Sunteți pe pagina 1din 48

Universitatea „Vasile Alecsandri” din Bacău

Facultatea de Litere
Catedra de limba şi literatura română

Aspecte fundamentale din


literatura română veche şi (pre)modernă
- note de curs -

Lect. univ. dr. Adrian JICU

1
Perioada veche
(1400-1780)

C1. Cultura şi literatura română veche în limba slavonă

1. Preliminarii

Stabilirea începuturilor unei culturi implică întotdeauna o serie de dificultăţi cauzate atât de
puţinătatea izvoarelor, cât şi de anumite controverse teoretice. Poporul român, plămădit din
romanizarea unor neamuri tracice, s-a format în primele veacuri ale erei creştine, pe ambele maluri
ale Dunării, între Peninsula Balcanică şi Carpaţii nordici, între Tisa şi Nistru, în strânsă legătură cu
lumea apuseană. Procesul acesta, de lungă durată, ne-a găsit la răspântia a două lumi, între
Occidentul latin şi Orientul bizantin. Semne ale existenţei noastre pe aceste meleaguri s-au păstrat
din vremuri străvechi. Ştim, astfel, despre daci că foloseau alfabetul grecesc şi pe cel latin, iar după
valurile de migratori, că s-a trecut la folosirea alfabetului chirilic, adus, se pare, de fraţii Chiril şi
Metodiu, din sudul Dunării. Acest alfabet, în strânsă legătură cu ortodoxismul şi cu bizantinismul,
îşi va perpetua existenţa până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi va fi înlocuit cu cel latin
abia după 1860, prin contribuţia lui Titu Maiorescu.
După cucerirea romană (105-106 d. Hr.), inscripţiile latineşti se înmulţesc, dovadă că
băştinaşii au preluat ca formă de comunicare limba învingătorilor. Migraţiile succesive au dus la
izolarea românilor de lumea latină, dar nu au putut altera structura etnică a poporului născut din
contopirea dacilor cu romanii. În secolele tulburi care au urmat retragerii aureliene, cultura scrisă
scade în intensitate. Aşezarea slavilor la sudul Dunării i-a despărţit pe români în două mari grupuri:
dacoromânii şi macedoromânii, pe care ulterior condiţii nefavorabile i-au făcut să-şi piardă
identitatea şi să fie contopiţi în structura altor popoare.

2. Începuturile

Începuturile literaturii române stau sub semnul creaţiei folclorice, anonimă şi orală. De aici
greutatea de a o plasa în timp. Abia când ea se va fixa prin scris se poate vorbi despre o literatură
cuantificabilă. Din păcate, acest lucru se va întâmpla abia în epoca paşoptistă, când, se ştie, pentru
romantici, folclorul devine un factor important în definirea identităţii naţionale şi o fecundă sursă de
inspiraţie. Cum însă la noi descoperirea folclorului se produce târziu, abia spre mijlocul secolului al
XIX-lea, nu putem vorbi de vreo înrâurire directă asupra literaturii culte de până atunci.
Neconstituindu-se ca model artistic1, poezia populară nu se va bucura de încredere, locul ei fiind
luat de modele religioase, care, cel puţin pentru perioada veche se constituie în garanţii ale scrisului.
Problema stabilirii momentului când începe literatura română este dificilă şi implică o ridicată
doză de relativism. Ea a dat naştere unor controverse fără sfârşit. Pentru G. Călinescu punctul de
referinţă îl constituie Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, text datat 1521. Alexandru Piru se
arată mai puţin exact şi vorbeşte despre secolul al XVI-lea. Ideea o acceptă Nicolae Manolescu, dar
nu şi Al. Rosetti, pentru care abia secolul al XVII-lea poate fi socotit un reper în constituirea
literaturii noastre. Cercetările recente, de factură protocronistă, au propus însă ca studierea literaturii
române să înceapă din secolul al IV-lea d. Hr., când pe teritoriul Daciei romanizate trăiau oameni de
cultură de talie europeană precum Ioan Casian, Ioan Maxenţiu sau Dionisie Exigu. Apreciaţi la
Stambul, Roma sau Marsilia, scriitorii străromâni s-au afirmat mai ales în domeniul patristicii
(literatura care aparţine părinţilor bisericii). Ideea este însă respinsă tranşant de Eugen Negrici,
pentru care o asemenea pretenţie ar fi ridicolă, întrucât constituie un fals grosolan, care ne-ar

1
Ideea este susţinută de Nicolae Manolescu, pentru care: „Motivul principal constă în faptul că abia paşoptiştii,
împreună cu întreg romantismul european, descoperă valoarea literară a folclorului. Înaintea lor folclorul nu se
constituie ca model artistic.” (Istoria critică a literaturii române, Piteşti, Editura „Paralela 45”, 2008, p. 23.)

2
permite să-l revendicăm până şi pe Ovidiu, exilatul la Tomis, pentru simplul motiv că a trăit o
vreme pe aceste meleaguri.
„Torna, torna, fratre!”, cuvinte rostite de un soldat, cu prilejul unei expediţii militare din anul
579 şi consemnate în Chronografia lui Theofan, sunt socotite întâia mărturie certă despre existenţa
limbii române. După cum se observă cu uşurinţă, limba ţării era aceeaşi cu latina de pretutindeni.
Numai că după migraţiile slavilor latinitatea slăbeşte. Pe de altă parte, nici Imperiul Roman de
Răsărit (Bizanţul) nu rezistă decât până la 1453, anul cuceririi Constantinopolului de către turci. În
legătură cu impunerea slavonei în locul latinei, există două ipoteze: fie ca o măsură de a
contrabalansa expansiunea catolicismului occidental, fie datorită influenţei bulgarilor de la sudul
Dunării. Cert este că slavona s-a bucurat în răsăritul Europei de un prestigiu similar cu acela al
latinei în Europa apuseană. Considerată o limbă sacră, de cult, ea permitea puţine inovaţii şi a fost
menţinută în biserică până în secolul al XVIII-lea. Din acest motiv, se poate afirma că, în linii
generale, cultura română (mai ales în etapa constituirii) are rădăcini latine şi influenţe bizantine,
dovedind o mare capacitate de sinteză a Orientului cu Occidentul.

3. Vechi scrieri religioase slavoneşti

Slavona începe să pătrundă la noi încă din prima jumătate a secolului al X-lea, după cum o
dovedesc inscripţii găsite în Dobrogea şi Muntenia. Cele mai vechi manuscrise care s-au păstrat
(cópii ale unor cărţi de cult) datează din secolul al XII-lea. După căderea Constantinopolului sub
turci, unii călugări de la Muntele Athos trec în Ţările Române, unde întemeiază mănăstiri care vor
deveni adevărate focare de cultură. Oază de romanitate în mijlocul unor populaţii slave şi maghiare,
biserica română a primit liturghia slavonă a fraţilor Chiril şi Metodiu, călugări care au activat la
sudul Dunării. Se poate spune că ortodoxia ne-a unit ca neam, dar ne-a ţinut în izolare faţă de
progresele culturii europene, prin conservatorismul ei.
Apariţia literaturii române în limba slavonă a fost pregătită de o intensă circulaţie a cărţilor
religioase bizantine, în traducere predominant medio-bulgară. Majoritatea acestor texte se
încadrează în curentul isihast, o doctrină care predica întoarcerea la ortodoxism prin practicarea
ascezei. Astfel, Grigore Ţamblac, predicator în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, scrie, în
1402, la Suceava, Viaţa sfântului Ioan cel Nou, care fusese martirizat de către tătari pe la 1300,
fiindcă nu primise să-şi lepede credinţa. În Muntenia, călugării caligrafiază Viaţa lui Nicodim de la
Tismana. Din aceeaşi epocă datează şi troparele (imnuri religioase) călugărului Filotei, intitulate
Pripeale. Compuse în limba slavonă, ele erau cântate la sărbătorile Maicii Domnului şi la
sărbătorile mai importante. Cel mai cunoscut copist şi miniaturist al vremii este Gavriil Uric, de la
mănăstirea Neamţ, care activează în prima jumătate a secolului al XV-lea.
Aceste prime manifestări culturale, datorate călugărilor veniţi de la sud de Dunăre, pot fi
socotite un început de literatură românească în limba slavonă sau, după cum le numea Nicolae
Cartojan, „un suflet românesc în formă slavonă”2. Ideea este susţinută şi de Mircea Scarlat, care, în
Argumentul din antologia Poezie veche românească, pledează pentru recuperarea unor texte scrise
de români în alte limbi şi includerea lor în patrimoniul literaturii române: „Este regretabil că, mult
prea des, s-a căzut în eroarea de a se considera că poezia română începe o dată cu Ianache
Văcărescu; atunci când acesta se năştea, însă, noi aveam poezie scrisă de trei secole şi jumătate! Mă
gândesc la troparele lui Filotei, deşi nu este deloc exclus ca ele să nu fi fost primele creaţii poetice
ale unui român; cum însă numai manifestările scrise pot fi analizate, mă voi referi exclusiv la ele, cu
precizarea că vechile forme cunoscute de poezie nu sunt ş formele primitive ale creaţiei poetice
româneşti.”3
În schimb, împingerea începuturilor poeziei româneşti până în secolul al XV-lea şi chiar mai
devreme este socotită de acelaşi Nicolae Manolescu o exagerare de tip protocronist. Respingând
criteriul originalităţii şi mizând pe acela al limbii, criticul opinează că „…linia despărţitoare trebuie
să treacă printre versurile compuse în limbi străine (a căror traducere, mai veche sau mai nouă, face
2
Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Bucureşti, Editura „Minerva”, 1980, p. 87.
3
Poezie veche românească, Bucureşti, Editura „Minerva”, 1985, p. 5.

3
imposibilă perceperea lor ca artă literară a vremii când au fost scrise şi le sustrage competenţei
noastre strict critice) şi versurile compuse în limba română (indiferent dacă sunt traduceri, prelucrări
sau originale), care ne dau savoarea intactă a unui moment din evoluţia limbii poetice, cu
vocabularul şi sintaxa ei arhaică, cu metrii, rimele, structurile strofice, cu, în fine, expresivitatea ei
involuntară, dar cu atât mai remarcabilă.”4 Simplificând, pentru Manolescu istoria poeziei româneşti
înseamnă istoria eforturilor pentru crearea unei limbi poetice.
De buna seamă, adevărul se află undeva la mijloc. Analizând versurile scrise în această epocă
în slavonă, latină, greacă, polonă sau italiană, vom observa totuşi că întâii noştri autori se străduiesc
să imite modele literare europene. Fără pretenţii de originalitate şi, uneori chiar fără intenţie
artistică, asemenea texte merită totuşi reţinute ca manifestări ale spirtului românesc. Un Nicolaus
Olahus scrie elegii şi epitafuri în care deplânge dispariţia unor prieteni şi cunoscuţi sau se revoltă
împotriva stricării moravurilor (Către secolul de acum). Şi alţi autori precum Petru Cercel, Udrişte
Năsturel sau Petru Movilă compun versuri la stemă sau imnuri în care cântă faptele domnilor. Toate
aceste manifestări nu pot fi neglijate, contribuind totuşi la naşterea poeziei româneşti.

CORPUS DE TEXTE

„Pripeale5
la toate praznicele Domnului
şi ale Născătoarei de Dumnezeu
şi ale tuturor cuvioşilor părinţi,
mari şi sfinţi,
marilor şi vestiţilor mucenici şi tuturor sfinţilor deosebiţi.
Se cântă împreună cu Psalmii aleşi atunci când se cântă Polieleul,
Începând dintr-a opta zi a lunii septembrie.
Facerea lui Filothei monahul,
Fost logofăt al ui Mircea Voievod

I. La naşterea preasfintei Născătoare de Dumnezeu se cântă aceasta:


Bucură-te, Marie,
cea încărcată de bucurii,
Domnul este cu tine.
Aleluia!

II. La Înălţarea cinstitei Cruci:


Ai dat celor ce se tem de tine acest semn
să fugă din faţa arcului
Crucea ta,
Hristoase Dumnezeule!

XXXIII. La tăierea capului lui Ioan Înaintemergătorul:


Veniţi să-l slăvim pe Prietenul Logodnicului,

4
Nicolae Manolescu, op. cit., p. 27.
5
Polieleu (slv. polieleos = mult milostiv) - este o cântare de lauda, din slujba Utreniei, care, la praznicele Mântuitorului
şi sărbători ale sfinţilor înlocuieşte Binecuvântările Învierii de duminica. La sărbătorile Sfintei Fecioare, Polieleul este
format din versete ale Ps. 44 („Cuvânt bun răspuns-a inima mea...”), după care se repetă un fel de refren (pripeala), care
începe cu „Bucura-te...” şi care reprezintă frânturi din diferite imne si rugăciuni pentru Maica Domnului.
Pripeale (slv. pripala = cântare grăbită) - un fel de refren care se repeta (slv. priveave - cântare cu refren doxologic),
care începe cu „Bucura-te” si reprezintă frânturi din diferite imne şi rugăciuni pentru Maica Domnului. Tot pripeale
sunt imnele care se cânta după Polieleu, în cinstea sfinţilor. Aceste imne se formează din stihuri culese din diferiţi
psalmi (psalmi aleşi, cum se mai numesc aceste imne) si prin care se preamăreşte, potrivit sărbătorii, numele lui
Dumnezeu, al Sf. Fecioare ori al sfântului respectiv. (apud Ene Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe
religioase)

4
pe cel care l-a dat în vileag pe Irod
pe Ioan Înaintemergătorul.”6
4. Istoriografia în limba slavonă

4.1. Istoriografia în Moldova

4.1.1. Preambul
Ideea literaturii istoriografice trebuie să fi apărut în legătură cu pomelnicele bisericeşti, unde
erau însemnaţi ctitorii şi domnitorii. Exista, de asemenea, obiceiul ca în cancelariile domneşti să se
alcătuiască liste cu domnitori şi arbori genealogici. O altă ipoteză a apariţiei întâilor texte cu
caracter istoriografic trimite la Biblie, al cărei capitol „Numeri” se aseamănă, prin structură, cu
Letopiseţul anonim al Moldovei.
Indiferent că se numesc letopiseţe, cronici sau anale, toate aceste texte, redactate iniţial în
limba slavonă, înregistrează faptele petrecute de-a lungul timpului. Letopiseţele se ocupă mai ales
de perioade istorice glorioase, cum ar fi acelea ale lui Alexandru cel Bun sau Ştefan cel Mare.
Îmbinând relatarea faptelor trăite cu exprimarea nuanţată şi dramatizarea situaţiilor, cronicarii
curţilor domneşti pun bazele naraţiunii, care a făcut din cronică, aşa cum consideră Elvira Sorohan,
genul major al literaturii noastre vechi.
Cronicele scrise în această perioadă se aseamănă şi pleacă de la un prototip comun, o cronică
redactată la curtea lui Ştefan cel Mare: Letopiseţul anonim al Moldovei (1359-1507), pe care Ion
Bogdan l-a publicat sub titlul Letopiseţul de la Bistriţa, şi căruia P. P. Panaitescu, revizuind
traducerea, i-a schimbat numele în Cronicele slavo-române în secolele XV-XVI. Textul original nu
s-a păstrat, dar se pare că el conţinea trei foi despre Alexandru cel Bun şi şaptesprezece despre
Ştefan cel Mare. Manuscrisul cel mai apropiat se numeşte Letopiseţul de când s-a început, cu voia
lui Dumnezeu, Ţara Moldovei. Se crede că autorul său era contemporan cu Ştefan întrucât în
legătură cu domnia lui Alexandru cel Bun există câteva confuzii. Ipoteza este întărită şi de un
amănunt precum acela că „Într-acelaşi an, august în 29, fost-au un mare cutremur peste tot
pământul, pe vremea când domnul şedea la prânz…”, care nu putea fi cunoscut decât de un
apropiat al voievodului, care să fi fost martor când s-a produs seismul.
Letopiseţul Moldovei s-a păstrat şi într-o prelucrare numită Cronica moldo-germană. Se
presupune că originalul ar fi fost dat de Ştefan cel Mare unui sol, care îl duce la Nüremberg unui
medic. Acela îl include în cosmografia pe care o redacta, iar originalul va porni înapoi spre
Moldova, dar nu va mai ajunge niciodată la curtea domnitorului. Din aceeaşi sursă se inspiră
Cronica moldo-rusă, care cuprinde în plus o legendă demnă de luare aminte, despre Roman şi
Vlahta, corespondenţii româneşti ai lui Romulus şi Remus. De asemenea, există o Cronică moldo-
polonă, scrisă în timpul domniei lui Alexandru Lăpuşneanu, care a servit unui diplomat polon.

4.1.2. Cronicarii călugări


Continuatorii cronicii lui Ştefan sunt cronicarii-călugări: Macarie (care scrie din porunca lui
Petru Rareş), Eftimie (din porunca lui Alexandru Lăpuşneanu) şi Azarie (din porunca lui Petru
Şchiopul). Cronicile lor înfăţişează 70 de ani din istoria Moldovei, între faptele relatate existând o
oarecare continuitate. Pentru redactare, cei trei au folosit, în principal, un cronograf al istoricului
bizantin Constantin Manases.
Interesant este că ei nu scriu din vanitatea de a fi scriitori, ci „… pentru a nu fi acoperite în
mormântul uitării lucrurile ce s-au întâmplat în trecut şi au ajuns până la noi.” Ceea ce semnifică
deja existenţa unei conştiinţe a importanţei scrisului. Însă din lipsă de izvoare şi din teama de a nu
deveni trufaşi, ei scriu pe scurt, rezumându-se la a consemna evenimentele cele mai importante. Şi,
lucru de înţeles, nu de puţine ori se dovedesc lipsiţi de obiectivitate. Totuşi, stilul lor, copiat după
cel bizantin, îi face mai atractivi decât cronicarii anonimi. Deşi consideră abuzivă folosirea
comparaţiilor, G. Călinescu crede că se poate alcătui un dicţionar de imagini din ele. Deşi uşor
exagerată, afirmaţia se poate susţine cu câteva exemple care dovedesc virtuţile artistice din scrisul
6
Traducere de Dan Horia Mazilu, apud Poezie veche românească, pp. 9-13.

5
lor: „Iliaş Rareş se purta ca un câine turbat”, „Ian Zapolia este corbul cel mai rău”, „sultanul s-a
sculat urlând ca leul”, „Petru Rareş a scăpat de potopul ce le înghite pe toate ca un nou Noe” etc..

4.2. Istoriografia în Muntenia

4.2.1. Mitul lui Dracula. Legende româneşti, slavoneşti şi germane despre Vlad Ţepeş
Nu se cunosc cu exactitate împrejurările în care s-au născut cronicile muntene, fiindcă acestea
s-au păstrat doar în compilaţii târzii sau în traducere latină. Un prim moment în constituirea
istoriografiei în Muntenia îl constituie Povestirile despre Vlad Ţepeş, care cuprind şapte legende
româneşti, culese de Petre Ispirescu, treizeci şi cinci de legende germane, datate 1480-1490, şi
nouăsprezece legende slavone din 1462. Din cele trei serii, se remarcă acelea nemţeşti, animate de
un sentiment evident ostil şi caracterizate prin exagerări de domeniul neverosimilului. Legendele
germane au un caracter tendenţios şi încearcă discreditarea domnitorului. Ele au fost puse în
circulaţie de adversarii politici, care, înspăimântaţi de ascensiunea fulgerătoare a domnului
muntean, încearcă să-l prezinte Occidentului ca pe un tiran însetat de sânge. La exagerarea cruzimii
lui Ţepeş a contribuit şi Matei Corvin, care, în corespondenţa cu cancelariile occidentale, i-a făcut
un portret în care dominant era sadismul.
Imaginea înspăimântătoare a lui Vlad îi va servi, peste câteva secole, în 1898, scriitorului
irlandez Bram Stoker ca sursă de inspiraţie pentru a-l crea pe faimosul Dracula, care, de fapt, are
însă puţine trăsături comune cu ale domnitorului muntean. Este momentul consacrării unuia dintre
puţinele mituri româneşti care au penetrat dincolo de graniţele ţării. Ridicat prin intermediul
literaturii la statut de mit, Dracula este probabil cel mai cunoscut personaj românesc în conştiinţa
universalităţii, iar Transilvania a devenit un tărâm al misterului. Paradoxal, intenţiile maloneste ale
celor care au lansat acest mit au sfârşit prin a impune un brand românesc.
Cât despre legendele româneşti şi slavoneşti, ele acreditează ideea unui Vlad Ţepeş însetat de
dreptate, crud, dar nu diferit de contemporani. Principala trăsătură a acestor versiuni o reprezintă
obiectivitatea. Lipsite de virtuţi artistice, dar având un oarecare fir narativ, legendele despre Vlad
Ţepeş pot fi socotite un început de letopiseţ în Ţara Românească. Lor le-a urmat Viaţa patriarhului
Nifon, redactată de Gavriil Protul, şi, apoi, în timpul domniei lui Neagoe Basarab, o lucrare
monumentală pentru acea vreme, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. În
secolele următoare, asemenea lucrări, cu caracter predominant istoric, se vor înmulţi.

