daco-slava, DR, 10, 2, 233-277

Petrovici, E. 1943 d: recenzie la Kniezsa 1938, DR, 10, 2, 317-547
Petrovici, E. 1958: Toponymes roumains d'origine slave presentant le
groupe "voyelle + nasale" pour sl. comm. *p, în Contributions onomastiques,
33-43
Pillon, M. 1993; Semantigue et histoire de l'habitat: lefossatum proto-
byzantin, lefshat albanais et le sat roumain, Erytheia. Revista de Estudios
Bizantinos y Neogriegos, 14, 9-42
Pinter, Z. K. 2007: Spada şi sabia medievală în Transilvania şi Banat
(secolele IX-XÎV), ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Sibiu
Pinter, Z. K. 2011: Die Rotunde in Broos/Orastie (Kreis Hunedoara),
FVL, 54, 9-38
Pinter, Z. K., Urduzia, C. 2015: Custodes confiniorum vulgo ewrii...
Cercetări arheologice în aşezarea medievală de la Miercurea Băi-Cunţa,
Bucureşti
Pippidi, A. 1996: Aperţu sur Ies rapports des Roumains avec Ies
ordres de dievalerie, în Miscellanea in honorem Radu Manolescu emerita,
ed. Z. Petre, S. Brezeanu, Bucureşti, 107-115
Pînzar, A. 2016: Hotarul de nord al Moldovei (de la formare, în secolul
alXIV-lea, până la statornicirea lui pe Ceremuş, Colacin şi Nistru), Iaşi
Planhol, X. 1968: Pression demographique et vie montagnarde
(particulierement dans la ceinture alpinohimalayenne), Revue de
geographie alpine, 56,3,531-551
Pohl, W. 1988: Die Awaren. Ein Steppenvolk in Mitteleuropa,
567-822 n. Chr., Miinchen
Polgâr, S. 2013: The Ethnonym Pecheneg (Pecinaci, Pecenaci) in the
Chronicle of Regino (The Beginning of the loth Century), în Contemporary
Research in Turkology and Eurasian Studies. A Festschrift in Honor of
Professor Tasin Gemil on the Occasion ofhis 70th Birthday, ed. S. Lascu,
M. Fetisleam, Cluj-Napoca, 833-839
Pop, I. 1968: Date arheologice privitoare la istoria Braşovului în
secolele IX-XH, Cumidava, 2,9-26
Pop, I. A. 1996; Românii şi maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza
statului medieval în Transilvania, Cluj-Napoca
Pop, I. A. 1998: Naţiunea română medievală: solidarităţi etnice
româneşti în secolele XIII-XVI, Bucureşti

Pop, I. A. 2009: Disputa pentru Ţara Haţegului dintre voievozii
români şi regii ungari în secolul al XlII-lea, în Studia Ştefănescu, 103-113
Pop, I. A. 2017; “Din mâinile valahilor schismatici...". Românii şi
puterea în Regatul Ungariei medievale (secolele XIII-XIV). Ediţia a Il-a
revăzută, adăugită şi ilustrată, Cluj-Napoca
Pop, I. A., Şipoş, S. 2009: Silviu Dragomir şi dosarul Diplomei
cavalerilor ioaniţi, Cluj-Napoca
Popa, R. 1971: Noi cercetări de arheologie medievală în Maramureş.
Şantierul Sarasău, SCIV, 22,4,601-626
Popa, R. 1977: R. Popa, Consideraţii istorice pe marginea toponimiei
vechi maramureşene, Rdl, 30, 8,1447-1464
Popa, R. 1980: Premisele cristalizării vieţii statale româneşti, în
CSFR, Bucureşti, 25-39
Popa, R. 1983: Burgen und Festungen in den Păssen der Siidkarpaten,
Bulletin. Institut International des Châteux Historiques, Rosendael,
41, lOO-IIO
Popa, R. 1988; La începuturile Evului Mediu românesc. Ţara
Haţegului, Bucureşti
Popa, R. 1990-1991: Kreutzritterburgen im Sudosten
Transsilvaniens, Bulletin. Institut International des Châteux
Historiques, Rosendael, 47,107-112
Popa, R. 1991: Observaţii şi îndreptări la Istoria României din jurul
Anului O Mie, SCIVA, 42,3-4,154-188
Popa, R. 1997: Ţara Maramureşului în veacul al XlV-Iea, ed. a 2-a
de A. loniţă. Bucureşti
Popa, R., Căpăţână, D., Lukâcs, A. 1987: Cercetările arheologice de
la Voievozi. Contribuţii la istoria Bihorului în secolele XII-XV, Crisia, 17, 61-
105
Popa, R., Ştefănescu, R. 1980: Şantierul arheologic Ungra, jud.
Braşov, MCA, 14, Tulcea, 496-503
Popa-Lisseanu, G. 1934; Introducere, în IIR, I, n-21
Popa-Lisseanu, G. 1935: Excursus. Alfabetul secuiesc, în IIR, IV,
116-123
Popa-Lisseanu, G. 1937; Apărarea ţării prin prisăci. Buletinul
Muzeului Militar Naţional, i, 2, 24-25

Popa-Lisseanu, G. 2003: Originea secuilor şi secuizarea românilor,
ediţie îngrijită de I. Lăcătuşu şi V. Lechinţan, Bucureşti
Popescu, R. 1973: Mărturii toponimice privind istoria Transilvaniei
medievale, Limba română, 22,4,309-314
Popescu, R., Toma, I., Balkanski, T. 1995; Etimologia numelui topic
"Craiova", AO, serie nouă, 10, 99-108
Popescu-Sireteanu, I. 2001: Numele Maramureş, SCO, 6, 23-37
Poruciuc, A. 2012: A New View on the Latin Origin of Romanian
f(sat) (village), Aromanian „fsat” (ditch) and Albanian „fshat" (village), în
Balkanismen heute - Balkanisms Today - Balkanizmi segodnija,
Herausgegeben von Th. Kahl, M. Metzeltin, H. Schaller, Miinster,
Wien, Berlin, 221-243
Posea, G. 1977: Consideraţii privind rolul depresiunilor carpatice şi
colinare şi al reţelei de văi în viaţa şi permanenţa poporului român, SCG, 24,
1,13-21
Poulik, J. 1978: The Origins of Christianity in Slavonie Countries
North of the Middle Danube Basin, World Archaeology, 10, 2
(Archaeology and Religion), 158-171
Pritsak, O. 1975: The Pecenegs. A Case of Social and Economic
Transformation, AEMA, i, 211-235
Pritsak, O. 1976: From the Săbirs to the Hungarians, în Hungaro-
Turcica. Studies in Honour of fulius Nemeth, ed. by Gy. Kâldy-Nagy,
Budapest, 17^0
Puşcariu, 1.1904-1905: Alfabetul secuilor şi slovele cirilice. Analele
Academiei Române. Memoriile Secţiunii Literare, seria II, tom 27,
memoriu 3,53-65
Puşcariu, S. 1937: Contribuţia Transilvaniei la formarea şi evoluţia
limbii române, RFR, 4,5,216-323
Puşcariu, S. 1976: Limba română, I. Privire generală. Bucureşti
Puşcă, I. 1991; Viticultura - argument al continuităţii poporului
român, Vrancea. Studii şi comunicări, 8-10, 69-80
Radicevic, D., Spehar P. 2015: Some remarks on Hungarian
Conquest Period Finds in Vojvodina, Acta Archaeologica Carpathica,
Krakow, 50,137-162
Rady, M. 1992; Voivode and Regnum: Transylvania's Place in the

Medieval Kingdom of Hungary, în Historians and the history of
Transylvania, edited by P. Lâszlo (EEM, 332), Boulder, New York,
87-101
Râsonyi, L. 1979: Bulaqs and Oguzs in Medieval Transylvania, AOr,
33, 2,129-151
Ratkos, P. 1968: Die grossmăhrischen Slawen und die Altmagyaren,
Studijne Zvesti archeologickeho ustavn Slovenskej Akademie Vied,
Nitra, 16,193-219
Ratkos, P. 1988: The Territorial Development of Great Moravia
(Fiction and Reality), Studia Historica Slovaca, 16,121-156
Rădulescu, A., Gâll, E. 2001; Das landnahmezeitliche Grăberfeld
von Temesvâr (Timişoara)-Cs6kaerdd, AArch, 52,1-3,153-193
Rădulescu, G. 2011: Habitatul în Transilvania de nord-est în secolele
VITXV. Rezumatul tezei de doctorat, Universitatea “Babeş-Bolyai”,
Cluj-Napoca
Rădvan, L. 2011: Oraşele din Ţările Române în Evul Mediu: sfârşitul
secolului alXlITlea - începutul secolului alXVTlea, Iaşi
Reichenkron, G. 1963: Die Entstehung des Rumănentums nach den
neuesten Forschungen, SOF, 22, 61-77
Revesz, E. 2014: Die erste byzantinische Oberpriestem Turkias.
Hierotheos, Theophylaktos, Antânios, Demetrios, lâannes, în Studia
Hungaro-Bulgarica, III. Ed. by P. Panajotov, V. Panayotov, G. Balazs,
Shutnen, Szeged, 55-68
Revesz, L. 1996: Archăologische Angaben zur Geschichte der oberen
Theifigegend im 10. Jk, în Ethnische und kulturelle Verhăltnisse an der
mittleren Donau vom 6. bis zum 11. Jahrhundert, hrsg. D. Bialekovâ, J.
Zâbojnik, Bratislava, 367-375
Rişcuţia, R. 1980; Etnoantropologie prin investigarea
complementară a populaţiilor vechi şi actuale (Aplicare în cercetarea
antropologică a românilor din Munţii Apuseni), Ziridava, 12, 63-69
Riza, A. 1982: Ardealul (VI), T, ii, ii, 12-20
Romashov, S. 1999: The Pechenegs in Europe in the gth-ioth
centuries, Rocznik Orientalistyczny, 52, i, 21-35
Rona-Tas, A. 1999: Hungarians and Europe in the Early Middle
Ages. An Introduction to Early Hungarian History, Budapest

Rosetti, R. 1905: Despre unguri şi episcopiile catolice din Moldova,
AARMSI, seria II, tom 27, memoriu 10, 247-322
Roşea, N. 2004: Voievodul Dragoş Vodă, în Maramureş 5,35-32
Roşu, T. 1992: Oradea - Cetatea Bihor, străvechea vatră voievodală,
din epoca de piatră la sfârşitul secolului al XlV-lea, Oradea
Russu, I. G. ş.a. 1957: Date antropometrice asupra populaţiei vechi
"Cetatea Biharia", Articole şi lucrări ştiinţifice. Institutul de Medicină şi
Farmacie, Cluj, 15-27
Russu, 1.1.1981: Etnogeneza românilor. Fondul autohton traco-dacic
şi componenta latino-romanică. Bucureşti
Russu, 1.1.1990: Românii şi secuii. Bucureşti
Rusu, A. 1978: Consideraţii istorice asupra cetăţilor medievale
timpurii din jud. Sălaj, AMP, 2, 89-103
Rusu, A. igg4: Arheologia, cronologia şi interpretarea istorică a unor
cetăţi medievale timpurii din Transilvania de est. Note critice, Crisia, 24,
43-54
Rusu, A. 1996: Les premieres fortifications medievales d'Oradea.
Observations preliminaires ă la suite des fouilles archeologiques, în
Proceedings Ladislas, 12-17
Rusu, A. 1998: Arheologia cetăţilor medievale ale Transilvaniei,
AMed, 2,5-19
Rusu, A. 2005: Castelarea carpatică. Fortificaţii şi cetăţi din
Transilvania şi teritoriile învecinate (sec. XIITXIV), Cluj-Napoca
Rusu, A. 2013: Die Burgen des Deutschen Ordens im Burzenland. Zu
hohe Envartungen an eine Forschungsfrage ?, în Generalprobe, 79-98
Rusu, M. 1960: Contribuţii arheologice la istoricul cetăţii Biharea,
AIIAC, 3,7-25
Rusu, M. 1971: Castrum, urbs, civitas (Cetăţi şi "oraşe" transilvănene
din sec. IX-XIII), AMN, 8,197-202
Rusu, M. 1974: Cetatea Moigrad şi Porţile Meseşului, în Sub semnul
lui Clio. Omagiu lui Ştefan Pascu, Cluj, 265-279
Rusu, M. 1975: The Autochthonous Population and the Hungarians
on the Territory of Transylvania in the gth-nth Centuries, în Relations,
201-217
Rusu, M. 1979: Castrul roman Apulum şi cetatea feudală Alba lulia,

