CENTRUL DE EXCELENȚĂ ÎN MEDICINĂ ȘI

FARMACIE ”RAISA PACALO”

Catedra Discipline paraclinice, igienice și epidemiologie

Virusologie și parazitologie
medicală.

Calificarea Asistent medical în diagnosticul de laborator

NATALIA GUȚU

1
Autor:
Natalia GUȚU, profesor discipline microbiologice, grad didactic unu.

Prezentul suport de curs este predestinat elevilor Centrului de excelență în medicină și

farmacie„Raisa Pacalo”, calificarea Asistent medical în diagnostic de laborator.
Suportul este elaborat în baza curriculum-ului Bacteriologie cu tehnologia
investigațiilor microbiologice, conform planului de învățământ pentru calificarea asistent
medical în diagnostic de laborator, aprobat în 2016.

CUPRINS

2
I. Virusologie medicală.
Virusologia medicală.
Virusurile gripale.
Paramixovirusurile (virusul parotiditei epidemice, virusul rujeolei).
Enterovirusurile (poliomielitei, Coxakie, ECHO). Diagnosticul de laborator.
Hepatitele virale A, E. Diagnosticul de laborator.
Hepatitele virale B, C, D. Diagnosticul de laborator.
Virusul HIV.
Herpesvirusurile.
II. Helmintologia.
Parazitizmul ca fenomen biologic.
Clasa Nematoda.
Clasa Cestoda. Taenia saginata .Taenia solium. Hymenolepis nana.
Clasa Cestoda. Echinococcus granulosus.
Clasa Trematoda. Fasciola hepatica. Opisthorchis felineus.
Clasa Trematoda. Schistosoma.
Examenul coproparazitologic
III. Protozoologia.
Protozoarele parazite. Clasa Sarcodina.
Clasa Flagelata. Giardia duodenalis. Trichomonas vaginalis.
Genul Leischmania.
Clasa Sporozoa. Genul Plasmodium.
Toxoplasma gondii. Criptosporum parvum.
IV. Arahnoentomologia.
Arahnoentomologia medicală.
V. Microbiologie sanitară.
Examenul microbiologic sanitar al elementelor de mediu.
Analiza microbiologică sanitară a produselor alimentare.
Examenul instituțiilor medicale și pentru copii.
VI. Bibliografie.

3
 I.Virusologie medicală.

VIRUSOLOGIA MEDICALĂ. VIRUSURILE GRIPALE.

1. Virusurile, structura, clasificarea, izolarea şi identificarea virusurilor.
Virus (lat. Virus- otravă) particulă microscopică capabilă să infecteze celule vii, fiind paraziţi
obligativi, se dezvoltă numai în celula vie. La moment se cunosc virusuri ce se înmulţesc în celulele
plantelor, animalelor, fungilor, bacteriilor, ultimii fiind numiţi bacteriofagi.
Morfologie: Virusurile simple – AN(Acid nucleic) şi înveliş proteic – capsida (nucleocapsidă).
Virusurile complexe – nucleocapsidă şi un înveliş extern, lipoglicoproteic (supercapsidă, peplos)
AN – ADN sau ARN, mono- sau bicatenar, linear, circular sau fragmentat.
ARN monocatenar : ARN+ (catenă cu sens, ARNm) sau ARN- (catenă fără sens)
Clasificarea virusurilor:
După tipul AN (cu genom ARN/ADN);
 Virusuri ADN: Parvoviridae, Hepadnaviridae, Adenoviridae, Herpesviridae, Poxviridae
 Virusuri ARN+: Picornaviridae, Caliciviridae, Togaviridae, Flaviviridae, Coronaviridae,
Retroviridae
 Virusuri ARN-: Rhabdoviridae, Paramyxoviridae, Orthomyxoviridae, Bunyaviridae,
Arenaviridae, Filoviridae
 Virusuri ARNd.c.: Reoviridae
După dimensiuni (mici – 20-50 nm, medii – 50-150 nm, mari – peste 150 nm)
După tipul de simetrie a capsidei (helicoidală, cubică, mixtă)
După gazdă (om, animal, insectă, bacterie)
După sensibilitatea în mediul extern, etc
Virion – unitate structurală infecţioasă a virusului;
Viroid – ARNm.c., circular, asociat cu boli la plante;
Prion – proteină termostabilă infecţioasă, cauzează la om boala Kuru, Creutzfeldt-Jacob, sindromul
Gerstmann-Straussler, scrapie la oi;
Funcţia AN – asigurarea replicării şi expresia genomului pentru sinteza proteică;
Capsida – formată din unităţi proteice, capsomere, aranjate simetric.
1. Simetrie helicoidală – capsomerele se fixează pe catena de AN, formă de bastonaş;
2. Simetrie cubică (icosaedrică) – capsomerele se aranjează în jurul AN, formând un icosaedru
(poliedru regulat cu 20 feţe triungiulare şi 12 vârfuri), eikos=20;
3. Simetrie mixtă (bacteriofagii, poxvirusurile).
Funcţia – protecţia AN, rol antigenic, adeziune
Supercapsida – structură glucido- lipido- proteică, derivată din membrana celulei gazdă (lipidele din
membrana celulară, glicoproteinele proprii);
Funcţie – protecţie, antigene de suprafaţă, adeziune. Unele virusuri conţin enzime – polimeraze,
transcriptaze, etc.
Acţiunea factorilor fizici, chimici
Virusurile sunt foarte sensibile la căldură, desicare, UV. Detergenţii şi solvenţii inactivează virusurile cu
supercapsidă. Pot fi conservate prin liofilizare sau la -80 C
Replicarea virală.
I. ADSORBŢIA virusului la celula-gazdă prin intermediul receptorilor specifici (tropism);
II. PENETRAREA virusului în celulă;
a) Pinocitoză (viropexis);
b) Fuziunea membranelor;
c) Translocare;
d) Injectarea AN în citoplasmă.
III. DECAPSIDAREA (enzime celulare);
IV. BIOSINTEZA (sinteza proteinelor şi replicarea AN). Are loc în citoplasmă (virusuri cu ARN) sau
nucleul celulei (virusuri cu ADN).
Biosinteza virusurilor ADN se realizează astfel: ADNdc - transcrierea ARNm - translaţia (precoce,
tardivă) – replicarea - sinteza proteică.

4
 Biosinteza virusurilor ARN se realizează astfel: ARN+ - translaţie - replicare - sinteza proteică -
ARN- - transcriere ARNm - translaţie - replicare - sinteza proteică.
Retrovirusuri (ARN+) - transcriere ADN - ADNdc - transcriere ARNm – replicare – translaţie -
sinteza proteinei (sau integrare în cromosom).
Proteinele capsidale participă la formarea nucleocapsidei (nucleu,citoplasmă), glicoproteinele sunt inserate
în MCP, substituind proteinele celulare. Contribuie la apariţia incluziunilor sau a corpusculilor elementari.
V. MORFOGENEZA (asamblarea) virionilor.
Proteinele capsidale participă la formarea nucleocapsidei (nucleu,citoplasmă), glicoproteinele sunt inserate
în MCP, substituind proteinele celulare. Contribuie la apariţia incluziunilor sau a corpusculilor elementari.
VI. ELIBERAREA virionilor (liza celulei, înmugurire, exocitoză).
Interferenţa virală – fenomen în care, consecutiv infecţiei unei celule cu 2 virusuri, multiplicarea unuia
este inhibată (virus interferat / virus interferent)Interferenţa virală – fenomen în care, consecutiv infecţiei
unei celule cu 2 virusuri, multiplicarea unuia este inhibată (virus interferat / virus interferent).
Cultivarea virusurilor.
Virusurile sunt cultivate pentru:
- Stabilirea diagnosticului etiologic;
- Testarea infecţiozităţii virusurilor;
- Testarea preparatelor antivirale;
- Producerea vaccinurilor.
SISTEME DE CULTIVARE
1. Culturile de celule. (1949 - Enders, Weller, Robbins). Celulele provenite din ţesuturi adulte sau
embrionare, normale sau tumorale, plasate într-un mediu adecvat (nutrienţi, pH, t) rămân viabile şi se
multiplică. Pentru cultivarea virusurilor se utilizează culturile în monostrat celular.
Tipurile de culturi de celule:
Culturi primare (primar tripsinizate). Sunt obţinute din ţesuturi adulte sau embrionare de origine
animală sau umană. Suportă 4-6 pasaje (subcultivări).
Culturi diploide. Obţinute din ţesut embrionar (MRS5, fibroblaste umane). Pot fi subcultivate 40-50
generaţii.
Linii continui de celule. Obţinute din ţesut tumoral. Pot fi subcultivate nelimitat.
HeLa – carcinom de col uterin.
KB – tumoare a rinofaringelui.
Hep-2 – tumoare canceroasă a laringelui.
Obţinera culturilor de celule primar tripsinizate:
- Prelevarea ţesutului (ex.: rinichi de maimuţă);
- Fragmentarea şi spălarea cu sol fiziologică;
- Dezagregarea tisulară cu enzime proteolitice;
- Separarea celulelor prin centrifugare;
- Dozarea suspensiei 105 – 106 celule/ml;
- Întroducerea celulelor în mediu nutritiv şi repartizarea în recipiente sterile;
- Incubarea până la formarea monostratului celular (inhibiţie de contact).
Monostratul poate fi infectat cu virus sau serveşte drept sursă de celule pentru o nouă cultivare (pasaj).
Inocularea Culturilor de Celule.
- Se aleg tuburi cu monostrat bine format;
- Se înlătură mediul de creştere, se spală cu sol. Hanks;
- Se inoculează 0,1 – 0,2 ml de prelevat;
- Peste 30-60 min în tuburi se toarnă câte 1 ml mediu de întreţinere;
- Se întroduc în termostat la t adecvată 3-4 zile.
2. Oul embrionat de găină. Oul embrionat de găină (5-13 zile) reprezintă un mediu de celule
nediferenţiate, cu multiplicare activă, steril şi lipsit de mijloace de apărare antiinfecţioasă. Se
utilizează în prepararea unor vaccinuri virale (ex.: gripal). Iniţial se verifică viabilitatea embrionului la
ovoscop în camera obscură. Prelevatul se inoculează steril cu seringa în cavitatea amniotică sau
alantoideană, sau pe membrana chorioalantoideană (utilizând metoda deschisă sau închisă). Orificiul
se parafinează şi se incubează la 35-37 C timp de 48-72 ore.
3. Animale de laborator. Animalele de laborator se utilizează limitat (receptivitate selectivă,
preexistenţa infecţiilor, cost avansat). Se recurge numai când nu există alte posibilităţi (VHB, HIV,

5
 Coxsackie, etc). Constituie modele de cercetare sau de control al vaccinurilor. Animalele utilizate
curent – şoriceii albi nou-născuţi, dar pot fi utilizaţi şobolani, cobai, maimuţe, etc. Regulile de lucru
cu animalele de laborator (selectare, inoculare, examinare) sunt identice cu cele din infecţiile
bacteriene.
DIAGNOSTICUL DE LABORATOR AL VIROZELOR
Indicaţii:
- Boli cu măsuri terapeutice sau profilactice speciale (SIDA, hepatite, rubeola, etc);
- Elucidarea etiologiei virale a unor izbucniri epidemice (meningite, gastro-enterite, pneumonii, etc);
- Supravegherea epidemiologică.
Prelevate: LCR, sânge, exsudate, secreţii nazale, rino-faringiene, mase fecale, urină, vezicule şi ulceraţii
cutaneo-mucoase, bioptate, etc.
Eficacitatea diagnosticului este condiţionată de:
1. Alegerea corectă a prelevatelor, calitatea lor şi transportarea în laborator;
2. Examinarea precoce (la debutul bolii);
3. Transportarea rapidă a probelor sau utilizarea mediului de transport;
4. Respectarea regulilor de autoprotecţie şi de protecţie a anturajului la recoltare, transportare şi
examinarea probelor.
METODE DIRECTE
- Examenul virusoscopic (evidenţierea directă a virionului sau a componentelor lui în prelevate);
- Examenul virusologic (izolarea şi identificarea virusului);
- Detectarea Ag virale în prelevat;
- Identificarea genomului viral (hibridizarea AN, amplificarea genică – PCR).
METODE INDIRECTE
- Serodiagnosticul (creşterea de cel puţin 4 ori a titrului Ac în dinamică).
Examen viroscopic.
1. Microscopia optică – depistarea în prelevat a incluziunilor virale specifice (corpusculii Guarnieri în
variolă, Babeş-Negri în rabie) sau nespecifice, citoplasmatice sau nucleare. Se prepară frotiuri sau
frotiuri-amprente colorate Romanovschi-Giemsa sau cu fluorocrom.
2. Microscopia electronică.
3. Imunoelectronomicroscopia – mai sensibilă, mai specifică. Se examinează complexele imune virus
– Ac.
4. Imunofluorescenţa (directă şi indirectă) – utilizată în diagnosticul rapid al virozelor.
Examen virusologic.
Prelucrarea prealabilă a prelevatelor:
- Omogenizarea (după necesitate);
- Înlăturarea elementelor celulare, inclusiv bacteriene (centrifugare, ultrafiltrare);
- Tratarea cu antibiotice pentru prevenirea creşterii bacteriilor şi fungilor contaminanţi (penicilină -
500 UA/ml, streptomicină – 500 UA/ml, nistatină - 20 UA/ml).
Etapele diagnosticului virusologic
1. Izolarea virusului;
2. Evidenţierea (indicarea) reproducerii virale;
3. Identificarea virusului;
Izolarea virusului se realizează prin inocularea cu material de examinat a animalelor de laborator,
embrionilor de găină sau a culturilor de celule. Alegerea sistemului de cultivare se efectuează în funcţie de
particularităţile biologice ale agentului etiologic probabil şi posibilităţile laboratorului.
În culturi de celule
1. ECP – modificări degenerative şi distrugere celulară, rezultat al multiplicării virale (rotunjire sau
retracţie celulară, citoliză, apariţia vacuolelor sau granulelor în citoplasmă, picnoza nucleului,
fuziunea membranelor, etc). ECP poate fi studiat la microscopul optic pe celule necolorate sau
colorate cu hematoxilin-eozină, Giemsa, fluorocrom.
2. Incluziuni virale. Reprezintă acumulări paracristaline de virioni sau de componente virale în aria de
replicare şi asamblare a virusurilor (citoplasmă, nucleu). Coloraţia Giemsa, hem-eozină, fluorocrom.
Localizarea, forma şi afinitatea tinctorială (bazofile, acidofile) sunt particularităţi diagnostice pentru
unele viroze.
3. Interferenţa

6
 Ex.: V. rubeolic nu produce ECP, dar determină fenomenul de interferenţă. Pentru detectarea
V.rubeolei se infectează CC cu virus citopatogen. Lipsa multiplicării acestui virus confirmă prezenţa
V.rubeolei.
4. Hemadsorbţia (RHAd) – pentru virusuri cu HA. Unele virusuri posedă în componenţa capsidei, în
special supercapsidei, glicoproteine care pot adera la suprafaţa hematiilor – HA. În timpul eliberării
din celulă prin înmugurire a acestor virusuri, HA lor se află deja înserate în MCP la nivelul
mugurelui. Dacă la aceasta etapă în recipientul cu monostrat celular se adaugă suspensie de hematii
şi se menţine 15-20 min la t caracteristică fiecărui virus, la microscop pot fi urmărite hematiile fixate
la suprafaţa celulelor infectate (RHAd).
5. Hemaglutinarea (RHA). Pentru virusurile cu HA acumulate în mediul de întreţinere. În acest caz
mediul de întreţinere aglutinează eritrocitele unor specii de mamifere sau păsări.
6. Formarea plajelor. Reprezintă focare de celule alterate în monostratul celular acoperit cu agar.
Numărarea plajelor permite cuantificarea virusului infectant.
7. Proba culorii. Metabolismul celular neafectat – virajul culorii mediului din roşu în galben (pH
acid). Metabolismul celular inhibat – culoarea mediului nu se modifică.
Indicarea virusului în oul embrionat de găină
Ouăle se răcesc 18 ore la +4 grade C pentru o vazoconstricţie maximă, apoi aseptic se taie coaja, se
recoltează lichidul alantoic sau amniotic, iar MCA şi embrionul se întroduc în cutii Petri sterile. Se
observă:
1. Moartea embrionului;
2. Apariţia modificărilor (hemoragii, pustule) pe MCA;
3. Acumularea de HA în lichide.
Indicarea virusului pe animale de laborator:
1. Boala manifestă a animalului, deces;
2. Urmărirea virusului în organele-ţintă:
- Hemaglutinare;
- Infecţiozitatea omogenatelor;
- Examene histopatologice (leziuni inflamatorii, degenerare, incluzii virale specifice: corp. Babeş-
Negri în neuronii infectaţi cu V.rabic, etc).
Identificarea virusurilor
Determinarea genului, speciei şi serotipului de virus prin stabilirea structurii antigenice.
Se efectuează cu ajutorul serurilor imune specifice antivirale în diferite reacţii serologice:
- RN
- RIHA/RIHAd
- RFC
- RIF
- RIE (ELISA)
- ARI, etc
Detectarea antigenelor virale în prelevate
- Avantaje: simplitatea şi rapiditatea examenului, nu necesită menţinerea infecţiozităţii virusului
- Dezavantaje: sensibilitate direct proporţională cu cantitatea virusului din prelevatSe utilizează Ac
policlonali de origine umană (seruri imune) sau Ac monoclonali (de origine murină)
- Reacţii: RHAI, RLA, RIF, RIE, Western-blot, ARI, etc.
Identificarea genomului viral (punerea în evidenţă a AN virali din prelevate în cursul infecţiilor virale acute
sau cronice şi monitorizarea tratamentului).
Pot fi examinate toate ţesuturile şi lichidele biologice.
 Hibridizarea acizilor nucleici fără amplificare.
 Hibridizarea după amplificare (PCR şi variantele ei).
 DIAGNOSTICUL SEROLOGIC
 Esenţa: depistarea Ac sintetizaţi de gazdă în răspuns la o infecţie virală.
 După o primo-infecţie are loc inducerea formării Ac, iar după o reinfecţie sau reactivare titrul Ac
creşte în dinamică. În serodiagnosticul virozelor este obligator de a examina 2 probe de ser de la
bolnav: prima prelevată la debutul bolii, al doilea prelevat peste 15 zile.

7
  Ac sunt depistaţi în ser, uneori în LCR, exsudate, lichid articular, etc. Pentru depistarea Ac se
utilizează Ag virale de referinţă (suspensie virală inactivată, proteine virale native sau recombinante,
oligopeptide sintetice).
 Tehnici utilizate: RFC, RIHA, RHAI, RN, RIFI, ARI, AIE (ELISA), etc.
 Semnificaţie diagnostică prezintă trecerea titrului de Ac de la 0 la pozitiv (seroconversie, primo-
infecţie) sau creşterea titrului Ac de cel puţin 4 ori în cursul infecţiei. Ambele seruri vor fi testate
în aceeaşi zi, prin tehnici identice şi în acelaşi laborator.
2. Virusurile gripale de tip A,B,C, repere taxonomice, habitat, factori de patogenitate.
În familia Orthomyxoviridae sînt incluse virusurile gripei la om, mamifere şi păsări, virusul pestei
aviare clasice etc. Toate acestea au afinitate cu glucozaminoproteoglicani celulelor afectate, de unde şi le
provine denumirea ”myxovirusuri”(din gr. Myxos – mucus) ,care cuprinde 2 genuri:
 Influenzavirus cu doua specii:virusuri gripale de tip A şi B ,Care au genom cu 8 segmente.
 Mesainfluenzavirus cu o singura specie: virusul gripal tip C, care are genomul numai cu 7 segmente,
pentru ca o singură glicoproteină funcţionează ca ligand şi enzimă de distrugere a receptorilor
celulari.
Diferenţierea tipurilor de virus gripal se face uzual prin RFC cu antigenul nucleocapsidic. Conform
nomenculaturii Comitetului de experti al OMS (1980), virusurile gripale de tip A se diferenţiază în
13 subtipuri după hemaglutinină (H1-H13) şi în 10 subtipuri după neuraminidază(N1-N10).
Morfologie. Virusurile gripale au virion sferic(ocazional filamentos la primele pasaje în embrionul de
găină), cu diametrul de 80-120nm. Nucleocapsida helicală este inclusă într-o anvelopă derivată din
membrana celulei gazdă,din care sunt înfipte radiar 2 tipuri de glicoproteine virale: hemaglutinina(H) şi
neuraminidaza (N). Acestea sunt dispuse sub formă de spini şi condiţionează pătrunderea virusului în celula-
gazdă şi determină specificitatea antigenică virală. Virusul conţine deasemenea enzima ARN-polimeraza.
Lipidele şi glucidele sunt corelate cu proteinele virale, sinteza şi specificitatea lor depind de genomul
celulei-gazdă.
Genomul ARN m.c liniar, are asociată o transcriptază şi este fragmentat în 7 sau 8 segmente,
fiecare reprezentînd o genă .Sunt sensibile la eter şi dezoxicolat de sodiu.
Factori de patogenitate. Hemaglutinina functionează ca ligant la receptori ai epiteliului respirator
,care contin acid sialic.Neuraminidaza hidrolizează stratul de mucus şi deschide acces virionilor spre
receptorii epiteliali. Prin capacitatea lor de hidroliză acidul sialic din glicocalixul celulei
gazdă,neuraminidazele joacă deasemenea rol în eliberarea virionilor din celula care ia replicat şi previn
autoaglutinarea virionilor prin distrugerea resturilor de acid sialic din anvelopa virală.
Structură antigenică. Virusurile gripale se împart în trei tipuri: A, B, C. Ele conţin antigene interne:
nucleoproteină (NP), proteine polimerazice (P1, P2, P3), o proteină de matrice (M) şi externe – hemaglutină
(H) şi neuramidază (N).
Proteinele NP şi M constituie antigene tipospecifice, comune pentru toate virusurile gripei A;H şi N
şi determină subtipul virusului.
Virusurile gripale cauzează aglutinarea hematiilor la peste 30 de specii de animale. Hemaglutinina şi
neuraminidaza nu sunt omogene. La virusurile gripale umane au fost separate 13 hemaglutinine (H1... H13)
şi 10 neuraminidaze (N1... N10). S-a constatat că în elaborarea imunităţii rolul principal revine
hemaglutininei şi neuroaminidaze, care suferă modificări esenţiale. Au fost observate două tipuri de
variabilitate a hemaglutininei şi neuraminidazei: 1) derivă (variabilitate mică) care constă în modificari
cantitative condiţionate de mutaţii punctiforme în gene ce se produc la intervale de 3-4 ani, avînd drept
consecinţă formarea unor variante rezistente la inhibitorii organizmului-gazdă; 2) shift (variabilitate
profundă) care constă în modificări calitative produse în hemaglutinină şi neuraminidază de pe urma
substituirii depline a genelor codificante, care se produc cu un periodism de 10-18 ani şi, ca regulă, cauzează
pandemii.
Virusul gripei B afectează doar oamenii cauzînd uneori epidemii; la animale acest virus nu a fost
decelat.
Virusul de tip C provoacă afecţiuni respiratorii sporadice şi deasemenea numai la om.
Virusurile gripei se multiplică bine în membranele amniotică şi alantoică în oul embrionat de găina,
în culturile de rinichi de maimuţă de embrion uman tripsinizate primar etc. Vibrionii se acumulează în
număr mare peste 48-72 ore. Virusul de tip B se reproduce activ în culturile de rinichi de maimuţă,
manifestînd un efect citopat pronunţat.

8
 La temperatura camerei virusul gripei se inactivează peste cîteva ore, la încălzire pină la 650C moare
peste 5-10 min. Este foarte sensibil la desicare, la mediul acid şi bazic, se inactivează lesne sub influenţa
eterului, dezoxiholatului de sodiu precum şi de toate materiile dezinfectante: clorură de var, cloramină,
formalină etc. Asupra virusului gripei au efecte distrugătoare razele UV şi ultrasunetul. Virusul este rezistent
la acţiunea glicerinei în care nu-şi pierde vitalitatea timp de trei luni.
3. Receptivitate la infecţiile cu virusurile gripale.
În perioada epidemiilor virusul gripei umane poate să se adapteze la numeroase specii de animale
domestice( porci, cîini, cai, vaci), păsări domestice şi sinantrope, însă rolul epidemiologic al acestora nu este
elucidat pe deplin. În perioada epidemiilor de gripă printre oameni se constată sporirea titrului de anticorpi şi
la animale. Este posibil că mamiferele şi păsările ar constitui un jalon important în circulaţia naturală a
virusului de gripă.
Din animalele de laborator mai sensibili s-au dovedit a fi dihorii africani. Peste 2 zile după inoculare
la ei se instalează febră, apar cataruri ale căilor respiratorii superioare, din nas se elimină secreţii purulente,
se constată strănut.
Virusul gripal se transmite pe cale aerogenă cu picaturi în timpul strănutului, vorbirii, tusei. Gripa
este foarte contagioasă. Perioada de incubaţie este deobicei de 1-3 zile, uneori cîteva ore. Pătrunzînd în
organismul omului respectiv prin rinofaringe, virusul gripei se încorporează în celule epiteliale ale mucoasei
căilor respiratorii superioare. Peste 8 ore de la pătrunderea unei particule virale în căile repiratorii superioare
numărul progeniturii virale atinge 103, iar peste 24 ore – 1027. Virusul pătrunde în sînge şi se difuzează prin
tot organismul. Un rol important în apariţia bolii revine intoxicaţiei, care se instalează de pe urma resorbţiei
în sînge a virusului şi a produselor lui toxice. Are loc oprimarea hematopoiezei şi a sistemului imun, se
constată leucopenie.
De pe urma descuamării cililor epiteliului căilor respiratorii afectat nu-şi mai exercită funcţia de
protecţie, ceea ce duce la apariţia în mucoasă a unei microflore bacteriene secundare( streptococi,
stafilococi, Haemophilus influenzae, mycoplasme etc.), ce provoacă complicaţii( bronşită, pneumonie,
pleurezie, encefalită, meningită gripală, otită).
Plus la aceasta, gripa activizează afecţiunile cronice( tuberculoza) şi reduce considerabil imunitatea
faţă de o serie de infecţii. Se consideră că în patogenia gripei are un anumit rol componentul alergic care
exacerbează graviditatea acţiunii.
4. Gripa, manifestările clinice, tratamentul, profilaxia.
Gripa este o infecţie a tractusului respirator, care survine, epidemic sau pandemic. Boala apare după o
incubaţie de1-2 zile.Obişnuit virusul este prezent în nazofaringe 1-2 zile înainte şi1-2 zile după debutul
bolii.Bolnavii au frisoane,febră,stare de rău,dureri musculare,prostraţie şi semne de inflamaţie a cailor
respiratorii,uneori discrete.Deosebim următoarele forme clinice ale bolii :
 Gripa tipică(cu sau fară complicaţii);
 Forme atipice(afibrile,acatarele,fulgerătoare).
După gravitatea evolutiei distingem forme uşoare, medii şi severe.
Imunitatea post infecţioasă e condiţionată de anticorpii secretorii ( IgAS), elaboraţi de celulele
mucoaselor căilor respiratorii, precum şi de anticorpii faţă de hemaglutinină şi neuraminidază care apar
relativ prompt cu titrul înalt la bolnavii de gripă. Imunitatea poartă un carcater tipo specific şi tulpinospecific
şi asigură rezistenţa oamenilor faţă de virusul gripei de tip A timp de 1-2 ani , faţă de virusul gripei de tip B
3-5 ani şi faţă de virusul gripei de tip C, probabil, toată viaţă.
Protecţia organismului contra virusului de gripă este asigurată deasemenea de factorii nespecifici,
notamente: activizarea sistemul linfoido-macrofagal, interferonul, inhibitorii termostabili şi termolabili şi
alte substanţe ale serului sangvin.
Tratament. Se aplică terapia complexă îndreptată spre inhibiţia reproducerea virusului gripal în organism
şi spre neutralizarea toxinelor. Rezultate bune se obţin prin administrarea în primele zile de boală a
imunoglobulinei antigripale de la donatori, a serului antigripal uscat, precum şi a preparatelor de
remantadină chimică. Prevenirea complicaţiilor se asigură prin administrarea de antibiotice în asociere cu
sulfanilamine.
Profilaxie. Pentru profilaxia specifică a gripei se aplica vaccinuri vii si inactivate.În ţara noastră se
foloseşte vaccinul viu ce conţine virusuri atenuate de tipurile A şi B, care se administrează intranazal. A
fost obţinut un vaccin antigripal viu pentru administrare perorală, ceea ce permite aplicarea lui în
imunizarea copiilor. Vaccinul antigripal areactiv inactivat prin formalină cu concentraţie înalta a virusului
permite a crea o imunitate de înalta tensiune la maturi şi copii. A fost elaborat un vaccin subunitar care

9
 conţine hemaglutinină şi neuraminidază purificate. El este mai puţin reactogen, din care motiv se
recomanda pentru copiii de prima vîrstă şi pentru persoanele senescente suferinde de afecţiuni cronice.
Pentru profilaxia individuală se administrează interferon, ribovirina(virasol), unguent de oxolină şi alte
remedii. Măsurile antigripale întreprinse încă nu pot fi considerate destul de eficiente. Cazurile de gripă
sînt încă destul de frecvente şi prejudiciile economice cauzate de aceasta boală constituie anual sume
enorme. A fost elaborat şi se pune în acţiune un program complex de cercetări ştiinţifice în domeniul
gripei.
Preparate biologice pentru diagnostic, profilaxie şi tratament:
 Seruri antigripale specifice de tip A,B,C şi subtipuri A(H1N1,H2N2,H3N2) pentru identificarea virusurilor
gripale prin RFC,RIHA .
 Antigenii specifici de tip şi subtip pentru serodiagnisticul gripei.
 Vaccin viu antigripal preparat din lichidul alantoidian al embrionului de gaină infectat cu tulpini vaccinale.
 Ser polivalent antigripal obtinut prin hiperimunizare căilor cu virusuri gripale de diferite tipuri.Se produce
liofilizat în combinaţie cu antibiotice şi sulfamide.Se administrează intranazal pentru profilaxie şi
tratamentul bolii.
 Imunoglobulină umană hiperimună antigripală obtinută de la donatori imunizaţi cu vaccin viu antigripal de
tip A şi B.Se administrează intramuscular pentru profilaxia şi tratamentul gripei în focare.
 Interferon leucocitar uman pentru profilaxie.
 Amantadină şi rimantadină cu acţiune terapeutică la începutul bolii.
 Unguent cu 0,1-0,5 % oxolină pentru administrare intranazală;antigripină în varianta pentru copii şi adulţi.
5. Investigaţia etiologică a gripei
Diagnosticul direct:
Prelevate patologice. Se examinează exsudatul nazofaringian, prelevat în primele 3 zile de boală pe
tampon de vată şi amprente de pe mucoasa nazală,iar în cazuri letale,fragmente din ţesutul pulmonar şi
raclatul de pe mucoasa traheobronşică.
Diagnosticul rapid.
Se bazează pe depistarea antigenului viral,mai eficient prin imunofluorescenţă,în amprentele de
mucoasă nazală sau în celulele epiteliale din secreţia nazofaringiană.Se utilizează pentru metoda directă sau
indirectă,imunoglobuline fluorescente comerciale.Antigenul specific apare in citoplasmă cu aspect de
conglomerate care iluminează clar.Este recomandat şi rinocitodiagnosticul.În acest scop se prelevă amprente
de pe mucoasa cornetelor nazale pe lame înguste de 5x100 mm,groase de 1,5mm( se pot folosi şi lame din
plastic transparent ), care se introduc în cavitatea nazală.Se efectuează extemporaneu şi frotiuri din exsudat
nazal prelevat pe tampon.Preparatele microscopice se usucă la temperatura camerei şi se menţin în baia de
colorant(200ml apă distilată,0,1 ml soluţie saturată de fucsină bazică în alcool metilic şi 0,4 ml solutie
saturată de albastru de metilen tot în alcool metilic) 10- 15 minute.Se spală şi se examinează microscopic.
Incluziunile virale din citoplasmă apar colorate în roşu ca formaţiuni mici, sferice. Citoplasma şi nucleul
celulelor se colorează în albastru violet. În ultimul timp este preferat testul ELISA pentru punerea în
evidenţă a antigenilor specifici de tip.
Izolarea virusului.
Metoda de bază pentru izolarea virusului gripal din
exsudatul nazofaringian este infectarea embrionilor de găină
în vîrstă de 10-11 zile.Virusul gripal tipB se dezvoltă
preferenţial în culturi de celule de rinichi de maimuţă sau
embrion uman. Pentru inhibarea florei bacteriene,se tratează
materialul de examinat cu antibiotice. Se injectează volume
de 0,2 ml prelevat în cavitatea amniotică şi alantoidiană la
cel putin 5 embrioni,care se incubează la 37°C timp de 3 -
4 zile. După incubare se răcesc embrionii 2-4 ore în
frigider,apoi se aspira lichidul amniotic sau alantoidian cu
seringa sau cu pipeta Pasteur .Acumularea virusului în
embrionul de găină se testează prin RHA pe lamă sau în
tuburi cu suspensie 1% de eritrocite de găină. Virusul izolat
se identifică prin RIHA, RIHAds (cu suspensie 0,4 %
eritrocite de cobai, daca am izolat virusul în culturi de
celule), RN, RFC.

10
 Diagnosticul serologic.
Examenul serologic este o metodă retrospectivă ,care confirmă diagnosticul de gripă cînd depistează
cresterea de cel puţin 4 ori a titrului anticorpilor în serul bolnavului. Uzual se examinează seruri perechi
:primul recoltat în perioada acută de boală (pină la 3-5 zile) , iar al doilea după a 10 zi de boală.Seruruile
se testează în paralel. Pentru aceasta , primul ser îl conservăm la -20°C pînă în momentul testarii.Se
efectuează RFC,RIHA,ELISA sau RN.La efectuarea RIHA întotdeauna se ia precauţia de a distruge
inhibitorii nespecifici ai hemaglutinarii prin tratarea serurilor cu neuraminidază de vibrion holeric urmată de
inactivare timp de 1 oră la 60°C în baia de apă.

PARAMIXOVIRUSURILE (VIRUSUL PAROTIDITEI EPIDEMICE, VIRUSUL

RUJEOLEI).
1. Paramixovirusurile. Date generale.
Paramixovirusurile ( gr. para= alături) au virionul aproximativ sferic, cu diametrul cuprins între 80-150
nm, în funcţie de gen. Nucleopsida helicală este inclusă într-o anvelopă lipoproteică cu glicoproteine virale
înfipte radiar. Activitatea hemaglutinată şi neuraminidazică variază cu genul. Genomul ARN m.c. liniar
<<+>> sau <<->> . Sunt sensibile la eter şi dezoxicolat de sodiu.
Paramixovirusurile constituie famili Paramyxoviridae, care are 3 genuri:
 Paramyxovirus cu specii mai importante: virusul paragripal şi virusul urlian;
 Morbilivirus cu specia tip virus rujeolic;
 Pneumovirus cu specia tip virusul respirator sinciţial.
Virusul paragripal ae 4 serovirusuri (1- 4), celelalte specii sunt antigenic omogene.

11
 La genul Paramyxovirus aceeaşi glicoproteină de înveliş ar activitate hemaglutinantă şi neuraminidazică;
genul Morbilivirus este numai hemaglutinant, iar genul Pneumovirus îi lipseşte atât hemaglutanina, cât şi
neuraminidaza.
Virusurile paragripale (1-4), uralian, rujeolic şi respirator sinciţial sunt specii umane. Toate genurile au
şi specii gazde animale.
Hemaglutinina este unul dintre liganzii paramixovirusurilor la epiteliul respirator. Neuraminidaza, când
există, favorizează accesul virionilor la receptorii epiteliali. Virusurile rujeolic şi urelian depăşesc bariera
hematobronhoalveolară şi, antrenate de curentul sangvin, atacă numeroase alte organe.
Receptivitatea la infecţiile cu paramixovirusuri este generală.
Paramixovirusurile sunt agenţi patogeni ai paragripei, rujeolei şi oreionului.
Paragripa este o boală respiratorie acută, cauzată de virusul paragripal, caracterizată prin febră,
intoxicare moderată a organismului şi afectarea laringelui şi bronhiilor. În primul an de viaţă infecţia
evoluează grav; laringotraheită cu crup (în special serovarul 2) sau bronşiolite cu pneumonii interstiţiale (în
special serovarul 3). Infecţiile cu serovarul 4 sunt rare şi benigne.
Rujeola este o boală acută infecţioasă caracterizată prin febră, intoxicare, afectarea conjuctivitelor şi
tractusului respirator superior cu exantem maculopapulos tipic. În evoluţia clinică a rujeolei deosebim:
 Stadiul preeruptiv (perioada catarală), în care apare enantemul rujeolic sub aspect de pete mici
roşii situate pe mucoasa palatului moale, dur, pe obraji.
 Perioada eruptivă, când elementele maculopapulare, catifelate, apar de obicei
într-o succesiune centrifugă; iniţial după urechi şi pe ceafă, pe frunte şi obraji, coborând spre gât.
În a doua zi erupţia se exinde pe torace, coapse, mâini, iar în a treia zi pe gambe, tălpi;
 Perioada posteruptivă (convalescentă).
Virusul se elimină prin secreţiile nazofaringiene şi oculare. Pacienţii sunt contagioşi cu cca 3 zile
înainte de debutul bolii până aproximativ 5 zile după apariţia erupţiei.
Virusul rujeolei poate produce infecţie persistentă mecitocidă, care, câd evoluează la nivelul
encefalului, determină reacţii de sensibilizare demielinizate, cauză a panencefalitei sclerozante subacute.
Oreionul sau parotidita epidemică este o boală infecţioasă acută,
determinată de virusul urlian, caracterizată prin afectarea glandelor salivare,
altor glande şi sistemului nervos, cu febră şi intoxicare.
Infecţiile determinate de virusul respirator sinciţial la sugari evoluează
cu bronşiolită şi pneumonie interstiţială. La adult determină „răceala banală” (
guturai).
2. Virusul rujeolei. Repere taxonomice, habitat, structură, factori de
patogenitate. Diagnostic de laborator al rujeolei.
Repere taxonomice: Familia Paramixoviridae, genul Morbillivirus.
Morfologia. Dimensiunile virusului sînt de 120—250 nm. Nucleocapsida
comportă simetrie helicoidală. Virionul are caractere hemaglutinante, nu conţine neuraminidază. Printre
tulpinile virusului rujeolos au fost - detectate antigene ale membranei externe (antigen V), hemaglutinină,
proteină de membrană. Cele mai înalte facultăţi imunogene le are hemaglutinina.
Agentul se inactivează repede la 58°C, este rezistent la temperaturi joase (— 70°C). în afara
organismului virusul rujeolos se păstrează nu mai mult de 30 min. Este foarte sensibil la acţiunea luminii
solare. Din această cauză nu se practică dezinfecţia în caz de rujeolă.
Unica sursă de infecţie o constituie omul bolnav. Durata totală a perioadei contagioase e de 8—10
zile : din prima zi a perioadei prodromale şi pînă în a 4—5-a zi după erupţiuni.
Virusul pătrunde prin mucoasa căilor respiratorii superioare, apoi nimereşte în sînge, afectează
ţesuturile căilor respiratorii. Boala este însoţită de virusemie, febră, erupţii. De obicei se îmbolnăvesc copiii ;
însă rujeolă poate fi contractată şi de maturi care nu au suportat-o anterior. Virusul rujeolos poate fi transmis
transplacentar, infectînd fătul şi cauzînd mortinatalitate sau malformaţiuni la nou-născuţi.

12
 Incidenţa maximă a rujeolei se înregistrează în perioada de iarnă. Aglomerările de oameni contribuie
la sporirea incidenţei.
După suportarea rujeolei în unele cazuri virusul nu dispare din organismul reconvalescentului, ci,
probabil, persistă în celulele ţesutului cerebral şi ganglionilor limfatici. Uneori intervine o encefalită
demielinizantă. Un asemenea virus cu persistentă de durată poate să se reactiveze şi să cauzeze o
panencefalită sclerozantă subacută cu exit de obicei letal.
Suportarea rujeolei este urmată de o imunitate stabilă şi îndelungată. Reîmbolnăvirile aproape că nu
se întîmplă. Celulele organismului uman afectate de virus elaborează interferon, care peste l—2 zile după
contaminare atinge nivelul maxim.
Diagnostic de laborator al rujeolei.
De obicei rujeola este diagnosticată uşor după tabloul clinic.
Prelevatele patologice de examinat sunt: lichidul de spălătură şi exsudatul nazofaringian, sângele
raclat din elementele eruptive cutanate.
Pentru diagnosticul rapid se urmăreşte antigenul viral în celulele epidermice la analiza raclatului din
erupţii prin metoda imunofluorescentă.
Este oportun examenul rinocitologic prin metoda de microscopie luminescentă a frotiurilor-amprente
de pe mucoasa nazală, prin care se pune în evidenţă celulele gingante multinucleate de formă ovală sau
neregulată, caracteristice rujeolei, mai ales în perioada prodromală a bolii.
RIF – detectarea Ag specific
Anticorpii contra virusului rujeolos pot fi detectaţi prin RN a efectului citopat în culturile tisulare,
precum şi în RFC, RIHA.
Cultivarea se face în culturi monostratificate de epiteliu renal uman, simian, canin, pe cultură de celule
de amnios uman. Efectul citopat se caracterizează prin formare de simplaste (celule polinucleare) şi
incluziuni eozinofile în citoplasmă şi nucleu.
Pentru decelarea virusului de la bolnav se prelevă sînge din deget (0,5 ml), eluţii rinofaringiene şi
urină. Se face inocularea culturilor primare de ţesuturi din celule renale de maimuţă şi de amnios uman.
Virusul în culturile celulare infectate se decelează uneori abia peste l —1'/2 luni.
Izolarea virusului se face din spălătura nazofaringiană şi din sânge în perioada prodromală şi în
primele zile după apariţia erupţiei, prin inoculare în culturi celulare de linie continuă (L-41, Vero, HeLa,
KB, MS, BSC1) , din celulele amniosului uman (linia FL). După 72-96 de ore , virusul rujeolic determină
fect citopatic cu formare de sinciţii gigante (până la 100 de nuclee) şi cu incluziuni bazofile intranucleare,
care conţin însă antiagen şi nu dau fluorescenţă.
Antigenul poate fi depistat după 36-48 de ore de la infectarea celulelor, la început perinuclear, apoi şi
incluziunile citoplasmatice, iar în final difuz în toată citoplasma.
Identificarea virusului se efectuează prin coloraţie imunofluorescentă, RN sau RIHA cu suspensie
0,5% eritrocite de maimuţă la temperatura camerei.
Diagnosticul serologic se face prin RN pe culturi de celule prin RFC şi RIHA. RN se efectuează pe
celule Hep-1, Hep-2 sau KB, utilizând virus rujeolic adaptat la aceste culturi celulare şi care le provoacă
efect citopatic pronunţat.
În RFC se utilizează ca antigen extract de culturi celulare infectate şi supuse unei triple congelări şi
decongelări.
Foarte utilă este determinarea anticorpilor IgM prin ELISA cu seruri anti- IgM. La 97% din pacienţi
după 5-7 zile de boală se evidenţiază anticorpii IgM, care persistă până la 2 luni.
3. Virusul parotiditei epidemice. Repere taxonomice, habitat, structură, factori de patogenitate.
Diagnostic de laborator al parotiditei epidemice.
Repere taxonomice. Familia Paramixoviridae, Genul Paramyxovirus
Morfologie. Formă sferoidă, cupolă cu diametrul de 150—300 nm. Acestea sînt cele mai mari din virusurile
ARN-genomice. Nucleoidul este învelit într-o membrană lipidoglucidoproteică. Nucleocapsida are o

13
simetrie helicoidală. Virusul urlian nu are variante serologice, conţine două antigene : antigenul S, solubil,
legat de ribonucleoproteină, şi antigenul V, alcătuit din structuri virale
superficiale. Virusul oreionului posedă caractere hemaglutinante faţă de
hematiile de om, maimuţă, berbec, cal, găină, gîscă, raţă etc.
Virusul se păstrează la temperaturi joase (— 25 şi —70°C) cîţiva ani, este puţin
rezistent la acţiunea agenţilor chimici şi fizici. Este inactivat la 55—60°C timp
de 22 min., este inactivat rapid, de razele UV, se distruge sub acţiunea soluţiei
de 0,1% formalină, 1% soluţie de lizol, 50% alcool sau eter.
Virusul oreionului se transmite pe cale aerogenă prin picături, precum şi
prin obiectele contaminate cu saliva bolnavului. Perioada de incubaţie e de
14—21 zile. Ea se caracterizează prin febră, inflamaţie a glandelor
parotide, sublinguale şi submandibulare. În afară de glandele salivare,
virusul pătrunde şi în alte organe, cauzând leziuni în sistemul nervos
central. Drept complicaţii pot să apară polinevrite, pareze în nervul
facial, disfuncţii în organele auditive şi vizuale, orhite la adolescenţi şi
maturi.
Imunitatea postinfecţioasă este stabilă şi se păstrează pe
parcursul întregii vieţi, în serul sangvin apar anticorpi care fixează
complementul şi frînează reacţia de hemaglutinare.
Prelevatele patologice examinate sunt: saliva, lichidul cefalorahidian, urina.
Izolarea virusului se face în oul embrionat de găină şi pe culturi de celule.
Utilizăm ouă embrionare de 7-8 zile, pe care le infectăm în cavitatea amniotică, apoi le incubăm 6-7
zile la 35°C. Virusul poate fi depistat în lichidul amniotic prin RHA cu eritrocitevde găină.
Pentru izolarea virusului se foloseşte asemenea culturi de celule din rinichi de maimuţă, embrion
uman, cobai sau celule HeLa. După 48- 72 de ore de la infectare, în culturile de celule apar celule
gigantepolinucleate şi sinciţii. RHAds pune în evidenţă virusul.
Identificarea virusului izolat în embrioni de găină se face prin RFC, RIHA, iar a celui izolat pe
culturi de celule prin RIF, RN, RIHAds, RFC.
Serodiagnosticul permite determinarea creşterii titrului de anticorpi în seruri pereche. Se efectuează
RFC sau RHIA folosind antigen liofilizat standard sau lichidul alantodian ori amniotic din ouă embrionare
infectate cu virusul urlian şi cu activitate hemglutinantă minimă de 1:16.
Din serurile bolnavilor trebuie înlăturaţi inhibitorii nespecifici ai hemaglutinării prin absorbţie cu
caolin şi masă eritrocitară 50%.
Creşterea cu cel puţin 4 ori a anticorpurilor în serul al doilea confirmă diagnosticul. De regulă, titrul
anticorpilor în RIHA este de 1:320, iar în RFC de 1:64.
Pentru diagnosticul oreionului este recomandată şi RN pe culturi de celule. În acest scop se amestecă
diluţii din serul bolnavului cu suspensia virală de referinţă. După incubare o oră la 37°C, se inoculează câte
0,2 ml din fiecare amestec în 4 tuburi de cultură. Se citeşte reacţia după 6-7 zile de la contactul serului cu
virusul. Are o eficienţă de 75- 85%, iar creşterea titrului de anticorpi este mai bine exprimată ca în RIHA.
Intradermoreacţia. Ca alergen serveşte lichidul alantoidian, din oul embrionat infectat cu virus
urlian, cu titrul hemaglutinat 1:128. Se injectează alergenul intrademic în doză de 0,1 ml. După 24-48 de
ore, la locul injectării apare hipertermie şi infiltrat cu diametrul minim 10 mm. Reacţia se pozitivează
tardiv, după 2-3 săptămâni de la debutul bolii.
4. Profilaxia specifică a rujeolei şi parotiditei epidemice.
Preparatele biologice utilizate în diagnostic, profilaxie şi tratamentul
oreionului:
 Antigen standard liofilizat pentru RIHA cu seruri perechi
 Vaccin antiurlian viu atenutat, obţinut din tulpina L-3, pentru profilxie. Se

14
administrează o singură dată, subcutanat sau intrademic, la vârsta de 12 luni. Poate fi asociat cu vaccinul
antirujeolic.
 Imunoglobulină antiurliană pentru profilaxie pasivă a colectivităţii de copii.
Preparate biologice pentru diagnostic, profilaxie şi tratamentul rujeolei:
 Conjugat fluorescent antirujeolic pentru depistarea antigenului prin imunofluorescenţă.
 Vaccin viu atenuat preparat din virus rujeolic cultivat pe ou embrionat sau pe celule renale de
câine ori cobai inoculate cu tulpinile Edmonston B, Schwartz sau L16 . Vaccinarea reduce
îmbolnărea în 99% cazuri la om. Vaccinul ROR se administrează în 2 reprize la 22 – 24 luni și
6-7 ani. La copiii seronegativi la vîrsta de 6-7 ani, se repetă doza.
 Imunoglobulina umană nomală se administrează, în doză de 1,5 – 3,0 ml, obţinută din ser sangvin
placentar sau de la donator.
Imunoglobulină nu are efect terapie dacă
este administrată după a 7-a zi a
perioadei de incubaţie. Durata imunităţii
pasive e de 30 de zile. Dacă copilul a
revenit în contact cu un bolnav de
rujeolă, lui i se va administra din nou
imunoglobulină. Administrarea acestui
preparat nu previne evoluţia bolii, ci
doar tergiversează termenul de
îmbolnăvire, atenuează în mare măsură
clinica ei şi previne exitul letal.

ENTEROVIRUSURILE (POLIOMIELITEI, COXAKIE, ECHO).

DIAGNOSTICUL DE LABORATOR.