4.2.2. Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie


Neagoe Basarab s-a născut în 1481 sau 1482 ca fiu al lui Pârvu Craiovescu. A urcat pe tron în
1512 şi trebuie să fi domnit până în 1521. S-a spus despre el că a fost „cel mai învăţat domn de până
la Dimitrie Cantemir”, adevăr acceptabil ţinând cont lipsa de interes a majorităţii domnitorilor faţă
de cultură. De numele lui se leagă şi construirea mănăstirii de la Curtea de Argeş şi a mitropoliei
din Târgovişte, lucrări arhitecturale de referinţă pentru spiritualitatea românească.
Învăţăturile… aparţin literaturii parenetice, termen grecesc al cărui înţeles este „a sfătui”.
Aşadar, rolul lor este cu precădere moralizator. Din acest punct de vedere ele se apropie de
Ceasornicul domnilor, lucrare din literatura spaniolă a vremii, pe care o va traduce Nicolae Costin,
printr-un intermediar latin. Cartea are unsprezece capitole, care conţin învăţături de ordin religios şi
sfaturi politice. Ea este un tratat menit să îndrume către viaţa creştinească şi să-l pregătească pentru
domnie pe tânărul Teodosie.
În prima parte, Neagoe îşi sfătuieşte fiul să păzească întotdeauna poruncile lui Dumnezeu şi
dezvoltă această temă pe baza unui bogat material biblic şi a altor pagini cu caracter religios, cum ar
fi viaţa sfântului Constantin şi a Elenei sau aflarea Sfintei Cruci. Cea de-a doua parte, consacrată
politicii, începe prin două capitole referitoare la cinstirea icoanelor şi la dragostea faţă de
Dumnezeu. Vin apoi sfaturi practice privitoare la felul cum trebuie condusă ţara. Viitorul domn este
învăţat cum să-şi cinstească boierii şi slugile, cum să primească solii, cum să împartă dreptatea la
judecăţi sau cum să procedeze pe câmpul de luptă:

6
„Nu fiţi ca pasărea aceea care se numeşte cuc, care-şi dă ouăle ei altor păsări care scot puii
ei, ci fiţi ca şoimul şi păziţi cuibul vostru.
Pentru că, dacă ei sunt mulţi, Dumnezeu i-a înmulţit, iar pentru nesmerenia lor, Dumnezeu îi
va smeri şi va da pe duşmanii noştri sub picioarele noastre.
Pentru că, cel ce este domn adevărat, nu i se cuvine să aibă rude, ci numai slugi drepte.
Să nu iubiţi vremile de răzmiriţă şi să nu săriţi la fapte de trufie.
Să-ţi strângi mintea cea bărbătească în cap, să nu ţi se clătească mintea ca trestia când o
bate vântul.
Că mintea este steagul trupului, şi pân’stă steagul la război tot este războiul acela nebiruit şi
nepierdut, iar dacă cade steagul, războiul este biruit şi nu ştie unul pre altul cum piere.”
Formulările sunt preponderent aforistice, îmbinând sfaturile practice cu înţelepciunea
populară şi morala creştină. În fapt, esenţa acestor învăţături se rezumă la ideea monarhiei absolute,
pe care Neagoe caută să i-o insufle fiului său. Unul dintre cele mai interesante capitole este acela
referitor la primirea solilor. El ne permite să pătrundem în lumea secolului al XVI-lea, să înţelegem
ce însemna viaţa la curtea unui domn muntean, care erau obiceiurile vremii şi cum gândeau
oamenii. Tânărului i se recomandă ca solii veniţi de la domni creştini să fie primiţi cu cinste. Să se
trimită înaintea lor boieri cu mâncare şi băutură destulă până vor ajunge la scaunul domnesc. Aici să
fie puşi în gazdă şi după ce se vor fi odihnit două-trei zile să fie aduşi înaintea domnitorului. Curtea
să fie pregătită ca de sărbătoare pentru a-i întâmpina. Chiar dacă veştile aduse nu sunt bune, se
cuvine ca domnul să asculte cu luare-aminte şi să nu răspundă nimic. După plecarea solilor, să-şi
adune boierii, să asculte sfaturile acestora, apoi să se retragă în iatac şi să se roage lui Dumnezeu
pentru a-l lumina şi pentru a şti ce să facă.
Una dintre problemele cele mai importante pe care le-a ridicat textul a constituit-o (şi o
constituie încă) problema paternităţii Învăţăturilor…, care a divizat lumea literară românească, dând
naştere unor dispute interminabile. Nicolae Iorga, Nicolae Cartojan sau Dan Zamfirescu atribuie
învăţăturile chiar domnitorului muntean. O altă opinie formulează însă P. P. Panaitescu şi N. A.
Ursu, cercetători literari care consideră că ele au fost scrise de un călugăr care ar fi trăit în a doua
jumătate a secolului al XVI-lea sau în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Contestatarii resping
posibilitatea ca însuşi Neagoe să fi scris lucrarea argumentând cu unele inadvertenţe din text.
Domnitorul nu o menţionează pe soţia sa, Despina, dar îi aminteşte pe Ioan şi Petru, fiii săi morţi,
ceea ce ar demonstra că altcineva ar fi scris Învăţăturile…. P. P. Panaitescu îl consideră pe autor un
mistic convins şi nu un domnitor, considerând că învăţăturile politice sunt incomplete. Într-un
articol din revista ieşeană „Cronica” (septembrie 1955) N. A. Ursu susţine că Învăţăturile… nu îi
aparţin lui Neagoe, ci descendenţilor săi, care au încercat să-i ducă mai departe cultul, fiindcă
Teodosie domneşte doar un an, iar apoi linia bărbătească a familiei se stinge.
În ceea ce priveşte textul propriu-zis, s-au păstrat trei versiuni: una slavonă, una română şi una
grecească. Limba română în care sunt traduse Învăţăturile… este din secolul al XVII-lea, nu din
secolul al XVI-lea. Ca structură ele sunt un mozaic, o treime reprezentând-o citate din Biblie şi din
scrierile patristice. Neagoe îi vorbeşte fiului său despre efemeritatea vieţii, sfătuindu-l să distingă
între viaţa veşnică şi cea pământească. Pe de altă parte sunt expuse şi idei referitoare la monarhie, la
organizarea statală sau probleme de morală. Cunoscută publicului larg abia în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, lucrarea a stârnit entuziasm, autorul ei fiind comparat, în mod exagerat, cu
Erasmus de Rotterdam, Martin Luther, Michel de Montaigne sau Nicollo Machiavelli. În ciuda
entuziasmului unor istorici literari, ea nu reprezintă un text literar propriu-zis şi, cu atât mai puţin,
original. Mai mult, lucrarea a influenţat în mică măsură dezvoltarea literaturii române fiind
publicată şi cunoscută publicului abia în secolul al XX-lea.

C2. Cultura română veche în limba română

7
1. Începuturile scrisului în limba română

Dezvoltarea literaturilor naţionale originale a impus înlocuirea latinei sau a slavonei, care nu
se mai vorbeau nicăieri, cu limbile vii ale popoarelor. Prilejul a fost oferit (şi) de reforma religioasă
iniţiată de Luther, Calvin şi Huss, care, luptând împotriva catolicismului, au declarat dreptul
fiecărui neam de a avea cărţi în limba lui. Românii au primit şi ei, chiar dacă mai târziu faţă de
restul Europei, ideile reformatoare ale Occidentului şi, începând cu veacul al XVI-lea, apar primele
cărţi româneşti.
Chestiunea originilor scrisului în limba română ridică numeroase probleme. Aproape tot ce s-
a scris de la întemeierea principatelor româneşti şi până în secolul al XVII-lea a fost scris în limba
slavonă. Deşi există mărturii despre prezenţa unor texte româneşti în secolul al XV-lea sau chiar
mai înainte, doar două dintre ele prezintă încredere pentru cercetători. Una dintre ele o constituie o
însemnare dintr-un registru de socoteli al oraşului Sibiu, în care se consemnează, în 1495, că s-a
plătit un florin unui preot pentru redactarea unei scrisori în româneşte. Putem, aşadar, presupune că
româna era folosită în scris încă înainte de 1500, mai ales în documente cu caracter administrativ ori
juridic.
Cel mai vechi text românesc păstrat rămâne scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, din anul
1521, prin care boierul îl anunţa pe judele Braşovului, Hanăş Begner, că turcii se pregătesc să atace
Transilvania. Alegerea limbii române pentru redactare pare să fi fost determinată de nevoia de
confidenţialitate. Cu excepţia formulelor de adresare slavoneşti („Mudromu i plemenitomu i
cistitomu i bogom darovannomu jupan Hanăş Begner ot Braşov, mnog o zdravie ot Neacşu ot
Dlăgopole”), scrisoarea este într-o română clară, cursivă şi bine alcătuită, ceea ce dovedeşte că şi
anterior se scrisese în româneşte. Desfăcându-se aceste coji şi îndepărtând alte câteva rămăşiţe
slavoneşti cum ar fi conjuncţia „ipac” (iarăşi) sau prepoziţia „za” (despre), miezul este curat
românesc, putând fi cu uşurinţă înţeles şi astăzi:
„I pak dau ştire domnietale za lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul au eşit den
Sofiia, şi aimintrea nu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre. I pak să ştii domniiata că au venit un om
de la Nicopoe de mie me-au spus că au văzut cu ochii loi că au trecut ceale corăbii ce ştii şi
domniiata pre Dunăre în sus. I pak să ştii că bagă den toate oraşele câte 50 de omin să fie în ajutor
în corăbii. I pak să ştii cumu se-au prinsŭ neşte meşteri den Ţarigrad cum vorŭ trece acele corăbii
la locul cela strimtul ce şti şi domnia-ta. Ipac spun domniei-tale de lucrul lu Mahamet beg, cum
amŭ auzit de boiari ce sântŭ megiiaşi şi de genere-miu Negre: cumu iau dat împăratul slobozie lu
Mahamet beg, pre io ubi i va fi voia pren Ţeara Rumănească, iar elŭ să treacă. Ipac să ştii domniia
ta că are frică mare şi Băsărabă de acel lotru de Mahamet beg, mai vârtos de domniele voastre…
şi aceste cuvinte să ţii domniia-ta la tine, să nu ştie umini mulţi.”
De aici înainte, scrisorile româneşti se răspândesc în toate ţinuturile, iar în timpul domniei lui
Mihai Viteazul, limba română pătrunde şi în cancelariile domneşti. Cu toate acestea, făurirea unei
limbi literare nu s-a săvârşit imediat, fiind un proces de lungă durată, care nu se reduce la simpla
fixare în scris a limbii vorbite.

2. Primele traduceri religioase în limba română

Se presupune că trecerea de la slavonă la română s-a făcut din nevoi interne sau externe. În
primul caz se argumentează că preoţii şi călugării aveau nevoie de cărţi religioase în limba română
întrucât adeseori învăţau pe de rost liturghia slavonă fără a o înţelege. Apariţia acestor cărţi poate fi
pusă şi sub influenţa mişcărilor de reformare a catolicismului. În orice caz, cert este că s-a dat o
luptă între formele vechi şi cele noi, iar triumful limbii române se datorează şi răspândirii, mai ales
în Transilvania, a cărţilor religioase.
Primele traduceri religioase în limba română (Codicele voroneţean, Psaltirea voroneţeană,
Psaltirea scheiană şi Psaltirea Hurmuzachi) sunt foarte greu de datat fiindcă originalele nu s-au
păstrat, iar copiile fragmentare nu conţin indicaţii referitoare la numele traducătorului sau al

8
copistului şi nici la anul redactării. Se pare că primele scrieri româneşti au fost traduse în
Maramureş, caracterizându-se prin fenomenul lingvistic numit rotacism, adică transformarea lui „l”
intervocalic în „r”. Codicele voroneţean, în forma în care s-a păstrat până astăzi, conţine doar
sfârşitul Noului Testament, adică Faptele apostolilor şi câteva epistole ale lui Iacob şi Petru.
Psaltirea scheiană cuprinde psalmii lui David şi a fost publicată pentru întâia oară de I. Bianu în
1889. Psaltirea voroneţeană se distinge prin faptul că include atât traducerea în română, dar şi
textul slavonesc pe care s-a lucrat. Psaltirea Hurmuzachi nu este copia unui manuscris anterior, ci o
traducere distinctă.

3. Introducerea tiparului în Ţările Române

Textele Sfintelor Scripturi, traduse în veacul al XV-lea, în Maramureş, s-au răspândit prin
copii, din mână în mână, ajungând şi în Ardeal, unde au fost tipărite. La noi, tiparul se introduce la
scurt timp după inventarea lui de către Guttemberg (1445). Astfel, în 1508, prin grija meşterului
Macarie, se tipăreşte o primă carte, Liturghierul, urmată la scurt timp de altele, tot în limba slavonă.
Întâia carte tipărită în limba română este Catehismul luteran, despre care se ştie autorul şi preţul,
dar din care nu s-a păstrat nici un exemplar. Un document din 1544 atestă că autorul lui era Filip
Moldoveanul.

3.1. Petru Movilă


În dezvoltarea tiparului în Ţările Române se remarcă şi activitatea lui Petru Movilă (1596-
1646). Retras în lumea monahală din îndemnul mitropolitului Kievului, el devine stareţul unei
mănăstiri care avea şi o tipografie. Aici înfiinţează o şcoală duhovnicească, un fel de academie
teologică. Movilă introduce studiul latinei, retoricii, stilisticii şi al filosofiei. Activitatea sa este cu
atât mai importantă cu cât se desfăşoară într-un moment de ascensiune a calvinismului. Răspunzând
polemic activităţii misionarilor calvini, el tipăreşte Mărturisirea credinţei ortodoxe, unde face apel
la unitatea tuturor ţărilor ortodoxe.

3.2. Coresi
O remarcabilă activitate tipografică a susţinut diaconul Coresi, care, în 1558 sau 1559, se
stabileşte la Braşov şi, ajutat de juzii oraşului, înfiinţează un atelier unde va scoate câteva cărţi
religioase. Sub îngrijirea lui vor apărea unsprezece în limba slavonă şi nouă în limba română, dintre
care menţionăm un evangheliar, un apostol şi un catehism. Acesta din urmă este probabil o reeditare
a catehismului de la Sibiu, îngrijit de Filip Moldoveanul.
Traducerea cărţilor bisericeşti a determinat şi folosirea limbii române în biserică, lucru extrem
de necesar, atât preoţilor, cât mai ales credincioşilor, care nu înţelegeau mai nimic dintr-o liturghie
slavonească învechită. Cu toate acestea, oricât de importantă a fost munca sa, Coresi nu poate fi
socotit un scriitor în adevăratul sens al cuvântului, el nefiind creator de ficţiune. Când traduci carte
religioasă, intervenţiile personale şi interpretarea textului sunt interzise, efortul concentrându-se
asupra găsirii sensului de bază al cuvintelor. Traducerile lui au fost folosite ulterior în realizarea
primei traduceri integrale a Bibliei în limba română, Biblia de la Bucureşti (1688). Pe lângă
utilitatea lor imediată, tipăriturile lui Coresi au şi meritul de a fi „pus primele pietre solide la
temeliile limbii literare de azi.” (N. Cartojan)

3.3. Etape în traducerea Bibliei

3.3.1. Palia de la Orăştie


După primele tipărituri religioase, un moment important în anevoiosul proces de traducere a
Bibliei îl constituie Palia de la Orăştie (1582), lucrare ce conţine „Geneza” şi „Exodul”. Ea a fost
tradusă de cinci cărturari români din greacă, sârbă şi ebraică pentru ca românii să aibă şi ei acces la

9
textul sacru: „… numai noi românii nu le avem pre limba noastră. Cu mare muncă scoasăm din
limba jidovească şi grecească şi sârbească pre limbă românească.” Cu Palia de la Orăştie se
încheie seria tipăriturilor în Ardeal. Ea se va relua după aproximativ cincizeci de ani în Muntenia lui
Matei Basarab şi în Moldova lui Vasile Lupu. Între timp avusese loc prima unire a românilor sub
conducerea lui Mihai Viteazul.

3.3.2. Cazania… lui Varlaam (1643)


Mitropolitul Varlaam este unul dintre puţinii învăţaţi ai vremii sale şi ilustrează în chip fericit
ideea de cărturar medieval. Trimis cu o misiune la Kiev, îl cunoaşte pe mitropolitul Petru Movilă şi
are o ascensiune monahală rapidă, ajungând el însuşi mitropolit, în 1632, fără a fi fost în prealabil
episcop.
Cazania sau Carte românească de învăţătură dumenecele preste an şi la praznice împărăteşti
reprezintă monumentul cultural al epocii, de o însemnătate excepţională pentru dezvoltarea limbii
literare. Ea conţine şaptezeci şi patru de predici, traduse din slavonă, adevărate sinteze de morală,
oratorie şi explicare a Evangheliei. Ca specie, cazania datează din perioada bizantină şi se ocupă de
tâlcuirea Evangheliilor, pentru a le face accesibile credincioşilor.
O cazanie este compusă din Evanghelia zilei şi din explicaţia ei. În maniera epocii, sunt
folosite comparaţii ample, menite a convinge ascultătorul. Fără a fi o lucrare originală, Cazania…
lui Varlaam este scrisă de un autor conştient de posibilităţile de expresie ale limbii române. Ca stil,
ea se remarcă prin folosirea unei sintaxe clare, prin fluenţa comunicării, prin atmosfera de povestire
şi prin portretele care amintesc de iconografie. Pe lângă calităţile de povestitor, mitropolitul se
dovedeşte şi un polemist redutabil, textul căpătând pe alocuri accente pamfletare.

3.3.3. Noul Testament de la Bălgrad (1648)


În acelaşi timp cu Varlaam, mitropolitul Simion Ştefan aducea, în Transilvania, o nouă
contribuţie remarcabilă la dezvoltarea limbii literare, prin cea dintâi traducere integrală a Noului
Testament. Opera unui colectiv de autori, Noul Testament de la Bălgrad (1648) reprezintă o treaptă
importantă în procesul de traducere integrală a Bibliei. Traducerea s-a făcut din ebraică, greacă şi
slavonă. Pentru a reda cât mai fidel sensul cuvântului divin, s-a hotărât alegerea acelor cuvinte care
circulă mai des în limbă, idee cu totul nouă pentru vremea aceea întrucât intuia o chestiune esenţială
de lingvistică, aceea că forţa expresivă a cuvintelor se stabileşte în funcţie de circulaţia lor. De
asemenea, în realizarea traducerii s-a încercat evitarea regionalismelor întrucât mitropolitul credea
că ele riscă să nu fie înţelese: „…cuvintele acele sunt bune, carele le înţeleg toţi…”

3.3.4. Psaltirea lui Dosoftei (1673)


Există în biografia lui Dosoftei numeroase semne de întrebare. Se pare că s-a născut în 1624,
iar originea lui este incertă. Unii au susţinut că ar fi ucrainean, grec, macedo-român sau, mai
probabil, ardelean. Numele său adevărat era Dumitru Barila şi a renunţat la el odată cu intrarea în
rândul călugărilor. Aparţinea clasei de mijloc şi se crede că şi-a făcut instrucţia la o şcoală din
Lvov. Ştia greaca, latina, polona şi româna, iar înzestrarea cărturărească l-a ajutat să devină, rapid,
episcop şi ulterior, mitropolit. Calităţile sale au fost sintetizate de către contemporanul său Neculce,
care îi creionează un portret în care predomină ştiinţa de carte şi evlavia: „Acestu Dosofteiu,
mitropolit nu era om prostu de felul lui. Şi era neam de mazîl; prè învăţat, multe limbi ştiè; elineşte,
lătineşte, sloveneşte şi altă adâncă carte şi-nvăţătură, deplin călugăr şi cucernic, şi blând ca un
miel. În ţara noastră pe-ceastă vreme nu este om ca acela.”7 Cu toate acestea, unii l-au contestat
pentru că, după venirea lui Sobieski în ţară, a trecut în Polonia, ducând cu sine tezaurul Moldovei şi
moaştele sfântului Ioan cel Nou de la Suceava.
În plan cultural, Dosoftei continuă eforturile de a introduce limba română în biserică, arătând
că „…în biserică mai voia mi-i cinci cuvinte cu minte să grăiesc ca şi pre alţii să învăţ, decât
dzeace mii de cuvinte într-altă limbă”. Psaltirea în versuri… s-a tipărit la Uniev, în Polonia, în
1673. Ca specie religioasă psalmii datează din vremea biblicului rege David (1015-970 î.Ch.) şi se
7
Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, Editura „Minerva”, 1980, p. 89.

10
folosesc în desfăşurarea liturghiei. Psalmii au o structură tripartită: o introducere, un cuprins şi o
încheiere, care constă de cele mai multe ori într-un legământ pe care credinciosul îl încheie cu
divinitatea. Meritul acestei traduceri rămâne în primul rând unul lingvistic: acela de a fi contribuit la
inventarea unui limbaj poetic inexistent la acea vreme. Ceea ce sporeşte, implicit, valoarea acestei
cărţi.

3.3.5. Biblia de la Bucureşti (1688)


Apariţia în 1688 a primei ediţii româneşti integrale a Bibliei – cunoscută sub titlul Biblia de la
Bucureşti – este considerată momentul biruinţei depline a limbii române în biserica ortodoxă de la
noi. Numită şi „Biblia lui Şerban”, ea se bucură şi astăzi de aprecierea specialiştilor. Calitatea ei
fundamentală rămâne accesibilitatea, textul putând fi citit fără glosar şi astăzi, la mai bine de trei
sute de ani de la apariţie.
Elementul principal îl constituie lexicul, la nivelul căruia se constată renunţarea la
slavonisme, folosirea de neologisme şi formarea de cuvinte compuse. Prin claritatea textului,
acurateţea frazei, consecvenţa folosirii termenilor fără a li se schimba sensul, Biblia de la Bucureşti
consacră limba română ca limbă literară. După 1688, ea a fost tradusă în repetate rânduri, din
necesitatea adaptării la realităţile momentului de cărturari precum Samuil Micu, Gala Galaction,
Nicodim Munteanu sau Valeriu Anania.

3.4. Primele forme de manifestare a literaturii didactice. Predicile lui Antim Ivireanul

În secolul al XVII-lea, un alt cleric, Antim Ivireanu, venit din părţile Georgiei la curtea lui
Constantin Brâncoveanu, se va integra şi mai adânc în sfera literaturii propriu-zise, impunându-se
prin arta oratorică pe care o foloseşte în predicile sale. Din câte se ştie până acum, Antim este
primul care, rupând cu tradiţia, se urcă în amvonul mitropoliei, ca să grăiască poporului. Până
atunci, locul predicii îl ţineau cazaniile, alcătuite cu sute de ani în urmă şi, deci, învechite.
Mitropolitul înţelege că trebuie să vorbească oamenilor într-un mod direct, pe înţelesul lor, şi începe
o suită de predici originale, în care îşi valorifică din plin darul de orator. Dincolo de impactul
deosebit pe care trebuie să-l fi avut deopotrivă asupra oamenilor simpli, dar şi asupra boierilor,
valoarea didahiilor sale stă în claritatea planului, în precizia ideii şi a formei şi în vioiciunea stilului.
Din memoriile lui Del Chiaro, contemporanul lui Antim, aflăm despre unul dintre năravurile
românilor:
„…dacă vreun cal se abătea din grup, băiatul în striga rechemându-l cu înjurături triviale,
iar dacă nu izbutea, începea să plângă, continuând totuşi pomelnicul de înjurături obscene, fără să
cunoască înţelesul lor. În popor, părinţii înşişi deprind copiii cu înjurături şi se delectează când
aceştia descurcă primele silabe din expresii triviale, măgulindu-se chiar când combină noi
înjurături. În timpul celor şapte ani de şedere în Valahia, n-am avut ocazia să aud ca cineva să fi
fost pedepsit pentru înjurături, fie de către instanţele judiciare sau de cele bisericeşti.”
Antim avea să sancţioneze asemenea abateri de la calea credinţei şi le va înfiera fără de
cruţare, în discursuri vii, tăioase. Atenţia mitropolitului se îndreaptă împotriva obiceiurilor rele, care
duceau pe oameni la decădere şi care ne discreditau în ochii străinilor. Cu adâncă indignare, el se
ridică împotriva celor care se fac vinovaţi de asemenea păcate:
„Ce neam înjură ca noi de lege, de cruce, de cumenicătură, de morţi, de pomene, de
lumânare, de suflet, de colivă, de prescuri, de ispovedanie, de botez, de cununie şi de toate tainele
sfintei biserici? Şi ne ocărâm şi ne batjocorim înşine legea; cine dintre păgâni face aceasta?”
Predicile sale devin, astfel, şi o sursă memorialistică, permiţându-ne să pătrundem în lumea
începutului de secolul al XVIII-lea. Aflăm din ele despre obiceiul boierilor de a avea câte doi
duhovnici, unul la ţară şi unul la oraş, şi de a-şi împărţi mărturisirea în funcţie de gravitatea
păcatelor. Se simte în didahii şi pierderea autorităţii bisericii, trădată de atitudinea celor veniţi la
biserică nu pentru a asculta slujba, ci „pentru a vorbi şi a râde şi a face cu ochiul unul altuia mai
rău decât pe la cârciume”. Nici pe frumoasele jupânese din vremea lui Brâncoveanu, îmbrăcate

11
după moda grecească şi iubitoare de lux, nu le cruţă. Într-o predică, unde o ia de model pe Sara,
soţia lui Avraam, care îşi primea oaspeţii frământând pâine, el biciuieşte cochetăria
contemporanelor sale: „Oare să fie acum vreuna aşa? Ba, căci ia scoate mâna Saraei! O văd plină
de cocă. Scoate şi mâna unei muieri de acum! O văd plină de inele şi de scule. Caut şi văd faţa
Sarei, plină de pielm. Văd şi faţa unei muieri de acum, plină de fleacuri drăceşti.” Evident,
asemenea aspre dojane nu puteau fi pe placul celor vizaţi şi s-au găsit unii care să se bucure de
sfârşitul său crud, asemănător cu acela al lui Constantin Brâncoveanu.
În evoluţia literaturii vechi, Antim Ivireanul are meritul de a fi stimulat introducerea limbii
române în bisericile din Muntenia şi de a fi fost iniţiatorul predicii, specie pe care o adaptează
necesităţilor vremii şi căreia îi dă înălţime morală.

C3. Umanismul românesc. Dimitrie Cantemir, personalitate enciclopedică

1. Umanismul românesc

1.1. Umanismul european


Între secolele al XIV-lea şi al XVI-lea, în Europa se dezvoltă o amplă mişcare culturală,
cunoscută sub numele de Renaştere. Redescoperind valorile antichităţii greco-latine, ea a promovat
o concepţie socială şi filosofică umanistă, punând în centrul preocupărilor omul şi ideea încrederii
în posibilităţile sale de perfecţionare. În strânsă relaţie cu ideile renascentiste se naşte umanismul,
care a ajutat decisiv la dezvoltarea culturală, contribuind la ieşirea din întunecatul Ev Mediu,
perioadă marcată de controlul autoritar al bisericii, exercitat în toate domeniile vieţii.
Stimulat de câteva evenimente majore precum inventarea tiparului, căderea
Constantinopolului, descoperirea Americii etc., umanismul avea să opună Evului Mediu o concepţie
revoluţionară, definită prin convingerea că fiinţa umană este liberă şi raţională, că poate alege între
bine şi rău, fiind perfectibilă. De aici rezultă contestarea abuzurilor bisericeşti şi a dogmatismului
religios, care au precedat protestantismul. De asemenea, învăţământul se orientează către studierea
limbilor clasice (greacă, latină, ebraică), a filosofiei, retoricii şi moralei. Pe de altă parte, creaţii ale
Antichităţii greco-latine devin surse de inspiraţie pentru scriitorii umanişti.
Dintre reprezentanţii umanismului european amintim gânditori precum Niccollo Machiavelli,
Michel de Montaigne, Francis Bacon, Thomas Morus, Erasmus de Rotterdam, cât şi scriitori ca
Francesco Petrarca, Giovanni Boccaccio, François Rabelais, Geoffrey Chaucer, Cervantes etc.