AIIAC, 22,47-70
Rusu, M. 1982: Lesformations politiques roumaines et leur lutte pour
l'autonomie, RRH, 21,3-4,351-385
Rusu, M. 1984: Consideraţii cu privire la situaţia social-economică şi
politică a primelor formaţiuni statale româneşti, AMN, 21,181-195
Rusu, M., Dănilă, Ş. 1972: Cetatea feudală timpurie de la Şirioara,
File de istorie. Bistriţa, 2,47-66
Sacerdoţeanu, A. 1933; Marea invazie tătară şi sud-estul european.
Bucureşti
Sacerdoţeanu, A. 1957: Comentarii la diploma din 1285 privind pe
magistrul Gheorghe, Analele Universităţii "C. I. Parhon" Bucureşti,
Seria ştiinţe sociale. Istorie, 4, 9,27-43
Sacerdoţeanu, A. 1968: Elemente de continuitate şi unitate în istoria
medievală a românilor, în Unitate şi continuitate în istoria poporului român.
Bucureşti, 105-134
Sâghy, M. 1997: Aspecfs de la christianisation des Hongrois auxlXe-
Xe siecles, în Early Christianity in Central and East Europe, ed. P.
Urbanczyk (Congress of Commission Internationale d'Histoire
Ecclesiastique Comparee, Lublin, 2-6 sept. 1996), I, Warszaw, 53-65
Sâghy, M. 2001: The Making ofthe Christian Kingdom in Hungary,
în Europe around the yeariooo, ed. by P. Urbanczyk, Warszawa, 451-464
Saivan, F. 1990-1994: Consideraţii cu privire la voievodatul din Ţara
Bârsei, Cumidava, 15-19,56-65
Saivan, F. 1996: Viaţa satelor din Ţara Bârsei în evul mediu (secolele
XIII-XVII), Bucureşti
Sandu, E. T. 2009: Românescul pământ, Timişoara
Sălăgean, T. 2003: Transilvania în a doua jumătate a secolului al
XlII-lea. Afirmarea regimului congregaţional, Cluj-Napoca
Sălăgean, T. 2006: Ţara lui Gelou. Contribuţii la istoria
Transilvaniei de nord în secolele IX-XI, Cluj-Napoca
Sălăgean, T. 2008: Consideraţii asupra datării Gestei Notarului
Anonim al regelui Bela, în Vocaţia istoriei, 461-480
Sălăgean, T. 2009: Note asupra relaţiilor dintre voievodatul lui
Litovoi şi Ţara Haţegului, în Studia Ştefănescu, 115-122
Sălăgean, T. 2010: Transilvania şi părţile vestice în secolul alX-lea

şi misiunea episcopului Hierotheos, Altarul Reîntregirii, Universitatea
Alba lulia, Facultatea de Teologie Ortodoxă, serie nouă, 15, 2, 9-23
Sălăgean, T. 2016: Transylvania in the Second Half of the
Thirteenth Century. The Rise of the Congregational System (ECEEMA,
voi. 37), Leiden, Boston
Săşianu, A. 1983: Descoperiri monetare antice şi bizantine în Bihor,
Crisia, 13,445'448
Sâmpetru, M. 1992: Vestul României în secolele IV-X e.n., Thraco-
Dacica, 13,135-157
Schamiloglu, U. 1984: The Name of the Pechenegs in Ibn Hayyan's
ATMuqtabas, Journal of Turkish Studies, 8, 215-222
Schramm, G. 1997: Ein Damm bricht. Die romische Donaugrenze
und die Invasionen des 5.-7. Jahrhunderts im Lichte von Namen und
Wortem (Siidosteuropăische Arbeiten, 100), Miinchen
Schuller, R. 1927: Um den Ursprung Klausenburgs,
Korrespondenzblatt des Vereins fur siebenbiirgische Landeskunde,
50,3,33-40
Schulze-Dorrlamm, M. 1988: Untersuchungen zur Herkunft der
Ungam und zum Beginn ihrer Landnahme im Karpatenbecken, Jahrbuch
des Rdmisch-Germanisches Zentralmuseums Mainz, 35, 2,373-478
Scorpan, C. 1965: L'ensemble archeologique feodal de Batea
Doamnei, Dacia, NS, 9,441-454
Senga, T. 1974: Some Problems of Magyar-East Slavic Relations,
Uralica. Journal of the Uralic Society of Japan, 2,37-59
Sfârlea, V. 2000: Tradiţii locale despre voievodul Gelu în spaţiul
istoric-geografic Gilău-Căpuşul Mare (judeţul Cluj), AMP, 23, i, 629-639
Sfrengeu, F. 2001: Incursiunile ungurilor în centrul Europei înainte
de anul 896, în Istoria ca experienţă intelectuală, volum îngrijit de C.
Crăciun, A. Faur, Oradea, 66-70
Sfrengeu, F. 2006 a: Organizarea comitatului Bihor, în In honorem
ViorelFaur. Volum îngrijit de C. Crăciun, A. Faur, Oradea, 69-112
Sfrengeu, F. 2006 b: Câteva consideraţii privind popoarele de
graniţă din estul regatului maghiar (secuii, pecenegii, boszdrmenii), AUO,
16,5-13
Sfrengeu, F. 2009: Hungarians’Migration to Pannonian Fieid in the

Light of the Researches in the Southern Poland, AUO, 19,13-21
Sfrengeu, F. 2010: Istoriografie şi arheologie: informaţii din Gesta
Hungarorum a lui Anonymus privind ducatul lui Menumorut şi cercetările
arheologice de la Biharea, în Interpretazioni del documento storico. Valore
documentario e dimensioni letterarie. A cura di D. Cepraga e S. Şipoş,
Oradea, 2010,38-52
Shepard, J. 2002: Spreading the Word: Bgzantine Missions, în C.
Mango (ed.), The Oxford History of Byzantium, Oxford, 230-247
Sibiescu, V. 1983: Episcopatul cuman de la Milcovia (1227-1241):
împrejurările înfiinţării; rezistenţa băştinaşilor români-ortodocşi, în
Spiritualitate şi istorie la întorsura Carpaţilor, I, Buzău, 284-320
Simon, A. 2002; în jurul Carpaţilor. Formele şi realităţile genezei
statale româneşti, Cluj-Napoca
Sindbaek, S. 1999: A Magyar Occurence: Process, Practice and
Ethnicity between Europe and the Steppes, Acta Archaeologica,
Kopenhagen, 70, i, 149-164
Sinor, D. 1958: The Outlines of Hungarian Prehistory, Cahiers
d'histoire mondiale, Neuchâtel, 4,3, 513-540
Sofalvi, A. 2013: The border- and self-defence of Szeklers from the
Medieval Age till the Age of Principality. Castles and other defence objects in
the setlement history of Udvarhelyszek, Dissertationes Archaeologicae
ex Institute Archaeologico Universitatis de Rolando Eotvos
nominatae, Budapest, Seria 3, i, 339-366
Solomon, F. 2004: Politică şi confesiune la început de ev mediu
moldovenesc, Iaşi
Someşan, L. 1943: Câmpia Tisei ca barieră etnică. Bucureşti
Someşan, L. 2011; Vechimea şi evoluţia agriculturii româneşti în
Transilvania, Braşov
Spinei, V. 1982: Moldova în secolele XI-XIV, Bucureşti
Spinei, V. 1990: Migraţia ungurilor în spaţiul carpato-dunărean şi
contactele lor cu românii în secolele IX-X, AMold, 13,103-148
Spinei, V. 2001: Cronicari italieni despre repercusiunile marii invazii
mongole din 1241-1242 asupra românilor, SMIM, 19,169-206
Spinei, V. 2006: The Creat Migrations in the East and South East of
Europefrom theNinth to the Thirteenth Century. I. Hungarians, Pechenegs

and Uzes; II. Cumans and Mongols, Amsterdam
Spinei, V. 2007: Episcopia cumanilor. Coordonate evolutive, AMold,
30,137-180
Spinei, V. 2009; The Romanians and the Turkic Nomads North of
the Danube Delta from the Tenth to the Mid-Thirteenth Century
(ECEEMA, 6), Leiden, Boston
Spinei, V. 2012: Mongolii şi românii în sinteza de istorie ecleziastică
a lui Tholomeu din Lucea, Iaşi
Spinei, V. 2014: Substanţa epică a legendei vânătorii rituale a
animalului-călăuză la triburile eurasiatice şi la popoarele învecinate din
Evul Mediu, AMold, 37,73-134
Stahl, H. H. 1969; Controverse de istorie socială românească.
Bucureşti
Stahl, H. H. 1972: Studii de sociologie istorică. Bucureşti
Stahl, P. H. 1998: "Pays" et communautes de vallee. Exemples
roumains et europeennes, RRH, 37,3-4,151-172
Stanciu, I. 1998-1999: Aşezarea slavă timpurie de la Lazuri-"Lubi
tag", jud. Satu Mare (cercetările arheologice din anii 1977, 1993-1995).
Contribuţii la cunoaşterea secolelor 6-7 în zona Tisei superioare, SMSC, 15-
16,113-266
Stanciu, I. 1999: Ober die slawischen Brandhugelgrăber vom Typ
Nuşfalău-Someşeni (Nordwesten Rumăniens), AMN, 36,1, 245-263
Stanciu, I. 2000 a: Despre ceramica medievală timpurie de uz
comun, lucrată la roata rapidă, în aşezările de pe teritoriul României (secolele
VIII-X), AMed, 3,127-191
Stanciu, I. 2000 b: Teritoriul nord-vestic al României şi khaganatul
avar, AMP, 23, i, 403-451
Stanciu, I. 2013: The Problem of the Earliest Slavs in Intra-
Carpathian Romania (Transylvania and the North-West Vicinity), SlArch,
61, 2,323-370
Stăncescu, R., Ţuţuianu, C. D. 2008: Necropolă medieval timpurie
la Simeria sau la Simeria Veche ?, Apulum, 45,409-419
Stănescu, E. 1968: Byzantinovlachica. I. Les Vlaques ă Ia fin du Xe
siecle-debut du X/e siecle et la restauration de la domination byzantine dans
la Peninsule Balkanique, RESEE, 6,3,407-438

Stephenson, P. 2000: Byzantium's Balkan Frontier: A Politica!
Study ofthe Northern Balkans, 900-1204, Cambridge
Stingă, 1.1996: Circulaţia monetară la Cetatea Severinului (secolele
XIII-XV), CN, 7,149-154
Stoica, 0.1981-1982: Câteva date arheologice privitoare la fortificaţia
medievală de la Racoviţa (jud. Vâlcea), Studii şi Materiale de
Muzeografie şi Istorie Militară, 14-15, 83-87
Stoica, O. 2015: Fortificaţia medievală "Turnul lui Doancă", în
Posada - 6S5. Ţara Loviştei, 214-218
Stojkovski, B. 2012: Samuilovo carstvo i Ugarska (Samuel’s empire and
Hungary), în Byzantine World in the Balkans (Vizantijski svet na Balkanu), ed.
by B. Krsmanovic, L Maksimovic, R. Rădic, Belgrad, 1,63-76
Străssle, P. M. 2006: Krieg und Kriegfuhrung in Byzanz: die Kriege
Kaiser Basileios II. gegen die Bulgaren (976-1019), Koln
Stroia, M. 1979; Consideraţii asupra toponimului "priseacă",
Carpica, ii, 265-273
Suciu, C. 1967-1968: Dicţionar istoric al localităţilor din
Transilvania, voi. I-II, Bucureşti
Suciu, L, Constantinescu, R. 1980: Documente privitoare la istoria
Mitropoliei Banatului, I, Timişoara
Sweet, H. 1883: King Alfred's Orosius, part I (Early English Text
Society, Original Series, 79), London
Szâdeczky-Kardoss, S. 1972: Ober etliche Quellen der aivarischen
Geschichte des neunten Jahrhunderts, în Les questions, 115-123
Szâdeczky-Kardoss, S. 1983: Ober einige Probleme der griechischen
und lateinischen Quellen der ungarischen Orgeschichte, în Congressus
Quartus Internationalis Fenno-Ugristarum Budapestini Habitus 9-15
septembris 197% Pars V. Acta Sectionis Archaeologiae, Historiae,
Anthropologiae, Budapest, 95-105
Szekely, G. 1994: Les sources et les traditions concemant les
rencontres des anciens Hongrois et Bulgares, în Byzance et ses voisins, 53-58
Szekely, Z. 1971: Onele probleme ale cercetării epocii feudale timpurii
în sud-estul Transilvaniei (sec. X-XIII), Aluta, 3,141-165
Szekely, Z. 1974: Contribuţii la problema stabilirii secuilor în sud-
estul Transilvaniei, Crisia, 4, 89-95