1. Enterovirusurile, date generale, repere taxonomice, habitat.

Enterovirusurile fac parte din genul Picornaviridae - mici virusuri ARN, neînvelite, cu genom pozitiv.
Clasificare: de interes pentru patologia umană sunt:
a) Enterovirusurile
b) Rhinovirusurile
c) Heparnavirusurile: gen separate pentru virusul hepatitei A(VHA).
Enterovirusurile: virusuri acid-rezistente ce pătrund pe cale digestivă, replicîndu-se cel mai bine în condiţii
de pH scăzut şi la 37 °C. În acest fel depăşesc bariera acidă gastrică. Fiind virusuri neînvelite, deci mai
rezistente, nu sunt afectate de acţiunea sărurilor biliare. Principalul mod de transmitere: fecal-oral cu
implicaţie mai ales privind mecanismul pathogenic şi prevenţia bolii.
1. Poliovirusurile: tipurile 1, 2 şi 3.
2. Virusurile Coxsackie A (cu 24 serotipuri) şi B (6 serotipuri).
3. ECHO virusurile (enteric cytopathogenic human orphan – virusuri izolate de la om, ce determinau pe
culture de celule efect citopatic, dar fără legătură, iniţial cu boli ale omului) : 34 serotipuri.
4. Enterovirusuri noi : 68-72(72 este VHA care a fost recent clasificat ca Heparnavirus).
2. Virusul polimielitei - morfologie, habitat, structura antigenică, caracterele de cultură,
rezistenţa, receptivitatea.
Patogeneza
- virus transmis pe cale fecal-orală, se multiplică iniţial la poarta de intrare;

15
 - viremia primară : de la nivelul epiteliului intestinal virusul ajunge în sînge via nodule limfatici
adiacenţi focarului iniţial. Apariţia anticorpilor specifici poate, în acest stagiu, previn răspîndirea
infecţiei ( infecţia abortivă) .
- viremia secundară : dacă nu a avut loc istalarea infecţiei abortive, multiplicarea importantă a
virusurilor determină cea de-a doua viremie, majoră, cu răspîndirea virusului în întreg organismul.
Mai multe celule prezintă receptori specifici pentru virusul poliemelitei: neuronii de la nivelul coarnelor
anterioare ale măduvei, celulele nervoase de la nivelul bulbului rahidian.
Clinică. Incubaţie: 9-12 zile.
Forme clinice de boală pot fi foarte diverse:
a) Infecţii inaparente : sunt cele mai frecvente.
b) Infecţii abortive: se însoţesc de un tablou clinic nespecific.
c) Meningită aseptică: de regulă este o meningită auto-limitată, care evoluează fără sechele;
afectează aproximativ 1% dintre pacienţi.
d) Poliomielită paralitică: întîlnită la 0,1% dintre pacienţi ca:
1. Poliomielită spinală: evoluează prin paralizii de tip flask datorită afectării neuronilor motori.
Caracteristici: este, de regulă, asimetrică, iar mai afectaţi sunt muşchii proximali şi ai membrelor
inferioare. Prin inactivitate muşchii se pot atrofia. Nu este o paralizie însoşită de pierderea sensibilităţii;
dacă este afectată şi sensibilitatea diagnosticul de poliomielotă este puţin probabil.
2. Poliomielită bulbară: este localizată la baza creierului şi este cu mult mai severă decît forma spinală;
este mai frecventă la adult. Afectarea nervilor cranieni, a centrului respiraţiei şi a celui circulator; pune în
pericol viaţa pacientului, mai ales prin imposibilitatea controlului asupra activităţii muşchilor respiratorii.
3. Poliomilita bulbospinală: prognostic foarte prost.
e) Encefalita: rară dar cu prognostic foarte grav;
f) Sindromul postpoliomielită: întîlnit la 20-30% dintre pacienţi care au prezentat în antecedente un episod
de poliomielită paralitică cu: oboseală, dureri musculare, slăbiciune şi, după 25-35 de ani, atrofii
musculare. Recurenţii care pot apărea sunt probabil consecinţa denervării unor grupe de nervi anteriori
afectate. De regulă, muşchii afectaţi sunt cei mai implicaţi în episodul iniţial, deşi senzaţia de slăbiciune
poate cuprinde şi grupe de muşchi care nu au fost prinse în episodul de debut. Evoluţia este progresivă
fără dezordini severe.
Epidemilogie şi prevenţie:
1. Incidenţă şi distribuţie: iniţial sporadică(înainte de 1800) pentru ca apoi să evolueze epidemic.
Izbucniri epidemice au fost raportate pretutindeni pe glob, incidenţa maximă fiind semnalată în zona
temperată a emisferei nordice. Cele mai multe cazuri se înregistrau la sfîrşitul verii şi începutul toamnei.
Vaccinarea a dus practic la dispariţia bolii, cu excepţia ţărilor în curs de dezvoltare.
2. Vaccinarea dispune de: vaccinul omorît (salk), cu administrare orală are următoarele avantaje:
- este simplă şi mai la îndemînă pentru iminuzările în masă, mai ales pentru ţările în curs de dezvoltare
unde boala este încă relative comună;
- sunt stimulate ambele tipuri de răspuns imun: local (prin proliferarea virusului la nivel intestinal) şi
sistemic (prin răspîndirea virusului atenuat de la nivelul intestinului, în circulaţia generală);
- virusul, în cazul vaccinului viu atenuat, poate fi transmis pe cale fecal-orală la copii neimunizaţi
deoarece particulele viabile de virus sunt eliminate prin fecale după o prealabilă înmulţire la nivel
intestinal. Vaccinul oral, viu atenuat poate transmite forma atenuată a virusului printer neimunizaţi şi
teoretic poate înlocui tulpina sălbatică.
- Vaccinul oral este preferat în multe ţări; dezavantajul este legat de posibilele cazuri de poliomielită
paralitică după această vaccinare cînd virusul îşi poate recăpăta virulenţa; acest fapt devine posibil dacă nu
se respectă ”lanţul de frig” (vaccinul se transportă pe gheaţă) cînd ulterior vaccinării copilul febricitează(
febra poate fi o altă cauză de reapariţie a virulenţei); au fost imcriminate şi mutaţii ale virusului vaccinal,
survenite după replicarea intestinală. În pofida acestei complicaţii posibile, vaccinul oral este mai

16
recomandat (imunizarea este şi la nivelul mucoasei); 1 caz de paralizie postvaccinală a fost semnalat, în
medie , la 2.6 mln doze de vaccin oral.
3. Afecţiunile enterovirotice Coxsackie şi ECHO. Tabloul clinic, tratament.
Virusurile Coxsackie
Caracteristici: se aseamănă morfologic cu poliovirusul deşi anti-polio nu neutralizează tulpinele de
Coxsackie.
Clasificare: pe baza efectului pe care-l produc la animalele de laborator s-au descris 2 tipuri majore ( A şi B
) de virusuri Coxsackie . Au fost descrise 24 de tulpini pentru tipul A şi 6 pentru tipul B .
Clinic:
- infecţii inaparente sau subclinice: în peste 90 % din cazuri;
- infecţii ale tractului respirator superior (TRS) tip ” răceală” şi boli febrile cu tablou clinic
nespecific;
- meningită aseptică şi meningoencefalită ;
- manifestări specifice de tulpină.
VIRUSURILE COXSACKIE A a fost mai frecvent implicat în:
a) diareea copilului (18,20-22,24);
b) herpangina: ulceraţii de tip herpetic la nivelul mucoasei faringelui posterior; Serotipuri: 2-6;8,10;
c) Boala “ mîna-gura-picior” : boala autolimitată,caracterizată prin apariţia de ulceraţii la nivelul gurii
si mucoasei bucale ca şi la nivelul palmelor şi plantelor(5,10.16);
d) Meningită aseptică (2,4,7,9,10);
e) Exantem: 4-6,9,16;
f) Faringită:10;
g) Pneumonie la copii:9,16;
h) Raceala comună: 21,24;
i) Hepatită:4,9;
j) Conjuctivită acută hemoragică: 24;
VIRUSUL COXSACKIE B a fost mai frecvent asociat cu:
- miocardita şi pericardita;la copii mari miocardita şi pericardita sunt, de regulă beningne. La adulţii
tineri infecţia poate mima un infarcti miocardic. Cronicizarea infecţiei,ca rezultat al unei reacţii
autoimmune încrucişate a fost semnalată după o miocardită virală cu un virus Coxsackie B.Serotipuri 1-5;
- boli sistemice ale nou-născutului;se pot prezenta în diferite combinaţii, ca: miocardite, encefalite,
hepatite sau afectarea cortexului suprarenalei;
- Pleurodinia:inflamaţia dureroasă a muşchilor intercostali şi a pleurei(mai redusă) însoţită, de
regulă,de febră(1-5);
- Meningită aseptică:1-6;
- Hepatite:5;
- Boală febrilă:1-6;
- Infecţii ale TRS sau pneumonii:4,5:
Diagnostic:direct şi indirect.
Tratamentul:nespecific.
Prevenţie:nu există vaccine.
ECHO-virusurile
Din cele 34 de virusuri iniţiale, serotipurile 10 şi 28 au fost excluse(e.g 28 a devenit Rhinovirus serotip 1.
Cel mai frecvent ECHO virusurile au fost associate cu:
a) Răceala.Nu se poate diferenţia clinic de cea produsă de alte interovirusuri.
b) Meningita aseptică:reprezită cea mai frecventă cauză de meningită în unele
ţări(e.g.SUA).Simptomatologia nu este foarte severă şi nu afectează capacităţile intelectuale.Serotipuri:toate
cu excepţia:12,24,26,29,32-34.

17
 c) Paralizia ascendetă şi encefalita:rar determină o afecţiune care mimează poliomielita sau
encefalita.Paralizii determinate de serotipurile 2,4,6,9,11,30.Encefalite,ataxie,sindrom Guillan Barre
(caracterizat prin poliradiculonevrită cu disociaţii albumonocotologică în lichid):2,6,9,19.
d) Rash-ul morbiloform:infecţiile cu interovirusuri,cu excepţia poliomielitei,se asociază cu erupţii
cutanate asemănătoare celor din rujeolă 2,4,6,9,11,16,19.
e) Bolile respiratorii: 4,9,11,20,25.
f) Mialgia epidemică: 1,6,9.
g) Pericardite şi miocardite: 1,6,9,19.
h) Tulburări hepatice: 4,9.
Diagnostic: comun cu cel al celorlalte enterovirusuri.
Tratament: suportiv,nespecific;se impune întodeauna,deşi meningita cu ECHO virusuri nu este
severă,efectuarea unui diagnostic diferenţial pentru a exclude alte tipuri de meningită,cu evoluţie eventual
severă.
Enterovirusuri noi:
I. Entero 68: pneumonie şi bronşite.
II. Enterovirusul 70.
Caracteristici: determină conjuctivită acută hemoragică; de regulă autolimitată se vindecă fără sechele;
ocaziţional, poate determina keratită, eventual orbire. Infecţie semnalată în Orientul Mijlociu şi Orientul
Apropiat ca şi în alte ţări “din lumea a treia”. Transmiterea prin contact interuman strîns şi mai puţin pe cale
fecal-orală,fiind un virus mai contagios chiar decît virusul gripal.
III. Serotipurile 70,71 au fost izolate de la pacienţi cu paralizii şi meningoencefalite.
IV. Enterovirusuri 72: pînă nu demult VHA a fost recunoscut ca fiind eneterovirus 72; a fost
reclasificat ca gen separat în cadrul Picornavirusurilor: genul Hepatovirus.
4. Diagnosticul de laborator al infecţiilor determinate de enterovirusuri.
Cultivarea este cea mai utilă metodă de diagnostic.
Produse patologice:
- LCR pentru diagnosticul meningitei(dar nu şi pentru diagnosticul poliomielitei);
- materii fecale sau tampon rectal;
- exudat faringian;
- deoarcere eliminarea de virsu este intermitentă se preferă recoltarea a cel puţin 2 probe,2 zile consecutiv,cît
mai precoce în timpul bolii(de preferet în primele 5 zile de boală);
- post-mortem se recoltează probe cît mai precoce.
Virsul se evidenţiază prin apariţia ECP, de regulă în cîteva zile. Identificarea tulpinii izolate prin testul de
neutralizare utilizînd seruri specifice de tip.Tulpina izolată poate fi sălbatică sau vaccinală;diferenţierea este
posibilă utilizînd diferite examine de laborator, la nivelul Centrului Naţional de Referinţă din Institutul
Cantacuzino Bucureşti.
În poliomielita paralitică virusul poate fi evidenţiat în fecale,anterior debutului(cu cîteva zile) şi,în peste
80% din cazuri,în primele 4 zile de debut.După 3 săptamîni,50% dintre pacienţi încă mai elimină virus şi
doar 25%,după 5-6 săptămîni.Excepţional eliminarea de virus mai poate fi semnalată după 12 săptămîni.Nu
există purtători cronici,dar s-au descris,pentru imunosupresaţi,cazuri cînd virusul era eliminat timp
îndelungat.
La fel şi pentru exsudatul faringian:izolarea este posibilă anterior debutului şi cîteva zile după debut.
ECHO,Coxsackie B şi A9 pot fi izolate din nas şi orofaringe, materii fecale sau LCR; eliminarea de virus
este posibilă timp de 2 săptămîni, după debut. Alte serotipuri de virusuri Coxsackie A pot fi izolate prin
inocularea la şoarecele nou-născut(de 24 de ore) (inocularea intracerebral sau intraperitonial).Şoarecele este
examinat zilnic pentru evidenţierea paraliziilor (flasce pentru Coxsackie A şi spastice pentru B).Identificarea
se face tot prin reacţii de neutralizare.
Interpretarea rezultatelor

18
- Sedii permisive: nasofaringele şi tractul digestiv. Evidenţierea eneterovirusurilor în aceste sedii trebuie
interpretată cu prudenţă.
- Sedii nepermisive: LCR, sînge, tractul genito-urinar.Evidenţierea enterovirusurilor în aceste sedii este
sinonimă cu infecţia.
Izolarea din LCR semnifică implicarea tulpinii respective; izolarea din materii fecale nu are aceeaşi
semnificaţie deoarece există infecţii asimptomatice, urmate de excreţia de virus pentru perioade variabile de
timp. Deoarece Env se elimină perioade îndelungate prin materii fecale şi rămîn detectabile chiar şi
săptămîni de zile la nivelul faringelui,semnificaţia izolării lor de la aceste niveluri trebuie interpretată cu
prudenţă; ne bazăm în acest caz pe autoserodiagnostic(stabilirea criterilor de semnificaţie clinică pe 2 probe
de ser de la pacient,care se testează faţă de tulpina izolată de la pacient;
Testele serologice: nu au valoare foarte mare în diagnosticul infecţiilor cu enterovirusuri.
Se pot utiliza:
- RFC-pentru antigene specifice de grup.
- Reacţia de neutralizare.
- RIH.

HEPATITELE VIRALE A, E. DIAGNOSTICUL DE LABORATOR.

Virusul Hepatic A este răspunzător pentru aproximativ 40 - 50% din cazurile de hepatită acută. Este o
hepatită infecţioasă, transmisă pe cale fecal-orală, prin alimente, apă contaminată, mâini murdare sau obiecte
contaminate. Sursa de infecie este omul, iar infecţiile subclinice favorizează răspândirea. Faptul că virusul
este destul de rezistent în mediul extern măreşte şansa transmiterii.
Perioada de incubaţie este de aproximativ 2 - 6 săptămîni, în medie 28 de zile.
Simptomele hepatitei cauzate de VHA sunt foarte similare cu cele produse de virusul hepatitic B. Ele apar
brusc şi se intensifică înainte de apariţia icterului.
Manifestarile clinice iniţiale (primele două săptămîni) includ: febra, astenia, mialgia, greaţa, inapetenţa,
durerea abdominală si vărsături; ocazional pot fi prezente simptome care să sugereze o infecţie a tractului
respirator superior.
Hepatita acuta cu virus A durează aproximativ 4 săptămîni şi majoritatea pacienţilor se recuperează
complet în 4 săptămîni. Vindecarea este completă în 99 % din cazuri, hepatita fulminantă cu virus A apare la
1-3 persoane din 1000 şi este asociată cu o frecvenţă a mortalităţii de 80 %. Infecţia cu VHA nu se
cronicizează, iar pacienţii nu prezintă vre-un risc crescut pentru ciroza hepatică sau carcinom hepatocelular.
Majoritatea pacienţilor sunt copii si adulti tineri. La copii severitatea bolii este mai redusa decat la adulti.
Hepatita A are tendinţa să apară în epidemii acolo unde condiţiile de igienă sunt precare şi sursele de apă
sunt contaminate. Incidenţa bolii este invers proporţională cu gradul de dezvoltare socio-economic. In ţările
puternic dezvoltate infecţia apare mai tîrziu, în timp ce în ţările slab dezvoltate boala apare repede, în
copilarie.
Virusul hepatic A (VHA) este un virus ARN care aparţine familiei Picornaviridae, genul
Hepatovirus. Sunt virusuri mărunte, cu diametrul 27-30 nm. Genomul ARN înconjurat de o capsidă
icosaedrică. Conţine o singură proteină VPg. O serovariantă după structura antigenică.
Diagnostic de laborator
Metode nespecifice, biochimice, care indica alterarea functiilor hepatice, prin:
1. perturbări ale metabolismului pigmenţilor biliari (pigmenţi biliari în urină, urobilinogen crescut,
bilirubina în serul sanguin crescută).
2. leziuni ale celulei hepatice (hepatocitoliza) demonstrată prin activitatea mult sporită a transferazelor
serice ALT (alanilaminotransferaza) şi AST (aspartataminotransferaza), chiar în absenţa icterului.
3. dezechilibrul proteinelor serice: creşterea alfa, beta şi gamma - globulinelor, scăderea albuminelor,
inversarea raportului albumine/globuline.
 Pentru Virusul hepatitei A metodele specifice, urmaresc:
- evidenţierea virusului în faza acută a infecţiei în materiile fecale sau omogenate hepatice, prin tehnici de
microscopie electronică, radioimunotestare, teste imunoenzimatice de tip ELISA, detectarea ARN VHA prin

19
PCR sau tehnici de hibridizare moleculară, dar care, la fel ca şi izolarea virusului pe culturi de celule, nu
sunt metode curente de diagnostic.
- detectarea anticorpilor specifici anti-VHA - Ig M în serul pacienţilor prin tehnica ELISA,
radioimunotestare sau metoda MEIA (microparticle enzyme immunoassay). Ei apar simultan cu semnele
clinice şi dispar 3-6 luni mai tarziu, indicand boala acută. Anticorpii IgG apar mai tîrziu şi persistă mulţi ani,
fiind markerii stării de imunitate.
Virusul hepatic E („E“ de la „enteric“ sau „epidemie“) a fost identificat în 1983 dupa observarea unor
epidemii de hepatită cu transmitere fecal-orală diferite de hepatita A. Este un virus ARN care produce o
formă de hepatită similară cu cea cauzată de virusul hepatitic A. Aspectul patologic cel mai caracteristic este
colestaza. Infecţia nu se cronicizează şi nu predispune pacienţii la ciroză sau carcinom hepatic. Transmiterea
este fecal-orală.
Boala este endemică în multe ţări tropicale, unde lipsesc condiţiile igieno-sanitare. Frecvenţa mortalităţii
este de 1-2%, probleme mai grave apar la femeile gravide, cu o rată a mortalităţii de 10-20%.
Simptomele si evoluţia bolii sunt similare cu cele din hepatita A. Dupa o incubaţie de 15-50 de zile, apar
simptomele tipice de hepatită (icter, dureri abdominale, greaţă).
Virusul hepatitei E(VHE) Virusul hepatitei E
(HEV), recent inclus in genul Hepevirus al
familiei Hepeviridae. Este un virus sferic, lipsit de
înveliş, cu diametru de 27-34 nm, alcătuit dintr-un
genom ARN monocatenar cu polaritate pozitivă. Sunt
descrise 4 genotipuri majore şi un singur serotip.
Genomul prezinta 3 cadre de citire (open reading
frames = ORF): ORF1 codifică metiltransferaza,
proteaza, helicaza si replicaza; ORF 2 codifică
proteina capsidei; ORF3 codifică o proteina a carei
funcţie nu a fost definită.
 Diagnostic de laborator al virusului hepatic E:
Diagnosticul se bazează pe identificarea anticorpilor anti VHE (IgM si IgG) cu reacţii de tip ELISA.
Profilaxia Hepatitelor virale A şi E. Profilaxia constă în primul rand în respectarea regulilor de igienă şi în
asanarea focarelor prin măsuri de dezinfecţie stricte. Clorinarea apei este foarte eficientă. Profilaxia cu
imunoglobuline administrate înainte sau timpuriu în perioada de incubaţie are o eficacitate de 80-90% în
prevenirea bolii clinice. Pentru prevenirea infecţiei, persoanele supuse unui risc ridicat sau cele care
călătoresc în zone endemice se vaccinează cu un vaccin cu virus inactivat: HAVRIX (GlaxoSmithCline),
VAQTA (Merck), AVAXIM (Aventis Pasteur) sau cu un vaccin cu virus viu (în China). Vaccinul cu virus
inactivat administrat în primul an de viaţă dezvoltă imunitatea în decurs de o lună, ea persistînd probabil
toată viaţa. La adulţi vaccinul conferă imunitate protectivă în decursul unei luni de la vaccinare, iar repetarea
dozei asigură protecţia 100%.
Existenţa unui singur serotip VHA şi faptul că virusul este specific uman, sunt factori care favorizează
succesul programelor de imunizare.

HEPATITELE VIRALE B, C, D. DIAGNOSTICUL DE LABORATOR.

Hepatita este o boală infecţioasă de natură virală, microbiană sau toxică a ficatului care constă în
distrugerea celulelor hepatice.
Virusul hepatitei B (HBV) are drept unica gazdă naturală cunoscută - omul. Responsabil de o endemie
mondială majoră, HBV produce la nivel hepatic leziuni care variază ca intensitate de la o infecţie acută,
uneori severă, pînă la infecţii cronice cu evoluţie spre ciroză hepatică şi carcinom hepatocelular, acesta din
urmă fiind a 8-a tumoră ca frecvenţă în lume. 80% din cancerele hepatocelulare au drept punct de plecare
infecţia cu HBV.
Virusul hepatitei B se găseşte la nivel sanguin, în materiile fecale şi în alte secreţii ale pacienţilor infectaţi
(saliva, lapte, sperma, secreţii vaginale). Este foarte rezistent la condiţiile de mediu (rezistă cîţiva ani la -
20°C, cîteva luni la +30°C, cîteva ore +60°C), dar este inactivat în cîteva minute la 100°C si de catre
hipocloritul de sodiu.
Transmiterea se poate face pe cale percutană (prin transfuzii cu sînge infectat, prin utilizarea seringilor şi
acelor contaminate, manevre invazive sîngerînde la stomatologie, manichiură, pedichiură, piercing etc.), pe
cale sexuală (contact sexual neprotejat cu o persoană purtătoare) şi intrapartum (în timpul naşterii de la

20
mama infectată la nou-născut). Transmiterea transplacentară, în timpul sarcinii, este rară. Indiferent de calea
de contaminare, organismul uman răspunde la infecţia cu HBV printr-o sinteză intensă de interferon şi prin
dezvoltarea anticorpilor specifici.
Perioada de incubaţie medie este de 10 săptămîni (poate varia între 45 de zile si 6 luni), iar peste 70%
dintre infecţiile acute sunt asimptomatice. Hepatita acută manifestă cu virus B poate prezenta simptome
nespecifice: un sindrom pseudogripal cu o durată de cateva zile ce cuprinde o stare de rău general, oboseală,
anorexie, greţuri, stare ce precede instalarea unui sindrom icteric, cu urină intens colorată şi agravarea
semnelor generale. Icterul poate persista între 2 si 3 săptămîni, fiind urmat de convalescenţă, cu dispariţia
progresivă a anorexiei, oboselii şi a celorlalte semne generale. Formele anicterice sunt zgomotoase, iar
suspiciunea de hepatită B poate fi ridicată de sindromul pseudogripal asociat cu tulburări digestive, artralgii
şi prurit. Hepatita B acută fulminantă se întîlneşte în mai puţin de 1% din cazuri, dar distrucţia celulelor
hepatice este masivă iar prognosticul este sever.Majoritatea hepatitelor acute cu HBV se remit spontan, dar
5-10% din cazuri evoluează spre cronicizare.
Hepatita virala C reprezintă o importantă problemă de sănătate, fiind una din principalele cauze de
transplant hepatic datorită evoluţiei sale spre ciroză hepatică si hepatocarcinom. Ciclul celular al virusului
nu este în totalitate cunoscut; acesta are un tropism preferenţial pentru celulele hepatice (hepatocite), dar se
poate multiplica şi în celulele mononucleate ale sîngelui periferic.
Transmiterea HCV este predominant parenterală: prin transfuzii sanguine, consumul de droguri pe cale
intravenoasă sau accidental, în cazul personalului medical ce vine în contact cu sîngele infectat.
Transmiterea nosocomială e responsabilă de 15% din contaminari (sterilizarea insuficientă a materialelor
chirurgicale etc.). Deţi rară, transmiterea pe cale sexuală este posibilă. Există şi posibilitatea unei
contaminari intrafamiliale prin contactul membrilor familiei cu sîngele persoanei infectate. Transmiterea
HCV de la mamă la făt este sub 5%, dar poate creşte pana la 15% la gravidele ce prezintp o infecţie asociata
HCV-HIV; în aceste cazuri riscul este cu atît mai mare cu cît încarcarea virală a mamei este mai mare, iar
infectarea se produce perinatal prin travaliu dificil cu ruptură prelungită a membranelor şi/sau utilizarea
forcepsului în timpul naşterii. Coinfecţia HCV la pacienţii HIV pozitivi este frecventă(30%).
După o perioadă de incubaţie variabilă de 4-12 săptămîni, HCV produce o hepatită acută, cel mai
frecvent, asimptomatică. Creşterea transaminazelor este constantă, dar formele icterice sunt rare. Vindecarea
hepatitelor virale cu virus C se produce în 20-40% din cazuri spontan (mai ales la copii, pacienţi tineri şi în
cazurile simptomatice), cu normalizarea transaminazelor şi negativarea durabilă a încărcării virale.
Evoluţia spre cronicizare apare în cazurile cu raspuns imun deficitar pe parcursul hepatitei acute,
transaminazele menţinîndu-se la un nivel crescut, iar detecţia ARN-ului viral fiind constantă. Hepatita
cronică C produce, în timp, fibroză hepatică, iar în 10-20% din cazuri evoluţia este spre ciroză hepatică şi
carcinom hepatocelular.
Severitatea leziunilor hepatice nu depinde de nivelul replicării virale sau de genotipul viral implicat; ea
poate fi evaluată prin clasificarea METAVIR ce cuprinde un scor de fibroza (F0- F4) si un scor al activităţii
necrotico-inflamatorii (A0- A3) stabilite fie prin puncţia biopsie hepatică, fie prin dozarea markerilor
biochimici serici (aceştia sunt grupaţi intr-un scor de fibroză- FibroTest).
Fibroza hepatică este favorizată de mai mulţi factori printre care se numară: sexul masculin, vîrsta peste
40 de ani, obezitatea si diabetul; coinfecţia cu HIV reprezintă un factor agravant. Hepatita cronică C se
asociază adesea cu manifestări autoimune extrahepatice de tipul crioglobulinemiilor mixte, a
glomerulonefritelor membranoproliferative, a sindromului Sjögren sau a hepatitei autoimune de tip II.
Virusul hepatic Delta (VHD) este un virus defectiv (sau virusoid) cu un genom ARN. El nu se poate
replica singur, astfel, pentru a putea forma noi particule virale, necesită prezenţa unui virus „ajutator“. Acest
virus „helper“ este virusul hepatitic B (VHB), VHD multiplicandu-se în celulele infectate cu VHB.
Virusul Delta se transmite pe cale parenterală, prin manevre medicale sau nemedicale care folosesc
instrumentar sau substanţe incorect sau incomplet sterilizate, contact sexual neprotejat, transmiterea
perinatală fiind rară. Infectarea cu VHD este dependentă de existenţa în organismul infectat a VHB.
In raport cronologic, infecţia cu VHD poate surveni ca şi:
- coinfecţie, adică cele doua virusuri patrund concomitent în organism (au aceleaşi modalităţi de
transmitere),
- suprainfecţie, cînd infecţia cu VHD apare la o persoană deja infectată cronic cu VHB.

21
 Coinfecţia are prognostic mai bun decat suprainfecţia, VHB trebuie saă stabilească mai întai el infecţia
pentru ca VHD să se poată multiplica. Majoritatea pacienţilor (90%) dezvoltă o hepatită acută cu evoluţie
autolimitată şi mai puţin de 10% din cazuri se cronicizează. Numai 2-4% vor manifesta hepatită fulminantă.
Suprainfecţia are o evoluţie mult mai severă, organismul fiind deja infectat cu VHB, VHD se poate
multiplica imediat. Se declansează o hepatită acută care la aproximativ jumatate dintre cazuri se poate
vindeca. Un procent ridicat 10-40% (sau 50- 90% dupa alti autori) se cronicizează, iar 10-20% dezvoltă
forme fulminante. Virusul hepatitei Delta este prezent în intreaga lume, distribuţia fiind asemănatoare cu cea
a VHB.
Virusul hepatitei B – (VHB) aparţine familiei Hepadnaviridae şi genului Orthohepadnavirus. Este un
virus cu genomul AND dublucatenar, circular. Este denumit şi particula Dane. Are formă sferică cu capsidă
icosaedrică cu dimensiunile 42 nm. Virionul include AND-polimeraza, proteina P şi AgHBc(core) de miez.
La exterior este amplasat AgHBs de suprafaţă constituit din polipeptidele S, preS1 şi preS2. AgHBs conţine
3 glicoproteine L, M, S. În miezul virionului este anigenul AgHBe. Mai puţin studiat este AgHBx – protein
transactivatoare reglatoare. Virusul hepatic B are 8 subtipuri, care servesc ca marker epidemiologici.
Virusul Hepatitei C(VHC) descris iniţial ca principal agent etiologic al hepatitelor non-A non-B, este
un virus ARN cu o variabilitate genetică importantă, ce aparţine familiei Flaviviridae, genului Flavivirus.
Virionul este de formă sferică cu dimensinile 55-65 nm, genomul ARN este cuplat cu proteina C(core). Se
disting glicoproteinele E1, E2, proteina M şi proteinele nestructurale NS1 – NS2 cu proprietăţi
fermentative.După structura antigenică de deosebesc 10 genotipuri şi 80 subtipuri.
Virusul hepatitei D(VHD) este un virus defect reprezentat de genul Deltavirus. Are formă sferică 35-
40 nm, genomul ARN, la suprafaţa capsidei este o membrană HbsAg-ică, codificată de virusul hepatic B.
Deosebim 3 genotipuri şi câteva subtipuri. Diagnosticul de laborator al infecţiei cu HBV se bazează pe
depistarea antigenelor virale (antigen HBs, antigen HBe), a ADN-ului viral şi a anticorpilor specifici
(anticorpii anti-HBs, anti-HBe, anticorpii anti-HBc de tip IgM si anti-HBc totali) în serul pacienților.
Antigenul HBs (Ag HBs):
Este antigenul de suprafaţă al virusului, fiind
markerul esenţial al infecţiei cu HBV;
Se găseşte în salivă, materiile fecale, bilă, urină,
sînge, în citoplasma celulelor hepatice (hepatocite)
infectate, uneori, fiind exprimat chiar pe suprafaţa
membranei celulare a acestora;
Este primul antigen decelabil în sînge, cu 2-4
săptămîni înaintea creşterii transaminazelor serice,
persistenţa sa în ser fiind între 4 -6 săptămîni;
Dispare din sînge după normalizarea
transaminazelor şi este primul semn de evoluţie
favorabilă a unei hepatite virale acute cu virus B;
Indică o evoluţie spre cronicizare a infecţiei în
condiţiile în care rămîne detectabil în ser mai mult
de 6 luni;
Poate fi detectat în sângele prelevat din cordonul
ombilical sau în serul nou-născuţilor, din mame
purtătoare ale acestui antigen, în primele zile de viaţă, prin transfer pasiv intrapartum, fără a fi neapărat
un marker de infecţie viitoare la copil;
Este utilizat, ca o metodă de screening la pacienţi, înaintea apariţiei semnelor clinice evocatoare, pentru o
infecţie acută sau cronică cu HBV, la donatorii de sînge sau organe şi obligatoriu, în timpul primelor 6
luni de sarcină;
Atunci cand este pozitiv, se impune determinarea celorlalţi markeri complementari ai HBV, în special a
anticorpilor anti-HBc totali şi a celor anti-HBc de tip IgM, în aceeaşi probă de sînge, precum şi
confirmarea pozitivităţii sale ulterioare, într-o nouă probă sanguină.

22
Informaţii suplimentare:
 util ca metodă de screening înaintea apariţiei semnelor clinice evocatoare pentru o infecţie acută sau
cronică cu HBV, la donatorii de sânge sau organe şi, obligatoriu, în timpul primelor 6 luni de sarcină;
 determinarea sa cantitativă este utilă în urmărirea evoluţiei bolii;
Interpretare:
Ag HBs pozitiv poate indica:
- hepatita B acută
- evoluţia spre cronicizare a acesteia (dacă persista în ser mai mult de 6 luni)
Anticorpii anti-HBs:
Au specificitate de tip si subtip faţă de Ag HBs;
Apar după vindecarea unei hepatite acute, imunoterapie pasivă sau după o vaccinare eficientă;
Sunt produşi exclusiv faţă de Ag HBs în timpul unei hepatite acute sau cronice;
În majoritatea cazurilor nu sunt detectabili în ser pînă în faza de convalescenţă, de obicei, la 2-4
săptămîni de la dispariţia Ag HBs;
Prezenţa lor asociată cu cea a anticorpilor anti-HBc semnalează o hepatita B veche;
Titrurile la care sunt prezenţi în ser diferă de la pacient la pacient, iar dispariţia lor poate fi rapidă sau
lentă;
In mod exceptional, pot persista după vindecarea unei hepatite B, chiar dacă anticorpii anti-HBc nu mai
sunt detectabili in ser;
La unii pacienţi imunodeprimaţi, în special la cei hemodializaţi, producţia de anticorpi anti-HBs după o
hepatită acută poate fi redusă sau chiar absentă, aceşti pacienţi avînd un raspuns imun redus şi după
vaccinarea anti-HVB;
Sunt consideraţi markeri de urmărire a eficienţei vaccinării;
Pot fi detectaţi concomitent cu Ag HBs în rare circumstanţe clinice, şi anume:
în cazul hepatitei B fulminante (raspunsul imun este foarte intens şi rapid);
în hepatita B cronică: la copiii născuţi din mame purtatoare de Ag HBs (vaccinaţi la naştere) sau după
transplant hepatic şi imunoterapie cu imunoglobuline specifice anti-HBs;
în timpul evoluţiei hepatitei B cronice la pacienţii hemodializaţi;
Anticorpii anti-HBc totali (CORE):
Sunt anticorpi produşi de organismul uman împotriva antigenului HBc(Ag HBc) al nucleocapsidei HBV.
Ag HBc poate fi detectat doar în celulele hepatice prin metode imunohistochimice, nu apare niciodată în
sînge, dar, fiind foarte imunogen, declanşează o sinteză precoce şi prelungită de anticorpi anti-HBc;
Reprezintă cel mai bun marker al i8infecţiei cu HBV; sunt produşi întotdeauna, indiferent de prezenţa sau
absenţa simptomelor clinice ori a evoluţiei acute sau cronice a infectiei cu HBV;
Pot fi singurii markeri detectabili în perioada cuprinsă între dispariţia Ag HBs şi apariţia anticorpilor anti-
HBs ("fereastra serologică”);
Persistă timp îndelungat dupa vindecarea hepatitei B acute, după dispariţia celorlalţi anticorpi sau în
cazul hepatitelor B cronice parţial oculte (fără Ag HBs detectabil);
Detectarea lor izolată în sânge poate semnifica:
o hepatită B acută, foarte recentă, surprinsă în timpul “ferestrei serologice” (dupa dispariţia Ag HBs
şi înaintea apariţiei anticorpilor anti-HBs): anticorpii anti-HBe şi/sau anti-HBc de tip IgM sunt prezenţi
şi permit orientarea diagnosticului, transaminazele (TGO, TGP) fiind în limite normale;
o hepatita B mai veche, vindecată, după dispariţia anticorpilor anti-HBs: toti ceilalţi anticorpi sunt
negativi, ADN-ul viral nu este detectabil, iar transaminazele sunt normale;
o reacţie fals-pozitivă;
o hepatita B cronică fără Ag HBs detectabil (hepatita B ocultă, foarte rară), datorată unei mutaţii în
genomul viral: transaminazele sunt crescute, iar ADN- ul viral este detectabil;
Anticorpii anti-HBc de tip IgM (CORE-M):
Sunt detectaţi în sînge de la debutul simptomelor clinice, pînă în faza de invazie virală şi de creştere a
transaminazelor;
Persistă în titruri crescute de-a lungul întregii faze acute a hepatitei B, apoi scad progresiv;

23
 Pot fi prezenţi şi la pacienţii care au eliminat Ag HBs;
Prezenţa lor asigură un diagnostic precoce al hepatitei acute cu HBV, în timp ce absenţa lor asociată cu
pozitivitatea antigenului HBs este sugestivă pentru diagnosticul unei hepatite B cronice;
pot fi înalniţi în titruri mici în timpul reactivarilor hepatitelor cronice B, ceea ce poate face
dificil diagnosticul in absenţa datelor anamnezice;
Antigenul HBe (Ag HBe):
Se regăseşte doar în serul pacienţilor cu Ag HBs pozitiv;
Deşi apare în sănge tranzitoriu în faza acută a hepatitei virale B, poate persista şi la purtătorii cronici de
Ag HBs;
Este un bun marker al replicarii virale: prezenţa sa este asociată cu cea a particulelor virale
complete, traducînd o infecţiozitate crescută;
Dispariţia sa în cazul unei hepatite acute, semnifică momentul seroconversiei, adică apariţia anticorpilor
anti-HBe; această seroconversie se produce înaintea apariţiei anticorpilor anti-HBs şi traduce oprirea
replicării virale, fiind urmată de normalizarea transaminazelor;
Persistenţa sa este un indicator de prognostic nefavorabil, al evoluţiei spre cronicizare;
Informaţii suplimentare:
util pentru aprecierea evoluţiei spre vindecare a unei hepatite B acute;
persistenţa sa indică replicarea virală activă şi evoluţia spre cronicizare;
Interpretare:
Ag HBe pozitiv poate semnifica infecţia acută cu HBV, persistenţa bolii şi evoluţia spre cronicizare sau
reacutizarea bolii cronice (indică replicarea virală);
Negativarea Ag HBe, concomitent cu apariţia anticorpilor anti-HBe, în cadrul hepatitei acute, indică
încetarea replicarii virale;
Anticorpii anti-HBe:
Apar dupa anticorpii anti-HBc şi înaintea celor anti-HBs;
Sunt detectabili în ser dupa dispariţia Ag HBe, corespunzator încetarii replicarii virale;
Apariţia lor semnifică o evoluţie favorabilă spre vindecare a hepatitei B acute;
Alături de anticorpii anti-HBc sunt singurii markeri pozitivi pe parcursul „ferestrei serologice” (după
dispariţia Ag HBs şi înaintea apariţiei anticorpilor anti-HBs);
În hepatita cronică B netratată, seroconversia Ag HBe spre anticorpii anti-HBe nu semnifică întotdeauna
încetarea replicarii virale; în acest caz vorbim de apariţia unei mutaţii pre-C;
Apariţia lor alături de negativarea Ag HBe în cazul hepatitelor cronice aflate sub tratament este
un indicator de evoluţie favorabilă a bolii şi de reducere a riscului de recidivă;
Dubla pozitivitate sau dubla negativitate a Ag HBe şi a anticorpilor anti-HBe poate fi întalnită
pe parcursul evoluţiei hepatitelor cronice B tratate sau nu, în timpul seroconversiei Ag HBe spre
anticorpii anti-HBe sau în timpul reactivărilor virale;
Informaţii suplimentare:
utili în aprecierea evoluţiei spre vindecare a hepatitei acute virale B;
în cazul hepatitelor cronice aflate sub tratament sunt un indicator de evoluţie favorabilă a bolii şi
de reducere a riscului de recidivă;
Interpretare:
Anticorpii anti-HBe pozitivi indică evoluţia spre vindecare a hepatitei acute B;
Sunt un indicator de evoluţie favorabilă şi de reducere al riscului de recidivă în cazul hepatitelor
cronice aflate sub tratament (alături de negativarea Ag HBe).
Detectarea ADN-ului viral prin tehnica PCR (Real Time PCR):
Este un test in vitro ce permite măsurarea nivelului de ADN-HBV în plasma sau serul
pacienţilor infectaţi;
Este un indicator util al evoluţiei hepatitei B, atunci cand este asociată cu semnele clinice şi cu prezenţa
celorlalţi markeri de laborator ai infecţiei cu HBV;
Permite urmărirea eficienţei terapiei antivirale prin determinarea repetată a nivelului de ADN viral;
Este un test obligatoriu în evaluarea şi managementul pacienţilor cu hepatita B cronică; o incărcătură

24
 virală iniţială redusă este un factor de prognostic favorabil pentru un raspuns bun la terapia antivirală;
Pacienţii cu încărcătură virală iniţială crescută dezvoltă mai des rezistenţă la tratament şi prezintă un
risc crescut de a dezvolta carcinom hepatocelular;
Informaţii suplimentare:
util în evaluarea şi managementul pacienţilor cu hepatita B cronică;
Interpretare:
Încărcătura virala iniţială redusă este un factor de prognostic favorabil pentru un raspuns bun la terapia
antivirală;
Pacienţii cu încărcătură virală iniţială crescută dezvoltă mai des rezistenţă la tratament;
 Diagnosticul serologic al hepatitei virale C
cuprinde două etape: depistarea infecţiei şi confirmarea.
Reference for Interpretation of Hepatitis C Virus (HCV) Test Results
Sursa: Department of HealtH & Human ServiceS Centers for Disease Control and Preventionwww.cdc.gov/hepatitis

If your HCV Result is Interpretation Action

Anti-HCV
Supplemental Test Additional Testing or
Anti HCV Screening Test(1) Anti HCV HCV Infection
Evaluation
RIBA (3) HCV RNA

Negative Not Needed Not Needed Negative None No

Supplemental anti-HCV
Positive Not Done Not Done Not Known Not Known
(RIBA) or HCV RNA

Positive Suplemental anti-HCV

Not Done Negative Not Known Not Known(4)
high s/co ration(2) (RIBA)

Evaluate for chronic

Positive Not Done Not Done Positive Past/Curent
infection and liver disease

Positive Negative Not Needed Negative None No

Evaluate for chronic

Positive Positive Not Done Positive Past/Curent
infection or liver disease

Repeat HCV RNA;

Positive Positive Negative Positive Past/Curent(5) Evaluate for chronic
infection and liver disease

Positive/ Evaluate for chronic

Positive Positive Positive Current
Not Done infection and liver disease

Test for HCV RNA repeat

Positive Indeterminate Not Done Indeterminate Not Known
anti-HCV testing

Evaluate for chronic

Indeterminate Indeterminate Positive Positive Current
infection and liver disease

Test for HCV RNA repeat

Indeterminate Indeterminate Negative Indeterminate Not known(6)
anti-HCV testing

(1) EIA (enzyme immunoassay) or CIA (enhanced chemiluminescence immunoassay

(2) Samples with high signal-to-cut-off ratios usually (>95%) confirm positive, but supplemental
serologic testing was not performed. Less than 5 of every 100 might represent false positives; more specific
testing should be requested, if indicated.
(3) RIBA (recombinant immunoblot assay), a more specific anti-HCV assay
(4)(5)(6) Single negative HCV RNA result cannot determine infection status, as persons might have
intermittent viremia.
Anti-HCV: Antibody to HCV
RNA: Ribonucleic acid
Anticorpii anti-HCV:
- sunt markerii unui contact cu HCV;

25
- doar prezenţa lor nu poate confirma o infecţie activă virală;
- apar la 10 săptămîni de la contactul cu HCV, în timpul bolii acute sau la cîteva săptămîni de la aceasta;
- după vindecarea hepatitei C acute sau după un tratament eficient, nivelul lor seric scade, devenind
nedetectabil după cîţiva ani;
- pot fi absenţi în timpul unei infecţii acute la pacienţii hemodializaţi sau imunodeprimaţi, în aceste cazuri
diagnosticul hepatitei virale C fiind stabilit prin detectarea ARN-ului viral;
- cînd sunt pozitivi, se impune confirmarea pozitivităţii lor prin altă metodă (şi cu un alt reactiv) decît cea
utilizată la depistarea iniţială şi pe o a doua probă de sînge pentru a elimina posibilitatea reacţiilor fals-
pozitive.
Determinarea cantitativă a ARN-HCV circulant prin tehnica PCR:
- este un test in vitro, care permite cuantificarea ARN- HCV în plasma sau serul pacienţilor infectaţi;
- este foarte util, în managemenul pacienţilor cu infecţie cronică;
- detectează modificările încărcăturii virale survenite la pacienţii cu hepatita cronică C aflaţi sub tratament,
fiind de un real folos în urmărirea răspunsului la tratamentul antiviral (nivelul încarcaturii virale scade atunci
cînd tratamentul este eficient);
- nu este folosit de prima intenţie, ca şi metodă de screening;
- permite măsurarea unei viremii active.
Fibro Test si Acti Test:
Fibroza hepatică este un proces de cicatrizare care se produce prin depunerea de ţesut fibros la nivelul
ficatului, urmată de distrugerea parenchimului hepatic şi ciroză.
Fibro Test si Acti Test sunt teste neinvazive care permit evaluarea fibrozei hepatice şi a activităţii
necrotico-inflamatorii, chiar in absenta punctiei bioptice hepatice;
Cuprind o combinaţie de şase markeri serici, ajustaţi cu vîrsta şi sexul pacientului, si anume : alfa2-
macroglobulina, haptoglobina, apolipoproteina A1, gama-glutamil transpeptidaza (GGT), bilirubina totală,
TGP (ALAT). FibroTest poate fi utilizat în : hepatita cronică C, hepatita cronică B, hepatita cronică C sau B
cu co-infecţie HIV, steatoza hepatică alcoolică, steatoza non alcoolică (diabet, obezitate, hiperglicemie,
hipercolesterolemie, hipertensiune arterială).
 Diagnostic de laborator al virusului hepatic D: Antigenul Delta se poate evidenţa în nucleul sau
citoplasma hepatocitelor infectate prin tehnica Enzyme Immumoassay(EIA):
In serul pacienţilor se pot detecta:
- Ag Delta (EIA)
- Anticorpi de tip IgM si IgG (EIA )
- ARN-VHD ( Real Time-PCR)
 Diagnostic de laborator al virusului hepatic E:
Diagnosticul se bazează pe identificarea anticorpilor anti
VHE (IgM si IgG) cu reacţii de tip ELISA.
Profilaxia hepatitelor virale.
Profilaxia Hepatitelor virale A şi E. Profilaxia constă în
primul rand în respectarea regulilor de igienă şi în asanarea
focarelor prin măsuri de dezinfecţie stricte. Clorinarea apei
este foarte eficientă. Profilaxia cu imunoglobuline administrate înainte sau timpuriu în perioada de incubaţie
are o eficacitate de 80-90% în prevenirea bolii clinice. Pentru prevenirea infecţiei, persoanele supuse unui
risc ridicat sau cele care călătoresc în zone endemice se vaccinează cu un vaccin cu virus inactivat:
HAVRIX (GlaxoSmithCline), VAQTA (Merck), AVAXIM (Aventis Pasteur) sau cu un vaccin cu virus viu
(în China). Vaccinul cu virus inactivat administrat în primul an de viaţă dezvoltă imunitatea în decurs de o
lună, ea persistînd probabil toată viaţa. La adulţi vaccinul conferă imunitate protectivă în decursul unei luni
de la vaccinare, iar repetarea dozei asigură protecţia 100%.
Existenţa unui singur serotip VHA şi faptul că virusul este specific uman, sunt factori care favorizează
succesul programelor de imunizare.
Profilaxia Hepatitelor virale B ,C şi D.

26
 • vaccinarea universală a nou-născuţilor şi contingentelor de risc şi a adolescenţilor Se efectuiează cu
vaccin recombinant obţinut prin metode molecular genetice, ce conţine AgHBs.;
• screeningul la prezenţa agHbs şi anti-HCV a sângelui, organelor, ţesuturilor şi spermei donate;
• reducerea maximală a transfuziilor neargumentate preparatelor sanguine şi injecţiilor;
• testarea personalului medical la AgHBs şi vaccinarea lor contra HVB;
• asigurarea şi respectarea condiţiilor de prelucrare şi sterilizare a instrumentelor medicale de multiplă
folosinţă;
• Înlocuirea instrumentelor de multiplă folosinţă prin instrumente de unică folosinţă;
• organizarea corectă a colectării, aplicării şi incenerării deşeurilor medicale, decontării şi lichidării
inofensive a instrumentarului medical uzat;
• Educarea de igienă personală şi comportament sexual inofensiv a categoriilor de risc;
• asigurarea protecţiei pielii, mucoaselor, ochilor personalului medical la locul de muncă;
• tratamentul bolnavilor cu hepatite virale acute şi cronice cu preparate antivirale.

VIRUSUL HIV. HERPESVIRUSURILE.

1. Herpesvirusurile, repere taxonomice, habitat, factorii de patogenitate, receptivitatea la infecţiile cu
herpesvirusuri. Investigaţii etiologice a herpesului simplex.
Virusurile ”herpes simplex” pot determina o serie de afecţiuni ale mucoaselor, tegumentului, sistemului
nervos central sau ale unor organe interne. Există două tipuri de virusuri herpetice care pot produce
îmbolnăviri gazdei umane: HSV-1 si HSV-2. A mai fost descrisă o specie de virus herpetic, denumită «
herpes B », provenită de la unele specii de maimuţe; în foarte rare situaţii, virusul herpes B a produs
îmbolnăviri severe gazdelor umane, apărute în urma contactului direct, cu animalele bolnave.
Virusurile ”herpes simplex” sunt patogeni de tip ADN, avînd în compoziţie peste 70 de gene; cele două
tipuri de virus (HSV 1 si HSV 2) au o structură similară, aproape jumătate dintre gene fiind comune; acest
lucru face ca foarte multe dintre antigenele virale comune, să fie răspîndite uniform în structura celor două
entităţi infecţioase; pe lîngă regiunile comune celor două tipuri de virusuri, regiunile codante unice, joacă
un rol foarte important în stimularea proceselor infecţioase şi imunitare.
Variabilitatea genetică a acestor virusuri alternează foarte mult, astfel încît, izolate de la pacienţi diferiţi,
structura lor diferă uneori, în mod semnificativ ; asemănarea structurală a particulelor infecţioase este cu atît
mai mare atunci cînd virusurile sunt izolate în cadrul aceluiaşi focar infecţios (de exemplu : partenerii
sexuali) .
Clasificare: Deosebim 8 populaţii de herpesvirusuri:
1. Herpes simplex virus tip 1 – HSV-1(uman)
2. Herpes simplex virus tip 2 – HSV-2(uman)
3. Varicella-zoster virus – VZV – HSV-3
4. Epstein – Barr virus – EBV – HSV-4
5. Citomegalovirus – CMV – HSV – 5
6. Human herpesvirus – HHV-6
7. Human herpesvirus – HHV-7
8. Human herpesvirus – HHV-8
Familia Herpesviridae include trei subfamilii, ce se deosebesc după structura genomului, tropism
cellular, citopatologie şi localizarea infecţiei latente:
- Alphaherpesvirinae - HSV-1, HSV-2, VZV. Se caracterizează prin creştere rapidă. Se multiplică în
celulele epiteliale,avînd acţiune citolitică. În neuroni produc infecţie persistentă.
- Betaherpesvirinae – CMV, HHV-6, HHV-7. Se caracterizează prin creştere lentă. Se multiplică în
celulele epiteliale a glandelor salivare, amigdale, rinichi, limfocite. În neuroni produc infecţie
persistentă.
- Gammaherpesvirinae – EBV. Cresc în celulele limfoblaste, au acţiune limfoproliferativă. Produc
infecţie latentă în ţesutul limfoid, limfocite, celulele epiteliale a cavităţii bucale şi faringelui, glande
salivare.

27
 Morfologie: Au o formă ovală cu diametrul 150 -200 nm. La exterior, virusurile herpetice prezintă o
capsulă proteică, alcătuită din peste 162 de capsomere ; de asemenea, herpes virusurile deţin şi o anvelopă,
structura asemănătoare membranei celulare, dar modificată viral, dotată cu peplomeri glicoproteici.
Particulele infecţioase, formate din molecule de ADN viral, au capacitatea de a traversa membranele
celulelor gazdă, pentru a se replica atît la nivelul citoplasmei, cît şi la nivel nuclear.
Cauze: se transmite prin salivă. Sărutul, folosirea aceloraşi ustensile pentru alimentaţie, schimbul de
obiecte personale, sexul oral făcut de o persoană care are HSV-1, sunt modalitaţi de transmitere ale acestui
tip de herpes simplex. HSV-2 poate fi răspîndit prin activitatea sexuală. Pînă de curînd, oamenii de ştiinţă
considerau că HSV-1 nu este o infecţie care poate fi contactată pe cale sexuală, dar de curînd s-a confirmat
că ambele tipuri pot fi transmise prin intermediul contactelor sexuale genitale sau orale. Cercetătorii
estimează că HSV-1 este responsabil în proporţie mai mare de 50% de apariţia cazurilor de herpes genital.
Pentru ca o persoană să fie infectată cu HSV-1 sau HSV-2, virusurile trebuie să ajungă în organism prin
fisuri ale pielii sau mucoasei cum ar fi cele prezente în interiorul cavitaţii bucale sau a zonei genitale. Pe
langă lichidul din vezicule, fiecare tip de virus se poate răspîndi prin intermediul fluidelor corporale cum ar
fi saliva, sperma şi secreţiile de la nivelul tractului genital feminin. Ambele virusuri herpetice pot provoca
infecţii genitale distincte din punct de vedere clinic şi ambele pot fi contagioase chiar dacă persoana
infectată nu are simptome vizibile acute sau vezicule. O mamă poate transmite infecţia copilului în timpul
naşterii vaginale mai ales dacă sunt prezente leziunile herpetice în jurul vaginului în momentul naşterii.
Herpesul labial se manifestă printr-o mică veziculă care creşte, devine roşie, caldă, dureroasă şi care dă
naştere unui mic mănunchi de vezicule gălbui. Acesta apare pe marginea unei buze sau unei nări şi este
însoţit de o senzaţie de arsură şi mîncărime. Veziculele se sparg şi dispar fără să lase semne. Este o leziune
banală, dar recurentă şi contagioasă. Numeroşi adulţi sunt infectaţi cu herpes simplex 1, responsabil de
herpesul pielii. Acesta se poate instala izolat, fără motiv aparent, recidivînd de mai multe ori. Herpesul labial
este cel mai frecvent, dar veziculele pot să atingă şi aripile nasului, mentonul.
Receptivitatea la infecţiile cu herpesvirusuri:
- Herpes oral - majoritatea oamenilor sunt supuşi riscului apariţiei herpesului oral HSV-1. De fapt, studiile
sugerează că mulţi dintre adolescenţi sunt infectaţi cu acest virus.
- Herpesul genital - toate persoanele active sexual ar putea contacta herpesul genital. Cu cît numarul
partenerilor sexuali creşte, cu atît creşte şi pericolul de infectare. La femei există un risc mai mare decît la
bărbaţi de a fi infectate după un act sexual.
- Alţi factori - cei care au un sistem imunitar slăbit, cum ar fi persoanele cu HIV/SIDA, cei care utilizează
medicamente imunosupresoare pentru tratarea unei boli autoimune sau ca urmare a transplantului de organe,
riscul contactării herpesului simplex este crescut.
Investigaţii etiologice a herpesului simplex.
Atît examenul clinic, cît şi informaţiile obţinute cu ajutorul determinărilor paraclinice, sunt deosebit de
importante pentru stabilirea diagnosticului pozitiv de infecţie cu virusurile HSV. Diagnosticul clinic nu este
dificil, deoarece leziunile veziculare diseminate pe un fond eritematos, pot fi uşor identificate ; ceva mai
dificilă poate fi identificarea corectă a leziunilor ulcerative, aceasta deoarece există o serie de alte cauze care
pot determina astfel de formaţiuni ; în plus, există leziuni ale mucoaselor, care se manifestă în absenţa
leziunilor tegumentare – aşa cum este cazul uretritelor sau faringitelor cu HSV. Certitudinea diagnostică
poate fi obţinută doar cu ajutorul investigaţiilor de laborator.
Tehnicile citologice sunt deosebit de rapide pentru stabilirea diagnosticului etiologic, utilizînd material
biologic obţinut prin gratajul leziunilor ulcerative; astfel, cu ajutorul coloraţiilor speciale, pot fi
evidenţiate celulele gigante, precum si incluziunile intranucleare, specifice infecţiilor cu herpesvirusuri. Din
nefericire, metodele de diagnostic citologic, nu permit diferenţierea între infecţiile cu virus HSV, şi infecţiile
cu virus varicelo zoosterian.
De asemenea, virusurile HSV pot fi identificate în culturi celulare specifice, iar antigenele şi materialul
genetic de origine virală, pot fi identificate în probele de grataj, prelevate de la nivelul leziunilor ulcerative;
indentificarea acestor virusuri în culturi, se realizează în maxim 4-5 zile, urmărindu-se efectele citopacite pe
care le determină asupra celulelor inoculate.
Probabilitatea izolării virusului este cu atît mai mare, dacă produsele de grataj sunt prelevate de la nivelul
leziunilor aflate în faza veziculară, dacă pacientul se află în perioada primelor episoade de boală, şi dacă
pacientul respectiv prezintă un sistem imunitar deprimat (cu cît sistemul imunitar al gazdei este mai
deprimat, cu atît cantitatea de virus de la nivelul leziunilor este mai mare) .