1.2. Există un umanism românesc?


Susţinută energic în anii ’70 şi ’80, teza existenţei unui umanism românesc (şi chiar a unui
Baroc) a prins repede întrucât răspundea atât comandamentelor politice, cât şi unei dorinţe
nemărturisite de legitimare a europenismului culturii noastre. Ea a intrat în conştiinţa publică şi în
manualele şcolare, impunându-se ca incontestabilă prin contribuţiile unor istorici şi cercetători
literari animaţi de idealuri protocroniste precum George Ivaşcu, Edgar Papu şi Dan Horia Mazilu.
De cealaltă parte se situează voci precum Nicolae Manolescu sau Eugen Negrici, care resping
tranşant o asemenea ipoteză, pe care o plasează în zona ficţiunii şi a autoiluzionării.

12
Fără îndoială că nu se poate vorbi despre un umanism românesc autentic, de calibrul celui
european, cu idei teoretice care pot alcătui o ideologie şi cu reprezentanţi de seamă, care au lăsat
opere literare de valoare incontestabilă. Ca şi în alte cazuri, Ţările Române au fost mai degrabă
contaminate de unele dintre ideile umanismului european. Astfel încât e de preferat să vorbim
despre ecouri ale umanismului şi nici într-un caz despre un umanism românesc de sine stătător.
Ceea ce nu diminuează meritele cărturarilor noştri din acea epocă, ci pur şi simplu le
redimensionează, situându-le în lumina adevărului.

1.3. Ecouri ale umanismului în cultura română

Odată aceste precizări făcute, se pot creiona câteva dintre urmele umanismului european în
cultura română. Astfel, pe la mijlocul secolului al XVI-lea, există o atitudine umanistă, manifestată
sub forma luptei ideologice împotriva clericalismului şi a feudalismului. În acest sens, despre
Învăţăturile lui Neagoe Basarab… s-a spus că ne plasează într-un „umanism sud-est european suis-
generis, neemancipat de sub tutela bisericii, ceea ce poate să pară un paradox.” (Elvira Sorohan).
Dacă „Schola latina”, înfiinţată în 1562 la Cotnari, de către Despot-Vodă, nu rezistă multă vreme,
activitatea lui Nicolaus Olahus, istoric şi poet în limba latină, a avut ecou şi în Occident. Cărturar de
renume european, el intră în contact cu umanişti precum Erasmus de Roterdam. Lui Nicolaus
Olahus îi revine, de asemenea, meritul de a fi pus în circulaţie ideea romanităţii şi a unităţii de neam
a tuturor românilor. În Muntenia, se remarcă activitatea lui Petru Cercel, domnitor care s-a
înconjurat de cărturari francezi şi italieni şi care avea ambiţii culturale corespunzătoare idealurilor
umanismului.
Forme ale umanismului românesc se pot identifica şi în activitatea unor cărturari ca Udrişte
Năsturel, Varlaam, Simion Ştefan, Dosoftei, Nicolae Milescu, Grigore Ureche, Miron Costin,
Constantin Cantacuzino sau Ion Neculce şi, mai ales, prin personalitatea enciclopedică a lui
Dimitrie Cantemir. Trăsăturile fundamentale care amintesc de umanismul european sunt conştiinţa
originii romane a poporului român, latinitatea limbii române şi elogiul luptei împotriva expansiunii
otomane. Tot ca o manifestare a idealurilor umaniste poate fi văzută şi activitatea cronicarilor, care
au pus bazele unui proces de constituire a istoriografiei româneşti, care va culmina cu apariţia
primilor istorici în accepţiunea modernă a termenului: Mihail Kogălniceanu şi Nicolae Bălcescu. La
fel de importantă este şi valoarea documentară a cronicilor, unde găsim bogate informaţii referitoare
la istoria noastră medievală.

2. Dimitrie Cantemir, personalitate enciclopedică

Dimitrie este fiul lui Constantin Cantemir, analfabet ajuns pe tronul Moldovei prin curajul în
luptă. La cincisprezece ani, Dimitrie este trimis ostatic la Constantinopol, unde îşi însuşeşte cultura
otomană şi învaţă turca, greaca, persana, araba, franceza, rusa, latina şi elina. Revine în ţară în 1691,
iar în 1710 este instalat domn, pentru puţin timp însă, întrucât încheie o alianţă cu Rusia lui Petru
cel Mare şi pierde lupta de la Stănileşti, fiind silit să fugă din ţară. Deşi măcinat de nostalgia puterii,
el nu va reuşi să se mai întoarcă vreodată pe tronul Moldovei şi va muri în exil, în 1723.
Divanul sau Gâlceava Înţeleptului cu Lumea sau Giudeţul Sufletului cu Trupul (1698) este un
eseu pe o temă consacrată. Cartea are o structură tripartită: un dialog al Înţeleptului cu Lumea,
despre vinovăţiile Lumii şi o ultima, tradusă din teologul italian Andrei Wissovatius. La începutul
dialogului, Lumea se dovedeşte ostilă, vulgară, grosolană, dar cade în capcana Înţeleptului, crezând
că l-a ademenit. Acesta îşi începe pledoaria politicos, urmându-şi ideile în mod consecvent şi
sfârşeşte prin a-şi demonstra superioritatea. Formula narativă a cărţii aminteşte de aceea a unui
interviu actual. Se întâlnesc în Divanul… temele epocii precum fortuna labillis sau vanitas
vanitatum et omnia vanitas. Originalitatea lucrării (atâta câtă este ea) constă în felul în care
Cantemir a încercat să transpună învăţătura logicii în limba noastră. Divanul… are şi meritul de a fi
fost prima carte românească difuzată prin intermediul tiparului în toată Europa.

13
Istoria ieroglifică (1705) a fost considerată o povestire de moravuri expusă alegoric, un
roman satiric, o lucrare filosofică, literară şi social-politică sau chiar un tratat istoric cu cheie.
Situaţia politică este doar un pretext pentru a se ajunge la alegorie. Cartea are o scară şi o cheie care
să-l ajute pe cititor. Există în text două împărăţii, una a aerului şi una a uscatului, numite şi
împărăţia vulturului (Muntenia), respectiv împărăţia leului (Moldova). Întâmplările narate se petrec
în 1703, însă cartea începe din mijlocul acţiunii, dovedindu-se, din acest punct de vedere, extrem de
modernă.
Pe tronul Moldovei se află Vidra (Constantin Duca), ginerele Corbului (Constantin
Brâncoveanu). Refuzând să i se supună domnului muntean, el este mazilit şi se pune problema
alegerii unui alt domn. Posibilii candidaţi, Inorogul (Dimitrie Cantemir) şi Filul (Antioh Cantemir),
nu sunt pe placul lui Brâncoveanu, care îl propune pe Struţocămilă (Mihai Racoviţă). Alegerea se
desfăşoară sub forma unui „symposion”, la care personajele ţin discursuri în care îşi motivează
opţiunea. Apare Liliacul (Marcu Beizadea), un aventurier care pretinde tronul pentru sine. Intervine
şi Vidra (Constantin Duca) cu pretenţiile ei, acuzându-l pe Liliac, dar este şi ea contrată. Discuţiile
se poartă după normele retoricii şi se ajunge la concluzia că Stroţocămila e cea mai bună pentru
tron. Ea are sprijinul Corbului şi profită de disputele dintre moldoveni.
Pentru a fi sigur de reuşită, Corbul comandă uciderea Inorogului, iar misiunea îi revine
Şoimului de la Constantinopol (Toma Cantacuzino). Numai că între acesta şi Inorog se naşte o
simpatie dată de gândurile filoruse pe care ambii le împărtăşesc. Însă Şoimul este urmărit şi pârât
Corbului pentru trădare. Inorogul află că urmează să fie vânat şi încearcă să scape. Hameleonul
(Scarlat Ruset) îl vinde şi, astfel, Inorogul ajunge în temniţă. Acolo trăieşte o nouă dezamăgire:
fratele său, Filul, refuză să plătească pentru eliberarea lui. În cele din urmă, Inorogul reuşeşte să
scape şi profită de schimbările favorabile din Imperiul Otoman pentru a-şi consolida poziţia faţă de
Corb.
Jelania Inorogului, cu invocarea elementelor naturii, este un fragment liric de mare
sensibilitate, în care vibrează sufletul unui om în necaz. Ea poate oricând sta alături de cele mai
bune poezii din literatura veche, de nu cumva le e superioară prin intensitatea trăirii şi prin
dimensiunile cosmice pe care le dobândeşte disperarea celui care se vede părăsit în necaz:
„Plecatu-s-au cornul Inorogului; împiedicatu-s-au paşii celui iute; închisu-s-au cărările cele
neîmblate; aflatu-s-au locurile cele necălcate; în silţele întinse au cădzut, puterii vrăjmaşului s-au
vândut; surcelele i-au uscat, focul i-au aţitat, temeliile de la pământ în năuri i-au aruncat,
neprieten de cap, Corbul, gonaşi neosteniţi dulăii, iscoadă neadormită Hameleonul, şi toţi în toată
viaţa îl pândesc.
De traiul, de viaţa şi de fiinţa lui ce nedejde au mai rămas? Nici una. Toate puterile i s-au
curmat; toţi prietenii l-au lăsat, în lănţuje nedezlegate l-au legat; toată greutate nepriietenului în
opreala Inorogului au stătut. Iar de acmu, în ceriu să zboare, n-a scăpa; o mie de capete de ar
avea, iarbă n-a mai mânca. Unul, Lupul, ce şi acela depărtat, n-are cum îi folosi, nu-l poate
agiutori. De nu altă, încaile să-l tânguiască, încailea să-l jeluiască, încai să-l olecăiască! Filul,
măcar că într-această parte s-ar afla, însă greuimea a sări nu-l lasă, grosime în sine îl apasă, în
strâmtori primejdioase, în valuri aşe holmuroase să să arunce nu îndrăzneşte şi micşorimea
sufletului dinluntru-l opreşte. De cu sară, Filul ştire au luat, de preţul tăiat s-au înştiinţat, ce ar fi
putut să şi va i s-ar fi cădzut, ce în locul mângâierii, răspunsul curmării să dă: 1000 de ani la
opreală de ar fi , un dram de panzehr n-aş putea găsi. Ce mângâiere i-au mai rămas? Nici una! Ce
sprijineală i-au rămas? Nici una! Ce priieten i să arată? Nici unul!”8
Deşi pare o lucrare de geografie, Descriptio Moldavie (1716) are trei secţiuni: una geografică,
una politică şi una etnografică. Scrisă în latineşte pentru Academia din Berlin, ea a fost tradusă abia
în 1825 şi a intrat destul de târziu în circuitul valorilor culturale româneşti. Cantemir scrie în
numele adevărului, prezentându-şi poporul cu calităţi şi defecte, fără să-i menajeze pe moldoveni.
El laudă mai ales credinţa ortodoxă şi ospitalitatea locuitorilor. Cea mai interesantă parte se
dovedeşte cea politică, unde ni se prezintă organizarea administrativă a ţării şi dregătoriile ei.

8
Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglific㸠Bucureşti, Editura „Minerva”, 1976, p. 268.

14
Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman (1714-1716) i-a adus lui Cantemir reputaţia
de mare orientalist şi l-a făcut cunoscut în toată Europa. La acea dată, nu exista o asemenea carte
care să abordeze istoria Imperiului Otoman. Autorul se remarcă printr-o concepţie originală, potrivit
căreia Poarta a cunoscut o perioadă de creştere între 1300 şi 1672 şi una de declin, după 1672.
Lucrarea a fost tradusă în engleză, franceză, germană sau rusă şi cunoscută de Hugo, Byron sau
Voltaire.
Între lucrările de istorie trebuie amintită Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor, scrisă
în limba română, în care sunt reluate probleme pe care le trataseră şi cronicarii. În legătură cu
originea poporului nostru Cantemir afirmă: „Romanii sunt moşii şi strămoşii noştri, a
moldovenilor, muntenilor, a ardelenilor şi a tuturor oriunde se află a românilor, precum şi singur
numele de moşie ne arată…şi limba cea părintească… nebiruit martur ne este.” În timp ce
cronicarii explicau fenomenul istoric prin voinţa forţei divine, domnitorul interpretează
evenimentele din perspectiva cauzalităţii: „Nici un lucru fără pricină să se facă nu se poate.” În
spiritul ideilor umaniste, Dimitrie Cantemir insistă asupra faptului că „suntem urmaşii unui popor
care a creat o civilizaţie şi o cultură clasică.” Cu toate că se exagerează când se vorbeşte despre
originea pur romană a poporului român, lucrarea îşi păstrează importanţa documentară.
Personalitatea sa culturală depăşeşte tot ce a dat până atunci românismul. Comparat adesea cu
nume mari din cultura europeană, Dimitrie Cantemir s-a manifestat în domenii diverse precum
etnografia, geografia, istoria, muzicologia, istoria, politica sau literatura, apropiindu-se de ceea ce a
însemnat un autentic umanist european.

C4. Literatura română veche. Evoluţia prozei

1. Istoriografia românească

15
1.1. Grigore Ureche (1590-1647)
Întrucât tatăl său va fi silit să fugă din ţară, Grigore Ureche creşte în Polonia, unde va primi o
educaţie aleasă. Studiază în şcoală, printre altele, retorică, gramatică şi poetică. Întors în ţară,
parcurge rapid ierarhia politică, fiind, rând pe rând, logofăt, mare spătar şi chiar vornic al Ţării de
Jos.
Contemporan cu Varlaam, cronicarul scrie în timpul domniei lui Vasile Lupu, perioadă de
relativă stabilitate şi de prosperitate. El foloseşte în redactarea lucrărilor sale două categorii de
surse: interne şi externe. În primul caz, citează un letopiseţ moldovenesc, atribuit lui Evstratie
logofătul, precum şi informaţii luate din tradiţia populară. Cât despre sursele externe, principalul
izvor extern îl constituie Kronika Polska (a lui Ioachim Bielski).
Letopiseţul său acoperă perioada 1359-1594, adică de la descălecatul lui Dragoş până la
domnia lui Aron-Vodă. Este o perioadă de mari frământări, care îl fac să vorbească despre Moldova
ca despre „o ţară neaşezată”, aflată „în calea răotăţilor”, prădată de turci şi de tătari, „bântuită de
foamete mare şi lăcuste multe”, de ierni „cu omet mare şi ger” şi de „cutremur de pământ” şi „stea
cu coadă sau cumu-i zic unii comethă”. În aceste condiţii principala atitudine a oamenilor o
reprezintă lupta, iar modelul eroic, Ştefan cel Mare. Acolo unde nu a găsit documente, cronicarul a
apelat la istoriile altor popoare care menţionau evenimente referitoare la valahi.
Ţinta lui este să ajungă la adevărul istoric: „Eu nu sunt scriitor de cuvinte deşarte, ci de
dreptate”. Cu toate acestea, Ureche nu se rezumă la a consemna evenimentele, ci dovedeşte talent
de povestitor şi mai ales de portretist. Oamenii sunt prezentaţi prin evidenţierea particularităţilor
definitorii şi prin ecourile pe care le au faptele lor:
„Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de statu, mânios şi de grabu vărsătoriu de sânge
nevinovat; de multe ori la ospeţe omorâea fără judeţu. Amintrilea era om întreg la fire, neleneşu, şi
lucrul său îl ştiia a-l acoperi şi unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde
era nevoie însuşi se vârâia, ca văzându-l ai săi, să nu să îndărăpteaze şi pentru aceia raru războiu
de nu biruia. (…) Iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în
Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi ca după un părinte al său, cu
cunoştiia toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă apărătură. (…) Au domnitu Ştefan vodă 47
de ani şi 2 luni şi trei săptămâni şi au făcut 44 de mănăstiri şi însuşi ţiitoriu preste toato ţara.”
Conştient de necesitatea unor mărturii scrise despre istoria neamului său, Grigore Ureche
devine întemeietorul şcolii cronicarilor moldoveni şi al epicii istorice în limba română. Nu
întâmplător, Letopiseţul său începe prin afirmarea unei puternice conştiinţe: „…şi răposatul
Gligorie Ureche ce au fost vornic mare, cu multă nevoinţă cetind cărţile şi izvoadele şi ale noastre
şi cele striine, au aflat cap şi începătura moşilor, de unde au izvorât în ţară şi s-au înmulţit şi s-au
lăţit, ca să nu să înnece a toate ţărâle anii trecuţi şi să nu să ştie ce s-au lucrat să să asemene
fierălor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte.”

1.2. Miron Costin (1633-1691)


Obligat şi el să-şi petreacă tinereţea în Polonia, Miron Costin studiază la un colegiu iezuit din
localitatea Bar, o şcoală de arte liberale, unde se predau gramatica, retorica, didactica, aritmetica,
geometria, astronomia şi teoria muzicii. Pe la 1652, în timpul domniei lui Vasile Lupu, se întoarce
în ţară. Se pare că fratele său ar fi complotat împotriva lui Constantin Cantemir, iar acesta a dat
poruncă să fie ucişi amândoi, fără a le da posibilitatea de a se dezvinovăţi. Moartea sa cumplită a
fost comparată din acest motiv cu aceea a lui Iorga.
Letopiseţul Moldovei (1675) acoperă perioada dintre 1594 (a doua domnie a lui Aron-Vodă) şi
1661 (domnia lui Dabija-Vodă). În acest interval, pe tronul ţării s-au succedat nu mai puţin de
douăzeci şi doi de domni, ceea ce denotă un climat de instabilitate politică şi îi dă cronicarului
sentimentul insecurităţii. Excepţia o constituie domnia lui Vasile Lupu, moment de înflorire a artei
şi culturii moldoveneşti. Neliniştile timpului sunt proiectate şi asupra faptelor trecute pe care le
narează cronicarul. Spre deosebire de Grigore Ureche, el se va ocupa mai mult de „lucrurile de
casă”, adică de evenimentele interne. Istoria este privită cu un ochi de moralist şi din acest motiv

16
figurile istorice apar ca reprezentări ale Binelui sau ale Răului. Miron Costin sancţionează excesele,
considerând că ele duc la dezastre. Spre exemplu, uciderea de către boieri a lui Gaşpar Grazziani,
vremelnic pe tronul Moldovei, i se pare intolerabilă, dat fiind dreptul divin al domnitorului. Când
scrie despre lucruri auzite şi nu trăite de el însuşi, le pune sub semnul îndoielii, în vreme ce scriind
despre evenimente la care a luat parte se arată sigur în judecăţi.
Costin nu este numai un moralist, ci şi un descriptiv, dublat de un bun povestitor. Remarcabilă
rămâne descrierea invaziei lăcustelor, demnă de un tablou apocaliptic:
„Numai ce vădzum despre amiadzădzi unu nor, cum să rădică deoparte de ceriu, un nor sau
o negură. Ne-am gândit că vine furtună cu ploaie, deodată, până ne-am tâmpinat cu nourul cel de
lăcuste, cum vine în oaste stol. Înloc ni s-au luat soarele de desimea muştelor. Cele ce zburau mai
sus, ca de trei sau patru suliţe nu era mai sus, iar carile era mai gios zbura de la pământu. Urlet,
întunecare asupra omului sosindu, să ridica oarece mai sus, iar multe zbura alături cu omul, fără
sială de sunet, de ceva. Să ridica în sus de la om o bucată mare de ceia poiadă, şi aşea mergea pe
deasupra pământului, ca de doi coţi, până în trei suliţe în sus, tot într-o desime şi într-un chip. Un
stol ţinea un ceas bun şi, dacă trecea acela stol, la un ceas şi giumătate sosiia altul, şi aşea, stol
după stol, cât ţinea de la aprândzu până în desară. Unde cădea la mas, ca albinele de gros dzăcea;
nice cădea stol preste stol, ce trecea stol de stol, şi nu să porniia pănă nu să încăldziia bine soarele
spre aprândzu şi călătoriia până îndesară şi până la căderea de mas. Cădea şi la popasuri, însă
unde mânea, rămânea pământul negru, împuţit. Nice frundze, nice pai, ori de iarbă, ori de
sămănătură, nu rămânea.”
Trebuie menţionate şi reflecţiile, proprii sau de împrumut, care au un caracter memorabil:
„Nu sunt vremurile sub cârma omului, ci bietul om sub cârma vremurilor” sau „Nu e alta mai
frumoasă şi mai de folos zăbavă în viaţa omului decât cetitul cărţilor.”
Fiindcă Letopiseţul… lui Ureche vorbeşte doar despre descălecatul lui Dragoş, fără a oferi
informaţii despre începuturile neamului, Costin îşi propune în De neamul moldovenilor. Din ce ţară
au ieşit strămoşii lor să completeze spaţiul omis de predecesorul său:
„Începutul ţărilor acestora şi neamului moldovenescǔ şi muntenescǔ şi câţi sunt şi în ţările
ungureşti cu acest nume, români şi până astăzi, de unde suntǔ şi de ce seminţie, de când şi cum au
dăscălect acéste părţi de pământǔ, a scrie multă vreme la cumpănă au stătut sufletul nostru. Să
înceapă osteneala aceasta, după atâta veci de la discălecatul ţărilor cel dintâi de Traian, împăratul
Rîmului, cu câteva sute de ani peste mie trecute, să sparie gândul. A lăsa iarăşi nescris, cu mare
ocară înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori, ieste inimii durere. Biruit-au gândul să mă
apucǔ de această trudă, să scoţ lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţie suntǔ
lăcuitorii ţărâi noastre.”
În consecinţă, cele şapte capitole ale cărţii abordează istoria Imperiului Roman şi a Daciei,
precum şi secolele care au urmat cuceririi dacilor după războiul din 105-106. Lucrarea, neterminată,
are tentă polemică, urmărind să combată basnele lui Simion Dascălul şi Misail Călugărul,
interpolatorii cronicii lui Ureche. Aceştia acceptaseră o legendă potrivit căreia ţara ar fi fost
populată de către romani prin aducerea a şase sute de mii de tâlhari din temniţele Romei. Indignarea
lui Costin capătă accente pamfletare. Argumentaţia se naşte din sentimentul dragostei de ţară şi din
convingerea în responsabilitatea celor scrise:
„De aceste basne să dea seama ei şi de această ocară. Nici ieste şagă a scrie ocară vecinică
unui neam, că scrisoarea ieste un lucru vecinicǔ. Cândǔ ocărăsc într-o zi pre cineva, este greu a
răbda; dară în veci? Eu voi da seama de ale mele, câte scriu.”

