Sunteți pe pagina 1din 13

Portofoliu: Educatia

fizica

Al elevei clasei a 10 c
IPLT “Gh. Asachii”
Mamula Anna
Profesor: Vitalie Rusu
Portofoliu
Atletismul
Disciplină practică, cu caracter vocaţional, atletismul
este unul dintre cele mai importante mijloace ale educaţiei
fizice şi sportului. Valenţele acestuia sunt de ordin formativ şi
competiţional, atât în practică, la nivelul populaţiei, cât şi pentru cei deveniţi
atleţi de performanţă. Organizarea competiţională este manageriată de
instituţii internaţionale şi naţionale.

Atletismul este o activitate practică în care exerciţiile diferă prin modul


de execuţie, dar şi prin influenţele pe care le produce asupra organismului
uman, ca sistem bio-psiho-social hipercomplex şi dinamic. Atletismul este o
ramură a educaţiei fizice şi a sportului care, prin numărul mare şi diferit de
exerciţii, vizează dezvoltarea armonioasă a organismului, dar şi întrecerea.
Scopul acestei activităţi, care se desfăşoară în anumite forme de organizare,
după reguli şi prevederi exacte, este: - adaptarea complexă a organismului; -
realizarea unor performanţe sportive superioare. În literatura de
specialitate, termenul de atletism este definit ca un „sistem de exerciţii
realizat sub forma alergărilor, aruncărilor şi săriturilor naturale şi stilizate,
în scopul dezvoltării specifice a calităţilor fizice şi obţinerii unui rezultat
superior în practicarea lor”. La grecii antici, „atleţii” erau acele persoane,
care se pregăteau special, cu scopul de a câştiga un premiu, într-o întrecere.
Termenul utilizat în literatura de specialitate, pentru atletism, este athletics
(engleza britanică) şi track and field (engleza americană), respectiv probe pe
pistă (track - alergări) şi probe de teren (field - sărituri şi aruncări).
Concursurile de atletism cuprind grupe de probe şi probe care au
caracteristici specifice, în funcţie de cele 3 categorii fundamentale de
exerciţii, respectiv alergări, sărituri şi aruncări. Oricum ordonăm aceste
exerciţii, ele nu îşi schimbă sensul general şi esenţial motric, pe care îl
exprimă noţiunile de alergare, săritură şi aruncare. - În probele de alergări
şi marş se urmăreşte parcurgerea în timp cât mai scurt a unei distanţe
precizate. - În probele de aruncări se urmăreşte trimiterea unor obiecte cu
forme şi dimensiuni speciale, standardizate 27 28 (greutatea, discul, suliţa,
ciocanul) la o distanţă cât mai mare. - În probele de sărituri se urmăreşte
obţinerea unui zbor cât mai lung (la săritura în lungime şi la triplusalt) sau a
unui zbor cât mai înalt (la săritura în înălţime şi la săritura cu prăjina). În
toate probele este necesară respectarea unor precizări speciale, impuse prin
„Regulamentul concursurilor de atletism”. Regulile sunt foarte exacte şi
stabilesc condiţiile materiale şi de desfăşurare a concursurilor, departajează
clar valoarea sportivă a fiecărui atlet, în raport cu spaţiul şi timpul, cât şi cu
ceilalţi competitori. Regulamentul prevede şi criterii de stabilire a
clasamentelor, a situaţiilor de egalitate, a condiţiilor de omologare a
recordurilor; anexele acestui document aduc precizări în prevenirea şi
sancţionarea utilizării dopajului în activitatea de pregătire, cât şi cea
competiţională a atleţilor.

Exerciţiile de atletism sunt valoroase şi utile în dezvoltarea calităţilor


motrice de bază, precum: viteza, forţa, rezistenţa, contribuind substanţial la
întărirea sănătăţii şi la fortificarea organismului.