Szekely, Z. 1974-1975: Sud-estul Transilvaniei în secolele VI-XIII,
Aluta, 6-7,57-71
Szekely, Z. 1976-1977: Contribuţii la problema fortificaţiilor şi
formelor de locuire din sud-estul Transilvaniei, Aluta, 8-9,52-72
Szekely, Z. 1981: Sistemul de fortificare la aşezarea neolitică de la
"Tyiszk"şi de la cetatea feudală de la "Cs6kas"în satul Ariuşd (jud. Covasna),
Aluta, 12-13,39-49
Szekely, Z. 1985-1986: Pecenegii în sud-estul Transilvaniei, Aluta,
17-18,197-210
Szekely, Z. 1988: Aşezări din secolele VII-VIII în bazinul superior al
Tâmavei Mari, SCIVA, 39, 2,169-198
Szekely, Z. 1990: Necropola medievală de la Peteni (corn. Zăbala, jud.
Covasna), SCIVA, 41, i, 87-110
Szekely, Z. 1993-1994: A Zabolai (Zăbala, România) kora kozepkori
temeto, A Veszprem Megyei Muzeumok Kozlemenyei, 19-20, 277-305
Szoke, B. M. 2000: Politicul, Cultural and Ethnic Conditions in the
Carpathian Basin at the Time of the Magyar's Conquest, în Europe's Centre,
137-139
Şchiopul, I. 1945: Ţările Româneşti înainte de secolul al XlV-lea.
Cercetări şi comentarii critice. Bucureşti
Şerban, C. 2000: Contracte vasalice de model occidental european în
istoria românilor din secolul alXIII-lea, Argesis, 9, 99-105 •
Şotropa, V. 1978: La coutume de la 'foire aux filles" pratiquee dans
Ies Monts Apuseni, preuve de la continuite autochtone au nord du Danube,
în Recherches sur l'histoire des institutions et du droit, 2, Bucarest, 129-132
Şotropa, V. 1985: L'importance historique de l'institution du "jude"
comme preuve de la continuite roumaine, RESEE, 23, i, 47-68
Ştefanescu, Ş. 1974: Demografia, dimensiune a istoriei. Timişoara
Takâcs, M. 1986: Die arpadenzeitlichen Tonkessel in
Karpatenbecken, Budapest
Takâcs, M. 2000: Die Lebensweise der Ungam im 10. Jahrhundert
im Spiegel der verschiedenen Quellengattungen, în P. Urbanczyk (ed.), The
Neighbours ofPoland in theioth Century, Warsaw, 157-191
Takâcs, M. 2013: Consideraţii privind bisericile ce configurează
crucea în planul şi structura lor spaţială. Cazul unor monumente din evul
mediu timpuriu, recent descoperite în Bazinul Carpatic, Marisia, 33,75-135
Tanase, M. 2002: La Transylvanie meridionale des XlIe-XIIIe
siecles, l'ambiguite des frontieres "naturelles", în Frontieres. Actes du 125c
Congres naţional des Societes historiques et scientifiques, section histoire du
monde moderne, de la Revolution franţaise et des revolutions (Lille, 2000),
Paris, 15-27
Tăutu, A. L. 1946: Litterae Gregarii PapaeXI in causa Valachorum
de Megesalla (Medieş) in Transilvania septentrionali destinatae, Fontium,
series III, 12, Roma, 434-450
Teaha, T. 2005: Cuvinte latineşti moştenite în graiurile româneşti
actuale. Bucureşti
Teoteoi, T. 2006; Latinul medieval Domnus. O verigă neglijată în
explicarea noţiunii de domn în Principatele Române, în evul mediu, în In
memoriam profesor Radu Manolescu, coord. S. Brezeanu, Bucureşti, 114-125
Theodorescu, R. 1976: Un mileniu de artă la Dunărea de Jos,
Bucureşti
Theodorescu, R. 2014; Decouvertes archeologiques ă Alba lulia et
une conversion des Hongrois, RRHA, 51,3-9
Tomegea, G. 2011: On research problems ofbiritual cemeteries from
Transylvania (jth-gth century), în Studii de arheologie şi istorie. Omagiu
profesorului Nicolae Gudea la 70 de ani. Ed. de C. Cosma, Cluj-Napoca,
429-433
Tomicic, Z. 1992: Neuere Erforschung der Bijelo Brdo-Kultur in
Kroatien, Prilozi Instituta za arheologiju u Zagrebu, 9, i, 113-130
Toropu, O., Tătulea, C. 1987: Sucidava-Celei, Bucureşti
Toth, S. L. 1999: The Territories ofthe Hungarian Tribal Federation
around 950 (Some Observations on Constantine VII's "Tourkia"), în Byzanz
und Ostmitteleuropa, 23-34
Tâth, S. L. 2009-2010: The White and Black Hungarians, Chronica,
9-10,5-13
Toth, S. L. 2016: The Qavars (Quabars) and their Role in the
Hungarian Tribal Federation, Chronica, 12,3-22
Tryjarski, E. 2002, 2003; Runes and Runelike Scripts of Eurasian
Area, Archivum Ottomanicum, Wiesbaden, 20,5-80; 21, 5-90
Tudor, D. 1982: Materiale arheologice din castrul Praetorium I

(Copăceni, jud. Vâlcea), descoperite de Gr. G. Tocilescu (1894), Drobeta, 5,
49-78
Turcuş, Ş. 2001: Sfântul Scaun şi românii în secolul al XlII-lea,
Bucureşti
Turcuş, Ş. 2004; Sfântul Gerard de Cenad sau despre destinul unui
veneţian în jurul anului O Mie, Bucureşti
Turcuş, Ş. 2014: Ai confini della Cristianită. îl documenta
“fondazionale” della cittă di Oradea (1J13). Interpretazioni ecclesiologiche ed
onomastiche, în From Periphery to Centre. The Image of Europe at the
Eastem Border of Europe. Ed. by S. Şipoş, G. Moisa, D. O. Cepraga, M.
Brie, T. Mateoc, CIuj-Napoca, I13-120
Ţeicu, D. 1998: Banatul montan în evul mediu, Timişoara
Ţeicu, D. 2007: Geografia ecleziastică a Banatului medieval, CIuj-
Napoca
Ţeicu, D. 2012: Historic Geography and Archaeological Topography
at Bulei and Căpâlnaş, AB, 20,145-154
Ţiplic, I. M. 1999: Necropola medievală timpurie de la Orăştie-
Dealul Pemilor X2 (Hunedoara) şi bătălia dintre Ştefan I şi Gyla-Gyula,
Analele Asociaţiei Naţionale a Tinerilor Istorici din Moldova. Anuar
istoric, Chişinău, i, 150-160
Ţiplic, I. M. 2004: Contribuţia pecenegilor, secuilor şi saşilor la
apărarea graniţei de sud a Transilvaniei, SUC, i, 67-78
Ţiplic, I. M. 2006 a: Transylvania in the Early MiddleAges (jth -
I3th century). Alba lulia
Ţiplic, I. M. 2006 b: Organizarea defensivă a Transilvaniei în evul
mediu (secolele X-XIV), Bucureşti
Ţiplic, I. M. 2007: Fortificaţiile medievale timpurii din Transilvania
(sec. X-XII), Iaşi
Ţiplic, I. M. 2013: Aspecte de ritual funerar în necropola medieval
timpurie de la Orăştie Dealul Pemilor X2, Banatica, 23,223-241
Ţiplic-Crîngaci, M. 2010: Expansiunea regatului ungar, Terra
Deşerta, aşezarea oaspeţilor şi instalarea cavalerilor teutoni, SUC, 7, 97-117
Ţuţuianu, C. D. 2005: Necropola medieval-timpurie de la Deva -
Micro 13. Date vechi - consideraţii noi, Sargetia, 33,255-270
Urduzia, C. 2016: At the Periphery of the Arpadian Kingdom. Guards

ofthe South-Eastern Border in Light of Archaeological Evidences, SUC, 13,
121-156
Vâczy, P. 1985: Etelkdz - die fruhere Heimat der Ungarn,
Mitteilungen des Archăologischen Instituts der Ungarischen
Akademie der Wissenschaften, 14,169-175
Vâczy, P. 1990-1991: The Byzantine Emperor Constantine VII
Porphyrogenitus and the Saga ofthe Hungarian Conquest, Antaeus, 19-20,
251-256
Vajay, S. 1968: Der Eintritt des ungarischen Stămmebundes in die
europăische Geschichte (862-933) (Studia Hungarica, 4), Mainz
Vârady, L. 1989: Revision des Ungarn-Image von Konstantinos
Porphyrogennetos. Textanalysen und Reinterpretation zu den Aussagen des
Konstantinos Porphyrogennetos iiber die Politikgeschichte der Ungarn,
Byzantinische Zeitschrift, 82,1-2, 22-58
Vătăşescu, C. 2010: L'ethnonyme Romanus en dalmate et roumain,
RESEE, 48,1-4,71-76
Vâlsan, G. 1928: Leagănul poporului românesc, AO, 7, 35,1-3
Velter, A. M. 2002: Transilvania în secolele V-XII. Interpretări
istorico-politice şi economice pe baza descoperirilor monetare din bazinul
carpatic, secolele V-XII, Bucureşti
Velter, A. M. 2006-2007: Some Remarks concerning the Exploitation
and Trading of Salt in Transylvania in the iith-igth Centuries (Unele
remarci cu privire la exploaarea şi comercializarea sării în Transilvania în
secolele XI-XIII, pe baza documentelor de epocă), CN, 12-13,209-228
Veres, P. 1972: Le role defacteurs ecologiques et economiques dans la
conquete du bassin des Carpathes par Ies Hongrois en 896, în Les questions,
213-230
Veres, P. 1977: Les antecedents de la conquete du pays par les
Hongrois, în Les anciens Hongrois, 283-308
Vergatti, R. Şt. 2015: Cetatea Severinului şi bisericile ortodoxe din
interiorul fortificaţiilor, AO, serie nouă, 29,41-54
Verlinden, C. 1942: L'origine de Sclavus = Esclave, Archivum
Latinitatis Medii Aevi. Bulletin Du Cange, 17, 97-128
Vernadsky, G., Ferdinandy, M. 1957: Studien zur ungarischen
Friihgeschichte: I. Lebedia; II, Almos (Siidosteuropăische Arbeiten, 47),

Miinchen
Vizauer, V. 2004: Mileniul I p. Ch. şi începutul mileniului II în
depresiunea Maramureş, în Studia Medievalia. Lucrările Masteratului de
studii medievale central-europene, i, Cluj-Napoca, 51-68
Vrabie, E. 1981: Linguistic Aspects ofthe Question ofthe Romanians'
Continuity in Dacia. A Criticai Study, Revue Roumaine de Linguistique,
26,3, 213-263
Vuia, R. 1943: Ethnographische Beweise fiir das Alter und die
Kontinuităt des rumănischen Volkes in Siebenburgen, în Siebenbiirgen,
35-56
Vulcănescu, R. 1967: Agricultura de munte în vestul Carpaţilor
Meridionali, Revista de Etnografie şi Folclor, 12, 2, 89-99
Yotov, V. 2008: A note on the “Hungarian sabers" of medieval
Bulgaria, în F. Curta (ed.), The Other Europe in the Middle Ages. Avars,
Bulgars, Khazars and Cumans (ECEEMA, 2), Leiden, Boston, 327-338
Yotov, V. 2012: The Bulgarian control over the Salt ivay in
Transylvania during the gth century (archaeological evidence), în Salt and
gold: The role of salt in prehistoric Europe. Proceedings ofthe internaţional
symposium (Humboldt-Kolleg) in Provadia, Bulgaria, 30 September-4
October 2010, hg. von V. Nikolov, K. Bacvarov, Provadia-Veliko
Tămovo, 323-331
Yotov, V. 2014: The find of Sfântu Gheorghe, Covasna County
(1943): questions, which might be raised, în Warriors, 323-329
Zimmermann, H. 1980: Der Deutsche Ritterorden in Siebenburgen,
în Die geistlichen Ritterorden Europas, herausgegeben von J.
Fleckenstein, M. Hellmann (Vortrăge und Forschungen, 26),
Sigmaringen, 267-298
Zimmermann, H. 2000: Der deutsche Orden im Burzenland. Eine
diplomatische Untersuchung, Koln, Wien
Zimonyi, 1.1999: Prehistoire hongroise: Methodes de recherche et vue
d'ensemble, în Les Hongrois et VEurope, 29-43
Zimonyi, I. 2004: A New Muslim Source on the Hungarians in the
Second Half of the Tenth Century, Chronica, 4, 22-31
Zimonyi, I. 2005: The Hungarian Passage ofthe Gayhănl-tradition,
Chronica, 5,161-170
Zimonyi, I. 2014: The Mongol Campaigns against Eastern Europe,
în Idem, Medieval Nomads in Eastern Europe. Collected Studies. Ed. by V.
Spinei (Florilegium magistrorum historiae archaeologiaeque
Antiquitatis et Medii Aevi, 16), Bucureşti, Brăila, 325-352
Zimonyi, 1.2016: Muslim Sources on the Magyars in the Second Half
of the gth Century. The Magyar Chapter of the Jayhării Tradition
(ECEEMA, voi. 35), Leiden, Boston
Zivkovic, T., Petrovic, P., Uzelac, A. 2013: Anonymi Descriptio
Europae Orientalis. Anonym’s Description of Eastern Europe. Criticai
edition of Latin text and translation by Dragana Kuncer (Sources for
Serbian History, voi. 13, Latin Sources, voi. 2), Belgrad
Zuckerman, C. 1997: Les Hongrois au pays de Lebedia: Une nouvelle
puissance aux confins de Byzance et de la Khazarie ca. 8^6-889, în K.
Tsiknakis (ed.), Byzantium at War (gth-izth c.) (To empoleo Byzantio)
(National Hellenic Research Foundation, Institute of Byzantine
Research, International Symposium, 4), Athens, 51-74
Zuckerman, C. 2000; Le voyage d'Olga et la premiere ambassade
spagnole ă Constantinople en 946, Travaux et Memoires. Centre de
Recherche d'Histoire et Civilisation Byzantines, Paris, 13, 647-672
Ilustraţii
' structura olcumenci
carpatice
A. Oicumena eKtern
t marginală; B. Oikumena
;Internă.
1. Oicumena marilor
depresiuni şi culoare; 2.
Ariile olcumenel mixte
(vale-versant-culme); 3.
Oicumena specifică văilor şi
micilor depresiuni; 4.
Oicumena temporar locuită;
5. Oicumena aşezărilor
iiolate (permanent ţau
/temporar locuite)
nuiSSJit
yiuifi
ciceiii
tJitVJ
Harta depresiunilor din Munţii Carpaţi. După Giurcăneanu 1988,18 (fig. i).
Terase montane. După Vuia 1943,56 (Tafel VIII, Abb. 13).

ASIA MINOR
THE MIGRATIONS OF THE

ANCIENT HUNGARIANS
Etapele migraţieî ungurilor. După Fodor 1982» p. 216-217,
ptifflriTfŢrii Gjniiiî DKtt rnifil
Supunerea lui Gyla. Chronicon Pictum Vîndobonense, capitolul 65.