1.3. Ion Neculce (1672-1746)


Se naşte în 1672, cu un an înaintea lui Dimitrie Cantemir. Spre deosebire de mulţi dintre
boierii vremii, care erau mărginiţi intelectual, Neculce creşte în casa stolnicului Constantin
Cantacuzino, a cărui bibliotecă număra patru sute patruzeci şi două de volume, un număr enorm în
acea epocă. Momentul de vârf al biografiei sale îl reprezintă funcţia de mare hatman, pe care o
ocupă sub domnia lui Cantemir. În anul 1711, Moldova încheie o alianţă cu Rusia împotriva
Imperiului Otoman, dar aliaţii pierd bătălia de la Stănileşti şi cei doi se văd nevoiţi să fugă la

17
Harkov. După nouă ani de exil, Neculce se întoarce în ţară şi este reabilitat, ajungând mare vornic al
Ţării de Sus. Data morţii sale nu este sigură, dar în ianuarie 1746 moştenitorii îi împărţeau
proprietăţile.
Letopiseţul Ţării Moldovei înfăţişează evenimente petrecute între 1661 şi 1743, timp în care
autoritatea domnilor pământeni descreşte, locul lor fiind luat de fanarioţi. Povestitorul reţine
specificul dramatic al epocii, caracterizată prin alternanţa firescului şi absurdului: „Oh! Oh! Oh!
Săracă ţară a Moldovei, ce nărocire de stăpâni ca aceştia ai avut! Ce sorţi de viaţă ţi-au cădzut!
Cum au mai rămas om trăitor în tine, de mirare este, cu atâtea spurcăciuni de obiceiuri ce să trag
până astădzi în tine Moldovă!... Oh! Oh! Oh! Săracă Ţară Moldovă şi Ţară Muntenească, cum vă
pitreceţi şi vă dezmierdaţi cu aceste supărări la aceste vremi cumplite…”
De calităţile literare ale textelor ne convinge aproape orice pagină a lui Neculce. Ele au fost
punctate de Elvira Sorohan, pentru care „Oralitatea şi cursivitatea stilului, optica populară, curată,
necrispată, a interpretării dau povestirii sale calităţi literare de o spontaneitate cuceritoare, o fac
atractivă şi persuasivă.” Spre deosebire de Ureche şi Costin, al căror stil era unul savant, auster,
complicat la nivel sintactic, povestirea lui Neculce aspiră spre mai mult. El păstrează filonul
moralizator al predecesorilor, dându-i expresivitate cum se întâmplă cu Duca-Vodă, al cărui portret
e înţesat de maliţiozitate:
„Era om nu pre nalt şi gros, burduhos şi bătrân. Numai îş cerne barba. Pe atâta se cunoşte
că n-are acătare de minte sau frica lui Dumnedzău! Şi ce gânde el să facă şi la ce să ispitie şi la ce
l-au adus păcatul şi osânda de la Dumnedzău! Şi aşe l-au dus pe Duca-Vodă în Ţara Leşască, de
au murit acolo. Aşe ş-au agonisit de lăcomia banilor ce ave. (…) Aşe au plătit şi Dumnedzău
Ducăi-Vodă, pecum au făcut şi el altora.”
Neculce este cel mai subiectiv şi mai personal dintre cronicari, trăind în mijlocul
evenimentelor despre care scrie. Subiectivitatea nu trebuie înţeleasă ca o lipsă de respect faţă de
adevărul istoric, dar ca o sursă memorialistică a epocii. Însufleţirea de care dă dovadă dezvăluie
disponibilitatea de a vibra în faţa istoriei. Prezenţa afectivă a celui care scrie transformă siluete vagi
în personaje aşa cum se întâmplă în romanele istorice. Neculce cultivă amănuntul, notează gestul,
vorba caracteristică fiecăruia: „Istrate Dabija bea vin mai mult din oală roşie decât din pahar de
cristal”, iar „Gheorghe Duca îşi cernea barba ca să pară mai tânăr.” Cronicarul ajunge să pătrundă în
adâncimea sufletească a personajului şi să îl caracterizeze plastic. Cu laudele nu se prea împacă şi
preferă anecdota, bârfa, care înviorează relatarea. Impresia pe care letopiseţul său o produce asupra
cititorului este aceea a unui mare povestitor, care, într-un stil simplu, reuşeşte să fascineze şi să
redea imaginea vie a unei epoci tulburi din istoria Moldovei.
Dintre cronicari, Neculce se apropie cel mai mult de folclor, căutând să-l valorifice în scrierile
sale. O samă de cuvinte, culegerea plasată la începutul cronicii, dezvăluie că el avea ca nimeni altul
până atunci conştiinţa scrisului. Cele patruzeci şi două de legende, a căror autenticitate este lăsată în
grija cititorului, dezvăluie factura artistică a textelor: „…cine va ceti şi le va crede, bine va fi, iar
cine nu le va crede, iar bine va fi; cine precum îi va fi voia, aşa va face.” Aşadar nu adevărul
istoric, ci puterea evocatoare contează. Se iese în acest fel, în mod voit, din sfera istoriografiei şi se
trece, timid, în sfera beletristicii. Neculce trebuie socotit întâiul nostru prozator.

1.4. Cronicari munteni


Cronicile munteneşti sunt în majoritatea lor compilaţii. Ele nu urmăresc adevărul istoric, ci
manifestă preferinţe făţişe pentru unul sau altul dintre partidele boiereşti. Relatarea faptelor se face
din perspectiva intereselor Cantacuzinilor sau ale Bălenilor.
Astfel, Letopiseţul cantacuzinesc este opera unui apropiat al acestei familii boiereşti, lucru
evident din atitudinea dispreţuitoare faţă de Băleni. Tonul polemic atinge pe alocuri accente
pamfletare: „Iar Radu armaşul era de moşie rumân. Şi tată-său era grădinariu de verze la Ploieşti.
Pentru aceea numele său s-au poreclit de i-au zis Vărzariul. O, rea sămânţă au fost, că nu s-au
făcut varză bună, ci de mic au răsărit fiiul dracului.” Lucrarea începe de la anul 1290 (întemeierea
Ţării Româneşti) şi merge până la 1690. Ca o replică la atacurile Cantacuzinilor sunt scrise
Cronicile Bălenilor, care încep tot la 1290, dar merg până la 1699. Şi aici se remarcă aceeaşi

18
atitudine partizană şi acelaşi ton vehement în atacurile împotriva adversarilor politici. O scenă cu
virtuţi literară este aceea a bătăliei de la Călugăreni: „Şi la Călugăreni s-au întâlnit cu vizirul şi,
dând război vitejeşte, pă Sinan-paşa încă l-au oborât după cal în gârlă, şi un spahiu l-au scos aşa
ocărât. Că Mihai-vodă ca un fulger umbla pen oaste, tăind şi oborând jos, şi cu mâna lui pă
Caraiman-paşa l-au tăiat.”
Venirea pe tron a lui Constantin Brâncoveanu, în 1688, aduce o scurtă împăcare între cele
două tabere, dar şi un nou letopiseţ, unul oficial, încredinţat lui Radu Greceanu, domnitorul dorind o
scriere obiectivă. Tot din această perioadă datează şi Anonimul brâncovenesc, atribuit lui Radu
Popescu, autor contemporan cu Brâncoveanu, care scrie însă independent. Cronica sa prezintă
întâmplări până la 1717.
Spre deosebire de cronicile moldovene, cel munteneşti nu au nici continuitate, nici
credibilitate. Autorii nu îşi propun să reconstituie adevărul istoric, nici să dea o pildă urmaşilor. Din
punct de vedere literar ele sunt mai animate, mai pasionante, mai ales în paginile memorialistice,
ceea ce le dă anumite atribute literare. Cele mai atractive rămân paginile pamfletare.

1.5.Cronicarii, între istorie şi literatură


Sunt cronicarii scriitori? Putem considera cronicile literatură? Credem că da, chiar dacă în
mod indirect. Cronicarii au talent literar şi nu le lipseşte conştiinţa scrisului. Deşi nu îşi propun să
facă o literatură propriu-zisă, ei creează efecte artistice prin deviaţie. Făcând studii în străinătate,
unde intră în contact cu opere istorice, cronicarii îşi dau seama de necesitatea scrierii unor astfel de
lucrări şi în limba română. De aceea, întorşi în ţară vor începe redactarea letopiseţelor, prin care
contribuie la formarea omului medieval. Cărţile lor, care conţin modele cum ar fi conducătorul
militar sau călugărul, vor fi folosite la educarea fiilor de boieri şi de domni. Din acest motiv,
Pompiliu Constantinescu afirma cu justeţe că „Cine străbate măcar cei trei cronicari, străbate o
lume, o epocă a vieţii noastre spirituale”.
Activitatea cronicarilor ajunge la strălucire în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea prin
personalităţi ca Grigore Ureche, Miron Costin, Radu Greceanu, Radu Popescu sau Ion Neculce.
Apariţia şi dezvoltarea scrisului cronicăresc se explică printr-o necesitate adâncă. Ţările Române
aveau o istorie care risca să fie înecată în uitare. Aşadar, prima intenţie a cronicarilor a fost aceea a
recuperării trecutului. Ureche mărturiseşte, în acest sens, că a scris „ca să nu să înece a toate ţările
anii trecuţi şi să nu să ştie ce s-au lucrat, să să asemene fierălor şi dobitoacelor celor mute şi fără
minte”, iar Costin, „ca să nu se uite lucrurile şi cursul ţării.” Totodată, pentru cronicari, istoria are
şi un rol educativ, fiind scrisă spre a servi de învăţătură urmaşilor.
Dincolo de aspectul documentar, cronicile ating câteva probleme esenţiale. În primul rând,
originea poporului român. Ea apare formulată încă de la Grigore Ureche, într-o celebră frază:
„Rumânii, câţi se află lăcuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramoroşu, de la un loc
suntǔ cu moldovenii şi toţi de la Râm se trag.” Afirmaţia o va prelua, în De neamul moldovenilor,
Miron Costin şi o vor dezvolta ulterior Constantin Cantacuzino sau Dimitrie Cantemir. Punând în
circulaţie idei ca romanitatea poporului român, latinitatea limbii, continuitatea elementului roman în
Dacia sau unitatea tuturor românilor, cronicarii au contribuit în mod substanţial la formarea
conştiinţei naţionale.
Despre o influenţă directă a limbii cronicarilor asupra limbii literare nu se poate vorbi decât la
sfârşitul secolului al XIX-lea, când unii scriitori se inspiră din stilul cronicăresc. În schimb,
cronicile pot fi socotite primele exerciţii de compunere în care găsim forme ale literaturii originale.
Valoarea lor artistică rezultă, în primul rând, din subiectivitatea relatării şi din participarea autorilor
la evenimentele relatate.
În sfârşit, găsim în cronici, în formă rudimentară, procedee ale prozei artistice: naraţiunea,
caracterizarea, portretul, descrierea sau dialogul. Portrete precum cele ale lui Ştefan cel Mare,
Alexandru Lăpuşneanu, Dimitrie Cantemir, Petru cel Mare, descrieri, precum aceea a invaziei
lăcustelor din Letopiseţul lui Costin sau dialogurile vii din cronica lui Neculce sunt pagini de
adevărată literatură, în care creaţia domină evenimentul.

19
C5. Literatura română veche. Evoluţia poeziei

1. Preliminarii

Începuturile poeziei române (ca de altfel ale poeziei în general) stau sub semnul creaţiei
populare, cu o vechime de mii de ani, transmisă prin viu grai şi ajunsă la noi sub forma unor
variante consemnate mult mai târziu. Dacă „românul s-a născut poet” sau nu, e o chestiune
discutabilă, care depăşeşte cadrele demersului nostru. Credem că românii nu sunt nici mai poeţi,
nici mai puţin poeţi decât alţii. Cert este că vechii locuitori ai acestor meleaguri au deprins obiceiul
de a-şi cânta bucuriile şi suferinţele. Practica nu e neobişnuită, ci firească în evoluţia umanităţii. În
acelaşi timp însă, lirica românească se distinge printr-o serie de particularităţi care o unicizează
între popoarele europene şi nu numai. Inventarul de teme şi motive, structura metrică, tiparele
prozodice sau speciile abordate datorează mult fondului poetic comun, însă prin tipul de
sensibilitate, prin maniera de percepţie a marilor probleme existenţiale şi prin realizarea artistică,
poezia românească se individualizează, dovedindu-şi originalitatea.
Dintre numeroasele poezii populare două se disting prin frumuseţea artistică şi capacitatea de
a sensibiliza. Este vorba despre Monastirea Argeşului, în care Călinescu vedea întruparea unuia
dintre miturile fundamentale ale poporului nostru - acela al jertfei pentru creaţie - şi Mioriţa, în
care s-ar găsi concentrată concepţia românilor despre viaţă şi moarte. Afirmaţiile trebuie însă privite
circumspect întrucât a reduce mesajul celor două texte la elemente de specific înseamnă a le
diminua valoarea. Ideea de a jertfi o fiinţă umană pentru a putea dura ceva nu e o noutate,
regăsindu-se şi în folclorul altor neamuri din Balcani. Se cuvine însă subliniat faptul că, în balada
românească, ea dobândeşte valoare de mit prin drama pe care o trăieşte Manole, prototipul
creatorului însetat de creaţie şi gata să sacrifice tot ce are mai drag pentru a-şi clădi opera.
Nici Mioriţa nu se reduce la exprimarea concepţiei românului despre viaţă şi moarte. Nu este
deloc întâmplătoare diversitatea interpretărilor, care merg de la a considera textul expresia supremă
a spiritualităţii româneşti până la a susţine că, de fapt, avem de-a face cu un sacrificiu de tip orfic,
cu un ritual care aminteşte de Misterele Eleusine sau chiar de mitologia egipteană, aşa cum
propunea în perioada interbelică H. Sanielevici.

2. Poezie românească în haină străină

2.1. Versuri în alte limbi

20
Un capitol important în evoluţia poeziei româneşti către manifestări scrise în limba română îl
reprezintă acei autori care s-au văzuţi siliţi a împrumuta ca instrument de comunicare o altă limbă
decât aceea a poporului lor. Îi includem aici pe Filotei, autorul Pripealelor, redactate în medio-
bulgară, pe Nicolaus Olahus, care a scris în latineşte, pe Petru Movilă, cu versurile sale leşeşti, sau
pe Dimitrie Cantemir, stihuitor în greceşte. Dintre aceştia, de o reputaţie europeană s-a bucurat (pe
bună dreptate) Olahus, care, deşi poet ocazional, scrie versuri preponderent elegiace, în care ţese
elemente biblice, trimiteri mitologice şi aluzii sociale. Reprezentativă rămâne poema Către secolul
de acum, unde, printr-o suită de interogaţii, poetul arată cu degetul către contemporaneitate,
supunând societatea unui rechizitoriu incisiv. Deşi păcătuiesc prin retorismul excesiv, versurile se
însufleţesc prin vigoarea acuzelor şi prin idealul umanist care le-a generat:
„Ce secol fost-a vreodată mai sinistru?
Ce ciumă crâncenă mai aducătoare de moarte?
Ce pedeapsă mai crudă decât aceea a Styxului
Şi a lăcaşului lui Pluto cel nemilos?
Ce venin mai funest decât tine,
Secol îngrozitor?”

2.2. Un traducător înzestrat: Dosoftei


Dosoftei poate fi considerat întâiul nostru poet. Traducerea sa impresionează şi astăzi prin
utilizarea resurselor de expresivitate ale limbii române. Ea reuşeşte să se elibereze în bună măsură
de canoanele epocii, să înlăture din retorismul excesiv şi din construcţiile bazate frecvent pe
paralelismul sintactic. Fără a-şi fi propus să scrie o operă originală, mitropolitul reuşeşte întâia
traducere versificată integrală a Psalmilor în cultura română, dar şi efecte artistice indirecte.
Gândită în primul rând ca instrument de lucru pentru preoţimea românească şi pentru puţinii
credincioşi ştiutori de carte, Psaltirea sa avea, fără îndoială, o finalitate prin excelenţă religioasă.
Chiar şi aşa, talentul traducătorului se dovedeşte mai puternic, ajutându-l să-şi depăşească epoca, în
care se considera că versificaţia se învaţă prin strădanii repetate. Lui Dosoftei nu îi va fi fost uşor să
modeleze trăirea religioasă şi s-o aştearnă în tipare unei limbi greoaie, nededată încă literaturii.
Caznele lui se văd în numeroasele împleticiri prozodice, cu totul explicabile dacă ţinem cont de
faptul că ne aflam încă la începuturile poeziei româneşti.
În buna tradiţie a Psalmilor davidieni, atitudinea psalmistului din Psaltirea pre versuri
tocmită (1673) se păstrează în limitele dogmei religioase. Traducătorul îşi asumă puţine libertăţi de
interpretare (legate mai ales de trimitere la realităţile moldoveneşti ale vremii), păstrându-se între
smerenie şi recunoştinţă. Majoritatea psalmilor traduşi de Dosoftei sunt psalmi de laudă şi de
închinare, în care se recunoaşte atotputernicia lui Dumnezeu şi i se cere ajutorul pentru a înfrunta
greutăţile vieţii. Nu întâmplător se constată recurenţa unor termeni precum „nedejde”, „razăm”,
meser”, „putere”, „dereptate”, „mişel”, „biruire”, „izbăveşte”.
Mai importante decât locurile comune sunt vârfurile pe care le atinge traducerea. Un inventar
al mijloacelor artistice relevă folosirea repetată a interogaţiilor retorice, plasticitatea comparaţiilor,
prospeţimea imaginilor, fineţea rimelor sau curgerea versurilor. Înzestrarea incontestabilă a lui
Dosoftei se vede într-un psalm precum 47, apropiat de metrica populară şi, prin aceasta, mai
sprinţar faţă de greoaiele stihuri ale contemporanilor:
„Limbile să salte
Cu cântece nalte,
Să strige-n tărie
Glas de bucurie,
Lăudând pre Domnul,
Să cânte tot omul.”
Nu întâmplător asemenea psalmi au fost asimilaţi, trecând în repertoriul colindelor
ardeleneşti. Poetul – căci merită pe drept cuvânt a fi socotit aşa – înţelege nevoia de a da o
reprezentare palpabilă, sugestivă mesajului religios, reuşind performanţa de a îmbrăca în veşminte
lirice noţiuni dintre cele mai abstracte. El are – cum a arătat G. Călinescu – „vorba materială ce dă

21
corp mâhnirilor abstracte”. Din această perspectivă, Psalmul 136 este o capodoperă, fiind punctul
cel mai înalt al întregii cărţi. Asupra expresivităţii textului au căzut de acord mai toţi istoricii literari
care s-au ocupat de Psaltirea… lui Dosoftei:
„La apa Vavilonului,
Jelind de ţara Domnului,
Acolo şezum şi plânsăm
La voroavă ce ne strânsăm,
Şi cu inemă amară,
Prin Sion şi pentru ţară,
Aducându-ne aminte,
Plângeam cu lacrămi herbinte.”
Pentru Mircea Scarlat, asemenea versuri sunt dovada incontestabilă a talentului lui Dosoftei:
„Se poate vorbi aici de o simplă traducere? E drept că autorul nu face decât să versifice un subiect
dat. dar o face, aici, cu un rar întâlnit talent, realizând poate cele mai frumoase versuri din
întreaga noastră literatură veche.”
Dacă talentul lui Dosoftei a fost recunoscut, dacă despre autohtonizarea sau împământenirea
psalmilor s-a vorbit, dacă s-a acceptat valoarea cărţii în istoria poeziei româneşti, este interesant de
urmărit şi posibila filiaţie între Psalmii săi şi cei ai altor autori precum Macedonski, Arghezi sau
Ioan Alexandru. Pentru că în cultura noastră psalmii s-au transformat dintr-o specie religioasă într-
una literară, cunoscând avataruri spectaculoase în funcţie de personalitatea scriitorului şi epoca
apariţiei lor. După 1673, Psaltirea a circulat prin intermediul mai multor cópii, răspândindu-se în
teritoriile locuite de români. Traduceri ale psalmilor s-au mai făcut, dar nici una nu poate rivaliza ca
importanţă cu aceea a lui Dosoftei. Un moment de referinţă în evoluţia speciei îl reprezintă Psalmii
moderni ai lui Macedonski, amestec de romantism şi simbolism, în care se simte zbaterea poetului
între revoltă şi umilinţă. Cei unsprezece psalmi au o evidentă finalitate estetică, punctată, pe alocuri,
de accente sociale, tipice pentru personalitatea lui Macedonski. Odată cu Tudor Arghezi, psalmii
vor dobândi o dimensiune gnoseologică şi existenţială. Psalmii arghezieni interesează nu în măsura
în care autorul este un poet religios sau nu, ci prin abordarea inedită a relaţiei om-Dumnezeu.
Neliniştile omului de secol al XX-lea îşi găsesc ecou în încercarea disperată a psalmistului de a
primi un semn de la divinitate. Nu existenţa lui Dumnezeu este pusă la îndoială, ci capacitatea
omului de a accepta această existenţă. Prin poezia lui Ioan Alexandru asistăm la o întoarce a
psalmilor către propria esenţă. Psalmii săi sunt străbătuţi de un fior mistic intens, având fervoarea
rugăciunilor unui pustnic.
Deşi traducător, Dosoftei se dovedeşte la fel de bine poet original, nelimitându-se la redarea
fidelă a sensului cuvintelor, ci căutând să dea expresivitate versurilor, pe care le presară cu imagini
artistice şi figuri retorice sau de stil. O comparaţie între psalmii săi şi orice versiune în proză
evidenţiază ştiinţa mitropolitului de a face versuri, precum şi buna stăpânire al limbii române.
Psalmul 5, bogat în comparaţii şi trimiteri la lumea animală, conţine şi el versuri de mare
expresivitate pentru stadiul incipient în care se găsea poezia românească:
„Preste luciu de genune
Trec corăbii cu minune,
Acolo le vine toană
De fac chiţii gioc şi goană.”

Calităţile expresive remarcabile ale Psaltirii… le-a sintetizat cercetătorul literar Al. Alexianu,
care scria: „Psalmii lui Dosoftei sunt de altfel destul de originali, limba e atât de vie, verbul atât de
persuasiv şi de ingenios, imaginile aşa de proaspete şi factura atât de autohtonă, încât se poate
afirma fără greşeală că Psaltirea tipărită în acest an este pe alocuri cu mult mai mult a lui Dosoftei
decât a regelui David şi încă şi mai vârtos a Moldovei din acel timp decât a mitropolitului însuşi.
Stăruie anume în paginile acestei psaltiri, ca un parfum de smirnă, mai presus de orice, o poezie
inefabilă, o poezie a cucerniciei, pătrunzătoare şi emoţionantă, intraductibilă, pretutindeni
prezentă.”

22
3. Poezie românească în haină românească

3.1. Primele stihuri


Pe lângă cărţile religioase, Varlaam scrie şi prima poezie în limba română, din categoria
versurilor la stemă, pe care le aşază în fruntea Cazaniei sale din 1643:
„Deşi vedzi cândva sămn groaznic,
să nu te miri când să arată puternic,
Că putearnicul putearea-l închipuiaşte
Şi slăvitul podoaba-l schizmeaşte.
Cap de buăr şi la domnii moldoveneşti
Ca puteria aceii hieri să o socoteşti.
De unde mari domni spre laudă ş-au făcut cale,
de acolo şi Vasilie-Vodă au ceput lucrurile sale.
Cu învăţături ce în ţara sa temeliuiaşte
Nemuritoriu nume pre lume şie zideaşte.”

3.2. Lirica reflexiv-filosofică: Miron Costin


Dacă acceptăm că poezia înseamnă (şi) atitudinea în faţa existenţei, atunci logofătul
moldovean este, cu siguranţă, primul poet de limbă română de valoare.
Consecinţa firească a procesului de laicizare a liricii religioase, Viaţa lumii îşi păstrează
însemnătatea istorică (marcând momentul decisiv al desprinderii de tradiţia literară bisericească),
dar se conturează şi ca o reuşită estetică din perspectiva realizărilor artistice, prin care autorul îşi
depăşeşte epoca. Socotit de Mircea Scarlat „primul poem gnomic notabil scris în limba română”,
textul e din acelaşi aluat cu Letopiseţul…(1675). Influenţele livreşti despre care s-a tot vorbit există
şi sunt decisive pentru înţelegerea poemului. Nu trebuie uitat că Miron Costin trăieşte o perioadă
agitată, marcată de luptele dintre partidele boiereşti, de intrigi pentru tron, de tulburări interne şi
externe, care l-au condus la concluzia Ecleziatului. Ceea ce alţii deprind din cărţi, el trăieşte
nemijlocit, ajungând chiar să piară sub sabia călăului care s-a grăbit a executa ordinul pripit al
domnitorului Constantin Cantemir.
Ideea zădărniciei dă naştere unui poem meditativ, presărat cu momente lirice ieşite din
conştientizarea efemerităţii vieţii. Venită pe cale livrescă, dar dublată de experienţa de viaţă, ea s-a
constituit într-un pretext pentru obiectivarea propriei filosofii existenţiale. Fără a fi neapărat un
fatalist, cum s-au grăbit a-l cataloga unii, Costin e mai degrabă un lucid:
„A lumii cântu cu jale cumplită viiaţa,
Cu griji şi primejdii, cum iaste şi aţa:
Prea subţire şi-n scurtă vreme trăitoare.
O, lume hicleană, lume înşelătoare!
Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară,
Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorcu iar.”
Universala temă „fortuna labilis” primeşte o rostire originală, care, fără a-l transforma într-un
precursor, conţine totuşi evidente ecouri eminesciene:
„Fum şi umbră sîntu toate, visuri şi părere.
Ce nu petrece lumea şi în ce nu-i cădere?
Spuma mării şi nor suptu cer trecătoriu,
Ce e în lume să nu aibă nume trecătoriu?”
Viaţa lumii este un poem filosofic, o meditaţie pe tema vremelniciei şi a deşertăciunii lumii.
Fără a fi neapărat originală, cartea are meritul de a ieşi din cadrele istoriografie, fiind mai degrabă
beletristică.