Termenul utilizat în literatura de specialitate, pentru atletism, este


athletics (engleza britanică) şi track and field (engleza americană), respectiv
probe pe pistă (track - alergări) şi probe de teren (field - sărituri şi aruncări).
Concursurile de atletism cuprind grupe de probe şi probe care au
caracteristici specifice, în funcţie de cele 3 categorii fundamentale de
exerciţii, respectiv alergări, sărituri şi aruncări. Oricum ordonăm aceste
exerciţii, ele nu îşi schimbă sensul general şi esenţial motric, pe care îl
exprimă noţiunile de alergare, săritură şi aruncare.

- În probele de alergări şi marş se urmăreşte parcurgerea în timp cât mai


scurt a unei distanţe precizate.

- În probele de aruncări se urmăreşte trimiterea unor obiecte cu forme şi


dimensiuni speciale, standardizate (greutatea, discul, suliţa, ciocanul) la o
distanţă cât mai mare.

- În probele de sărituri se urmăreşte obţinerea unui zbor cât mai lung (la
săritura în lungime şi la triplusalt) sau a unui zbor cât mai înalt (la săritura
în înălţime şi la săritura cu prăjina). În toate probele este necesară
respectarea unor precizări speciale, impuse prin „Regulamentul
concursurilor de atletism”.

Regulile sunt foarte exacte şi stabilesc condiţiile materiale şi de desfăşurare a


concursurilor, departajează clar valoarea sportivă a fiecărui atlet, în raport
cu spaţiul şi timpul, cât şi cu ceilalţi competitori. Regulamentul prevede şi
criterii de stabilire a clasamentelor, a situaţiilor de egalitate, a condiţiilor de
omologare a recordurilor; anexele acestui document aduc precizări în
prevenirea şi sancţionarea utilizării dopajului în activitatea de pregătire, cât
şi cea competiţională a atleţilor.

Maratonul este o probă sportivă de alergare pe distanță lungă, cu o distanță


oficială de 42,195 km, care se aleargă de obicei pe șosea. Evenimentul este numit
după legenda soldatului grec Phidippides, un mesager care a adus la Atena vestea
victoriei din Bătălia de la Maraton. Acuratețea istorică a acestei legende este pusă la
îndoială, fiind contrazisă în special de relatările lui Herodot.
Maratonul a fost unul dintre sporturile de la Jocurile Olimpice moderne
din 1896, deși distanța nu a fost standardizată până în 1921. Mai mult de
800 de astfel de curse se desfașoară în întreaga lume în fiecare an, marea
majoritate a concurenților fiind sportivi amatori. Maratonurile mai mari pot
avea zeci de mii de participanți.

Alergare. Tipuri de alergare.


Alergarea, fiind un exerciţiu natural şi cunoscut, pare a nu pune
probleme în învăţarea tehnicii. Acest lucru este foarte adevărat dacă ne
referim la copii. Problemele apar însă în perioadele de creştere şi mai târziu
la cei care nu au o continuitate în instruire. Pierderea elasticităţii musculare
şi a tendoanelor, cauzate de creşterea în lungime a sistemului osos, conduc la
o rigiditatea şi implicit la o eficienţă scăzută a mişcărilor. Un efect negativ
asupra eficienţei tehnicii alergării o are deseori efectuarea unui număr mare
de repetări a unor exerciţii de dificultate scăzută, care favorizează instalarea
unor automatisme greşite din punct de vedere tehnic. Se poate spune că,
pentru începători elementele necunoscute din tehnica alergării sunt doar
startul de jos şi lansarea de la start. Dintr-o sinteză a materialelor de
specialitate, putem stabili, în funcţie de dificultate, următoarea ordine a
exerciţiilor din şcoala alergării şi care au următoarele sarcini: Formarea
deprinderii de alergare corectă în funcţie de diferitele sarcini şi abordări ale
acesteia. Prin alergare corectă se înţelege deprinderea de a alerga economic
şi relaxat. Dezvoltarea calităţilor motrice necesare învăţării şi perfecţionării
tehnicii exerciţiilor de alergări, a vitezei de deplasare, a forţei şi rezistenţei
specifice alergării. Din şcoala alergării cele mai folosite exerciţii sunt:

