Limbajul

Problematica limbajului a dobîndit — în ansamblul preocupărilor științifice o pondere substanțial sporită

odată cu apariția la începutul secolului a semioticii — știința generală despre semne — dar mai ales
grație dezvoltării structuralismului pentru care a constituit atît o bază de pornire cît și un domeniu
preferat de aplicație. Printre științele care au ca obiect limbajul (lingvistica, semiotica, fonetica etc.)
psihologia limbajului vizează în special integrarea „comportamentelor verbale" în ansamblul structurii
personalității.

8.1. CONCEPTUL DE LIMBAJ

Semiotica oferă definiția cea mai generală a limbajului. Din punctul ei de vedere limbajul este „un sistem
de semne mînuite după anumite reguli în vederea fixării, prelucrării și transmiterii de informații" [5, p.
167]. Semn este tot ceea ce, pe baza unor reguli, este substituit pentru altceva [9]. Regulile care
guvernează sistemul de semne sînt de trei tipuri: a) reguli sintactice, care vizează relațiile dintre semne
(de exemplu, regulile relațiilor dintre diverse părți de propoziție); b) reguli semantice, care vizează
relația dintre semne și semnificațiile lor (ex. regulile de traducere); c) reguli pragmatice, care stabilesc
regulile de utilizare a semnelor de către agenți în comportamentul lingvistic (ex. regulile de folosire a
prenumelui personal ,,eu“). Această definiție a limbajului este valabilă atît pentru limbajele naturale,
adică limbile formate în procesul comunicării sociale, cit și pentru limbajele artificiale, construite de om
în procesul cunoașterii științifice*. Deși limbajele artificiale (formale) se bucură de o atenție sporită în
ultimii ani și din partea psihologiei [8] mult mai intense au fost eforturile pentru analiza psihologică a
limbajului natural. Asupra acestui tip de limbaj ne vom opri în continuare desemnîndu-1 simplu prin
termenul de limbaj.

Unii autori fac distincție între limbă — fenomen social de comunicare prin mijloace lingvistice (fonetice,
lexicale și gramaticale) și limbaj — mecanismul psihic individual, constituit ontogenetic, de utilizare a
limbii. Noi folosim tjmenul de limbaj în ambele sensuri, ta funcție de context.

Din punct de vedere psihologic, limbajul face parte dintr-o clasă mult mai vastă de fenomene —
conduitele simbolice — alături de gesturi, artele figurative, mimică etc. La baza tuturor acestor
fenomene, deci inclusiv a limbajului, se află funcția semiotică. Funcția semiotică desemnează
capacitatea de a utiliza semne/simboluriadică semnificanți ca înlocuitori ai obiectelor (semnificațiilor) și
de a opera cu aceștia pe plan mintal. Combinatorica mintală dobîndește prin aceasta noi dimensiuni,
exercitîndu-se în absența obiectelor de cunoscut, rea- lizînd stdtul de la real la posibil.

Limbajul verbal este deci una din formele de manifestare a funcției semiotice. Mimica, gesturile,
imagistica, deși sint forme ale funcției semiotice nu smt identice cu limbajul verbal. Acesta a apărut ca
urmare a supunerii funcției semiotice la rigorile comunicării sociale. Această comunicare socială a impus
arbitrarietatea semnelor lingvistice, neasemănarea lor fizică cu obiectul desemnat. Comunicarea socială
a operat o selecție între diversele manifestări ale funcției semiotice, re- ținînd expresia lingvistică drept
cea mai adecvată. Ca urmare, cu toate că în comunicarea socială se utilizează și limbajul nonverbal
(mimica, gesturile etc.) ponderea lor este relativ redusă față de codul lingvistic care corespunde cel mai
bine cerințelor fixării și comunicării de informații.

Limbajul verbal apare la intersecția funcției semiotice cu comunicarea. El este acel tip de limbaj care
satisface în chipul cel mai adecvat cerințele ambelor procese.
Prin asimilarea limbii activitatea omului dobîndește un conținut specific; limbajul verbal restructurează
pînă în temelii întreaga activitate psihică a omului. Determinarea socială a psihicului uman se manifestă
în mare măsură tocmai în „natura verbală“ a tuturor proceselor, stărilor și însușirilor psihice ale
personalității.

în această direcție au fost întreprinse o serie de cercetări care abordează din perspectivă psihologică
propriu-zisă, pe de o parte, procesul de achiziționare a limbajului de către copil, iar pe de altă parte,
locul limbajului în cadrul sistemului general al psihicului uman, relațiile dintre limbaj și celelalte
fenomene psihice atît în timpul funcționării lor la un moment dat, cît și pe parcursul constituirii lor.

Capacitatea de a avea limbaj este, probabil, proprietatea cea mai importantă și totodată unică a
conștiinței umane. Momentul asimilării limbii marchează o cotitură decisivă în dezvoltarea copilului. Se
menționează că pe lingă funcția primordială de asigurare a comunicării dintre indivizi, limbajul joacă un
rol mediator în dezvoltarea și desfășurarea altor funcții psihice, atît conștiente, cît și inconștiente. Datele
experimentale vizează o gamă largă de fenomene de la cele mai simple (condiționarea, discriminarea
perceptivă, învățarea etc.), pînă la cele mai complexe (memoria, gîndirea cu variatele sale operații,
rezolvarea problemelor), relevîndu-se în general, rolul codării verbale în sporirea eficienței proceselor
psihice.