23
Perioada premodernă
(1780-1830)

C6. Iluminismul european şi iluminismul românesc. Şcoala Ardeleană

1. Sfârşitul secolului al XVIII-lea

1.1. Iluminismul în cultura europeană


În multe din ţările europene, secolul al XVIII-lea a fost numit secolul luminilor, pentru a se
defini astfel răspândirea cunoştinţelor prin luminarea maselor. Iluminismul (sau luminismul) este un
curent de gândire, cu multiple consecinţe pe plan politic, istoric şi artistic, care tinde să emancipeze
omul din poziţia în care fusese fixat pentru a-l face prin muncă şi cultură mai bun. Expansiunea
iluminismului trebuie pusă în legătură cu dezvoltarea unei noi clase sociale, receptivă la schimbări,
anume burghezia. Secolele anterioare ţinuseră în ignoranţă societatea şi omul. Acum însă, popoarele
se arătau dornice de cunoaştere, de lumină. Aşadar, se impun răspândirea culturii şi măsuri în
favoarea burgheziei în ascensiune. Luminismul poate fi considerat un curent ideologic critic, al
cărui ultim scop era înlăturarea piedicilor din calea progresului.
El s-a manifestat întâi în Anglia şi în Ţările de Jos, a trecut în Franţa, unde a dat naştere
Enciclopediei, şi ulterior s-a propagat spre estul Europei. Iluminismul are un caracter antifeudal şi
antidespotic. Instituţii precum monarhia absolută, biserica, justiţia sau şcoala sunt supuse unor
critici severe. Gânditori iluminişti ca John Locke, Montesquieu, Voltaire, Jean-Jacques Rousseau
cer anularea privilegiilor feudale, limitarea puterii monarhului şi acordarea de libertăţi sociale şi
politice întregului popor. Argumentele lor fundamentale se bazau pe principiile de egalitate şi
libertate, pe ideea dreptului natural şi a contractului social, potrivit cărora oamenii au dreptul de a-l
izgoni pe monarh dacă acesta nu le protejează drepturile şi libertăţile.
A doua trăsătură importantă a iluminismului o reprezintă spiritul său raţionalist şi laic. Ca
urmare a dezvoltării ştiinţelor se propune o nouă interpretare a vieţii, una materialistă, ieşită de sub
tutela bisericii. În acest climat se dezvoltă şi o literatură iluministă, manifestată prin specii cum ar fi
romanul filosofic, teatrul idei, comedia satirică sau drama burgheză. Prin alegorie, parabolă sau
fabulă se satirizează fanatismul religios şi se denunţă abuzurile tiraniei feudale, promovându-se
ideea de toleranţă şi egalitate între oameni.

1.2. Iluminismul în cultura română. Precursorii Şcolii Ardelene

Ţările Române nu rămân izolate de efervescenţa acestei epoci, deşi pătrunderea ideilor
iluministe la noi a fost întârziată de dominaţia străină şi de feudalismul autohton. Cel dintâi nucleul
iluminist îl constituie Transilvania. Din 1688, Ardealul trece sub dominaţia habsburgilor, iar pentru
a-şi consolida puterea, Viena caută o apropiere culturală şi spirituală a popoarelor supuse. Trecerea
unei părţi a românilor la catolicism (1700) nu va fi urmată de respectarea promisiunilor materiale,
însă va oferi tinerilor greco-catolici posibilitatea de a studia în centre universitare apusene. Dintre ei

24
se va recruta prima promoţie de cărturari români transilvăneni, precursorii Şcolii Ardelene. Cel mai
cunoscut dintre ei, Ion Inochentie Micu Klein, a intervenit ca membru al Dietei, pentru acordarea de
drepturi pentru români. Protestele şi memoriile sale au rămas însă fără efect, iar el a fost nevoit să
plece în străinătate. Forma supremă de protest a constituit-o Supplex Libellus Valachorum (1791),
redactat de intelectualii români din Transilvania. Este un program de luptă prin care se cerea ca
românii să nu mai fie consideraţi naţiune tolerată şi să li se acorde drepturi egale cu ale celorlalte
naţionalităţi. Argumentele pe care se bazează semnatarii lui sunt vechimea poporului român în
Transilvania, numărul mare de locuitori şi îndatoririle numeroase care le revin românilor.

2. Şcoala Ardeleană

În plan cultural, lupta românilor s-a concretizat prin activitatea Şcolii Ardelene. Corifeii
mişcării sunt Samuil Micu (1745-1806), Gheorghe Şincai (1754-1816), Petru Maior (1760-1821) şi
Ion Budai-Deleanu (1760-1820). Primii trei scriu lucrări de factură teologică, lingvistică şi istorică,
în vreme ce Budai-Deleanu este singurul scriitor propriu-zis. Şcoala Ardeleană este o mişcare de
eliberare naţională şi socială care foloseşte principii, argumente şi idei iluministe în scopul obţinerii
de drepturi pentru românii din Transilvania. Activitatea ei se manifestă în două direcţii. Prima are
un pronunţat caracter iluminist şi urmăreşte emanciparea oamenilor (mai ales a ţăranilor) prin
înfiinţarea de şcoli în limba română şi publicarea de cărţi de popularizare a ştiinţelor. Cea de-a doua
direcţie, ştiinţifică, mai elaborată, constă în studii religioase, istorice, filologice şi beletristice.

2.1. Scrieri istorice


În ceea ce priveşte stilul, Samuil Micu este cel mai aproape de cronicarii moldoveni. Scopul
scrierilor sale istorice este de a-i face pe români să se mândrească cu originea lor. Istoria, lucrurile
şi întâmplările românilor se remarcă nu prin documentarea exhaustivă, ci prin îndemnul la lupta
pentru păstrarea identităţii naţionale.
Şi Gheorghe Şincai susţine continuitatea şi latinitatea românilor în Hronica românilor şi a
mai multor neamuri, lucrare care începe cu prezentarea etnogenezei românilor, menţionând luptele
dintre Decebal şi Diomiţian, din anul 86. Victoria lui Traian asupra dacilor este văzută în latura ei
pozitivă şi echivalează cu impunerea unei civilizaţii superioare. Retragerea aureliană este admisă,
dar nu şi aceea a colonilor. Şincai respinge şi ideea cuceririi românilor de către maghiari, lansată de
cronicarul anonim al regelui Bella. Spre deosebire de ceilalţi reprezentanţi ai Şcolii Ardelene, el îşi
argumentează ideile prin trimitere la lucrări istorice româneşti şi străine pe care le cunoştea bine.
Hronica românilor… este modernă prin concepţia raţionalistă şi prin spiritul său critic. Şincai se
pronunţă pentru cunoaşterea directă a manuscriselor şi pentru obiectivitate. Din scrupulul de a fi
exact, el corectează greşelile acolo unde le întâlneşte. Întâlnim în lucrare şi idei luministe cum ar fi
simpatia pentru iobagi şi dispreţul faţă de nobili. Meditând la soarta neamului său, Şincai găseşte că
suferinţele românilor se datorează dezbinării şi neînţelegerilor de tot felul. Deşi bogată în conţinut,
cartea este rareori citită, iar unii o consideră chiar inexpresivă.
Cartea care l-a făcut celebru pe Petru Maior este Istoria pentru începutul românilor în
Dachia, cu cincisprezece capitole şi două adaosuri Disertaţie pentru începutul limbii române şi
Disertaţie pentru literatura cea veche a românilor. El abordează aceeaşi problemă a originii
poporului român. Lucrarea are caracter politic, urmărind să demonstreze drepturile românilor.
Informaţia relativ redusă este compensată prin violenţa răspunsurilor împotriva istoricilor germani
Erder, Engels şi Röesler, care susţineau că românii nu sunt urmaşii romanilor şi că au venit în
Transilvania de la sud de Dunăre, în secolul al XIII-lea. Pe aceştia, Maior îi numeşte „fiare
sălbatice”, iar teoria lor i se pare „o fabulă”.

2.2. Scrieri lingvistice


Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (1780) poate fi socotită prima gramatică
românească tipărită la noi. Lucrarea adoptă ca ortografie sistemul etimologic din dorinţa de a

25
demonstra şi grafic latinitatea limbii române. Considerând că suntem moştenitorii latinei clasice,
Micu exagerează ca şi atunci când încearcă să demonstreze permanentizarea tuturor formelor
gramaticale din latină în română.
Mai aproape de adevăr se dovedeşte Petru Maior, care poate fi socotit un precursor al
filologiei romanice. El stabileşte originea limbii române în latina populară, citând în acest sens
inscripţii păstrate pe teritoriul ţării. Aduce în discuţie şi influenţa slavă asupra românei timpurii, dar
face precizarea că ea nu a afectat structura limbii care era deja formată. Totodată, el militează
pentru scrierea cu alfabet latin în cărţile laice.
În filologie se simte tendinţa cărturarilor de a dovedi cu orice chip că majoritatea cuvintelor
româneşti sunt de origine latină şi de a elimina rămăşiţele slavone. Ei ortografiază etimologic şi
construiesc o scriere artificială. „adică” devine „adeque”, iar „care”, „quare”. Fanteziste se
dovedesc şi etimologiile. Spre exemplu, „tânguire” vine de la „tundere”, fiindcă jeluitorii se tund.
Maior a participat şi la redactarea Lexiconului de la Buda, început de Samuil Micu, dar
terminat abia în 1825, după moartea sa.

C7. Ion Budai-Deleanu

2.3. Scrieri beletristice


Încercările literare în versuri ale lui Gh. Şincai au doar valoare biografică. Samuil Micu
experimentează scrieri de natură filosofică din convingerea că pentru formarea unei culturi
naţionale filosofia este indispensabilă.
Cel mai important cărturar ardelean în domeniul literaturii rămâne Ion Budai-Deleanu. Înainte
de Ţiganiada, el a scris poezie de scurtă întindere. Epopeea, redactată în două versiuni (una în 1800,
alta în 1812), constituia o noutate absolută pentru literatura română a vremii. Din păcate, ea va fi
cunoscută publicului larg abia în a doua jumătate a secolului al XIX -lea. Budai-Deleanu era
convins de necesitatea de a cânta eroii naţionali în poezie, constatând cu întristare că, din lipsă de
scriitori, „acum pe toate acele persoane luminate din căruntele veacuri ceaţa uităciunii i-au
acoperit.” Mânat de dorinţa de a cânta „fapte eroiceşti”, autorul se arată rezervat, simulând
modestia: „o asemenea posie pofteşte un poet deplin şi o limbă bine lucrată”. Din aceste
considerente, el nu se încumetă să scrie o epopee eroică, ci „o alcătuire poeticească întru care am
amestecat într-adins lucruri de şagă, ca mai lesne să se înţeleagă şi să placă.”
Acţiunea Ţiganiadei se petrece în Muntenia secolului al XV-lea. Pentru a evita eventuale
încercări de trădare din partea ţiganilor, Vlad Ţepeş îi înarmează şi îi trimite către Spăteni, între
Bărbăteşti şi Inimoasa. Defilarea acestora prin faţa lui Vodă (cetele de ciurari, argintari, căldărari,
fierari, lingurari, aurari şi lăieţi) constituie un tablou realist, impregnat cu un umor suculent. În
timpul drumului, Satan, sprijinitorul turcilor, o răpeşte pe Romica, logodnica lui Parpangel. Tânărul
nefericit pleacă în căutarea iubitei, dar, când o găseşte în „pădurea nălucită”, sfântul Spiridon,
protectorul fecioarelor, face un semn şi ea dispare din nou. În peregrinările sale, Parpangel bea apă
vie, dobândeşte puteri uriaşe, îmbracă armura voinicului Argineanu şi face minuni în lupta contra
turcilor. După mai multe aventuri, oastea ţiganilor ajunge la Spăteni, iar Parpangel o regăseşte pe
Romica şi se căsătoresc. La nuntă, el povesteşte câteva episoade ale călătoriei sale prin Rai şi Iad.
Ţiganii vor să pună bazele unui stat şi încep discuţii interminabile asupra formei de guvernare.
Fragmentul respectiv are o deosebită semnificaţie în text, permiţând autorului să-şi vehiculeze ideile
iluministe. Polemicile ţiganilor-filosofi se termină însă, invariabil, printr-o încăierare generală. Nici
lupta lui Vlad Ţepeş nu sfârşeşte mai bine, domnitorul fiind trădat de boieri şi silit să fugă din ţară.
Sensurile Ţiganiadei au fost precizate chiar de autor, care, în Epistolia închinătoare către
Mitru Perea, a arătat că epopeea sa este de fapt „…o alegorie în multe locuri, unde prin ţigani se
înţeleg şi alţii, carii tocmai aşa au făcut şi fac, ca şi ţiganii oarecând.” Aşadar, epopeea devine un
prilej de a critica viciile societăţii, nobilimea care asuprea pe ţărani şi clerul, catolic sau ortodox.
Calificându-şi lucrarea drept o poemă eroi-comică, scriitorul scoate în evidenţă latura comică
reprezentată prin ridiculizarea ţiganilor şi latura eroică dată de luptele lui Vlad-Ţepeş împotriva

26
turcilor. Ţiganiada are un aspect mozaicat, sinteză de eroic, comic şi satiric. Trăind într-o societate
incipient burgheză, cu o altă mentalitate faţă de antichitate, Budai-Deleanu nu mai putea scrie o
Iliadă sau Odisee şi s-a văzut nevoit să modifice profilul poemului, adaptându-l timpului său.
Marea realizare a Ţiganiadei o reprezintă limba, împânzită de elemente populare. Nu lipsesc
nici neologismele sau arhaismele. De fapt, se poate vorbi de o adevărată revoluţie la nivelul
limbajului, cum numai Eminescu, Arghezi sau Nichita Stănescu vor îndrăzni ulterior să facă.
Elementele lexicale, pline de pitoresc, contribuie într-o măsură simţitoare la amplificarea comicului
de situaţie. Căcâga aruncă o bebee, Gogul tocoroseşte, Goleman se născocoară, Bobul n-a mâncat
ştirigoaie, focul scoate bobătaie, ţiganii sunt ciuhoşi, se lolăiesc, strigă hoha, bura-bura, bat lela, iar
tinerii se înlivobesc. Pe lângă ţigănime, din rândurile căreia se desprind câteva figuri precum
Parpangel, Aordel, Cucavel, apar în subsol şi personaje ca Mitru Perea, Erudiţeanu, Criticos,
Idioţeanu sau Nătăroiu, al căror rol este de a comenta întâmplările povestite. Numele ţiganilor l-au
entuziasmat într-atât pe Călinescu încât le consideră „…un genial catalog grotesc de sonuri”.
Prin valoarea sa multiplă, Ţiganiada reprezintă o realizare unică în peisajul literar al epocii.
Conţinutul de idei, dar şi realizarea artistică, o transformă într-o ilustrare fericită a ideilor luministe
ale Şcolii Ardelene. Nu e mai puţi adevărat că lucrarea îşi păstrează actualitatea, putând fi abordată
din perspectiva literaturii contemporane. Denaturarea tiparului epopeii antice, considerarea textului
drept „o jucăreauă”, diseminarea unor idei luministe printre „lucrurile de şagă” cum sunt
întâmplările ţiganilor, caracterul alegoric, intertextualitatea comentariilor de subsol sunt tot atâtea
date ale postmodernismului.

C7. Tranziţia spre modernitate

Pe la 1800 situaţia generală a Europei se schimbă. După ce iluminismul îşi propusese să facă
din om o fiinţă complexă, utilă societăţii, se lărgesc posibilităţile de cunoaştere. Se tipăresc tot mai
multe cărţi, călătoriile în străinătate se înmulţesc şi ele, iar prin intermediul lor creşte cantitatea de
informaţii. Ţările Române suferă şi ele asemenea transformări, chiar dacă într-un ritm mai lent şi cu
întârziere faţă de Occident. Schimbările care se profilează la nivelul gândirii se observă şi în
vocabular, unde sunt împrumutaţi tot mai mulţi termeni de origine franceză, mai întâi prin
intermediar grecesc şi apoi direct de la sursă.
Marea temă a literaturii epocii o reprezintă dragostea. Autorii încep a „sîmţî” şi a pune în
versuri aceste trăiri. Nu întâmplător primele decenii ale secolului al XIX-lea se remarcă prin
creşterea numărului poeţilor. Văcăreştii, C. Conachi, Ion Cantacuzino, Barbu Paris Mumulean,
Alexandru Beldiman, Constantin Stamate, Ion Prale, Daniil Scavinschi şi alţii sunt produsul acestor
schimbări sociale şi traduc în stihuri sensibilitatea vremii lor. Lirica erotică din epoca de tranziţie nu
trebuie suspectată de frivolitate, ci o manifestare mimetică, după model anacreontic, a poeziei
erotice orientale. Oricât de naivă ar suna astăzi, nu trebuie uitat că ea a fost scrisă de poeţi care fac

27
trecerea de la lirica religioasă, mirosind a tămâie şi lumânare, la poezia cu adevărat lirică, slăvind în
locul fecioarei Maria pe femeia pământească.

1. Poeţii Văcăreşti

Activitatea poeţilor Văcăreşti, desfăşurată pe întinderea a trei sferturi de veac, nu reprezintă


numai o schimbare de mentalitate faţă de epocile anterioare, ci şi un început de afirmare al spiritului
nou în poezia românească. Văcăreştii nu sunt primii poeţi români, dar sunt cei mai apropiaţi de ceea
ce înţelegem astăzi prin lirism.
Pentru înţelegerea justă a procesului de dezvoltare a poeziei Văcăreştilor, Al. Piru crede
necesară stabilirea unei distincţii: Ienăchiţă şi Alecu Văcărescu aparţin perioadei 1770-1800, iar
Nicolae şi Iancu Văcărescu, celei de la 1800 la 1847. Totodată fiecare dintre cei patru are
fizionomia sa şi un anumit mod de a scrie, ceea ce îi face unici. Discutarea lor globală a dus la
uniformizare şi la diminuarea meritelor artistice ale fiecăruia.

1.1. Ienăchiţă Văcărescu (1740-1797)


Deşi implicat activ în viaţa politică a ţării, Ienăchiţă Văcărescu a găsit răgaz pentru a tipări, în
1787, Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orânduelelor gramaticale româneşti, pe
care o scrisese cu câţiva ani înainte. Învăţatul mare spătar redactează între anii 1788 şi 1794 şi o
Istorie a preaputernicilor împăraţi otomani, o carte de biografii ale sultanilor otomani, care
dovedeşte preocupările sale culturale.
Creaţia sa literară se compune din poezii didactice, erotice şi religioase. Ienăchiţă scrie o
poezie galantă, specifică sfârşitului de secol XVIII şi tributară în bună parte liricii greceşti din care
împrumută idei pentru Amărâtă turturea sau Spune inimioară, spune! La fel se întâmplă Într-o
grădină, o capodoperă miniaturală care exprimă, printr-o nimerită metaforă, indecizia
îndrăgostitului:
„Într-o grădină
Lâng-o tulpină
Zării o floare
Ca o lumină.
S-o tai se strică!
S-o las mi-e frică
Că vine altul şi mi-o ridică.”
Se simte însă în lirica sa şi influenţa folclorului sau a cântecelor bătrâneşti. După G.
Călinescu, poeziile lui sunt „cvasi-lăutăreşti”, iar în acest scop invocă versuri precum:
„Amărâtă turturea,
Când rămâne singurea
Căci soţia şi-a răpus,
Jalea ei nu e de spus.”
Cu toate acestea, versurile sale se remarcă prin delicateţe, rafinament şi eleganţă în exprimare.
Locul în istoria literaturii române nu i-l asigură însă acest tip de poezie, ci des invocatul catren
intitulat Testament:
„Urmaşilor mei Văcăreşti!
Las vouă moştenire
Creşterea limbii româneşti
Şi-a patriei cinstire!”

1.2. Alecu Văcărescu (1769-1799)

Fără pretenţia de a fi scriitor, Alecu, fiul lui Ienache Văcărescu, îşi strânge „într-o condicuţă
pentru trebuinţele lui” câteva strofe, caracterizate printr-un patos jalnic:
„De lacrămi vărs pârae

28
Cu groaznică văpae.”
Şi poeziile lui sunt cântece de lume, ceva mai elaborate, cu adaosuri livreşti şi imagini de
interioare boiereşti. Mai cunoscută este Oglinda, construită pe un motiv de circulaţie în epocă:
Oglinda când ţi-a arăta
Întreagă frumuseţea ta,
Atunci şi tu ca mine
Te-ai închina la tine.”
Alteori poetul se imaginează în ipostaza unui fluture de noapte, fascinat de ochii iubitei care îl
atrag. E aici o reminiscenţă din lirica lui Petrarca.
Alecu Văcărescu este un poet clasic prin analiza discursivă a stărilor sufleteşti şi un romantic
prin patosul confesiunii. Se poate constata în lirica sa o tendinţă de adâncire a sentimentelor, căreia
moartea prematură a scriitorului i-a curmat dezvoltarea promiţătoare.

1.3. Nicolae Văcărescu (1784-1828)


Spre deosebire de fratele său, Nicolae are un stil mai vioi, mai viril, influenţat de elanuri
haiduceşti şi sonorităţi populare:
„Daleo, daleo, dragă durdă,
Fă-te-ncoace, nu fi surdă,
Vin să te-ngrijesc mai bine
C-a-mpuiat grierii-n tine,
Daleo, daleo, vai de mine.”
El cântă dragostea ca pe un scop în sine şi ca unică raţiune a existenţei, în versuri de mare
simplitate şi în acelaşi timp rafinament:
„A trăi făr-a iubi
Mă mir ce trai o mai fi.”
Formula sa poetică este greu definibilă, întrucât îmbină un vitalism specific literaturii
populare cu o filozofie a zădărniciei de extracţie biblică.

1.4. Iancu Văcărescu (1792-1863)


Iancu, fiul lui Alecu, a fost un susţinător al culturii, contribuind la promovarea teatrului în
limba română. Ca poet debutează tardiv, în 1829, iar primul volum îi apare abia în 1848 şi cuprinde
aproximativ două sute de poezii de factură diversă: balade, elegii, ode, epigrame, sonete,
improvizaţii bahice etc.. Deşi lipsite de valoare artistică, ele s-au bucurat de succes în epocă. Cele
mai cunoscute rămân Primăvara amorului, Ceasornicul îndreptat, Pează rea sau Ielele.
Titluri abstracte precum Adevărul, Pacea, Neîncrederea, Simpatia, Despărţirea, Judecata,
Imaginaţia aparţin poeziei didactice. Stihurile din La pravila ţării se remarcă printr-un umor trist de
imagini: vulturul a degenerat în corb, iar romanul, în român. Ceasornicul îndreptat cultivă
intenţionat monotonia. În vreme ce poetul roagă ceasul să treacă repede peste momentele neplăcute
şi să zăbovească asupra celor plăcute, versul curge impasibil ca o limbă de pendul. Baladele lui
Iancu Văcărescu sunt construite pe motive româneşti. Pează rea e străbătută de un fior fantastic şi
conţine versuri de mare plasticitate. În Ielele predomină burlescul, născător de imagini artistice
puternice, amintind de vrăjitoarele lui Shakespeare din Macbeth:
„Una e chioară
C-un ochi de cioară,
Alta spetită,
Mult obosită;
Alta guşată
Tot ceartă cată;
Alta bârfeşte
Prea neghiobeşte;
Una gângavă
Stă pe gâlceavă;

29
Alta bogată,
Şchioapă-ngânfată;
Alta calică,
Gheboasă, mică;
Cea mai snovoasă
E ofticoasă;
Şi cea mai bună
E cea nebună”
Primăvara amorului dezvoltă un cunoscut episod anacreontic, acela al ivirii şi al adăpostirii
Amorului. Poema e un mare tablou câmpenesc, deschis cu priveliştea imensă a Carpaţilor. Autorul
descrie Târgoviştea, zugrăveşte detalii câmpeneşti şi exprimă înviorarea naturii sub impulsul
erosului.
Poet divers, Iancu Văcărescu experimentează aproape toate speciile literare şi luptă cu limba
încă neformată, pregătind astfel terenul pentru poezia română modernă.