● Alergarea uşoară (a.u.) – „alergare de coordonare”- se efectuează


prin alergare relaxată, cât mai naturală, cu efort redus, mişcări fireşti
tempo-ul de deplasare fiind uşor şi continuu. Tehnica de alergare
urmăreşte stăpânirea unui pas cât mai suplu, relaxat, tinzându-se spre
o impulsie neforţată şi eliminarea mişcărilor inutile ale capului,
trunchiului şi braţelor. - alergarea uşoară constituie prima etapă în
învăţarea alergării; - această variantă de alergare are sarcina de a
asigura pregătirea organismului pentru efort, prin asigurarea
adaptării la efort a marilor funcţiuni ale organismului şi prin
încălzirea musculaturii şi articulaţiilor membrelor inferioare (Figura
4.1); - alergarea uşoară este elastică, cu amortizarea şocului la
contactul piciorului cu solul; - alergarea respectă coordonarea corectă
a acţiunii membrelor superioare şi a membrelor inferioare; - ţinuta
corectă în timpul alergării păstrează trunchiul la verticală, uşor
înclinat spre înainte, capul în prelungirea trunchiului. Se urmăreşte
execuţia corectă a alergării, prin contact elastic pe sol cu toată talpa,
coordonarea naturală a mişcărilor de braţe şi picioare, cu trunchiul în
poziţie verticală şi privirea înainte spre orizont. Braţele îndoite uşor
din cot şi cu degetele flexate relaxat, se pendulează continuu înainte –
înapoi. Piciorul pendulant se mişcă uşor, flexia coapsei pe gambă fiind
redusă şi ridicarea coapsei în pasul anterior fiind de asemenea redusă.
Exersarea se efectuează iniţial prin alternarea alergării cu mersul,
urmând ca pe parcursul antrenării să se reducă până la eliminare
secvenţele de mers. Antrenarea alergării uşoare se efectuează pe pista
de alergare, pe iarbă, nisip, evitându-se suprafeţele dure asfaltate. Se
aleargă pe 100, 150, 200, 300, 400 m continuând lungimea distanţelor,
până la 800-1200 m. Greşeli frecvente: - contactul pe sol pe pingea sau
pe călcâi ; - impulsia slabă în momentul desprinderii piciorului de pe
sol; - pendularea braţelor în plan frontal; - ridicarea umerilor; - lipsa
coordonării în relaţia de mişcare membre superioaremembre
inferioare..

● Alergarea cu joc de glezne (a.j.g.) se execută printr-un pas scurt cu


contact pe pingea, membrul inferior fiind în flexie din articulaţia
gleznei, genunchiului şi şoldului, urmat de extensia rapidă a celor trei
articulaţii, simultan cu derularea piciorului de la vârf spre călcâi.
Trunchiul are poziţie verticală, capul sus, cu privirea înainte, iar
braţele cu coatele îndoite la 90° execută pendulări înainte-înapoi,
coordonate cu mişcarea picioarelor. Talpa se aşează paralel cu direcţia
de alergare, iar derularea acesteia urmează succesiunea vârf-talpă-
călcâi. Se insistă asupra finalizării contactului cu presiune fermă pe
călcâi şi desprindere suplă şi completă a pingelei de pe sol. Efectele
exerciţiul se referă la: - coordonarea simplă a membrelor; -
dezvoltarea elasticităţii musculaturii posterioare a membrelor
inferioare; - dezvoltarea mobilităţii şi flexibilităţii articulaţiei gleznei; -
dezvoltarea vitezei de execuţie (în tempo maxim) pe loc şi în deplasare;
Mişcările se învaţă în tempo lent, cu concentrarea atenţiei spre
derularea tălpii. Se repetă: - pe loc cu sprijin oblic înainte la perete; -
pe loc cu sprijin pe umerii unui partener; - din deplasare pe diferite
distanţe, traiectorii, tempo-uri, combinaţii. Distanţa de exersare este
conform vârstei şi gradului de pregătire sportivă şi poate fi de 10, 20,
30, 40, 50m, cu număr de repetări conform obiectivelor de urmărit
(învăţare sau condiţie fizică). Greşeli frecvente: - derularea incompletă
a tălpii; - neîntreruperea contactului cu solul; - lipsa coordonării braţe-
membre inferioare; - deplasare cu pas prea lung.