înfrângerea ducelui Kean. Chronicon Pictum Vindobonense, capitolul 66.
Edinic groupg tod privQeged terntone*

in dic McdicTal Kingrfnm of Hongary
,'1 .
■ricrHMhf C'.l 7V
Grupuri etnice şi teritorii privilegiate din Ungaria. După J. Laszlovszky,

Medieval Archaeology in Hungary, în Zs. Visy (ed.), Hungarian
Archaeology at the Turn ofthe Millennium, Budapest, 2003,346.
AStA MINOR
THE MIGRATIONS OF THE

ANCIENT HUNGARIANS
Toponimele referitoare la prisăci. După Ţiplic 2006 b, p. 292 (harta 7),

LEGENDĂ
linii de prisâci
linii de prisâci
« » toponime ce atesta existenţa

prisăcilor (sec, X-XI)
•i* •f cetâti construite de Ordinul
Teutonic (1211-1225)
Terra Blachorum {SQC.X\\\)
graniţa regatului ungar
(sec. XII)
Poarta de Fler
■ta Transilvanj.oi
Liniile de prisăci din Transilvania. După Ţiplic 2006 b, p. 293 (harta 8).
Năcnud ___
Paşc
E3 Targu Ncaml o
Co'ibiţ5
Doe] ’fedean
Arjapia
Gherla
;Beşeneu a
C „ Durâu
Borsec o
tHS3 toplilâ w ,Neam;
Piatra .nnml
o
O
îîjr!
Napoca j-Beşineu
Ci o Ghecrohc-ni
Reghin
Q.-
Sovato
Turda Tărgu^Muroş
O o
Câmpia Turzii Q - 6-Bes^yo-falva Moino^îi
E3 iTfieşeneu “Ş- ° E
Aiud Oituz
roz Tărgii OcnQ®1
Sighişoara
ri33 0 . rf ESZÎ
1 lulio ^BeşineuMediaş
e°
Barablt
Eli
Rufisa ^Racoş Târgu Secuiesc
aeş
E3
Jucăr nss „sfăntL.tt.Beşeneu
Q © Făgăraş
Făgăraş Gheorghe covanna
= :i©®rigWŞimbaC
° ralmaciu BraoŞ0V
8-B^şineu „ . .wPecineagu
, ; Go gîe My Maps B;,n «dea[
Toponime pecenege din sudul şi estul Transilvaniei.

Expansiunea maghiară în Transivania Zăil
nupu
mrpsi
(KQUALOMl
/ MICIOŞOARA
* (HtKLOS^ÂRi
y.’.'C/îA^
fG+r/ ^lOGHIZ
yj MOW CAlIDAi
/MtMCAO
niALMAODi
4 HA&HJC
aL ŞCnCAJA -mmiOY£Ol
CHîRKAffYD/i
^FtLDtCĂnA »^Lrî,-Vjr
MAfilEh3URGr r^-i.
Ts.
PPCJfpfcRl^
(TaRTLAU)
. ^ ^ HARMA,i
FELIfJ
COCLEA
(ZEIDEH) {PETEfiSBERG}
i:£>(^BRAŞOV £[y
PfKRONSrADT)
/^celeV
RAGNOV (H^TPALU)
,A-'y
flwesr
I "r-ij • BRÂU/
(TORZdURO J075."
Fortificaţiile din Ţara Bârsei. După loniţă, A. ş.a. 2004, p. 167.

5rAUNE-!{J^t^ri ."ţCAUNC ilECilICSn L F.GFNDA
/. SiB/U //. SLPS! CcJtn’c administrative

Z UHROJRIA t2. 0R9Ai •f Droţe ceLIti
J SfBlŞ !3. K£2a
4- Cdâţ
4‘- jMÂ^r/f /4t. TILFAGO-DtVRRa
& Ocne si mint
5. ŞVCA UARC JS- auc
£ MOIAŞ 16. UURC^ 0 50 100 Kfn
7. sicmţcARA 17. GORMtU
6. ONCUMAPE 13. AR/C^
9. Rupea
tO. mCRRJCH
____r
(aAPfA
Afisnwn .VATTf<rw;J
V/PA/A^Z'-
, . ___&fW
<«00.
L s f%JlS«OMÎk*p ,T- -v^
I \ Am lutiA .
-^'^V ŞeiraîAjft
a
?. ti"1
b-w^V^
/AUiPW
CjCfe
î-.r V S '^«SfeJow ^s-i r lfJ
X < r-v I
r<'T/>»/7l!i*// /vî"^ ;V /-■ '■-<■
DISTRICTE ROMAN E_STJ
(/ a.
h.
u£Dl£f
ARewo
j. Bcmş
fc A6RUO
s. SEBEŞ
t, CăRAN
DOBRĂ
c. etnoAR b' D£VA
l. szvaufULw Li. BfPPAVA
l-îU d stinAc m. PIBITA V. CARA^VA d WJRfOOAftA
OAtifOVL e. VALCĂU n. nSjJÂCiu K ILAOIA d'HAŢE6
f. PODNA a dua
ha SlYcFM CPâiHMAr p. CDWAT
y. UCHADIA STHEt
2. ALMÂJ f AULlţ
h ciUrm r. lUGOJ
j, căpUmă
OfţuJs&iea p«lIdcD-admlnJ»lr&Uva a TrasailvnaleS tn ,'ce. SIV
Organizarea administrativă a Transilvaniei. După Pascu 1971, p. 220.

—i,—
, Micrcurt,a/7ii«rcur<a Sifi.'ului'1
Măjrginimea
A P O L D Sibiului
POi'ana Sibiului
>4ca1
Iezerele Cinice!uhu
Mărginimea Sibiului. Adaptată după M. Buza, M. Cojocariu-Costea, D.

Turnock, Mărginenii Sibiului; The Historical Geography of a Transylvanian
V'Wn R-iinca
valcan Ea Căciulata
r^.'J Curl<
Horezu Ramnicu,cje /\rt
° ^Vâlcea
o
Târgu Jiu
mi Otăsău
Parcul Naţional
Domorjiecl-Valfi,'! Ro'''i'w Litovoi ESI
Cernci Moîru Fă năşeşti

^Boroşeşti
Orşova» Drobeta-Turnu Arpa Dt%«3ani
Turc
NSeverin Farcaş
/
Pilioşi
"‘V rO Alhiăjă'9
lili1 -./ Slătiîîti
lAmaradia o
T „ „ CTaiova Balş
Neg o: in Tencatiau o
HoroTurTi Şărcaşele
v 022
ul Bor
■P
J ? loan
Bâileţ;!
1I. CaracîK
o
Zaicearf^" Vidin„ , Vădastra

SajcMap1 BuA«HrLalafat
Chischilă
Lom Orie
, , ___
Pom_ Kozicdui"'~“0fikţi,,
Go q!e My Map&v- V.
Carpathian Community, Geographica Pannonica, 13, 2009,4, p. 138

13 Toponimele de origine maghiară din Oltenia şi cnezatele menţionate
în Diploma loaniţilor.
Index
Denumiri geografice şi etnice Arad, 93, 94, U9,165

Arad (comitat), 182
A Arad-Ceala, 93,120
abhazieni, no Arad-Vladimirescu, 94,108,118-120,156,
Abodriti, 40
181, 257
Adrianopol, 30, 41
Ardeal, 32, 64, 65,125,128,135,167,173,
Agadid, 106
206
Aghireş, 25, 85,149
Argeş, 38
Agrij, 123
Arieş, 17,195,196
Aiud, 122
Ariuşd, 187, 203
alani, 111
Arkadiopolis, 169
Alba, 125,186,188, 225, 258, 261, 263
aromâni, 18-22, 28, 34,35
Alba (Feher), comitat, 135,189-191,199,
Arpadia, 242
263 Arpaş, 221
Alba lulia, 24, 26, 27, 42-44, 75,116-118,
Ârtând, 76, 92
124,133,142,143,152,157-159,160,162- Asia Centrală, 51
166,181,183-185,196,198, 200, 210, 225,
Asia, 47, 254
253, 258, 263
Aspron, 42
albanezi, 15,18, 21, 22, 34,35, 252
Aşchileu, 128,131
Albeşti, 31 Aştileu, 74
Alfbld, 63
Atelkuz, 8, 59-63, 68, 254
Algyo, u6 Austria, 57, 66, 71, 86,147, 239
Almaj, 242
avari, 13, 28, 39-41, 44, 45, 51, 52, 57, 63,
Almas (Almaş), 123-125,128,131 73, 77, 80,105,106,122,123,128,136,140,
Almăj, 33, 233 150,164, 202, 207, 253, 255
Alpi, 29 Avrig, 212, 221
Amaradia, 242
Amlaş, 210 B
Ampoi, 15 Bacău, 249
Anchialos, 60 Băcs-Bodrog, 221
Andaluzia, 167 Baia de Aramă, 244
Angheluş, 203, 210 Baia, 244, 246
Apahida, 122 Bakonybel, 173
Apoldu de Sus, 200 Balakh, 21
Apulum, 22,181
Balaton, 69
Aquileea, 40
Balş, 243
arabi, 50 Banat, 7, 8,14-16, 23, 24,40,41,43,47,
Arac, 106 72, 74,75, 82, 97,100,103-107,109-ui,
119,170.183, 222, 223,240, 251,252,254, Bicaz, 208, 264

256 Bigla, 16
Banatska Palanka, loi, 102,107, 257 Biharea (Biharia), 73, 74, 76, 78-80, 83,
Banatski Brestovac, 102 84, 89, 91, 92, 94,119,162,170,193, 255,
Banatsko Arandjelovo, 104,174 256
Banatul de Severin, 8, 232-237, 240, 242, Biharkeresztes, 92
244, 245, 248, 265, 266 Bihar (Bihor, Byhor) 7, 88, 91,189
Baranya, 221 Bistra, 24
Baraolt, 206, 218, 221, 224, 265 Bistriţa, 190, 200, 222
bastarni, 57 Bizere, 170
Başkiria, 49, 50, 52,139 Bjelo-Brdo, 72, 93, 94,109,148,158,159,
Başkortostan, 49, 254 164,185,196-198, 203
bavarezi, 44 BIaehia, 14
Bavaria, 39, 40, 66, 69,136,170,184 blaci (blachi, blacki), 20, 44, 71, 99,100,
Băile Herculane, 223 123,130,137,139,141, 201, 217-219, 224,
Bălgrad, 8, 22, 24, 42-44, 88,117,134,152, 259, 264
157,160,162,163,165-167,184,187,192, Blandiana, 26, 42, 43,152,163,164,166,
193.199. 253> 261 261
Bărăgan, 37 Bobota, 25
Bâihrad, 84 Bodrog, 68
Bârsa, 219, 221 Bodrogu Vechi, 84
Bârzava, 15 Boemia, 44, 71, 87
Batea Doamnei, 207, 264 Bogoz, 221
Bega, 98,104 Bold, 88
Bekes, 76,116, U7, 257 Boishie-Tigani, 49
Bekescsaba, 116 Boralt, 218
Bekessamson, 104 Boroşeşti, 242
Belgrad, 42, 46, 51, 69, 84,101,102, 220, Boroşneul Mare, 207
231 Borşa, 123,128,131
Beliu, 75 Borşova, 68
Belland, 84 Bosnia, 237, 240, 266
Berea, 74 Bran, 212
Berghin, 42 Branicevo, 99-102,105,178, 231, 257
Berindia, 84 Braşov, 18, 200, 204, 209, 212, 213, 221,
Besenyo-falva, 222 246, 264
Beskizi, 226 Bratei, 199, 200
Beşeneu, 222 Bratislava, 58,70
Beşeneu-Viişoara, 222 Brâncoveni, 236
Beşenova, uo, 223 Breclav-Pohansko, 153
Beşimbac, 222 Breţeu, 207
Beşineu, 222 Brezalauspurc, 70
Beşineu-Secăşel, 222 Bucureşti, u
Beteşti, 205 Bucureşti-Ciurel, 245
Bethausen, 106 Budapesta, 58
Bug, 53. 54, 59. ^54 Căpuş, 87,124,128,141,143,145,165, 258