28
 Tehnica PCR (tehnica de polimerizare in lanţ) este mult mai sensibilă şi utilă pentru diagnosticarea
infecţiilor HSV, ce determină afectare neuronală. Seroconversia poate fi pusă în evidenţă, utilizînd serul
prelevat de la pacienţii aflaţi în perioada infecţiei primare şi în perioada de convalescenţă ; seroconversia
(apariţia anticorpilor specifici, precum şi nivelul acestora) poate fi pusă în evidenţă atît pentru virusul HSV
1, cît şi pentru virusul HSV 2. Testele serologice sunt foarte utile pentru depistarea purtătorilor
asimptomatici, de virusuri HSV.
Infecţia cu virusul HSV 2 este cu atît mai periculoasă, deoarece episoadele de reactivare sunt cel mai
adesea asimptomatice ; astfel, pot recidiva leziunile de la nivelul cervixului, uretrei sau tegumentului
perianal, fără a fi însoţite de o simptomatologie supărătoare ; în perioada acestor episoade de reactivare
asimptomatică, virusul HSV 2, poate fi transmis unei gazde sănătoase, cu cea mai mare uşurinţă.
2. Virusul sindromului de imunodeficienţă umană – HIV, repere taxonomice, morfologia, caractere de
cultură, rezistenţă, structură antigenică, patogenitate. SIDA, clinica, tratamentul, profilaxia.
Diagnosticul de laborator.
Repere taxonomice:
 Subfamilia Orthoretrovirinae
Genurile: Alpharetrovirus, Betaretrovirus, Gammaretrovirus, Deltaretrovirus, Epsilonretrovirus
(induc tumori şi leucemii), Lentivirus (virusul HIV).
 Subfamilia Spumaretrovirinae
Genul: Spumavirus (nepatogeni) .
Morfologia: Virionii HIV sunt sferici, cu diametrul de 80-130 nm, conţin capsulă icosaiedrică, şi au o
structură complexă. Ciclul replicativ este identic.
Virionii HIV includ:
- un nucleoid cilindric cuprins într-un înveliş format din proteina p24 dublat de alt înveliş, format din
proteina p17.
- o anvelopă lipoproteică în care sunt înfipte, radiar, complexele formate din glicoproteine gp.41 şi gp.120.
Genomul cuprins în nucleoid este ARN m . c., liniar ,,+” şi are asociate cîteva proteine, dintre care
reţinem două enzime: reverstranscriptaza şi integraza.
Harta genetică a HIV include 10 gene care codifică:
- proteine structurale ale virionului: gag codifică priteinele asociate nucleoidului (p.17, p.24 etc.), pol-
reverstranscriptaza, env- glicoproteinele anvelopei gp.41 si gp.120, LTR-iniţiatorii transcriptiei.
- Proteine de reglare a replicării: Genele vif, vpr, vpu, tat, rev, nef.
Hiv este foarte sensibile la acţiunele eterului, detergenţilor şi în general, a factorilor din mediul extern.
Omologia dintre HIV-1 şi HIV-2 este de 42%, mai înaltă la nivelul genelor gag şi pol (peste 50%) şi redusă
la nivelul genelor env (39%). Se disting 3 grupe genomice ale HIV-1: M, O şi N. Grupul M (major)
comportă 10 subtipuri (A-H, J şi K), repartizate geografic neuniform (majoritatea – în Africa, B – Europa
occidentală şi America de Nord, F – România, G – Rusia, etc)
Structura antigenică – toate proteinele şi glicoproteinele virale sunt imunogene.
Rezistenţa HIV-este sensibil la solvenţi lipidici şi detergenţi, la 56 grade C este inactivat în 30 min, în 5
minute - 0,2 % hipoclorit de Na, 70% etanol, 0,2% glutaraldehidă. Labil la pH-uri extreme, radiaţii UV şi
RX
Cultivarea : Celule mononucleate de la persoane sănătoase şi linii celulare din LT – MT2
Animale sensibile – maimuţele cimpanzei (HIV-1), Rhesus (HIV-2) .
Transmiterea:
1. Cale sexuală (hetero-, homo).
2. Cale sangvină (toxicomani, hemofili, transfuzii de sânge sau transplante de organe, manopere
medicale penetrante-injecţii, acupunctură, tatuaj, pearcing)
3. Cale verticală (in utero în ultimele săptămâni de sarcină, în timpul naşterii sau în timpul alăptării)
Evoluţia maladiei :
*Primo-infecţia (peste 20 zile după contaminare). Durata 2-4 săptămâni. Are loc multiplicarea intensă şi
diseminarea virusului, scăderea numărului de limfocite T CD4 şi creşterea numărului limfocitelor CD8.
Diminuarea şarjei virale este determinată de răspunsul imun specific celular şi umoral (Ac anti-gp120, gp41,
p24). Evoluţia poate fi asimptomatică sau simptomatică (50%): adenopatie cervicală, febră, faringită,
oboseală, mialgii, erupţii cutanate.
*Faza asimptomatică, de latenţă clinică (durata aproximativ 10 ani). Virusul se replică în organele
limfoide, numărul LT CD4 diminuează lent sau rămâne stabil. Apar variante noi de virus care se multiplică,

29
SI le recunoaşte şi reacţionează specific, ciclul se repetă de multiple ori. Aceasta duce la diminuarea
progresivă a LT CD4 şi epuizarea SI, urmată de multiplicarea necontrolată a HIV şi dispariţia completă a LT
CD4.
*Faza clinică (SIDA) – incubaţia 8-10 ani Numărul LT CD4 500-200 celule/ml. Se manifestă clinic prin
febră cronică, pierdere în greutate, diaree, afecţiuni ale tuturor organelor şi sistemelor, infecţii oportuniste,
tumori (sarcomul Kaposi, limfome).
Paraziţi: Toxoplasma, Histoplasma, Leishmania. Bacterii: Mycobacterium, Salmonella, etc.
Fungi: Pneumocystis carinii, Cryptococcus neoformans, Cryptosporidium, Candida, etc
Virusuri: HSV, HZV, CMV.
*Răspunsul imun:
Umoral – Ac anti-gp120 împiedică fixarea HIV
Celular – LT CD8 recunosc şi distrug celulele infectate (în special LT CD4, Th).
Diagnosticul de laborator al infecţiei HIV/SIDA:
 Teste indirecte de depistare:
- Teste ELISA de depistare a Ac (după 22 zile de la contagiu)
- Teste combinate Ag - Ac (detectarea Ag p24 şi Ac anti-p24 prin tehnici ELISA)
- Teste rapide (RA cu particule de gelatină sensibilizate)
 Teste de confirmare: (în caz de reacţie pozitivă). Tehnica de referinţă – Western-blot (separarea el-
for. a proteinelor virale, transferarea lor pe o bandă de nitroceluloză, tratarea cu serul cercetat, apoi
efectuarea RIE). Pot fi detectaţi Ac contra tuturor Ag.
 Criterii de apreciere: un ser este considerat pozitiv dacă sunt prezenţi Ac contra cel puţin 2 Ag de
suprafaţă (gp160, gp120, gp41), asociaţi cu Ac contra cel puţin o proteină internă (p24, p17 sau a
enzimelor)
 Teste directe:
1. Detectarea Ag p24 (marker direct al infecţiei HIV) prin tehnici ELISA. Poate fi detectat în primo-infecţie
până la seroconversie, apoi dispare şi reapare în momentul evoluţiei spre SIDA.
2. Detectarea ARN-lui plasmatic sau ADNv prin teste de amplificare genică.
Prezenţa ARNv în ser denotă replicarea constantă a virusului. Determinarea şarjei virale este utilizată pentru
monitorizarea unui pacient infectat.
3. Izolarea HIV în cultură: Se realizează prin inocularea cu plasmă sau celule mononucleate de la bolnav a
unei culturi de celule mononucleate de la donatori sănătoşi. Replicarea este detectată prin evidenţierea Ag
p24, RT sau a ARNv.
 Diagnosticul primo-infecţiei (markerii virali)
- ARNv plasmatic (apare după 8-17 zile de la contagiu)
- Ag p24 în ser (pănă la apariţia Ac anti-p24)
- Ac anti-HIV (după 3 săptămâni de la contagiu)
 Monitorizarea virologică a seropozitivilor
- Parametrii imuno-hematologici (formula sangvină, determinarea subpopulaţiilor de LT (valori
absolute, raport T CD4/T CD8), dozarea Ig, microglobulinei beta2)
- Markerii virali (şarja virală plasmatică (ARNv), Ag p24, Ac anti-p24)
Profilaxia infecţiei HIV/SIDA :
 Măsuri nespecifice: prevenirea transmiterii HIV
 Profilaxia specifică – dificilă!!!
1. Existenţa a 2 virusuri HIV-1 şi HIV-2 cu numeroase subtipuri genetice şi antigenice
2. Infecţia naturală nu este stopată de răspunsul imun, iar memoria imunologică este mediocră
3. Nu este definitif clar rolul LT CD8+ (Tc)
4. Lipsa unui model animal satisfăcător .
3. Virusurile oncogene – repere taxonomice, morfologia. Diagnosticul de laborator.
Cancerul este consecinţa dereglării procesului normal de proliferare celulară.
 Căile de apariţie a cancerului:
1. Hiperactivitatea genelor de stimulare a creşterii
2. Blocarea genelor care inhibă creşterea
 Virusuri cu potenţial oncogen:
1. Virusuri cu genom ADN (Papovaviridae, Adenoviridae, Herpesviridae, Hepadnaviridae)
2. Virusuri cu genom ARN (Retroviridae)

30
Caracter comun – capacitatea genomului viral de a se integra în cromosomul celulei-gazdă, inducând
transformarea ei.
Transformarea celulară – modificări ale funcţiilor biologice ale celulei, ce duc la multiplicarea necontrolată
a celulelor şi capacitatea de invazie a ţesuturilor.
 Virusurile oncogene conţin gene care pot induce tumori – v-onc
 Toate celulele conţin gene omologe: proto-oncogene / c-onc (induc o proteină care controlează
replicarea ADN şi multiplicatea celulară)
 V-onc şi c-onc nu sunt identice!!! C-onc pot induce tumori numai în urma unor mutaţii.
 Mecanismele oncogenezei:
- Virusul aduce în celulă o oncogenă
- Virusul activează proto-oncogenele

31
 II. Helmintologia.

PARAZITIZMUL CA FENOMEN BIOLOGIC.

CLASA NEMATODA.
1. Clasa Nematoda: caracteristica generală.
În organismul omului parazitează în general 2 tipuri de helminți: viermii plați (Plathelminthes) și viermii
cilindrici (Nemathelminthes). Cel mai des la om parazitează helminții ce se referă la următoarele clase:
trematozii (distomii) -Trematoda, viermii panglică (teniile) - Cestoda, viermii cilindrici - Nematoda.
Helminții, ce se referă la clasa Nematoda (viermii cilindrici) au corpul cilindric alungit nesegmentat. Sunt
de obicei unisexuați. Dezvoltarea este directă sau cu schimb de gazde.
Grupul de boli provocate de nematode se numesc nematodoze.
2. Ascaridioza. Ascaris lumbricoides: morfologie, ciclul vital. Patogenie, manifestări clinice,
complicaţiile ascaridiozei, diagnosticul de laborator, epidemiologie, profilaxia ascaridiozei.
Oul de ascarid nu este embrionat în momentul depunerii. Pentru a se embriona, el are
nevoie de un interval de timp de 20 - 30 de zile, în mediul extern. Rezultă că ascaridioza nu
este o boală cu contagiune directă. Infestarea se face prin intermediul apei, solului, a
legumelor și zarzavaturilor poluate cu ouă de ascarizi embrionate. De asemenea ouăle de
ascarid pot fi depuse pe produsele alimentare de către muște.
Este un vierme cilindric mare, cu colorație alb – galbuie, uneori ușor roscată. Este subțiat spre ambele
capete. Ca la toti nematozii, sexele sunt separate. Femela e cea mai mare. Măsoară în general 20-25 cm
(uneori - până la 40 cm) în lungime și 5—7 mm grosime. Ambele sale capete sunt drepte. Masculul este mai
scurt și mai subțire. Nu depașește în lungime 12-17 cm. Extremitatea sa posterioară e rasucită într-o cârjă
caracteristică.
Aparatul digestiv al ascaridului începe printr-un orificiu bucal, prevazut cu 3 buze dințate
pe margine, cu care se poate prinde de mucoasa intestinală și se termină cu un orificiu anal
care se deschide transversal, foarte aproape de capătul posterior al viermelui. La mascul în
același orificiu se deschide și tubul digestiv, și vezicula seminală și de aceea acest orificiu a
capatat numele de orificiu cloacal.
Aparatul reproducător femel se deschide printr-un orificiu situat la unirea treimii
anterioare a corpului cu cele doua treimi posterioare. El serveste atât pentru culpare cât și pentru eliminarea
ouălor.

32
 Ciclul de viață
Femela de ascarid depune 240 000 de ouă în 24 de ore. Oul este oval. Măsoară 60-70 microni pe 40-60
microni. Este prevăzut cu două învelișuri: unul extern, albuminos (proteic) și mamelonat (foarte
caracteristic), și unul intern, chitinos, gros, alcătuit din mai multe pături concentrice suprapuse. Are o
culoare galben-brună pe care a împrumutat-o de la materiile fecale în mijlocul carora se găseste. Nu este
embrionat în momentul eliminării și deci nu este infectant. Devine infectant mult mai tarziu, în mediul
extern, după ce în interiorul său s-a format larva de gradul 2.
A.lumbricoides - OUL NEFECUNDAT (NEFERTIL)
La purtătorii de ascarizi, care nu găzduiesc decât exclusiv ascarizi-femele, se vor găsi în
materiile fecale ouă nefecundate, care nu pot deveni infecțioase. Ele se deosebesc de ouăle
fecundate prin aceea că au contur mai neregulat, cu mamelonajul albuminos foarte dezvoltat
și o coaja chitinoasă foarte subțire. În plus, sunt mai alungite putând ajunge la 80 de microni.
Sunt pline în întregime de conținut.
A.lumbricoides OUL FECUNDAT (FERTIL)
La ouăle fecundate există în partea anterioară și posterioară un spațiu liber între conținutul sferic și coaja
învelitoare ovală. In ouăle fecundate embrionul se formează în mediul extern într-un timp mai mult sau mai
putin îndelungat, în functie de temperatura și umezeala mediului ambiant. In țara noastra, în zilele de vara,
pe pamântul umed, evoluează în 20—30 de zile până la stadiul de larvă.
Larva care se formează în ou este alungită, vermiformă și măsoară 250 microni. Ea năpârlește în
interiorul oului și rămâne încă îmbracată în cămașă de năpârlire. Devine astfel larvă de gradul 2, care e
infectantă.

Când un asemenea ou cu larva infectantă este introdus în tubul digestiv al omului, coaja oului se
rămoleste sub actiunea sucurilor stomacal și duodenal, iar larva infectantă reușește să se elibereze.
Ajutându-se cu pintenul cefalic, ea va străbate peretele intestinal și, pătrunzând în circulația portală, va
ajunge în ficat. Aici rămâne circa 4 zile, interval în cursul căruia continuă să crească. Poate ajunge la 400
microni. După scurtul stagiu în ficat, larva ajunge prin venele suprahepatice în vena cavă, apoi în mica
circulație și, ajunsă în plămâni, se oprește în capilarele alveolelor pulmonare, unde face un al doilea stagiu
de 5-7 zile. Intre timp ea continuă să crească până la lungimea de 1 mm sau și mai mult.
Larva perforează acum peretele alveolei pulmonare și se introduce în lumenul acesteia, de unde, antrenată
de cili vibratili care căptusesc arborele respirator, este ridicată tot mai sus prin bronhii, în trahee, de aici în
laringe și ajunge astfel până în fundul gâtului. Acum ea poate fi expulzată odată cu sputa. Dar de cele mai
multe ori e înghitită luând drumul: faringe, esofag, stomac și intestin.
În intestin continuă să crească, năpârlind de câteva ori și devine vierme adult (mascul sau femelă). Cele
două sexe se cuplează și femela începe să depună ouă. Din momentul introducerii sale sub formă de ou
infectant până la dezvoltarea completă și eliminarea de noi ouă trec aproximativ două luni și jumatate.
Trecerea larvelor prin plămâni este însoțită de fenomene patologice cu atât mai importante cu cât numărul
lor este mai mare. Se poate produce o adevarată "pneumonie" verminoasă, uneori foarte gravă sau chiar
mortala . Cu cât larvele sunt mai puțin numeroase, fenomenele congestive pulmonare sunt mai ușoare.
Rolul patogen al ascarizilor din cavitatea intestinală.
Rolul spoliator decurge din însăsi hrănirea lor, care se face pe socoteala gazdei. Ei se hrănesc în mod
obișnuit cu chim intestinal și în mod excepțional cu sânge, pe care îl culeg din traumatismele pe care le pot
provoca.
Acțiunea toxica a ascarizilor poate determina și fenomene nervoase, uneori chiar crize epileptiforme,

33
convulsii, meningism sau tulburări ale vederii și ale auzului, de asemenea — insomnie, cefalee, scăderea
memoriei, prurit (mâncărime) nazal și anal.
Rolul iritativ îl exercită prin mișcările vii pe care le fac pentru a se menține în intestin, unde trebuie să
lupte contra mișcărilor peristaltice intestinale, care tind să-i elimine.
Se pot înnoda într-un ghem mai multe exemplare și consecutiv, ocluzie intestinală, care duce la operație
chirurgicală. Când ascarizii se prind cu cele 3 buze chitinoase dințate de mucoasa intestinală, pot determina
leziuni traumatice serioase. Ei pot patrunde și în apendice, determinând dureri violente și o apendicită la
început de ordin mecanic, iar mai tarziu complicată cu microbi. De aceea acest parazit trebuie considerat ca
fiind cel mai periculos.
DIAGNOSTICUL DE LABORATOR
Prezența de ascarizi intestinali se pune cu ușurință prin:
1. Microscopia sputei în timpul migrației (tuse nocturne puternice)
2. Microscopia maselor fecale proaspete
3. Reacții imunologice
PROFILAXIE
• Depistarea bolnavilor și dehelmintizarea urgentă
• Masele fecale se prelucrează cu clorură de var în raport de 200 g la 1 kg de mase fecale
• Lucrul de iluminare sanitară
• Spălarea minuțioasă a legumelor, pomușoarelor.
• Protecția produselor alimentare de muște.
3. Tricocefaloza. Trichuris trichiura (sinonim Trichocephalus trichiurus): morfologie, ciclul vital.
Patogenie şi manifestări clinice, diagnosticul de laborator, epidemiologie şi profilaxia tricocefalozei.
Trichuris trichiura la om provoacă tricocefaloza – helmintoză, care afectează mai ales tractul gastro-
intestinal.
Tricocefaloza este răspândită peste tot în țările cu climă caldă și umedă, mai ales în tropice (până la 80%
de cazuri). Morbiditatea medie în lume atinge mai bine de 100 mln de cazuri în 1 an.
Cel mai des tricocefaloza se înregistrează la folosirea în alimentație a producției agricole, crescute pe
câmpuri irigate cu încălcarea regimului de dezinfecție a solului.
Morfologia Trichocephalus trichiurus
Partea anterioară a helmintelui este ca un fir de păr (2/3 din
lungimea corpului) , capătul posterior este îngroșat. Masculul are
lungimea de 30-45 mm, cu capătul posterior răsucir în spirală, aici
se află intestinul. Femela are lungimea de 35-55 mm, capătul
posterior puțin răsucit, aici se află intestinul și uterul. Durata vieții 5 ani.
Ouăle T. trichiura - galben-cafenii amintesc lămâia cu ”dopuri” transparente
incolore la poli, cu dimensiuni de 47x52x22-23 mkm, cu conținut granulat mărunt, la exterior sunt acoperite
cu o membrană multistratificată netedă.

34
 Ciclul de viață
Tricocefalul parazitează în intestinul orb și apendicele
vermicular, în invaziuni masive (numărul indivizilor poate
atinge 3000 și mai mult) – în tot intestnul gros până la orificiul
anal, unde se însailă cu partea anterioară în mucoasă, capătul
mai gros atârnă în lumenul intestinului. Apr. 30 zile durează de
la momentul infecției pâna la apariția primelor ouă în scaun.
Zilnic femela elimină de la 3 000 până la 10 000 de ouă.
Cu masele fecale ouăle imature nimeresc în sol, unde la o
umeditate favorabilă (70-90%) și temperatură 15-35oC are loc
maturizarea lor și formarea larvelor. În dependență de
temperatură, timpul de maturizare constituie de la 2 săptămâni
până la 3-4 luni, ouăle se pot păstra în sol 1-2 ani.
Durata de viață este de aproximativ 4-6 ani. Infestarea omului
are loc prin introducerea ouălelor mature cu legumele și
fructele nespălate, mâinile murdare.
In intestinul subțire din ouă iese larvele care se instalează în
vilozitățile intestinului, unde se află timp de 3-10 zile. Apoi din nou iese în lumenul intestinului, migrează
până la intestinul gros și se fixează pe peretele lui. Timp de 1 lună larvele se transformă în indivizi maturi.
MANIFESTĂRI CLINICE
În caz de prezență minimă de indivizi boala decurge fără simptome. Un număr mare de paraziți dereglează
funcțiile tractului digestiv. În locurile acumulării paraziților se formează infiltrate și eroziuni; apar dureri,
care imită boala ulceroasă, dereglări dispeptice.
Deseori are lor pierderea poftei de mâncare, oboseală, eliminare excesivă de salivă.
Circa o jumătate din bolnavi au constipație, uneori alternând cu diareea. În caz de diaree fecalele pot conține
mucozitate și sânge.
DIAGNOSTIC DE LABORATOR
Se bazează pe depistarea ouălelor în masele fecale, fapt ce nu constituie dificultăți, pentru că numărul lor
poate atige 10 000 la 1 g de mase fecale.
Profilaxie
Depistarea bolnavilor și dehelmintizarea urgentă. Masele fecale se prelucrează cu clorură de var în raport de
200 g la 1 kg de mase fecale. Educație sanitară. Spălarea minuțioasă a legumelor, pomușoarelor. Protecția
produselor alimentare de muște.
4. Enterobioza. Enterobius vermicularis: morfologie, ciclul vital. Manifestări clinice. Diagnosticul de
laborator, epidemiologie şi profilaxia enterobiozei.
Enterobioza este o boala provocata de oxiuri, Enterobius vermicularis, fiind cel mai răspândit
nematod. Este răspândită peste tot, morbiditatea medie în lume – 200 – 250 mln
oameni.
Rezervorul natural și focarul de invaziune este omul, care elimină ouă deja
peste 12-14 zile după infestare (eliminarea ouălelor are loc până la eliminarea
completă a paraziților).
Calea principală de infecție este reprezentată de cea fecal-orală (mâini murdare
și alimente contaminate), însa există și autoinfecție (exogenă și endogenă. Spre deosebire de foarte mulți
alți paraziți intestinali, E. vermicularis nu trec în torentul sangvin și ajung doar rar în alte organe (vagin,
tube uterine, ficat sau peritoneu). Doar în tubul digestiv au condiții propice dezvoltării și înmulțirii. Infecția
se poate transmite foarte ușor, în cadrul aceleiași familii, în colectivitățile din gradinițe, scoli și nu trebuie
asociată cu lipsa măsurilor de igienă. Oxiuroza este o boală care poate fi tratată foarte eficient cu
medicamente antiparazitare.

35
 Morfologia Enterobius vermicularis
Oxiurul este un vierme fusiform, subțire; de culoare alb-crem, masculul măsoară 2-
5 mm, iar femela 8-13mm. Pe capătul anterior al corpului femelele au o mică umflătură
(vezicula cefalică), celălalt capăt ecte ascuțit, prin corpul transparent se vede uterul,
umplut cu ouă. La masculi capătul codal este răsucit, pe el sunt situate ventuzele
sexuale.
Ouăle sunt incolore, transparente, cu membrană bine evidențiată, de formă asimetrică, ovală.
Dimensiunile medii 50-60 x 20-30 mkm. În ouă se văd bine larvele.
Ciclul de viață
Durata medie de viață este de 1-2 luni.
Pacientul se infecteaza cel mai adesea cu ouă embrionate. Ouale se transformă
în adulți în aproximativ 1 lună. Acestea se localizează temporar în intestinul subțire,
apoi în cel gros. După împerechere masculul moare iar femela rămâne în cec până la
maturarea ouălor. In acel moment femela migreaza spre anus, iese în afara
organismului gazdei și le depune în zona perianală, sau în pliurile mucoasei anale.
Procesul are loc noaptea, în timp ce gazda doarme și rezultatul este
depozitarea a 10 – 20 000 de ouă în exterior. Ouăle sunt depuse într-o
substanță foarte pruriginoasă (care este secretată de femelă).
Pruritul cauzat de această substanță este intensificat și de mișcările pe
care le execută femela și care în final vor determina pacientul să se scarpine
intens.
Astfel, ouăle ajung sub unghii, pe degete, pe lenjeria intimă.
După ce și-a depus ouăle, femela moare și ea.
Ouăle au dimensiuni de ordinul micronilor (de aceea nu pot fi vazute cu
ochiul liber). Sunt inconjurate de substanțe care le conferă aderență la piele
și haine.
Evolția ouălor continuă în afara uterului femelei încă 6 ore, până se ajunge la stadiul de ou embrionat.
Acestea sunt apoi ingerate, ajung în duoden, și se maturează în aproximativ 45 de zile.
Ouăle pot rezista în mediul extern 2-3 săptămâni.
Manifestări clinice
Manifestări clinice sunt destul de puține: prurit în regiunea perianală. Pruritul deranjează bolnavul mai
ales noaptea (timpul migrării femelelor).
Invaziunile masive pot provoca dureri în abdomen, inapetență, insomnie, intoxicația și alergizarea
organismului cu metaboliții helminților și dereglării microbiocenozei intestinului.
Uneori oxiurii pătrund în organele sexuale feminine, provocând vaginite, endometrite.
Destul de frecvent oxiurii sunt depistați în apendicele vermicular, însă aceasta nu afectează frecvența
apendecitei acute.
Diagnosticul de laborator
include efectuarea amprentei anale și analiza coproparazitologică a scaunului. Cea mai informativă metodă
de laborator – determinarea ouălelor la microscopia materialului obținut de la raclarea mucoasei intestinului
gros și pielii din jurul anusului.
Căutarea ouălelor în masele fecale nu are succes deoarece femela nu elimină ouă în intestin.
Raclajele trebuie efectuate imediat la trezire, în caz de rezultat negativ și pentru mărirea veridicității
diagnosticului procedura se repetă nu mai puțin de 3 ori cu interval de 2-3 zile.
Amprenta anală sau testul Graham este o investigare specifică pentru enterobioză. Testul constă în aplicarea
unei benzi transparente peste zona anală pentru a recolta și examina apoi materialul biologic. Celofanul
utilizat este apoi examinat la microscop între lamă și lamelă într-o picatură de ser fiziologic (sau glicerină).
În cazul în care primul test a iesit negativ se recomandă repetarea procedurii. Specialiștii consideră că

36
diagnosticarea este corectă în peste 90% din cazuri dacă testul se repetă timp de 3 zile consecutive.
Testul are o serie de avantaje, atât pentru pacient cât și pentru medic, avantaje care îl indică în
diagnosticarea de certitudine: se realizează usor, nu este dureros, se efectuează în câteva minute, nu este
deloc costisitor, iar diagnosticul se pune repede și sigur.
Colonoscopia este o procedură inconfortabilă care se realizează doar în cazurile grave, când diagnosticul
nu poate fi pus altfel. Procedura permite recoltarea de material bioptic de la nivelul intestinului pentru
analiza anatomopatologică a leziunii pe care E. vermicularis o poate determina în peretele intestinal: abcese
mucoase și submucoase, infiltrate limfoplasmocitare și eozinofilice.
Profilaxia
Cea mai buna metodă de a preveni infectarea și contactarea Enterobius vermicularis este practicarea unei
igiene corespunzătoare:
- mentinerea curăteniei generale în casă sau în spațiile în care își desfăsoară activitatea colectivitățile
(creșe, grădinițe, școli, birouri). Chiar și în condiții propice de igienă, se apreciază ca aproximativ 50% din
copii cu vârsta până în 9 ani pot contacta infecția.
- schimbarea zilnică a lenjeriei intime
- spălarea frecventă de-a lungul zilei a mâinilor, după folosirea toaletei
- evitarea scărpinării zonelor perianale pruriginoase
- Deoarece enterobioza cel mai frecvent se depistează în colectivele de copii, este necesar ca copiii și
personalul instituțiilor preșcolare și elevii claselor primare să fie examinați nu mai rar de 1 dată în an.
- În creșe și grădinițe trebuie să se respecte cu strictețe regimul sanitaro-igienic.
- Trebuie să fie examinat fiecare copil nou venit în colectiv.
- De asemenea trebuie examinați la enterobioză lucrătorii din alimentația publică.
5. Trichineloza. Trichinella spiralis: morfologie, ciclul vital. Manifestări clinice. Metode de diagnostic
de laborator şi profilaxia trichinelozei.
Trichinella spiralis parazitează la multe mamifere. La om provoacă boala trichineloza. Afecțiunea se
caracterizează printr-un focar natural anumit. Se presupune că trichinela a fost adusă în Europa din China la
începutul sec. XIX. Ca paraziți pentru prima dată au fost descriși de Ouen (1835).
Boala este răspândită pretutindeni, cu excepția țărilor Asiatice și Australia.
Circulația parazitului printre diferite animale sălbatice și domestice (mai mult de 45
specii) are loc la mâncarea unuia
pe altul. Majoritatea carnivorelor sunt infestate cu Trichinella spiralis. Cel mai mare
pericol pentru om prezintă folosirea cărnii de porc incorect preparată (sălbatic și
domestic), urs,vulpe, pisică, bursuc, cal etc. În ultimii 30 de ani în SUA și Europa se observă o scădere a
frecvenței morbidității cu trichineloză.
Morfologia
Nematode mici, vivipare; masculul cu lungimea de 1,2 mm,
femela – până la fecundare –1,5 - 2,2 mm, după fecundare – 3 - 4,4 mm. La capătul
posterior masculii au 2 lobi care îi ajută la copulare.
Unii autori descriu 4 specii de trichinella, 2 dintre care parazitează la om –
Trichinnella spiralis (cel mai des) și Trichinnella nativa (au fost înregistrate invaziuni
rare printre populația raioanelor silvice a Eurasiei și Americii de Nord.
Ouăle s e dezvoltă în uterul femelei, larvele (mai multe de 1500) apar peste 3-6 săptămâni după
fecundare.

37
Ciclul de viață
Indivizii maturi trăiec în intestinul gazdei (durata vieții 42-55 zile), larvele născute
pătrund în capilarele limfatice și de acolo în circuitul sanguin.
Apoi larva pătrunde în mușchii scheletici și se spiralează printre fibrele musculare
(forma musculară), peste 3-4 săptămâni în jurul ei se formează capsula din țesut conjunctiv
cu grosimea de 0,2-0,6 mm. Cu timpul capsula se îngroașă și se calcifică, larvele din
interior rămân vii timp de 40-50 de ani.

Manifestări clinice
Afecțiuni ale mușchilor scheletici, miocardului și SNC (ultimile uneori duc la moartea pacientului).
Faza intestinală. Perioada de incubație durează de la 1 până la 35 zile (mai des 10-25 zile).
Manifestarea variază de la forma asimptomatică până la forme grave. Se caracterizează prin temperatura
corpului ridicată, dureri în abdomen, diaree și vomă, datorită afectării peretelui intestinului de către viermii
maturi.
Faza de invazie se dezvoltă după pătrunderea larvelor în mușchi. Invazia a 10 paraziți (și mai puțin) la
1 g de țesut muscular de obicei nu se manifestă clinic. Invazia a 100 de trichinele și mai mult la 1g de țesut
muscular se manifestă prin simptome de boală. Prezența a 1 000-5 000 larve
în 1g de țesut muscular duce la decurgerea gravă a trichinelozei și poate duce la moartea pacientului.

Simptomele de bază sunt: temperatura corpului 38 - 40oC, oboseală, dureri musculare (mai frecvent
mușchii gâtului, regiunii lombare și picioarelor).
Aproape în toate cazurile se manifestă edemul pleoapelor, erupții pe piele.
Complicații: cel mai des se observă infiltrate în plămâni și tuse cu sânge.
Mai rar se dezvoltă complicații grave ca: insuficiență cardiacă, psihoze, pareze și stări de comă.
Mortalitatea din trichineloză atinge 1% din afecțiuni medii și 10% din afecțiunile grave cu afectarea SNC.
Diagnostic de laborator
Diagnosticul trichinelozei se obtine dintr-o combinație de informații privind recentul consum de carne
neprelucrată termic, urmat de apariția simptomelor caracteristice, fiind confirmat ulterior de examene de
laborator. Constatarea edemelor, a febrei, mialgiilor și eozinofiliei la o persoana care a consumat carne,
ridică suspiciunea existenței unei trichineloze. Suspiciunea este întarită de existența unei boli similare la
membrii familiei sau la alte persoane care au consumat acelasi aliment.

38
 Cea mai sugestivă este leucograma care evidențiază hiperleucocitoza cu hipereozinofilie 10-75% (peste
500 eozinofile/microlitru).
VSH – normal sau usor crescut
Glicemie – frecvent hipoglicemie
D - cul imunologic - decelarea anticorpilor circulanți și a stării de hipersensibilitate față de parazit.
Se utilizează o varietate de teste serologice: RIF, RFC, contraimunoelectroforeza, floculare cu bentonită,
aglutinare cu latex, ELISA. Întrucât oricare dintre teste poate da ocazional rezultate fals negative, este
indicat să se utilizeze în paralel cel puțin două metode.
Diagnosticul de certitudine - descoperirea paraziților adulți sau a larvelor. Descoperirea adultilor în scaun
sau a larvelor în sânge este excepțională. În primele zile de la consumul cărnii infestate paraziții adulți se
găsesc în intestin și pot fi căutați în scaunul bolnavului. Detectarea lor este dificilă din cauza numărului lor
redus și tendinței lor de dezintegrare.
Examenul coproparazitologic ar putea fi facilitat de administrarea în prima săptămână post infectare a unui
antihelmintic urmat de un purgativ.
Diagnosticul parazitologic - evidentierea larvelor în muschi. Biopsia musculară se efectueaza din muschiul
solear, de lângă tendonul achilian sau din deltoid. Fragmentul de muschi excizat se comprimă între 2 lame
de sticlă și se examinează microscopic. La inceput, larvele, sunt mai greu de diferențiat de fibrele din jur.
Patrunse apoi în fibre, ele iau întâi o poziție sinuoasă, apoi se răsucesc în spirală. După 5-6 săptămâni se
formează în jurul lor un perete chistic.
O biopsie pozitivă certifică existența infecției, însă o biopsie negativă nu o infirmă.
Enzimele musculare, creatin fosfochinaza și lactat dehidrogenaza , miokinaza, transaminaza sunt crescute
la 50% din bolnavi.
Trichineloza – Prevenire si combatere
Masurile de prevenire și de combatere ale trichinelozei vizeaza :
 apărarea consumatorilor
 prevenirea infectării porcilor, sursa principala a îmbolnăvirilor umane
La nivelul individual: evitarea consumul cărnii de porc, al preparatelor proaspete de carne (cârnați, suncă,
pastramă), nesupuse controlului sanitar-veterinar, fie prin fierberea cărnii (sau prajirea la minimum 77 grade
C) sau congelării la minus 15 grade C timp de 20 de zile ori la minus 32 grade C timp de 24 ore.
Pe plan national, măsurile de combatere includ: controlul sanitar-veterinar prin examen trichinoscopic al
porcilor sacrificați în abatoare și în gospodării individuale, în special, in zonele endemice și creșterea
porcilor în condiții igienice, în care să fie evitat contactul cu cadavrele de rozătoare.

CLASA CESTODA. TAENIA SAGINATA.TAENIA SOLIUM. HYMENOLEPIS

NANA.
1. Clasa Cestoda. Generalități.
Toți reprezentanții clasei Cestoda (Cestodele) denumiți și viermi-panglică, sunt endoparaziți obligatori, fiind
adaptați la viața din intestinul gazdei. Corpul lor e turtit în direcție dorsoventrală, are formă de panglică și este
acoperit cu o cuticulă compactă de culoare albă sau gălbuie. Capul lor, denumit scolex, alungit sau în formă de
măciucă, e înzestrat cu diferite organe de fixare: cârlige, ventuze și botrii – niște fisuri înguste. După scolex
urmează gâtul și strobilul format din segmente – proglote.
Organele digestive, sanguine și respiratorii lipsesc. În intestin parazitul absoarbe substanțele nutritive prin
toată suprafața corpului său.
Aparatul excretor – protonefride.
Sistemul nervos – ganglionul nervos cerebroid, localizat în scolex și 2 cordoane laterale de-a lungul corpului.
Aparaturl sexual – în proglotele de lângă gât lipsește; începe să se dezvolte pe măsură ce segmentele cresc;
în partea mijlocie a strobilei se maturizează; în fiecare segment hermafrodit se află – ovarul, glandele

39
vitelogene, vaginul, ootipul și uterul rudimentar, testiculele. Structura uterului la diferite specii de cestode e
foarte caracteristică și constituie un caracter de sistematizare și diagnostic. Fecundarea este încrucușată, însă
uneori are loc contopirea celulelor sexuale, formate în același segment sau în segmente diferite ale aceluiași
vierme.
Lungimea viermilor panglică variază de la o specie la alta, între 3 mm și 20 m.
2. TENIARINCOZA. TAENIA SAGINATA (TAENIARHYNCHUS SAGINATUS)
Tenie neînarmată (tenia boului), parazitează la om provocând boala numită teniarincoza – cestodoză ce se
caracterizează prin reacții toxico-alergice și dereglări dispeptice.
Epidemiologia. Boala este răspândită mai ales în Africa Centrală, în Balcani, în Rusia-sporadic, în
Moldova – sporadic, în SUA – sunt infestate 1% de vite mari cornute.
Morfologia. Helmint mare, parazitează în intestinul subțire, lungimea lui atinge 4 -7 m și mai mult, capul
(1-2 mm) este înzestrat cu 4 ventuze, gâtul trece în corp, care conține până la 1000 – 2000 proglote, alungite
(lungimea 20 mm și lățimea 4-8 mm), care conțin testicule veziculare, ovarul cu 2 lobi. Uterul se umple treptat
cu ouă fecundate și și formează ramificări laterale. Numărul lor în segmentele mature variază de la 17 la 35 de
fiecare parte.
Fiecare proglotă poate include până la 150 000 de ouă.
Ouăle sunt rotunde sau ovale, membrana subțire și transparentă (în mediul ambiant repede se distruge),
fiecare ou conține un embrion (oncosfera), înconjurată de o membrană bistratificată, striată transversal, de
culoare gălbuie.
Ciclul de viață. Tenia boului parazitează în intestinul subțire la om. Proglotele terminale contractile (au
musculatură dezvoltată) se rup din corpul teniei, forţează sfincterul anal, indiferent de defecaţie (eliminare
activă – prezenţa lor în lenjerie).
O parte din ouă, la distrugerea segmentelor se elimină cu masele fecale.
Ouăle nimerind în mediul ambiant poluiază masiv cu oncosfere solul, iarba, fânul, locurile de întreținere a
animalelor, imașurile.
Cu furajul infestat oncosferele pătrund în organismul animalelor mari cornute, se stabilesc în mușchi și se
transformă în larve – fine sau cisticerci.
Finele albe, cu diametrul de 0,5 mm, veziculare, umplute cu lichid transparent conțin scolexul viermelui
adult. În organismul gazdei intermediare pot să existe 1-2 ani apoi mor.
Omul se poate infesta, utilizând în alimentație carne de vită crudă sau insuficient prelucrată termic. În
intestinul subțire scolexul finei se evaginează, parazitul se fixează trainic de perții intestinului, iar pe gâtul lui
încep să se formeze proglote – strobilația se intensifică. Peste 3 luni se formează viermele adult.
Manifestări clinice. Pierderea poftei de mâncare, dureri în abdomen, dereglări intestinale și indispoziție. În
cazuri grave se manifestă simptome care amintesc colitele, boala ulceroasă, acces de apendecită acută.
Diagnostic de laborator. Nu este complicat, cea mai simplă metodă – anmneza despre eliminarea
proglotelor (observă practic toți cei infestați). Se poate de făcut irigarea intestinului (clismă) și se depistează
proglotele în fecale. Poate fi folosită o panglică lipicioasă de celofan, la care se lipesc ouăle.
Profilaxie : individuală și colectivă
 Educaţie medicală: toalete ecologice;
 Agricultură fără îngrăşăminte umane!
 O bună spălare și prelucrare termică a alimentelor.
 Prelucrarea termică a cărnii – la 55°C e omorât cisticercul;
 Surse „sigure”: biftek, mezeluri crud-uscate (pastramă), surse importante de parazit.
 Inactivare postexpulsie medicamentoasă
 Profilaxia colectivă – igiena mediului de defecaţie, igiena alimentară; controlul veterinar al animalelor
 Depistarea bolnavilor și monitorizarea lor timp de 6 luni după tratament.

40
 3. TENIAZA.
Taenia solium - tenia porcului, tenia înarmată. La om provoacă teniaza – boală, care se caracterizează
prin dereglări dispeptice și reacții toxico-alergice.
Epidemiologie. Boala este răspândită în Africa, China, unele țări Asia de Sud,America (Mexica) și Europa
de Vest, inclusiv Rusia, Republica Moldova.
Gazda definitivă și focarul de invaziune este omul infestat. Gazdele intermediare – porcii, mai rar mistreții,
căinii, pisicile, la fel oamenii, în țesutul conjunctiv intramuscular la care se formează cisticerci de 7-10 mm.
Omul poate fi în concomitent gazdă definitivă și intermediară a helmintelui. La înghițirea ouălelor
helmintului la om se dezvoltă infecția tisulară – cisticercoza (în acest caz omul e gazdă intermediară), la
folosirea cărnii de porc cu fine la om se dezvoltă teniaza (omul e gazdă definitivă) .
Morfologia. Helmintul la exterior amintește tenia boului, dar e mai mic în dimensiuni (nu mai mare de 2-
3m); scolexul (0,6- 2mm) de rând cu 4 ventuze mai are și 22-32 cârlige; proglotele mature conțin până la
50 000 ouă și nu sunt active (nu se mișcă).
Caracterele distinctive în structura aparatului genital feminin, ce prezintă importanță de diagnostic, sunt
prezența în ovar a celui de-al 3-lea lob (suplimentar) și numărul ramificărilor uterului în proglotele mature, egal
cu 7-12. Ouăle practic nu se deosebesc de ouăle teniei boului.
Ciclul de viață. Viermele adult parazitează în intestinul subțire timp de câțiva ani; proglotele mature se
elimină cu masele fecale.
Gazda intermediară – porcul – se infestează mâncând hrană poluată cu fecale ale omului bolnav; peste 2-2,5
luni în mușchi se dezvoltă finele, care amintesc finele teniei boului.
Omul se infestează la utilizarea în alimentație a cărnii crude sau insuficient prelucrată termic care conține
fine. În intestinul subțire scolexul se evaginează din fină și se fixează de peretele lui, peste 2 luni se formează
viermele adult.
Este posibilă autoinvaziunea cu oncosfere a parazitului în caz de mișcări antiperistaltice a intestinului (
vome etc.) și nimerirea proglotelor (uneori fără să se rupă de la strobilă) în stomac cu distrugerea lor în
continuare de către sucul gastric.
Larvele eliberate pătrund prin peretele intestinului și migrează în țesutul subcutanat, în mușchi, ochi (la om
deseori în creer), unde formează fine (cisticerci). Parazitarea stadiile larvare a teniei porcului în țesuturi se
numește cisticercoză, adică omul este gazdă definitivă pentru paraziții adulți și intermediar pentru larvele
Taenia solium.
Prima descriere a teniazei o găsim la Aristotel, în medicina europeană este cunoscută din sec XVI.
Formarea cisticercului ocupă 2-4 luni, durata vieții parazitului în organismul omului – 3-17 ani cu calcificarea
ulterioară.
Manifestări clinice. Teniaza decurge mai ușor ca teniarincoza; deseori asimptomatic, iar simptomele
dezvoltate amintesc teniarincoza.
Cisticercoza țesuturilor moi deseori este asimptomatică, la parazitarea subcutanată se observă noduli moi
unitari sau multipli (mai ales pe piept și spate), după moartea parazitului ei se întăresc și devin dureroase. Mai
periculoasă este cisticercoza creerului, formând fine de 5-15 mm și mai mari, care presează țesutul creerului. În
dependență de localizarea cisticercului apar dureri de cap, accese de epilepsie, delir, halucinații, sindrom
hipertensiv.
Diagnostic de laborator. Teniaza se determină prin depistarea ouălelor și oncosferelor în fecalii, în
rezultate negative – se poate iriga intestinul.
Cisticercoza țesuturilor moi se determină prin depistarea finelor în bioptate sau pe rentghenograme în formă
de calcinate.
Diagnosticul afectării creerului se bazează pe datele, prezenței parazitului în organism, manifestărilor
clinice, renghenografia și tomografia creerului.
În lichidul cefalorahidian se detremină limfocitoză și euzenofilie, proba Langhe dă o curbă caracteristică,
care amintește curba în caz de paralizie progresivă.

41
 Profilaxie
 Depistarea precoce a bolnavilor de teniază și monitorizarea lor timp de 6 luni după tratament.
 Protejarea animalelor de poluare cu fecalii
 Expertiza strictă a cărnii de porcine
4. HIMENOLEPIDOZA
Hymenolepis nana- este agentul patogen al himenolepidozei, boală, care se manifestă prin reacții toxico-
alergice și avitaminoze.
Epidemiologia. Himenolepidoza se întâlnește pretutindeni. Focarul de invazie este omul bolnav. Ouăle se
elimină cu masele fecale. Infestarea omului are loc prin ingerarea ouălelor. Ele nimeresc în cavitatea bucălă cu
mâinile murdare (de aceea des poate avea loc autoinfestarea), cu obiectele de uz personal, productele murdărite
cu urme de fecalii.
De tenia mică sunt afectați mai ales preșcolarii. La copiii de la 7 copiii până la 14 ani himenolepidoza se
întâlneste mai rar. De obicei, la 15-16 ani ei se debarasează complet de helminți, însă sunt cunoscute cazuri de
invaziuni cu durata de până la 20 ani. Ouăle helmintului sunt invazive deja la momentul eliminării din intestin.
Morfologia. Hymenolepis nana – tenia mică, are lungimea de 0,5-5 см, scolexul piriform de 0,2-0,3 mm,
este dotat cu 4 ventuze și trompă cu o coroniță(rostrum) cu cârlige.
În strobil sunt 200 de proglote. Oul este globulos, cu dimensiunea de 0,04-0,05 mm, de formă eliptică,
transparent, incolor, înconjurat de două membrane. Spațiul dintre cele două membrane este plin cu un material
semisolid. Membrana internă are două proeminențe polare, fiecare formând 4-8 filamente subțiri. Oncosfera
(embrionul) este incoloră, ocupă partea medie a oului și este dotată cu 3 perechi de cârlige.
Ciclul de viață. Hymenolepis nana este singurul cestod dintre cei ce parazitează omul care nu necesită
gazdă intermediară. Când oul de H. Nana este ingerat de om, embrionul este eliberat în intestinul subțire și
invadează vilozitățile, folosindu-se de cârlige. După 4 zile, larva (cisticercoidul) este complet dezvoltată.
Cisticercoidul părăsește vilozitatea rupând-o, apoi se fixează cu scolexul evaginat de mucoasa ileonului
proximal. Pentru a atinge maturitatea are nevoie de 10-12 zile, iar pentru a produce ouă de încă 2 săptămâni.
Durata de viață a unui individ este de o lună și jumătate, dar datorită autoinfectării continue infecția se menține
uneori câțiva ani, cu mii de exemplare.
Manifestări clinice - includ dereglări ale sistemelor digestiv și nervos. Bolnavii se plâng de dureri în
abdomen, scaun instabil, grețuri. Produse metabolice ale parazitului provoacă alergii – erupții, urticarie, rinită;
duc la dezvoltarea disbacteriozei și dereglarea proceselor de fermentare, care duc la hipovitaminoze B, C și PP.
Afectarea sistemului nervos se caraterizează prin dureri de cap și excitabilitate mărită.
Diagnostic de laborator. Se bazează pe depistarea ouălelor în masele fecale.
Pentru sporirea efectivității cercetărilor de laborator în ajun de investigație bolnavului pentru seară poate să
i se prescrie fenisal în doză mică (0,5-1g), preparatul distruge strobila și astfel se elimină un mai mare număr de
ouă.
Trebuie de avut în vedere periodicitatea eliminării ouălelor și de realizat 3 cercetări cu interval de 5-7 zile.
În cazuti mai complicate bolnavul se monitorizează până la 1 an, iar numărul investigațiilor de verificare se
măresc până la 8-10.
Profilaxie. Deoarece himenolepidoza este răspândită mai ales printre copii, este necesar să se facă
investagația copiilor și personalului din instituțiile preșcolare și elevilor (până la clasa a 4 inclusiv) nu mai rar
de 1 dată în an. La depistarea himenolepidozei cercetării sunt supuși toți membrii familiei. Lucrătorii infectați
din instituțiile alimentare sunt îndepărtați pe timpul tratamentului de la lucru.
Clasa Cestoda. Difilobotrioza.
Cestodul lat (Diphyllobotrium latum) este agentul patogen al difilobotriozei.
Epidemiologia. Cestodul lat (tenia lată) parazitează în intestinele subțiri ale omului.Focarele de
difilobotrioză țin de localitățile, în care se întâlnesc un număr mare de bazine de apă: în Rusia (Carelia,
reg.Petrograd, pe malurile râului Volga), în Pribaltica, în Ucraina (reg.Odesa, Poltava, Herson, Cercasc etc.),
pe malurile râului Nistru.