● Alergarea cu genunchii sus (a.g.s.) se efectuează printr-o succesiune


de paşi, cu zboruri scurte, cu accent pe faza pasului anterior, în care
coapsa se ridică la orizontală, cu gamba perpendiculară pe sol.
Trunchiul se află la verticală, braţele execută pendulări active, iar
contactul cu solul se efectuează pe pingea cu rulare incompletă a tălpii.
Braţele îndoite pendulează activ înainteînapoi, coordonate cu lucru
membrelor inferioare. Efectele alergării cu genunchii sus: - dezvoltarea
forţei muşchilor ridicători ai coapsei în plan anterior; - ameliorarea
mobilităţii articulaţiilor gleznelor şi a genunchilor; - creşterea
amplitudinii fazei anterioare a pasului alergător. Această alergare se
efectuează: - pe loc şi din deplasare; - cu sprijin oblic înainte la perete
sau cu parteneri; - distanţele de parcurs: 10-50 m, cu repetări de 2-4
ori, conform distanţei per repetare. Greşeli frecvente: - contact pe sol
pe toată talpa; - ridicarea insuficientă sau exagerată a coapsei; -
înclinarea trunchiului înapoi. ● Alergarea cu pendularea gambelor
înapoi (a.p.gb.înap.) se efectuează printr-o succesiune de paşi scurţi, cu
accent pe pasul posterior, în care se realizează flexia completă a
gambei pe coapsă. Contactul cu solul se reia pe partea anterioară a
tălpii, poziţia trunchiului fiind uşor aplecată, braţele efectuând
pendulări ritmice înainte-înapoi. Exerciţiul are efecte pozitive în
îmbunătăţirea coordonării acţiunilor membrelor, forţei gleznelor şi
mobilităţii articulaţiei genunchiului. 49 - prelucreaz ă musculatura
posterioar ă a membrelor inferioare; - dezvolt ă mobilitatea articula
ţiei genunchiului; - prelucreaz ă amplitudinea pendulului posterior al
piciorului pendulant. Alergarea se efectueaz ă: - pe loc şi din deplasare;
- liber sau cu partener; - pe distan ţe 10-50 m. Gre şeli frecvente: -
aplecarea neadecvat ă a trunchiului; - rotarea extern ă a gambelor la
momentul flexiei; - coordonarea neadecvat ă a membrelor superioare
cu cele inferioare.

● Alergarea cu pendularea gambelor înainte (a.p.gb.înai.) se efectueaz


ă sub forma unei alerg ării „înalte”, în care este accentuat ă ridicarea
coapsei piciorului pendulant, urmat ă de extensia gambei pe coaps ă.
Aceast ă alergare accentueaz ă pasul anterior. Contactul pe sol se
efectueaz ă pe pingea, trunchiul se înclin ă înapoi, cu capul r ămâne în
prelungirea sa. Bra ţele imprim ă dinamism alerg ării, prin pendularea
lor energic ă şi bine coordonat ă cu membrele inferioare. Efectele alerg
ării cu pendularea gambelor înapoi: - dezvoltarea for ţei flexorilor
gambei pe coaps ă; - dezvoltarea mobilităţii la nivelul genunchiului; -
cre şterea tonusului muscular la nivelul mu şchilor ridic ători ai
coapsei; - ameliorarea coordon ării segmentare. Alergarea cu
pendularea gambelor înainte se efectueaz ă: - distan ţe 10-25 m; -
alternate cu alte variante ale şcolii alerg ării. Gre şelii frecvente: -
insuficienta ridicare a coapsei; - extensia incomplet ă a gambei pe
coaps ă; - rigiditatea în contactul cu solul; - coordonarea inadecvat ă a
bra ţelor cu membrele inferioare.