Bulaq, 139 Căpuşul de Câmpie, 199
Bulei, 118,170 Căuaş, 73
bulgari, 18, jg, 24-26, 40, 42-46, 51, 56, Câlnic, 42
57, 61, 62, 67-69, 97, 99,100,101,106,111, Câmpia Română, 17, 38, 241, 267
127,152,167,171,177,178,180,186,187, Câmpulung Moldovenesc, 34
192, 202, 222, 239, 240, 252 Câmpulung Muscel, 18, 34
Bulgaria Mare, 52,137,180, 202 Câmpulung de Tisa, 34, 227
Bulgaria, 7,14,16, 27, 34, 39-47, 51. 52, Cârţa, 170, 204, 217
56, 57, 60, 6i, 65-69, 75, 77, 80, 81, 88, ceangăi, 62, 248, 249, 267
97,101-105,107,110,113,115,117,119,122, Cehia, 45
135.136,147,158,160,161,163,166,167, Celei, 244
169,171,172,177-179,182,183,187,188, Celeiu (jud. Gorj), 244
192,196, 212, 213, 223, 231-233, 235-237, Cenad (Csanâd), 22, 46,110,118,119,170,
240, 244, 245, 247, 248, 253-259, 262-267 172,174,175,180,181,190, 221
Buzău, 207, 212, 245 Cerna, 40, 97,101,109,151,182,197, 223,
234. 235. 256, 264
C Cernat, 26, 42,187, 203, 205
Calvini, 214 Cernavoda (Constanţa), 15
Caransebeş, 24 Cernavoda (Covasna), 205
Caraş (comitat), 182,190, 221 Cernavoda (Sibiu), 205
Cărei, 76 Cetatea Albă, 42
Carinthia, 44 Cetatea de Baltă, 43
Carpaţi, 8,14,15, 29-31, 33, 39, 71,122, Cetăţeni, 214, 235, 236, 265
189.193, 212-216, 231, 252, 256, 264, 265 Cetăţuia lui Negru Vodă, 235
Carpaţii de Curbură, 23 Chazaria, 52
Carpaţii Meridionali, 7-9,33, 39, 41,43, Cheley, 243
46,122,189,193,197, 212, 213, 218, 223, Chelmac, 170
231, 241, 242, 244, 245, 249, 251, 256,263- Chilieni, 210
267 Chiraleş, 156,193
Carpaţii Nordici, 14 Chischilău, 242, 244
Carpaţii Orientali, 7-9,33, 39,122,126, Cibin, 36, 205, 210, 2u, 219
127,168,189,191,193-195,197, 201, 207, Cindrel, 36, 222, 223
212, 213, 220, 221, 225, 231, 242, 244, 245, Ciorogârla, 38
249, 251, 256, 263-267 Ciuc, 201, 203
Carpaţii Păduroşi, 64 Ciuesângeorgiu, 205
Caucaz, 50, 51, 55 Cladova, 101,106,108,109,119,120,181,
Cavalerii loaniţi, 233, 238-244, 266, 267 257
Căian, 123 Clisura Dunării, 101,109, 257
Călan, 186,197 Clopotiva, 223
Călăţea, 74 Cluj (Cluj-Napoca), 7, u, 16,121,122,125,
Căliman, 36 128,143-145,152,158,162-165, v7°> l®5.
Căpruţa, 152 187,190,191,193,196,198, 225, 258, 260,
Căpud, 199 263
Cluj-Mănăştur, 153,155-157 Csongrăd, 68,116,117, 257

Clus, 143,144, 260 Cuceu, 25
Codiea, 213, 215, 264 Cuhea, 65, 228, 265
Cojocna, 44,122,144,164,195 Culciu Mare, 73, 74
Colentina, 38 cumani, 38, 39, 98-100,124,126,139,195,
Comalău, 207 196, 203, 205, 208, 212, 213, 215, 216, 222,
Comana, 212, 264 237, 239, 243-248, 264, 266, 267
Comloşul Mare, 104 Cumania, 213, 215, 231, 236-238, 241, 244,
Constantinopol, 16, 21, 55, 57, 65, 69, 81, 245, 248, 266, 267
100,111,113-115,134, 213, 231, 239, 240, Curtea de Argeş, 241, 266
257, 266 Curtea lui Vâlcan, 242
Copăceni, 211, 264 Cuzdrioara, 152,156
Copşa Mare, 199 Czechowice, 64
Copşa Mică, 199
Copus, 124,125 D
Corabia, 243 Dacia Ripensis, 13,17, 29, 41, 251
Corlat, 204 Dacia, 11,16,19, 21, 23, 28, 29, 41, 44, 45,
Corund, 42 181, 251, 253
Cotorman-Ciucsângeorgiu, 205, 210 daci, 16,17,19, 23,36, 84, 85,108,125,
Covasna, 204, 205, 221 141,156,194,197, 202, 211, 235, 252
Cozar, 76 daco-romani, 11,19
Craina, 182,183, 223, 231, 236 Dalmaţia, 77,171,177
Craiova, 183,242 Danemarca, 41
Crasna, 13, 85 Dăbâca, 27, 43,116,143,145,146,149-153,
Crăciuna, 214 I55"157> *87,193,194,198,199, 260, 261
Crăciuneşti, 74 Dârjiu, 168
Greaca, 122 Deduleşti, 245
Crihalma, 208 Dej, 122
Crimeea, 50, 56,114 Dentumoger, 54
Cristuru Secuiesc, 27, 203 Deszk, 104,109
Criş (Crişuri), 13,15,16, 73, 88,104,111, Deva, 165,185,198
115-117,119,159,172,173,257 Devinska Nova Ves, 153
Crişana, 13,15,17,25,29, 47, 73-95,104, Dindeşti, 73
134,165,189,199, 240, 251,252, 254-256, Ditrău, 187, 202
259 Dobâca, 151,152
Crişul Alb, 84, 91, 94,172,173 Doboka (comitat), 189,191
Crişul Repede, 74, 89,141,165 Doboka (sat dispărut), 152
croaţi, 77, 97,105 Dobrogea, 101,222
Croaţia, 16, 40, 72, 77, 86, 97,105,122, Dolj, 242, 266
128,193, 232, 237, 265, 266 Don, 53, 54, 59, 95,149, 254
Cruceburg, 214 Doneţ (Donetsk), 52, 54
Csepel, 98 Dorostolon, 61
Csesztiireg, 98 Drassburg, 147
Csiks, 201 Drencova, 101
Dridu, u, 26-28, 4Z, 44, 46, 72, 75, io8, Firtuş, 222
187, 204, 252 Focşani, 214, 246
Dristra, 220 Foeni, 99
Drobeta, 104 Foldeak, 104
Drugma, 88 franci, 39, 41, 45, 51, 58, 63, 69,190
Dubova, 101 Francia orientală, 66, 66, 69, 70
Ducov4,160 Franconia, 200
Dudeştii Vechi-Pusta Bucova, 110 Franţa, 66
Dunaszckcso, 68 Frumuşica, 62
Dunăre, 7, 9,11-16,19-24, 26, 27, 29, 31, Fundătura, 151
33, 35, 40-46, 51, 56, 58-61, 63, 66, 69, 72,
73, 75, 97, 99-102,104-107,109,119,130, G
136,167,171,177, 179,182,183,186,197, Gădoros, 76
201, 212, 214, 220, 221, 231, 233, 235-237, Galadmonostora, 106
239, 240, 243-245, 248, 251-255, 257, 262, Galadua, 106
266 Galaţi, 222
Dunărea de Jos, 12, 26, 27, 35, 41, 42, 56, Galiţia, 63, 91, 98
59. 75. 136, 159. 240, 244 Galoşpetreu, 92
Dunărea de Mijloc, 26,39,40,45, 63,72, Gâmbaş, 136,164,166, 261
105 Gegeny, 76
georgieni, uo
E gepizi, 12, 30,39,141,198
Edessa, 112 germani, 52, 83, 200, 201, 205, 212, 213,
Eger, 170 216, 228
Er, 88 Germania, 98,110, 200
Erdeuelu, 167 Gesztered, 66
Eresteghin, 168 Geva, 76
Esculeu, 124,125,128,129,157 Ghenci, 73, 74
Esztergom, 170,226, 245, 248 Ghilad, 107
Europa Centrală, 7, 26,39, 57, 60,87, Ghirbom, 42
97, 202, 254 Giladova, 106
Europa de Sud-Est, 14, 77 Gilău, 138,139,141-143,145, 259
Europa, 7, 8,14, 26,30, 50, 57, 60, 77, 82, Gilort, 141
87, 97,144, 202, 244, 245, 254 Giula (com. Borşa, jud. Cluj), 131
Giurtelecul Şimleului, 85
Gladeş, 106
Făgăraş, 16,31-33,36, 200, 204, 208, 209, Gladna, 106
212, 215, 217, 219, 222, 223, 251, 264 Gladova, 106
Fărcaş, 242, 266 Glâdska, 106
Fărcaşele, 242, 266 Glâmboca, 24,151
Fărcăşeşti, 242, 266 Godeanu, 32
Feh^rvăr, 166 Gorj, 236,242, 266
Feldioara, 201, 208,213, 216, 264 Gornjak, 235
Filiaşi, 236 Grădeţ, 234, 235, 238, 265
greci, 13, 20, 29,67-69,173,175,177,255, lezer-Păpuşa, 223

262 Igfon, 77
Grecia, 16, 45, 69, 88, 98, 99,105, 257 Igor, 114
Groşeni, 84 Igriş, 170
Guren, 235 iiiiri, 17
Gurghiu, 207 Illyria, 179
Gyarmat, 70 Illyricum, 40
Gyla de Jos, 126 Imperiul Bizantin de Ia Niceea, 213, 240,
Gyor, 170 247, 266
Gyula oraş, 79,116 Imperiul Bizantin, 13,19, 21, 27, 34, 35,
40, 44, 45, 50, 57, 58, 60, 61, 67-69, 80,
H 81, 88, 97,101,105,107, no, ni, 113-115,
Hajdu-Bihar, 75, 76 117-119,136,159,161,167,169,171,177,178,
Hajduboszormeny, 76 182,183,190,191, 201, 208, 220, 221, 254-
Hajdudorog, 116 257, 262, 263
Hajdusâmson, 76 Imperiul Franc, 39-41, 45, 57, 58,190,
Halici, 64, 91, 227, 265 254, 255
Harghita, 207, 221 Imperiul Latin de Constantinopol, 213,
Haţeg, 24,33,36,142,190, 222, 223, 238, 231, 239, 240, 248, 266
241, 266 Imperiul Romano-German, 169, 220
HăJmeag, 208, 213, 214, 264 Ingul, 53
Hărnian, 201, 209, 210, 264 Islam, 50
Hârşova, 101 Italia, 21, 66,103
Hârtibaciu, 199, 208 Itil, 50
Hencida, 76 Iza, 227
Hoarda de Aur, 207, 237-239, 249, 266,
267 J
Hodoni, 109 Jelec, 139
Hontpăzmâny-Ujhelyi, 228 Jeleu, 139
Horea (localitate), 131 Jenâ, 70,104
Horom, 98,101,102,107,182 Jibou, 122
Hunedoara, 185,186,190,191,197, 222, Jimbor, 131
263 Jiu, 141
Hung (Ungvâr, Uzhorod), 74 Joszas, 89
Hung, 68 Julamonostora, 117
Hungaria Magna (Maior), 49,180 Kalka, 244
huni, 39, 55, 57, 63,70,77 Kalocsa, 119,170
Hust, 228 Kanisza, 98,174
Karakorum, 237
I Karlowitz, 239
Iaşi, 242 Karos, 66
Idvor, 99 kavari, 58, 63, 67, 70, 71, 76,77, 80, 83,
Iernut, 40 100,102,149,163,180, 255, 259, 260
Ierusalim, 107 K^r, 70,104
Expansiunea maghiară in Transivania 357
Kerch, 114 Lopadea Nouă, 136,164,166, 261

Keve, 101 Lotru, 15, 212
khalizi, 83,144 Loviştea, 36, 212
khazari, 50, 52-61, 76,112,114,157, i8o,
202 M
Khazaria, 50. 52-56, 59-61,137, 202, 254 Macedonia, 16, 23, 29, 34, 52, 56,104
Kiev, 50, 63, 64, 91,110,114, 221 maghiari, 9,16,17, 24, 43, 54, 55, 61, 62,
Kikinda, 98,104,106 64, 66, 67, 70-72, 79, 81, 82, 90, 92, 93,
Kimbalongon, 34 98,100,103,104,107,109,110, U8-123,
Kipcak, 237 125,128-130,135-137,139,143- H5.150,151-
Kircz, 204 153> 155 159,163-167,171,172,178,180,
Kiskunfelegyhâza, u6 185,187,190,192,193,197,199, 205, 220,
Kiszombor, 104,109 227, 228, 231, 233, 239, 248, 249
Kladovo, 101,106, 232 Maglod, 131
Klausenburg, 144 Magyarcsanăd, 104
Kodîma, 53 Makd, 104,116
Korogy, 88 Malnaş, zo6
Kostol, 232 Măndok, 76
Kottlach, 86 Mara, 227, 265
Kozar, 76,157 Maramureş, 14,16, 29,31,33,34,47, 65,
kozari, 80 141,193, 226-229, 25i, 252> 265
Kozârvâr, 157 Marea Adriatică, 40
Kraşova, 106 Marea Baltică, 49, 50
Krylos, 64 Marea de Azov, 52, 54, 225, 245
Kuban, 50, 52 Marea Neagră, 17,31,37, 50-52,114,191,
Kukumer, 174 240
Kuma, 50 Maroth, 78
Kunăgota, 73 Maszewice, 147
Kiirt-Gyarmat, 70 Măsea, 93
Kuvin (comitat), 182 Mediaş, 28,150
Kuvin, 99-102,106,107,182,183, 257 Medieşul Aurit, 83
Medişoru Mare, 40
Megyer, 70
Ladâny, 81 Mehadia, 235
Lazuri, 25,73,74 Mehedinţi, 236
Lăpuş, 31 Merseburg, 98,185, 259
Lăpuşteşti, 75,143 Mesembria, 60
Lechfeld, 107, m Mezes, 125
Lederata, 102 Mezofbld, 63
Leitha, 71 Miercurea Băi-Cunţa, 200
Levedia, 52-57, 59,71,192, 254 Mikuldice, 46,153,160
Lindina, 24 Milcov, 246
Lipova, 104,109, uo Milcovia, 246, 248
Lodomeria, 91 Mindszent-Koszoriisdiilo, u6
Mirşid, 122 Munţii Codlea, 215