42
 Morfologia. În stadiul adult helmintul are lungimea de 7-10 m și mai mult. Scolexul e lipsit de ventuze.
Parazitul se fixează de pereții intestinului cu ajutorul a 2 fisuri de fixare – botrii. Proglotele sunt mai mari în
lățime decât în lungime. În segmentele mature uterul are aspect caracteristic sub formă de lanțuri, care
formează o rozetă.
Ouăle sunt ovale, galben-cafenii. La unul din poli au căpăcel.
Ciclul de viață decurge cu schimbul a 2 de gazde intermediare. Gazdele definitive sunt omul și
mamiferele carnivore ca pisica, vulpea, câinele, ursul etc. Prima gazdă intermediară este ciclopul, a doua –
peștele.
Ouăle eliminate cu masele fecale ale omului, trebuie să nimerească în mediul acvatic. În apă peste 3-5
săptămâni din ou se dezvoltă o larvă acoperită cu cili, care înoată liber în apă – coracidul, înzestrată cu 3
perechi de cârlige. Pentru dezvoltarea de mai departe coracidul trebuie să fie înghițit de prima gazdă
intermediară – crustaceele (ciclop sau diaptom). În intestinele crustaceului coracidul pierde cilii și sub
formă de oncosferă pătrunde în cavitatea corpului. Aici el se transformă în larvă – procercoid, care are
formă alungită a corpului și 6 ventuze la capătul posterior. În cazul când crustaceul este înghițit de gazda
suplimentară (a 2-a gazdă intermediară) – peștele, în mușchii acestuia procercoidul se transformă în
plecercoid.
A 2-a gazdă intermediară sunt peștii: știuca, costrășul, răspărul, nalimul, păstrăvul, somonul, șalăul etc.
Dacă peștele infectat cu plecercoizi este mâncat de alt pește răpitor, plecercoiazii rămân vii, emigrează în
organele răpitorului (mușchi, glandele sexuale). În așa fel peștii răpitori sunt gazde rezervoare: în
organismul lor se pot concentra paraziții în număr mare.
Omul se infectează consumând icre proaspăt sărate, pește crud sau semicrud. În peștele sărat, marinat și
termic prelucrat plecercoizii pier. Deci stadiile invazive pentru 1-a gazdă este coracidul, pentru a 2-a –
procercoidul, pentru gazda definitivă – plecercoidul.
Patogeneza. Cestodul cu botriile de fixare lezează membrana mucoasă a intestinului, provocând necroza
tisulară. Ghemurile formate din strobilele a câtorva helminți pot provoca ocluzie intestinală.Utilizarea unei
părți de hrană de către parazit, acțiunea toxinelor, generează la bolnav cașexie și astenie.Uneori deficitul de
vitamina B12, absorbită de paraziți, generează anemia cu caracter malign.În lipsa tratamentului boala poate
avea un sfârșit letal.
Diagnosticul de laborator se pune în urma depistării ouălelor de cestod în materiile fecale.
Profilaxia. Este interzis categoric consumul de pește crud și semicrud. În zonele de răspândire a
parazitului o mare importanță o are lucrul de iluminare sanitară.

CLASA CESTODA. ECHINOCOCCUS GRANULOSUS.

5.Echinococoza (Hidatidoza)
Capacitatea de adaptare a Echinococcus granulosus la o largă varietate de gazde au determinat larga
răspândire geografică.
Echinococoza/hidatidoza este una dintre cele mai răspândite cestodoze umane, având profunde implicaţii
sanitare, economice şi sociale. Este o boală întâlnită practic pe toate continentele, fiind eradicată numai în
Islanda şi Cipru.
Costurile datorate dezabilităţilor produse de parazit în aspect global constituie peste 700 mln dolari pe
an. Pierderile rezultate din sacrificarea animalelor cu echinococoză sunt şi mai mari.
În structura morbidităţii parazitare în R. Moldova hidatidozei umane îi revine locul IV, însă prin impactul
sever asupra sănătăţii populaţiei această invazie prezintă o problemă prioritară.
Cele mai hiperendemice raioane sunt Leova, Cimişlia, Cantemir, Comrat, Basarabeasca, Ciadâr-Lunga,
Taraclia, Vulcăneşti, Teleneşti, unde indicele morbidităţii depăşeşte de 3-4 ori media pe republică. Indici
înalţi (5,1-10,0) sunt caracteristici pentru raioanele de la nord (Edineţ, Râşcani, Glodeni, Făleşti, Floreşti,
Ungheni) şi în centru (Nisporeni, Hânceşti, Căuşeni).

43
Raioanele Călăraşi, Străşeni şi cele din partea stângă a Nistrului prezintă cea mai redusă morbiditate,
cuprinsă între 0,1-1,0.
Epidemiologie. Rezervorul parazitului în natură este câinele și animalele sălbatice care inițiază cele două
cicluri.
- Ciclul domestic , reprezentat de câine – oaie – câine, formând focare antropozoonotice;
- Ciclul sălbatic, care are loc între diferite canide și erbivore sălbatice și asigură perpetuarea bolii, fiind
și rezervorul ei natural.
Cele două cicluri pot exista separat sau se potc întrepătrunde, influențându-se
reciproc. Trecerea din focarul natural la om se poate realiza prin infectarea directă a omului de la anumalele
sălbatice, ori prin infectarea câinilor de la animalele sălbatice, câinii devenind astfel, la rândul lor, sursa de
infecție pentru om, precum și prin apa și legumele poluate de animalele sălbatice parazitate.
Transmiterea echinococozei la om se realizează prin contaminarea cu embrioni de E.granulosus,
eliminați de câine. Aceasta se poate realiza direct, în urma contactului cu câinele, care elimină proglotele
pline cu ouă.Omul se mai poate infecta și de pe blana oilor,contaminată cu embrioni eliminați de câine.
Ouăle rezistă în materiile fecale 16 zile în condiții de umiditate, 10-14 zile la uscăciune și câteva luni la
temperaturi sub 0oC.
Morfologie. Parazitul adult în special se întâlnește la câine, este un helminte mic cu lungimea de la 2,5 – 9
mm. Este format din scolex, gât și 3 proglote. Scolexul cu diametrul de 0,3 mm, are un rostru (trompă) cu 4
ventuze și 28-40 de cârlige dispuse pe două rânduri. Scolexul se îngustează posterior pentru a forma un gât
subțire. Primul proglot este scurt și conține organe genitale imature. În al doilea proglot, mai alungit,
organele genitale sunt complet dezvoltate. Uterul ajunge la dezvoltarea maximă în ultimul proglot, fiind
compus din diverticule scurte, care pe măsură ce se umplu cu ouă, devin tot mai late. După ruperea
proglotului, ouăle se elimină în fecale. Gazda definitivă poate adăposti câteva mii de paraziți adulți, durata
lor de viață fiind între 6 luni și 2 ani.
Oul este ovoid, măsoară 34-41 µ în diametru și are o structură asemănătoare celorlalte ouă de tenii: o
membrană cu striații radiare care înconjoară embrionul.
Ciclul de viață. Echinococul parazitează în intestinul câinelui, mai rar – lupilor, vulpilor, șacalilor.
Segmentele echinococului se elimină cu fecalele animalelor sau activ es din din intestin, fapt care duce la
infectarea cu oncosfere a blănii animalelor, apei, solului, încăperilor și obiectelor cu care a contactat, de
exemplu, câinele. Cu apa și hrana oncosferele nimeresc în intestinul animalelor agricole, de unde larvele
ieșite din oncosfere pătrund în mucoasa intestinală, intră într-un vas al sistemului venei porte sau în vasele
limfatice și de aici ajunge în ciculația sangvină. Cu sângele pătrund în ficat, plămâni. Aici larvele cresc, se
transformă în vezicule de echinococ, dimensiunile cărora pot atinge în diametru10-20 cm. Vezicula (stadiul
larvar al echinococului) este umplut cu un lichid transparent, incolor. Pereții ei constau din două straturi –
extern gros și intern embrionar. Conține „nisip” echinococos – o masă de embrioni foarte mici – scolexi și
deseori multe vezicule mărunte, așa numitele vezicule fiice. Cânii se pot infecta la hrănirea cu organe
afectate de echinococ.
Omul se infectează la înghițirea oncosferelor cu apa, hrana, legumele sau introducerea lor cu mâinile
murdare.
Manifestări clinice. Veziculele de echinococ pot afecta orice organ al omului, dar cel mai frecvent sunt
afectate ficatul și plămânii. Boala se numește echinococoză (Hidatidoză).
La bolnav încet se mărește organul afectat, de exemplu ficatul. La localizarea procesului în ficat în partea
dreaptă sub coaste se simte greutate, durere. Dacă sunt afectați plămânii, pa bolnal îl deranjează durerile în
piept, tusea, dispneea, uneori sputa conține striații sangvinolente.
Chistul de echinococ crește încet, uneori timp de câțiva ani, se poate rupe în bronșii, în cavitățile
abdominală sau pleurală, sau poate puroia. Aceste complicații sunt foarte periculoase și pot duce la final

44
letal. La ruperea veziculei, scolexurile și veculele mici aflate în el, pot însămânța cavitățile și organele
vecine, ce va duce la creșterea multiplă a veziculelor, adică la recidivă și complicarea decurgerii bolii.
Diagnosticul de laborator – se bazează pe investigația clinică, renghenologică și de laborator complexă
a bolnavului. Cele mai frecvente sunt: reacții serologice Cassoni, reacții latex-aglutinarea și hemaglutinarea
și date furnizate de tehnicile imagistice.
La diagnosticarea prin puncția ”tumorii” sau chistului, de asemenea din veziculele eliminate chirurgical se
ia lichid care se centrifughează și în sedimentul centrifugat pot fi văzute la microscop fragmente de
membrane, scolexuri, cârlige, care ajută la stabilirea diagnosticului.
Profilaxia. Depistarea bolnavilor prin , un control în masă specializat cu utilizarea metodelor radiologice
și de laborator a grupelor de risc (îngrijitori de animale, vânători, proprietari de câini). Persoanele care sunt
suspectate la echinococoză sau după operația de înlăturarea a chistului de echinococ sunt dispanserizați și
monitorizați pe un termen până la 5-10 ani cu investigare clinică și de laborator anual.
Măsuri de prevenire:
*se face prin evitarea infectării câinilor și tratarea celor deja infectați.
* persoanele ce vin în contact cu carnivore sălbatice vii sau moarte să folosească mănuși sau alte materiale
de protecție,
* să nu fie favorizată apropierea animalelor sălbatice de zonele locuite de om, de obicei prin administrare de
hrană,
* persoanele ce ingrijesc animale de companie să se spele frecvent pe mâini,
* fructele și legumele ce vin în contact cu solul să fie bine spălate înainte de a fi consumate.

CLASA TREMATODA. FASCIOLA HEPATICA. OPISTHORCHIS FELINEUS.

1. Încrengătura Plathelmintes. Clasa Trematoda. Caractere generale.
Trematodele sunt helminți plați de dimensiuni mici, cu corpul foliaceu, nesegmentați, care în stadiul adult
paraziteaza obligatoriu în diverse organe și țesuturi la om, mamifere, păsări.
Clasa Trematoda cuprinde specii hermafrodite cu excepția fam. Schistosomidae
Toate speciile acestei clase sunt biohelminți. Trematodele au 2 ventuze de fixare - una înconjoară
orificiul bucal , iar alta , ventrală – servește ca organ de fixare.
Bolile provocate de trematode se numesc trematodoze.
În lume se înregistrează aproape 21 mln de infestaţi de trematodoze. 2/3 din morbititatea mondială se
referă la populaţie din Federaţia Rusă (Siberia). Se mai întâlnește în Asia Mijlocie, Kazahstanul de Sud și
alte regiuni cu clima caldă.
Trematodele în stadiul adult , la gazda definitivă vertebrată, sunt paraziți ai tubului digestiv sau a altor
organe (canale biliare, bronhii, sistem nervos etc.); în stadiul larvar, sunt paraziți ai unor gasteropode
acvatice, gazde intermediare în care are loc reproducerea prin înmugurire.
La om, infecția intestinală sau hepatică se produce prin ingestia metacercarilor, larve închistate pe
plantele acvatice sau în a doua gazdă intermediară, reprezentată de pești.
Trematodele sunt inițial zoonoze, interesând secundar omul (excepție schistosomiaza care este o
antropozoonoză strictă).
2. Fascioloza. Fasciola hepatica (Distomul hepatic)
Epidemiologia. Sursa de infectie: gazda principala a parazitului sunt ovinele, dar destul de frecvent pot fi
și alte animale, cum ar fi vitele mari cornute, caii, câinii, iepurii, veveriţele etc., care, fiind parazitate,
elimină ouale parazitului cu dejecțiile.
Morfologia. La om parazitează două specii: Fasciola hepatica și Fasciola gigantica.
Fasciola hepatica este un parazit în formă de frunză, (sin. Distomum hepaticum) cu dimensiuni de 2-4 în
lungime și 1 cm în lațime.

45
 Fasciola gigantică are formă alungită, cu dimensiuni de până la 7-10 cm. Ambele specii au structură
internă asemănătoare. Au 2 ventuze, localizate alături la capătul anterior al corpului. Intestinul este
puternic ramificat.Testiculele și ovarele de asemenea – puternic ramificate. Uterul are formă de rozetă și e
situat în partea anterioară a parazitului.
Ouăle sunt mari, sunt ovoidale, au o membrană subţire şi un opercul (căpăcel) situat la unul din poli. În
interior, există o masă de celule viteline, în mijlocul cărora este situată celula ou. Ouăle nu sunt embrionate
în momentul eliminării.
Ciclul de viață. Fasciola parazitează în căile biliare hepatice la animalele cornute mari și mici, în unele
cazuri - și la om. Durata vieții fasciolei în corpul uman este de 3-5 ani.
Ouăle se elimină cu materiile fecale. Evoluția lor în continuare are loc în apă,
trecând printr-o gazdă intermediară reprezentată de un gasteropod acvatic (moluscă) din genul Lymnaea. În
cele din urmă, larvele eliberate, sub formă de cercai ies în apă și se depun pe plantele acvatice, acoperindu-
se cu o membrană (adolescari inchistați). În așa stare ele se pot păstra până la 2-3 ani.
Animalele sau omul se pot infecta bând apa contaminată, sau cel mai frecvent - prin ingerarea vegetației
acvatice contaminate (salata "cresson" (untisor), sălățica).
Prin peretele intestinului larvele pătrund în cavitatea abdominală, apoi prin membrana fibroasă hepatică –
în țesutul hepatic și căile biliare. A doua cale de migrare este hematogenă – prin vena porta. Maturitatea
sexuală paraziții o ating peste 3-4 luni, după care încep a elimina ouă.
Manifestări clinice. Boala se numește fascioloza. După infectare la om se dezvoltă faza acută de
imigrare a bolii, care se manifestă prin febră, dureri acute în abdomen, urticarie, dispnee, hepatomegalie
(mărirea ficatului). În continuare (în faza cronică) apar dureri în hipocondrul drept, grețuri.
Diagnostic de laborator. Diagnosticul de laborator este dificil, deoarece în soluții ouăle de fasciolă nu
flotează și metodele Fulleborn și Kalantarean sunt neefective. Se recomandă de cercetat precipitatul spălat
de materii fecale. O cantitate mică de fecalii se agită cu apă în cutia Petri și se lasă pentru câteva minute
până la precipitarea particulelor suspendate. Stratul de deasupra precipitatului se varsă, se adaugă apă curată
și așa se repetă de câteva ori până la obținerea unui lichid transparent. Se iau câteva probe din precipitat și
se cercetează la microscop.
Depistarea ouălelor la microscopia fecalelor sau conținutului duodenal încă nu reprezintă dovada
infectării omului. Ouăle pot să nimerească întâmplător în intestin la ingerarea cărnii de ficat de animale (ouă
tranzitorii). În astfel de cazuri e necesar de repetat cercetarea peste 5-7 zile cu interzicerea consumului de
ficat în alimentație.
Profilaxia. Evitarea consumului de zarzavaturi nespălate, provenite din zone mlăștinoase, depistarea și
tratarea animalelor infectate.
3. Opistorhoza
Specii: Opisthorchis felineus. O.viverrini, O.sinensis.
Epidemiologia. Zoonoză (pisică,câine, vulpe, carnivore sălbatice).
Transmitere digestivă – carne crudă de peşte fitofag (sushi=peşte crud, icre; sashimi – suplimentare de
daikon=ridiche rasă, asabi=pastă de hrean, sos de soia; m ak i z u s h i= sushi în rulou de orez; hreanul,
oţetul, sache= băutură- nu distrug parazitul!)
Opistorhoza este răspâmdită în bazinele râurilor , unde sunt condiții de dezvoltarea pentru întreaga
biocenoză a bolii, iar rația alimentară a populației constă, în principal, din pește și produse piscicole. Se
întâlnește mai frecvent în Rusia (Siberia de Vest, reg.Perm, bazinul râurilor Nipru, Volga, Kama), cazuri
rare se întâlnesc în Olanda, Franța, Italia.
Morfologia. Distomul pisicii are corpul lanceolat, cu lungimea de circa 1 cm. În partea anterioară a
corpului are 2 ventuze, în partea posterioară – 2 testicole, fiecare având 4-5 lobi (opis=posterior;
torchis=testicul). Partea medie e umplută cu uterul colorat întunecat, care conține o masă de ouă.
Opisthorchis este hermafrodit.

46
 Oul mic(26-30 µm), de culoare galben-pal sau incolor, oval, puțin asimetric, operculat, cu o
protuberanță polară opusă. Opistorchis trăiește în căile biliare.
Ciclul de viață. Se diferențiază de Fasciola hepatică. Prima gazdă intermediară este un alt gasteropod de
apă din genul Bithynia, gazda de închistare este un pește din familia Cyprinidae. Infecția se produce prin
consum de pește conținând metacercari, insuficient preparat termic sau crud. Nu există migrație tisulară,
paraziții eliberați din tubul digestiv urcă în căile biliare, ponta are loc mai puțin de o lună de la contaminare.
O.sinensis și O.viverrini se găsesc în Asia de Sud-est, O.felineus – în Europa de Nord.
Manifestări clinice. Infecțiile moderate (până la 500 paraziți) rămân asimptomatice. Infecțiile cu peste
500 paraziți se manifestă prin dureri abdominale, colici hepatice. În formele grave, evoluția către ciroză este
rapidă.
Diagnostic de laborator. Hipereozinofilie moderată. Anemie. Probe hepatice frecvent alterate. În
materiile fecale se depistează ouă caracteristice în număr foarte mare.
Profilaxie. Se recomandă evitarea consumului de pește crud.
4. Dicrocelioza
Dicroceolium lanceolatum – trematod de aproximativ 1 cm.
Oul de 38-45 µm, frecvent asimetric, cu membrană groasă de culoare cafeniu. În interior – larvă cu 2
celule sferice. Operculul la oul matur este slab observat.
Dicroceliul parazitează frecvent la bovine și ovine, este rar întâlnit la om. Ouăle se elimină cu dijecțiile
animalelor, larvele evoluează consecutiv la moluște și furnici. Omul se poate infecta înghițind ocazional
furnici infectate.
Manifestări clinice
Boala – dicrocelioza, se aseamănă cu opistorhoza.
Diagnostic de laborator
Microscopia fecalelor sau materialului obținut prin sondarea duodenală. Sunt necesare cercetări repetate
cu intervale de câteva zile.
5. Diagnosticul de laborator în helmintiaze
Diagnosticul coproparazitologic joacă un rol principal în depistarea helmintiazelor și în evaluarea
eficienței tratamentului și eficacității măsurilor profilactice efectuate în focare.
Deoarece majoritatea formelor imago ale helminților parazitează intestinul sau organele ce comunică cu
el (ficatul, vezica biliară, pancreasul) ca material pentru cercetare se iau masele fecale. În unele cazuri se
recoltează urina, bila, sângele, sputa, raclajele perianale, în aceste cazuri se vor utiliza metode speciale de
analiză.
Nu este important timpul recoltării probei, e important ca ea să fie examinată în timp de 24 ore din
momentul recoltării. În cazul strongiloidozei, himenolepidozei – materialul trebuie să fie proaspăt (de
dimineață).
Materialul se va recolta în vas din sticlă, masă plastică, polietilenă curate și uscate. Proba va fi însoțită de
un bilet de trimitere în care sunt indicate datele pacientului (numele, prenumele, adresa), și scopul
investigației (ouă de helminți sau examen coproparazitologic). De obicei se recoltează ¼ din vas, cantități
mai mici repede se usucă, fapt ce duce la deformarea ouălelor de helminți, uneori apare necesitatea de a
repeta analiza prin alte metode. Pentru a păstra proba a doua zi ea se pune la rece, pentru o păstrare mai
îndelungată – materialul se conservează.
Materialul se va conserva în caz că:
1. Nu este posibilă transportarea lui în laborator timp de 24 ore.
2. Nu este posibilă examinarea lui în laborator timp de 24 ore.
3. Este necesară consultarea unui specialist dintr-o instanță superioară.
4. Materialul este utilizat ca material didactic, pentru culturi de muzeu.
Soluții pentru conservare:
1. Soluția Barbagallo (100 ml): 97 ml soluție fiziologică + 3 ml formalină 30%

47
Se va utiliza conservantul fierbinte. Termen de păstrare a soluției – 1 an.
2. Soluția Șeleapin: 5 ml formalină 30% + 5 ml glicerină + 100 ml apă distilată.
Se utilizează la conservarea H.nana. termen de păstrare -1 an.
METODE unificate aplicate în diagnosticul de laborator al helmintiazelor
I. Metode coproparazitologice
1. Metode macroscopice
1.1. Examinarea simplă a maselor fecale se efectuează de către laborant pînă la cercetarea microscopică a
materialului. Prin aceast examen se constată prezenţa elementelor patologice depistate cu ochiul liber
(fragmente de mucoasă, sînge, resturi de alimente neasimilate , helminţi ori fragmentele lor ş. a.)
1.2. Examinarea maselor fecale pe fond întunecat sau cu lupa.
Mersul cercetării: în caz de depistare la examenul simplu a elementelor suspecte, masele fecale se
amestecă cu apă în proporţie 1:1 până la obţinerea unei suspensii uniforme care, în porţiuni mici, se
cercetează la lumina suficientă, în cutii Petri, pe fond întunecat. Toate elementele suspecte, cu ajutorul
pensei sau a acului pentru disecţie, se trec pe o lamă într-o picătură de glicerină de 50%, soluţie izotonică de
NaCl sau apă şi se examinează cu lupa sau microscopul stereoscopic. Formaţiunile cu dimensiuni mai mari,
suspecte la helminţi sau fragmentele lor, se pun între două lame şi se cercetează cu lupa.
2. Metode microscopice
2.1. Depistarea ouălor de helminţi în masele fecale prin îmbogăţirea lor în prealabil.
Metoda de îmbogăţire este bazată pe concentrarea în prealabil a ouălor de helminţi folosindu-se în acest
scop flotarea în soluţia saturată ori sedimentarea lor.
a. Metoda Fulleborn
Principiu: în rezultatul diferenţei de greutate specifică a soluţiei flotante şi a ouălor de helminţi, ultimele
se ridică la suprafaţă, acumulându-se în pelicula superficială .
Reactivi: soluţie saturată (40%) de NaCl (400 g de NaCl la 1 l de apă). Pentru dizolvarea sării, soluţia
se aduce până la fierbere, apoi se răceşte şi se filtrează, păstrându-se într-un vas închis.
Mersul cercetării: în borcănaşul pregătit în prealabil se toarnă o cantitate mică de soluţie flotantă, apoi se
întroduce proba de mase fecale (cca 5g) şi minuţios se amestecă cu un bastonaş de lemn, adăugând treptat
soluţia saturată până când aceasta va ocupa 3/4 din volumul borcănaşului. Raportul cantitativ între masele
facale, luate pentru examinare și soluţia saturată trebuie să fie nu mai mic de 1 : 20. Particulele mari, de la
suprafaţă, se înlătură cu o bucată de hârtie, apoi se adaugă soluţie până la marginea de sus a vasului în aşa
fel ca să se formeze un menisc concav, care se acoperă cu o placă de sticlă curată şi degrasată şi se lasă 45
– 60 min. În cazul când între placa de sticlă şi soluţie rămâne un spaţiu liber, placa şe mişcă puţin într-o
parte şi prin orificiul format se adaugă soluţie până când acest spaţiu va dispărea.
După expirarea timpului de flotare, placa se scoate de pe borcănaş şi repede se întoarce în sus cu
partea care a fost în contact cu pelicula superficială a soluţiei.
Preparatul – peliculă pregătit se cercetează minuţios la microscop (ocularul x 7 sau x10, ob. x 8). Pentru
prevenirea uscării preparatului şi formării cristalelor de sare, precum şi pentru iluminarea mai bună a
câmpului vizual, la peliculă se adaugă 2 – 3 picături soluţie de glicerină de 50%.
Din cauza greutăţii specifiсe relativ mici a soluţiei de sare, până la pelicula superficială nu se ridică
ouăle de trematode, majoritatea ouălor de cestode şi cele de ascaride nefecundate. Deaceia , la folosirea
metodei Fuleborn este strict necesar să se cerceteze paralel şi sedimentul. Pentru aceasta, după
examinarea peliculei superficiale, din borcănaş se varsă soluţia saturată iar din precipitat cu pipeta Pasteur se
iau 4-8 picături şi se pregătesc 2-4 frotiuri pe lame, care ulterior se cercetează la microscop.
Montarea analizelor trebuie să se efectueze în dulapul cu aspiraţie. Borcănaşele se pun în cuve, iar
plăcile cu peliculele superficiale pe tava sau în cuve.
b. Metoda Kalantarean

48
 Reactivi: soluţie saturată de azotat de natriu, glicerină sol.50%. Pentru pregătirea soluției se dizolvă 1 kg
de nitrat de natriu în 1 litru de apă, se fierbe până la formarea unei pelicule cristaline la suprafaţă, se răceşte
şi, fără a se filtra, se toarnă într-un vas.
Mersul cercetării: în general este analogic cu cel al metodei Fulleborn, însă datorită densităţii mai mari a
acestei soluţii, timpul de flotare este mai redus(20-30min).
2.2. Depistarea ouălor de helminţi în masele fecale prin Metoda Katoh - Miura
Principiu: depistarea ouălor de helminţi în frotiul gros de mase fecale acoperit cu peliculă de celofan
prelucrată într-un amestec special.
Reactivi: amestecul Katoh constă din 6 ml soluţie apoasă verde de malahit de 3%, 500 ml glicerină şi 500
ml soluţie de fenol de 6 %. În acest amestec se introduc peliculele de celofan hidrofil cu dimensiunile de 20
x 40 mm. La 100 pelicule de celofan se recomandă 3 – 5 ml de acest amestec. Peste 24 ore peliculele sunt
bune pentru întrebuinţare. Peliculele pregătite astfel pot fi păstrate în amestecul Katoh, (într-un vas bine
închis), la temperatura de cameră, până la 6 luni. Dacă lipseşte verdele de malahit şi fenolul, peliculele se
pot păstra în soluţie de glicerină de 50%, ceia ce nu diminuează eficacitatea metodei.
Mersul efectuării analizei: O mică probă de mase fecale (100mg) se pune pe o lamă de sticlă, se acoperă
cu peliculă de celofan hidrofil prelucrată în amestecul Katoh, apoi se presează uşor cu un dop de cauciuc în
aşa fel, ca masele fecale să fie întinse uniform fără a ieşi de sub peliculă. Frotiul pregătit, pentru a deveni
transparent, se lasă la temperatura de cameră nu mai puţin de 1 oră ( pe timp de vară - 30-40 min.), după ce
se supune cercetării la microscop. Această metodă este puţin eficientă la depistarea ouălor necolorate de
helminţi. De aceia, pentru depistarea deplină a elementelor parazitare, această metodă trebuie combinată cu
una care include concentrarea în prealabil a ouălor de helminţi.
3. Metode speciale de depistare a ouălor şi larvelor de helminţi
Depistarea ouălor de Enterobius vermicularis.Metoda lavajului perianal.
Principiu: ouăle de oxiuri aflate în plicele perianale şi anus, se scot prin spălarea acestor zone cu apă
fiartă ori soluție fiziologică.
Reactivi: sol.fiziologică ori apă fiartă.
Mersul efectuării analizei: tamponul din vată fixat pe o baghetă mică de lemn se întroduce într-o
eprubetă cu sol.fiziologică ori apă fiartă în aşa fel ca lichidul să acopere complect tamponul. Înainte de
examinare tamponul se scurge, apăsându-se uşor de pereţii interni ai eprubetei , apoi se efectuează lavajul
perianal după care tamponul din nou se întroduce în eprubetă. În laborator tamponul se clăteşte minuţios în
lichidul din eprubetă, se scurge bine apăsându-l de pereţii interni al eprubetei, apoi se înlătură. Lichidul din
eprubetă se supune centrifugării timp de 2-3 min, 1000 – 1500 rotaţii/min, iar precipitatul cu ajutorul
pipetei Pasteur se trece pe o lamă şi se cercetează la microscop. În lavajul perianal se mai pot depista ouă de
T.saginata şi larvele rabditoide S.stercoralis.
Metoda amprentelor perianale (Rabinovici)
Principiu: Ouăle de oxiuri aflate în cutele perianale sunt scoase cu bagheta oftalmologică. Metoda se
bazează pe proprietatea stratului lipicios de pe bagheta oftalmologică să fixeze trainic ouăle de helminţi de
pe cutele perianale.
Reactivi: Cleol , alcool etilic, ulei de ricină, eter. Soluţia se prepară în felul următor: cleol – 10,0 g, alcool
etilic - 2,5 g, ulei de ricină – 2,5g, eter – 5,0g (ingredientele se adaugă în ordinea indicată). Fiecare
ingredient se ia cu o pipetă aparte şi minuţios se amestecă până la adăugarea următorului. Soluţia dată se
poate comanda la farmacie. Pentru micşorarea evaporării componentelor volatile, amestecul trebuie păstrat
într-un flacon bine închis cu un dop de polietilenă.
Pregătirea pentru colectarea amprentelor : Cu 1-2 zile înainte de cercetare, partea plată a baghetelor
oftalmologice se cufundă, pe rând, în flaconul cu soluţia pregătită, iar surplusul de soluţie se înlătură,
atingând spatula de pereţii interiori ai flaconului. Baghetele astfel prelucrate, se instalează în orificiile
stativelor metalice cu spatula în sus şi se lasă pentru câteva ore pentru a se usca. Dacă soluţia este pregătită
corect, atunci peste 3-5 minute după prelucrare, pe spatulă se formează o peliculă transparentă lipicioasă,

49
păstrându-şi această proprietate câteva zile. După uscare, stativul cu baghete se instalează în valiză, astfel ca
spatulele să se afle în partea de jos. Colectarea amprentelor se fac lipind spatula baghetei cu o parte, apoi cu
alta, de plicele perianale.
Mersul efectuării analizei: În laborator se scot din stativ câte 3-5 baghete se fixează în casetă, apoi se
cercetează ambele părţi la microscop (oc.x7ori x10, ob.x8).
Ouăle de oxiuri, fixate pe stratul lipicios, se pot păstra fără schimbări mult timp. Dacă în ziua colectării
baghetele nu pot fi cercetate, ele pot fi păstrate pe parcursul a 2-3 săptămâni în valiza închisă.
După cercetarea microscopică, baghetele se aşează într-o tavă cu apă de la robinet şi detergent (2-3 g/l),
care se aduce până la fierbere şi îndată se scot de pe foc, apoi se clătesc de 2-3 ori în apă caldă. Metoda
Rabinovici poate fi folosită şi în examinări individuale, în acest scop baghetele păstrându-se în flacoane
pentru antibiotice, fiind fixate de dopul de cauciuc.

CLASA TREMATODA. SCHISTOSOMA.

Schistosomiaza — maladie parazitară tropicală, provocată de trematode – paraziți ai sângelui, din genul
Schistosoma. Se caracterizează prin dermatită în perioada pătrunderii parazitului în piele cu dezvoltarea în
continuare a febrei, intoxicației, urticariei, splenomegaliei, eozinofiliei, afectarea intestinului sau organelor
urogenitale. Tabloul clinic este bazat, în principal, pe dezvoltarea reacțiilor imuno-alergice la ouăle de
paraziți.
Etiologia și epidemiologia. Agenții patogeni ai Schistosomiazei sunt trematodele din familia
Schistosomatidae.

Specii Răspândire geografică

Schistosomiaza Africa, Orientul Apropiat, Țările bazinului Caraibilor, Brazilia,

Schistosoma mansoni
intestinală Venesuela, Surinam.

Schistosoma japonicum Indonesia, China, Filipine

Schistosoma mekongi Unele regiuni Cambogia și Laos

Schistosoma intercalatum și S.
Regiunile silvice umede Africa Centrală
guineansis

Schistosomiaza
Schistosoma haematobium Africa, Orientul Apropiat
urogenitală

Gazde intermediare – moluștele gastropode, gazda definitivă – omul, mamiferele și păsările. S. mansoni,
stadiul de larvă se dezvoltă în corpul melcului din genul Biomphalaria , care locuiește în Africa, America
de Sud, peninsula Arabică.
S. haematobium folosește în calitate de gazdă intermediară melcii din genul Bulinus, răspândiți în
bazinele cu apă dulce din Africa și peninsula Arabică. Larvele S. japonicum parazitează în corpul
melcilor din genul Oncomelania din China, Filipine, Indonesia. La nimerirea ouălelor de șistosomatide în
apă din ele es miracidii, care pătrund în țesuturile melcului, unde are loc dezvoltarea lor de mai departe.
Din moluște es cercarii liberi, care pot pătrunde în pielea omului, animalelor sau păsărilor. Șistosomatidele,
pentru care gazde definitive sunt animalele sau păsările, în pielea omului mor, provocând doar o dermatită
primară. Șistosomatidele din genul Schistosoma, care parazitează la om, în rezultatul deplasării active și
lezării țesuturilor pătrund în circuitul sanguin și migrează în venele tractului gastro-intestinal sau vezica
urinară, unde femelele depun ouă.
În lume sunt infectați mai mult de 207 mln de oameni, iar riscului de infectare în 74 de țări endemice sunt
supuși 700 mln de oameni, care contactează în timpul lucrărilor agricole sau scăldatului cu apa infectată.
În Africa, la sud de Sahara, de Schistosomiază anual mor 200 000 oameni.

50
 La nord-estul Braziliei și în Africa deplasarea refugiaților și migrarea populației în regiunile urbane
contribuie la disiminarea maladiei în noile regiuni.
Pe măsura dezvoltării ecoturismului tot mai mulți turiști sunt afectați de Schistosomiază, uneori în forme
acute grave cu dezvoltarea simptomelor neobișnuite, inclusiv pareză.
Patogeneza: reacții toxico-alergice, bazate pe secrețiile glandelor la pătrunderea parazitilor și produselor
activității vitale și descompunerii lor.
În epidermă, în jurul locului de pătrundere a a cercariilor, se dezvoltă edeme cu lizisul celulelor epidermei.
Pe cale de migrare a larvelor în piele apar infiltrate din leucocite și limfocite.
Manifestări clinice: Peste 10-15 minute în locul pătrunderii în piele a cercarilor apare prurit intens, uneori
urticarie, iar în decurs de o zi apar erupții maculoase tranzitorii. Peste 1-2 luni după infectare se dezvoltă
Schistosomiaza acută sau febra Kataiama.Boala are un debut acut, cu febră timp de 2 săptămâni și mai
mult,tuse uscată, urticarie, hepatomegalie, splenomegalie, leucocitoză, eozenofilie, VSH mărit.
Schistosomiaza intestinală poate provoca dureri abdominale, diaree și apariția sângelui în fecale.
Schistosomiaza urogenitală se caracterizează prin hematurie. În cazuri mai grave – fibroza vezicii urinare
și sunt afectați rinichii. O complicație posibilă în stadiile finale poate fi cancerul vezicii urinare.
La femei – afectarea organelor genitale, hemoragii vaginale, formarea nodulilor pe organele genitale
externe. La bărbați – se dezvoltă patologii ale testiculelor, prostatei, infertilitate.
La copii – anemie, oprirea creșterii, scăderea capacităților intelectuale. După tratament schimbările sunt
reversibile.
Diagnosticul de laborator
Parazitoza se depistează prin microscopia ouălelor în probele de materii fecale sau urină. Pentru
diagnosticul Schistosomiazei urogenitale se utilizează metoda filtrării cu folosirea filtrelor de nailon, hârtie
sau policarbonat. Copiii infectați cu S. haematobium au sânge în urină, vizibilă în microscop.
Pentru depistarea ouălelor de Schistosoma intestinalis în probele de fecale se poate de utilizat metoda
celofanului colorat cu albastru de metilen, umectat cu glicerină, sau cu lame de sticlă.
Profilaxia. Se bazează pe tratamentul profilactic, lupta cu moluștele........, îmbunătățirea condițiilor
sanitare și informarea sanitară a populației.
În zonele endemice ale țărilor tropicale – limitarea scăldatului în bazinele naturale, tratarea regulată a
oamenilor din grupurile de risc.
Schistosoma sp. Ciclul de viață

Sch.mansoni (оu )

Sch.japonicum(оu) Sch. intercalatum (оu)

51
 EXAMENUL COPROPARAZITOLOGIC
Diagnosticul coproparazitologic joacă un rol principal în depistarea helmintiazelor și în evaluarea
eficienței tratamentului și eficacității măsurilor profilactice efectuate în focare.
Deoarece majoritatea formelor imago ale helminților parazitează intestinul sau organele ce comunică cu
el (ficatul, vezica biliară, pancreasul) ca material pentru cercetare se iau masele fecale. În unele cazuri se
recoltează urina, bila, sângele, sputa, raclajele perianale, în aceste cazuri se vor utiliza metode speciale de
analiză.
Nu este important timpul recoltării probei, e important ca ea să fie examinată în timp de 24 ore din
momentul recoltării. În cazul strongiloidozei, himenolepidozei – materialul trebuie să fie proaspăt (de
dimineață).
Materialul se va recolta în vas din sticlă, masă plastică, polietilenă curate și uscate. Proba va fi însoțită de
un bilet de trimitere în care sunt indicate datele pacientului (numele, prenumele, adresa), și scopul
investigației (ouă de helminți sau examen coproparazitologic). De obicei se recoltează ¼ din vas, cantități
mai mici repede se usucă, fapt ce duce la deformarea ouălelor de helminți, uneori apare necesitatea de a
repeta analiza prin alte metode. Pentru a păstra proba a doua zi ea se pune la rece, pentru o păstrare mai
îndelungată – materialul se conservează.
Materialul se va conserva în caz că:
1. Nu este posibilă transportarea lui în laborator timp de 24 ore.
2. Nu este posibilă examinarea lui în laborator timp de 24 ore.
3. Este necesară consultarea unui specialist dintr-o instanță superioară.
4. Materialul este utilizat ca material didactic, pentru culturi de muzeu.
Soluții pentru conservare:
1. Soluția Barbagallo (100 ml): 97 ml soluție fiziologică + 3 ml formalină 30%
Se va utiliza conservantul fierbinte. Termen de păstrare a soluției – 1 an.
2. Soluția Șeleapin: 5 ml formalină 30% + 5 ml glicerină + 100 ml apă distilată.
Se utilizează la conservarea H.nana. termen de păstrare -1 an.
METODE unificate aplicate în diagnosticul de laborator al helmintiazelor
I. Metode coproparazitologice
1. Metode macroscopice
Examinarea simplă a maselor fecale se efectuează de către laborant pînă la cercetarea microscopică a
materialului. Prin aceast examen se constată prezenţa elementelor patologice depistate cu ochiul liber
(fragmente de mucoasă, sînge, resturi de alimente neasimilate , helminţi ori fragmentele lor ş. a.)
Examinarea maselor fecale pe fond întunecat sau cu lupa.
Mersul cercetării: în caz de depistare la examenul simplu a elementelor suspecte, masele fecale se
amestecă cu apă în proporţie 1:1 până la obţinerea unei suspensii uniforme care, în porţiuni mici, se
cercetează la lumina suficientă, în cutii Petri, pe fond întunecat. Toate elementele suspecte, cu ajutorul
pensei sau a acului pentru disecţie, se trec pe o lamă într-o picătură de glicerină de 50%, soluţie izotonică de
NaCl sau apă şi se examinează cu lupa sau microscopul stereoscopic. Formaţiunile cu dimensiuni mai mari,
suspecte la helminţi sau fragmentele lor, se pun între două lame şi se cercetează cu lupa.
2. Metode microscopice
Depistarea ouălor de helminţi în masele fecale prin îmbogăţirea lor în prealabil.
Metoda de îmbogăţire este bazată pe concentrarea în prealabil a ouălor de helminţi folosindu-se în acest
scop flotarea în soluţia saturată ori sedimentarea lor.
a. Metoda Fulleborn
Principiu: în rezultatul diferenţei de greutate specifică a soluţiei flotante şi a ouălor de helminţi, ultimele
se ridică la suprafaţă, acumulându-se în pelicula superficială .
Reactivi: soluţie saturată (40%) de NaCl (400 g de NaCl la 1 l de apă). Pentru dizolvarea sării, soluţia
se aduce până la fierbere, apoi se răceşte şi se filtrează, păstrându-se într-un vas închis.

52
 Mersul cercetării: în borcănaşul pregătit în prealabil se toarnă o cantitate mică de soluţie flotantă,
apoi se întroduce proba de mase fecale (cca 5g) şi minuţios se amestecă cu un bastonaş de lemn, adăugând
treptat soluţia saturată până când aceasta va ocupa 3/4 din volumul borcănaşului. Raportul cantitativ între
masele facale, luate pentru examinare și soluţia saturată trebuie să fie nu mai mic de 1 : 20. Particulele
mari, de la suprafaţă, se înlătură cu o bucată de hârtie, apoi se adaugă soluţie până la marginea de sus a
vasului în aşa fel ca să se formeze un menisc concav, care se acoperă cu o placă de sticlă curată şi degrasată
şi se lasă 45 – 60 min. În cazul când între placa de sticlă şi soluţie rămâne un spaţiu liber, placa şe mişcă
puţin într-o parte şi prin orificiul format se adaugă soluţie până când acest spaţiu va dispărea.
După expirarea timpului de flotare, placa se scoate de pe borcănaş şi repede se
întoarce în sus cu partea care a fost în contact cu pelicula superficială a soluţiei.
Preparatul – peliculă pregătit se cercetează minuţios la microscop (ocularul x 7 sau x10, ob. x 8).
Pentru prevenirea uscării preparatului şi formării cristalelor de sare, precum şi pentru iluminarea mai bună
a câmpului vizual, la peliculă se adaugă 2 – 3 picături soluţie de glicerină de 50%.
Din cauza greutăţii specifiсe relativ mici a soluţiei de sare, până la pelicula superficială nu se ridică
ouăle de trematode, majoritatea ouălor de cestode şi cele de ascaride nefecundate. Deaceia , la folosirea
metodei Fuleborn este strict necesar să se cerceteze paralel şi sedimentul. Pentru aceasta, după
examinarea peliculei superficiale, din borcănaş se varsă soluţia saturată iar din precipitat cu pipeta Pasteur se
iau 4-8 picături şi se pregătesc 2-4 frotiuri pe lame, care ulterior se cercetează la microscop.
Montarea analizelor trebuie să se efectueze în dulapul cu aspiraţie. Borcănaşele se pun în cuve, iar
plăcile cu peliculele superficiale pe tava sau în cuve.
b. Metoda Kalantarean
Reactivi: soluţie saturată de azotat de natriu, glicerină sol.50%. Pentru pregătirea soluției se dizolvă 1
kg de nitrat de natriu în 1 litru de apă, se fierbe până la formarea unei pelicule cristaline la suprafaţă, se
răceşte şi, fără a se filtra, se toarnă într-un vas.
Mersul cercetării: în general este analogic cu cel al metodei Fulleborn, însă datorită densităţii mai mari a
acestei soluţii, timpul de flotare este mai redus(20-30min).
2.2. Depistarea ouălor de helminţi în masele fecale prin Metoda Katoh - Miura
Principiu: depistarea ouălor de helminţi în frotiul gros de mase fecale acoperit cu peliculă de celofan
prelucrată într-un amestec special.
Reactivi: amestecul Katoh constă din 6 ml soluţie apoasă verde de malahit de 3%, 500 ml glicerină şi 500
ml soluţie de fenol de 6 %. În acest amestec se introduc peliculele de celofan hidrofil cu dimensiunile de 20
x 40 mm. La 100 pelicule de celofan se recomandă 3 – 5 ml de acest amestec. Peste 24 ore peliculele sunt
bune pentru întrebuinţare. Peliculele pregătite astfel pot fi păstrate în amestecul Katoh, (într-un vas bine
închis), la temperatura de cameră, până la 6 luni. Dacă lipseşte verdele de malahit şi fenolul, peliculele se
pot păstra în soluţie de glicerină de 50%, ceia ce nu diminuează eficacitatea metodei.
Mersul efectuării analizei: O mică probă de mase fecale (100mg) se pune pe o lamă de sticlă, se acoperă
cu peliculă de celofan hidrofil prelucrată în amestecul Katoh, apoi se presează uşor cu un dop de cauciuc în
aşa fel, ca masele fecale să fie întinse uniform fără a ieşi de sub peliculă. Frotiul pregătit, pentru a deveni
transparent, se lasă la temperatura de cameră nu mai puţin de 1 oră ( pe timp de vară - 30-40 min.), după ce
se supune cercetării la microscop. Această metodă este puţin eficientă la depistarea ouălor necolorate de
helminţi. De aceia, pentru depistarea deplină a elementelor parazitare, această metodă trebuie combinată cu
una care include concentrarea în prealabil a ouălor de helminţi.
3. Metode speciale de depistare a ouălor şi larvelor de helminţi. Depistarea ouălor de Enterobius
vermicularis. Metoda lavajului perianal
Principiu: ouăle de oxiuri aflate în plicele perianale şi anus, se scot prin spălarea acestor zone cu apă
fiartă ori soluție fiziologică.
Reactivi: sol.fiziologică ori apă fiartă.

53
 Mersul efectuării analizei: tamponul din vată fixat pe o baghetă mică de lemn se întroduce într-o
eprubetă cu sol.fiziologică ori apă fiartă în aşa fel ca lichidul să acopere complect tamponul. Înainte de
examinare tamponul se scurge, apăsându-se uşor de pereţii interni ai eprubetei , apoi se efectuează lavajul
perianal după care tamponul din nou se întroduce în eprubetă. În laborator tamponul se clăteşte minuţios în
lichidul din eprubetă, se scurge bine apăsându-l de pereţii interni al eprubetei, apoi se înlătură. Lichidul din
eprubetă se supune centrifugării timp de 2-3 min, 1000 – 1500 rotaţii/min, iar precipitatul cu ajutorul
pipetei Pasteur se trece pe o lamă şi se cercetează la microscop. În lavajul perianal se mai pot depista ouă de
T.saginata şi larvele rabditoide S.stercoralis.
Metoda amprentelor perianale (Rabinovici)
Principiu: Ouăle de oxiuri aflate în cutele perianale sunt scoase cu bagheta oftalmologică. Metoda se
bazează pe proprietatea stratului lipicios de pe bagheta oftalmologică să fixeze trainic ouăle de helminţi de
pe cutele perianale.
Reactivi: Cleol , alcool etilic, ulei de ricină, eter. Soluţia se prepară în felul următor: cleol – 10,0 g, alcool
etilic - 2,5 g, ulei de ricină – 2,5g, eter – 5,0g (ingredientele se adaugă în ordinea indicată). Fiecare
ingredient se ia cu o pipetă aparte şi minuţios se amestecă până la adăugarea următorului. Soluţia dată se
poate comanda la farmacie. Pentru micşorarea evaporării componentelor volatile, amestecul trebuie păstrat
într-un flacon bine închis cu un dop de polietilenă.
Pregătirea pentru colectarea amprentelor : Cu 1-2 zile înainte de cercetare, partea plată a baghetelor
oftalmologice se cufundă, pe rând, în flaconul cu soluţia pregătită, iar surplusul de soluţie se înlătură,
atingând spatula de pereţii interiori ai flaconului. Baghetele astfel prelucrate, se instalează în orificiile
stativelor metalice cu spatula în sus şi se lasă pentru câteva ore pentru a se usca. Dacă soluţia este pregătită
corect, atunci peste 3-5 minute după prelucrare, pe spatulă se formează o peliculă transparentă lipicioasă,
păstrându-şi această proprietate câteva zile. După uscare, stativul cu baghete se instalează în valiză, astfel ca
spatulele să se afle în partea de jos. Colectarea amprentelor se fac lipind spatula baghetei cu o parte, apoi cu
alta, de plicele perianale.
Mersul efectuării analizei: În laborator se scot din stativ câte 3-5 baghete se fixează în casetă, apoi se
cercetează ambele părţi la microscop (oc.x7ori x10, ob.x8).
Ouăle de oxiuri, fixate pe stratul lipicios, se pot păstra fără schimbări mult timp. Dacă în ziua colectării
baghetele nu pot fi cercetate, ele pot fi păstrate pe parcursul a 2-3 săptămâni în valiza închisă.
După cercetarea microscopică, baghetele se aşează într-o tavă cu apă de la robinet şi detergent (2-3 g/l),
care se aduce până la fierbere şi îndată se scot de pe foc, apoi se clătesc de 2-3 ori în apă caldă. Metoda
Rabinovici poate fi folosită şi în examinări individuale, în acest scop baghetele păstrându-se în flacoane
pentru antibiotice, fiind fixate de dopul de cauciuc.

54
55
 III. Protozoologia.

PROTOZOARELE PARAZITE. CLASA SARCODINA.

1. Protozoologia.
Din încrengătura Protozoa fac parte cca 20 – 25 mii de specii. Protozoarele sunt răspândite pe larg pe
planeta noastră și viețuiesc în cele mai diverse medii: în mări și oceane, apele dulci, în sol. Multe protozoare
s-au adaptat la viața în corpul altor organisme – plante, animale, om.
Știința despre protozoare – Protozoologia are un compartiment aparte – Protozoologia medicală.
Protozoarele sunt organisme unicelulare, cu structură de tip eucariotic, corpul cărora este format din
citoplasmă și unul sau câteva nuclee. Celula la protozoare reprezintă un individ independent, care execută
toate funcțiile organismului integru.
Majoritatea protozoarelor parazite la om sunt de dimensiuni microscopice cuprinse între 3 și 150 mk
(excepție rizopodele cu cochilie care au 2-3 cm în diametru).
Ca organite de deplasare la diferiți reprezentanți pot fi pseudopodele, flagelii, cilii. Citoplasma unor
protozoare este diferențiată într-o zonă externă hialină, ectoplasma și o zonă internă, granulară, endoplasma.
În interiorul citoplasmei se află unul sau doi nuclei tipici, diverse organite celulare -reticul endoplasmatic,
aparat Golgi, mitocondrii, ribozomi, vacuole digestive, una sau mai multe vacuole contractile (pulsatile) care
au rolul de autoreglare, excreție și respirație.
Majoritatea protozoarelor ingeră hrana sub formă de particule solide printr-un orificiu special, citostom.
Protozoarele prezintă, în ciclul lor evolutiv, două stadii: vegetativ (trofozoit) și chistic.
În stadiul vegetativ prezintă o membrană protoplasmatică semipermiabilă, cu rol important în menținerea
concentrației normale a substanțelor citoplasmatice: controlează captarea și eliminarea hranei, precum și a
produselor de secreție și excreție.
Unele protozoare întră la un moment dat într-o fază inactivă, chistul. Închistarea are un scop dublu: de
protecţie a parazitului şi de reproducere. În stadiul de chist, parazitul prezintă o membrană relativ tare
denumită perete chistic, secretat de ectoplasmă, asigurând protecția organismului în condiții nefavorabile.
Chistul este forma de rezistență și de transmitere a parazitului de la o gazdă la alta. Infestarea cu un șir de
maladii protozoice are loc când chisturile nimeresc în organismul omului cu alimentele și apa murdară.
Chisturile, nimerind în condiții favorabile, trec în forma vegetativă, care se poate deplasa, alimenta etc.
Protozoarele au capacitatea de a se înmulţi atât sexuat cât şi asexuat. Înmulţirea asexuată se realizează
prin diviziune simplă (schiziparitate) sau multiplă (schizogonie). Înmulţirea sexuată (sporogonia) survine
între 2 celule diferenţiate sexual (gameţi). În urma fecundării se formează zigotul (oul) care se transformă
într-un sac cu spori (sporochistul) din care se eliberează sporozoiţii.
Ciclul de viaţă poate fi simplu, la unele protozoare, constând într-un stadiu trofic într-o singură gazdă, în
care înmulţirea se face binar. Ceva mai complex este ciclul întâlnit la Amibe care au stadiu de chist, care le
asigură supraveţuirea în timpul trecerii de la o gazdă la alta. Unele protozoare necesită 2 gazde.
3. Clasa Sarcodina (Rhizopoda).
Sunt cunoscute cca 10 mii de specii de rizopode. Mai mult de 80% din ele viețuiesc în mări, oceane,
apele dulci, în sol. Un șir de specii au trecut la modul parazitar de viață. Rizopodele au capacitatea de a
forma pseudopode sau piciorușe false cu care se deplasează. Câteva specii de amibe s-au adaptat la viața în
intestinul omului (genul Entamoeba).
Toate amibele au un stadiu de trofozoit în care are loc multiplicarea lor prin diviziune binară și stadiul de
chist în condiții nefavorabile şi care le oferă posibilitatea transferului de la o gazdă la alta.