● Alergarea cu pas ad ăugat înainte (a.p.ad.înai.) se efectueaz ă în


deplasare înainte, prin apropierea şi dep ărtarea picioarelor, într-o mi
şcare de impulsie, în care deplasarea piciorului dinapoi nu depăş e şte
piciorul dinainte. Se efectueaz ă: - pe distan ţe 10-30 m; - liber şi cu
partener; - traiectorii şi tempo-uri diferite. Gre şelii frecvente: - pas
prea lung; - unghiul de impulsie prea mare; - contact p sol pe toat ă
talpa.

● Alergarea în tempo uniform moderat (a.t.u.) - este o alergate cu un


tempo mai sc ăzut, care poate fi executat ă pe diferite distan ţe, pe care
alerg ătorul trebuie s ă le parcurg ă în tempo uri prestabilite. Alergarea
este natural ă, economic ă şi p ăstreaz ă tempo-ul moderat pe parcursul
desfăşur ării. Se urm ăre şte formarea sim ţul tempoului concomitent
cu însu şirea tehnicii de alegare. Această variantă se constituie în
principalul mijloc de dezvoltare a rezistenţei de alergare şi se
realizează prin gradarea timpului sau distanţei de alergare: - în prima
fază creşte alternativ timpul sau distanţa păstrând tempoul constant; -
în faza a doua scade distanţa, dar creşte tempo-ul. Se efectuează: - pe
distanţe 40-80 m pentru controlul execuţiei tehnice; - pe distanţe 80-
100 m în linie dreaptă şi în turnantă (traiectorie curbilinie); - în grup,
pe distanţe 200-400 m; - cu evadare din grup/pluton. Greşelii
frecvente: - lipsa coordonării membrelor inferioare cu cele superioare;
- lungimea indecvată a pasului alergător; - oscilaţii laterale evidente.

● Alergarea pe teren variat (a.t.v.) – este o variantă a alergării în


tempo uniform şi se realizează în afara stadionului, prin parcuri şi
păduri .Datorită multitudinii de situaţii pe care le creează acest gen de
alergare este un exerciţiu foarte util, deoarece formează o serie de
deprinderi specifice alergării pe terenuri diferite ca structură şi
consistenţă. Ca probă de concurs, acest gen de alergare este întâlnit la
alergările de cros. Acest tip de alergare se învaţă după ce s-au însuşit
celelalte tehnici de alergare. Această alergare este un mijloc pentru
dezvoltarea rezistenţei generale: se începe cu alergări pe terenuri mai
puţin accidentate şi pe distanţe mai scurte. O dată cu obişnuirea cu
acest gen de alergare se măresc distanţele şi se trece pe terenuri mai
accidentate (poteci prin pădure, la deal, la vale, prin arătură, pe
asfalt), crescând astfel dificultatea alergării. Adaptarea pasului
alergător la terenul variat se realizează, astfel:

- la urcuşuri pasul este scurt, contactul cu solul se efectuează pe


pingea, impulsia este incompletă, iar corpul se aplecă înainte mai mult
sau mai puţin în funcţie de înclinarea pantei;

- la coborâre contactul cu solul se efectuează pe călcâie, pasul se


lungeşte, trunchiul se înclină spre pantă, alergătorul lăsându-se
„purtat” de viteza obţinută prin alergare la vale; Abordarea pasului de
alergare la urcuş şi coborâre - trecerea obstacolelor joase se execută
după o accelerare prealabilă, pe distanţe cât mai reduse în raport cu
obstacolul; obstacolele se depăşesc printr-un pas sărit prelungit sau
prin călcare, procedeu mai economic şi mai sigur.