Mlava, 235 Munţii Codru-Moma, 84
Moesia Prima, 13, 29 Munţii Făgăraş, 219, 264
Moesia Secunda, 13,17, 29, 251 Munţii Gilăului, 75
Moesia, 52, 77 Munţii Harghitei, 205
mogyeri, 49-52, 254 Munţii Mugodjar, 49
Moigrad, 22, 87,152,194 Munţii Parâng, 16, 32, 36, 251
Moldova, 8, 9,13-15,17, 23, 26, 29, 31, 34, Munţii Perşani, 206, 207, 219, 224, 265
37-39. 46, 47, 57, 62, 88,122,126,127, Munţii Retezat, 16, 251
168,193, 208, 214, 222, 228, 244, 245, Munţii Rodnei, 32
247-249, 251, 252, 254, 266, 267 Munţii Urali, 49, 254
Moldoveneşti, 195,196, 263 Munţii Zărandului, 109
mongoli, 46,162,196, 209, 212, 225, 236, Mureş, 7,15, 23, 39-43, 66, 73, 75, 77, 84,
237, 244, 245, 248, 265-267 93-95, 97,100,101,103,104,109,111,115-
Mongolia, 237 117,119,120,135,136,159,164-167,171-174,
Morava, 15, 45,101,105,115,177, 257 176,178,181-185,187,196-199, 205, 224,
Moravia, 13, 20, 40, 45, 46, 58, 60, 63, 256, 257, 261-264
66, 70, 75, 77, 78, 80, 81,105,122,152, Murfatlar, 202
153,160, 255, 258, 260 Mylko, 246
moravieni, 44, 45, 58, 77, 78,111
Moravon, 46 N
Moreşana, 181, 263 Nagyenez, 174
Moreşti, 108,198,199, 264 Nagyharsâny, 116
Morisena, 8, 46,102,140,170,172-175, Nagylak, 116
179-181,183, 262, 263 Nândorfehervăr, 51
Morisius, 99 Napoca, 22,144,145, 260
Moroda, 75 Naszacowice, 64
Morus, 77 Nădlac, 93
Mosaburg, 69 Năsăud, 16, 31, 251
Motru, 15, 233, 236 Neamţ, 249
Mugeni, 221 Nermiş, 84
Muhi, 226 Nipru, 12,50, 52, 53,54,56, 59, 254
Multo, 246 Nistru, 47, 54, 59, 254
Muntele Găina, 17, 32 Niş, 35
Muntenia, 8,13-15,17, 23, 25, 29,33,37- Nitra, 45, 46,153
39,43, 46,47,122,168,193, 214, 215, 222, Nitrianska Blatnica, 160
241, 245, 247-249,251, 254, 266, 267 Nogrâd, 68
Munţii Apuseni, 7, 8,15,16,24,36,74, Novaci, 2u
79, 89,167,196, 251 Novgorod, 50
Munţii Balcani, 14,17, 27 Nuşfalău, 13, 25,122
Munţii Banatului, 16, 251 Nyek, 70,104
Munţii Bârsei, 213, 214 Nyir, 80,193
Munţii Bihorului, 88,203
Munţii Ciuc, 187
O
Ob, 49 Pâlvâr, 86, 87
Ocland, 42,188 Pannonia, 8, 39, 40, 45, 51, 52, 58, 60, 62-
Ocna Dejului, 44,122,164 66, 69-71, 76, 77,122,127,137,179-181,
Ocna Mureş, 42,164,198 184, 201, 254, 255
Ocna Sibiului, 42,164 Paradunavon, 27,110
Ocna (Harghita), 188 Passau, 170
Ocnişoara, 42,164 Pădureni, 222
Odărci, 220 Pâncota, 94,181, 263
Odobeşti, 246 Pârâul Negru, 205
Odorheiul Secuiesc, 206, 264 Peceneaga, 222, 223
oguri, 51 pecenegi, 8,17, 38, 39, 42, 46, 53, 59, 61-
oguzi, 59 64, 71, 92, 95, 97, 100, 102, 110, IU, 114,
Ohaba, 43 124,126,127,152,153,156,162,167-169,
Ohrid, 102, U9,177,178 180,188,190,193,198, 201, 205, 217-225,
Oituz, 187,191, 203, 206, 207, 212, 221, 243, 254, 258, 261, 263-265
225 Pecica, 93,182, 263
Olahfalău, 205 Pecineagu, 223
Olt, 15,187,197,199, 203-206, 208-213, Pecinişca, 223
217-219, 221, 223, 224, 233, 235, 238, 241- Pecs, 170,180
245, 264-266 Peninsula Balcanică, 26, 28, 29,101
Olteni, 207 Periam, 104
Oltenia, 8,14,15, 23, 25,37,38, 43, 46, Persia, 54
47,122, 211, 222, 231, 233, 236-239, 241, Pescari, 109, 257
242, 244, 254, 263, 266 Pesta, 131, 259
Olteţ, 222 Peteni, 203
Onceşti, 228, 265 Petreşti, 204
Onogoria, 52 Piatra Neamţ, 207
onoguri, 50-52, 71, 254 Pind, 29
Oradea, 78, 84, 92, 95, 225, 256 Pirinei, 29
Oraţia, 214 Pişineaga, 223
Orăştie, 42, 43,165,185,196-198, 200, Pliska, u8,161,182
218, 263 Poarta de Fier a Transilvaniei, 197
Orbai, 201 Poenii de Sus, 81
Orlat, 205, 209, 210, 264 Poian, 26, 42,187
Orlea, 236, 242, 244 Poiana Mărului, 223
Oroszlamos, 174 Poiana Ruscă, 36
Orşova, 24,100-103,107> '83, 238, Poiana Sărată, 222
257 Poieniţa, 208
Ortelec, 85, 87,193,194, 263 poloni, 67, uo
Oslu, 193, 236 Polonia, 64, 91, uo, 147,169,185
Ostrovul Banului, 234, 265 Ponoucea, 99
Otăsău, 242 Popeni, 25
Porolissum, 86
Port, 87 141,142,144,145,157,158,160,163,166,
Porţile de Fier, 14,103,182, 234 167,183,189,190,192-194,197,199, 201-
Porţile Meseşului, 8, 80, 84-88,122-124, 212, 217-219, 222-229, 231, 233-235, 238,
129,145,167,184,193,194,198, 220, 256, 240-244, 246-249, 251-267
258, 261, 263 România, 23,31, 73
Potaissa, 195 Rostov, 54
Praid, 42,188 Rucăr, 214, 221
Prejmer, 200, 201, 213, 214 Rupea, 218, 221
Presaca, 199 Rupel, 34
Preslav, 43, 61,118,147,161,182 Rusia, 64,77, 87, 91,114
Priseaca Ampoiului, 88 ruşi, 50, 53, 57, 91,110,111,114
Priseaca Secaşului, 88 ruteni, 67
Prislop, 32
proto-bulgari, 24, 25, 39, 42, 51, 52, 59, S
71. 77.139. 2°2. 255 Saac, 248
Prusia, 216 Sajo, 226
prusieni, 180 Salca, 92
Prut, 59,127 Salgo, 210
Przemysl, 64, 91 Saltovo-Majack, 224
Piispbkladâny, 116 Sarai, 237
Sarkel, 54
R sarmaţi, 51, 95
Racoş, 206-208, 219, 221, 224 Sărretudvari, 116
Racoşul de Sus, 206, 210,264 saşi, 17, 32, 34, 83,190,191, 200, 201, 209,
Racoviţa, 212 218, 219, 222, 224-226, 246, 263-265
Rakamaz, 66, 76 Satu Mare, 82, 83
Ram, 101 Săcădate, 208
Răşinari, 210, 2U, 264 Săcălaz, 104
Râmnicu-Vâlcea, 243 Săcel, 205
Râpa, 75 Săcuieni, 73, 74, 95
Râşnov, 213 Sălacea, 73, 94,122
Reci, 205, 210 Sălaj, 24,122,125, 258
Reghin, 200 Sărăsău, 228, 265
Reichenau, 57 Săsăuşi-Târgu Secuiesc, 210
Reps, 218 Săvârşin, 109
Riade, 98 Sânbenedic, 42
Rodna, 32,36,200,225 Sâncrăieni, 150, 203
Roma, 231, 233, 245-247, 267 Sânmiclăuş, 195, 263
romanici, 11-23, 25> 27“3°. 35.37.39.40, Sânpetru German, 93
71, 74,100 Sânpetru, 201
Românaşi, 122 sârbi, 8o, 100,105, m
români, 7-9,11,13,14-39, 42_44.46, 47, Schela Cladovei, 106
56, 62, 68, 71-74, 80, 83, 88, 91, 92,100, Sclavini, 18,19, 252
106,117,118,121,122,128,130,135,137-139, Scorniceşti, 236
Scythia (Dobrogea), 13,17, 29, 251 Socodor, 73

Scythia, 126 Sogdiana, 51
Sebeş, 16, 32, 42,197, 200, 204, 251 Someş, 13,15, 73, 77, 80, 81, 83, 88,122,
Sebiş, 84 125,141,153,165,167, 227
Secaş, 199, 200, 219 Someşeni, 122
Secăşel, 221 Someşul Cald, 75
secui, 8,17, 70, 71, 88, 89, 95,190,191, Someşul Mic, 121-124,131.137.142,144,
195> J97,199-209, 217, 218, 220, 224-226, M5.153. '57.164
246, 248, 249, 255, 256, 263-265, 267 Şopron, 220
Scmenic, 36,121, 233, 265 Spania, 30
Sepsi, 201, 204, 218, 224 Stare Mesto, 152,160
Serbia, 40, 45, 93, 97,107,141,177,182, Streza-Cârţişoara, 212
235, 237, 247, 266 Struma, 34
Severin, 103,172,173, 232-236, 265 Sucidava, 243
Sfântu Gheorghe, 187, 201, 203, 210 Supuru de Sus, 122
Siberia, 49, 237 Sura de Mijloc, 74
Sibiel, 210, 264 Suzdal, 91
Sibiu, 24, 31,190,199, 200, 209-2U, 217, Szabolcs-Szatmar, 76
224, 225, 264, 265 Szeged, 104,116
Sic, 44,122,164 Szeghalom, 88
Sighet, 228 Szekesfehervâr (Alba Regia), 170,186
Sighişoara, 144,199, 200 Szentes-Nagytoke, u6
Silistra, 245 Szentes-Szentlâszlo, u6
silva Blacorum et Bissenorum, 218,219, Szerem, 221
224, 264 Szob, u6
Simeria Veche, 185 Szolnok, 68,76, 91,190, 227, 256
Singidunum, 42 Szolnokul interior, 191
Şiret, 59,126,127, 245 Szombathely, u8
Sirmium, 14, 41, 45 Szbreg, 109,174
Sititelec, 95
Skopje, 35,171 Ş
Slankamen, 67, 69 Şeitin, 93
slavi, 8, u, 12-26, 28,30,38-40, 42-45, Şemlac, 182
47. 50. 53. 57. 67. 68, 71, 72, 74, 77, 80, Şiclău, 93
87,105, u8,121,122,128,141,144,152,155, Şicula, 73
157,158,160,163,166,167,169,179,186, Şieu, 155
189,192,193,197,204-206, 209, 251-256, Şimleul Silvaniei, 84, 85,149
258, 261,263 Şirioara, 152,155-157,167,194,199, 261
Slavonia, 232 Şumuleu, 76, 79, 89, 92
Slon, 187 Şura Mică, 40
Slovacia, 13,45,64, 66,80,105,122,139, Şureanu, 36
149,152
Slovenia, 86
Snagov, 38 Tabla Buţii, 187,188, 214, 219, 224
Tanais, 95 Timoc, 15,17, 40, 71,106,182