56
 Amibiaza (Entamoeba hystolitica)
Epidemiologie. Sursa de infecție este omul bolnav sau purtătorul sănătos, care elimină chisturi prin
materiile fecale. Chisturile rămân viabile în mediul extern până la 10 zile. Clorinarea apei, în doze uzuale nu
distrug chisturile.
Transmiterea se realizează direct prin mecanism fecal-oral sau indirect prin apă ori alimente contaminate
cu chisturi. Muștele și gândacii au un rol important în răspândirea bolii.
Entamoeba histolytica, agentul etiologic al amibiazei omului, pentru prima dată a fost descrisă de
savantul rus L.F.Leș (1875).
E. histolytica habitează intestinul gros al omului şi în focare extraintestinale. Formele vegetative,
eliminate de bolnavi cu fecalele, repede pier, însă chisturile sunt rezistente la condițiile mediului extern.
Bolnavii de amibiază și purtătorii sănătoși de amibe dizenterice, elimină în 24 ore până la 600 mln de
chisturi. Chisturile pot infesta alimentele și apa. Vectorul mecanic ai chisturilor pot fi muștele și șvabii.
Fiecare chist dă naştere la 8 trofozoiţi. Ultimii sunt transportaţi în cec unde se stabilesc în criptele
glandulare.
Răspândire geografică: pretutindeni, cel mai des în țările cu climă caldă.
Morfologia și ciclul vital. Are câteva stadii distincte în ciclul său de viaţă: forma vegetativă (trofozoit) și
chist. Entamoeba histolytica poate fi reprezentată de mai multe forme:
a) f. vegetativă tisulară mare (f.magna) - patogenă;
b) f. vegetativă lumenară mică (f.minuta) – viețuiește în lumenul intestinului;
c) prechist;
d) chist.
Chistul se formează din prechist în porţiunile inferioare ale intestinului gros. Se depistează în scaun
aformat şi semiaformat, la purtători de germeni şi în amibiaza cronică. Au o formă rotundă, diamentrul 8-16
µm. Membrana bine pronunţată. Conţin 4 nuclee şi capsule de cromatină sub formă de bastonaşe
strălucitoare. Chisturile tinere pot conţine 1-3 nuclee şi în frotiurile colorate cu sol. Lugol se observă nişte
pete mici de glicogen care au un contur neregulat şi sunt de o culoare galben-cafenie.
În intestinul omului amiba poate nimeri în stadiul de chist. Aici membrana chistului se dizolvă și din el
ies 8 amibe mici (Entamoeba histolytica forma minuta). Diametrul lor este de 12-25 mkm. Această formă
viețuiește în lumenul intestinului. Se alimentează cu bacterii. Nu aduce daune vădite sănătății omului.
Aceasta ezte forma principală de existență a parazitului. Dacă condițiile nu favorizează trecerea lor la forma
tisulară, amibile, nimerind în porțiunile inferioare ale intestinelor, se închistează și sunt eliminate în exterior
cu materiile fecale.
Forma vegetativă tisulară magna (trofozoitul.) Dacă condițiile favorizează trecerea la forma tisulară
(Entamoeba histolytica forma magna) amiba se mărește în dimensiuni până la 23 mkm, uneori chear 30-
50 mkm. Ea sintetizează fermenți ce dizolvă proteinele tisulare, care distrug epiteliul membranei mucoase
intestinale și amibile pătrund în țesut, provocând ulcerații hemoragice în intestinul gros. Forma vegetativă
tisulară magna este incoloră, constă din 2 straturi: endo- şi ectoplasmă. Endoplasma are o structură fin
granulară (se aseamănă cu sticlă mărunţită), ectoplasma este clară omogenă. Ea formează pseudopode , cu
ajutorul cărora se mişcă. Endoplasma conţine bacterii, eritrocite, la diferite stadii de fagocitare, dar nu
conţine mitocondrii. Nucleul este sferic înconjurat de o membrană nucleară, care conţine pe suprafaţa internă
mici granule de cromatină. La amibele vii nucleul de obicei nu se vede. Trofozoitul se depistează în scaunul
lichid şi cald şi confirmă diagnosticul de amibiază acută. Pătrunzând în vasele sanguine, această formă a
amibei poate nimeri în ficat și alte organe, provocând acolo ulcerații și abcese. În perioada de stingere a bolii
En.histolytica forma magna se deplasează în lumenul intestinului, unde trece în forma minuta, iar apoi în
chist.
Forma lumenară minuta a trofozoitului se deosebeşte de cea tisulară prin lipsa eritrocitelor şi printr-o
mişcare mai puţin activă. Endoplasma se deosebeşte de ectoplasmă numai în timpul deplasării. Se depistează
în scaun lichid şi cald la reconvalescenţi şi în formele cronice de amibiază.

57
 Prechistul se depisteazează în scaunul semilichid. Are diametrul de 12-20 µm, se aseamănă cu forma
lumenală a trofozoitului, însă e lipsit de vacuole. Mişcarea este foarte pasivă.
Amibiaza: patogeneza şi evoluţia clinică.
Forma intestinală. Patogeneza bolii dizenteria amibiană sau mai exact amebiaza acută este legată de
dezvoltarea în intestinul gros a procesului inflamator și a ulcerelor. Maladia se poate manifesta în forme de
diferită gravitate și are un debut acut sau lent. Semnele clinice: dureri în partea inferioară a , scaun frecvent
lichid de culoare roșu-brun din cauza prezenței sângelui și mucozității (fecalele deseori amintesc spălăturile
de carne). Temparatura corpului de obicei este normală.Boala se poate preșungi cu acutizări periodica câțiva
ani. În cazuri grave se dezvoltă anemie, cașexie.
Amibile tisulare din ulcerele intestinale pot fi duse cu sângele în ficat, plămâni, creer și alte organe
formând abcese.
Amibiaza extraintestinală (abces hepatic, pulmonar şi altele) au un debut clinic grav şi o prognoză
serioasă (pot duce la deces).
Diagnosticul de laborator. Diagnosticul orientativ se bazează pe simptomatologie şi anamneză.
Diagnosticul parazitologic al amibiazei intestinale se bazează pe identificarea parazitului în fecale. În
formele extraintestinale – în ţesuturile căpătate prin biopsie sau autopsie.
Materialul se recoltează în vase curate din punct de vedere chimic, uscate, cu gura largă. Deoarece
formele vegetative sunt foarte sensibile, examinarea materialului se va face în scaunul cald (în 10-20 min).
Se pregătesc frotiuri native – pentru evidenţierea trofozoiţilor şi preparate colorate cu sol. Lugol pentru
evidenţierea chiştilor.
Pentru pregătirea frotiurilor se va alege conţinutul patologic (puroi, mucus) şi nu sângele. Dacă este
imposibilă examinarea materialului proaspăt – el se conservează cu un conservant (Turdiev, Barrou).
Sunt necesare de obicei 4-6 probe de scaun, recoltate la interval de 7-10 zile. Unii recomandă recoltatea
scaunului după administrarea unui purgativ salin, ceea ce oferă avantajul examinării unui scaun proaspăt
care conţine trofozoiţi.
Din leziunile ulcerative se poate recolta un material biologic în care prin examen microscopic direct se
pot evidenţia trofozoiţii mobili. În materialul obţinut din abcesele extraintestinale amibele se evidenţiază mai
greu, în majoritatea abceselor amibiene parazirul se găseşte în apropierea peretelui abcesului.
Din testele serologice folosite în amibiază, hemaglutinarea indirectă şi ELISA s-au dovedit a fi cele mai
sensibile.
Profilaxie
*Individuală: fierberea apei, întreruperea lanțului fecal-oral de infectare, spălarea mâinilor, legumelor,
fructelor, nimicirea transmițătorilor (șvabilor, muștelor).
*Socială: depistarea și tratarea tuturor bolnavilor și purtătorilor sănătoși, ne admiterea poluării cu fecale a
mediului ambiant (dezinfectarea materiilor fecale), lucrul de iluminare sanitară.
Amibele intestinale nepatogene.
În intestinul gros uman habitează un şir de amibe saprofite, care pot fi confundate cu E. hystolitica. Mai
des este întâlnită Amiba intestinală (Entamoeba coli), care poate fi depistată sub forma de trofozoit sau
chist. Trofozoitul are dimensiunea 20-40 µm. În citoplasmă conţine bacterii, fungi, particule de hrană, însă
lipsesc eritrocitele. Endo-şi ectoplasmă se distinge numai în procesul mişcării şi formării pseudopodelor.
Ultimele sunt mai scurte şi mai late, se formează în acelaşi timp diferite părţi „mişcând-se pe loc” adică îşi
schimba forma dar nu locul. Nucleul la amibele vii se vede bine, fapt ce ajută mult la diferențierea E. coli de
E. hystolica. Chistul e mare (10-35 mcm) cu membrana bine conturată, conţine 8 nuclee. Cele tinere conţin
1-7 nuclee şi se deosebesc de chisturile E. hystolitica prin vacuola de glicogen mult mai mare şi mai
întunecată (nucleele fiind deplasate la margine).
Amiba mică (Endolimax nana) este mică 5-15 µm, citoplasma vacuolizată, conţine bacterii. Se vede bine
nucleul. Mişcarea mai pasivă. Chistul are 6-10 µm , forma rotundă sau ovală, membrana bine pronunţată,
conţine 1-4 nuclee, vacuola de glicogen lipseşte.

58
 Amiba Hartman – dimesiunea 6-10 µm, citoplazma vacuolizată, conţine bacterii, nucleul nu se vede la
cea vie, mişcarea e pasivă. Chistul are dimensiunea 5-10 µm, rotund, membrana subţire, conţine 1-4 nuclee,
vacuola se realizează direct prin mecenizm fecal-oral şi indirect prin apă şi alimentele contaminate cu
chisturi. Este o parazitoză endemică dar se înâlnesc şi epidemii determinate de contaminarea surselor de apă
potabilă cu chisturi de amibe. Este descrisă transmiterea aeriană a amibiazei, în special între bărbăţii
homosexuali.
Bolnavii cu amibiază sunt spitalizaţi. Externarea din staţionar se efectuează după însănătoşirea clinică şi
3 probe de control negative. Reconvalescenţii se ţin la evidenţă în timp de 1 an. Persoanele ce au contact cu
bolnavul sunt supuse controlului de laborator. Dezinfecţia în focare se efectuiază cu sol. de 3% lizol.
Boala poate fi preîntâmpinată prin respectarea regulilor de igienă personală.
Amibe extraintestinale. Amiba cavității bucale (Entamoeba gingivales).
Se întâlnește des în dinții cariați și în tartrul dentar la om. Are dimensiuni de la 6 până la 60 mkm. Se
alimentează cu bacterii și leucocite. Acțiunea patogenă nu este stabilită.
3. Clasa Ciliata
Balantidiaza. Este provocată de balantidiu (Balantidium coli) – cel mai mare protozor intestinal care
parazitează la om. Forma vegetativă măsoară 30-50 µm în lungime şi 30-100 µm în lănţime. Ovoid acoperit
cu cili. Citoplazma este vacuolizată şi conţine diferite particule alimentae, inclusiv şi bacterii. Chistul oval,
cu membrana bine pronunţată, dimensiunea 50-60 µm . Citoplasma este omogenă şi conţine un nucleu sub
formă de bob de fasole.
Parazitează de obicei intestinul porcinelor pentru care e puţin patogen. Cu exrementele porcinelor chistul
ajunge în sol, unde supravieţueşte câteva săptămâni. Înghiţit cu apa sau produsele alimentare contaminate în
intestinul gros uman se transformă în forma vegetativă, care se înmulţeşte prin dividere simplă.
Omul bolnav intervine rar ca sursă de invazie deoarece elimină mai des formele vegetative, care n-au
importanţă epidemiologică.
Evoluţia clinică: Balantidul poate pătrunde în mucoasa intestinală, provocând inflamaţia acesteia cu
formarea unor ulceraţii. Ca rezultat se dezvoltă balantidiază. Se manifestă prin cefalee, dureri în abdomen,
vomă, diaree. Scaunul conţine mucus şi sânge. Deosebim forme clinice şi subclinice, acute şi cronice. Rar
poate avea loc sfârşit letal.
Diagnosticul parazitologic: o picătură de material proaspăt se agită cu o picătură de sol. izotonică, se
acoperă cu o lamelă şi se examinează la mărimea mică a microscopului (8x15), dimensiunile mari ale
balantidiului permit depistarea formelor active vegetative destul de uşor. Deaorece parazitul se elimină
periodic e bine de repetat proba de câteva ori. Chisturile se depistează mai rar în frotiuri colorate cu sol.
Lugol.
Profilaxia. Balantidiază se întâlneşte mai des la crescătorii de porcine, în raioanele de sud. Respectarea
regulilor de igienă personală, protejarea apei şi produselor alimentare de contaminare cu chisturi de B. Coli,
permit preîntâmpinarea acestei invazii.
Entamoeba histolytica – Trofozoiți

Entamoeba histolytica – chist Entamoeba coli - chis

59
 Entamoeba histolytica. Ciclul de viață.

CLASA FLAGELATA. GIARDIA DUODENALIS. TRICHOMONAS VAGINALIS.

1. Clasa Flagelata.
Flagelatele se caracterizează prin prezenţa unui sau câţiva flageli. La baza flagelului se află chinetoplastul,
care produce energie pentru mişcarea flagelilor. La unele flagelate unul din flageli trece pe toată suprafaţa
corpului formând o membrana undulatoare (ultima sporeşte mobilitatea parazitului). Din flagelatele
patogene rolul de bază revine leişmaniilor şi tripanosomelor. Ele se transmit prin intermediul vectorilor. Alţi
reprezentanţi ai clasei – lambliile (giardiile) parazitează intestinul. Diferite specii de tricomonade
parazitează cavitatea bucală, intestinul, organele urogenitale. Ultimele se întâlnesc foarte des.
2. Lamblioza (Giardioza)
Lamblia intestinalis (Giardia intestinalis).
Lamblia intestinală provoacă lamblioză (giardioza). Parazitul există sub 2 forme: trofozoit şi chist.
Morfologie: Trofozoitul – seamănă cu o pară tăiată longitudinal. Dimensiunea 10-20 µm în lungime şi 5-
15 µm în lănţime. La partea anterioară se află o depresiune cu concavitatea posterioară -discul de fixare) și
2 nuclei. Flagelii locomotori, îndreptați posterior, sunt în număr de 8: o pereche anterioară, două perechi
situate în partea mijlocie a celulei și o pereche posterioară.
Axostilul, un organ imobil, este, de asemenea, foarte vizibil. El este situat în axa celulei, între depresiunea
reniformă și extremitatea posterioară.
Chistul este ovoid sau elipsoid, cu o lungime 7-10 µm. Are un perete gros şi conţine 2 sau 4 nuclee (în
dependenţă de vârsta chistului). Flagelii se văd la structuri liniare.
Ciclul de viață al parazitului este simplu. Din chiştii integraţi ajunși în stomac sunt eliberaţi trofozoiţii.
După dechistare ei migrează în intestinul subţire, în special în duoden şi jejun, unde se ataşează de microcilii
celulelor epiteliale prin discul adeziv. Se înmulţeşte prin diviziune binară. În intestinul subţire sau colon (se
schimbă pH a mediului, consistenţa) trofozoiţii se închistează şi se elimină în exterior cu materiile fecale.
Patogenie. Deşi s-au propus câteva ipoteze pentru explicarea patogeniei giardiozei, nici una nu pare a fi
satisfăcătoare. Aderarea discului de mucoasa intestinală provoacă o iritaţie mecanică care determină o
accelerare a procesului fiziologic de refacere a epiteliului (apar celule imature funcţionale) ceea ce poate

60
avea repercusiuni în funcţionarea sistemelor de transport. În infecţiile masive paraziţii acoperă zone mari ale
mucoasei intestinale şi constituie veritabile bariere mecanice care reduc capacitatea de absorbţie intestinală,
în special pentru lipide şi glucide. În infecţiile massive se constată modificări inflamatorii ale mucoasei
intestinului.
Manifestări clinice: Unele persoane infectate cu L.intestinalis sunt asimptomatice, în timp ce altele pot
prezenta un spectru larg de simptome, de la diaree uşoară care se vindică spontan până la diaree cronică
acompaniată de steatoree și pierdere în greutate.
Simptomele descrise durează de obicei 2-3 săptămâni după care dispar spontan. În unele cazuri boala se
cronizează persistând durerile gastrice, flatulenţa scaunelor diareice, adăugându-se tulburările alergice
(urticarie, exemă, prurit) şi neuropsihice (cefalee, ameţeli, astenie, insomnie; tulburări de atenţie).
Diagnostic. Diagnosticul parazitologic constă în identificarea chiştilor de
L. Intestinalis în scaune formate şi a trofozoiţilor în scaunele diareice, lichid duodenal sau biopsie jejunală.
În infecţiile cronice chisturile se pot elimina periodic, deacea este indicat ca la cazurile suspecte să se repete
examenele coprologice la interval de 7 zile pe o perioadă de 4-5 săptămâni. Chiştii pot fi identificaţi
microscopic prin examen direct în preparate colorate cu sol. Lugol sau folosindu-se metoda de flotare în
sulfat de zinc sau formol eter.
În scaunele diareice sau lichidul duodenal pot fi depistaţi trofozoiţii mobili în preparate native. O
condiţiile obligatoare în acest caz va fi examinarea materialului proaspăt.
Metodele serologice folosite pentru detectarea anticorpilor anti Giardia sunt următoarele: reacţia de
imunoflorescenţă, ELISA, imunodifuzia, hemoaglutinarea. Utilizarea clinică a acestor metode este redusă.
Epidemiologie . Există variaţii mari ale prevalenţei infecţiei între diferite ţări şi chiar între regiunile
aceleiaşi ţări. Prevalenţa giardiozei în lume a fost estimată la 7,2%, fiind mai mare în ţările în curs de
dezvoltare. Morbiditatea variază cu vârsta, fiind mai crescută la vârstele mici: cifrele maxime se întâlnesc la
vârsta 1-5 ani, după care scade, rămânând la un nivel constant la adulţi.
Prevalenţa este mai crescută în zonele urbane, ceea ce sugerează că densitatea crescută a populaţiei
favorizează contaminarea.
În RM la momentul actual nu există un studiu profund a morbidităţii prin lamblioză.
Omul este considerat principala gazdă şi rezervor de paraziţi. Ultimii ani a fost dovedit şi rolul animalelor
ca sursă de infecţie cu Giardia.
Chiştii se transmit pe cale fecalo-orală la contactul nemijlocit şi cu produsele alimentare, apa. Sunt descrise
epidemii hidrice de Giardioză.
Chiştii supraveţuiesc 14 zile la temp. de 12°C şi 20 zile. t°+20°C
inactivează repede chiştii, cea critică considerându-se +54+55°C.
Profilaxia. Prevenirea Giardiozei pe plan naţional se realizează prin asigurarea unui sistem adecvat de
filtrare şi purificare a apei potabile. În instituţiile de copii este indicat să se efectueze un control
parazitologic periodic, urmat de tratarea copiilor infectaţi.
Profilaxia industrială constă în respectarea regulilor de igienă personală.
3. Tricomoniaza. Genul Trichomonas
Genul Trichomonas- cuprinde 3 specii de tricomonade:
1. Tr. hominis-parazitează cavitea bucală
2. Tr. tenax – parazitează intestinal
3. Tr. vaginalis – parazitează căile urogenitale.
4. Epidemiologie. Tricomonas vaginalis se transmite în majoritatea cazurilor
pe cale veneriană. Este acceptat în general faptul că bărbatul, partener sexual, este principala sursă de
infectare a femeii.
Există date experimentale care sugerează posibilitatea transmiterii acestui parazit prin articole
contaminate. Tricomonadele nu rezistă la îngheţare sau la temperaturi peste 44˚C şi uscăciune. În urină (t

61
20˚C) rămîn viabile 20 ore. În secreţiile vaginale depuse pe diferite obiecte rezistă 1-6 ore. În apa bazinelor
de înot 10-30 min, în sol. de săpun mor imediat.
Data prelevalenţei se întinde de la 5-10% la femeile sănătoase şi 50-70% la femeile cu condiţii igienico-
sociale precare şi promiscuitate sexuală. În ţările Europei centrale prevalenţa constituie 23-25% incidenţa
maximă fiind întîlnită între 16-35 ani.
Principalul rol patogen îi revine Trichomonas vaginalis –agent pathogen al Trihomoniazei urogenitale-
afecţiune venerică. Are o singură formă de existenţă – vegetativă (trofozoid).
Morfologia. Parazitul are o formă ovală, lungimea pînă la 30 mcm, lăţimea 70mcm. Extremitatea
anterioară este lăţită, cea posterioară este efilată. În partea anterioară se află un nuclei şi 5 flageli, 4 din ei
sunt liberi, al 4-lea formează o membrană ondulată, care ajunge la mijlocul celulei. Prin centrul celulei trece
axostilul, care separă celula în 2 părţi.
Citoplasma este vacuolizată. Sau observat că formele mici şi rotunde se întîlnesc la ph 5,5-5,8 în timp ce
exemplarele mari, mai puţin mobile în mediile cu pH scăzut sau crescut.
În formele simptomatice predomină formele mici, ovale, în cele asimptomatice se întîlnesc forme mari şi
rotungite, reflectînd condiţiei de creştere de la nivelul mucoasei vaginale.
În vaginita trihomoniazică, pH-ul are valori mai crescute, cu tendinţa spre alcanizare, 5,5-6,0. pH vaginal
alcalin întîlnindu-se în situaţiile în care predomină progestronul,cum este sarcina, menstruaţia şi infecţiile
vaginale sau cervicale.
Patogenia şi manifestările clinice: T. vaginalis produce degenerarea şi descuamarea epiteliului vaginal
urmată de apariţia unui filtrat inflamator al mucoasei. Modificările inflamatorii sînt însoţite de modificări
exudative, proliferare şi de leziuni necrotice şi hemoragice.
La femei T.vaginalis infectează epiteliul vaginal, uretra, glandele Bartlin şi mai rar endocervixul.
Manifestările clinice ale infecţiei variază de la starea de purtător asimptomatic pînă la vaginite severe.
Formele asimptomatice reprezintă 20-30% . Bolnavii acuză prurit vulvo-vaginal, dizurie urmate de
apariţia unei secreţii spumoase, fluide, galben-verzuie cu miros fad. Secreţia conţine un număr mare de
forme plimorfonucleare şi de paraziţi. Fenomenul acut se atenuează treptat rămînînd numai secreţia
(leucorea) care constă într-un exudat mucopurulent în abundenţă de paraziţi. Secreţia se exacerbează
postmenstrual şi în timpul sarcinii.
În infecţia cronică secreţia pierde aspectul purulent, datorită scăderii numărului de leucoze şi de paraziţi.
Rămînînd celule epiteliale descuamate şi flora microbiană.
La bărbaţi boala parcurge de obicei sub formă de purtător asimtomatic. La unii (10-20%) se produce o
uretrită.
Diagnosticul parazitologic se bazează pe identificarea parazitului în secreţia vaginală sau uretrală. El
este hotărîtor în procesul de diagnosticare deoarece manifestările clinice ale tricomoniazei sînt variate.Unii
autori recomandă ca recoltarea să se efectuieze în primele 4-5 zile post menstrual cînd parazitul se află în
faza maximă de multiplicare. (Cel mai mare număr de tricomonade în secreţia vaginală apar în ultima fază
luteală şi la începutul fazei estrogene (VII şi I) şi apoi în faza II a ciclului, cel mai mic număr apărînd în
fazele IV, V, VI).
Forma activă, mobilă a parazitului poate fi depistată în frotiuri native. Deoarece T. vaginalis este puţin
rezistent şi repede îşi pierde mobilitatea această metodă nu are răspîndire largă.
O răspîndire largă a găsit metoda examinării frotiurilor colorate în albastru pal, nucleul în roşu violet,
flagelii şi axostilul în albastru. T.vaginalis se va deosebi de celulele epiteliale prin poziţia şi forma nucleului
(alungit ca un sîmbure de caise la tricomonade, situat excentric în centrul celulei) şi prin citoplasma
vacuolizată la tricomonade. Imunodiagnosticul poartă un caracter mai mult teoretic (RFC,RIF, IDR,
ELISA).
Epidemiologie şi profilaxie. Tricomonas vaginalis se transmite în majoritatea cazurilor pe cale
veneriană. Este acceptat în general faptul că bărbatul, partener sexual, este principala sursă de infectare a
femeii.

62
 Există date experimentale care sugerează posibilitatea transmiterii acestui parazit prin articole
contaminate. Tricomonadele nu rezistă la îngheţare sau la temperaturi peste 44˚C şi uscăciune. În urină (t
20˚C) rămîn viabile 20 ore. În secreţiile vaginale depuse pe diferite obiecte rezistă 1-6 ore. În apa bazinelor
de înot 10-30 min, în sol. de săpun mor imediat.
Data prelevalenţei se întinde de la 5-10% la femeile sănătoase şi 50-70% la femeile cu condiţii igienico-
sociale precare şi promiscuitate sexuală. În ţările Europei centrale prevalenţa constituie 23-25% incidenţa
maximă fiind întîlnită între 16-35 ani. Al 2-lea vîrf constituie între 50 ani, după care scade brusc.
Combaterea tricomoniazei se poate realiza prin depistarea şi tratarea corectă a bolnavilor şi a partenerilor
sexuali cît şi prin educaţia sexuală a populaţiei.

GENUL LEISCHMANIA.
Genul Leişmania a fost numit în onoarea lui William Leichman cel care a descoperit specia Leişmania
donovani - agent etiologic al Kala-Azar-ului.
Pentru om sunt patogene 4 specii sau complexe de leișmanii:
1. Leishmania donovani (4 specii)
2. Leishmania tropica (3 specii)
3. Leishmania mexicana (4 subspecii)
4. L.brasiliensis (3 subspecii)
Aceste tipuri și subspecii sunt corelate în relaţiile gazdă-vector şi cu manifestările clinice la om, dar din
punct de vedere morphologic în toate stadiile de dezvoltare, sunt identice.
Morfologie . Parazitul se întîlneşte sub 2 forme:
- fără flagel (amastigot) - în organismul uman
- cu flagele (promastigot) – în insecte şi medii de cultură.
Forma amastigotă (leishmania) este ovoidă sau sferică, măsoară 2-5 µ. Pe preparatele colorate după
Giemsa citoplasma apare bleu pal iar nucleul roşu este situat posterior. În mediile de cultură la 26˚C forma
amastigotă se transformă în promastigotă.
Forma promastigotă este piriformă, măsoară circa 15-25 µ în lungime şi are un singur flagel de lungimea
celulei.
În cursul ciclului evolutiv promastigotele se transformă în paraziţi infecţioşi, care se transmit gazdei
vertebrate prin înţepătura flebotomului. Promastigotele sunt înglobate de macrofagele gazdei vertebrate,
unde se transformă în amastigote imobile. Acest process este crucial în stabilirea infecţiei.
Ciclul de viață. Soarta paraziţilor intracelulari în cursul dezvoltării ulterioare a bolii depinde atît de
parazit, cît şi de răspunsul imun al gazdei. Astfel, L.tropica şi L.mexicana provoacă leişmanioza cutanată
care se vindecă spontan, în timp ce L.donovani provoacă o boală sistemică, uneori letală.
Atunci când insecta înţeapă o persoană infectată, odată cu sângele supt preia şi macrofagele parazitate sau
paraziţi temporar liberi în sânge. Ajunse în intestine infecţia amastigotă se transformă în promastigote, care
după ce se multiplică, migrează în regiunea anterioarăa intestinului. Când insecta se alimentează din nou cu
sânge, ultimul nu mai poate pătrunde în stomac, faringele fiind blocat de paraziți. În efortul făcut pentru a se
hrăni paraziţii sunt regurgitaţi şi întroduşi astfel în tegumentele omului.
În organismul omului promastigotele pierd flagelii, odată cu pătrunderea în macrofag.
Formele clinice
1. Leişmanioza viscerală – este provocată de L.dovani şi L.infatum, care afectează celulele sistemului
reticulo-histocitar din splină, ficat, măduva hematogenă, ganglionii limfatici. Perioada de incubaţie variază
de la 4 zile la cîteva luni. Boala debutează brusc cu febră pînă la 40˚C, hepato- şi splenomegalie însoţite de
manifestări generale: cefalee, inapetenţă, tulburări dispeptice, astenie progresivă. Tegumentele sunt palide,
însoţite de icter, adenopatiile sunt generalizate. Manifestările cutanate se întâlnesc la adulţi. Pielea este
hiperpigmentată, de culoare cenuşiu-neagră, fapt care a determinat denumirea de Kala-azar(boala neagră).
Prognosticul este serios.

63
 2. Leişmanioza cutanată – după înţepătura insectei se formează un granulom care devine ulterior necrotic
în centru şi cu marginile infiltrate cu plasmocite, cellule gigante şi macrophage parazitate. Leziunea este
unică sau multiplă, situată la nivelul unei zone descoperite a corpului. Perioada de incubaţie variază între 2
săptămîni şi 3 ani. Leziunea se prezintă mai întîi ca maculă apoi ca o papulă pruriginoasă, care se întinde
progresiv în suprafaţa şi se infiltrează în profunzime. După câteva săptămâni apare o crustă uscată albă.
Când crusta este îndepărtată apare ulceraţia din care se scurge un lichid clar sau purulent. Ulcerul se extinde
prin erozie.
În infecţia cu L.tropica se dezvoltă un puternic răspuns imun de tip celular. După vindecare se instalează o
imunitate permanentă la tulpina omoloagă.
3. Leişmanioza cutaneo – mucoasă afectează în mod special muncitorii de pe plantaţiile Americii Latine
şi muncitorii forestieri. Clinic se manifestă prin leziuni ale tegumentelor care se caracterizează prin tendinţa
de a implica mucoasa bucală şi nazofaringiană.
Diagnosticul parazitologic este confirmat de depistarea leişmaniilor în celulele histomonocitare din
măduva osoasă hematogenă, splină, ficat (forma viscerală) şi din ulceraţii (forma cutanată).
În limfa ganglionară şi în sânge leişmaniile se întâlnesc rar.
Frotiurile se fixează şi se colorează prin metoda Giemsa
Se poate practica şi însămânţarea materialului pe medii speciale (formele amostigote vor trece în
promostigote).
În formele cutanate punctatul se va recolta de la marginea ulceraţiei. O răspândire largă are diagnosticul
immunologic (RIF,ELISA, RA).
Epidemiologia . Rezervorul de infecţie pentru L.donovani îl prezintă omul, câinele .
Pentru L.tropica omul şi rozătoarele. Boala se transmite prin muşcătura flebotomului. În India boala
afectează adolescenţii şi adulţii, iar în bazinul mediteranean – copiii mici. Forma cutanată este răspândită din
vestul Indiei şi Pachistanului până la ţările din bazinul mediteranian. Sunt câteva focare în Africa tropicală şi
fosta Uniune Sovetică (republicile Asiatice).
În zonele endemice, prevalenţa leișmaniozei este mai crescută în mediul rural. Boala poartă caracter de
sezon. Forma viscerală mai des se înregistrează sporadic. De obicei boala lasă imunitate stabilă la tulpina
omoloagă.
Profilaxia se efectuează prin combaterea vectorilor, depistarea şi tratarea bolnavilor, nimicirea rozătoarelor
şi câinilor vagabonzi.
În zonele endemice se efectuează vaccinarea populaţiei.

CLASA SPOROZOA. GENUL PLASMODIUM.

Sporozoarele sunt protozoare cu ciclu de viață complex în care alternează înmulțirea asexuată cu cea
sexuată în două gazde diferite (artropode și vertebrat). Cel puțin o parte din viața lor sunt parazite
intracelulare.
În ciclul reproductiv asexuat, multiplicarea se face prin schizogonie, iar în ciclul sexuat prin sporogonie
care implică fecundarea şi producerea de oochişti conţinând sporozoiţi – forma infestantă.
În raport cu ciclul vital și modul de transmitere, sporozoarele care infectează mai frecvent omul pot fi
împărțite în trei grupe:
1. Sporozoare specific umane transmise prin vectori biologici: genul Plasmodium, agenții malariei
(sporozoare sanguine sau hematozoare);
2. Sporozoare care își realizează ciclul biologic în două gazde și parazitează omul, ca gazdă
intermediară, în faza ciclului generalizat – Toxoplasma gondii (sporozoare tisulare cu habitat în
celulele sistemului reticulo-histocitar);
3. Sporozoare care își realizează ciclul biologic în două gazde și parazitează omul, ca gazdă definitivă,
în faza ciclului localizat intestinal – coccidiile diareigene sau intestinale (sporozoare tisulare cu
habitat în celulele epiteliului intestinal) (genurile Isospora, Sarcocystis, Criptosporidium).

64
 Genul Plasmodium
Din genul Plasmodium fac parte hemosporidii care parazitează intracelular eritrocitele vertebratelor. Rol
de gazde intermediare îl au artropode hematofage (căpușe, țânțari). Pe parcursul alternanței între generații
sau gazde nu vin nici odată în contact cu mediul extern. Ca atare sunt organisme fragile: le lipsește învelișul
de apărare specific chiștilor altor protozoare. Hemosporidiile din genul Plasmodium sunt paraziți
intracelulari amiboizi și pigmentogeni ai vertebratelor cu un habitat în eritrocite și altul în hepatocite.
Tyransmiterea interumană este asigurată de femelele hematofage ale țânțarilor din genul Anopheles. Speciile
de plasmodium care infectează omul sunt: P. vivax, P. malariae,
P. falciparum și P. ovale.
Ciclu biologic și morfologie
În evoluția lor paraziții malariei parcurg trei faze:
- ciclul schizogonic (asexuat)exoeritrocitar,
- ciclul schizogonic eritrocitar
- ciclul sporogonic (sexuat).
Primele două cicluri se desfășoară în organismul omului, al treilea începe în organismul omului și se
desăvârșește în organismul țânțarului vector (des.1).
a. Ciclul schizogonic exoeritrocitar
Parazitul este inoculat prin înțepătura țânțarului sub forma unui sporozoit, µm, care dispare repede din
sânge și pătrunde în hepatocite. Sporozoitul crește și formează un schizont multinucleat, care la maturitate
eliberează merozoiți, mici celule fiice mononucleate. În acest moment hepatocitul se rupe și merozoiții se
împrăștie în sânge.
Unii merozoiți pătrund în eritrocite, alții pătrund în hepatocite și reiau ciclul exoeritrocitar. Durata
ciclului exoeritrocitar este de 6 – 12 zile. La Plasmodium vivax ciclului exoeritrocitar se poate repeta până la
3 ani cu recăderi clinice ori câte ori parazitul este eliberat în sânge.
b) Ciclul schizogonic eritrocitar
Merozoiții pătrunși în hematii cresc și devin trofozoiți, care evoluează asexuat trecând progresiv prin
stadiile de: inel, amibă, schizont.
În stadiul de inel trofozoitul este o structură mică, rotundă, cu centrul clar și o granulație cromatică,
nucleul – pe circumferință.
În stadiul de amibă crește, ocupă cea mai mare parte de hematie, are circumferința neregulată, conține
granule întunecate de pigment sangvin alterat.
În stadiul de schizont nucleul se segmentează (fază în care parazitul se numește prerozetă) și în jurul
celor 6-32 nucleirezultați citoplasma se condensează pentru a forma tot atâțea merozoiți (fază în care
parazitul se numește rozetă). Merozoiții sunt eliberați în sânge și inițiază un nou ciclu eritrocitar, când sunt
eliberați merozoiții, se produce un acces febri.
Stadiile de maturare a trofozoitului în ciclul schizogonic eritrocitar pot fi urmărite pe frotiuri din sângele
periferic colorate Giemsa. Morfologia parazitului în fiecare stadiu și durata stadiilor până la eliberarea
merozoiților din hematii variază cu specia de Plasmodium. La P. vivax, P. ovale şi P. malariae multiplicarea
are loc în sângele periferic. Numai la malaria cu P.falciparum hematiile infectate dispar din sângele
periferic înainte de maturarea trofozoiților și schizogonia se produce în capilarele viscerale.
c) Ciclul sporogonic
După mai multe cicluri schizogonice apar în hematii şi forme cu potenţial sexuat gametociţii
(microgametociți – masculi și macrogametociți - femeli). Ei pot fi urmăriți pe frotiurile de sânge periferic.
Gametociții de P.falciparum au formă de semilună sau banană și depășesc dimensiunea hematiei, încât
hematia parazitată se observă doar ca un rest în concavitatea gametocitului. La restul speciilor gametociții
sunt sferici cu dimensiuni asemănătoare schizontului matur .
Gametociții sunt ultimul stadiu de dezvoltare a parazitului în corpul omului. Supți odată cu sângele de
către o femelă de țânțar anofel, inițiază ciclul sexuat în stomacul insectei. Macrogametocitul se maturizează

65
în macrogamet, iar fiecare microgametocit dă naștere la 4-8 microgameți cu aspect flagelar. Macrogametul
fertilizat de către un microgamet formează un zigot care se transformă într-o celulă mobilă, oochinet.
Oochinetul pătrunde în peretele stomacal, devine imobil, ca oochist, și crește bombând pe suprafața externă
a stomacului spre cavitatea celomică. În oochist se dezvoltă mii de sporozoiți, care, eliberați prin ruperea
oochistului, ajung cu limfa în glandele salivare ale țânțarului. Ciclul parazitului în organismul țânțarului
durează 10 zile sau mai mult, în funcție de temperatura ambiantă, interval în care insecta nu este infecțioasă.
Epidemiologie
Istoria malariei numără mai multe mii de ani. În Europa prima pomenire a acestei boli se întâlnește încă
la Hipocrate.
Malaria este una din cele mai răspândite boli. Evoluează endemic în aria de răspândire a speciilor
vectoare de Anopheles, adică între 45o latitudine nordică și 45o latitudine sudică, mai frecvent în tropice și
subtropice. În țările cu climă temperată se evidențiază P.vivax, mai rar – P.malariae. În tropice –
P.falciparum, sporadic în țările africane – P.ovale. Prin măsuri de dezanofelizare în unele țări din această
arie malaria a fost eradicată (prin utilizarea insecticidelor, în particular – DDT - dustul).
Până în a.1940, malaria a fost cea mai răspândită boală în Basarabia. Aceasta era condiţionată de aşezarea
ei geografică, precum şi condiţiile climaterice. Anual se înregistrau circa 90 mii cazuri noi de malarie, astfel
făcând boală fiecare al 4-lea locuitor (morbiditatea a constituit 7230 la 100000 locuitori, mortalitatea
ajungând până la 300-500 oameni). Această maladie devenise un pericol major pentru societate, având un
impact social, economic şi de sănătate în permanenţă. Cea mai înaltă prevalenţă a avut loc în a.1948 cu
155929 cazuri, inclusiv 82813 cazuri noi de malarie.
Din a.1948 pînă în a.1960 în ţară, se efectuau măsuri antimalarice complexe, inclusiv examinări de
laborator a populaţiei, tratamentul bolnavilor depistaţi, chimioprofilaxia largă individuală, prelucrarea
încăperilor, suprafeţelor acvatice, locurilor mlăştinoase, plantelor, pădurilor, efectuarea lucrărilor
hidrotehnice mici, la necesitate se coopta aviaţia, etc. Astfel, în a.1953 paludismul, ca boală în masă, a fost
lichidat. Practic, din a.1960 în Republica Moldova malaria nu s-a înregistrat ca boală indigenă, cu excepţia
epizodului de 12 cazuri în a.1974 a malariei cuarta transfuzională în secţia de copii din Teleneşti şi a
malariei terţă (2 cazuri în a.1996) în orăşelul Taraclia din surse de import nedeterminate. Starea
epidemiologică şi entomologică nefavorabilă în ţară a devenit la debutul anilor 90, cînd numărul de persoane
examinate prin metode de laborator substanţial s-a diminuat.
Patologie și simptomatologie
Malaria apare după o incubație de 5 – 20 zile de la înțepătura infectantă a țânțarului. Boala evoluează
acut sau cronic, cu accese febrile sistematizate, anemie și splenomegalie.
Durata între accesele febrile este diferită în raport cu durata schizogoniei eritrocitare a speciei
infectante. Astfel, în infecția cu P.vivax, P.falciparum și P.ovale schizogonia durează 48 ore, deci accesul
febril se va declanșa a treia zi de la cel anterior (febră terță). În infecția cu P.malariaeschizogonia
eritrocitară durează 72 de ore, iar accesul febril se repetăla fiecare 4 zile (febră cuartă).
Febra se manifestă în momentul ieșirii merozoiților din eritrocitele distruse. Debutul este acut,
temperatura corpului poate atinge 40 – 41,7oC (de obicei ziua). Peste câteva ore ea scade până la 35 – 36oC.
Cele mai grave îmbolnăviri sunt date de P.falciparum din cauză tropismului pentru capilarele cerebrale:
febra terță malignă.
Anemia — este o urmare a distrugerii masive a eritrocitelor și fagocitozei celulelor distruse.
Dereglările circulației sanguine – din cauza creșterii temperaturii corpului. Dilatarea vaselor duce la
scăderea TA, spasmul ulterior – creșterea vâscozității sângelui, astuparea capilarelor cu resturi de eritrocite
distruse, ișemia organelor și țesuturilor.
Boala deseori este caracterizată prin splenomegalie, trombocitopenie.
Afecțiunile tractului gigestiv – de la gangrene ulceroase până la asemănătoare cu semne holerice.
Ficatul de obicei mărit, afecțiuni ale pancreasului – pancreatită fibroasă.
Reacții imune:

66
 Pătrunderea plasmodiilor în sânge induce dezvoltarea reacției imune, orientate la scăderea activității
parazitului. Deoarece boala are un caracter ciclic îndelungat(cca 5 ani), nivelul răspunsului imun crește
permanent. Sub influența mecanismelor imune ciclul de schizogonie treptat este substituit de sporogonie cu
scăderea intensității simptomelor bolii. În cazuri rare este posibilă însănătoșirea spontană.
Sunt rezistente la malarie persoanele, eritrocitele cărora nu au grupele Ar duffy (mulți reprezentanți ai
rasei negroide), persoanele cu deficit ereditar de glucozo-6-dehidrogenaza și cu hemoglobinopatii.
Diagnosticul de laborator
Este bazat pe depistarea paraziților în sânge și simptomatologiei respective. Pe frotiurile din sânge
periferic colorate Giemsa pot fi depistate fazele schizogoniei eritrocitare. Semnele distinctive ale
plasmodiilor malarice au fost descrise mai sus.
Mai sensibil este examenul picăturii groase de sânge după liza hematiilor.
Examenul serologic prin imunofluorescență indirectă este util pentru diagnosticul infecției cronice.
Profilaxia
Principalele repere în combaterea malariei sunt :depistarea precoce, tratamentul radical al infecţiei şi
efectuarea complexă a măsurilor de nimicire a transmiţătorilor. Grupurile de populaţie, care sunt supuse unui
risc major privind îmbolnăvirea cu malarie, necesită a li se acorda atenţie sporită în depistarea cât mai
devreme a bolii, izolarea lor şi efectuarea unui tratament adecvat.
Chimioprofilaxie cu anti-malarice la persoanele care se deplasează în zone endemice. Vaccinuri anti-
malarice sunt în studiu.
Raspândirea malariei devine o problema tot mai serioasă pe masura ce paraziții care o cauzează devin
mai rezistenți la medicamentele utilizate pentru tratarea bolii.
Plasmodiul malaric în picătura groasă de sânge
În procesul colorării picăturii groase de sânge hematiile se hemolizează. Eritrocitele mature dispar, alte
elemente figurate suferă unele schimbări.
Leucocitele des îşi pierd citoplasma, rămânând numai nucleele. Aceasta se referă mai cu seamă la
limfocitele mici. Nucleele leucocitelor segmentate deseori se rup, fragmentele lor fiind situate separat, însă
ele se recunosc uşor după coloraţia lor violetă închisă. Euzinofilele se recunosc uşor graţie granulaţiei
măşcate şi culori oranje.
Trombocitele au tendinţa de a se situa în îngrămădiri, care uneori greşit pot fi confundate cu morula; de
ultimile le deosebim prin lipsa nucleelor şi dimensiunilor diferite.
În picătura groasă paraziţii de obicei sînt mai mici şi mai compacţi ca în frotiul subţire, deoarece
formaţiunile compacte se strîng şi mai mult iar cei ce au porţiuni subţiri- se rup.
Eritrocitele neafectate dispar fără urme. Cele ce conţin elemente azurofile (spre exemplu granulaţia
Schiiftner) foarte des se păstrează parţial sub formă de „umbre” de culoare roză. Acest fenomen se observă
bine la coloraţia corectă (Ph 7,0-7,2 şi concentraţia necesară de azur). Uneori aceste „umbre” lipsesc în
centrul frotiului şi se observă bine la periferii. Rămăşiţile eritrocitelor nu trebuiesc confundate cu rămăşiţile
reticulocitelor , culoarea cărora e albastră, nu roză.
P.vivax - În picătura groasă inelele rar îşi păstrează forma, mai des ele se rup.
Se observă bine nucleul compact lîngă care aderă o bucăţică de citoplasmă sub formă de virgulă, semnul
exclamării, ghemuleţi rotund sau triunghiular.
Trofozoiţii ameboizi se rup şi se prezintă sub formă de 2-3 ghemuleţe separate, situate în jurul nucleului.
Cei maturi îşi păstrează forma însă sînt mai mici. Celelalte stadii(schizonţii, morula, gamonţii) nu suferă
schimbări. La P.Vivax în picătura groasă de sânge putem găsi rămăşiţe de eritrocite afectate (umbre) de
culoare roză pală, uneori cu granulaţie Schiiffner.
P.malariae –Trofozoiţii tineri (inelare) de obicei se rup şi se nu se difirențiază de Pl. vivax. Cei semilunari
şi maturi se prezintă sub formă rotundă sau puţin ovală, compacţi. Nucleul se observă greu pe fonul
citoplazmei colorate intens albastru. Pigmentul la fel se observă greu. Schizonţii şi morula nu suferă

67
schimbări. Gamonţii sunt rotunzi, compacţi, intensiv coloraţi, ceia ce face dificil de văzut nucleul şi
caracterul pigmentului.
Formele de panglică a trofozoiţilor în picătura groasă lipsesc. „Umbrele” de eritrocite la această specie nu
se păstrează.
P.ovale – inelul de obicei se rup şi se prezintă sub formă de ghemuleţ (citoplazma) albastru situat lîngă
nucleul vişiniu. Celelalte stadii îşi păstrează morfologia. În preparatele colorate corect se păstrează „umbre”
de eritrocite afectate de culoare roză pal, însă mai pronunţate ca la Pl. vivax, cu granulaţia Geims.
P.falciparum– inelele practic nu-şi păstrează forma nicicând, deoarece sunt fine. Se prezintă sub formă de
virgulă, semnul exclamării, ghemuleţe mici. Eritrocitele afectate se hemolizează rămăşiţile practic nu se
întâlnesc. Trofozoiţii maturi şi schizonţii au formă rotundă sau ovală, sunt compacţi, bine conturaţi şi se
aseamănă cu Pl. malarial, însă se deosebesc prin aşezarea pigmentului într-o singură grămăjoară. Gamonţii
îşi păstrează bine morfologia, dar sunt mai mici. Cei feminini în mijlocul picăturii pot fi rotunzi, ceia ce-i
face asemănători cu trofozoitul matur. Se deosebesc de ultimul prin aşezarea pigmentului în jurul nucleului.

TOXOPLASMA GONDII. CRIPTOSPORUM PARVUM.