- în teren moale, nisipos trunchiul este vertical, contactul cu solul se


efectuează pe toată talpa cu derulare completă şi impulsie uşoară.
● Alergarea accelerată – contribuie la formarea deprinderii de a
alerga cu viteză superioară, de a forma simţul accelerării. Obiectivul
principal este de a obţine viteză maximă, printr-o alergare cu viteză
crescută treptat şi continuu, în baza frecvenţei sau lungirii pasului de
alergare. - alergări repetate pe distanţe scurte (20-30 m) cu creşterea
gradată a vitezei de deplasare până la un anumit reper; - acelaşi
exerciţiu cu participanţii în formaţie pe linie; - alergări accelerate în
grup; - accelerări din alergări în linie; - scurtarea distanţei de
accelerare şi creşterea menţinerii acesteia.

● Alergarea cu pas adăugat lateral (a.p.ad.înap.) se efectuează în


deplasare laterală (stânga sau dreapta), prin apropierea şi depărtarea
picioarelor, într-o mişcare de impulsie, în care piciorul plasat în sensul
înaintării nu este depăşit de celălalt picior. Exerciţiul ameliorează
coordonarea simplă şi forţa membrelor inferioare şi favorizează
reducerea atitudinii cifotice prin lungirea musculaturii anterioare a
trunchiului.

● Alergarea laterală cu pas încrucişat, pas care poate fi executat


înainte, înapoi şi alternat (a.p.încr.înai./înap./alt.) solicită capacitatea
de coordonare a membrelor inferioare, în care un picior este depăşit de
celălalt, printr-o mişcare de avântare cu coapsa aproape de nivelul
orizontalei. Alergarea ameliorează mobilitatea articulaţiei coxo-
femurale şi tonifică musculatura ridicătorilor coapsei.

● Alergarea peste obstacole joase este un exerciţiu cu un puternic


caracter formativ privind dezvoltarea simţului ritmului, simţ implicat
cel puţin în alergările de garduri şi în elanurile diferitelor sărituri
atletice. Alergările de garduri sunt mai dificile, prin componenta
tehnică, dar în iniţiere se folosesc alergările peste obstacole joase.
Alergarea peste obstacole joase implică însuşirea învăţarea
mecanismului de bază reprezentat de ritmul de trei paşi între obstacole.
In ceea ce priveşte alergarea peste garduri, aceasta se completează cu
etapa învăţării verigii de bază, care cu timpul se va apropia de ceea ce
ar trebui să însemne pasul peste gard. Exerciţii folosite: - alergarea
peste obstacole joase aşezate la distanţe egale, favorizând trecerea
peste obstacole cu un număr constant de paşi (3 sau 5 paşi); - alergare
peste 3-5 obstacole joase, cu 3 sau 5 paşi sub formă de întrecere între 2
sau mai mulţi alergători. - alergarea peste obstacole joase aşezate la
distanţe inegale, trecând obstacolele cu un număr variabil de paşi; -
alergare cronometrată sau sub forma de întrecere, cu plecare la
comandă. Obstacolele folosite pot fi: - liniii trasate pe sol;

- zone de 20-30 cm marcate pe sol;

- bastoane, stinghii de garduri;

- banca de gimnastică; - obstacole metalice joase;

- garduri poziţionate la joasă înălţime.

Sariturile . Tipuri de sarituri.

