Comunicarea nonverbală între adulți este saturată în diferențe transculturale.

Contactul vizual, de pildă,

are semnificații diferite în culturi diferite. Doi europeni (sau nordamericani) aflați în conversație privesc
din cînd în cînd unii în ochii celuilalt (acest tipar l-am învățat din copilărie: „uită-te la mine cînd îți
vorbesc" ne spuneau părinții). Pentru un japonez acest lucru e considerat o impolitețe gravă, el fixîndu-și
privirea pe gîtul partenerului de discuție. Un european poate vedea în aceasta o lipsă de interes din
partea colegului său japonez și va întrerupe conversația. Un arab însă e obișnuit să privească fix, în ochi
persoana cu care vorbește; pentru el glisarea privirii e semnul lipsei de respect și al insolenței. Fără
luarea în considerare a acestor diferențe comunicarea nonverbală dintre personaje din culturi diferite
are de suferit.

Un fenomen psihic atît de complex ca limbajul îndeplinește variate funcții în cadrul personalității. Cele
mai importante sînt: 1) funcția comunicativă; 2) funcția cognitivă; 3) funcția reglatoare. Ca funcții ale
aceluiași sistem lingvistic, este indiscutabilă interacțiunea lor.

Funcția comunicativă. Orice limbaj apare ca răspuns al necesităților de comunicare între oameni (ex.
limbajele naturale) sau între om și mașină (ex.: limbajele de programare). Utilizarea cuvîntului ca mij- lor
de comunicare între oameni (ex.: limbajele naturale) sau între om

Ideea de a studia un fenomen complex — cum este comunicarea verbală — plecînd de la o schematizare
a procesului real, de la un model abstract, a devenit o cerință aproape curentă în știință.

O asemenea tratare, chiar dacă rămîne o primă aproximație, aduce un plus de ordine și de precizie în
descrierea faptelor. în fig. 8.3. este redată — după W. Meyer — Eppler [9] — schematizarea grafică a
comunicării interumane.

Distingem în această schemă, mai întîi, emițătorul (E) și receptorul (R); între cele două puncte (sursă și
destinatar), distincte în spațiu sau timp, se interpune canalul sau calea de comunicare.