1. Toxoplasmoza. Epidemiologia
Toxoplasmoza este o zoonoză larg răspîndită în întreaga lume. Prevalenţa infecţiei umane este greu de
stabilit datorită frecvenţei mari a infecţiei inaparente. Incidenţa persoanelor purtătoare de anticorpi anti-
gondii, variază între 18-90% în diferite regiuni ale globului: 18% în Africa de Vest, 30% în America de
Nord, 50% în Cuba, 90% în Franţa.
Rezervorul de infecţie: gazdele definitive ale parazitului sunt felinele, care excretă prin fecalii oochisturi
care după 2-5 zile devin infecţioşi. Gazdele intermediare sunt reprezentate de numeroase mamifere şi păsări
în organismul cărora se dezvoltă bradizoiţii. Omul prezintă o importanţă epidemiologică numai în formele
de transmitere transplacentară.
Transmiterea se efectuiază:
- prin consumul de carne contaminată prelucrată termic nesatisfăcător;
- prin consumul altor alimente, inclusiv apa, contaminată cu oochişti eliminaţi de pisică.
- transplacentar, are loc în cazul cînd femeia gravidă se molipseşte în decursul sarcinii respective.
S-au descris cazuri de transmitere prin intermediul laptelui nefiert, transplantului de organe.
Ingestia cărnii care conține chisturi de T.gondii este modalitatea obișnuită de transmitere a infecției
printre carnivore, în timp ce la ierbivore, infecția se transmite prin oochisturi.
Oochisturile sunt rezistente la acizi, baze, detergenți obișnuiți, dar sunt omorâte prin uscăciune sau prin
expunerea la temperaturi mai mari de 55oC, timp de 30 min.
Oochisturile sporulate supraviețuiesc unei temperaturi de -21˚C, timp de 28 zile. Chisturile musculare
sunt omorâte prin menținerea timp de 24 ore la T˚ -6˚C sau câteva minute la -21oC.
Receptivitatea este generală şi universală. Chisturile tisulare rămân în organism sub formă latentă pe
toată durata vieţii gazdei, conferind un anume grad de protecţie imună, favorizează reactivarea infecţiei
latente şi diseminarea sistemică a parazitului.
2. Toxoplasma gondii. Morfologia.
Toxoplasma are 3 forme:
- endozoid (trofozoid, tahizoid), care este forma vegetativă a parazitului;
- chistul tisular: resultant al ciclului asexuat al parazitului;
- oochistul: care provine din ciclul sexuat, ce se petrece în organismul felinelor.
În organismul omului se întâlnesc doar primele două forme. Agentul etiologic în Toxoplasmoză este un
sporozor- Toxoplasma gondii.Toxoplasma gondii este un protozoar apartinând ordinului Coccidia, clasa
Sporozoa. Endozoidul (trofozoid, tahizoid) este ovoid, piriform sau semilunar, asimetric. Măsoară 5-8
km în lungime şi 5-6 km în lăţime. Una din extremităţi este ascuțită, alta mai rotundă. În centru se află
nucleul. La capătul ascuțit al toxoplasmei la microscopul electronic se depistează conoidul – formațiune,

68
asemănătoare cu o ventuză (el servește pentru fixarea parazitului pe suprafața celulei în timpul pătrunderii în
ea.
Pe preparatele colorate Giemsa citoplasma apare albastru –pal iar nucleul roşu purpuriu. Endozoidul
este o formă a parazitului care se dezvoltă obligatoriu într-o celulă a gazdei.
Chistul tisular atinge dimensiunea 100 în diametru şi conţine mii de cistozoiţi (mezozoizi bradizoizi).
Se localizează preferenţial în ţesutul nervos şi muscular, putând trăi timp îndelungat fără să provoace reacţii
inflamatorii, sau tulburări funcţionale.
3. Ciclul de viața
În gazda definitivă (felină) oochistul ingerat eliberează sporozoizii, care pătrund în celulele epiteliale
intestinale, unde sunt supuși unui proces de şchizogonie, din care rezultă schizonții. Aceștea formează
microgameți și macrogameți, care fuzionează pentru a forma un zigot ce se transformă în oochist şi este
eliminat din intestine prin scaun. În 3-4 zile sporulează, formând 2 sporochisturi, fiecare conţinând 4
sporozoizi, gata să infecteze o nouă gazdă. Acest ciclu durează 20 – 30 de zile.
Pisicile se infectează ingerând chisturi din carnea animalelor pe care le-au vânat.
În gazda intermediară (un spectru foarte larg de animale domestice şi sălbatice, păsări, inclusiv şi omul)
are loc faza toxoplasmatică sau ciclul extraintestinal. Din oochisturile ingerate sunt eliberați sporozoizii,
care pătrund în microfagele tisulare, unde se multiplică, formând pseudochisturi. Aceştea conţin endozoizi,
denumiţi şi trofozoizi sau tahizoizi, care se înmulţesc rapid. Datorită presiunii exercitate din interior, peretele
pseudochistului se rupe eliberînd endozoizii, care pătrund în alte macrofage şi formează mai mulţi
pseudochisturi. Pe măsură ce organismul dezvoltă un răspuns imun se formează adevărate chisturi,
conţinând cistozoizi (bradizoizi, merozoizi) care se multiplică lent. Peretele acestor chisturi protejează
parazitul de apărarea imună a gazdei. Ei pot rămâne inactivi toată durata vieţii gazdei.
Dacă chisturile tisulare sunt ingerate de o altă gazdă intermediară, bradizoizii eliberaţi din chisturi se
răspândesc pe cale hematogenă ( la fel ca toxoplasmele eliberate din macrofage) și se închistează în diferite
organe (mai des creier, ficat şi muşchi).
4. Patogeneza şi manifestările clinice
Evoluţia procesului infecţios în Toxoplasmoză depinde direct de răspunsul imun al gazdei şi are 3 stadii,
cărora le corespund diferite entităţi clinico-patologice.
Stadiul 1, faza acută sau Toxoplasmoza primară începe din momentul infectării şi durează pînă ce atinge
un nivel semnificativ de imunitate.
Stadiul 2, faza subacută sau Toxoplasmoza secundară se caracterizează prin prezenţa unui răspuns imun
eficient.
Stadiul 3, faza cronică se caracterizează prin lipsa tehizoiţilor şi prezenţa chisturilor tisulare în diferite
organe, unde persistă pe toată durata gazdei, conferindu-i o protecţie totală şi durabilă la reinfecţie.
Infecţia evoluiază de cele mai multe ori latent, fiind descoperită întîmplător cu prilejul unor examene
serologice exationale la femei gravide. Deosebim următoarele forme clinice de Toxoplasmoză:
I Toxoplasmoza dobândită
II Toxoplasmoza congenitală
I Toxoplasmoza dobândită
a. Forma asimptomatică – cea mai răspândită,
b. Forma simptomatică (ganglionară), caracterizată prin triada simptomatică: febră 38˚C care persistă
cîteva săptămîni şi dispare spontan, adenopatie (mai frecvent cervicală), astenie. Se vindecă spontan fără
tratament.
c. Formele grave (survin la personae imunodeprimate).
Se caracterizează prin febră ridicată, stare generală alterată, artralgii, erupţii cutanate, semen pulmonare,
miocardice, hepatice şi cerebrale. Netratată este fulminantă şi fatală.La bolnavii de SIDA provoacă o
encefalită toxoplasmatică difuză (pierderea memoriei, apatie, depresie, ataxie, hemipareze, paralizii ale
nervilor cranieni)

69
II Toxoplasmoza congenitală este gravă.
Forma majoră este caracterizată prin encefalo-meningo-mielită ce se exprimă prin 4 grupuri de semne:
- aspectul şi volumul craniului; macrocefalie cu hidrocefalie extremă. Parazitul poate fi evidenţiat în
diferite materiale biologice: sânge, LCR, lichid din camera anterioară a ochiului, salivă, secreţie
vaginală, puncţie medulară.
Pentru a îmbogăţi cultura iniţial se infectează culturi de cellule sau şoareci de laborator.
Izolarea toxoplasmelor din fluidele organismului reflectă stadiul acut al infecţiei, în timp izolarea
chisturilor tisulare (biopsies au autopsie) constituie o dovadă a unei infecţii vechi.
Tahizoiţii se evidenţiază greu prin metodele obişnuite de colorare de aceea se folosesc tehnici de
imunofluoriscenţă directă şi coloraţie imunochimică peroxidază-anti-peroxidază.
Imunodiagnosticul: testele calitative (latex aglutinaza, RHAI) care fiind positive se vor confirma de cele
cantitative (RIF indirectă, testul de culoare dye-test) RFC, ELISA.
Intradermoreacţia cu toxoplazmină evidenţiază starea de hipersensibilitate întîrziată: ce devine pozitivă la
3-4 săprămîni de la infecţie şi se menţine astfel tot restul vieţii.
5. INFECŢIA CU T-GONDI LA BOLNAVII SIDA
Reactivarea infecţiei latente cu T-gondi în cursul infecţiei cu HIV are loc în faza terminală, stadiul IV al
SIDA, cînd formarea anticorpilor este didicitară.
Iată de ce la aceşti bolnavi se va efectua demonstrarea prezenţei antigenilor. Antigenemia este caracterizată
ca o expresie a multiplicării şi distrugerii parazitului.
- Semne neurologice variate: convulsii generalizate, tulburări de tonus muscular, hipertonie,
modificări de reflexe-exagerate sau absente, tulburări vegetative: deglutiţie, respiraţie neregulată,
dezechilibru termic.
- Calificări intracelulare
- Semen oculare: microftalmie, strabism, corioretinită pigmentară maculară.
a. Forme viscerale, ca urmare a contaminării tardive intrauterine: icter cu hepatosplenomegalie, leziuni
digestive acute. Prognoza este nefavorabilă.
b. Forme inaparente la naştere, cu serologie pozitivă: reprezintă 80% din toxoplasma congenitală.
Necesită depistată şi tratată.
Toxoplasma congenitală poate determina avort sau prematuritate.
5. Diagnostic de laborator.
Toxoplasmoza, deşi este o infecţie relative frecventă, de cele mai multe ori rămâne neidentificată, datorită
manifestărilor clinice sărace şi necaracteristice. O anamneză minuţioasă va va decela epizoadele patologice
recente sau mai vechi, persoanele sau rudele apropiate. Condiţiile epidemiologice în special cele legate de
obiceiurile culinare, de ocupaţie şi preocupările din timpul liber, de contactul cu diverse specii de animale,
fie prin profesie sau agreement.
Reacţiile specifice de diagnostic de laborator cuprind 2 categorii: evidenţierea parazitului şi decelarea
anticorpilor specifici şi a stării de hipersensibilitate de tip întîrziat.
Diagnosticul de corectitudine îl oferă biopsia prin care se evidenţiază prezenţa trofozoiţilor. Diagnosticul
a fost îmbunătăţit prin folosirea metodelor de colorare imunohistochimică şi a microscopiei electronice.
Profilaxie. Profilaxia priveşte în special femeia gravidă cu serologie negativă şi indivizii imunodeficienţi
Pentru a preveni toxoplasmoza congenitală femeile gravide se examinează prin proba cu toxoplasmină, și în
cazul rezultatului pozitiv, se efectuează cercetări serologice.
În scop profilactic este foarte important să se respecte regulile igienice de întreținere a pisicilor. Mîinile
trebuie bine spălate după manipularea cărnii, după contactul cu solul.
Se va ţine cont de pericolul acestei invazii şi la transfuziile de sânge şi la transplantarea organelor. Pînă la
momentul actual nu există un vaccin care să prevină toxoplasmoza.

70
 6. Clasa Sporozoa. Criptosporidioza (studiu independent)
Criptosporidioza este o zooantroponoză cu evoluţie favorabilă la persoanele imunocompetente şi gravă
la cele imunodeficitare, caracterizată, în principal, prin tulburări gastrointestinale şi mai rar prin cele
respiratorii, hepatice şi pancreatice.
Agentul etiologic este un protozor din genul Criptosporidium, ce infecteaza vertebratele, inclusiv
oamenii. Importanta criptosporidiozei a crescut in ultimul timp, fapt dovedit de numarul mare de studii ce
scot în evidenţă larga raspandire pe glob, precum şi caracterul ei antropozoonotic. Preocuparea pentru
prevenirea şi tratamentul acestei parazitoze, se extinde de la comunităţile subdezvoltate la societăţile
puternic industrializate, de la personae imunosupresate, la populaţia sănătoasă.
A fost diagnosticată prima dată la om în 1976, iar in 1984 s-a consemnat prima epidemie. Frecvența și
amploarea acestora a devenit dramatică în 1993 când, la Milwaukee (Wisconsin, SUA), s-a produs cea mai
mare epidemie hidrică întâlnită vreodată: peste 400.000 de cazuri!
Epidemiologie. Criptosporidioza prezintă o zooantroponoză cu răspândire ubicvitară. Criptosporidiile nu
posedă o specifitate îngustă de gazdă, astfel, cu criptosporidiile isolate de la om se pot infesta mieii, purceii
şi viţeii. Spectrul animalelor-gazde este foarte variat, dar importanţă epidemiologică mai mare o au viţeii
tineri, de la care se poate molipsi şi omul. În ţările în care rezervele de apă sunt adesea contaminate, nivelul
de salubritate inadecvat şi contactul cu animalele - apropiat, ratele de infectare pot fi ridicate ( Swerdlow &
Rees , 1992). Sursa de invazie:
-omul (bolnav sau purtător de germeni);
-animalele bolnave, îndeosebi viţeii.
Ultimii se consideră că sunt principalul rezervor de infecţie deoarece se infestează în primele zile de viaţă
cu oochisturile care îşi păstrează multă vreme viabilitatea şi capacitatea de invazie în încăperile murdare ale
unităţilor zootehnice.
Mecanismul de transmitere: fecalo-oral, de obicei; aerogen (cu praful), uneori.
Factorii de transmitere: apa, mâinile murdare, obiectele înconjurătoare contaminate, produsele alimentare
(laptele crud, fructele şi legumele nespălate).
Mai frecvent boala se transmite pe cale hidrică. Studiile efectuate în SUA
( Blanchfield , 1996), indică faptul că oochisturile de Cryptosporidium sunt prezente în 65-97% din apa de
suprafaţă. Actualmente, nici o metodă de tratare a apei potabile nu poate garanta complet eliminarea
oochisturilor, în primul rând datorită dimensiunii lor mici şi rezistenţei la dezinfectare. Flocularea şi filtrarea
apei scade , relativ, concentraţia oochisturilor în apă, dar nu le elimină total, iar dezinfectarea prin toate
metodele (cu excepţia ozonării) n-are nici un efect asupra criptosporidiilor. Din acest motiv sunt posibile
cazurile de izbucniri hidrice.
Până acum au fost descrise mai multe izbucniri hidrice, cea mai mare a fost recunoscută în Milwaukee în
1993, când a fost estimat că aproximativ 400.000 de oameni au fost molipsiţi cu apă potabilă contaminată.
Morfologia: Cryptosporidium ssp. este un protozor din clasa Sporozoa, subclasa Coccide, ordinul
Eucoccidia, subordinul Eimeria, familia Cryptosporidae, genul Cryptosporidium. Actualmente, sunt descrise
mai multe specii care parazitează la mamifere, păsări, reptile şi peşti, însă rolul principal în patologia umană
îi revine speciei Cryptosporidium parvum care afectează şi bovinele, în special viţeii.
Ciclul evolutiv: Cryptosporidium este un parazit homoxen, adică ciclul de viaţă, deşi este complex, se
produce în organismul unei singure gazde (omul sau animalul) şi se finalizează cu formarea oochisturilor -
formaţiuni rotunde cu diametrul de 4-5mcm. Aceştea din urmă, fiind rezistenţi la acţiunea factorilor
nefavorabili, pot rămâne viabili multă vreme în mediul ambient, infestând gazde noi. Din mediul extern sunt
înghiţite de om ori animal cu apa sau alimentele. În porţiunea proximală a intestinului subţire memebrana
oochisturilor se distruge, eliberându-se 4 sporozoiţi mobili cu dimensiunile 0,8-1,0 x 0,5-0,6 mcm.
Sporozoiţii se deplasează în direcţia enterocitelor intestinului, ajung în zona microvilozităţilor, însă se reţin
la hotarul celulei epiteliale, formând o vacuolă parazitoforă extracitoplasmatică.

71
 Aceştea sunt de 2-6 microni in diametru, şi în secţiuni histologice au un aspect granular la frontiera-perie
a celulei.
Astfel, parazitul îşi creează o poziţie neobişnuită-în interiorul celulei, însă în afara citoplasmei ei.
Trofozoiţii formaţi asimilează substanţele necesare din celulă, se măresc în dimensiuni, transformându-se în
meronţi.
Ultimii sunt prezentaţi de două tipuri. Meronţii de tipul I se divid cu formarea a
8-6 merozoiţi (0,8 x 5 mcm), care se pot dezvolta ciclic, dând naştere noilor generaţii de meronţi de tipul I
(schizogonia).
Numărul acestor cicluri este necunoscut, însă ca rezultat – sporeşte evident numărul meronţilor de I tip, o
parte din care dau naştere meronţilor de tipul II. Ultimii se divid în 4 merozoiţi capabili să se dezvolte pe
cale sexuată, adică dând naştere celulelor masculine (macro-) şi feminine (microgamont). Spre deosebire de
alte specii de coccidii, pentru sporulaţiei nu este necesară o perioadă externă. Direct, în aceiaşi gazdă,
nucleul microgamontului se divide cu formarea a 16 gamete masculine, lipsite de flagel. Macrogamontul,
fără divide re, se transformă în macrogametă. În rezultatul copulării gametelor se formează zigota, ca re se
acoperă cu o membrană şi se transformă în oochist (sporogonia). Oochisturile mature conţin 4 sporozooiţi.
Întregul proces de dezvoltare, de la pătrunderea oochisturilor în organismul gazdă până la eliminarea
oochisturilor de generaţie nouă, durează la om 3-7 zile, mai frecvent 5 zile.
Important este faptul, că nu toate oochisturile se elimină cu materiile fecale în mediul ambient. O parte
din ele (≈20%), cu membrane mai subţire, pot prodce autoreinvazia gazdei, determinând cronizarea
procesului.Astfel, în evoluţia criptosporidilor se observă 2 particularităţi care sporesc evident potenţialul lor
reproductive:
-capacitatea merozoiţilor de tipul I de a se dezvolta ciclic;
-capacitatea oochiturilor cu membrane subţire de a produce autoreinvazia gazdei.
Aceasta explică aflarea de lungă durată a parazitului în organismul uman, char dacă nu se produc
infestări repetate. În consecinţă, oochisturile sunt excretaţi din intestin în formă infecţioasă, cu potenţial de
transmitere fecal-oral direct.
La persoanele imunodeprimate, criptosporidiile pot invada şi alte sisteme şi organe: de exemplu, tractul
biliar şi sistemul respirator.
Patogeneza. Oocistii de criptosporidium sunt înalt infectiosi, necesitând doar 10-1000 pentru a cauza
boala umană. Doza infectioasa este de 100 în 50% din cazuri. Criptosporidiile parazitează tractul intestinal,
însă în ultimii ani s-au depistat şi în alre organe, ţesuturi şi lichide biologice (bronşii, trahee, spută, cavitatea
nazală, conjuctivă, ductul pancreatic, rinichi). Mai frecvent afectează porţiunea distală a ileonului,
localizându-se pe întreaga suprafaţă a vilozităţilor intestinale. În locul fixării parazitului criptele intestinale
se întrerup, vilozităţile vecine se scurtează sau se lungesc, pierd celulele caliciforme ori se lipesc una de alta.
Vilozităţile se tumefiează, vacuolizează, apare hipoplazia şi chiar atrofia lor. Aceste schimbări conduc la
reducerea suprafeţei de absorbţie a intestinului. În formele clinice grave se derglează considerabil absorbţia
substanţelor nutritive, generând sindrromul de malabsorbţie şi diareic.Se afectează şi activitatea fermentativă
în intestin. Acţiunea toxică a criptosporidiilor nu a fost dovedită,deaceia diareia se presupune a fi de origine
osmotică. În patogenia bolii o importanţă mare o are starea sistemului imun al gazdei, motiv din care mai
susceptibili la infecţie sunt copiii şi persoanele imunodeprimate. La ultimii boala, deseori, este asociată cu
dizenteria, amibiaza, giardoza, infecţia citomegalică, pneumocistoza, tuberculoza.
Semnele clinice. Perioada de incubare este de 2-14 zile. La persoanele imunocompetente boala poate
evolua asimptomatic, sub formă de portaj “sănătos”. Boala se caracterizează printr-o diaree apoasă
abundentă, cu dureri abdominale.
Acesta poate provoca, de asemenea, vărsături, scădere în greutate, pierderea poftei de mâncare. De obicei
boala dispare în 2-3 săptămâni dar poate dura până la 6 săptămâni ( Soave , 1990). La persoanele cu
sistemul imunitar slăbit (persoane cu SIDA, pacienţi cu cancer şi transplant care iau anumite medicamente

72
imunosupresoare, cei cu boli moştenite care afectează sistemul imunitar ) evoluţia bolii este gravă şi de
durată pot dezvolta boli grave, cronice, şi uneori fatale.
Diagnostic de laborator. Diagnosticul de criptosporidiozei se face prin examinarea probelor de scaun.
Deoarece detectarea de Cryptosporidium poate fi dificilă, pacienţii pot fi rugați să prezinte mai multe probe
de scaun peste câteva zile. Cel mai adesea, exemplarele de scaun sunt examinate la microscop folosind
tehnici diferite (de exemplu, acid-fast colorarea, direct imunofluorescenţă [DFA], şi / sau imunoteste enzimă
pentru detectarea de Cryptosporidium sp. antigeni).
Metode moleculare (de exemplu, reacţia de polimerizare în lanţ - PCR) sunt tot mai folosite în laboratoarele
de diagnostic de referinţă, deoarece acestea pot fi folosite pentru a identifica Cryptosporidium spp. la nivel
de specie. Testele pentru Cryptosporidium nu sunt de rutină făcut în cele mai multe laboratoare, prin urmare,
furnizorii de servicii medicale ar trebui să solicite în mod specific de testare pentru acest parazit.
Profilaxie. Prevenirea criptosporidiozei poate fi asigurată în primul rând prin neutralizarea oochisturilor
de pe diferite obiecte din instituţii medicale, de copii şi nu în ultim rând din unităţile zootehnice.
După cum s-a menţionat déjà, oochisturile sunt foarte rezistente la acţiunea factorilor de mediu şi a
diverselor substanţe chimice; dezinfectanţii tradiţionali nu acţionează asupra criptosporidiilor.
Deparazitarea se poate obţine într-o anumită măsură prin curăţarea sistematică a încăperilor, unde sunt
întreţinute animalel, incluzându-se şi înlăturarea mecanică a dijecţiilor; efectuarea măsurilor de deratizare.
Măsurile de dezinfecţie pentru răspândirea invaziei în spitale, instituţiile de copii şi locuinţe nu sunt încă
perfecte şi la moment nu diferă de cele aplicate în lamblioză.
O deosebită importanţă o au acţiunile de fortificare a imunităţii sugarilor prin propagarea alimentaţiei
naturale, prevenirea infecţiei HIV-SIDA şi altor stări imunodeficitare, ridicarea nivelului de cultură sanitară,
protecţia mediului ambiant contra poluării cu dejecţii animaliere şi umane, asigurarea populaţiei cu produse
alimentare şi apă potabilă de calitate, respectarea regimului sanitaro-igienic în instituţiile de copii şi spitale.
Bolnavii cu BDA, HIV-SIDA şi alte imunidfficienţe vor fi examinaţi la criptosporidioză; la depistarea
invaziei vor fi supuşi supravegherii medicale iar măsurile întreprinse în privinţa lor vor fi identice ca în
cazul lambliozei şi enterobiozei.
Cryptosporidium parvum

73
Cryptosporidium parvum, ciclul evolutiv

74
 IV. Arahnoentomologia.

ARAHNOENTOMOLOGIA MEDICALĂ.

Entomologia este o ramură a zoologiei ce are ca obiect de studiu insectele. Entomologia medicală
(E.M.) si cea veterinară este studiul raporturilor existente dintre insecte și sănătatea oamenilor și a
animalelor. Deși se adresează insectelor, prin extensie se pot face referiri și asupra altor artropode, precum
capusele (Ixodidae) ce prezinta un interes medical:
- fie datorită diferitelor tulburări pe care le pot provoca direct (artropode patogene);
- fie datorită intervenției lor țn transmisia unor boli (artropode gazde ai unor agenti patogeni).
Entomologia medicală prezintă un interes deosebit pentru patogenia tropicală, dar nu trebuie neglijate
problemele ce pot să apară în alte zone geografice. Complexitatea ciclurilor epidemiologice impune și
concursul specialiștilor unor discipline mai apropiate (ornitologi, parazitologi, virusologi, ecologi, vete-
rinari) sau mai îndepărtate (hidrologi, chimisti, geografi, statisticieni, economisti, ingineri sanitari etc.).
Istoricul Entomologiei medicale
Pornind de la evoluția cunoștințelor și pe baza apariției unor idei și atitudini noi, putem distinge trei
perioade importante în istoria Entomologiei medicale: înainte de 1877, între 1877 și 1939, dupa 1939.
Evenimentele ce au avut o deosebită importanță în această diferențiere sunt:
- descoperirea de către Manson în 1877 a evoluției filariei lui Bancroft într-un țânțar. Este prima
dată când un artropod este clar implicat în ciclul unui parazit și în diseminarea unei boli. Această
dată este adesea considerată ca momentul nașterii Entomologiei medicale ca disciplină autonomă.
- descoperirea de către Müller în 1939 a DDT-ului, primul insecticid chimic de contact ce
deschide noi posibilități de luptă eficientă contra insectelor și deci în prevenirea transmisiei bolilor
care le sunt asociate.
Înainte de 1877, existau numeroase mențiuni ce vizau rolul direct sau indirect al insectelor în medicină.
Unele provin încă din Antichitate: Aristotel știa de existența acarienilor paraziți; romanii au stabilit o
legatură între mlaștini și paludism, iar un medic din Benare, Sucruta, se pare că a prevăzut rolul țânțarilor în
transmisia acestei parazitoze; în anul 1764, în Peru, medicul C. Bueno, încriminează flebotomii în transmisia
leishmaniozelor și a bolii lui Carrion; mai târziu, Nott (1848) și Beauperthuy (1854) suspectează țânțarii
pentru propagarea febrei galbene. Deși pot fi citate alte numeroase exemple, este de reținut faptul că înainte
de apariția teoriilor pasteuriene, nu putem vorbi decât despre speculații și ipoteze.
Primele observații asupra evoluției larvelor filariei Wuchereria bancrofti la țânțarul Culex pipiens fatigans au
fost realizate in China de catre Sir Patrick Manson.
În fapt, în anul 1877, el nu a întrevăzut mecanismul de transmisie al parazitului de către țânțar (fenomenul
a fost descoperit de către Bancroft, în anul 1899 și Low în anul 1900), dar lucrările sale au atras atenția lumii
medicale asupra rolului jucat de către insecte în propagarea unor boli.
Au urmat rapid numeroase alte descoperiri, nu mai puțin importante:
- în anul 1881 cubanezul Carlos Finlay, încriminează țânțarul Aedes aegypti ca vector pentru
febra galbenă, fapt ce va fi demonstrat definitiv de către americanii Walter Reed, James Carroll,
A. Agramote si J. Lazear in 1900.
- 1891-1893: Smith si Kilbourne (SUA) observă dezvoltarea piroplasmei bovine, Babesia
bigemina în căpușă Boophilus annulatus.
- 1895 este demonstrată, de către Bruce, transmisia trypanosomei ce provoacă boala nagana, de
către Glossina morsitans.

75
 - Ronald Ross, lucrând în India, descoperăp oochiștii de Plasmodium la anofeli (Premiul Nobel
în anul 1902). Transmisia paludismului uman de către anofeli va fi stabilită definitiv de către
italienii Grassi, Bignami si Bastianelli in anul 1899.
- 1909: Charles Nicolle arata rolul păduchilor în transmisia tifosului exantematic (Premiul Nobel
în anul 1928).
În aceste condiții începe să se organizeze lupta împotriva artropodelor implicate și mai ales cea împotriva
țânțarilor în zonele de endemie. Deși sunt puse la punct metode foarte ingenioase uneori, rezultatele nu au
eficiență scontată. Odată cu descoperirea insecticidelor de contact se vor putea dezvolta programe de mare
anvergură.
După 1939, chimistul elvețian Paul Müller descoperă primul insecticid cu adevarat eficace, DDT (pentru
care primește Premiul Nobel, 1948). Primele aplicații pe teren ale acestei substanțe au fost dup al II-lea
război mondial, s-au dovedit foarte eficiente, astfel s-a putut stopa o mare epidemie de tifos exantematic la
Neapole, a fost întreruptă transmisia paludismului în Sicilia, Sardinia și în alte zone. De atunci, se întreprind
numeroase acțiuni de profilaxie contra bolilor transmise de către vectori: s-au pus în aplicație vaste
programe de luptă antipaludică, peste tot în lume, cu rezultate decepționante uneori, mai ales datorită
apariției fenomenelor de rezistență la insecticide. Progresele realizate în studiile epidemiologice, aplicarea
corectă a insecticidelor, au impus îmbunătățirea permanentă a cunoștintelor asupra speciilor vectoare și a
ecologiei lor. Acest fapt a impulsionat cercetarea în domeniul Entomologiei medicale. S-a constatat astfel
că, în transmisia agenților patogeni (virusuri, bacterii, protiste și helminți) sunt implicate numeroase specii
de artropode: pureci, păduchi, ploșnite, țânțari, tabanide, flebotomi, glossine, căpușe și acarieni. Studiul
acestor vectori a permis clasificarea lor, s-au descris ciclurile lor de viață, au fost crescuți și testați în
laborator, au fost studiate condițiile naturale în care se produc bolile, care sunt rezervoarele și circuitele
responsabile de menținerea endemiilor. În țara noastră cercetarea insectelor de interes medico-sanitar și a
agenților patogeni legați de acestea se bucură de o bună și îndelungată tradiție.
În cele ce urmează reamintim oamenii și realizarile lor cele mai importante:
Victor Babes (1888) descoperă babesiile (un grup de protozoare) și stabilește implicarea ixodidelor
(capuse) în transmisia lor la animale (fenomenul este aprofundat de către C. Motas – 1904). Tot el face
observații asupra vectorilor malariei (1904).
Dumitru Mezincescu (1905) realizează observații asupra unor țânțari din Delta Dunării (Anopheles
claviger si A. pseudopictus).
N. Leon (1864-1931) realizează studii entomologice asupra culicidelor, simulidelor, cimicidelor și
elaborează un manual de Entomologie medicală. Sunt de reținut studiile lui Virgil Nitulescu asupra
flebotomilor din Europa și Africa; contribuțiile marilor parazitologi I. Ciurea si G. Dinulescu (studii asupra
simulidelor, tabanidelor și a oestridelor; Gheorghe Zotta, studiază anofelismul deltelor, realizează studii
asupra păduchilor, flebotomilor și în special se preocupă de problemele anofelismului și ale malariei în
România.
M. Ciuca (1882-1964) conduce cercetările malariologice și realizează cercetări asupra unor grupe de
insecte. Alți reprezentanți ai Scolii de Parazitologie și Entomologie medicală din Institutul Cantacuzino cu
importante contribuții teoretice și practice: Ecaterina Radacovici, Gh. Lupascu, Maria Duport, Maria
Sandulescu, Maria Georgescu, Iulia Mardare, E. Ungureanu și mai recent Ionela Bilbie, Gabriela Nicolescu,
Ileana Giurca, Cornelia Ceianu, Nicolae Velehorschi, Octavian Ciolpan și alții.
IMPORTANȚA MEDICALĂ A ARTROPODELOR
Insectele pot vătăma gazdele animale pe mai multe căi. Cele mai multe dintre afecțiuni pot fi provocate în
timpul hrănirii insectelor dar și alte activități ale insectelor pot fi dăunatoare. Aceste efecte sunt recunoscute
cel mai adesea după consecințele economice dar sunt și situații în care efectele sunt mai dificil de cuantificat
deoarece provoacă numai durere și suferință.
Efectele pot fi împărțite în efecte directe și efecte indirecte.

76
 Efectele directe – se grupează în următoarele categorii majore: disconfort (și pierderea sângelui),
dermatoze (și dermatite), miaze, otrăvire (înveninare), reacții alergice (anafilaxie), entomofobie.
Disconfortul – se datorează activităților perturbătoare cauzate de zborul insectelor în jurul animalului și de
hrănirea acestuia. Deși insectele nu prelevă o mare cantitate de sânge pentru a provoca probleme medicale,
s-au semnalat totuși cazuri de anemie datorate numărului mare de înțepături. Activitățile oamenilor sunt
perturbate frecvent de către insecte și în unele cazuri facilitățile recreaționale nu pot fi folosite datorită
acestora, rezultatul fiind exprimat în pierderi economice importante. Iritația continuă provocată de către
insecte poate duce la scăderea greutății animalelor, la reducerea producției de lapte și poate crește
sensibilitatea față de alți factori de stres.
Reacțiile alergice (anafilaxie) – este vorba de răspunsul hipersensibil față de proteinele unor insecte.
Toate mecanismele asociate cu otrăvirea pot cauza expunerea la alergeni. În fapt, cazurile de mortalitate
umană asociate înțepăturilor de viespi și albine sunt asociate mai degrabă cu reacția hipersensibilă decât
cu efectul direct al toxinei.
Entomofobia – teama irațională față de insecte. Aceasta poate merge de la teama instantanee până la
halucinația senzorială. O formă extremă de entomofobie este parazitoza iluzorie în care indivizii afectați
sunt convinși că sunt infestați cu insecte chiar dacă infestarea nu există. În acest caz pot să apară și
simptome fizice ca mâncărimi și iritații ale pielii. Entomofobia poate duce la anxietate și la situații alarmante
precum și la luarea unor măsuri exagerate de prevenire și protecție.
Efectele indirecte – cel mai important efect indirect al insectelor de importanță medicală este transmisia
agenților patogeni generatori de boli. Sublinierea relațiilor dintre artropode și bolile pe care le provoacă
implică utilizarea unor concepte și o bogată terminologie.
Organismele care produc îmbolnăvirea sunt numite patogeni iar boala este o stare de stres produsă de
efectele unui patogen asupra unei gazde sensibile. Artropodele capabile să transmită patogeni sunt
numite vectori. Unele boli pot depinde de o singură gazdă și de un singur vector, altele pot depinde de mai
multe gazde și de mai mulți vectori. În ambele situații, un organism care menține agentul patogen fără
realizarea unei transmisii active este numit rezervor. Spre exemplu, rezervorul pentru malarie este populația
umană, transmisia se produce atunci când țânțarii se hrănesc pe un individ infectat și ulterior se hrănesc pe
un individ sănătos.
Studiul naturii bolii, în special a modului în care patogenul produce boala prin alterarea fiziologiei gazdei,
constituie domeniul patologiei. Un alt element fundamental caracteristic fiecărei boli este epidemiologia –
studiul incidenței, al distribuției și al factorilor care determină îmbolnăvirea unor populații. Referitor la
epidemiologie pot fi recunoscute diferite nivele și distribuții ale bolilor: endemic – se referă la boli
caracteristice unei regiuni sau populații, epidemic se referă la boli ce afectează majoritatea indivizilor unei
populații, iar pandemic la situația în care sunt afectate populațiile de pe mari areale geografice.
Epidemiologia este importantă pentru descrierea implicării artropodelor în transmisia bolilor. În
particular, înțelegerea interrelațiilor: gazdă/patogen, vector/gazdă și vector/patogen sunt esențiale pentru
orice problema epidemiologică.
Artropodele patogene: constituie agenții etiologici ai unor afeciuni sau stau direct la originea unor stări
patologice.
Artropodele parazite: parazitează omul sau vertebratele prin unul sau prin mai multe stadii ale ciclului
lor evolutiv: agenții miazelor (larve de diptere), acarienii, agenți ai raiei, Tunga penetrans, pentastomele.
Miazele – se produc datorită invadarii țesuturilor vii ale oamenilor și animalelor de către larvele unor
diptere care se hrănesc cu acestea. Din fericire miazele sunt întâlnite mai rar la oameni decât la animale.
Miazele sunt importante mai ales prin complicațiile suplimentare care le pot însoți: infecțiile microbiene,
infestări secundare datorate altor insecte, slăbiciune. Uneori miazele pot fi fatale. Agenți ai miazelor
sunt: Cochliomyia hominivorax, Dermatobia hominis, Cordilobiaanthropophaga.
Acarienii, agenți ai raiei – aparțin familiei Sarcoptidae ce pătrund mai întâi perpendicular în piele și apoi
își sapă canale paralele cu suprafața, în stratul superior al țesuturilor vii.

77
 Dermatozele (și dermatitele) – dermatoza este o boală a pielii iar dermatita este o inflamație a acesteia.
Ambele pot fi cauzate de către activitățile artropodelor. Unele specii de acarieni (Sarcoptes scabiei) și de
purici (Tunga penetrans) produc iritații acute (raie) ale pielii și chiar căderea părului.
Pentastomele – sunt endoparazite obligate atat ca adulți cât și ca larve. Adulții se localizează la nivelul
căilor respiratorii superioare ale diferitelor vertebrate, larvele se închistează în viscerele altor vertebrate –
gazde intermediare.
Artropodele veninoase: otrăvirea (înveninarea) – constă în introducerea unei otrăvi în corpul oamenilor și
animalelor. Puține dintre speciile de artropode au o cantitate suficientă de otravă pentru a omorâ oamenii.
Totuși, s-au semnalat cazuri mortale datorate înțepăturilor urmate de inocularea veninului unor artropode ca:
păianjeni, scorpioni, himenoptere (furnici, albine, viespi); pasiv, în urma contactului cu formațiunile
otrăvitoare (perii urticanți) ale unor larve de lepidoptere, păianjeni (tarantule); activ, datorită contactului cu
otrava secretată și proiectată de unele coleoptere; sau prin ingestia accidentală a unor insecte otrăvitoare.
Sindroamele clinice care rezultă sunt variabile și în funcție de compoziția veninului: scorpionism, araneism,
înțepături de Hymenoptere etc.
Artropodele urticante, vezicante sau alergizante; contactul cu unele insecte (larve de lepidoptere)
provoacă erupții urticariene, reacții edematoase, conjunctivite etc. Alte artropode sunt vezicante iar altele pot
antrena accidente alergice, fie prin simplul contact fie după injectarea salivei sau a veninului.
Artropodele spoliatoare de sânge creează probleme atunci când populațiile lor realizează densități mari,
provocând grave tulburări vertebratelor atacate, ex.: simulidele, tabanidele, culicidele.
Artropodele disconfortante atunci când sunt prea abundente pot fi la originea unor probleme serioase ce
pot afecta dezvoltarea economică a unor regiuni, ex.: simulide, culicide, chironomide.
Artropodele gazde pentru agenți patogeni, pot fi:
· artropode transportoare – cele care realizează transmisia mecanică, ele servesc ca vehicule
pentru diferiți agenți patogeni, deci la diseminarea lor, ex. Muște, gândaci. Pot fi implicate și unele
artropode hematofage.
· artropode gazde intermediare – pentru numeroși paraziți aparținând la diferite grupe
zoologice (cestode, trematode), au ca gazde intermediare specii de artropode – este vorba de o etapă
fundamentală – în general obligatorie (parazitism obligatoriu,), în realizarea ciclului de viață al parazitului
întâlnită la unele coleoptere, diptere, dictyoptere, himenoptere și la unele crustacee.
· artropode vectoare – ce asigură prin comportamentul lor transmisia biologică
activă (multiplicarea agentului patogen în vector) a numeroși agenți patogeni. Acest aspect al rolului
medical al artropodelor domină Entomologia medicală.
După cum s-a putut constata artropodele pot fi agenții etiologici ai bolilor sau gazdele agenților patogeni și
deci transmițătorii pasivi sau activi ai acestora. Pe lângă aceste aspecte epidemiologice trebuie amintite și
alte relații dintre artropode și sănătatea publică:
- în anumite zone importanța lor pentru sănătatea animalelor domestice are repercusiuni directe
atât în sănătatea publică umană cât și pe plan economic;
- numeroase insecte sunt dăunatori ai culturilor, pierderile de productivitate au consecințe
sanitare și economice dezastruoase;
- unele artropode sunt comestibile și uneori pot constitui o sursă de proteine ce nu trebuie
neglijată;
- în unele forme de medicină tradițională, unele artropode sunt utilizate în compoziția
medicamentelor;
- fauna entomologică a cadavrelor este utilizată uneori în medicina legală.
Toate aceste aspecte foarte variate ale interacțiunii dintre artropode și sănătatea omului constituie
domeniul de preocupări al Entomologiei medicale.
Pe plan sistematic, principalele grupe de artropode ce cuprind specii importante din punct de vedere
medical sunt:

78
 - dintre Pararthropode – Pentastomele: endo-parazite pentru om și animale;
- dintre Crustacee – Copepodele: gazde intermediare pentru filaria de Medina (Dracunculus
medinensis) ca și ai unor cestode; Decapodele: includ gazde intermediare pentru numeroși
helminți (trematode);
- dintre Myriapode – specii veninoase (scolopendre);
- dintre Arachnide – scorpionii: speciile veninoase (scorpionism); araneele: speciile veninoase
(araneism); acarienii: cuprind specii parazite, specii alergizante, specii hematofage, vectoare
pentru virusuri, rickettsii, bacterii, paraziti;
- dintre insecte – speciile vectoare pentru agentii patogeni apartin ordinelor:
DIPTERA care constituie ordinul cel mai important pentru Entomologia medicală, principalele familii
implicate fiind: Culicidae (tantari), vectori pentru virusuri, protozoare si filarii; Phlebotomidae(flebotomi)
vectori pentru virusuri, bartonelle, protozoare; Simuliidae: vectori pentru protozoare (la animale) si pentru
filarii; Ceratopogonidae (culicoizi): vectori pentru virusuri si pentru filarii; Tabanidae (tauni): vectori
pentru bacterii si filarii: Muscidae Glossininae (glossine): vectori pentru protozoare. De asemenea ordinul
Diptera mai cuprinde insecte parazite (agenti ai miazelor), transportoare (mustele). Celelalte ordine sunt:
· HEMIPTERA (plosnite) – 2 familii hematofage: Cimicidae – disconfortante și Reduviidae:
vectori pentru aprotozoare,
· SIPHONAPTERA (purici): toți sunt ectoparaziți hematofagi, vectori pentru rickettsii, bacterii și
gazde intermediare pentru cestode;
· ANOPLURA (păduchi): ectoparaziți hematofagi obligatori, vectori pentru rickettsii și bacterii.
Mai trebuie reținut faptul că s-au semnalat cazuri de parazitism accidental și accidente alergice ca urmare a
înțepăturilor și a contactului cu insecte aparținând
ordinelor: COLEOPTERA, PSOCOPTERA, LEPIDOPTERA iar altele sunt gazde intermediare sau
transportoare, subordinul BLATTODEA.
Principalii agenți patogeni transmiși sunt: virusuri (arbovirusuri – Arthropod Borne Viruses): denga, febra
galbenă, WN, RFV și FHCC (Congo); bacterii: rickettsii, borelii; protozoare: plasmodii, trypanosome,
leishmanii; viermi: unele nematode – filarii.

FAMILIA SARCOPTIDAE. SARCOPTES SCABIAE.

Sarcoptes scabiei, Sarcoptul râiei, este un parazit care își sapă galerii în piele
provocând apariția scabiei (râiei). Acesta nu infectează numai omul, dar
și pisicile, câinii, dintre cele sălbatice: mistrețul, vobatide, koala și maimuțele. Specia
Sarcoptes scabiei, varietatea hominis, a fost descoperită de biologul italian Diacinto
Cestoni, în secolul XVII.
DESCRIERE:
Adulții Sarcoptes scabiei sunt sferici sau ovali, aplatizați dorso-ventral, cu partea
dorsală convexă. Corpul este acoperit cu spini. Femelele au o lungime de 0,3-0,45
milimetri și lățime de 0,25-0,35 milimetri, masculii sunt de două ori mai mici. Ei sunt orbi.
MODUL DE VIAȚĂ ȘI OMUL .
Sarcoptul râiei sapă galerii cu ajutorul pedipalpilor și picioarelor. Pentru această picioarele posedă cârligi
și căngi. Pedipalpii sunt folosiți nemijlocit la săparea galeriilor, iar picioarele la fixarea acarianului în
straturile de piele. Acțiunea acestui parazit cauzează o mâncărime intensă în regiunea afectată. În plus,
prezența ouălor produce o reacție alergică masiva, care, la rândul său, produce mâncărime și mai mare.Deși
durata lor de viață este de numai circa 3 - 4 săptămâni, pacienții ,rareori, prezintă mai mult de o duzină de
acarieni. Chiar și așa, acest număr poate provoca o mâncărime chinuitoare, mai ales pe timp de noapte.
Leziunile formate în urma scărpinatului predispun pielea, și organismul, spre infectarea cu diferite bacteria
patogene. Aceasta poate duce la apariția eczemei și streptodermiei. Transmiterea bolii se produce prin

79
contact direct cu persoanele infectate cu acesta. De aceea regiunile cele mai afectate sunt mânile, însă
Sarcoptul scabieie poate fi prezent pe toată suprafața corpului.
PREZENȚA SARCOPTES SCABIEI LA ANIMALE
Sarcoptes scabiei poate afecta și mamiferele, în special cele domestice. De exemplu, acesta este frecvent
întâlnit la porci. Aceasta diminuând semnificativ creșterea și dezvoltarea animalelor. De obicei, porcii mor
peste 5 zile, în condiții de fermă. În situația, când Sarcoptul râiei este prezent la o turmă întreagă, este foarte
dificil de a o dezinfecta. La câini, pisici acesta provoacă năpârlirea patologică, însoțită de roșeață, uscăciune,
răni. La păsări acesta poate fi găsăt în special pe picioare, producând erupții cutanee.
CICLUL DE VIAȚĂ
Femelele adulte depun 2-3 ouă pe zi în galeriile săpate în piele. Aceste ouă
sunt ovale de 0,1-0,15 milimetri. Larvele, având trei perechi de picioare,
eclozează după 3-10 zile de la depunerea ouălelor. Ele se deplaseză la
suprafața pielei urcându-se în foliculul părului. Acolo după năpârlire, larvele
se transformă în nimfe, deja cu patru perechi de picioare. Nimfele, de
asemenea după năpârlire se transformă în adulți, numai că câte deosebiri în
dependență de sex. Femele fiind mai mari trec prin mai multe etape de
năpârliri decât masculii. Împerecherea are loc doar o singură dată, însă femela
devine fertilizată pentru tot restul vieții ei (1 – 2 luni), avâd capacitatea să
depună ouă pe parcursul întregii vieți. Masculii
adulți trăiesc în medie 3-4 săptămâni.
TRATAMENT ȘI PREVENȚIE
În general, atât pacienţii diagnosticaţi de către medic, cât şi cei apropiaţi
(familia, locatarii aceleiaşi case ) trebuie să urmeze tratament, chiar dacă nu sunt
încă simptomatici. „Tratamentul local se poate face cu unguent cu sulf, 10 %
pentru adulţi, şi 3-5 % pentru copii sau cu benzoat de benzil (25-30%), care se
aplică local, de la gât în jos, timp de 3-5 zile’’.
Alte tratamente posibile sunt pe bază de permetrin sau crotamiton. La sugari se
recomandă aplicarea şi pe faţă (deoarece prin alăptarea de la sân există riscul de
contaminare), iar cel mai sigur tratament de administrat la sugari, copii mici şi femei însărcinate (sau care
alaptează) este unguentul cu sulf .
„Tratamentul oral cu ivermectină este uneori necesar în cazul scabiei crustoase, la indivizii
imunocompromişi sau în cazul infestărilor severe din anumite instituţii ( aziluri, spitale, tabere de refugiaţi).
MĂSURI GENERALE
Se va decontamina cu atenţie mediul (toate materialele textile cu care
s-a intrat în contact: hainele, lenjeria de pat, prosoapele etc) , prin
spălare la peste 55 grade Celsius sau prin călcarea cu aburi . Ce nu se
poate fierbe se pune într-un sac de plastic, care se leagă la gură. Acesta
se ţine închis timp de o săptămănă, apoi se scot hainele şi se spală în
conformitate cu regimul de spălare al fiecăreia. „În cazuri de
suprainfectare a leziunilor cu bacterii se vor folosi antibiotice. Nodulii
scabioşi pot fi trataţi cu inhibitori de calcineurina (tacrolimus , pimecrolimus, concentraţia de 0,03 %, care
se aplică local pe noduli timp de două săptămâni sau cu infiltraţii intralezionale cu corticoizi ( mai
dureroase). În urma eradicării infecţiei cu sarcoptes scabie , pruritul poate persista în unele cazuri o
săptămână sau chiar mai mult’’, concluzionează specialistul.

FAMILIA IXODIDAE.
GENURILE: IXODES, RIPICEPHALUS, DERMACENTOR, ARGAS.

80
 IXODES
Ixodes este cel mai mare gen de căpușe al familiei ixodidelor (Ixodidae), cu
245 specii. Ele sunt specii ectoparazite ale mamiferelor și omului și pot provoca
prin înțepătura lor dermatite pruriginoase, anemie și pot servi ca vectori pentru
diverse microorganisme patogene ale omului și mamiferelor. Sunt căpușe cu trei
gazde.
CARACTERISTICI MORFOLOGICE
Ixodes sunt căpușe neornamentate mici. Palpii și baza capitulului sunt de formă variabilă. Al doilea
segment al palpului poate fi micșorat la bază, creând un spațiu gol între palp și chelicere. Piesele bucale sunt
lungi, la femele sunt mai lungi decât la masculi. Al patrulea segment al palpilor este redus foarte mult și pe
el se află senzile chemoreceptoare. Nu au ochi sau festoane. Au spiracle rotunde sau ovale.
Dimorfism sexual este pronunțat, în special cu privire la capitul și la plăci . Masculii au 7 plăci ventrale, care
acoperă aproape suprafața ventrală: 3 impare situate pe linia mediană - placa pregenitală, placa mediană și
placa anală și 2 pare - o pereche de plăci adanale și o pereche de plăci epimerale (marginale).
Ixodes se pot distinge de alte căpușe ixodide prin poziția anterioară a șanțului anal. La alte genuri
de Ixodidae șanțul anal este absent sau este posterior de anus. Căpușă comună (Ixodes ricinus) este
o căpușă din familia ixodidelor (Ixodidae) răspândită în Europa, Africa de Nord și Rusia Centrală, fiind
un ectoparazit al mamiferelor și omului și provocă prin înțepătura ei dermatite pruriginoase, anemie sau
poate servi ca vector pentru diverse microorganisme patogene a omului și mamiferelor.
Numele de ricinus vine de la asemănarea femelei cu un bob de ricin în momentul când este plină cu
sânge.
Căpușele adulte au o culoare roșu-brun. Femela este cenușiu-deschisă după ce s-au
hrănit cu sânge. Femela este mai mare decât masculul. Masculii au 2,5-3 mm în
lungime și toate cele patru perechi de picioare sunt vizibile. Femelele înfometate au 3-4
mm în lungime și până la 11 mm în lungime după ce s-au hrănit.
Corpul căpușei este împărțit într-o regiune anterioară, capitulul (gnatosoma), și o
regiune posterioară, idiosoma. Capitulul, se compune dintr-o regiune posterioară, baza
capitulului, și o regiune anterioară, piesele bucale (rostrul) care sunt formate din palpi,
chelicere și hipostom.
Rostrul este lung și situat în parte anterioară, astfel încât privind căpușa pe partea sa dorsală sau ventrală
rostrul este bine vizibil. Rostrul este susținut de un organ special: baza capitulului, dispus într-o depresiune
anterioară a corpului, numită camerostom. Piesele bucale care alcătuiesc rostrul sunt formate dintr-
un hipostom, în formă de măciucă, situat ventral. El are pe fața sa numeroși spini recurenți. Cu ajutorul
hipostomului căpușa suge sângele. Hipostomul pătrunde în tegument și se fixează puternic și datorită
spinilor recurenți nu mai poate fi scos decât cu greutate. De o parte și de alta a hipostomului se găsesc
2 palpi maxilari care au 4 articole (segmente). Ultimul articol al palpului maxilar este puțin dezvoltat. Pe
rostru se află o pereche de chelicere, care sunt niște formațiuni dreptunghiulare, în vârful cărora este
articulată o pseudopensă bidactilă, prevăzută cu dinți. Chelicerele se mișcă în lungul hipostomului dinainte-
înapoi și se retractă într-o teacă, numită teaca chelicerelor, care acoperă baza lor. Cu ajutorul chelicerelor
căpușa tăie pielea gazdelor înainte de a introduce piesele bucale.
Idiosoma este compusă din plăci chitinoase numite scuturi. Femela are pe suprafața dorsală o singură
placă chitinoasă, care acoperă jumătatea anterioară a corpului. Ventral, femela este lipsită de plăci
chitinoase. Masculul are plăci chitinoase atât pe fața dorsală cât și pe fața ventrală; pe fața dorsală este
acoperit în întregime de o placă chitinoasă, iar pe fața ventrală se observă un număr de 7 plăci de dimensiuni
diferite: o placa pregenitală, o placa mediană, 2 plăci marginale, 2 plăci adanală și o placă anală. Idiosoma
este împărțită într-o regiune anterioară, numită podosoma și o regiune posterioară, opistosomă.
Podosoma poartă 4 perechi de picioare la adulți (trei la larve) și orificiile genitale. Picioarele sunt
compuse din șase segmente: coxa, trohanter, femur, tibie, metatars și tars. Coxele sunt sudate de podosomă.

81
Picioarele se termină cu două gheare și o formațiune în formă de ventuză, numită pulvil . Pe tarsul perechii
I de picioare se află o depresiune acoperită cu numeroși peri, organul lui Haller, care este un organ
senzorial cu rol olfactiv. Pe unghiul intern posterior al coxei primei perechi de picioare se află un pinten care
se suprapune pe coxa perechii a doua de picioare. Tarsul are o lungime moderată și se îngustează spre vârf.
Opistosomă, care se află posterior de picioarele IV, poartă 2 orificii respiratorii și un orificiu anal.
Orificiile respiratorii perechi, numite stigme sau spiracule, sunt dispuse de o parte și de alta, lateral după
perechea a IV-a de picioare. Orificiu stigmatic este înconjurat de o placă chitinoasă bine dezvoltată,
numită peritremă sau placa spiraculară.
Ixodes ricinus este lipsită de ochi.