Tankeevka, 49 Timociani, 40
Tape, 104 Tisa, 7, 8,15, 31, 34, 39-41, 45, 46, 51, 63,
Tarjăn, 70,104 65, 66, 68, 69,71, 73, 75-77, 79, 81, 88,
Tatarstan, 49, 254 93, 97, 98,100,104,109,111,115,117,119,
Tauţ, 84 122,134,136,159,167,169,173,174,178,
Tălmaciu, 212, 223, 224 186, 225, 251, 255-257, 262
Tălmăcel, 212 Tiszaeszlăr, 76,116
Tărian, 92 Tiszaiiiired, 76,110, ii6
Tărnovo, 235, 247 Titel, 69
Tăşnad,122 Tobol, 49
tătari, 19,197, 204, 210, 222, 225, 226, Tokaj, 116,117
234, 238, 239, 241, 246, 248, 266 TolmaJ, 223
Târgu-Secuiesc, 168 Tomnatec, 104,174
Târnava (comitat), 190,191 Topliţa, 187
Târnava Mare, 197,199, 200, 264 Toroiaga, 65
Târnave, 17, 23, 30, 205 Tourkia, 104, m, 115,119,126,162,183,
Teiuş, 40 257, 258, 261
Tekero, 89 Toxun, 107
Tekija, 102 Transdanubia, 63, 69, 70, 221
Teleorman, 15, 38 Transdierna, 102
Teliu, 209, 213, 214, 264 Transilvania, 7-9, u, 13-16, 23-33,36,39-
Temes, 16, 99,103 45,47, 52, 63, 65, 66, 69,72-74,77,78,
Tencănău, 242, 244 82,85-88, 95,109,115-119,121-140,142,
Terebovlya, 91 145,146,148,149,152,153,157,159,160,
Teremia Mare, 104 162-168,170,171,178,180,181,184-195,
terra Blacorum, 217-219, 264 197, 200-208, 212, 215-222, 224-227, 234,
terra Lytua, 238, 266 240, 243,245, 246, 248, 249, 261, 251-
terra Severin (Ţara Severinului), 233, 254, 256-265, 267
235,238, 240, 242, 243, 266 Transoxiana, 59
Terra Ultrasilvana, 119,124,135,167,189, Trascău, 16
225 Tulcea, 245
Teteny, 131 turci selgiucizi, 190
teutoni, 8, 64,170, 208, 209, 212-218, turci, 53, 56,105, m, 115
244,264 Turda (comitat), 191,199
Thessalia, 21 Turda, 44,118,122,136,164,195,196,198,
Tileagd, 95 263
Tilişca, 210, 2U, 264 Turingia, 98
Timbisko, 102 Turnu-Severin, 106, 232, 234
Timiş (comitat), 182,190 Tuzla, 245
Timiş (râu în Ţara Bârsei), 214 Tyras, 42
Timiş, 15, i6,103,104,109,115, 257
Timişoara, 102,109,144
Timişoara-Cioreni, 104
valahi, 20, 33
Ţara Bârsei, 24, 201, 209, 213-216, 219, Valea Gladu, 106
225, 246, 264 Valea Izvoarelor, 222
Ţara Făgăraşului, 31, 33, 204, 208, 212, Valea lui Mihai, 73
215, 217, 219, 223, 264 Vardar, 105
Ţara Haţegului, 24, 33, 238, 241, 266 Vaşcapău, 87
Ţara Loviştei, 212 Vaşcău, 81
Ţara Maramureşului, 33, 227 Vădastra, 242, 244
Ţara Oaşului, 227 Vărădia, 106
Ţara Românească, 30, 33, 39, 234, 235, Vâlcan, 242
251, 254, 266, 267 Vâlcea, 242, 243
Ţarcu, 32, 223 Vârşeţ, 100,106
Ţeligrad, 22, 43 Veliki Gaj, u6
ţigani, 19 Vereczke, 64-66, 226, 254
Ţiligrad, 43,152 Veszprem, 170
Veszpremvolgy, 119,160
U Vidin, 97, 98,101,106,119,171-173,177-
Ucraina, 64, 224 180, 204,211, 212, 217, 231,262
Ugocsa, 226, 227 Viena, 58
Uherske Hradiste-Sady, 46 Viespeşti, 236
Uioara-Ocna Mureşului, 42,164,198 Viile Tecii, 156,157
Ujfeherto, 76 vikingi, 50
Ung, 63 Vise, 228
Ungaria, 7-9,14,16,33, 50, 58, 64, 66, 71, Vistula, 45
73i 76, 77, 83, 86, 87, 90-93,101,105,108, Vişeu, 65, 227
uo, U7, U9,122,126-129,139,147,149, Vizejdia, 104
162,169-173,177,179,180,182-184, 187- Vlachia, 182
197,199-201, 203, 209, 2U-214, 216-218, Vladimir (cnezat), 91
220, 221, 223, 224, 226-229, 231-242, 244, vlahi, 20, 21, 38,130
245, 248, 249, 251, 259, 262-267 Vlaşca, 41, 42
Ungra, 208, 210, 213, 214, 264 Vlăhiţa, 205-207
unguri, 7-9,16,17, 20, 27, 28, 39, 41, 42, Vlăsia, 38
47. 49-73. 76-78, 80-82, 84-89, 91, 92, Vojvodina, 101
94, 95, 97-105,107,109-117, U9-121,123- Volga, 54, 58,59,77,149,163,196,197,
126,128,130,131,133-137,149,150,152, 220, 259
153.157,158,161,163-171,176-178,180,183, Volhynia, 93
184,191,192,197, 202, 206, 223, 224, 234, Vrancea, 33
246, 251-267
Urscia (Ursoua, Ursova), 98-101 W
Uzbekistan, 59 Weyssenpurg, 125
Uzdin, 99
Y
V Ygfon, 89
Vâc, 170
Z
Zagyva, 68
Zalavăr, 69, 70
Zalău, 85-87,149
Zainoc, 122,194, 263
Zarand (Zărand), 91, 94, 95, 256
Zathmar (Zotmar), 82, 83
Zăbala, 203
Zâmbor, 131
Zdrelo, 235
Zemplin, 68
ZIatna, 16
Zogea, 68
Zomus, 77,124,145, 260
Zâmbor, 131
Zvenyhorod, 91
Persoane Carol cel Mare, 39

Carol Robert, rege, 212
Caroldu, 131,131
Achtum, 91,102,106,107,119,120,151,172- Castaido, Giovanni Battista, 32
184, 256, 257, 262, 263 Chanadin (Csanăd) 140,131,172-176, 262,
Almus (Almus, AJmoutz), 60, 64, 65, 78 263
Andrei Bogoliubski, 91 Chirii, 43, 46, 36, 57
Andrei I, rege, 108,154,159 Ciad, 107
Andrei II, rege, 91, 206, 212, 213, 216, 217, Claudius II, 144
218, 227, 231, 232, 264 Clement V, 87
Anna Maria, principesă, 231 Coloman, rege, 109, 200, 227, 264
Antonios, mitropolit, 119 Cundu, 123
Arnulf de Carinthia, rege, 66 Cyrill (Chirilă), 78
Arpad, 60, 65, 68, 69, 76, 78, 80-82, 85,
89- 91, 94, 98, 99, 104, 107, m, 123, 125, D
127- 129, 132, 133, 135, 137, 139, 254,256, Demetrios, mitropolit, 119
258, 259 Dionisie, 233
Asăneşti, 100, 213, 231 Dobuka, căpitan, 131,132,189
Asparuh, 52, 59 Dragoş de Bedeu, 227
Attila, 77, 80,127,179 Dragoş, 123, 227, 229
B E
Bătu, han, 225, 237 Eleud, 123
Bărbat, 243 Emeric, rege al Ungariei, 14, 226
Bela I, rege, 90,108 Emerich, prinţ, 160,173,189
Bela II, rege, 91 Eustachius (Leustachius), 189
Bela III, rege, 64, 91,190,191, 203, 227
Bela IV, rege, 190, 203, 225, 231, 236, 238, F
239, 241, 247,266 Fajsz, 113
Beleknegini, 185 Farcaş, cneaz, 238, 240, 242, 266
Beliud, 186 Ferdinand de Habsburg, 32
Berthold al Bavariei (938-947), 136 Frederic I Barbarossa, împărat, 100
Boam Bulgarorum duce atque
Sclavorum, 171
Bdcek, comandant, 225 Gavril Radomir, ţar, 171
Bogomer, 204 Gelou, duce, 82, 87, 90,121-130,133,136,
Boleslaw I, rege, uo 137,164-166,183,184,199, 238- 260
Borilă, ţar, 204, 2U, 213, 217, 231 Genkis-Khan, 237
Bortz, conducător, 243 Gerard, 172,173,176,183
Boulosudes (Boultzous), m, 112 Gerbert de Aurillac (Silvestru II), papă,
Boyta, căpitan, 98, 99, 257 169,170
Brazlav, 70 Geula (Gula, Jula, Gyula), 124,123,131-133,
Bruno de la Sankt Gallen, 169 143,162,183,238, 239
Bugat (Bogat), 133 Geula Minor (tatăl Saroltei), 124,127,129,
Bulcsu, U2-U5, u8,119 Ui-133, H0.143,148,151,152,161,162,163,
Bulcsu, episcop de Cenad, u8 166,183, 263
Biiri, comandant, 223 Geza I, rege, 63, 220
Geza II, rege, 200,201, 203, 208, 218, 264
Geza, duce, 63,139,169,171,176
Cadusa, căpitan, 98, 99, 237 Gisela, fiica ducelui Bavariei, 170
Giula, voievod Maramureş, 227 Kursan, 60, 254

Glad, 44, 77, 82, 90, 97- 99, 101-107, 109> Kuver, 52
110,119,120,172, 176,180, 256, 257, 259
Grigore IX, papă, 215, 231, 247, 248, 249,
267 Ladislau I, rege, 92,143,195,196,198, 263
Giiyiik, 237 Ladislau IV, rege, 228
Gylas (Jula), 111-119,125 '34.257, 261 Ladislaus, comes Ultrasilvanus, 225
Lei, 125
H Leon Vatatzes, 191
Heinrich de Saxonia, rege, 98 Leon VI, împărat, 53, 60, 61, 67, 81, 103,
Heinrich II de Austria, 71 112, 254
Henric II, duce al Bavariei, 170 Leon, genikbs logothetes, 68
Henric II, rege german, 180 Levedia (persoana), 53,60, 254
Hierotheos, călugăr, 27, 111, 115-09, 159- Litovoi, voievod, 238, 240-243, 266, 267
161,163,169,196, 257, 258, 261 Loborc, 68
Honorius III, papa, 107, 213, 215, 217 Luca de Sceurin, ban, 233, 236
Hontpâzmâny-Ujhelyi, 228 Ludovic Germanicul, 45, 57
Horea, fiul lui Tuhutum, 85,114,124,131, Luitpold, 69
132,133,134,135, 260 Lupu, 242
Huba, 125
Hunor, 125 M
Magor, 125
I Manuel, 107
Igor, 113 Marciyanus, 179
Innocentius III, papă, 14 Marmoreş, 227
Innocentius IV, papă, 239, 266 Marouth, 78
loachim, arhiepiscop al Bulgariei, 247 Menumorout, 44, 76- 91, 94, 95,123,134,
loachim, comite de Sibiu, 211, 217 227,255, 256, 258
loan Asan II, ţar, 182, 231, 232, 233, 237, Mercurius, 191
247, 248 Methodiu, 45, 46, 57
loan Tompa, 211 Moglout, 131
loan III Vatatzes, 248 Moimir, 45
loan, cneaz, 238, 240, 242, 266 Moimir II, 58
loan, mitropolit, 119 More, Petru, 142,143
loniţă, ţar, 101,182, 223, 231, 233 Morout (Morout), duce, 77
Isaac II, împărat, 203
Ismail bin Ahmad, emir, 59 N
lulianus, călugăr, 50 Nicolae III, papă, 246
Jelech, 139 Nicolae Pok, voievod, 227
Jochi, fiul lui Genkis-han, 237 Nikephor II, 103
Niketas Skleros, 61
K
Kadan, comandant, 225, 237, 266 O
Kean (duce în Pannonia), 66, 67, 77, 255 Ogodai, han, 237
Kean (duce în Transilvania), 178, 179, Ohtum, 98, 99,172,176
186,187,189, 263, 343 Oleg, kneaz, 63
Kegen, şef peceneg, 110 Olga, prinţesă rusă, 113,114, 337
Keled (Cledinus), 107 Omurtag, 41, 67
Krum, han, 41 Oslu, 193, 236
Kulan, 67,186 Otto 1,169
Otto II, 169 Termatzous, 111,112,113

Otto III, 169 Theodor I Laskaris, 213
Oud, 125 Theodoric, episcop, 245, 246
Theophanes (parakoimomenos), 113
Theophano, principesă bizantină, 169
Petronas, ofiţer, 54 Theophil, împărat, 54, 55
Petru I, rege al Ungariei, 108,147,148,159 Theophylact, mitropolit, 119
Petru, ţar al Bulgariei, 107,135 Thonuzoba, şef, uo
Pippin, 39 Thosu, 85, 88,125
Pousa, voievod, 225 Tomislav, rege, 97
Pribina, 45 Tbrăgănă, han, 237
Prokuj, 185,186 Traian, 90,104
Tuhutum, 85, 123-135, 164, 165, 183, 258,
R 259
Rainold, 215
Rastislav, 45 U
Robert de Esztergom, arhiepiscop, 248 Urs, 125
Roman I Lekapenos, 103,112 Usubuu, comandant, 88, 89
Roman II, împărat, 53,112
Roman Mstislavich, cneaz, 91
Vajk, duce, 91,169,170
Vasile 1, împărat, 56, 81
Salanus, duce, 44, 66, 67, 68, 69, 80, 81, Vasile II, împărat bizantin, 21, 162, 171,
90,186, 255 177,178, 262
Samuel, ţar, 102,119,171,172,176,177,179, Velec, comandant, 88, 89
187, 262 Verbulcsu, 125
Saroltu (Sarolta), 132-134,159,160 Vincentius, comite, 203
Seneslau, voievod, 238,241- 243,266,267 Vladimir II Monomah, 221
Septimius Severus, 232 Vladimir, ţar bulgar, 66,97
Simeon, ţar, 60, 61, 69, 97,105,135, 254, Vladimirko Volodarovich, cneaz, 91
256
Solomon, rege, 153,193, 220
Stephanus, comes Byhoriensis, 91 Zărandos, 95
Sunad (Chanad), fiul lui Dobuka, 151,176 Zobolsu (Zobol), căpitan, 81, 82, 85, 88,
Svatopluk 1 (Zuataplug), 45, 58, 75-78 125
Sviatoslav, cneaz, 50,169 Zoltan (Zulta), duce, 78, 89, uo, 133,135,
189
Zombor (Zumbor), 114,131,132,183, 259
Ştefan cel Mare, 214 Zuard, căpitan, 98, 99, 257
Ştefan Csâk, ban de Severln, 237
Ştefan 1, rege, 7, 67, 90-92, 116, 124, 125,
127,130-135,140,148,151,155,159,161,162,
165, 169-173, 175-179, 181-186, 190, 256,
260-263
Ştefan III, rege, 201
Ştefan V, rege, 228
Taksony, duce, uo
Tebelis, ui
Izvoare Descripţia civitatum et regionum ad

septentrionalem plagam Danubii
(Geograful bavarez), 57
Acta Honorii III et Gregorii IX, 107, 233,
236, 247, 248
Ademarus Cabanensis, 179 Einhard, 40, 41
Al-Bakri Abu Ubayd, 167
Albericus Trium Fontium, 225, 245
Alfred cel Mare, 41, 45 Geograful din Ravenna, 41, 52
al-Gaihânî, 54, 55, 56, 71 Georgios Kedrenos, 105
al-Jarmi, 55 Georgios Monachos, 56,105
Ananias din Shirak, 21 Grimoald, 57
Andrea Dandolo, 171
Annales Altahenses, 184 1
Annales Bertiniani, 57 Ibn Hayyan, 114,134
Annales Frisacenses, 226 Ibn Rusta, 54, 55
Annales Fuldenses, 41, 58, 61, 66 Ibrahim ibn Yaqub, 167
Annales luvavenses, 58 loan de Thurocz, 64, 202
Annales Posonienses, 176,194 loan Mauropous, 61
Annales Sangallenses, 57 loannes Kinnamos, 191
Anonymus (Notarul Anonim) (Gesta loannes Skylitzes, 34, 61,105,111-115
Hungarorum), 44, 54, 63-71, 76-78, 82, loannes Zonaras, 34, ni, 114
83, 85-91, 97-101,103,105-107,110,121-143, lohannes Longus de Ypre, 225
145, 153, 157, 164-166, 172, 180, 183, 255, lordanes, 141
257-262 Isidor din Sevilla, 41
Ansbertus, 100
B Legenda Sancti Stephani Regis ab