2. Anton Pann (1797-1854)

Fiu de ţigan căldărar, Anton Pann s-a ridicat din sărăcimea oraşelor prin muncă, fiind un
autodidact. Dotat cu talent, bun cunoscător al poporului, Pann s-a consacrat îndeletnicirii de a
aduna, prelucra şi tipări un tip de literatură atractivă ca formă şi morală prin conţinut. El se adresa
unui public amestecat şi destul de restrâns, constituit din târgoveţi şi meşteşugari, legaţi de tradiţia
folclorică şi de cărţile populare. Principala caracteristică a acestei literaturi o constituie
accesibilitatea, modalitatea de exprimare directă. Sursele ei de inspiraţie sunt dintre cele mai
diverse: snoave, poveşti populare sau scriitorii contemporani.
Deşi contemporan cu Heliade-Rădulescu, Gr. Alexandrescu sau Dimitrie Bolintineanu, Anton
Pann pare a fi dintr-o altă epocă, nepotrivindu-se preromantismului. Nu întâmplător G. Călinescu l-
a şi inclus între „clasicii întârziaţi”, sintagmă prin care desemnează prelungirea unui anumit tip de
scriitură al cărei moment de glorie trecuse.
Pe lângă o serie de cărţi de specialitate, Pann prelucrează şi opere de colportaj, cum ar fi
Îndreptătorul beţivilor, Hristoitie au şcoala moravurilor, Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea. De o
aparenţă naivă, sfaturile din Hristoitie ar face astăzi pe orice copil să râdă:
„Când vei fi la adunare
Sau vorbeşti cu oarecare,
Te păzeşte foarte tare,
Ca nu din vreo rea dedare,
Să-ţi fie mâinile ajunse,
Spre părţile cele ascunse,
Au să te scarpini cu ele
Spre locurile acele,
Că e lucru de ruşine
Şi a fi nu se cuvine.”
Cu pretenţii de poet liric, Pann îşi adună poeziile în volumul Spitalul Amorului sau
Cântătorul dorului. Prin prelucrarea puternică, pot fi considerate originale alte câteva culegeri cum
ar fi Fabule şi istorioare, Culegere de proverburi sau Povestea vorbei şi O şezătoare la ţară sau
Povestea lui Moş Albu.
Arta lui Anton Pann este clasică, îndreptată spre observaţia morală cu îndemânare. După o
punere în temă, realizată printr-o succesiune de proverbe, vine o istorioară exemplificatoare şi
morala construită tot din proverbe. Al. Piru crede că prin ingeniozitatea combinării acestor proverbe
se creează tipuri de neuitat, „o adevărată comedie umană”. Vorbind de cusururi, minciuni, flecării,
prostie, nerozie, beţie, hoţie, mânie, pizmă, ceartă, neruşinare, obrăznicie, frică, ipocrizie, lăcomie,
despre vorbire, mâncare, învăţătură, amor, ură, căsătorie, sănătate sau boale, el acoperă o întreagă

30
lume, căreia îi dă la iveală bune şi rele, într-un amestec de gingăşie şi vulgaritate. Iată definit tipul
indolentului:
„Când umblă prin poticele
Parcă e luat din iele.
Te uiţi la dânsul şi parcă
Tot prin străchini goale calcă.
Umblă parcă treieră la mărăcini.
Când te uiţi la el şi trece
Parcă este în chiostece.
Umblarea-i încovoiată
Ca la pisica plouată.
La o treabă când se scoală
Parcă are ouă-n poală.”
Memorabilă rămâne Povestea vorbei, unde se vede darul scriitorului de a versifica fără
greutate. Tonul umoristic vine din uşurinţa de a pune în versuri chestiuni curente cărora le
împrumută şi o anumită repeziciune:
„Sarea când e umedoasă arată ploaie sau nor,
Iar când este uscăcioasă va fi timp dogoritor.”
Despre căsătorie ilustrează eternul conflict între generaţii. În primul dialog, Muma şi fata,
asistăm la un adevărat duel verbal. Într-un limbaj neaoş, specific femeilor de la ţară, fata cere
mamei „bărbat”, căutând prin metafore de sorginte agricolă să o convingă ca i-a venit vremea.
Opoziţia fermă a mamei, tradusă în replici acide, zeflemitoare, o determină pe copilă să treacă la
ameninţări:
„Or dă-mi bărbat, or că plec,
Să mă duc să mă înec,
Unde-i fi lacul mai sec,
Că astăzi se lasă sec.”
În Tatăl şi fiul situaţia se inversează, băiatul căutând tot soiul de pretexte pentru a nu se însura.
Prevenitor, el îşi avertizează părintele asupra riscurilor pe care le presupune căsătoria şi îi vorbeşte,
într-un limbaj aforistic despre aparenţă şi esenţă:
„Că
Ce e frumos la toţi place,
Dar nu ştie-n el ce zace.
Că te uiţi,
Dinafară măr frumos
Şi-nlăuntru găunos.”
Că Anton Pann nu este un simplu culegător de folclor şi că Povestea vorbei nu se rezumă la o
culegere de proverburi s-a arătat în repetate rânduri şi pe bună dreptate. Critica literară a mers chiar
mai departe, susţinând prin voci cum e aceea a lui Perpessicius că „finul Pepelei, cel isteţ ca un
proverb” atinge zonele artei autentice şi este „ … înainte de toate un scriitor, mai mult, un artist”,
valoros „ … prin darurile lui de meşteşugar ale verbului şi versului românesc”. Şi Nichita Stănescu
îl preţuia pentru contribuţia la dezvoltarea poeziei, considerând că „Anton Pann anticipează
prozodic poezia modernă. El se sustrage conştient sau nu formelor şi formulelor mecanice de
poezie. Tensiunea versurilor lui, fluctuantă, îşi găseşte cu rare excepţii mai totdeauna expresia cea
mai adecvată.”9
Credem însă că meritele poeziei lui Anton Pann nu se reduc la aspecte prozodice şi formale.
Iscusita prelucrare a materialului folcloric, efectele comice savuroase şi realizarea dezideratului
horaţian „utile dulci” sunt tot atâtea calităţi ale scrisului său.

9
Nichita Stănescu, Temenea la Anton Pann

31
Perioada paşoptistă
(1830-1863)

C8. Paşoptismul. Cadrul cultural

1. Introducere

Prima jumătate a secolului al XIX-lea este o perioadă agitată şi bogată în transformări, care au
pregătit, printr-o mişcare social-culturală largă, evenimentele Revoluţiei de la 1848. După
încheierea tratatului de la Adrianopol (1829), prin care Ţările Române dobândeau autonomie
administrativă şi libertatea comerţului, se creează premisele modernizării vieţii sociale şi a culturii.
Cu toate acestea procesul se va desfăşura lent, întrucât mecanismele orânduirii feudale şi
despotismul domnilor pământeni constituiau tot atâtea impedimente în calea europenizării statelor
româneşti. În ciuda tuturor represiunilor, se intensifică în epocă starea de spirit antifeudală, cerându-
se tot mai insistent schimbarea sistemului de guvernământ şi îngrădirea drepturilor abuzive ale
marilor boieri.
Pe la 1840, ca o reacţie împotriva imitaţiei şi importului de forme din cultura occidentală, se
dezvoltă în mişcarea culturală de la noi un puternic spirit naţional. Astfel, se insistă asupra
importanţei folosirii în scris a limbii române, asupra creaţiei originale şi asupra valorilor naţionale.
Acum se pun bazele unei adevărate renaşteri culturale, manifestate în domenii precum
învăţământul, presa, teatrul, ştiinţa sau literatura. Iau fiinţă societăţi culturale şi ştiinţifice, creşte
numărul publicaţiilor, se formează un public cititor, se înfiinţează biblioteci şi se înfiripează o viaţă
artistică. Perioada paşoptistă este o epocă dinamică, pitorească, plină de avânt şi de entuziasm, pe
care Alecu Russo o caracteriza astfel: „…o luptă uriaşă între o lume tânără şi una bătrână, o luptă
pe viaţă şi pe moarte între vechi şi nou, care se va solda cu victoria celei din urmă.” Paradigmele
specifice paşoptismului se circumscriu formelor verbale „a lucra, a lupta, a fi curajos, a fi unit, a fi
devotat cauzei”. Imperativele acestea sunt preluate de oameni polivalenţi care întreprind lucruri noi
în domenii diferite.

2. Cadrul cultural al epocii

2.1. Învăţământul
Dacă la 1800 principalele şcoli erau academiile, unde se învăţa în limba greacă, în primele
decenii ale veacului se fac propuneri pentru înfiinţarea unui învăţământ în limba română şi pentru
introducerea unor materii care să îi facă pe absolvenţi utili societăţii. Folosirea limbii greceşti se
restrânge, cedând locul francezei, limbă de largă circulaţie europeană care avea avantajul de a ne
pune în contact cu mişcarea de idei din apusul continentului.
Sub presiunea ideilor progresiste ale vremii se pun bazele învăţământului în limba română,
înfiinţându-se primele şcoli primare, şcoli pentru fete, şcoli normale şi câteva conservatoare

32
muzicale şi dramatice. La Iaşi, în 1814, Gheorghe Asachi introduce o clasă de inginerie civilă
(hotarnică) şi pune bazele învăţământului tehnic românesc, iar în Bucureşti, în 1818, Gheorghe
Lazăr deschide şi el o şcoală în limba română, „Şcoala de la Sfântul Sava”, unde predă geometrie,
aritmetică, geografie şi filozofie. În Transilvania, merite în crearea de şcoli româneşti au George
Bariţiu, Simion Bărnuţiu şi Timotei Cipariu. Prin lărgirea numărului de şcoli, creşte numărul celor
care ştiu să citească şi asistăm la crearea unui climat care stimulează dezvoltarea literaturii.

2.2. Presa
Prima gazetă a fost înfiinţată în 1631, în Franţa. Tot în Franţa apare primul cotidian, în 1777.
La noi, primele încercări se fac încă din 1789, când un grup de ardeleni cerea aprobarea pentru
scoaterea unei gazete pentru lumea satelor. Abia în 1829, prin grija lui Ion Heliade-Rădulescu,
apare primul ziar românesc, „Curierul românesc”. La scurt timp, în Moldova, Asachi tipăreşte şi el
„Albina românească”. Programul celor două publicaţii se aseamănă, ambele conţinând ştiri politice,
veşti despre negoţ, articole economice sau filosofice şi anunţuri. Ele vor avea şi suplimente:
„Curierul de ambe sexele”, respectiv, „Alăuta românească”. În Ardeal, George Bariţiu iniţiază în
1838 editarea „Gazetei de Transilvania”. De aici înainte, numărul gazetelor creşte concomitent cu
diversificarea lor. Însă până la apariţia „Daciei literare”, niciuna dintre aceste gazete nu trasează o
directivă clară pentru literatură.

2.3. Teatrul
O contribuţie de seamă la promovarea spiritului naţional şi la răspândirea culturii în rândul
maselor a avut-o teatrul. Din iniţiativa aceloraşi Ion Heliade-Rădulescu şi Gheorghe Asachi, se pun
bazele teatrului în limba română, iniţial prin traduceri şi apoi prin scrieri originale. Până la apariţia
teatrului ca instituţie stabilă, reprezentaţiile erau date de actori care jucau în limba franceză. Prima
piesă în limba română, Mirtil şi Hloe, s-a jucat în 1816, la Iaşi, sub îngrijirea lui Asachi. Tot un
precursor al teatrului românesc poate fi socotit Dinicu Golescu, cel care în 1827 înfiinţează,
împreună cu Heliade „Societatea Literară” ale cărei obiective erau răspândirea culturii, înfiinţarea
unui teatru şi înnoirea instituţiilor statului. Activitatea ei va fi continuată de „Societatea
Filarmonică”, fondată de Heliade-Rădulescu şi Ion Câmpineanu în 1833.
În 1840, conducerea Teatrului Naţional din Iaşi este luată de Alecsandri, Negruzzi şi
Kogălniceanu, care, constatând necesitatea unor piese originale, încep să scrie ei înşişi teatru,
preconizând piese care să facă educaţia cetăţenilor şi să satirizeze nedreptăţile sociale. Teatrul era
un mijloc de stimulare a sentimentelor naţionale şi de aceea intelectualii fac eforturi pentru a realiza
acest deziderat: „Însoţit cu învăţătura publică – spunea Eliade-Rădulescu – teatrul este cel mai de-
a dreptul şi sigur mijloc de a dărăpăna obiceiurile cele urâte şi a forma gustul unei naţii.”

2.4. Literatura
Literatura epocii are o structură complexă, dată de confluenţa mai multor direcţii: prelungirea
influenţelor luministe, amestecul de clasicism şi romantism sau marea diversitate a temelor, precum
şi a modalităţilor de abordare. Trecerea de la formula clasică la cea romantică se face treptat,
ambele metode coexistând, uneori chiar în cazul aceluiaşi scriitor. Asachi, Heliade-Rădulescu,
Negruzzi, Alexandrescu şi alţii parcurg drumul de la clasicism la un romantism moderat, trecând
printr-o fază premodernă. Poezia lui Gr. Alexandrescu are note lamartiniene. Prin preocuparea
pentru istorie şi folclor, Negruzzi ilustrează estetica romantică. Mai vehement se arată Cezar Bolliac
scriind satire. Tipuri caricaturale fixează în proză Negruzzi şi Kogălniceanu. Aspectele comice i-au
preocupat pe dramaturgii Constantin Faca, Matei Millo, Costache Caragiale şi Vasile Alecsandri.
Luciditatea şi spiritul critic apar în studiile lui Nicolae Bălcescu sau studiile lui Alecu Russo.

33
C9. Principalele manifestări ale spiritului critic. „Dacia literară”. Curente şi ideologii

1. Necesitatea criticii

Una dintre trăsăturile caracteristice ale perioadei paşoptiste o constituie permanenta oscilaţie
între recunoaşterea şi respingerea criticii. Cu toate aceste reticenţe, justificate până la un punct, în
preajma Revoluţiei de la 1848 se cristalizează un curent cultural dominat de convingerea că actul
critic a devenit necesar pentru bunul mers al literaturii române. Aflată într-un stadiu incipient,
critica românească şi-a câştigat dreptul la existenţă, iar deceniile următoare se vor fortifica poziţiile
cu greu câştigate.
Insuficienta cunoaştere a unor reguli de estetică elementară este probată de orientarea strict
pragmatică pe care o dă criticii Ion Heliade-Rădulescu. Semnificativ este sentimentul acut al
insuficienţei gustului estetic, pe care cărturarul îşi propune să o amelioreze. Eliade nu face critică, ci
educaţie estetică. În 1837, el scria: „…critica nu îşi are locul acum (…) acum nu seamănă judecată,
ci zavistie…”. Fără a fi făcut el însuşi critică literară, Heliade-Rădulescu pune bazele acestei
discipline, încercând să stabilească normele după care să fie judecate operele literare. Celebrul
îndemn: „Nu e vremea de critică, copii, e vremea de scris, şi scriţi cât veţi putea şi cum veţi putea;
dar nu cu răutate…” trebuie coroborat cu năzuinţa lui Eliade de a avea şi noi, românii, o literatură.
Un aspect ce ţine de modernitatea gândirii sale îl reprezintă distincţia pe care o face între critica
normativă şi cea analitică: „…până când vom începe a face un analis literar, ne vom îndeletnici
acum a da oarecare regule prin arătarea unor greşale”.
Îndemnul lui Eliade, care stârnise o emulaţie fără precedent printre tinerii autori români,
începe curând să îşi arate însă insuficienţa şi dă naştere unor atitudini de respingere, pe deplin
justificate prin nevoia de încuraja doar pe autorii de talent. Aşa se nasc şi rezervele critice ale unor
minţi luminate precum Mihail Kogălniceanu sau Alecu Russo, care înţeleg necesitatea unei critici
care să tempereze avântul tinerilor. „A sosit minutul criticei” considera şi Andrei Mureşanu,
pledând pentru necesitatea criticii, pe care o considera indispensabilă pentru bunul mers al literaturii
noastre.

34
2. Mihail Kogălniceanu (1817-1891)

Întors în ţară în 1838, după studii făcute în Franţa şi Germania, Kogălniceanu primeşte
conducerea de la Asachi „Alăutei româneşti”, dar cenzura interzice publicaţia din cauza unei
traduceri care a fost considerată ca defăimătoare la adresa consulului rus. În 1840, tânărul editează
„Dacia literară”, prima revistă literară de direcţie, care va fi însă interzisă după doar trei numere.
Introducţia din primul număr conţinea numeroase elemente critice la adresa admiraţiei exagerate
faţă de Occident. Peste patru ani, alături de Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu pune bazele unei alte
publicaţii, „Propăşirea”, suspendată şi ea. După Revoluţia de la 1848, în 1855 el înfiinţează „Steaua
Dunării”, publicaţie prounionistă. A ocupat funcţiile de deputat, ministru de interne şi prim-
ministru, iniţiind reforme esenţiale pentru modernizarea statului român. În 1887, pledează pentru
menţinerea graniţelor ţării, după Războiul de Independenţă.
Opera sa este în primul rând o operă politică şi s-a concretizat în reformele pe care le-a
promovat şi în discursurile remarcabile ţinute în parlament. Personalitatea sa interesează istoria
literară mai ales prin impulsul pe care l-a dat dezvoltării culturii române. Ca scriitor, el rămâne
aproape neglijabil, putându-se reţine doar încercarea de roman Tainele inimii şi Fiziologia
provincialului în Iaşi.

3. „Dacia literară”
Aceluiaşi Kogălniceanu îi datorăm afirmarea necesităţii criticii, pe care o vrea imparţială, fără
a-i preciza însă metodele de lucru. Constatând că „Albina” e prea „românească”, „Curierul” prea
„muntenesc”, iar „Foae pentru minte, inimă şi literatură” prea ardelenească, criticul îşi propune să
facă din „Dacia literară” o publicaţie naţională: „«Dacia», afară de compunerile originale a
redacţiei şi a conlucrătorilor săi, va primi în coloanele sale cele mai bune scrieri originale
româneşti ce va găsi în deosebitele jurnaluri româneşti. Aşadar foaia noastră va fi un repertoriu
general al literaturei româneşti, în carele, ca într-o oglindă, se vor vede scriitorii moldoveni,
munteni, ardeleni, bănăţeni, bucovineni, fieştecarele cu ideile sale, cu limba sa, cu chipul său.”
E aici exprimată, avant la lettre, necesitatea unor „scrieri bune”, adică a importanţei criteriului
estetic în literatură. Numai că Mihail Kogălniceanu s-a oprit la enunţarea criteriului, în vreme ce
abia Titu Maiorescu îl va explica şi aplica.
Într-un stil mult mai temperat, Mihail Kogălniceanu justifica în epocă trebuinţa criticii prin
lăţirea scrisului fără valoare: „…înainte de zece ani, când era ruşine de a lua condeiul în mână spre
a compune ceva româneşte, critica ar fi fost cu totul de prisos şi nepriincioasă literaturii născânde.
Astăzi s-au schimbat lucrurile; care n-are mania de a fi autor? Însuşi ţâncii de pe laviţele şcoalelor
au pretenţii a publica scrierile lor, pân' şi tractaturi de filozofie. Ei bine, într-o asemine epohă, când
se publică atâte cărţi, afară de bune, nu este neapărată nevoie ca o critică nepărtinitoare, aspră, să le
cerceteze pre toate şi ca într-un ciur să le vânture; lăudând pe cele bune şi aruncând în noianul
uitării pe cele rele; şi una şi alta după principiile sale, şi fără a lua sama la persoana şi la starea
autorilor?”
Ideile estetice enunţate de Kogălniceanu în Introducţie… se suprapun în bună măsură pe
mişcarea romantică de la noi. Dat fiind faptul că în cultura română nu s-a mers pe făgaşul normal al
succesiunii curentelor literare cum s-a întâmplat îndeobşte în Europa, românii au amestecat
clasicismul, romantismul şi realismul, din nevoia de a recupera decalajul faţă de Occident. Motiv
pentru care romantismul românesc nu are o estetică proprie, ci îşi împrumută teoretizările din
articolul lui Kogălniceanu. Din convingerea că „Traducţiile nu fac o literatură” îndrumătorul de la
„Dacia literară” pledează pentru o literatură originală. În acest scop recomandă inspiraţia din istorie,
din frumuseţile ţării şi din obiceiurile poporului. Sunt în fapt temele predilecte abordate de scriitorii
noştri preromantici şi romantici.
Cât despre critică, Mihail Kogălniceanu se dovedeşte şi aici un întemeietor, prin pledoaria
pentru obiectivitate şi prin respingerea arbitrariului. Într-o epocă lipsită de o scară o valorilor şi
dominată de polemici înveninate, cu frecvente atacuri la persoană, îndemnul său trebuie să fi

35
surprins, dar a fost, cu siguranţă, de mare trebuinţă: „Critica noastră va fi nepărtinitoare: vom critica
cartea, iar nu persoana. Vrăjmaşi ai arbitrariului, nu vom fi arbitrari în judecăţile noastre”. Deşi la
nivel declarativ Kogălniceanu face dovada unei concepţii înaintate pentru vremea sa, în practică,
rezultatele sunt ca şi inexistente. Pentru că trebuie să o spunem: activitatea lui s-a desfăşurat în sfera
îndrumărilor literare şi culturale şi foarte puţin în aceea a analizei de text şi a judecăţilor de valoare
pe care le presupune critica literară adevărată. Concepţia lui critică se dovedeşte a fi guvernată de
preponderenţa factorului etnic, valoarea scrisului depinzând de gradul în care scriitorul reuşeşte să
exprime ceva din specificul nostru naţional.

4. Radu Ionescu
Neşansa a făcut ca Radu Ionescu să fie contemporanul lui Maiorescu, a cărui personalitate a
dominat net câmpul cultural românesc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În umbra unui
asemenea om, calităţile lui Radu Ionescu au trecut aproape neobservate. Posteritatea s-a dovedit şi
mai nedreaptă, neglijând aproape în întregime meritele sale. Teoretizările din Principiele criticii
(1861) şi Critica literară (1862) se reţin prin considerarea criticii dintr-o perspectivă estetico-
filosofică: „…adevărata critică superioară este acea care, pe lângă dezvoltarea gustului necesar
spre a le apreţui, ar uni şi cugetarea filosofică pentru a cerceta principiile artei şi a înţelege
frumosul în sine”. Sinteză a gândirii filosofice europene, Principiele criticii păcătuieşte prin lipsa
raportării la fenomenul literar românesc. În ciuda acestei slăbiciuni, volumul rămâne insolit prin
faptul că el marchează certificatul de naştere al teoriei criticii româneşti.