Săriturile sunt deprinderi motrice, formate din acţiuni locomotorii


aciclice, în care prin interacţiunea forţelor interne (date de contracţia
musculară) şi a forţelor externe (reprezentate de reacţiile sprijinului), corpul
este autoproiectat în zbor. Prin contracţia bruscă, voluntară a musculaturii
membrelor inferioare, flectate în prealabil, sub efectul reacţiei reazemului,
corpul, prin elementul de referinţă centrul general de greutate (C.G.G.) este
proiectat pe o traiectorie de forma unei parabole, cât mai înalte sau cât mai
lungi. Săriturile sunt comportamente motrice în care corpul este propulsat în
zbor, după o desprindere uni sau bilaterală; temporar, corpul este lipsit de
contact cu solul, şi trece în faza de zbor prelungit, în care, prin mişcări
compensatorii (rotaţii compensatorii) se menţine echilibrul general al
corpului; ulterior el revine, „aterizând” pe ambele picioare (sau pe un picior).
Scopul fundamental al săriturilor cu traiectorie orizontală este de a realiza
un zbor cât mai lung, iar scopul fundamental al săriturilor cu traiectorie
verticală este de a realiza un zbor cât mai înalt. Eficienţa săriturilor se
îmbunătăţeşte o dată cu vârsta, prin ameliorarea forţei şi a coordonării.
Prin exerciţiile din şcoala săriturii se depistează piciorul de bătaie şi se
consolidează deprinderea de bătaie unilaterală (pe un picior).
● Sărituri cu desprindere pe un picior şi aterizare pe celălalt: pasul sărit.
Această săritură consolidează bătaie pe un picior şi pregăteşte desprinderea
pe traiectorie orizontală, precum săriturile în lungime. Impulsia se
efectuează concomitent cu avântarea piciorului liber spre înainte. Braţele se
avântă natural spre înainte pentru a echilibra corpul în zbor. Poziţia se
păstrează cât mai mult în timpul zborului, urmând pregătirea aterizării, pe
piciorul de avântarea, săritura derulându-se de pe un picior pe celălalt.
Aterizarea de la primul pas pregăteşte impulsia pentru următorul pas sărit.

Săritura în lungime (zbor în ghemuit) cu elan. Această săritură este cea mai
simplă şi naturală săritură în lungime cu elan. Face parte din gama de
exerciţii din şcoala săriturii. Săritura în lungime cu elan are ca mecanism de
bază bătaia pe un picior cu desprindere în lungime. Execuţia acestei sărituri
impune efectuarea: - elan (desfăşurat prin alergare accelerată, şi menţinerea
vitezei pe ultimii paşii de alergare);

- b ătaie scurt ă şi puternic ă pe piciorul puternic (devenit piciorul de b


ătaie);

- zbor (gruparea corpului în pozi ţia ghemuit şi p ăstrarea pozi ţiei);

- aterizare în pozi ţia deja preg ătit ă din zbor.

S ăritura g ăse şte executantul încep ător în pozi ţia necesar ă fazei de
aterizare, ceea ce constituie un bun mijloc de însu şire a ateriz ării în
siguranţă. Dup ă însu şirea acestei s ărituri, cu b ătaie pe piciorul puternic
(piciorul de b ătaie) se continu ă cu aceea şi s ăritur ă efectuat ă cu b ătaie pe
cel ălalt picior. Acest fapt contribuie la dezvoltarea motricităţii, coordon ării
copiilor sau încep ătorilor. De asemenea este important ă solicitarea simetric
ă a p ă r ţilor şi segmentelor corpului, pentru dezvoltarea fizic ă armonioas ă
şi solicitare echilibrat ă a traseelor neuro-musculare.

● S ăritura în în ă l ţime (zbor în ghemuit) cu elan liber perpendicular se


constituie de asemenea în mijloc al şcolii s ăriturii. Exerci ţiul solicit ă
executantul la autopropulsare pe o traiectorie înalt ă, liber ă sau impus ă de
un reper obiectiv ( ştacheta). Mecanismul de baz ă al s ăriturii în în ă l ţime
se constituie din b ătaie (impulsie) pe un picior. Săritura se compune din:
- elan sub form ă de alergare pe o traiectorie liniar ă perpendicular ă;

- b ătaie pe piciorul puternic (piciorul de b ătaie);

- zbor ghemuit şi trecerea în aceast ă pozi ţie peste ştachet ă;

- aterizare în pozi ţia ghemuit, pe ambele picioare.