Benedictus de Esztergom, 226 Hartvico episcopo conscripta, 188
Bruno de Querfurt, 179,180 Legenda maior Sancti Stephani Regis, 188
Legenda Sancti Gerardi, 172,174,176,182,
262
Chronicon Henrici de Miigeln, 124, 125, Leon Grammaticus, 56, 61,105
132,135,184,189,194 Luidprand de Cremona, 67, 69,133, 255
Constantin VII Porfirogenetul (De
Administrando Imperio), 15, 16, 42, 53- M
55, 58- 61,70,104, m-115,126,133,134,192, Mahmud Terdziiman, 178, 263
257 Moise Chorenaţi, 21
Cronica Pictată de la Viena (Chronicon
Pictum Vindobonense) (Chronici N
Hungarici compositio saec. XIV), 65, 92, Nicolaus Olahus, 202
124, 125, 132, 135, 152, 184, 186, 189, 194,
198, 254, 342, 343 O
Cronica primară rusă, 63, 64, 71 Orosius, 44, 57, 253
Dares Phrygius, 89 Paul Diaconul, 61

Descrierea Europei Orientale, 87
R
Regino, 58-61, 67,126,167,255
Relatio Sviperti de missionibus provinciae

Hungariae, 233
Sigebertus, 67
Simon de Keza, 64, 65, 70, 77, 78, 124,
125, 132-135, 165, 166, 179, 183, 184, 186,
194, 201, 202, 205, 258
Strabon, 51
Symeon Magister, 56, 61,105
Theodor Daphnophates, 97,105

Theophanes Continuatus, 61, 97
Thietmar, 185
Tholomeus de Lucea, 225
Torsello, Marino Sanudo, 225
Autori moderni Giurescu, Constantin C., 37

Gliick, Eugen, 179
Gorovei, Ştefan, 9
Achim, Viorel, 9 Gyorfly, G., 107,118,135,151,178,179
Apolzan, Lucia, 31
H
B Hampel, Joseph, 92
Baăn, Istvăn, 119,162 Heitel, Radu, 159-162,185
Bâiint, Csanăd, 92 Holban, Maria, 235
Baltag, Gheorghe, 12,30 Horedt, Kurt, 9, 11, 41, 144, 145, 195, 197,
Băcueţ-Crişan, Dan, 25 198, 201, 219
Bejan, Adrian, 103 Hornickova, Katerina, 117
Bethlen, Miklos, conte, 32
Binder, Paul, 204 I
Blăjan, Mihai, 27 lambor. Petru, 195,198
Boba, Imre, 45, 46, 52,140 loniţă. Adrian, 9, 210
Bogrea, Vasile, 34,138 lorga, Nicolae, 9, 200, 219
Bowlus, Charles, 45 losipescu, Sergiu, 191
Brătianu, Gheorghe I., 9, 69,141,183 Ivănescu, G., 35
Brezeanu, Stelian, 141, 204, 219 Juhăsz, K., 172
Busuioc-von Hasselbach, Dan Nicolae,
219 K
Kemeny, Jdzsef, 206
Kiss, Attila, 92
Cantacuzino, Gheorghe I., 209 Kosztolnyik, Z., 192
Cantemir, Dimitrie, 34 Kristo, Gyula, 132,151,167,189
Ciocîltan, Alexandru, 34
Ciocîltan, Virgil, 141
Ciubotaru, Mircea, 38, 291 Laszlo, Gyula, 52
Comşa, Maria, 30 Leschber, Corinna, 24
Conea, Ion, 35,37,38, 244 Lukâcs, Antal, 209,217
Constantinescu, Radu, 172,173,178 Lupaş, I., 210
Cosma, Călin, 94,194
Coşbuc, George, 138 M
Curta, Florin, 12,160 Macartney, C. A., 129,130,132,140
Makltai, Lăszl6,133,136
D Marcu Istrate, Dana, 158,161,162, 261
Daicoviciu, Constantin, 11,34 Marsigli, Luigi Ferdinando, 33,181
Davidescu, M., 235 Martonne, Emmanuel de, 29
Decei, Aurel, 137,138 Mărghitan, Liviu, 104
Douglas Howard-Johnston, James, 112 Mărtinaş, D., 249
Dragomir, Silviu, 239 Melich, J., 138-140
Drăganu, Nicolae, 138, 221 Moga, loan, 9
Du Cange, Ch., 225, 296, 336 Moldovanu, Dragoş, 144
N
Eggers, Martin, 45,46 Nestor, Ion, 11, 26
Gâll, Erwin, 148 Niculescu, Alexandru, 15
Gamillscheg, Ernst, 15,301 Niedermaier, Paul, 83,144
Giurcăneanu, Claudiu, 33
O Schuller, R., 144, 328

Oikonomides, Nikos, 105 Schulze-Dorrlamm, Mechthild, 58, 92
Onciul, Dimitre, 9, 12, 135, 137, 187, 232, Simon, Alexandru, 9
233 Someşan, Laurian, 31, 36, 79
Opreanu, Sabin, 205 Spinei, Victor, 9, 26,132, 219
Stanciu, loan, 23
P Sulzer, Josef, 12
Pais, D. 139
Panaitescu, P.P., 9
Papacostea, Şerban, 213 Şchiopul, I., 183
Pascu, Ştefan, 9, 84,142,145,147 Şipoş, Sorin, 239
Pârvan, Vasile, 22,130,135,140
Pecican, Ovidiu, 37
Peklcanen, Tuomo, 51 Takăcs, Miklos, 162
Petrovici, Emil, 24, 205 Turcuş, Şerban, 119, 215, 216, 233
Philippide, Alexandru, 12
Pop, loan-Aurel, 142,143 T
Popa, Radu, 9, 33, 210 Ţiplic, loan Marian, 196,198
Popa-Lisseanu, Gh., 83
Popescu-Sireteanu, Ion, 78, 226
Poruciuc, Adrian, 34 Vâlsan, George, 14, 38
Protase, Dumitru, 198 Verancsics, Anton, 142,143
Puşcariu, Sextil, 15, 23
R Xenopol, Alexandru D., 9

Rady, Martyn C., 192
Răsonyi, L., 139,141, 259
Reichenkron, Giinter, 15 Zimonyi, I., 55
Rona-Tas, Andrâs, 59
Rusu, Adrian Andrei, 85,150, 234
Rusu, Mircea, 104, 105, 106, uo, 135, 143,
145. L47. i8i, 194,196
Saivan, Florin, 210

Sălăgean, Tudor, 9, 90,122,129,134,142,
143. 225
Schramm, G., 35
Expansiunea ungurilor spre teritoriile vecine bogate în resurse
era inevitabilă. Ea a început chiar din momentul creştinării, care
a coincis cu încoronarea regelui Ştefan I, după ce se atinsese
deja limita naturală a Munţilor Apuseni (prin supunerea
voievodatului din Bihor), şi după ce încetase dominaţia bulgară
la nord de Dunăre. Regiunea bogată în sare şi nu numai situată
„dincolo de pădure" trebuia şi putea fi cucerită de tânărul stat
creştin condus de Ştefan I. Aproape concomitent au fost
lichidate cele două centre de putere rivale, din zona Clujului şi
de pe cursul inferior al Mureşului, iar astfel era deschisă calea
spre a doua limită naturală, cea a Carpaţilor Orientali şi
Meridionali. Acest proces de expansiune s-a desfăşurat treptat,
el durând circa un secol şi jumătate.
Alexandru Madgearu
cetateadescaun.ro
9 786065 374430
ISBN 978-606-537-443-0

Expansiunea Maghiară În Transilvania

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Expansiunea Maghiară În Transilvania

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ALEXANDRU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Această carte tratează modul în care un teritoriu populat de o

capitol încearcă să ofere un răspuns, probabil încă provizoriu şi

cercetărilor arheologice s-a putut reconstitui într-o oarecare măsură

Dovedirea teoriei continuităţii prin cercetări arheologice a fost,

' Daicoviciu 1968,83-97.

Horedt au fost foarte discrete3. Nu s-a ajuns la o dezbatere a acestui

5 Vezi Popa 1991,165.

un proces care s-a întins pe cel puţin un secol. Ea a început în Moldova

6 Stadiul actual al cercetărilor pentru Transilvania este prezentat de Stanciu 2013,323-370.

vest şi sud, ajungând în final şi în zone care nu fuseseră niciodată

,0 Termen introdus de Panaitescu P.P. 1969,118-121, 210.

intermediul celor doi şefi unguri cu care a intrat în contact la

a fost pus în evidenţă şi de cercetările care au identificat în tipul

11 Rişcuţia 1980, 63-69.

existau în secolul al IX-lea, se consideră că în aceeaşi perioadă a

sclavilor în bazinul mediteranean, au păstrat în limbile lor doar sensul

30 Capidan 1943, 237,427.

31 Armbruster 1993 (în special 23-8O.

pe ei înşişi armâni), şi se află într-un act al împăratului bizantin Vasile

35 Madgearu 2013, 29-30.

VI-XI, ca şefi ai unor autonomii locale39.

lubrifiant pentru osii).42 Supravieţuirea unui termen latin pentru o

41 Panaitescu P.P. 1969,152; Giurescu 1973,107-108,140-141; Giurescu, Giurescu 1975,130; Puşcariu

veacuri de locuire la sud de Dunăre46. Cel mai accentuat s-au păstrat

lexemelor protobulgare această caracteristică este şi mai pronunţată,

■,9 Leschber 2011,169.

sferei culturii materiale. Se poate eventual specula asupra

regiunii foarte întinse de pe ambele maluri ale Dunării, este contrară

ss Spinei 1982, 85-86.

vestimentare ornamentate cu motive cruciforme (cercei în special), o

59 Horedt 1986,59-65; Ţiplic 2006 a, 25-40; Tomegea 2011,429-433.

60 Capidan 1924-1926,183-352; Gyoni 1951, 29-42; Antonijevic 1989,147-156.

interiorul cărora se încheie înţelegeri care reglează viaţa economică.

611 Baltag 2000, 263-267; Baltag 2004,139-141,164-166.

Adormirea Maicii Domnului (15 august). Toponimia păstrează

mână oile în locuri băltoase de pe marginea Dunării în Ţara

1A Vezi şi Buhociu 1979,238; Pecican 2009,191-194; Munteanu Beşliu 2010 a, 66.

spaţiului montan locuit permanent sau temporar, în zonele de

(„şanţ”)82. Este de reţinut că, începând din secolul al IV-lea, lat.

82 Poruciuc 2012, 221-243.

celălalt sens al termenului latin, „născut din”, pentru că satul ar fi

sau trepte rezultate după defrişări şi curăţări se numeau şa, respectiv

politice, protejate de atacurile migratorilor, şi care includeau locuri

Acesta înseamnă că în secolele X-XIIl a avut loc un reflux al unei părţi

w Stahl 1972,42, 53.

stabilită noua organizare teritorială, în care partea centrală a fostului

101 Pohl 1988,315-323; Szoke 2000,137.

aşezat în Dacia de lângă Dunăre {contermini Bulgaris Daciam Danubio

103 Decei 1978,51-52; Bejan 1987,39; Komatina 2010,69-72.

dominaţiei Bulgariei în Transilvania este dovedită prin descoperirile

prelua numele Bălgrad şi direct de la slavi"0, faptul că românii nu au

1,0 Benko E. 2000,389; Bona 2001, 270.

sau slavi, care controlau populaţia supusă tributului către Bulgaria.

1,5 Dimitrov 1986, 69: Dimitrov 1998,46-47,50; Mladjov 1998, 85.

suebilor; apoi, la est de ţara Carinthiei, dincolo de pustietate"7, este

Moravon era aceeaşi cu Morisena-Cenad (!)121. Niciunul dintre adepţii

121 Boba 197I! Eggers 1995; Bowlus 1995.

răspunsul cel mai probabil pentru secolul al X-lea ar fi: Transilvania,

Studiile lingvistice comparative au stabilit că limba maghiară

Magna pe care a descoperit-o călugărul lulianus în călătoria sa din 1236.

onogundurii, o etnie de origine tiircică din grupul ogurilor, veniseră din

unde ulterior s-ar fi aliat cu mogyerii, astfel apărând noua etnie,