C10. Poezia paşoptistă

1. Prezentare generală
Deşi se scrisese şi în epocile anterioare, abia acum poezia devine ea însăşi. Lărgindu-se
considerabil numărul cititorilor, una dintre condiţiile ei esenţiale devine accesibilitatea. Totodată,
scade numărul versurilor de tip enigmatic, lipsite de lirism, şi sporeşte interesul pentru o retorică a
sentimentului. În acelaşi timp, se observă o grijă crescândă a autorilor pentru cursivitatea exprimării
şi pentru frumuseţea limbii.
În conformitate cu cerinţele formulate de Mihail Kogălniceanu, în Introducţia la „Dacia
literară”, orizontul tematic al poeziei paşoptiste continuă tradiţia erotică şi filosofică, îmbogăţindu-
se însă prin preocupări noi. Poeţii încep a avea conştiinţa importanţei lor şi au sentimentul existenţei
sociale, înţelegându-şi datoria faţă de lumea în care trăiesc. Dezvoltarea conştiinţei sociale a
scriitorului se întâlneşte cu două tendinţe de ordin cultural şi literar: o deschidere spre literatura
europeană şi, în acelaşi timp, o întoarcere către valorile patrimoniului naţional. Cele două tendinţe
nu se opun, ci se completează fericit, într-o poezie tot mai diversă şi mai substanţială. Conştienţi că
valoarea artei rezidă în capacitatea ei de a exprima nota specifică, spiritualitatea unui popor, poeţii
paşoptişti se inspiră din folclor şi din istoria neamului, principalele surse ale liricii epocii.
Schematic, marile teme ale poeziei paşoptiste se reduc la ideea naţională, critica societăţii
contemporane şi afirmarea omului. Dragostea pentru ţară şi pentru tradiţiile naţionale o cântă

36
Asachi în La patrie, Cezar Bolliac în O dimineaţă pe Caraiman sau Heliade-Rădulescu în
Zburătorul. Diferite înfăptuiri sociale îi inspiră pe Grigore Alexandrescu în O impresie. Dedicată
oştirei române sau Bolliac în La cea întâi corabie românească. Despre trecutul glorios vorbesc
Heliade-Rădulescu, Gr. Alexandrescu şi Andrei Mureşanu, care scriu meditaţii istorice, sau
Gheorghe Asachi şi Dimitrie Bolintineanu, care scriu balade. Satira moravurilor o întâlnim în poezii
precum Soţie de modă, de Asachi sau Satiră. Duhului meu, de Gr. Alexandrescu. O altă modalitate
de a critica moravurile o constituie fabulele, una dintre speciile des cultivate în epocă. Poezii
patriotice, despre om şi afirmarea personalităţii sale, sunt numeroase: Scopul omului, de
Bolintineanu, Visul sau Cântarea dimineţei, de Heliade-Rădulescu, Anul 1840, Rugăciunea sau
Aşteptarea, de Gr. Alexandrescu, Un răsunet, Andrei Mureşanu.
Pe lângă diversificarea tematică fără precedent se remarcă şi creşterea numărului speciilor
abordate. Se scriu acum balade, cântece, fabule, satire, pamflete, meditaţii, elegii, ode, imnuri şi
poeme epice dintr-un elan creator care aspiră să cuprindă omul şi existenţa lui complexă. Ceea ce
trebuie spus este că poezia românească se desprinde tot mai hotărât de sub influenţa modelelor
occidentale, care se exercitaseră sub forma traducerilor şi a imitaţiilor, şi îşi caută drum către un
lirism original, autentic. Deocamdată, ea rămâne preponderent declamativă, militantă, îndeplinind
rolul de vehicul al ideilor revoluţionare care animau epoca. Motiv pentru care lirismul este adeseori
strivit în corsetul social exagerat. Necesara şi fireasca liricizare va fi un proces complex şi de
durată, pe care îl vor desăvârşi abia scriitorii din generaţia junimistă, mai ales prin Eminescu şi
Macedonski.
2. Vasile Cârlova (1809-1831)
Deşi ne-au rămas de la el doar cinci poezii, Cârlova a fost considerat „primul poet român
modern”, apreciere exagerată ţinând cont de puţinătatea creaţiei sale, însă oarecum justificată prin
noutatea faţă de tiparele liricii anterioare. Chiar acceptându-i rolul important în procesul de
maturizare al poeziei româneşti, el rămâne un scriitor ale cărui merite luate în absolut se reduc la
câteva imagini reuşite şi la o anumită vibraţie a sentimentului.
Păstorul întristat propune o atmosferă idilică, în care un păstor cântă din fluier şi spune
versuri. Fals se dovedeşte şi cadrul poeziei Înserare, unde poetul încearcă să îmbogăţească tabloul
cu păduri, munţi şi ape. Ea se salvează totuşi prin introducerea sentimentului solitudinii. Izolarea
apare în Ruinurile Târgoviştii, o meditaţie, pe un ton cucernic, asupra rămăşiţelor unei glorii apuse.
Textul se bazează încă pe motivul fortuna labilis, complicat prin exaltarea în faţa ruinelor, simbol al
vredniciei româneşti:
„O, ziduri întristate! O, monument slăvit!
În ce mărime naltă şi voi aţi strălucit,
Pă când un soare dulce şi mult mai fericit,
Îşi revărsa lumina p-acest pământ robit!”
Timpul dobândeşte înţelesul de factor al eroziunii. În spirit romantic, contemplarea ruinelor
devine un model pentru contemporani. Finalul viguros aduce textului vitalitate şi îndemnuri
patriotice. În Rugăciune poetul pretinde pe un ton imperativ mântuirea neamului său şi încheie prin
prefigurarea unui alt viitor pentru ţară. Marşul oştirii române sugerează freamătul unui întreg popor
dornic de libertate, fiind o odă exaltată în spiritul vremii.

3. Ion Heliade-Rădulescu (1802-1872)


Chiar dacă pentru Al. Piru „Eliade a fost şi un creator, cel dintâi poet mare, un prozator
remarcabil şi cel mai mare ziarist român înainte de Eminescu”, importanţa sa ţine mai puţin de
poezie şi mai mult de activitatea de îndrumător cultural. Animator şi pedagog al neamului în acelaşi
timp, Eliade este un romantic, un spirit vizionar.
Redusă cantitativ, poezia sa este de o mare diversitate, ilustrând mai toate speciile perioadei.
Pe lângă traduceri din Lamartine, el publică elegii, sonete şi ode. Mai reuşite sunt poeziile erotice şi
versurile satirice, care suferă totuşi de un retorism supărător, nepotrivit manifestării sentimentului.
În fabule, se arată lipsit de umor şi chiar de spirit critic. Impulsivitatea temperamentală se vădeşte în
Ingratul, Măceşul şi florile sau Un muieroi şi o femeie, unde se repede asupra adversarilor pe care îi

37
copleşeşte cu injurii. Pentru cei mai mulţi, numele său se leagă de balada Zburătorul, o capodoperă
aproape neverosimilă, dacă ţinem cont de versurile sale greoaie. Poezia este compusă din trei
secvenţe: confesiunea fetei îndrăgostite, pastelul înserării într-un sat de munte şi discuţia suratelor
despre Zburător, o fericită sinteză între diferite tipuri de lirism.
Cele mai multe dintre temele poeziei sale sunt romantice. Trecutul ca izvor al mândriei
naţionale şi ca imbold al regenerării morale a neamului apare în O noapte pe ruinele Târgoviştei. Ca
la toţi romanticii, punctul de plecare al poeziei sale îl constituie experienţa de viaţă ridicată la
statutul de valoare simbolică. Ea pretinde adoptarea unei poziţii conştiente, pe care Heliade o
teoretizează în versuri din Destăinuirea sau Poezia. Mai importante prin puterea de a surprinde
lupta dintre tendinţele divergente existente în sufletul omului rămân Serafimul şi heruvimul şi Visul.
Marile poeme istorice şi alegorice, Mihaida şi Anatolida sau Omul şi forţele au rămas la stadiul de
proiecte.

C11. Poezia paşoptistă

38
4. Grigore Alexandrescu (1810?-1885)
Gr. Alexandrescu este poetul reprezentativ al generaţiei paşoptiste. Timbrul său meditativ,
evocator, care implică cele mai profunde structuri ale sensibilităţii individuale şi ale etosului
naţional, inovaţiile stilistice şi prozodice sau modernizarea expresiei dau poeziei sale o valoare şi o
capacitatea de a emoţiona care trec de cadrele strâmte ale epocii, depăşind semnificaţia strict
istorică a creaţiei lui.
Debutul său se produce în 1832, cu o plachetă care cuprindea, pe lângă traduceri din lirica
franceză, şi poezii originale unde se pot identifica temele comune ale preromantismului românesc:
meditaţia nocturnă, invocaţia trecutului, melancolia despărţirii de meleagurile natale sau de
persoane dragi etc. Treptat, versurile sale capătă accente sociale, înfăţişând aspecte ridicole sau
odioase ale lumii în care trăieşte. Fie că o face la modul indirect, în fabule (Toporul şi pădurea), fie
că se manifestă vehement, în satire (Satiră. Duhului meu), Alexandrescu îşi asumă rolul de profet al
neamului, în spiritul doctrinei romantice. Nu întâmplător, unele dintre poeziile sale prevestesc
schimbări sociale adânci: „A lumii temelie se mişcă, se clăteşte,/ Vechile-i instituţii se şterg, s-au
ruginit;/ Un duh fierbe în lume şi omul ce gândeşte/ Aleargă către tine, căci vremea a sosit!” (Anul
1840).
Pentru înţelegerea idealului său artistic, prefaţa la volumul Suvenire şi impresii, epistole şi
fabule (1847) oferă câteva sugestii preţioase, dintre care se reţine aceea că „eu sunt din numărul
acelora care cred că poezia, pe lângă neapărata condiţie de a plăcea, condiţie a existenţei sale,
este datoare să exprime trebuinţele societăţii şi să deştepte simţimente frumoase şi nobile care
înalţă sufletul prin idei morale şi divine până în viitorul nemărginit şi în anii cei veşnici.” Se
înţelege, aşadar, că Alexandrescu avea o înţelegere mai largă a poeziei, care nu se rezuma la tiparul
romantic al artei pentru artă, ci viza o influenţă catalitică asupra cititorului. Într-un fel, el pleda
pentru punerea în practică a anticului dicton horaţian „utile dulci”, adică pentru îmbinarea rolului
estetic al poeziei cu cel utilitar, practic.
Suprema realizare a liricii sale o constituie poezia ocazională Umbra lui Mircea. La Cozia.
Construit cu material preromantic, poemul îşi depăşeşte statutul de simplă meditaţie pe o temă
istorică, putând fi interpretat, aşa cum a arătat Dumitru Micu, drept o trecere într-un alt timp şi
spaţiu, „o invazie în cotidian a neobişnuitului, a fantasticului”. Cadenţa versurilor, adecvată
intenţionalităţii poetice, impune pauze meditative sugestive, într-o construcţie de forţă, care
prefigurează lirismul eminescian în punctele sale înalte. Versuri precum „Ale turnurilor umbre peste
unde stau culcate” au, fără îndoială, sonorităţi de mare poezie.
Alături de lirica unei iubiri discrete, melancolice, de tabloul ironic al unei lumi în care
nedreptatea şi impostura copleşesc dreptatea şi adevărul, meditaţia istorică şi socială asupra omului
alcătuieşte una dintre cele mai pregnante expresii ale poeziei romantice româneşti de la mijlocul
secolului trecut. Considerându-l un romantic printre clasici şi un clasic printre romantici, Paul
Cornea i-a fixat locul în istoria literaturii astfel: „Istoriceşte, locul lui e inatacabil, fiind unul dintre
poeţii care au descoperit lirismului românesc trei din drumurile desfăşurării sale: în fabulă,
epistolă şi meditaţie. El a servit contemporanilor drept termen de emulaţie, iar între 1848 şi 1870 a
făcut şcoală.”

5. Vasile Alecsandri (1818?-1890)


Personalitatea fermecătoare a lui Vasile Alecsandri se leagă de oraşul Bacău, unde, probabil,
s-a şi născut. Asemenea fiilor de boieri contemporani face studii în străinătate, dar nu le sfârşeşte.
Întors în ţară, decide să se dedice literaturii. Primele încercări sunt în limba franceză. În 1840
primeşte, alături de Mihail Kogălniceanu şi Constantin Negruzzi, direcţia Teatrului Naţional din
Iaşi. Debutează în acelaşi an în „Dacia literară”, cu nuvela Buchetiera de la Florenţa. În 1844 se
joacă Iorgu de la Sadagura, care obţine un mare succes de public. Se implică în evenimentele din
1848, după care pledează la Paris pentru cauza revoluţionară. Revenit în România, adună şi
îndreaptă folclor, tipărind Poezii poporale. Balade. Cântece bătrâneşti şi alte comedii. Acceptă să
participe la şedinţele „Junimii” şi publică în 1868 Pasteluri. După volumul Ostaşii noştri, primeşte

39
un premiu internaţional, la Montpellier, pentru Cântecul gintei latine. Ultimii ani ai vieţii îi petrece
scriind drama Despot-Vodă şi piesele istorice Fântâna Blanduziei şi Ovidiu.
În prima perioadă a creaţiei sale, Alecsandri se remarcă prin grefarea folclorului pe
sensibilitatea epocii. Alegând teme populare şi tratându-le în versuri scurte, poetul găsea o cale de
apropiere de cititorul acelei vremi. După poezia erotică luxuriantă a lui Conachi era un adevărat act
de originalitate să-ţi exprimi dragostea în manieră populară. În balada Andri-Popa interesul cade pe
fabulos. În Strigoiul remarcabil este efortul de a crea un peisaj dezolant. S-a spus despre erotica lui
Alecsandri că este partea cea mai perimată a poeziei sale, întrucât autorul nu reuşeşte să-şi
depăşească firea echilibrată, raţională.
Pastelurile sunt cele mai bune poezii ale sale şi au fost apreciate încă de la apariţia în
„Convorbiri literare”. Noutatea lui Alecsandri stă în faptul că înregistrează fenomenele naturii de-a
lungul unui ciclu, având capacitatea de a realiza un adevărat tablou al Mirceştilor. Pastelurile aduc
şi un elogiu muncilor agricole. Ele corespundeau sensibilităţii omului de secol XIX, dar şi firii
poetului. Trebuie reţinute şi două pasteluri chinezeşti, Mandarinul şi Pastel chinezesc, care trimit la
Macedonski.
Avându-l ca model pe Hugo, Legendele lui Alecsandri reconstituie mitologia sau tablouri
istorice aşa cum se întâmplă în Dumbrava Roşie, Dan, căpitan de plai sau Murad-Gazi, sultanul. În
legende se observă ambiţia scriitorului spre construcţii ample, nu întotdeauna însă şi reuşite.
Chiar dacă se prelungeşte mult dincolo de 1863, activitatea poetică a lui Alecsandri se
circumscrie sensibilităţii paşoptiste sau, metaforic vorbind, conturează „dimineaţa poeţilor”.

C12. Proza paşoptistă

1. Prezentare generală
Deşi letopiseţele implică un exerciţiu conştient, iar personalităţi ca Varlaam, Neculce sau
Cantemir scriu proză cu vădită intenţionalitate artistică, ca fenomen literar caracteristic, proza se
dezvoltă abia după 1840, sub imboldul modelelor europene şi odată cu apariţia primelor periodice
româneşti.
Una dintre speciile care s-a bucurat de succes în epocă, fără a fi dat lucrări de însemnătate
artistică, este descrierea de călătorii. Apropiată de eseu, o astfel de proză se baza în principal pe
elogiul peisajului autohton şi pe cultivarea folclorului. Net superioară se dovedeşte proza istorică,
inaugurată de Constantin Negruzzi prin capodopera Alexandru Lăpuşneanul, prima nuvelă
românească de mare valoare. Un astfel de gen nu se rezumă la meditaţia asupra trecutului, cum se
întâmpla în poezie, ci caută să reconstituie atmosfera epocii în culorile ei adevărate, atât la nivelul
interioarelor, al vestimentaţiei, al limbii etc., deschizând prin aceasta drumul observaţiei realiste. Se
scriu în această perioadă şi fiziologii, un gen hibrid, la confluenţa dintre schiţa clasică şi portretul
şarjat romantic. Cultivate de Kogălniceanu, Negruzzi sau Alecsandri, fiziologiile presupun
îmbinarea dintre observaţia exterioară şi tipologie. Ele au netezit astfel calea către nuvelă şi roman.

2. Ion Heliade-Rădulescu (1802-1872)


Prin verva polemică din proză, Heliade-Rădulescu se ridică deasupra poeziei. Proza sa este de
natură jurnalistică. În Domnul Sarsailă el satirizează „autorlâcul”, Sarsailă fiind un amestec de C.
A. Rosetti, Cezar Bolliac şi Gr. Alexandrescu. În Cuconiţa Drăgaica el critică femeia de mahala,
parvenită, care merge la biserică doar pentru a-şi etala hainele. La fel conul Drăgan, din textul
omonim, unde personajul principal, un parvenit, se arată umil în faţa şefilor şi neîndurător în
relaţiile cu supuşii.
În domeniul prozei ştiinţifice, Heliade publică în 1828 o gramatică, având ca scop „a dezbrăca
limba noastră de hainele de arlechin.” Deosebit de importantă este prefaţa lucrării, unde propune o
ortografie fonetică şi eliminarea influenţelor greceşti. În ceea ce priveşte neologismele, se

40
recomandă prudenţă în a face împrumuturi şi propune să se „rumânească cuvintele împrumutate”.
Când acest lucru nu este posibil, sunt preferate împrumuturile din franceză şi italiană, limbi
apropiate de spiritul limbii române. Cartea propriu-zisă are trei părţi: etimologia (morfologia),
sintaxul şi ortografia. Terminologia propusă de Eliade va fi ulterior adoptată şi se va impune în
lucrările de specialitate.

3. Constantin Negruzzi (1808-1868)


Ca majoritatea scriitorilor din epocă, Constantin Negruzzi debutează cu traduceri. Participă
activ la viaţa culturală colaborând la „Dacia literară” sau „Propăşirea” unde apar câteva dintre
nuvele sale. Opera lui nu se reduce la nuvela Alexandru Lăpuşneanul, Negruzzi abordând şi poezia,
teatrul sau scrierile cu caracter memorialistic. În 1857 apare la Iaşi volumul Păcatele tinereţilor,
care cuprinde patru părţi: Amintiri din juneţe, Fragmente istorice, Neghină şi pălămidă şi Negru pe
alb. O ediţie completă a operei sale a realizat în 1974 criticul literar Liviu Leonte.
Ca prozator, Negruzzi este inegalabil în epocă. Primele încercări ţin de domeniul
romantismului. Nuvela Zoe propune o tânără de cincisprezece ani, orfană, care este nevoită să vină
la Iaşi, unde frecventează lumea mondenă. Se îndrăgosteşte de Iliescul, care o abandonează.
Deghizată în bărbat ea vrea să-l împuşte, însă sfârşeşte prin a-i face declaraţii pătimaşe de dragoste.
Apoi, îi cade victimă lui Iancu B., care îi promite că o va lua de soţie, dar o părăseşte când află că
vor avea un copil. Zoe se sinucide în casa lui. Finalul este melodramatic: cortegiul mortuar se va
întâlni cu parada militară la care iau parte cei doi seducători. Scriitorul nu-şi poate ascunde
participarea afectivă, apărând în text sub chipului unui tânăr care se îngrijeşte de înmormântarea
fetei. Din punct de vedere al observaţiei realiste se remarcă descrierea Iaşilor şi portretele
personajelor.
Aceeaşi îmbinare de realism şi romantism poate fi sesizată în nuvela O alergare de cai.
Textul, mai complex, conţine două poveşti de iubire. Olga se plimbă prin parc şi pierde un caiet
găsit de Ipolit, care se îndrăgosteşte de ea. Îşi uită însă jurămintele şi, în ziua nunţii lui, Olga se
sinucide. Imediat, ca şi cum o instanţă divină ar interveni, el orbeşte. În paralel cu această dramă se
derulează povestea de iubire dintre autor şi doamna B. Trădat cu un ofiţer, el trăieşte un sentiment
de revoltă amestecat cu umor. Cei doi se vor întâlni peste douăzeci şi doi de ani când schimbă ironii
constatând efectele pe care trecerea timpului le-a produs. Au mai păţit-o şi alţii aminteşte de
Moliere. Un flăcău tomnatic, Andronache Zimbolici, în vârstă de patruzeci de ani, se însoară cu
Agapiţa, pe care o crede o naivă. La o întâlnire cu prietenii, unde fiecare îşi laudă consoarta, el
vorbeşte despre puritatea morală a soţiei şi îi pofteşte îi iatacul acesteia pentru o demonstraţie.
Acolo o surprinde pe tânără în braţele altui bărbat. Încornoratul se consolează cu faptul că au mai
păţit-o şi alţii.
În categoria fragmentelor istorice intră Alexandru Lăpuşneanul, Sobieski şi românii, Regele
Poloniei şi domnul Moldaviei şi Cântec vechi. Punctul de maximă realizare artistică îl reprezintă
Alexandru Lăpuşneanul despre care G. Călinescu afirma: „Numele lui Constantin Negruzzi este
legat de obicei de nuvela istorică Alexandru Lăpuşneanul, care ar fi devenit o scriere la fel de
celebră ca Hamlet dacă literatura română ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale.”
Negruzzi schimbă adevăratele evenimente istorice, dovedind că a înţeles just raporturile dintre
domn şi boieri. Caracterele sunt bine definite, iar arta prozatorului constă în a conduce cu măiestrie
acţiunea către deznodământ.
Titlul Negru pe alb sugerează ceva de ordinul evidenţei. Ciclul este alcătuit din proze scurte,
adresate unui destinatar fictiv. Întâlnim aici doi Negruzzi, vechiul boier român, dar şi omul cu idei
novatoare. În Vandalism, el avertizează asupra pericolului pe care îl reprezintă dărâmarea cetăţilor
şi a ruinelor, mărturii ale trecutului. Pentru ce ţiganii nu sunt români pune problema eliberării
ţiganilor robi. Ca argument împotriva unei asemenea decizii, vecinul Bogonos invocă o legendă
potrivit căreia ţiganii s-ar trage din defăimătorii sfântului Grigorie. Satira Istoria unei plăcinte
prezintă cazul unui grec ajuns mare vornic speculând slăbiciunea domnitorului pentru plăcinte.
Daniil Scavinschi ilustrează un caz în care comicul se îmbină cu tragicul. Luând o doză prea mare
de mercur îi cad mustăţile falnice şi moare. În aceste scrisori, Negruzzi îşi dezvăluie calităţile de

41
memorialist. Spre deosebire de romantici, el se simte atras de peisajul uman. În Pâcală şi Tândală
drumeţii cer pădurarului să le spună o poveste. Pădurarul, fiul lui Strâmbă-Lemne şi nepotul lui
Sfarmă-Piatră, începe o înşiruire de proverbe asemănătoare celor din Povestea vorbii.

5. Vasile Alecsandri (1818?-1890)


„Poate că partea cea mai durabilă a operei lui Alecsandri este aceea în proză. Scutit de
risipă de silabe şi de obligaţia gravităţii lirice, scriitorul îşi revarsă, slobod de a divaga, toate
darurile: umor, pictură, înlesnire orientală de povestitor. El n-are invenţie, de aceea în substanţă
toate naraţiunile sale sunt jurnale de călătorie.” Propunând o asemenea răsturnare a valorilor şi
susţinând superioritatea prozei, G. Călinescu nu face altceva decât să arate că prozatorul interesează
mai mult decât poetul. Plină de umor şi de spirit critic este Istoria unui galben şi a unei parale,
tablou critic al moravurilor claselor exploatatoare. Borsec, Balta Albă şi Iaşii în 1844 sunt nişte
fiziologii, adevărate tablouri de moravuri. Scriitorul se arată sensibil la caricatură, la scenele care
stârnesc râsul, fiind atras de contrastele dintre formele occidentale şi fondul nostru oriental.
Un loc important în proza sa îl ocupă Călătorie în Africa, un memorial de călătorie în nordul
Africii, despre care Tudor Vianu afirma că solicită puternic darurile vizuale ale autorului.
Încercarea de roman, Dri-dri, şi alte câteva texte completează tabloul unui prozator superior
contemporanilor săi.