GAZDELE
Ixodes ricinus este o căpușă cu trei gazde. Ea atacă în stare adultă diverse mamifere mari: bovine,
cabaline, ovine, câini, pisici, precum și specii de animale sălbatice: căprioare, cerbi etc. Uneori atacă și
omul. În stadiul de larvă hexapodă și nimfă octopodă, atacă animalele mai mici de pășune: șoareci, șobolani,
veverițe, cârtițe, arici, reptile și păsări.
CICLUL DE VIAȚĂ
Ixodes ricinus este un parazit ce necesită în dezvoltarea sa 3 gazde. Durata ciclului evolutiv de la ou până
la adult este de 3 ani, iar fiecare stadiu durează un an: un an ocupă larva, un an nimfa și un an adultul. În
timpul vieții lor de 3 ani căpușa este hematofagă (se hrănește cu sânge) numai 3 săptămâni, iar în fiecare
stadiu se hrănește cu sânge numai câteva zile. Ciclul de viață se poate scurta la 2 ani, în funcție de
temperatură. Prezintă o mare rezistență la inaniție. Ca larvă poate supraviețui fără hrană 10-19 luni; ca nimfă
trăiește 7-18 luni, iar ca adult până la 1 an.
OUĂLE
După acuplare, femelele gorjate ating o lungime de până la 11-15 mm și cad de pe gazdă pe sol, unde
depun 1000-2000 ouă în decurs de 1 lună. La depunere, ouăle sunt învelit într-o substanță albuminoasă
aglutinantă, formând o aglomerare voluminoasă ce rămâne un timp fixată de partea anterioară a căpușei.
Această substanță este secretată de o glandă specială, glanda cefalică sau organul lui Gene, situată la
partea anterioară a scutului chitinos. Ouăle cad apoi de pe femelă pe sol, și rămân atașate unele de altele în
formă de grămezi. După depunerea ouălor, femela se usucă și moare. În natură, ouăle sunt depuse pe iarbă
sau pe frunzele uscate.
Temperatura și umiditatea mediului ambiant au o influență evidentă asupra eliminării ouălor. Ouăle nu
rezistă la desicare. Numărul cel mai mare de ouă este depus la temperatura de 30° și umiditate de 100%.
Forma ouălor este sferică sau oval-alungită; au culoare brună-deschis, un înveliș dur, lucios, și nu devin
turgescente când sunt puse în apă.
LARVA

82
 Larvele eclozează (ies din ou) după 3-36 săptămâni (în funcție de temperatură) în timpul verii și se
hrănesc pentru prima dată în vara următoare. Pentru dezvoltare, necesită un anumit grad de umiditate. Dacă
starea higrometrică nu este favorabilă, ouăle se usucă și mor. Larvele au aproximativ 1 mm lungime, sunt de
culoare gălbuie și au numai trei perechi de picioare, adică sunt hexapode.
Pentru a evolua larva are nevoie să-și ia prânzul hematofag; totuși, ea poate rezista la inaniție chiar 1 an.
Larva o dată eclozată se cațără pe vârfurile firelor de iarbă în așteptarea gazdei. Când întâmplator trece un
animal prin apropiere, larva se fixează pe el și își începe prânzul hematofag; ele caută regiunea cu pielea mai
fină (ureche, perineu), pentru a se hrăni. Larvele se fixează pe mamifere mici: șoareci de câmp, șobolani,
veverițe, arici, cârtițe sau păsări mici; uneori pe reptile și chiar pe mamifere mai mari sau pe oameni.
Ele se hrănesc câteva zile (3-6 zile) crescând în greutate de 10-20 de ori. După ce și-a luat hrana necesară,
larva gorjată (îndopată cu sânge) părăsește gazda și cade pe sol, unde se retrage în ierburi și duce viață liberă
5-7 săptămâni (uneori până la 5 luni), după care năpârlește și se transformă în nimfă octopodă.
NIMFA
Nimfa are aproximativ 2 mm lungime se aseamănă cu adultul, este octopodă (are 4 perechi de picioare), ca
și acesta, dar nu are orificiu genital.
Nimfele încep să caute o nouă gazdă după aproximativ 12 luni. Ea atacă un alt mamifer, care reprezintă
cea de a doua gazdă, de obicei mai mare decât cea a larvelor (de obicei, o pasăre, iepure sau veveriță), și
începe să sugă sânge. Se hrănește cam 3-7 zile, se desprinde apoi și cade pe sol unde își continuă viața liberă
în decurs de 2-8 luni. După o năpârlire, nimfa se transformă în adult, mascul sau femelă.
ADULȚII
La început, adulții sunt transparenți, datorită învelișului chitinos incomplet consolidat; după câteva zile, își
capătă însă aspectul lor caracteristic.
Douăsprezece luni mai târziu, adulții încep să caute gazda. Adulții atacă, mai ales primăvara, altă gazdă, de
obicei mamifere mari (bovine, cabaline, ovine, câini, pisici, căprioare, cerbi etc., uneori și omul) care
reprezintă cea de a treia gazdă în ciclul lor evolutiv. Pentru a ataca gazda ei se urcă pe vegetație mai înaltă.
Femela se fixează pe gazdă și suge sânge timp de 5-14 zile, timp în care, se împerechează. Hrană cu sânge îi
va servi pentru maturarea ouălor. Masculii sug rareori sânge; ei sunt foarte vioi și aleargă pe pielea gazdei în
căutarea femelelor. După depunerea ouălor, femela moare. Masculii mor imediat după acuplare.
RIPICEPHALUS
Rhipicephalus este un gen de căpușe în familia Ixodidae, căpușe grele, constând
în aproximativ 74-75 de specii. Majoritatea sunt originari din Africa tropicală.
Speciile sunt greu de distins între ele, deoarece cele mai multe sunt destul de
similare, dar în același timp, indivizii unei specii particulare pot fi destul de
variabile. Majoritatea caracterelor utilizate pentru a identifica speciile se referă la
exemplarele masculine și imature, iar "femeile sunt câteodată imposibil de
identificat". Multe Rhipicephalus sunt de importanță economică, medicală și
veterinară deoarece sunt vectori ai agenților patogeni. Acestea transmit agenți patogeni care provoacă febra
aftoasă a animalelor și a bolilor umane, anaplasmoza, babesioza, rickettsioza, febra Boutonneuse, boala
Lyme, febra Q, febra Rocky Mountain și febra hemoragică Crimeea-Congo injectați un neurotoxin în
muscatura lor, care duce la paralizie provocată de căpușe.

DERMACENTOR
Dermacentor, de asemenea, cunoscut sub numele de tick Levi
american, este un gen de căpușe în familia Ixodidae, căpușe grele.
Genul are o distribuție cosmopolită, cu specii indigene de pe toate
continentele, cu excepția Australiei. Cele mai multe apar în ecozonul
din Nearctic.

83
 Gazdele de căpușe Dermacentor includ multe mamifere mari și mici, inclusiv cai, căprioare, bovine,
lagomorfe, peccarii, porcupine, tapiuri, oi de bizon și de oameni. Cicatarul american (D. variabilis) este
membru al genului .
Dermacentor sunt vectori ai multor agenți patogeni, inclusiv Rickettsia rickettsii, care provoacă boala
Rocky Mountain, Coxiella burnetii, care provoacă febra Q, Anaplasma marginale, care provoacă
anaplasmoză la bovine, Francisella tularensis, care provoacă tularemia, Babesia caballi, piroplasmoză și
Flavivirusul care provoacă encefalită Powassan. Dermacentor căpușe injecta un neurotoxin care provoacă
paralizie de bici.
ARGASIDE
Argasidele (Argasidae), numite și căpușe moi, este o familie
de căpușe hematofage, care parazitează temporar pe pielea reptilelor,
păsărilor, mamiferelor și oamenilor; unele din ele servesc ca vectori
pentru agenții patogeni, care provoacă zoonoze la animalele sălbatice
și domestice și la om .
Familia Argasidele sunt lipsite de scuturi chitinoase dorsale și
ventrale la ambele sexe și au cuticula netedă și pieloasă. Capitulul este
situat subterminal ventral, cu excepția larvelor, la care rostrul este
situat terminal anterior. Nu au ventuze la picioare, cu excepția
stadiului larvar, care poate poseda ventuze rudimentare. Stigmatele respiratorii sunt mici și greu vizibile și
se găsesc lateral ventral la nivelul dintre a 3-a și a 4-a pereche de picioare. Ochii lipsesc de regulă, dacă sunt
prezenți, se află pe fața ventrală.
Argasidele au un parazitism temporar, foarte scurt. Ele au obiceiuri de ploșniță și își atacă gazda în timpul
somnului. Ziua trăiesc ascunse în diverse crăpături și ascunzișuri, din care ies numai noaptea pentru a ataca
și a suge sânge, rămânând doar o scurtă vreme în contact cu gazda aleasă , după care se refugiază din nou în
ascunzișurile lor, aflate în clădirile fermelor, grajduri, cuiburi de animale etc. Atât nimfele, cât și adulții pot
suporta foarte mult inaniția, chiar mai mulți ani. Argasidele depun ouă în mai multe etape, în cantitate de cel
mult 150 la o depunere. După depunere, femela nu moare, ci continuă să se hrănească, pentru a depune noi
loturi de ouă. Din larve, după năpârlire, va rezulta nimfa și în acest nou stadiu pot urma mai multe năpârliri
din care rezultă nimfă de gradul 2 sau chiar de gradul 8. Din ultimul stadiu nimfal vor ieși adulții.
Majoritatea argasidelor au două stadii nimfale; dar la unele specii s-au întâlnit până la opt stadii. Copulația
nu se face pe corpul gazdei în timpul în care femela se hrănește, ci se face în mediul extern.
MORFOLOGIA EXTERNĂ
Argasidele au o lungime de 8-13 mm și sunt în general ceva mai mari decât ixodidele. Căpușele argaside
adulte sunt turtite dorsoventral, și au de obicei o formă rotunjită sau ovalară, atenuată anterior. Chiar când
sunt sătule ele își păstrează aparența lor, turtită dorsoventral. Prezintă pe ambele fețe numeroase fosete de
diferite mărimi. Ornitodorii (Ornithodoros) au de multe ori o formă subcvadrangulară alungită.
Tegumentul este mamelonat (zbârcit), de obicei acoperit cu tuberculi mici (mammillae) sau cu granulații,
care formează desene cuticulare variate și caracteristice de specie. Pe fața ventrală se găsesc șanțuri adânci.
Spre deosebire de căpușele ixodide (căpușele tari), argasidele sunt lipsite de scuturi chitinoase la ambele
sexe, atât pe fața dorsal, cât și pe cea ventrală, de aceea argasidele se mai numesc și căpușe moi. La unele
specii de argaside fața dorsală este scuamoasă (formând un pseudoscut).
Nimfele și adulții argasidelor au patru perechi de picioare. Picioarele sunt compuse din șase segmente:
coxa, trohanter, femur, tibie, metatars și tars. Coxele sunt sudate de podosomă. Cele patru perechi de
picioare se termină cu o pereche de gheare, care nu au o ventuză, spre deosebire de ixodide care posedă
ventuze la gheare, în toate stadiile de evoluție. Cu toate acestea, larvele argasidelor posedă ventuze
rudimentare.
Organele coxale (numite și glandele coxale) se deschid între bazele coxelor primei și celei de-a doua
perechi de picioare și au o funcție osmoregulatoare. Stigmatele respiratorii au un diametru mic și se găsesc

84
lateral ventral la nivelul coxelor între a 3-a și a 4-a pereche de picioare - deci mai anterior decât la ixodide,
la care stigmatele respiratorii sunt situate după perechea a 4-a de picioare. La ixodide, ele se află pe
peritreme mari, bine vizibile și de forme caracteristice. La argaside ele sunt mici și greu vizibile, iar
peritremele lipsesc. La larvele subgenului Persicargas stigmatele sunt situate între prima și a doua pereche
de picioare.
Orificiul genital este situat ventral, la femelă el este transversal, iar la mascul are formă de potcoavă.
Dimorfismul sexual slab exprimat. Masculii și femelele sunt foarte asemănătoare și sunt, de obicei, greu de
deosebit, cu toate că femelele îndopate cu sânge supt pot fi mult mai mari decât masculii, deoarece ele sug
mai mult sânge. Nu este atât de important să se facă distincția între sexe, deoarece atât masculii cât și
femelele se hrănesc cu sânge și, prin urmare, pot fi vectori ai unor boli.
ANATOMIE INTERNĂ
Argasidele sunt paraziți temporari dermotropi, hematofagi ai reptilelor, păsărilor, mamiferelor și ai
omului. În timpul hrănirii, saliva, care conține de obicei anticoagulante puternice, este secretă de o pereche
de glande salivare mari, asemănătoare cu strugurii; ea se scurge în jos din piesele bucale în pielea gazdei.
Sângele supt al gazdei trece prin piesele bucale și esofagul îngust în stomac , care are numeroase diverticule
ramificate. Ramurile laterale ale diverticulelor permit căpușei adulte să sugă cantități mari de sânge (de 6-12
ori mai mari decât greutatea proprie), cea ce duce la o dilatare considerabilă a corpului căpușei.
Căpușele argaside au o pereche de organe coxale, care deși uneori sunt numite glande coxale, nu sunt
glandulare; ele elimină excesul de fluide și săruri din sângele ingerat. Acest fluid este eliminat în afară prin
mici orificii situate între bazele primelor două perechi de picioare. Atunci când o căpușa moale este infectată
cu spirocheta febrei recurente de căpușă (Borrelia duttonii) multe dintre spirochetele din hemolimfă pătrund
în organele coxale și sunt eliminate prin orificiile lor. Organele coxale sunt prezente numai la căpușele moi,
la căpușele tari ele lipsesc.
Femelele căpușelor moi și tari au o structură specială, numită organul Géné, situat în fața intestinului
mijlociu. În timpul ovipoziției el este scos afară printr-un mic orifiu deasupra capitulului și secretă o
substanță cerată impermeabilă care acoperă ouăle, permițându-le să reziste la deshidratare, imersia în apă și
alte condiții adverse ale mediului.
Ixodidae Argasidae
1. Cuticula este relative dura. 1. Cuticula este neteda si pieloasa.
2. Scutumul - este prezent la toate stadiile de 2. Scutumul dorsal - absent la toate stadiile
dezvoltare acoperind toata regiunea dorsala la masculii (Argas).
adulti si numai o mica portiune din zona
propodosomala a larvelor, nimfelor si a femelelor
adulte (Ixodes).
3. Capitulul - anterior si abia vizibil din perspectiva 3. Capitulul - subterminal sau depasind marginea
dorsala. anterioara a corpului la stadiile larvare
4. Stigmele sistemului traheal sunt localizate in spatele 4. Stigmele intre coxele trei.
coxei patru.
5. In principal o singura pereche de ochi, daca sunt 5. Ochii lipsesc de regula (daca sunt prezenti, se
prezenti, situati dorsal pe laturile scutul. Ochii sunt afla pe pliurile supracoxale).
alcatuiti dintr-o singura lentila cuticulara (nu au
ochi Ixodes, Haemaphysalis).
6. Larvele, nimfele si adultii se hranesc o data la 6. Nimfele si adultii se hranesc de mai multe ori,
cateva zile. iar larvele timp de cateva zile.
7. In ciclul de viata au un singur stadiu nimfal. 7. Majoritatea au doua stadii nimfale; dar la unele
specii s-au intalnit pana la opt stadii.
8. Masculii mor dupa copulatia ce are loc in timpul 8. Cateva acte de copulatie; cateva mii de oua sunt

85
hranirii femelelor. Femelele mor dupa ce si-au depus
ouale pe sol.
9. Traiesc in principal in exterior si doar ocazional in
locuinte; in timpul vietii speciile pot ataca consecutiv
una pana la trei gazde (prezinta specificitate de specie;
depuse pe sol dupa hranire si copulatie.
9. Traiesc in cladirile fermelor, grajduri, cuiburi
de animale, etc., si isi ataca gazda in timpul
somnului.

CLASA INSECTA. ORDINUL ANOPLURA. GENUL PEDICULIDAE.

Pediculidele (Pediculidae) este o familie de insecte aptere (lipsite de aripi) din
subordinul anoplure, ectoparazite pe om și maimuțe, cu corpul turtit dorsoventral și
aparatul bucal conformate pentru înțepat și supt. Dezvoltarea lor se face fără
metamorfoză. La eclozare, nimfa este foarte asemănătoare cu adultul; cele trei stadii
nimfale se hrănesc ca și adulții cu sânge. Familia cuprinde un gen, Pediculus, cu 3
specii: Pediculus schaeffi, parazit pe cimpanzei, Pediculus mjobergi, parazit
pe maimuțele din Lumea Nouă și Pediculus humanus, parazit al omului, care include 2
supspecii - păduchele de corp (Pediculus humanus humanus) și păduchele de cap
(Pediculus humanus capitis).
Importanța epidemiologică a păduchilor de corp este legată de faptul că ei pot fi vectori biologici care
transmit omului tifosul exantematic produs de Rickettsia prowazeki, febra recurentă produsă de Borrelia
recurrentis și febra de tranșee produsă de Rochalimaea quintana.
Anoplurele (Anoplura) (din greaca anoplos = nearmat + ura = coadă) sau sifunculatele (Siphunculata)
(din latina siphunculus = tub mic), numite și păduchii hematofagi, este un subordin de insecte aptere
(lipsite de aripi), ectoparaziți pe mamifere, cu corpul turtit dorsoventral și aparatul bucal conformate pentru
înțepat și supt. Dezvoltarea lor se face fără metamorfoză. La eclozare, nimfa este foarte asemănătoare cu
adultul; cele trei stadii nimfale se hrănesc ca și adulții cu sânge.
Anoplurele cuprind diferite specii de păduchi paraziți exclusiv pe
mamifere, care se hrănesc sugând sângele cu ajutorul unei trompe mult
asemănătoare cu a altor insecte sugătoare, ca heteropterele. Ordinul
Anoplura este un ordin mic; au fost descrise 543 de specii de anoplure
găsite pe 812 specii de mamifere. Cele mai cunoscute exemple de
păduchi sunt 2 specii ce parazitează omul și mai multe specii care trăiesc
parazite pe mamiferele domestice. Cele 2 specii de păduchi care
parazitează omul sunt păduchele uman (Pediculus humanus), cu 2
subspecii - păduchele de corp (Pediculus humanus humanus) și
păduchele de cap (Pediculus humanus capitis), a doua specie este păduchele pubian (Pthirus pubis).
Anoplurele se aseamănă cu malofagele (Mallophaga), de care se deosebesc prin următoarele: a) aparatul
bucal este conformat pentru înțepat și supt; b) capul este totdeauna mai îngust decât toracele; c) segmentele
toracice sunt fuzionate. Anoplurele sunt adeseori vectori ai unor agenți biologici care produc boli grave.
Păduchele de corp sau păduchele de haine, păduchele vestimentar (Pediculus humanus humanus,
sinonime Pediculus humanus corporis, Pediculus humanus vestimenti) este o insectă apteră (fără aripi) din
familia Pediculidae, subordinul Anoplura. Are corpul turtit dorso-ventral și un aparat bucal pentru înțepat și
supt. Corpul este format din cap, torace și abdomen și trei perechi de picioare. Are culoarea albă murdar.
Masculul măsoară circa 2–3 mm iar femela 3–4 mm.
Acest păduche cosmopolit se întâlnește pe pielea corpului uman numai în momentul hrănirii; în restul
timpului stă pe lenjerie sau pe haine în special în cutele hainelor, la cusături. Este o insectă hematofagă,
parazit obligatoriu al omului. Trăiește întreaga sa viață pe aceeași gazdă, nepărăsind-o decât dacă este
îndepărtat manual sau când se mută pe o altă gazdă umană. Atât adulții ambelor sexe cât și nimfele se
hrănesc numai cu sânge. Păduchele de corp este foarte vorace și înțeapă mai ales seara. Se hrănește de 3–5
ori pe zi. Adulții sug la fiecare prânz circa 0,0008 g sânge; poate supraviețui fără hrană timp de o săptămână.

86
 Ciclul biologic cuprinde stadiul de ou, trei stadii nimfale și stadiul adult. Ouăle de circa 1 mm lungime,
au o formă ovoidală și o culoare albă; în popor sunt cunoscute sub numele de lindeni. O femelă depune 6–10
ouă pe zi, cu un total de 150–300 în cele două luni de viață. Ouăle sunt depuse pe lenjerie, de obicei în
dreptul cusăturilor, pe firele scămoșate, unde aerația e mai puternică, rareori pe perii corpului. Ouăle
eclozează într-o durată de timp variabilă în raport cu temperatura ambiantă.
La temperatura 32-35°C eclozează în 6 zile. La 25-30°C — în 8-10 zile. Din ou iese o larvă a cărei formă
nu diferă prea mult de aceea a adultului. După triplă năpârlire, în nouă zile de la eclozare, larvele se
maturează și la 10 ore după a treia năpârlire păduchele se împerechează. Durata de viață este de aproximativ
4-12 săptămâni, în medie 2 luni. Păduchii de corp nu suportă uscăciunea și nici umiditatea, fiind foarte
sensibili la căldură (mor la 45°C, în 1 oră; la 80°C, mor în 10 minute). Rezistă la frig, când intră într-o stare
de amorțire. Numărul păduchilor pe aceeași persoană variază de la câțiva până la 400–500.
Transmiterea de la om la om se face prin contact direct (dormitoare, internate etc.), mai ales că parazitul
are tendința de a trece de la persoanele parazitate la cele neparazitate. Păduchii tind să emigreze de pe
bolnavii foarte febrili și de pe cadavre (nu le convine temperatura), ajungând astfel pe noi persoane
receptive. O transmisiune accidentală a păduchelui de cap se poate produce fie sub forma unui contact direct
(în locuri publice, jocul copiilor, transportul în comun), fie indirect (prin intermediul pernelor, tapiseriilor
sau scaunelor). Utilizarea în comun a lenjeriei de corp și de pat, prosoapelor, periei de haine, poate duce la
trecerea păduchilor de la o persoană la alta.
CICLUL DE DEZVOLTARE A PĂDUCHELUI
Înțepătura păduchilor de corp este dezagreabilă și pruriginoasă la indivizii neobișnuiți cu acești paraziți,
trecând însă neobservată la cei frecvent parazitați. La nivelul înțepăturii apar papule
eritematoase pruriginoase care determină leziuni în special între umeri, pe abdomen,
șolduri și pe fața externă și anterioară a pulpelor.
În infecțiile cronice, pielea de la nivelul gratajelor devine brună. Această
melanodermie se remarcă mai ales în zona interscapulară, dar ea poate fi generalizată
("maladia vagabonzilor"). Importanța epidemiologică a păduchilor de corp este legată de faptul că prezența
lor determină pediculoza corpului și ei sunt vectori biologici care transmit omului tifosul exantematic produs
de Rickettsia prowazeki, febra recurentă produsă de Borrelia recurrentis și febra de tranșee produsă
de Rochalimaea quintana.
Înainte de era insecticidelor, infestarea oamenilor cu păduchi de
corp a atins niveluri înalte, în funcție de situațiile politice, astfel în
timpul și după cele două războaie mondiale, infestările cu păduchi de
corp au avut loc concomitent cu izbucnirea epidemiei de tifos
exantematic. Atunci când insecticidal puternic
diclordifeniltricloretan (DDT) a fost utilizat pe scară largă la
începutul anilor 1950, a fost observat un declin spectaculos al
numărului de păduchi și a cazurilor de boli transmisibile prin
păduche, inclusiv al tifosului epidemic. Pediculoză corpului
marchează o descreștere în prezent, focarele permanente de păduchi de corp se găsesc în regiunile cu
temperaturi scăzute, în comunități afectate de sărăcie și la la oameni cu un grad scăzut de igienă, în special
la persoane fără adăpost.
ORDINUL DIPTERA. FAMILIA CULICIDAE. GENUL ANOPHELES.
Țânțarii anofeli (Anopheles), numit și „țânțarul malariei” sau a febrei de
baltă, sunt un gen de țânțari care fac parte din subfamilia Anophelinae.
Genul Anophelescuprinde 420 de specii din care circa 40 de specii
transmit malaria. Acești țânțari sunt mici, având dimensiuni de aproximativ
6 mm și au un corp firav. Când sunt așezați au poziția corpului oblică,
caracteristică, într-un unghi de 30 - 45° față de substratul pe care se află.

87
Mod de răspândire. Țânțarii din genul Anopheles, se pot întâlni peste tot cu excepția Antarcticii. Ei trăiesc în
bazinul oceanului Pacific, inclusiv Noua Zeelandă, Fiji sau Noua Caledonie și pe unele insule din Atlantic.
CICLUL EVOLUTIV
Ciclul evolutiv al țânțarilor în general durează în funcție de temperatură și specie, între 5 - 14 zile, el este
legat de mediul acvatic, fără apă ei nu se pot înmulți, e suficientă o canitate foarte mică de apă. Femela
fecundată depune în apă, 50-200 de ouă negre, oule pentru menținere la suprafața apei au organe de înot. În
funcție de temperatură din ouă la 2-3 zile sau 2-3 săptămâni, eclozionează larvele. Ele pentru a putea respira
se mențin la suprafața apei, se scufundă numai în caz de pericol. Hrana larvelor constă din microorganisme
și alge care sunt filtrate din apă. După ca. 4 năpârliri larvele devin pupe din care iese la câteva zile țânțarul
adult. Masculii în căutare de femele zboară în roiuri
MOD DE HRĂNIRE.
Țânțarii se hrănesc cu sucuri de plante, numai femele fecundate, au nevoie, pentru a-și satisface necesarul
de proteine, de cel puțin o dată de sânge. Femelele la scurt timp după ieșire din pupe, sunt fecundate și caută
donatori de sânge, aceasta are loc pe timpul întunericului, dimineața și seara. După consumare de sânge, ea
depune ouăle în timp de 2 - 3 zile. Înțepătura țânțarului produce o tumefiere a pielii însoțită de prurit
(mâncărime), pruritul este mult mai intens în cazul anofelilor. O dată cu înțepătură țânțarii, pot deveni
vectorii unor boli infecțiose sau parazitare. Ronald Ross a studiat ciclul evolutiv a țânțarului anofel și a fost
unul dintre primii care a observat că este vectorul malariei.

88
89
90
 V. Microbiologie sanitară.

EXAMENUL MICROBIOLOGIC SANITAR AL ELEMENTELOR DE MEDIU.

Microbiologia sanitară studiază microorganismele mediului ambiant (inclusiv cele patogene), care
prin activităţile lor pot influenţa, direct sau indirect, sănătatea omului. Obiectivele microbiologiei
sanitare sunt următoarele:
■ elaborează şi perfecţionează metodele de examinare microbiologică a elementelor de mediu: apă, aer,
sol, produse alimentare, obiecte de uz curent etc.;
■ studiază căile prin care omul şi animalele contaminează elementele mediului ambiant;
■ elaborează standarde de stat (STAS), norme şi indicaţii metodice privind recoltarea, conservarea,
expedierea şi examinarea probelor de mediu;
■ elaborează recomandări şi măsuri pentru asanarea elementelor de mediu şi controlează eficienţa lor;
■ studiază legităţile relaţiilor omului cu mediul ambiant şi elaborează recomandări pentru protecţia
sănătăţii.
Elementele de studiu sunt foarte diferite: apa (potabilă, din râuri şi lacuri, apele reziduale), aerul
(atmosferic şi din Încăperi), solul, produsele alimentare (laptele şi produsele lactate, carnea, peştele,
conservele ş.a.), obiectele de uz curent, utilajul, inventarul şi personalul întreprinderilor de alimentaţie
publică şi de comerţ alimentar cu amănuntul, instituţiilor de copii şi medicale (creşe, grădiniţe, spitale,
maternităţi ş.a.)
Microbiologia sanitară.
Controlul sanitaro-bacteriologic : a apei, solului, aerului
Este bine cunoscut faptul ca unul dintre princiipiile ocrotirii sănătăţii este profilaxia,deoarece e mult mai
uşor de evitat apariţia şi dezvoltarea bolii decât de tratat boala deja declanşată.
Microbiologia sanitară se ocupă de cercetarea microorganismelor sşi a proceselor cauzate de ele în mediul
înconjurător(apă, sol, aer).
Sarcina principală a microbiologiei sanitare este preântâmpinarea apariţiei şi dezvoltării bolilor
infecţioase, ceea ce devine posibil datorită cercetarilor ecologiei microorganismelor şi elaborării măsurilor
practice de combatere a bolilor infecţioase.
Microorganismele sanitaro indicatoare – reprezintă viețuitoare permanente ale suprafețelor Și
cavităților corpului uman care se elimină din organism pe aceleași căi ca m/o patogene.
În scopul efectuării cercetărilor sanitar-microbiologice au fost elaborate Standarte de Stat-STAS- sau
indicaţii metodice, care permit de a aprecia corespunderea microflorei izolate din mediul înconjurător,
cerinţelor igienice.
STAS- indicaţiile metodice prevăzute:
 Regulile de colectare aprobelor.
 Cantitatea de material colectat.
 Condiţii de transportare.
 Metode de transportare.
 Scopul cercetării.
 Criterii de apreciere a rezultatelor obţinute.
Documentele de însoţire a fiecărei probă:
 Denumirea probei(apă, sol,…….);
 Locul unde a fost obţinută proba şi numărul ei;
 Data, luna, ora, anul;
 Scopul cercetării;

91
  Unde este îndreptată proba pentru cercetare;
 Semnătura persoanei care a colectat proba.
INDICATORI MICROBIOLOGICI DE POLUARE A MEDIULUI AMBIANT
Examenul microbiologic al elementelor de mediu are ca scop aprecierea prezenţei sau lipsei în acestea a
microorganismelor care prezintă pericol pentru sănătatea omului. Aprecierea calităţii elementelor mediului
ambiant se face nu direct, prin depistarea agenţilor patogeni ai bolilor infectioase (aceştia nu se întâlnesc
permanent, sunt sensibili la acţiunea multor factori, cantitatea lor este relativ mică), ci indirect, prin
determinarea gradului de contaminare cu reprezentanţi ai microflorei normale, care se elimină in mediu cu
excreţiile omului şi animalelor.
E.g. depistând microorganisme care normal reprezintă microflora intestinului, putem concluziona despre
o poluare fecală şi, deci, nu se exclude posibilitatea eliminării cu materiile fecale a agenţilor patogeni ai
dizenteriei, febrelor tifoparatifoidice etc. Izolarea reprezentanţilor microflorei normale serveşte ca un indice
al stării sanitare a elementelor de mediu, ceea ce permite aprecierea pericolului potential al acestor elemente
pentru sănătatea omului. Asemenea microorganisme au fost numite indicatori microbiologici.
Însă nu toate microorganismele din flora normală a corpului uman şi animal pot fi indicatori
microbiologici. în urma unor multiple investigaţii au fost formulate o serie de condiţii pe care trebuie să le
îndeplinească microorganismele indicatoare, şi anume:
■ să fie prezente constant în excreţiile omului şi animalelor şi să se elimine în mediul extern în
cantităţi masive;
■ să nu aibă alt rezervor natural decât organismul omului şi animalelor;
■ să supravieţuiască in mediul ambiant timp mai îndelungat in comparaţie cu microbii patogeni;
■ să lipsească sau să fie redusă capacitatea de multiplicare in mediul extern;
■ să fie mai rezistenţi la acţiunea factorilor din mediul extern decât microbii patogeni;
■ să fie suficient de tipici, pentru a fi uşor diferenţiaţi şi să nu-şi modifice caracterele biologice;
■ să fie uşor depistaţi prin metode uzuale, simple şi accesibile.
Analizele de laborator se efectuează în conformitate cu standardele de stat (STAS), indicaţiile şi
recomandările metodice, care sunt strict obligatorii pentru toate laboratoarele.
Aceste documente prevăd:
a) metodele de recoltare a probelor;
b) cantitatea de produs recoltat;
c) condiţiile de expediere;
d) metodica examinării;
e) criteriile de interpretare a rezultatelor analizei.
Fiecare probă recoltată e însoţită de o fişă, in care indicăm: denumirea probei, locul recoltării şi
cantitatea, data recoltării (anul, luna, ziua, ora), scopul analizei, instituţia care va efectua analiza, numele
persoanei care a recoltat proba.
În prezent, în funcţie de elementul de mediu examinat, indicatorii microbiologici includ microorganisme
ca Escherichia coli, coliformii, enterococii, Proteus, stafilococii, Bacillus cereus, Pseudomonas ş.a.
Aprecierea calităţii elementelor mediului ambiant se face de asemenea prin determinarea numărului
total de microorganisme (NTM) pe unitate de volum sau suprafaţă.
Pentru fiecare element sunt stabiliţi indicatorii microbiologici, conform cărora se apreciază starea
sanitară a lui. E.g. pentru apă: E.coli, coliformii; pentru aer: stafilococii şi streptococii etc.
În investigaţiile microbiologice sanitare trebuie să se respecte următoarele principii:
a) recoltarea, conservarea şi expedierea corectă a probelor;
b) efectuarea analizelor In serie (din diferite sectoare);
c) recoltarea repetată a probelor;
d) utilizarea metodelor standard de analiză;
e) aprecierea datelor în coroborare cu alte rezultate ale examenului igienic (chimice, fizice,

92
organoleptice) ;
f) responsabilitatea medicilor pentru exactitatea analizelor şi motivaţia concluziilor despre
starea sanitară a elementului examinat.
CARACTERISTICI ALE INDICATORILOR MICROBIOLOGICI
Grupul coliformilor
Noţiunea de coliformi sau coliformi totali include Enterobacteriaceae din genurile Escherichia,
Citrobacter, Enterobacter, Klebsiella ş.a., caracterizate ca barili gramnegativi, nesporulaţi,
oxidazonegativi, care degradează glucoza cu producere de acid şi gaz la temperatura de 37°C în interval de
24—48 ore. Acest grup este prezent în cantitate mare în fecalele omului şi animalelor cu sânge cald.
Bacteriile coliforme care îşi manifestă caracterele metabolice şi la temperatura de 44 ±0,5°C se numesc
coliformi fecali sau termotoleranţi. Colifoimu fecali, care degradează lactoza cu acid şi gaz la 44 ±0,5°C şi
nu cresc pe mediul cu citrat (mediul Simmons), sunt consideraţi a fi E.coli, un indicator incontestabil al
unei poluări fecale recente. Diferenţierea genului se limita, până nu demult, la testele IMVEC, care
includeau următoarele caractere: producerea indolului (I), reacţia cu roşu metil (M) , reacţia Voges-
Proskauer (V), creşterea in mediul Eijkman (E) la temperatura de 43—44°C şi creşterea pe mediul cu citrat
(C). Aceste teste s-au dovedit a fi insuficiente, deoarece coliformii izolaţi din apa clorinată nu fermentează
glucoza cu gaz la 43°C şi aceste teste nu prevăd testul oxidazei. Astăzi identificăm coliformii prin
următoarele caractere diferenţiale:
a) Incubarea culturilor numai la 37°C.
b) Caracterul creşterii pe mediul Endo: se iau în consideraţie numai coloniile roşu- închis cu sau fără
luciu metalic.
c) Bacili gramnegativi.
d) Testul oxidazei. Pentru identificarea ulterioară selectăm numai colonii oxidazonegative, pentru că
cele oxidazopozitive includ bacterii gramnegative, care aparţin pseudomonadelor, aeromonadelor sau
vibrionilor.
e) Degradarea glucozei cu formare de acid şi gaz.
Enterococii (streptococii fecali)
Enterococii fac parte din microflora normală a intestinului omului şi animalelor şi se elimină în mediu
ambiant în cantităţi destul de mari, 108—9UFC/g de fecale, dar aproximativ de zece ori mai puţin în
comparaţie cu coliformii. Enterococii sunt al doilea indicator microbiologic, după coliformi, când
examinăm apa din zonele de recreaţie, din bazinele de înot, apele reziduale ş.a. După structura antigenică
aceşti streptococi sunt incluşi în grupul D Lancefield. Se deosebesc două specii: Enterococcus faecalis cu
variantele liquefaciens şi zymogenes şi E. faecium cu varianta durans.
Enterococii sunt coci ovali, dispuşi izolaţi, în perechi sau lanţuri scurte, grampozitivi. În general imobili
şi nesporulaţi. Pe medii solide formează colonii mici, transparente, bombate, rotunde, cu margini regulate
şi suprafaţă lucioasă. Sunt catalazonegativi. îi diferenţiem de alţi streptococi prin următoarele teste:
a) Cresc în bulion biliat 40%.
b) Se dezvoltă in prezenţa azidei de sodiu (inhibitor pentru coliformi şi alte bacterii
gramnegative).
c) Creşc la pH 9,6 şi în bulion cu 6,5% clorurâ de sodiu.
d) Cresc între 10 şi 45°C.
e) Reduc albastrul de metilen din lapte.
Sunt rezistenţi la acţiunea clorului, coloranţilor şi unor antibiotice.
E. faecalis şi E. faecium se diferenţiază după capacitatea de fermentare a glicerinei: primul o descompune
în condiţii aerobe şi anaerobe, al doilea numai în condiţii aerobe. E. faecalis reduce trifenilterazolcloridul
(TTC), din care cauză pe medii cu TTC formează colonii roşii-vişinii, pe când S. faecium creşte sub formă
de colonii incolore (uneori cu centrul roz).
Pentru că enterococii mor mai repede decât coliformii şi nici nu se multiplică în mediul ambiant

93
(exceptând unele alimente), ei sunt consideraţi ca indicator microbiologic al unei poluări fecale recente.
Clostridii sulfitoreducătoare
Clostridiile, ca şi enterococii şi coliformii, fac parte din microflora intestinală normală a omului şi unor
animale cu sânge cald şi se elimină In mediu cu fecalele. Concentraţia lor ajunge până la 106UFC/g de
fecale. Indicator microbiologic este specia C.perfringens, capabilă să reducă sulfitul în sulfură feroasă la
45°C după 12—14 ore.
C.perfringens aparţine familiei Bacillaceae şi apare ca bastonaşe lungi, imobile, sporulate şi, în
organismul gazdă, capsulate. Cultivă pe medii uzuale. Intens zaharolitic, degradează glucidele cu formare de
acid şi gaz. Coagulează repede laptele (2—5 ore), formând cheag spongios «aruncat» spre dopul eprubetei
din cauza gazului. Avantajul acestei specii ca indicator microbiologic este depistarea ei prin metode simple,
rapide şi lipsa necesităţii identificării ulterioare. Totodată, C.perfringens fiind sporogen are rezistenţă sporită
în mediul extern, din care cauză este considerat ca indicator al poluării fecale mai vechi. O cantitate crescută
de clostridii depistată însă alături de coliformi indică o poluare fecală recentă.
Determinarea acestui indicator este recomandată la examenul microbiologic al solului, apelor reziduale,
depunerilor din bazinele acvatice, la selectarea sursei de aprovizionare cu apă ş.a.
Stafilococii
Stafilococii sunt reprezentanţi ai microflorei normale a corpului uman. Colonizează pielea, căile
aerodigestive superioare, în special nasul; sunt prezenţi şi în intestin. în timpul vorbirii, tusei, strănutului şi
cu scuamele ei se elimină uşor In mediul înconjurător: în aer, pe obiecte; în apă în timpul scăldatului.
Stafilococii sunt consideraţi ca un indicator al poluării aerului din încăperile închise j (staţionare
chirurgicale, de copii, secţii de reanimare şi terapie intensivă, maternităţi). Totodată, luând în consideraţie
rezistenţa stafilococilor la substanţele dezinfectante, ei sunt şi indicatori ai poluării apei In zonele de
recreaţie, în bazinele de înot, unde numărul de stafilococi poate ajunge la zeci de mii UFC/litru.
Stafilococii aparţin familiei Micrococcaceae, genul Staphylococcus cu trei specii mai frecvent izolate: S.
aureus, S. epidermidis şi S. saprophyficus. Sunt coci sferici, gram- pozitivi, aşezaţi în ciorchini,
nesporulaţi, necapsulaţi şi imobili. Cresc pe medii uzuale. Pe geloză-sânge unele tulpini sunt hemolitice.
Formează colonii rotunde, bombate, netede, lucioase şi pigmentate in auriu, galben sau alb. S. aureus,
specia cu cel mai mare potenţial patogen, produce coagulază, lecitinază, ADN-ază; unele tulpini elaborează
enterotoxină termorezistentă. Ca indicatori microbiologici, stafilococii se depistează uşor, prin metode
obişnuite.
Testele uzuale pentru identificarea stafilococilor sunt:
a) Capacitatea de a creşte In medii cu concentraţii sporite de NaCl (7—10%).
b) Determinarea coagulazei.
c) Fermentarea manitei in condiţii anaerobe.
d) Determinarea sensibilităţii la novobiocină.
e) Producerea de lecitinază şi fosfatază.
în cazul investigaţiilor epidemiologice, pentru determinarea sursei de infecţie şi a căilor de răspândire,
se determină fagovarul cu ajutorul setului internaţional constituit din 20 fagi.
Streptococii
Streptococii sunt găzduiţi în căile aerodigestive superioare ale omului şi multor animale, mai ales la
persoane cu infecţii respiratorii cronice, eliminându-se în aer cu saliva, sputa, în timpul vorbirii, tusei,
strănutului.
Genul Streptococcus include un mare număr de specii atât saprofite, cât şi patogene, în patologia omului
importanţă mai mare are S. pyogenes. Streptococii sunt coci sferici, grampozitivi, aşezaţi în lanţuri, imobili,
nesporulaîi; unele tulpini patogene sunt capsulate. Nu cresc pe medii uzuale. Cultivă în bulion glucozat şi pe
geloză-sânge. în bulionul glucozat cresc pe pereţii şi la fundul eprubetei, lăsând mediul transparent. Pe
geloză-sânge formează colonii mici, albe-cenuşii, opace. După capacitatea hemolitică deosebim:
■ streptococii /З-hemolitici, cu coloniile înconjurate de o zonă largă de hemoliză completă, clară;

94
 ■ streptococii a-hemolitici, care transformă hemoglobina în methemoglobină şi înverzesc mediul în
jurul coloniilor;
■ streptococii у sunt nehemolitici şi nu modifică mediul cu sânge.
Mai perfectă este clasificarea streptococilor după structura antigenică, propusă de Lancefield. Sunt
cunoscute 19 serogrupuri de streptococi şi un mare număr de serovaruri. Majoritatea streptococilor piogeni
aparţin grupului A cu 57 serovaruri.
În mediul ambiant streptococii sunt reprezentaţi de regulă de streptococii a- hemolitici, pe care ii găzduim
constant. Streptococii /3-hemolitici se găsesc mai puţin frecvent în faringele oamenilor sănătoşi. Depistarea
lor în aer are importanţă sanitară şi epidemiologică, pentru că indică prezenţa bolnavilor sau purtătorilor
sănătoşi.
Depistarea şi identificarea streptococilor se face ceva mai complicat, dar utilizând în mare parte
testele descrise la identificarea enterococilor.
Genul Proteus
Bacteriile din genul Proteus sunt foarte răspândite in natură, unde participă la procesele de
descompunere. Se întâlnesc în ape poluate, alimente alterate, în special în carne şi derivate. In cazul unei
contaminări masive a produselor alimentare, aceste bacterii pot cauza toxiinfecţii alimentare. Răspândirea
bacteriilor din genul Proteus este posibilă prin intermediul obiectelor de uz curent, prin aerul încăperilor în
care se găsesc bolnavi cu procese inflamatorii sau infecţii intestinale cauzate de bacterii din acest gen.
Speciile de Proteus servesc ca indicator microbiologic în industria alimentară, demonstrând o
contaminare fecală recentă survenită in diferite etape ale circuitului alimentelor.
Genul Proteus este inclus în familia Enterobacteriaceae şi se disting 4 specii, dintre care mai frecvent se
izolează P. vulgaris şi P. mirabilis. Sunt bacili scurţi, gramnegativi, dispuşi în perechi sau lanţuri mici,
mobili cu cili peritrichi, nesporulaţi şi necapsulaţi. Cresc pe medii uzuale. O particularitate tipică pentru
aceste bacterii este capacitatea «de roire»: pe medii solide formează un văl fin, care se extinde pe toată
suprafaţa mediului. Izolarea se face uşor prin însămânţarea produsului de examinat In apa de condensare a
tuburilor cu geloză înclinată (metoda Schukevid). Se observă o creştere specifică serpinginoasă (fenomen de
«căţărare»).
Identificarea culturilor izolate se efectuează după unele teste biochimice: producerea indolului şi H2S,
prezenţa fenilalanindezaminazei, hidroliza ureei, creşterea pe mediul cu citrat ş.a. Identificarea antigenică se
face prin reacţii de aglutinare cu serurile specifice O şi H.
Pseudomonas aeruginosa
Această specie, larg răspândită in natură, este inclusă în genul Pseudomonas, familia Pseudomonadaceae.
Se izolează din apele de suprafaţă şi reziduale, din sol, de pe plante, din intestinul şi de pe tegumentele
omului, din diverse preparate medicamentoase. Este agentul infecţiei piocianice intraspitaliceşti. Cauzează la
om diverse procese supurative: otite, pielite, cistite, cheratite, meningoencefalite, septicemii, infectează
plăgile şi arsurile.
În mai multe ţări s-au elaborat standarde pentru supravegherea calităţii apelor folosite în scopuri
recreaţionale în care ca indicator microbiologic este recomandată depistarea P. aeruginosa. Prezintă interes
şi pentru aprecierea condiţiilor igienice de preparare in spitale a unor forme medicamentoase, a alimentelor
pentru nou-născuţi. Depistarea acestei specii este recomandată şi pentru analiza calităţii apelor minerale
îmbuteliate.
P. aeruginosa este un bacii polimorf, gramnegativ, dispus izolat, In perechi sau lanţuri scurte, foarte
mobil, cu 1—3 flageli polari, nesporulat şi, de regulă, necapsulat. Este strict aerob, cultivă pe medii uzuale,
formând pe geloză colonii mari, S, pigmentate în verdc- albăstrui sau roşu-brun. Nefermentativ, nu produce
indol, lichefiază gelatina şi serul coagulat, reduce nitraţii în nitriţi, este oxidazopozitiv. Aceste caractere
biochimice şi pig- mentogeneza stau la baza identificării tulpinilor izolate in laborator.

95
 Enterofagii
Enterofagii sunt virusuri care parazitează şi se reproduc în enterobacterii vii. Ajung în mediul ambiant din
intestinul omului. Aceasta permite să-i utilizăm ca indicatori ai contaminării mediului şi cu enterobacterii
patogene. Multiplele investigaţii sanitaro- virusologice au demonstrat posibilitatea folosirii enterofagilor şi
ca indicator al poluării virale cu enterovirusuri, virusul hepatitei A, adenovirusuri ş.a. Cu ajutorul
enterofagilor s-a studiat eficienţa diverselor metode de epurare şi dezinfecţie a apei potabile, apelor
reziduale şi se stabilesc criteriile pericolului epidemiologie al apelor pentru sănătatea omului.
Enterofagii, ca şi coliformii şi enterococii, servesc ca indicator al poluării fecale a apei.
În bazinele acvatice enterofagii pot fi şi indicatori ai proceselor de autoepurare; cu ajutorul lor se pot
depista sursele şi căile de răspândire a impurificării organice.
În examenul microbiologic sanitar al apei uzual se utilizează bacteriofagul antitific Vi şi bacteriofagul
anti-co/г. Izolarea bacteriofagilor respectivi, capabili să se multiplice numai pe tulpinile omoloage de
bacterii, demonstrează evident şi prezenţa acestor bacterii în probele examinate cu o vădită importanţă
epidemiologică.
Depistarea prezenţei enterofagilor în elementele mediului ambiant se poate face în orice laborator
bacteriologic, utilizând dotările obişnuite (medii de cultură uzuale etc.). Determinarea titrului enterofagilor
se efectuează prin metoda bistratificată pe geloză, care permite aprecierea cantitativă a fagilor în unităţi
formatoare de plaje (UFP) într-o unitate de volum sau masă a materialului de examinat (apă, sol ş.a.).
Microorganisme termofile
În grupul microorganismelor termofile sunt incluse bacterii grampozitive, coci, bacili, spirili,
actinomicete şi unele specii de ciuperci care au capacitatea să se multiplice activ la 60°C sau mai mult, in
majoritate fiind aerobe. Prezenţa acestui grup în elementele mediului ambiant (sol, bazine acvatice, conserve
ş.a.) indică o impurificare cu dejecte şi excreţii, cu deşeuri solide menajere şi agricole în care pot fi depistate
şi microorganisme patogene periculoase pentru sănătatea omului. De aceea microorganismele termofile sunt
considerate ca un indicator microbiologic de poluare a mediului înconjurător.
În materiile fecale ale omului şi animalelor concentraţia termofililor este de regulă : redusă (10 1-3
germeni/g) şi nu servesc ca indicator al poluării fecale a mediului. Impurificarea solului şi a bazinelor
acvatice cu germeni termofili are loc în cazul poluării cu deşeuri menajere care conţin materie organică in
diferite stadii de descompunere. Prezenta microorganismelor termofile în sol demonstrează o impurificare
mai veche cu deşeuri. Despre o impurificare fecală recentă vorbeşte titrul înalt al coliformilor şi o
concentraţie mică de termofili.
Materialul prelucrat în laboratoarele de microbiologie conține agenți infecțioşi cu risc petru personalul de
laborator şi pentru colectivitate. Clasificarea acestor agenţi infecțioşi după gradul de risc a fost prezentată în
partea întâi, 1.5.
CERCETĂRILE SANITAR-MICROBIOLOGICĂ A APEI
Se cercetează calitatea apei:
 Din apeductul central;
 Din fântâni de diferite tipuri;
 Din bazine acvatice deschise;
 Bazine de înot;
 Apele reziduale.
Colectarea probelor de apă;
 Din bazinele deschise apa se colectează cu ajutorul batometrelor,se recomanda la adincimea de 10-
15cm si la distanta de la 1,5 m de la mal.
 Pentru colectarea apei din robinet se folosesc flacoane steril cu capacitatea de 500 ml,inchise. În
prealabil se prelucreaza robinetul cu un tifon imuiat in alcool,se lasa sa curga 10-15 minute .
Flacoanele pline se acoperă cu capace sterile şi se lipeşte pe ea etichetă care se completează.
Metodele-standart de cercetare a apei:

96
  Determinarea cantităţii totale de m/o(la 1 ml de apă nu mai mult de 100);
 Determinarea indicilui coli şi a titrului coli(Ic este 3, iar TC 333 şi mai sus);
 Cercetarea pe baza indicilor epidemiologici,de depistare a m/o patogene(în normă nu se găsesc)
Indicatorii microbiologici în conformitate cu cerinţele şi normele sanitare a apei de suprafață
Categoria Indicatorii microbiologici Normative DN privind DN privind metode
apelor de microb. cerintele microb. de cercetare
suprafaţă

Bacterii califorme Sub 1000 RI Nr.06.6.3.23

Categoria 1 total(lactozopozitive) UFC/dm3 IM 2285-81

NTG(incubarea la 37-22*) - IM 2285-81

Flora patogena Lipsa 1000 cm IM a 1980 IM a 1980

Fam.enterobacteriaceae 3 RI Nr.06.6.3.23

Bacterii coliforme- Sub 1000 IM 22 85-81

termoto;erante UFC/dm3

Enterococi Sub 100 UFC/ IM 22 85-81

dm3

Catregoria 2 Bacterii califorme total(lactozo Sub 500 RI Nr. 06.6.3.23

pozitive) UFC/dm3

Flora patogena Lipsa/1000 IM a.1980 RI IM 22 85-81

cm3 Nr.06.6.3.23
Fam.-Enterobacteriaceae IM a.1980

S.aureus Sub 100 IM 22 85-81

UFC/dm3

NTG(incubareal la 37-22*) -

Enterococi Sub 100

UFC/dm3

Bacterii coliforme Sub 1000

termotolerante. UFC/dm3

DATE GENERALE: CADRUL PROBLEMEI ŞI INDICAŢII

Flora microbiană a apelor naturale depinde în mare măsură de originea lor. Se deosebesc:
a) ape superficiale (dulci), care cuprind apele curgătoare din râuri, pârâuri şi apele stătătoare din lacuri,
iazuri, diverse rezervoare;
b) ape subterane din izvoare, fântâni arteziene;
c) ape atmosferice provenite din zăpadă, ploaie;
d) ape de mare.
Din punctul de vedere al utilizării distingem:
a) apa potabilă şi menajeră din sisteme centralizate de aprovizionare şi necentralizate (fântâni, izvoare,
arteziene);
b) apa bazinelor de înot;
c) gheaţa medicinală şi menajeră;
d) apele reziduale (fecaloid-menajere, industriale, mixte).