S ăritura poate fi executat ă în combina ţie cu alte sarcini motrice, precum:

- ac ţiuni ale bra ţelor;

- întoarceri 90 ° spre partea piciorului de b ătaie;

- întoarceri 90 ° spre partea opus ă piciorului de b ătaie;

- combina ţi ale sarcinilor.

Săritura în lungime cu elan liber (procedeul ghemuit) şi s ăritura în în ălţime


cu elan (perpendicular pe ştachetă) sunt mijloace ale şcolii s ăriturii şi se
constituie în baz ă a s ăriturilor fundamentale şi derivate din atletism.

Aruncarea. Tipuri de aruncari.


- însuşirea deprinderii de a arunca obiecte la distanţă prin azvârlire,
împingere şi lansare;

- formarea capacităţii de angrenare treptată în aruncare, a întregului corp,


prin acţiunea membrelor inferioare, a trunchiului şi a braţelor;

- dezvoltarea capacităţii de accelerare a acţiunii de aruncare;

- formarea capacităţii de a păstra controlul bilateral în timpul efortului


final;

- formarea capacităţii de a depăşi obiectul, avansând partea inferioară a


corpului în raport cu partea superioară;

- dezvoltarea forţei trunchiului şi a membrelor superioare.

♦ Aruncarea tip azvârlire are ca scop formarea deprinderii de aplicare a


forţelor executantului, asupra obiectului de aruncat, într-o tracţiune liniară,
pe o traiectorie dinapoi

-înainte, pe deasupra umărului sau a capului. Aruncarea tip azvârlire este


deprinderea cea mai naturală de aruncare, în bagajul motric uman.
Obiectul eliberat prin azvârlire în şcoala aruncării este mingea medicinală
(cu ambele braţe şi cu un singur braţ) şi mingea de oină (cu un singur braţ).
Exerciţiile pregătesc proba de aruncarea suliţei. - aruncări de pe loc cu
mingea medicinală din: stând (depărtat, cu un picior înainte cu latura
opusă braţului de aruncare), pe un genunchi pe genunchi, culcat dorsal - cu
ambele braţe şi cu un braţ;

♦ Aruncarea tip împingere are ca scop formarea deprinderii de

- aplicare a forţei executantului, dinapoi spre înainte, de jos în sus, prin


presiune asupra obiectului.

- aruncări de pe loc, cu mingea medicinală, din diferite poziţii, cu ambele


braţe şi cu un braţ;

- aruncări cu ambele braţe şi cu un braţ, efectuate din deplasare cu 2 sau 3


paşi de mers/alergare - împingeri cu un braţ din stând lateral şi cu spatele
spre direcţia de eliberare.

Exerciţiile cu mingea medicinală, de tipul aruncării prin împingere pregătesc


din punct de vedere biomecanic şi tehnic aruncarea greutăţii.

♦ Aruncarea tip lansare are ca scop formarea deprinderii de aplicare a


forţelor executantului, asupra obiectului de aruncat, într-o tracţiune
curbilinie, pe o traiectorie dinapoi-înainte, de jos în sus.

- aruncări cu mingea medicinală de pe loc, din stând cu faţa pe direcţia de


lansare, prin tracţiune de jos, din lateral-înapoi (dreapta şi stânga);

- aruncări cu mingea medicinală de pe loc, din stând lateral spre direcţia de


lansare, cu ambele braţe şi cu un braţ;

- aruncări cu mingea medicinală de pe loc, din stând cu spatele spre direcţia


de lansare, prin tracţiune pe deasupra umărului;

- aruncări cu piruetă simplă.

Exerciţiile de aruncare de tip lansare pregătesc organismul din punct de


vedere biomecanic şi tehnic pentru aruncarea discului (cu un braţ) şi
aruncarea ciocanului (cu ambele braţe).

S-ar putea să vă placă și