6. Al. I. Odobescu (1834-1895)


Pentru Al. Piru, Odobescu este „al doilea eseist român după D. Cantemir.” Opera sa literară
este redusă şi pare produsul unui amator sau a unui diletant. Eforturile artistice merg în sensul
reconstrucţiei atmosferei şi nu al strângerii acţiunii în jurul unui erou. Cealaltă lucrare importantă,
Pseudo-kyneghetikos, subintitulată Fals tratat de vânătoare, ţine în realitate de întâlnirea dintre
literatură şi ştiinţă, fiind mai degrabă un eseu hibrid.
Mihnea-Vodă cel Rău (1857) înfăţişează, după modelul lui Negruzzi, un tiran feudal, fără a
reuşi să transforme personajul într-o figură memorabilă. Prozatorul se arată mai interesat de
reconstituirea istorică a epocii, de aşa-numita culoare locală. Acţiunea rămâne schematică, gesturile
puţine, iar analiza psihologică lipseşte. În schimb, textul supravieţuieşte prin luptele dintre familiile
boiereşti pentru tron, care dau naştere la conspiraţii, trădări şi silnicii. Meritul esenţial al Doamnei
Chiajna (1860) stă tot în puterea de evocare şi nu în calităţile narative. Pornind de la letopiseţ,
Odobescu romanţează istoria şi realizează efecte literare prin lexic. Chiajna e „muiere capeşă şi
dăunoasă”, oamenii sunt „zăbavnici” şi plini de „zăcăşie”. O epică propriu-zisă a nuvelei nu există,
singura interesantă fiind doamna Chiajna, care acţionează fugitiv, prin mişcări sumare. Când
vrăşmaşii scuipă în biserică asupra cadavrului lui Mircea Ciobanul, ea se dezvăluie dârză şi
bărbătoasă. Ultima apariţie înainte de a fi ucisă, probează încă o dată firea ei aprigă:
„– Câni neruşinaţi, liftă rea!... strigă Chiajna, spumegând de turbare; dar Dumbravă nu-i
dete vreme să urmeze zadarnicele sudălmi, ci, desprinzând ghioaca de la brâu, o-nvârti de câteva
ori cu braţu-i vârtos ş-apoi, glăsuind şi un groaznic blăstem, o azvârli drept în capul înfuriatei
Doamne.”
În ciuda acestor trăsături puternice, personajul central nu e doamna Chiajna, cum ne-am
aştepta, ci palatul domnesc al lui Mircea Ciobanul, pe care autorul îl descrie amănunţit din dorinţa
de a defini stilul arhitectural românesc.
Operă clasică, Fals tratat de vânătoare este un savuros exerciţiu intelectual, exprimat într-o
formă atrăgătoare, potrivită felului de a fi al autorului. Pseudo-kyneghetikos a fost scris ca
introducere la Manualul vânătorului de Constantin C. Cornescu. Pentru a-şi face eseul atractiv,
Odobescu nu se rezumă la informaţii referitoare la vânătoare, ci apelează frecvent la versuri greceşti
şi latine, citează scriitori moderni sau opere ale arhitecţilor, sculptorilor, pictorilor sau
compozitorilor care au ilustrat, fie şi numai incidental, vânătoarea. Unica lui preocupare este de a
educa simţul estetic, sentimentul frumosului şi gustul artistic. Cartea devine un mozaic construit din
analize de opere plastice, muzicale şi literare, cărora li se adaugă amintiri şi anecdote care aţâţă
curiozitatea şi desfată pe cititor. Un capitol aparte este rezervat unui basm, Feciorul de împărat cel

42
cu noroc la vânat, înregistrat de autor într-unul dintre memoriile sale arheologice şi transpus aici în
formă versificată. Ultimul capitol se compune din puncte-puncte.

C13. Începuturile romanului românesc

Nicolae Filimon (1819-1865)


Ciocoii vechi şi noi sau ce se naşte din pisică şoareci mănâncă (1863) deschide o epocă în
proza noastră. În evoluţia romanului ar putea fi invocat şi Dimitrie Cantemir, cu a sa Istorie
ieroglifică, scriere alegorică, numită de unii roman, însă greu de încadrat în această specie tocmai
din pricina caracterului ei hibrid, amestec de ficţiune, istorie, memorialistică şi pamflet. Atât pentru
G. Călinescu, cât şi pentru Al. Piru, romanul lui Nicolae Filimon trebuie pus, de fapt, în legătură cu
romanele populare gen Alixandria, Esopia, Istoria sfinţilor Varlaam şi Iosaf de la India, pe care le
continuă într-o formă evoluată, realizând o sinteză a temelor, problemelor, a tipurilor şi a
mijloacelor. După încercările merituoase ale lui Alecsandri, Bolintineanu, Kogălniceanu sau C.
Boerescu, scriitorul a învăţat ce trebuia pentru a scrie primul roman românesc viguros.
Acţiunea se desfăşoară în epoca domnitorului Gheorghe Caragea. La curtea postelnicului
Andronache Tuzluc vine tânărul Dinu Păturică pentru a căpăta o slujbă. De îndată ce e rânduit
ciubucciu, el se sileşte a învăţa greceşte şi începe a-i câştiga încrederea stăpânului pentru a-l putea
fura. Ca să reuşească pune la contribuţie propriul „iuşchiuzarlâc”, dar şi farmecele cherei Duduca,
întreţinuta postelnicului, pe care o atrage de partea lui şi o foloseşte spre a-l stoarce de bani pe
Tuzluc. În complicitate cu chir Costea Chiorul, cei doi îl vor duce rapid pe boier la sărăcie. Scena în
care se pune la cale ruinarea acestuia trădează, prin dialogul exaltat, bucuria diavolească a amanţilor
puşi pe căpătuială:
„– Tu-l vei încărca la socoteli.
– Tu-i vei cere şaluri şi mătăsuri.
– Tu-i vei specula moşiile.
– Tu-i vei cere diamanticale.
– Şi unind jafurile la un loc vom cumpăra moşii şi ţigani.
– Şi-apoi ne vom cununa.”

43
Prin asemenea mijloace, Păturică urcă treptele ierarhiei sociale şi ajunge rapid boier de starea
a doua. Pentru a-i dezvălui caracterul, prozatorul îi atribuie personajului toate faptele posibile.
Însurat cu Duduca, ciocoiul dă ospeţe mai îmbelşugate ca stăpânul său, dansând menuet cu vătafii.
La moşii îi mulge şi pe ţărani, cărora le ia plocoanele, dar şi pe arendaşi, primindu-şi partea din
jafurile organizate tot de el. În timpul mişcării de la 1821 îl trădează pe Tudor Vladimirescu în
speranţa că va ajunge ban al Craiovei, dar se alege cu isprăvnicia a două judeţe, pe care le pradă cu
lăcomie. Ţăranii îl reclamă noului domnitor, care îl aruncă în ocnă unde moare. De mare dramatism
este scena în care îşi izgoneşte tatăl, prefăcându-se a nu-l cunoaşte. Blestemul bătrânului cutremură
prin intensitate, însă îl lasă rece pe fiul nerecunoscător, care pune arnăuţii să-l dea afară:
„ – Ce, nu mă mai cunoşti, fiule? Acest trup uscat de bătrâneţe şi de sărăcie nu este el care
ţi-a dat viaţă? Aceste mâni zbârcite de muncă nu sunt oare ele care te-a mângâiat în copilăria ta şi
ţi-a pus în mână condeiul cu care te-ai procopsit şi ai câştigat aceste bogăţii? Nu te gândeşti,
nenorocitule, că săvârşeşti un păcat osândit de legile firei şi de obiceiurile politiceşti? Iuda a
vândut pe învăţătorul său, dar nu s-a lepădat de tatăl său! Râul cel măreţ şi încongiurat de
verdeaţă tăgăduieşte el oare umilitul izvor din care îşi are începutul? Încă o dată, te rog, fiule, vino
în braţele mele să te sărut şi să-ţi dau binecuvântarea mea cea mai după urmă, căci sunt bătrân şi
poate să mor fără să te mai văz!
Păturică,care nu vedea în acele momente decât umilirea sa în faţa celor mai de frunte boieri
ai domniei, porunci de-al doilea şi cu mai multă asprime ca să-l scoaţă din casă.
Bătrânul, văzând atâta împietrire de inimă, zise cu un aer profetic:
– Dumnezeu, care cunoaşte şi vede toate, să nu-ţi ajute, fiu blestemat ce eşti! El, care te-a
înălţat atât de mult, te va pogorî mult mai jos decât unde te aflai. Aceste bogăţii câştigate prin
nelegiuiri, ţi le va risipi cum risipeşte vântul praful după arie. Cum mă goneşti tu pe mine, să te
gonească îngerul Domnului în toată viaţa; să nu aibi prieteni în nenorocire, să îmbli din casă în
casă cerşind pîne, ca să-ţi astâmperi foamea şi o zdreanţă, ca să-ţi acoperi goliciunea; să
linguşeşti toate tarafurile şi toţi să-şi bată joc de tine. În chinurile boalei tale să nu aibi pe nimeni
care să te mângâie şi în vedeniile tale să-ţi stea înainte toate fărădelegile tale. Amin! Fie, fie!...”
Pentru Nicolae Manolescu întregul roman gravitează în jurul unei metaforei „roata
norocului”, sintagmă folosită de însuşi Dinu Păturică într-o scrisoare pe care o trimite tatălui său:
„Am oprit roata norocului; n-am să mă mai tem de nimic.” Într-adevăr roata norocului se învârteşte
un timp în favoarea ambiţiosului tânăr şi totul îi merge bine: câştigă încrederea lui Tuzluc şi inima
Duducăi, moşiile postelnicului trec, una câte una, în mâinile sale şi mai mult ajunge mare boier. O
asemenea ascensiune spectaculoasă nu poate fi explicată decât prin noţiunea de şansă. La fel însă şi
căderea, căci roata începe să se învârtă în sens invers: prietenii îl părăsesc, ţăranii se răscoală,
domnitorul care îl proteja se schimbă. O fatalitate implacabilă acţionează din umbră şi îl pedepseşte
pentru fărădelegile lui. Încrederea oarbă în puterile proprii, mândria şi lipsa de măsură amintesc de
hybrisul antichităţii şi se cuvin pedepsite. Ceea ce scriitorul face în numele idealului său
moralizator.
Sub înrâurirea romanelor de tip senzaţional, autorul construieşte după o metodă romantică,
preferând contrastele violente şi scenele ţipătoare. Păturică şi Duduca sunt satanici, Gheorghe şi
Maria, angelici. Tuzluc este respingător, banul C., tatăl Mariei, demn. Romancierul se amestecă în
materia epică şi comentează, aprobator sau nu, fiecare din gesturile personajelor în funcţie de
idealul său moralizator. Virtutea este răsplătită, nelegiuirea pedepsită, iar cititorul asistă în final la
restabilirea dreptăţii prin căsătoria dintre Gheorghe şi Maria. În ciuda lipsei de obiectivitate Filimon
creează în Dinu Păturică un tip social şi psihologic memorabil, „un Julien Sorel valah”. Viu prin tot
ceea ce face, eroul însumează trăsăturile întregii categorii din care face parte, aceea a ariviştilor.
Popular şi senzaţional ca factură, istoric şi de moravuri ca temă, Ciocoii vechi şi noi are şansa
de a fi realizat un personaj excepţional: Dinu Păturică. Tezismul cărţii, cu avantajele şi
dezavantajele sale, nu îl împiedică pe Nicolae Filimon să utilizeze resursele de expresivitate ale
limbii. În acest sens, abundă arhaismele şi grecismele, specifice vremii. Paginile despre arhitectura,
teatrul sau muzica din epoca lui Caragea sunt colorate tocmai printr-un asemenea limbaj pestriţ.
Păturică e „muchelef” (fercheş), mai ales ca „pazarghidean” (confident) al Duducăi, pe care o alintă

44
„fos mu” (lumina mea), dar o înşală transformând-o în „isterico”, iar pe Tuzluc ducându-l la
„apelpisie” (deznădejde).
Fără a fi un analist strălucit, prozatorul excelează în evocarea culorii locale, a tablourilor de
epocă. Romanul formează un album de ilustraţii de neuitat. Aşteptarea ciocoiului în pridvor,
Păturică în exerciţiul funcţiunii de sameş, stând turceşte pe pat, ierarhia slugilor în aşteptarea
boierilor la teatru, Păturică în audienţă la Ipsilant, convoiul jalnic al ţăranilor care vin cu jalba în
proţap la Ghica pentru a cere dreptate etc. sunt imagini memorabile. Filimon este primul nostru
balzacian.

C14. Teatrul românesc. Întâii autori dramatici

1. Evoluţia teatrului

Deşi literatura română nu a produs nicio lucrare dramatică importantă până la Alecsandri,
preocupările pentru teatru au o oarecare vechime în Ţările Române. Se pare că primele reprezentaţii
ar fi avut loc la curţile domneşti încă din secolul al XVII-lea, însă menţiuni referitoare la spectacole
datează din a doua jumătate a secolului următor. Cert este că la începutul secolului al XIX-lea
teatrul devine o năzuinţă permanentă, un simbol al emancipării culturale. Ca atare se înmulţesc şi
manifestările specifice. În 1815, la Braşov, o trupă germană joacă în limba română, iar la Iaşi, un an
mai târziu, câţiva tineri boieri interpretează Mirtil şi Hloe, într-o adaptare de Gh. Asachi.
În acest context se simte tot mai acută nevoia unor piese în limba română, care vor veni mai
întâi sub forma unor traduceri şi mai apoi prin lucrări originale. Dintre întâile încercări de teatru
original românesc amintim satirele politice ale lui Iordache Golescu sau comediile lui Costache
Faca, Matei Millo, Costache Bălăcescu ori Costache Caragiali. Alături de filonul comic al comediei
sociale, teatrul românesc abordează şi trecutul istoric, urmând în general modele romantice. Ţelul
lor era trezirea sentimentului naţional şi îndemnul la lupta pentru emanciparea principatelor. Sub
nivelul realizării artistice asemenea drame istorice sunt lipsite de însemnătate. Meritul lor este acela
de a fi pregătit calea afirmării dramaturgiei româneşti de după 1848.

45
2. Vasile Alecsandri (1818?-1890)

Teatrul lui Alecsandri poartă, cu precădere în primii ani, pecetea modelelor străine pe care
autorul le urmează îndeaproape. De la comedia Farmazonul din Hârlău până la drama istorică
Ovidiu din 1885, opera sa dramatică ilustrează evoluţia teatrului nostru în general. Interesant este că
Alecsandri avea o înţelegere exactă a rolului teatrului şi „misiei” sale, pe care şi-o asumă încă din
tinereţe. Stau mărturie următoarele rânduri tipărite ca introducere la ediţia „Teatru”, din 1875:
„Un autor dramatic s-ar expune la multe neajunsuri din partea puternicilor zilei … dar
această consideraţie nu m-ar împiedica de a-mi ascuţi condeiul. Dificultăţile ce se ridică în ochii
mei cu forme uriaşe de fantasme, au sorgintea lor chiar în sânul institutului teatral; căci trei
lucruri sunt de creat pentru a se dobândi un rezultat satisfăcător: 1. limba, 2. giocul actorilor şi 3.
educaţia publicului.”
Iar Alecsandri a contribuit din plin la realizarea acestor deziderate.
Încă din 1840, când preia conducerea Teatrului Naţional din Iaşi, el s-a văzut silit să fie
productiv pentru a acoperi deficitul repertoriului naţional. În acest sens scrie scenete, vodeviluri şi
comedii în care satirizează tipurile negative ale vremii. Comediograful utilizează reţeta de succes a
farselor şi a încurcăturilor generatoare de râs. Cele mai cunoscute dintre acestea sunt cânticelele
comice Sandu Napoilă, ultra-retrogradul şi Clevetici, ultra-demagogul, respectiv comediile din
ciclul Chiriţelor: Chiriţa în Iaşi, Chiriţa în provinţie şi Chiriţa în balon, savuroase transpuneri în
practică a criticii pe care ulterior Titu Maiorescu o va teoretiza sub formula devenită celebră „a
formelor fără fond”.
Cântecelele comice, adevărate schiţe de viaţă socială, descriu oameni de la mijlocul secolului
trecut. Impactul lor asupra publicului era destul de însemnat pentru că teatrul ţinea adesea loc de
tribună politică. Fiecare personaj dezvăluie un mod propriu de înţelegere a vieţii. Dovedind
moderaţie, autorul nu îl admiră nici pe liberalistul absolut Clevetici, dar nici pe boierul retrograd
Sandu Napoilă. Pe lângă satirizarea maniei franţuzismelor şi a contrastului dintre aparenţă şi esenţă,
comediile au şi meritul de a fi dat un personaj memorabil, pe Chiriţoaia, reprezentanta tipică a unei
clase sociale cu pretenţii de rafinament, dar cu apucături întru totul orientale.
Înaintea lui Caragiale, Alecsandri este primul dramaturg acordă o importanţă specială
onomasticii ca mijloc de caracterizare. De aceea, personajele sale se cheamă în mod sugestiv
Clevetici, Sandu Napoilă, Grigore Bârzoi, Slugărică, Afrodita, Papă-Lapte etc..
Celălalt filon al teatrului său îl reprezintă piesele de inspiraţie istorică, Alecsandri plănuind o
trilogie inspirată din cronici, din care nu a realizat decât Despot-Vodă. În schimb, spre finalul vieţii,
a scris alte două drame, Fântâna Blanduziei şi Ovidiu, cu subiecte luate din antichitatea romană.
„Legendă istorică în versuri”, piesa are ca model dramele romantice ale lui Victor Hugo (după
cum a arătat Constantin Ciopraga). Se întâlnesc în piesă întâmplări stranii, travestiri, salvări
miraculoase, monologuri solemne şi tirade lirice. Însă totul gravitează în jurul personalităţii
excepţionale a robului Despot, ajuns la mărire şi apoi la pierzanie prin intermediul Anei, ambiţioasa
fiică a lui Moţoc. Viteaz şi perseverent, viclean şi seducător, el îşi atrage sprijinul Ruxandei, soţia
lui Lăpuşneanu, câştigă încrederea palatinului Laski şi îi întreţine iluzia de mărire lui Moţoc.
Pierzania îi vine dintr-o prejudecată a vremii, căreia îi dă glas într-o meditaţie semnificativă acelaşi
Moţoc:
„Cine-şi cată razim afară din popor/
Se razemă pe-o umbră de nor trecător…”

3. B. P. Hasdeu (1838-1907)

Exponent al ideologiei paşoptiste, B. P. Hasdeu se remarcă în domenii diverse, aspirând să fie


un îndrumător cultural al românilor. Activitatea sa ştiinţifică se împleteşte cu o publicistică
susţinută şi cu realizări literare inegale valoric. Monografia istorică Ion Vodă cel Cumplit îl apropie
de concepţia lui Nicolae Bălcescu, în vreme ce Istoria critică a românilor e scrisă din perspectiva

46
evoluţionismului englez. În Cuvente den bătrâni se dovedeşte primul critic de texte vechi de la noi,
în vreme ce marele dicţionar etimologic român, Etymologicum Magnum Romaniae, rămas la
cuvântul „bărbat”, îl confirmă faima de filolog. Activitatea sa ştiinţifică se îmbină cu publicistica,
beletristica şi filosofia, într-o sinteză de tip umanist, asemănătoare aceleia realizate de Cantemir sau
de Eliade-Rădulescu.
Duduca Mamuca, pe care Al. Piru o consideră „o excelentă nuvelă romantică”, a stârnit un
scandal răsunător, soldat cu înscenarea unui proces autorului întrucât îi satiriza pe Maiorescu
(doctorul Tucia) şi pe V. A. Urechia (Aleşchin-Uho). Scriitorul a fost achitat, dar la publicarea în
volum a mutat acţiunea în Germania şi a numit textul Micuţa. Din proiectatul roman istoric Viaţa
unui boier a apărut doar episodul Ursita, scris cu recuzită romantică. Nici ca poet, Hasdeu nu
excelează. Volumele sale Poeziei şi Sarcasm şi ideal s-au vrut „O poezie neagră, o poezie dură,/ O
poezie de granit”. Mai interesante se dovedesc pamfletele Odă la ciocoi şi Complotul bubei,
remarcabile prin vehemenţa lor.
Singura operă literară cu adevărat valoroasă a lui Hasdeu rămâne Răzvan şi Vidra (iniţial,
Răzvan-Vodă), dramă în cinci acte, publicată în 1867. Piesa este istoria măririi şi căderii unui
personaj de origine modestă, fost rob, pe care calităţile excepţionale şi ambiţia soţiei îl ridică pe
tronul Moldovei, dar îi aduc şi pieirea. Eminescu însuşi o va aprecia într-unul din articolele sale,
„Repertoriul nostru teatral”, plasând-o alături de comediile lui Alecsandri: „Afară de astea e
Răzvan-Vodă a d-lui Haşdeu, dramă în cele mai multe privinţe bună…”.
Figura lui Răzvan a preluat-o autorul dintr-un articol al lui Bălcescu, unde se pomeneau
calităţile acestui ţigan mai patriot decât moldovenii înşişi. În piesa lui Hasdeu, Răzvan e un ţigan de
ispravă, cu ştiinţă de carte, fost rob mănăstiresc, eliberat de vlădică. Expresia prejudecăţii de rasă o
întâlnim la Tănase, român nevoit să cerşească:
Dumnezeu să mi te-ajute, precum tu m-ajuţi pe mine;
Zilele tale să curgă tot zile lungi şi senine;
Iar nevoia să doboare pe-oricine-ţi va fi duşman!
Rămâi sănătos băiete!... Ce păcat că eşti ţigan!...
Sub influenţa teatrului romantic, dar şi a poeziei populare, Hasdeu pune pe Vidra, nepoata lui
Moţoc, să-l împingă pe fostul rob la domnie, dar şi să-l piardă. Însă nu personajul feminin, cu
poftele ei de mărire, dă cheia textului, ci lupta lui Răzvan cu sine. El ştie că nu poate râvni la tron
din cauza condiţiei sale şi în acelaşi timp are calităţile necesare ocupării unei asemenea funcţii. E
ceva din tragedia greacă în destinul său. Locul destinului implacabil care îl învinge pe erou a fost
luat aici de reaua naştere care apasă asupra geniului.
Prin încercarea de a reda culoarea locală şi atmosfera epocii, prin alegerea unor personaje care
întruchipează caractere puternice, dominate de pasiuni devoratoare şi prin amestecul omenescului
cu tragicul, Răzvan şi Vidra este o piesă romantică, în ciuda faptului că apare într-un moment în
care curentul romantic îşi încheiase existenţa. De altfel, textul conţine numeroase elemente tipic
romantice, cum ar fi tema săracului cinstit care nu primeşte bogăţia întâmplătoare, tema stăpânului
ajuns robul slugii sale, tema ridicării celui umil prin meritele proprii sau tema răzbunării prin
bunătate. Vorbele lui Răzvan, care îi dă drumul lui Sbierea au încărcătură aforistică şi îl
caracterizează:
Răzbunarea cea mai crudă este când duşmanul tău
E silit a recunoaşte că eşti bun şi dânsu-i rău!...
Există în text şi alte personaje viabile cum ar fi avarul Sbierea, aproape simpatic în viciul său,
ţăranul Tănase, cu prejudecăţile lui, sau hoţii de codru, priviţi cu simpatie. Acestor calităţi ale
textului, li se adaugă o versificaţie sprintenă şi un umor sănătos, de factură populară, care
contrabalansează nourii grei ce plutesc asupra soartei lui Răzvan.

47
Bibliografie minimală:

1. *** Cartea cronicilor, texte antologate şi comentate de Elvira Sorohan, Iaşi, Editura „Junimea”,
1986
2. *** Poezie română clasică, vol. I, ediţie îngrijită de Al. Piru şi Ioan Şerb, Bucureşti, Editura
„Minerva”, 1976
3. Alexianu, Al., Istoria poeziei române de la 1570 la 1830, ediţie îngrijită de Mircea Coloşenco şi
Laurenţiu Avram, prefaţă de I. C. Chiţimia, studii introductive: Mircea Coloşenco şi Laurenţiu
Avram, Galaţi, Editura Porto-Franco, 1993
4. Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediţia a II-a, Bucureşti,
Editura „Minerva”, 1982
5. Cartojan, N., Istoria literaturii române vechi, postfaţă şi bibliografii finale de Dan Simionescu,
prefaţă de Dan Simionescu, Bucureşti, Editura „Minerva”, 1980
6. Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Piteşti, Editura „Paralela 45”, 2008
7. Negrici, Eugen, Iluziile literaturii române, Bucureşti, Editura „Cartea Românească”, 2008
8. Piru, Al., Istoria literaturii române de la început până astăzi, Bucureşti, Editura „Univers”, 1981
9. Puşcariu, Sextil, Istoria literaturii române. Epoca veche, ediţie îngrijită de Magdalena Vulpe,
postfaţă de Dan C. Mihăilescu, Bucureşti, Editura „Eminescu”, 1987

48