97
 Analiza bacteriologică sanitară a apei se efectuează pentru controlul curent al calităţii apei potabile
furnizată de instalaţii centrale sau din surse locale la toate etapele aprovizionării începând de la locul
captării, la instalaţiile de epurare, în diferite puncte din reţeaua de distribuţie, până la robinetele apeductului
intern.
Apa bazinelor de înot se examinează în mod planificat (controlul curent) şi la indicaţii epidemiologice. Apa
din bazinele de înot trebuie să corespundă cerinţelor apei de robinet.
Analiza apelor de suprafaţă se face pentru aprecierea posibilităţii folosirii rezervorului de apă ca sursă de
aprovizionare cu apă potabilă şi menajeră sau în scopuri recreaţionale, uneori în scopul determinării sursei
de poluare fecală şi pentru aprecierea capacităţii de autoepurare.
Scopul examenului bacteriologic sanitar al apelor reziduale este de a controla eficienţa epurării şi
dezinfecţiei lor şi a sedimentului. Se verifică corectitudinea exploatării instalaţiilor de epurare, ceea ce
permite depistarea din timp a pătrunderii microorganismelor patogene in rezervor o dată cu apele reziduale.
În concluzie, examenul bacteriologic sanitar al apei se efectuează pentru:
■ selectarea surselor de alimentare centrală cu apă potabilă şi menajeră;
■ controlul periodic al eficienţei dezinfecţiei apei potabile furnizată de instalaţii centrale;
■ determinarea calităţii apei utilizate din surse locale;
■ controlul stării sanitaro-epidemiologice a apelor bazinelor deschise (lacuri, iazuri, fluvii);
■ controlul eficientei dezinfecţiei apei din bazinele de înot;
■ controlul calităţii epurării apelor reziduale;
■ investigarea izbucnirilor hidrice de boli infecţioase.
Realizarea acestor scopuri este prevăzută în următoarele documente normative: STAS 2761-84 «Sursele de
alimentare centrală cu apă potabilă şi menajeră»; STAS 2874-82 «Apa potabilă. Cerinţele igienice şi
controlul calităţii»; STAS 18963-73 «Apa potabilă. Metodele analizei sanitaro-bacteriologice»; Indicaţiile
metodice 2285-81 «Cu privire la analiza sanitaro-microbiologică a bazinelor deschise».
Încadrarea apelor In prevederile standardelor de stat se efectuează după următorii indicatori microbiologici:
■ titrul şi indicele coliformilor, coliformilor fecali, enterococilor, stafilococilor;
■ numărul total de microorganisme.
La indicaţii epidemiologice se determină prezenţa microorganismelor patogene (sal- monele, shigele,
leptospire, vibrionul holeric ş.a.).
EFECTUAREA ANALIZEI
Recoltarea, conservarea şi transportul probelor de apă
Probele de apă se recoltează In flacoane sterile prevăzute cu dopuri de sticlă sau de vată In tifon şi capac
de hârtie legat cu sfoară in jurul gâtului.
Apa de conductă se recoltează în volum de 500 ml direct la robinet. în prealabil se frambează robinetul cu
un tampon de vată îmbibat cu alcool, apoi se deschide complet şi se aşteaptă să curgă apa 10 minute. Se
scoate dopul şi se menţine flaconul sub coloana de apă pentru a-1 umple până la cca 1 cm sub dop. Apa
clorinată se recoltează in flacoane cu declorator: 10 mg hiposulfit de sodiu pentru 500 ml apă. Se astupă
flaconul cu dopul, se fixează cu sfoară capacul de hârtie şi se etichetează. în documentul însoţitor se indică:
locul, data (ziua, luna, anul) şi ora recoltării, analizele solicitate şi numele persoanei care a recoltat proba.
Din izvoare se recoltează proba direct din curentul de apă sau din mijlocul izvorului, la adâncime de 10—
15 cm de la suprafaţă. De la aceeaşi adâncime se recoltează şi apa din fântâni sau din fântâni arteziene.
Din bazinele deschise se recoltează o serie de probe la distanţe diferite de mal şi ia diferite adâncimi cu
ajutorul unor bătometre, care sunt flacoane cu suport metalic. în acest caz, în documentul de însoţire se
indică distanţa de la mal, adâncimea, distanţa surselor de poluare, viteza scurgerii, temperatura apei şi
aerului.
Volumul apelor reziduale recoltat pentru analiză este diferit în funcţie de scopul analizei şi locul
recoltării (la etapele de epurare, după dezinfectare, la locul scurgerii) şi variază de la 10 la 500 ml.
Gheaţa se recoltează în bucăţi de 2 kg, iar în laborator se spală cu apă sterilă şi, din profunzime, se taie cu

98
instrumente sterile câteva bucăţi cu masa totală de 500 g, care se introduc în vas steril, se menţin Ia
temperatura camerei până la topire, apoi se examinează.
Pentru depistarea microorganismelor patogene, în funcţie de gradul prezumptiv de impurificare, se
recoltează 3 litri de apă de robinet, 1 litru apă din bazinele deschise, 50—100 ml ape reziduale.
Probele de apă se transportă in truse frigorifice sau în lăzi termoizolate în care se menţine temperatura de
1—2°C. Analiza apei trebuie făcută în cel mult 2 ore din momentul recoltării. Temporizarea examenului
până la 6 ore se admite excepţional dacă se păstrează proba la +4°C. Probele primite în laborator se
înregistrează in registre speciale.
Determinarea numărului total de microorganisme (NTM)
Numărul total de microorganisme include germenii mezofili saprofiţi, facultativ anaerobi, care populează
rezervorul de apă şi sunt capabili să formeze, pe mediile de cultură, colonii vizibile cu ochiul liber sau cu
lupa la mărire de 2—5X.
Când se examinează apa curată, se pipetează aseptic câte 1 ml, din probele nediluate, în două cutii Petri
sterile, în care se toarnă imediat câte 5—7 ml geloză nutritivă topită şi răcită la 45°C. Se omogenizează
conţinutul cutiilor şi se repartizează uniform prin mişcări uşoare de rotaţie, fără a ridica cutia de pe suprafaţa
mesei. După solidificarea gelozei, cutiile se introduc in termostat, cu capacul în jos, pentru incubare.
Dacă se examinează apă mai impurificată (din rezervoare deschise, ape reziduale), se pregătesc diluţii
decimale succesive: se pipetează 1 ml apă nediluată într-o eprubetă cu 9 ml apă de robinet sterilă, se
omogenizează amestecul şi se obţine diluţia ; 1 ml din această diluţie se transferă în altă eprubetă cu 9
2
ml apă sterilă, pentru a obţine diluţia 10' etc. Pentru fiecare diluţie se utilizează o pipetă aparte. In funcţie de
gradul impurifi- cării se pregătesc diluţii de la 10' la IO'6. Din fiecare diluţie, folosind pipete noi, sterile, se
însămânţează câte 1 ml în 2 cutii Petri sterile şi se toarnă geloză nutritivă ca şi la analiza apei nediluate.
Când se examinează apa furnizată de instalaţiile centrale sau din surse de aprovizionare cu apă potabilă
şi menajeră, din zonele de recreaţie, bazinele de înot, se determină numărul de microorganisme saprofite
capabile să se dezvolte la 37°C in 24 ore. Dar cănd se selectează o sursă nouă de aprovizionare cu apă,
trebuie să determinăm două grupe de microorganisme: numărul microorganismelor saprofite care se
dezvoltă la 20—22°C In 48 ore şi numărul celâr care cresc la 37°C In 24 ore. Deci trebuie să Însămânţăm
cu fiecare diluţie 2 seturi de câte 2 plăci.
La temperatura de 20—22°C creşte un număr considerabil mai mare de microbi mai activi în procesul de
autoepurare a rezervorului de apă. în cazul unei poluări cu ape reziduale ambele grupe de microorganisme
apar în cantităţi apropiate şi de aceea dinamica numerică a acestui indice este considerată ca un undicator
sensibil al poluării rezervorului de apă cu substanţe organice.
După incubare se numără toate coloniile crescute atât la suprafaţa, cât şi în profunzimea gelozei. Pentru
numărare se aleg plăcile însămânţate cu diluţiile din care au crescut între 40 şi 300 de colonii, procedeu care
minimizează eroarea. Numărarea se face pe fundul cutiei, marcând cu creionul fiecare colonie. Dacă nu ne
putem încadra în această condiţie şi pe plăci au crescut mai mult de 300 colonii, recurgem la dispozitive
speciale de numărare: o placă de sticlă împărţită in pătrate cu latura de 1 cm. Se numără coloniile din 10
pătrate in diferite sectoare ale plăcii şi se determină numărul mediu de colonii intr-un pătrat. Numărul total
de colonii reiese din formula:
X= ,
unde: X — numărul de colonii pe toată suprafaţa plăcii;
S — numărul de colonii per pătrat;
π — 3,14;
R — raza plăcii.
E.g., dacă S este egal cu 10 şi raza cu 5 cm, atunci numărul de colonii crescute pe suprafaţa plăcii este 10 x
3,14 x 25 - 785.
Numărătoarea coloniilor se simplifică, dacă folosim dispozitive cu contor automat: la contactul
electrostiloului cu suprafaţa plăcii, unde este colonia, impulsul se transmite la contorul care înregistrează

99
colonia, iar pe ecranul contorului apare cifra însumată a coloniilor.
Numărul total al bacteriilor/ml probă se calculează ca produs al numărului mediu de colonii per placă cu
inversul diluţiei însămânţate.
Determinarea coliformilor
Aceste bacterii pătrund în mediul ambiant, inclusiv in apă, cu materiile fecale ale omului şi animalelor, din
care cauză prezenţa lor indică o impurificare fecală. Numărul coliformilor în apă caracterizează gradul de
poluare şi, respectiv, pericolul epidemiologie de infecţii intestinale.
Determinarea coliformilor se efectuează prin două metode: metoda membranelor filtrante şi metoda titrării
(fermentării).
Metoda membranelor filtrante
Prin această metodă se determină indicele coli: cantitatea de bacterii coliforme într-un litru de apă. Metoda
este precisă, accesibită şi economică. Se bazează pe capacitatea membranelor filtrante de a reţine pe
suprafaţă bacteriile din apa examinată cu cultivare ulterioară pe medii diferenţiale şi identificarea lor.
Întrebuinţăm membrane filtrante din nitroceluloză N2 şi N3. în prealabil membranele, examinate
macroscopic pentru a le exclude pe cele cu orificii sau fisuri, se fierb 10 minute în apă distilată. Fierberea se
repetă de 3—5 ori cu schimbarea apei, pentru a înlătura resturile de solvenţi utilizaţi la fabricarea lor. Se
păstrează membranele uscate in apă distilată, iar în ziua analizei se mai fierb o dată timp de 10 minute.
Filtrarea se efectuează cu dispozitivul filtrant Seitz sterilizat prin flambare cu un tampon de vată îmbibat cu
alcool etilic. Cu o pensă sterilă se montează membrana filtrantă pe o reţea metalică, apoi se fixează pâlnia cu
şuruburile de ajustare. Se acţionează sistemul de vacuum (pompă de vid, trompă de apă) şi se filtrează un
volum de apă calculat în aşa mod ca pe membrana filtrantă să crească cel mult 30 de colonii izolate. E.g se
filtrează un volum de 333 ml de apă furnizată din instalaţii centrale sau 100 ml de apă din surse
necentralizate ori din bazinele de înot. O probă se filtrează fracţionat prin 2—3 membrane.
Fiecare membrană, scoasă cu pensă sterilă, se aplică, cu suprafaţa pe care s-au fixat bacteriile în sus, pe o
placă cu mediul Endo. Pe aceeaşi placă se pot aplica 3—4 membrane. După ce se marchează volumul filtrat
prin fiecare membrană, numărul probei şi data, se incubează plăcile 24 ore la 37°C. Dacă în volumul de apă
filtrată sunt prezenţi coliformi, pe suprafaţa membranelor filtrante cresc colonii tipice pentru bacterii coli:
roşii-închis eu luciu metalic sau roz cu centrul roşu. Din colonii se efectuează frotiuri, care se colorează
Gram şi se examinează microscopic. Prin testul oxidazei se diferenţiază coloniile de Enterobac- teriaceae
(oxidazonegative) de cele de Pseudomonadaceae (oxidazopozitive). Pentru aceasta se transferă, cu pensă
sterilă, membrana filtrantă cu colonii pe o hârtie de filtru îmbibată cu reactivul a-
naftoldimetilparafenilendiamină. Coloniile de coliformi sunt oxidazonegative (nu îşi modifică culoarea
roşie) şi semnifică o poluare fecală a apei. Coloniile care în interval de 2—5 minute devin albastre sunt
oxidazopozitive şi nu se iau în consideraţie.
În cazuri nesigure (colonii roz sau incolore, dar oxidazonegative) se studiază suplimentar capacitatea de
fermentare a glucozei la 37°C cu formare de acid şi gaz.
Pentru determinarea indicelui coli, numărul de colonii tipice pentru coliformi se înmulţeşte cu 1000 şi se
împarte la volumul de apă filtrată. E. g., se filtrează 300 ml apă prin 2 membrane pe care au crescut 2 şi,
respectiv, 4 colonii. Indicele coli va fi egal cu (6 x 1000) : 300 « 20.
Titrul coli, cantitatea minimă de apă care conţine o bacterie coliformă, se calculează împărţind 1000 la
valoarea indicelui coli. Continuând exemplul de mai sus: 1000 : 2 » 50 ml.
Conform cerinţelor STAS, indicele coli maxim admis pentru apa potabilă este 3, iar pentru bazinele de înot
10.
Metoda titrării
Această metodă constă in determinarea titrului coli şi a indicelui coli prin însămân- ţarea anumitor volume
de apă în medii de îmbogăţire incubate la 37°C cu repicare ulterioară pe mediul Endo şi identificarea
culturilor izolate. Ca mediu de îmbogăţire serveşte bulionul peptonat cu glucoză/lactoză, indicator de pH şi
tuburi Durham pentru indicarea gazului. Volumele de apă însămânţate diferă în funcţie de gradul

100
impurificării.
Astfel din probele prelevate:
■ la intrarea în reţeaua de aprovizionare centrală şi de la robinet se însămânţează câte 3 volume de 100
ml, 3 volume de 10 ml şi 3 volume de 1 ml;
■ la etapele de epurare şi dezinfectare se însămânţează 100; 10; 1 şi 0,1 ml;
■ din apa bazinelor de suprafaţă se însămânţează 10; 1; 0,1 şi 0,01 ml;
■ din apele reziduale până la epurare se însămânţează câte lml din fiecare diluţie decimală de la
până la , iar după epurare 1 şi 0,1 ml din proba ca atare şi câte 1 ml din diluţiile şi .
Volumele de 100 şi 10 ml se însămânţează în flacoane cu mediu dublu concentrat, iar volumele de 1 şi 0,1
ml in eprubete cu mediul normal concentrat. Recipientele însămânţate se incubează 24 ore la 37°C.
În etapa a doua, din eprubetele cu turbiditate, acid şi gaz, se efectuează repicări în sectoare pe plăci cu
mediul Endo, care, de asemenea, se incubează 24 ore la 37°C. Coloniile cu aspecte tipice pentru coliformi se
controlează prin proba oxidazei. Prezenţa bacililor gramnegativi şi oxidazonegativi permite formularea unui
răspuns pozitiv. Apartenenţa la grupul coliformilor a coloniilor atipice (roz, incolore) se apreciază prin
confirmarea că sunt bacili gramnegativi, care nu produc oxidazâ, dar degradează glucoza cu acid şi gaz la
37°C. Rezultatele le exprimăm prin indicele coli şi titrul coli, consultând tabelele speciale (tabelul 57.1 şi
57.2),
Din grupul coliformilor se diferenţiază coliformii fecali: bacili gramnegativi, nesporulaţi, care nu produc
oxidază şi degradează lactoza cu producere de acid şi gaz după 24 ore la 37°C. Numărul coliformilor fecali
indică gradul poluării fecale a apei şi demonstrează, indirect, pericolul epidemiologie în ce priveşte agenţii
patogeni ai infecţiilor intestinale. Escherichia coli este un indicator suplimentar, care demonstrează o
poluare fecală recentă. Se izolează in bulion biliat cu lactoză şi acid boric sau bulion biliat cu verde briliant
şi lactoză. Drept E. coli considerăm bacteriile lactozopozitive, care degradează lactoza cu formare de acid şi
gaz la temperatura de 44 ±0,5°C în prezenţa inhibitorilor florei de asociaţie şi produc indol la aceeaşi
temperatură.
Tabelul 57.1. Determinarea coliformilor per litru de apă potabilă furnizată centralizat

Numărul rezultatelor pozitive din 3 volume, ml Indicele coli Titrul coli

100 10 1
0 0 0 <3 >333
0 0 1 3 333
0 1 0 3 333
1 0 0 4 250
1 0 1 7 143
1 1 0 7 143
1 1 1 11 91
1 2 0 11 91
2 0 0 9 111
2 0 1 14 72
2 1 0 15 67
2 1 1 20 50
2 2 0 21 48
2 2 1 28 86
3 0 0 23 43
3 0 1 39 26

101
 Tabelul 57.2. Determinarea coliformilor per litru de apă la etapele de epurare

Volumul de apă examinată, ml

Indicele coli Titrul coli

100 10
— — <9 >111
— —
— — 1
+ —
0,1 9 111
— + — — 10 105
+ — — — 23 43
+ — + — 94 10
+ + — — 230 4
+ — + 960 1
+ + + — 2380 0,4
+
+ + + + >2380 <0,4
+c
+ Determinarea enterococilor
Enterococii sunt consideraţi
+ ca un indicator microbiologic al unei impurificări fecale recente. Ei pătrund în
mediul ambiant cu fecalele omului, animalelor sau păsărilor şi sunt mai rezistenţi, în comparaţie cu
coliformii, la acţiunea temperaturii şi substanţelor dezinfectante. Sunt un indicator preţios în analiza apei
bazinelor de înot. Dacă indicele enterococilor depăşeşte 500, se presupune o poluare fecală recentă şi
rezervorul de apă este considerat nefavorabil din punct de vedere epidemiologie.
Depistarea enterococilor se efectuează prin metoda membranelor filtrante sau, in cazul unei impurificări
masive, a titrării.
Metoda membranelor filtrante
Volumul de apă care trebuie filtrat se stabileşte în raport cu gradul prezumtiv de impurificare. După
filtrare, uzuală, se transferă membranele filtrante pe o placă cu mediu Slanetz-Bartley (geloză cu extract de
levură, glucoză, azid de sodiu, clorură de trifenil- tetrazoliu), care este incubată 24 ore la 37°C. Pe acest
mediu enterococii formează colonii mici, bombate, rotunde, de culoare vişinie-închis. Identificarea se face
pe baza caracterelor morfotinctoriale şi prin testarea catalazei. Pentru determinarea catalazei se depune pe
suprafaţa coloniei o picătură din soluţia 3% de peroxid de hidrogen. Apariţia bulelor indică producerea de
către bacterii a catalazei şi asemenea colonii nu se iau in consideraţie.
Metoda de titrare
Se însămânţează diferite volume de apă în mediul de îmbogăţire cu repicare ulterioară pe mediu solid
selectiv, pentru a obţine colonii izolate, care se identifică şi se determină indicele.
Se însămânţează volume de 100 şi 10 ml apă, în 100 ml şi, respectiv, 10 ml mediu de îmbogăţire dublu
concentrat (bulion peptonat alcalin cu glucoză, extract de levură, polimixină, albastru de bromtimol), iar
volumele de 1 ml ale diluţiilor se însămânţează în 5 ml de mediu cu concentraţie obişnuită. Se incubează
probele însămânţate 24 ore la 37°C. în etapa a doua se repică toate probele pozitive (turbiditate, virajul
culorii în galben) in sectoare pe plăci Petri cu mediu selectiv (geloză cu lapte, cristal violet şi telurit de
potasiu).
După 24 ore de incubare la 37°C, se verifică microscopic, pe frotiu colorat Gram, coloniile negre,
bombate, cu luciu metalic şi se stabileşte indicele enterococilor consultând tabelele standard.
Determinarea stafilococilor
Acest indicator microbiologic este necesar la analiza apei în zonele de recreaţie şi bazinele de înot.
Depistarea a mai muit de 100 stafilococi/ml indică o calitate necorespunzătoare a apei. Stafilococii pot fi
depistaţi prin metoda membranelor filtrante, însămânţare directă sau prin titrare.
Metoda membranelor filtrante

102
 Se filtrează 50 ml apă prin 2—3 membrane, care se transferă apoi pe geloză hiperclorurată cu lapte şi ou.
Se incubează plăcile 24 ore la 37°C. Se numără coloniile bombate, lucioase cu o zonă de opacifiere.
Identitatea stafilococilor se confirmă prin microscopia frotiului din coloniile suspecte colorat Gram, testarea
lecitinazei şi coagulazei. Indicele stafilococilor se calculează după formula indicată mai sus pentru
enterococi.
Insămănţarea directă
Se însămânţează câte 0,5 ml în 2 cutii sau câte 0,2 ml în 5 cutii Petri cu geloză hiperclorurată cu lapte şi ou.
După incubare, se numără coloniile suspecte, se identifică şi se stabileşte indicele stafilococilor ţinând cont
de volumul de apă însămânţat.
Metoda de titrare
În metoda de titrare se însămânţează 10; 1; 0,1 ml apă în mediul de îmbogăţire (bulion peptonat cu 10%
clorură de sodiu). După 48 ore de incubare Ia 37°C se fac repicări pe geloză hiperclorurată cu lapte şi ou,
pentru identificarea ulterioară uzuală a stafilococilor. Indicele şi titrul stafilococilor se calculează folosind
tabelele standard.
Izolarea microflorei patogene
Analiza microbiologică sanitară a apei pentru depistarea microflorei patogene se face, de regulă, numai la
indicaţii epidemiologice. Aceste examinări sunt justificate în următoarele circumstanţe:
■ când indicele coli al apei potabile nu corespunde exigenţei standardelor de stat;
■ când se selectează surse de aprovizionare centralizată cu apă;
■ în zonele de recreaţie;
■ la construcţia staţiunilor balneare, caselor de odihnă, instituţiilor de copii;
■ pentru aprecierea Eficienţei instalaţiilor de epurare a apelor reziduale.
Probele necesare sunt: 1—3 litri apă potabilă, 1 litru din bazinele deschise, 100 ml apă reziduală, 1—20 g
sediment al apelor reziduale. Din bazinele deschise se recoltează probe în locurile stagnante, de la suprafaţă
şi de la adâncimea de 50—100 cm.
Depistarea salmonelelor
Din apa potabilă şi din bazine deschise se însămânţează volume de 200 ml în medii de îmbogăţire (e.g.
bulion cu selenit, bulion tetrationat cu verde briliant, mediu cu magneziu) . După incubare de 24 ore la 37°C,
din fiecare flacon se fac repicări pe plăci cu mediul bismut-sulfit, care sunt incubate 48 ore la 37°C.
Coloniile suspecte (rotunde, negre, lucioase) se repică, pentru triajul biochimic, în mediul Olkeniţki cu
incubare de 24 ore Ia 37°C. Salmonelele acidifiază coloana mediului (fermentează glucoza) fără a modifica
panta (nu fermentează lactoza şi zaharoza şi nu hidrolizează ureea). Se identifică culturile izolate după
caracterele biochimice şi serologice.
Depistarea shigelelor
Se însămânţează 400 ml apă în 100 ml mediu de îmbogăţire (bulion cu selenit sau, mai bine, bulion alcalin
Hajna pentru îmbogăţirea bacililor gramnegativi). După 24 ore de incubare la 37°C se repică fiecare probă
pe câte 5 plăci cu mediu Levine sau Ploskirev, care sunt incubate 24—48 ore la 37°C. Coloniile suspecte,
incolore, se repică în mediul Olkeniţki, care indică, după 24 ore de incubare la 37°C, numai fermentarea
glucozei (acidifierea coloanei). Izolatele sugestive se identifică biochimic (fermentarea glucidelor,
producerea indolului, hidrogenului sulfurat ş.a.) şi antigenic (reacţii de aglutinare pe lamă, iniţial cu seruri
polivalente, apoi, dacă reacţia este pozitivă, cu fiecare ser din amestec).
Serovarurile şi subserovarurile se determină cu seruri specifice adsorbite. „Pentru determinarea
biovarurilor Sfusonnei se însămânţează cultura izolată în medii cu xiloză şi ramnoză.
Depistarea vibrionilor holerici
Se recoltează probe de 1—2 litri de apă potabilă sau din bazinele deschise, 0,5 litri din ape reziduale şi 200
ml depuneri de la fundul rezervorului de apă. Probele marcate se introduc în containere metalice (casolete,
cratiţe, căldări) şi se expediază prin curier special.
Izolarea vibrionilor poate fi efectuată prin metoda membranelor filtrante sau prin insămânţare in medii de

103
îmbogăţire. La început se stabileşte pH-ul apei, care trebuie alcalinizată cu soluţie 10% hidroxid de sodiu
până la pH 8,0, apoi se toarnă proba în două recipiente cu volumul de până la 1 litru, în care se adaugă
soluţie 10% de peptonă, pentru a obţine apă peptonată 1 % alcalină, mediu electiv pentru vibrionii holerici.
După incubare 5 ore la 37°C, pe suprafaţa mediului apare o peliculă fină azurie, care trebuie repicătă în a
doua apă peptonată şi pe geloză alcalină.
Microscopia pe preparat umed între lamă şi lamelă (controlează mobilitatea) şi pe frotiu colorat Gram,
urmate de reacţia de aglutinare pe lamă cu serul specific anti-0:l, permit obţinerea unui rezultat preliminar.
După încă 5—6 ore coloniile suspecte de pe geloza alcalină, care aglutinează cu serul anti-0:l, se repică pe
geloză cu lactoză şi zaharo- ză. Citirea rezultatelor se face după 16—18 ore de termostatare. Vibrionii
fermentează zaharoza (acidifierea coloanei). Identificarea definitivă a culturii izolate se face prin testele
cunoscute.
Depistarea leptospirelor
Pentru depistarea leptospirelor se examinează mai frecvent apa din iazuri, lacuri mici, fluvii, care servesc
atât pentru scăldat, cât şi pentru adăparea animalelor. Se recoltează minimum 300 ml apă, nămolul de la
fund şi nisipul. Examinarea se face prin metoda microscopiei directe, bacteriologică şi biologică.
Microscopia. Din proba de apă centrifugată sau filtrată prin membrane filtrante se pregătesc cel puţin 10
preparate intre lamă şi lamelă, care se examinează la microscopul cu fond întunecat. În metoda
bacteriologică se Însămânţează sedimentul după centrifugare in mediul Vervoort-Wolff (apă sterilă de
robinet cu ser de iepure inactivat la 56°C timp de 30 minute) şi se incubează cultura 10—15 zile la 28—
30°C. Pentru a urmări creşterea leptospirelor, se efectuează preparate între lamă şi lamelă de la fundul
eprubetei şi se examinează la microscopul cu fond întunecat (mediul rămâne transparent). Identificarea
leptospirelor se face prin reacţia de aglutinare-liză (RAL) cu seruri specifice. Reacţia se menţine 2 ore în
termostat la 30°C. Pe preparatele între lamă şi lamelă observăm la început aglutinarea leptospirelor cu aspect
de păianjen, apoi se pierde mobilitatea şi leptospirele se dezintegrează în formaţiuni granulare.
Metoda biologică constă in infectarea percutană a cobailor cu pielea de pe abdomen şi flancuri epilată şi
scarificată. Se menţin animalele astfel pregătire timp de 2 ore în apa de examinat încălzită la 30°C. Dacă apa
conţine leptospire, animalele se îmbolnăvesc după 5—11 zile: temperatura se ridică până la 40—41°C, apare
icterul sclerei, membranelor mucoase şi a pielii. Sângele şi organele animalelor decedate sau sacrificate îl
însămânţăm în mediul Vervoort-Wolff, pentru a obţine cultura pură de leptospire.
APRECIEREA CALITĂŢII APEI DUPĂ INDICATORII BACTERIOLOGICI
În raport cu prevederile standardelor de stat, apa de robinet urmează să conţină cel mult 100
microorganisme/ml, indicele coli sâ fie de cel mult 3 şi titrul coli mai mare de 333. Apa bazinelor de înot
trebuie să corespundă aceloraşi exigente ca şi apa de robinet; titrul enterococilor să fie de cel puţin 10, iar
stafilococi se admit până la 20 UFC/litru.
Pentru apa potabilă din fântâni, izvoare este stabilit indicele coli până la 10 şi titrul coli de cel puţin 100.
În apa din sursele de alimentare preconizate pentru o aprovizionare centrală cu clorinare se admite un titru
coli de cel puţin 1 şi indicele coli de cel mult 1000. Dacă aceeaşi sursă se preconizează a fi utilizată după o
epurare completă şi clorinare, titrul coli se cere să fie mai mare de 0,1 şi indicele coli mai mic de 10 000.
Indicele stafilococilor in zonele de recreaţie nu trebuie să depăşească 100.
Apa bazinelor care conţine enterococi şi E. coli mai mult de 1000/ litru este considerată impurificată şi
periculoasă din punct de vedere epidemiologie. Sursele de apă nu trebuie să conţină floră pat.
EXAMENUL MICROBIOLOGIC SANITAR AL SOLULUI
Analiza microbioiogică sanitară a solului ne permite să-i apreciem starea sanitaro- epidemiologies, pentru a
elabora măsuri igienice orientate spre ocrotirea sănătăţii populaţiei. Examenul microbiologic al solului are ca
obiective:
■ alegerea terenurilor pentru construcţia locuinţelor, a instituţiilor de copii (creşe, grădiniţe, şcoli,
tabere de odihnă);
■ rezolvarea problemei de aprovizionare cu apă şi canalizare a localităţilor; в controlul capacităţii de

104
autoepurare a solului;
■ precizări privind implicarea posibilă a solului în transmiterea unor boli infecţioase; в determinarea duratei
de supravieţuire a microorganismelor patogene în sol;
■ aprecierea sanitară a plajelor şi locurilor de odihnă colectivă;
■ supravegherea grădinilor de zarzavaturi irigate cu ape impurificate de suprafaţă. Analiza microbiologică
sanitară a solului se face curent sau preventiv.
Controlul sanitar curent include următorii indicatori microbiologici minimali:
a) determinarea coliformilor;
b) determinarea numărului total de bacterii;
c) titrul C.perfringens;
d) bacteriile termofile;
e) bacteriile nitrificante (tabelul 58.1).
Tabelul 58.I. Calitatea solului In raport cu principalii indicatori bacteriologici
Solul Titrul Microorganisme
coliform perfringens NTM termofîte/g
Curat ilor
>10 >0,01 <10 000 100—1000
Poluat 0,9—0,01 0,009-0,0001 100 000 — 1 000 000 1000 —100 000
Masiv <0,009 <0,00009 1 000 000 100 000— 4 000 000
poluat
,
Controlul sanitar preventiv presupune o analiză completă care include:
a) toate testele minimale curente, numărul şi procentul sporilor;
b) cantitatea actinomicetelor şi fungilor;
c) microorganismele capabile să descompună celuloza;
d) microorganismele de amonificare;
e) toxicitatea solului pentru microorganisme.
La indicaţii epidemiologice se determină prezenţa microorganismelor patogene: sal- monele şi shigele,
barilii tetanic, botulinic şi al antraxului.
EFECTUAREA ANALIZEI
Recoltarea, conservarea şi transportul probelor
Recoltarea corectă a probelor impune descrierea localităţii cu precizări privind: caracterul reliefului,
vegetaţia, climatul, dimensiunile teritoriului examinat, informaţii despre prezența sau lipsa canalizării,
distanţa de la sursele de impurificare. Pe arii de până la 1000 2 se selectează două sectoare cu suprafaţa de
25 m. unul mai aproape de sursa de impurificare, iar altul (de control) la o anumită depărtare.
Recoltarea solului se face cu linguri sau spatule metalice sterilizate. Din profunzimea solului se
recoltează probe cu ajutorul unor dispozitive speciale. Probele de 200—300 g se introduc în borcane de
sticlă cu dop şlefuit sau In pungi de polietilenă neutră. Probele de sol recoltate din 5 puncte amplasate pe
diagonala sectorului sau în colţuri şi centrul lui (regula plicului), se amestecă într-un vas steril, pentru a
obţine o probă medie de cel puţin 1 kg. Proba, însoţită de o fişă în care este indicată data, ora şi locul
recoltării, trebuie transportată imediat la laborator şi conservată la +4°C. însămânţarea, in aceste condiţii, se
poate temporiza cel mult 24 ore.
Pregătirea probei pentru analiză
Din proba de sol se îndepărtează corpii de dimensiuni mari ca pietricele, rădăcini, bucăţi de sticlă, frunze
ş.a. După fărâmiţarea şi omogenizarea probei într-un mojar steril, se cântăresc 30 g, care se introduc într-un
balon cu dop şlefuit, ce conţine perle de sticlă şi 270 ml apă de robinet sterilă. Prin agitare îngrijită, timp de
10 minute, se obţine diluţia iniţială 10 , din care se pregătesc apoi diluţii succesive decimale. Din diluţia 10-
1
, cu o pipetă sterilă, se transferă 1 ml într-o eprubetă cu 9 ml apă de robinet sterilă (diluţia 10-2), apoi cu altă
pipetă sterilă se transferă 1 ml din diluţia 10-2 în altă eprubetă cu 9 ml apă de robinet sterilă (diluţia 10-3) etc.

105
Când se analizează un sol curat sunt suficiente diluţii până la 10 -3 — -4, însă pentru solul impurificat sunt
necesare diluţii până la cel puţin 10.
Determinarea numărului total de bacterii
Se însămânţează câte 1 ml din fiecare diluţie, bine omogenizată, paralel in două cutii Petri, în care se
toarnă imediat câte 7—10 ml geloză topită şi răcită la 45°C. Se amestecă bine gcloza cu suspensia de sol
prin rotaţii şi, după solidificare, incubăm plăcile 24 ore la 28—30°C. Pentru numărare se aleg diluţiile din
care au crescut 50—150 colonii/placă. Dacă au crescut mai mult de 150 colonii, se numără coloniile de pe
1/4 din suprafaţa plăcii cu recalcularea pentru toată suprafaţa. Se determină media aritmetică a coloniilor
dezvoltate pe cele două plăci, apoi se calculează numărul coloniilor ce revin la 1 g sol luând în consideraţie
diluţia. Importanţa sanitară a numărului total de germeni saprofiţi trebuie apreciată numai în coroborare
cu alţi indicatori microbiologici şi cu particularităţile solului examinat.
Determinarea coliformilor
Pentru determinarea poluării fecale a solului se utilizează diferite metode de detectare a coliformilor: de
titrare, metoda membranelor filtrante sau însămânţarea directă.
■ Metoda de titrare. Din diluţiile pregătite se însămânţează flacoane şi eprubete cu mediul Kessler. Din
diluţia IO'1 se însămânţează, cu o pipetă sterilă, 10 ml intr-un flacon cu 50 ml mediu, ceea ce corespunde la
1 g sol. Din restul diluţiilor se însămânţează câte 1 ml în eprubete cu 9 ml mediu. Se termostatează
însămânţările 48 ore la 37°C. Dacă în mediile însămânţate nu se observă turbiditate şi producerea gazului, se
formulează un răspuns negativ. Dacă apare turbiditatea mediilor sau turbiditate şi gaz, atunci se fac repicări
pe plăci cu mediul Endo sau cu geloză rozolică (geloză nutritivă cu bilă, lactoză, acid rozolic, albastru de
bromtimol), cu incubare 24 ore la 37°C. Lipsa creşterii pe mediile de repicare permite formularea unui
răspuns negativ. Dacă cresc colonii tipice pentru coliformi (roşii sau roz cu luciu metalic pe mediul Endo,
galbene sau oranj pe mediul rozolic), se verifică microscopic pe frotiuri colorate Gram, se controlează
activitatea oxidazică, apoi, pentru confirmare, se însămânţează pe mediul semilichid glucozat cu incubare 24
ore la 37°C. Apariţia acidului şi gazului confirmă prezenţa coliformilor. Rezultatul se exprimă în indice coli,
adică numărul coliformilor ce revin la I g de sol.
■ Metoda membranelor filtrante. Este o metodă rapidă utilizată frecvent în cazul analizei unui sol mai
puţin poluat. Se centrifugează diluţia 10'1 a suspensiei de sol timp de 5 minute la 2000 rpm pentru
sedimentarea particulelor mai mari. Apoi se filtrează 5—10. ml din supernatant prin membrane filtrante N3.
Analiza ulterioară se efectuează identic cu analiza apei, pentru a calcula numărul de colonii la 1 g sol.
■ Însămânţarea directă. Din solul locurilor cu impurificare fecală masivă se însămânţează câte 0,1 ml din
diluţiile de la 10'1 până la IO'6 pe plăci cu mediul Endo. După incubare 24 ore la 37°C, se numără coloniile
tipice pentru coliformi. Identificarea se efectuează prin testele uzuale. Rezultatele le exprimăm in titrul coli
sau indicele coli.
Determinarea C.perfringens
Depistarea în sol a C.perfringefis indică o impurificare fecală şi, indirect, prezenţa în sol şi a unor
clostridii patogene cum sunt: C.tetani, C.botulinum, care ajung în sol de asemenea cu materiile fecale ale
omului şi animalelor. Decelarea germenilor sulfitoreducător se poate efectua prin diferite metode.
În mediul Wilson-Blaire. Din diluţiile de sol de la 10'1 până la IO'6 se pipetează câte 1 ml în două rânduri
de eprubete sterile. Unul din aceste rânduri se încălzeşte 15 minute la 80°C, pentru distrugerea formelor
vegetative. Apoi, în fiecare eprubetă din ambele rânduri, se pipetează câte 9—10 ml de mediu Wilson-
Blaire, se omogenizează conţinutul, prin rularea eprubetelor între palme, şi se răcesc brusc eprubetele în apă
rece. Urmează o incubare de 24 ore la 43°C. în prezenţa C.perfringens apar, chiar după 2—3 ore, colonii
negre şi rupturi în mediu din cauza producerii de gaz. Pe frotiurile pregătite din colonii depistăm bastonaşe
caracteristice grampozitive.
■ Metoda Sidorenko-Pivovarov utilizează mediul sulfit-polimixină-neomicină (SPN).
Antibioticele din mediu inhibă flora asociată. Coloniile negre, care apar după incubarea culturii la 44—
45°C, nu mai trebuie identificate. Analiza durează 10—12 ore.

106
 ■ În medii de îmbogăţire (e.g. în eprubete cu mediul Kitt-Tarozzi regenerat în prealabil prin fierbere) se
însămânţează câte 1 ml din diluţiile încălzite şi din cele native. După o incubare de 18—20 ore la 37°C, se
repică câte 0,5—1,0 ml din eprubetele cu turbiditate în mediul Wilson-Blaire sau SPN, urmărind creşterea ca
în metodele descrise mai sus.
Determinarea microorganismelor termofile
Temperatura optimă pentru cultivarea microorganismelor termofile este de 58—60°C. Microorganismele
termofile nu sunt caracteristice solurilor poluate. Solul care conţine mulţi coliformi şi puţine
microorganisme termofile este considerat poluat cu materii fecale, din cauză că microflora intestinală a
omului şi animalelor este foarte săracă în termofili. Termofilii sunt reprezentaţi de bacili grampozitivi
sporulaţi şi actinomicete care se multiplică activ in composturi şi gunoi. De aceea depistarea unei
concentraţii sporite de coliformi şi termofili indică îngrăşarea solului cu gunoi de grajd (băligar) sau
composturi. Pentru depistarea microorganismelor termofile, se însămânţează diluţiile suspensiilor de sol (de
la 10-1 până la 10-6) paralel pe 2—3 plăci cu geloză turnată în strat mai gros. Se incubează apoi plăcile 24 ore
la 60°C, se numără coloniile şi se calculează câte UFC revin la 1 g de sol.
Determinarea microorganismelor patogene
Solul este poluat, de regulă, cu excreţiile omului şi animalelor, cu diverse deşeuri menajere o dată cu care
pot pătrunde şi microorganisme patogene. Din sol microbii pătrund în bazinele acvatice, contaminează
legumele, fructele, produsele alimentare, alte elemente de mediu. Solul joacă un rol considerabil în cazul
tetanosului, infecţiei anaerobe gazoase, botulismului, precum şi în transmiterea antraxului, leptospirozelor,
toxiinfecţiilor alimentare, febrei tifoide, dizenteriei ş.a.
Determinarea salmonelelor şi shigelelor
Solul poate fi contaminat cu salmonele în urma poluării cu materii fecale, mai ales ale animalelor la care
salmonelele sunt comensale sau determină infecţii acute. Shigelele pătrund în sol cu materiile fecale ale
omului. Pentru depistarea salmonelelor se folosesc două metode: însămânţarea în mediul de îmbogăţire şi
coagularea cu însămânţarea ulterioară pe medii selectiv-diferenţiale.
■ Însămânţarea în mediul de îmbogăţire este o metodă mai simplă. în suspensia de sol pregătită se
introduc toţi componenţii mediului cu magneziu (mediul «M») corespunzător cu volumul suspensiei. După
incubarea de 18—20 ore la 37°C, se fac repicări pe 3—5 plăci cu mediul bismut-sulfit. Identificarea
coloniilor suspecte se efectuează după metoda obişnuită pentru salmonele.
■ Metoda coagulării şi centrifugării după Fiker. Pentru concentrarea salmonelelor, la 500 ml suspensie
de sol se adaugă 1,7 ml soluţie sterilă 10% sulfat de fier şi 2 ml soluţie 10% bicarbonat de sodiu (mediul
alcalin favorizează coagularea). Se amestecă suspensia minuţios cu coagulantul şi se menţine o oră la 4°C.
Flacoanele de coagul sedimentează spontan împreună cu bacteriile. Centrifugăm acest sediment 5 minute la
5000 rpm. Se decantează supernatantul şi se solvă sedimentul centrifugării, adăugând, cu picătura, soluţie
sterilă 25% tartrat de potasiu, apoi se însămânţează cîte 0,5—1,0 ml pe mediile Ploskirev şi Wilson-Blaire
cu incubare la 37°C. Peste restul sedimentului solvit se adaugă 50 ml bulion biliat 10—20%. După 5 şi 20
ore de incubare la 37°C, din bulionul biliat se fac repicări pe medii diferenţiale. Izolatele suspecte a fi
Salmonella se identifică după metoda uzuală.
Shigelele se depistează paralel, efectuând însămânţarea suspensiei de sol în mediul cu selenit şi repicare
ulterioară pe medii diferenţiale cu identificarea coloniilor suspecte.
Determinarea C. tetani
Se triturează într-un mojar steril 20—30 g sol. Se amestecă apoi 3—5 g din omogenat cu 8—15 ml
soluţie salină izotonă şi se lasă 3—4 ore, pentru a se limpezi la temperatura camerei. Se injectează subcutan
câte 1 ml suspensie la 4 şoareci, dintre care doi au fost în prealabil protejaţi cu ser antitetanic. Moartea
şoarecilor neprotejaţi şi supravieţuirea celor de control indică prezenţa C.tetani.
În caz de necesitate, se izolează bacilul tetanic In cultură pură după metoda de izolare şi identificare a
anaerobilor sporulaţi.
Determinarea C.botulinum

107
 Se mojarează aseptic două probe de 20—30 g sol, care se introduc apoi in baloane cu 80—100 ml mediu
Kitt-Tarozzi. Unul din baloane se încălzeşte 30 minute la 80°C, pentru distrugerea florei nesporulate, apoi se
incubează ambele baloane la 37°C. După 8—14 zile se fac repicări, pentru obţinerea culturii pure. Toxina o
depistăm prin proba biologică,, pentru care se injectează subcutanat 6 şoareci cu câte 0,5 ml suspensie de sol
după cum urmează:
■ 2 şoareci cu suspensia nativă,
■ 2 şoareci cu suspensia inactivată termic,
■ 2 şoareci cu amestec al suspensiei native cu ser antibotulinic polivalent.
Proba este pozitivă dacă supravieţuiesc numai şoarecii la care am injectat amestecul suspensie nativă cu
ser antibotulinic polivalent.
ANALIZA MICROBIOLOGICA SANITARĂ A AERULUI
Analiza bacteriologică sanitară a aerului permite o apreciere igienică şi epidemiologică a mediului aerian,
pe baza căreia putem stabili un complex de măsuri pentru profilaxia infecţiilor aerogene, a căror pondere in
patologia infecţioasă este considerabilă.
Aerul este un mediu în care microorganismele nu se multiplică din cauza lipsei nutrienţilor.
Microorganismele care impurifică aerul provin din sol, apă, organismele vegetale, animale şi uman, precum
şi din diverse activităţi ale omului. De aceea microflora aerului atmosferic şi din Încăperile închise diferă
substanţial, atât cantitativ, cât şi calitativ, în aerul atmosferic microflora este mai bogată vara şi mai redusă
iarna, pe când în încăperile închise iarna se depistează mai mulţi microbi, inclusiv patogeni, iar vara mai
puţini. O atenţie deosebită se acordă studierii microflorei aerului din instituţiile de copii şi unităţile sanitare.
Analiza microbiologică a aerului presupune studierea diversităţii speciilor microbiene, precum şi
cuantificarea indicatorilor microbiologici.
Aprecierea stării sanitare a aerului din încăperile închise se efectuează pe baza concentraţiei indicatorilor
microbiologici, ca stafilococii şi streptococii a- şi /3-hemolitici, precum şi numărului total de
microorganisme per m3 de aer.
În clinicile chirurgicale, maternităţi şi în alte instituţii medicale se determină flora potenţial patogenă, care
cauzează deseori infecţii nozocomiale (Pseudomonas, Klebsiella, Proteus ş. a.). Se examinează aerul în
sălile de operaţii, saloanele postoperatorii, sălile de pansament, secţiile de reanimare, sălile de naştere,
saloanele postnatale, în grădiniţele de copii, creşe, şcoli, policlinici, farmacii, precum şi în locurile de
concentrare în masă a populaţiei cum ar fi cazărmi, cinematografe, săli de sport etc. In tabelele 60.1 şi 60.2
prezentăm criteriile microbiologice de apreciere a aerului din încăperi şi din instituţii curative.
Tabelul 60.1. Criterii de apreciere a aerului din încăperi
Indicatorii Vara Iama
curat impurificat curat impurificat
NTM la 1 m3 S 1500 >2500 <4500 >7000
Streptococi la 1 m <16 <36 <36 <124
Tabelul 60.2. Aprecierea aerului în instituţiile curative
Obiectul Condiţiile NTM la 1 m3 3
stafilococi patogeni streptococi
Sală de operaţii Până la operaţie < 500 - -
După operaţie <1000 - -
Saloane <750 - -
postoperatorii
Secţie de reanimare <750 - -
Sală de naştere La începutul <1500 - -
travaliului
Saloane <2000 Până la 16 în total
postnatale
Saloane pentru <1500 Până la 12 în total
nou-născuţi

108
 Sală de pansament Până la lucru <750 - -
Salon de spital Vara <3500 < 24 <16
Iarna <5000 < 52 <36
EFECTUAREA ANALIZEI
Recoltarea probelor
Pentru analiza microbiologică a aerului din încăperi închise se prelevă probe la fiecare 20 m2 de suprafaţă,
din 5 puncte (4 puncte la colţuri şi în centru) situate la 0,5 m de la pereţi şi la o înălţime de 1,6—1,8 m de la
podea (nivelul respiraţiei în încăperile de locuit), şi la nivelul patului în saloanele de spital. Recoltarea se
face ziua în perioada activităţii intensive a omului şi după curăţenia umedă şi ventilarea încăperii.
Aerul atmosferic din zonele de locuit se recoltează de la o înălţime de 0,5—2 m de la sol, în apropierea
surselor de impurificare, precum şi în zonele verzi (parcuri, grădini etc.).
Probele de aer pot fi recoltate prin metoda de sedimentare sau de aspiraţie.
■ Metoda de sedimentare, deşi mai puţin exactă, este încă destul de frecvent aplicată, din cauză că este
simplă şi accesibilă. Metoda a fost propusă de Robert Koch şi constă în capacitatea microorganismelor de a
se sedimenta pe suprafaţa mediului de cultură în cutia Petri deschisă. Sedimentarea se face atât gravitaţional,
cât şi sub influenţa mişcării aerului împreună cu particulele de praf şi picăturile de aerosoli. Cutiile trebuie
plasate orizontal în punctele de recoltare. Pentru determinarea numărului total de germeni se folosesc cutii
cu geloză obişnuită, pentru stafilococi geloză hiperclorurată cu lapte sau cu lapte şi ou, iar pentru streptococi
mediul Garro (geloză cu sânge defibrinat de iepure şi violet de genţiană). Pentru depistarea
microorganismelor patogene se utilizează medii speciale corespunzătoare. Metoda de sedimentare are mai
multe dezavantaje: sedimentează numai fracţiunile macrodisperse ale aerosolului, deseori coloniile se
formează din aglomeraţii de celule şi nu din celule aparte, pe medii cresc numai o parte din
microorganismele microflorei aerului. Metoda nu este utilă pentru analiza aerului atmosferic.
■ Metoda de aspiraţie este mai avantajoasă. în această metodă are loc sedimentarea forţată a
microorganismelor din aer pe suprafaţa mediului de cultură sau în lichidul de captare (bulion peptonat,
soluţie tampon, soluţie salină izotonă ş. a.). Pentru aceasta se folosesc aparatul Krotov, captatorul
Recimenski, diverse dispozitive propuse de Kiktenko, Diakonov, Andersen ş. a. Pentru examinarea aerului
atmosferic pot fi utilizate şi membranele filtrante N4, prin care aerul se aspiră cu ajutorul aparatului Seitz.
Aparatul Krotov se foloseşte pentru analiza aerului din încăperile închise. Principiul de funcţionare: aerul
aspirat printr-o fantă din capacul aparatului se loveşte de suprafaţa mediului de cultură, iar particulele de
praf şi aerosoli se lipesc de mediu şi o dată cu ele microorganismele pe care le vehiculează. Cutia Petri cu
mediul de cultură se montează pe măsuţa rotativă a aparatului, ceea ce asigură repartizarea uniformă a
bacteriilor pe suprafaţa mediului. Probele se recoltează cu o viteză de 20—25 litri/minut timp de 5 minute.
Pentru depistarea indicatorilor microbiologici, se recoltează probe de aer de până la 250 litri.
Captatorul Recimenski constă dintr-un cilindru cavitar din sticlă în interiorul căruia este sudată o pâlnie cu
un capilar care comunică cu rezervorul. înainte de recoltarea probei, se introduce în rezervor 3—5 ml lichid
de captare. Aparatul Recimenski lucrează după principiul pulverizatorului: la trecerea aerului prin orificiul
îngust din pâlnie, lichidul din rezervor se ridică prin capilar în cilindru sub formă de picături. Picăturile de
lichid se pulverizează prin impactul cu pereţii vasului şi cu lopăţica de sticlă. Aşa se formează un nouraş de
picături mici, pe care se adsorb microorganismele din aer. Picăturile de lichid saturate cu bacterii se scurg in
rezervor, apoi, din nou, sunt dispersate, ceea ce asigură o captare maximă a bacteriilor. Aparatul trebuie să
funcţioneze sub un unghi de 15—20°, pentru ca lichidul să se scurgă în rezervor. Viteza recoltării probelor
este de 10—20 litri/minut. După recoltare, 0,2 nil de lichid aspirat din rezervor, cu o pipetă sterilă, se
epuizează pe suprafaţa mediului de cultură adecvat.
Aparatul Diakonov asigură foarte simplu captarea bacteriilor în lichid. Este un cilindru din sticlă în care,
prin dop, trec 2 tuburi, dintre care unul se termină sub dop, iar al doilea se montează până la fundul
cilindrului, unde pătrunde aerul aspirat. în cilindru se toarnă soluţie salină izotonă sau apă de robinet sterilă
prin care se aspiră un anumit volum de aer. La fundul dispozitivului se introduc perle din sticlă, pentru a
micşora dimensiunile bulelor de aer şi totodată pentru a mări suprafaţa de contact a aerului cu lichidul. După
109
aspiraţie, se însămânţează 0,1—0,2 ml de lichid pe geloză sau 0,3—0,5 ml pe mediile selective.
Când se presupune o concentraţie mică a bacteriilor în aer sau când se urmăresc bacterii patogene şi
potenţial patogene, se filtrează lichidul de captare prin membrane filtrante N2 şau N3, care sunt însămânţate
ulterior pe geloză sau pe medii selective.
Membranele filtrante. Mai frecvent se utilizează membrane filtrante din nitroceluloză. în prealabil se fierb
de două ori, câte 20 minute în apă distilată, după care se usucă, aseptic, la 37° în cutii Petri între două
straturi de hârtie de filtru. Astfel pregătite, membranele filtrante sunt montate în aparatul Seitz şi se aspiră
aerul cu aspiratorul. După recoltarea probei, se transferă membranele filtrante pe suprafaţa mediului de
cultură solid. Membranele trebuie să fie uscate, deoarece in stare umedă prin ele nu trece aerul.
Determinarea numărului total de bacterii saprofite
Numărul total de microorganisme se determină la 1 m3 de aer. Cel mai frecvent se recoltează cu aparatul
Krotov două probe a 100 litri aer în cutii Petri cu geloză, care sunt incubate 24 ore Ia 37°C şi 48 ore la
temperatura camerei. Numărul coloniilor per cutie trebuie să nu fie mai mare de 200—250. Se numără
coloniile de pe ambele cutii şi se calculează media aritmetică, după care se face recalcularea pentru 1 m 3 de
aer. Coloniile se studiază cu ajutorul lupei. Putem diferenţia mai multe tipuri de colonii:
■ coloniile bacililor sporogeni: mari, rotunde, cu margini dantelate, uscate, rugoase;
■ coloniile pigmentate (galbene, albe, oranj, negre, albastre-verzui etc.) pot fi urmărite mai uşor după
menţinerea culturilor la lumină;
■ coloniile fungilor cu suprafaţă pufoasă (Mucor şi Aspergillus), cu suprafaţă compactă verzuie sau albă-
cenuşie (Penicillium);
■ coloniile de actinomicete: alburii, Încastrate în geloză.
Numărul fiecărei grupe de colonii se exprimă în procente fată de numărul total.
Când se utilizează metoda de sedimentare după Koch, se apelează la calculele lui
V. Omelianski, care a constatat că pe suprafaţa cutiei de 100 cm se sedimentează în 5 minute cantitatea de
microbi conţinută în 10 litri de aer.
Determinarea stafilococilor
Stafilococii sunt relativ rezistenţi la diverşi factori ai mediului şi sunt foarte răspândiţi în aerul din
încăperile închise. Depistarea stafilococilor patogeni in aer indică o situaţie epidemiologică nefavorabilă.
Se prelevă, cu aparatul Krptov, probe de aer în volum de 250 litri pe 2—3 cutii cu geloză hiperclorurată cu
lapte sau cu lapte şi ou şi cu geloză-sânge, care sunt incubate 48 ore la 37°C. Stafilococii patogeni formează
colonii cu diametrul de 2—3 mm, înconjurate cu o zonă de hemoliză clară. Pe geloză hiperclorurată cu lapte
şi ou coloniile sunt înconjurate de o zonă transparentă cu un halou opac. Se verifică microscopic, pe frotiu
colorat Gram, coloniile suspecte, apoi se repicâ pe geloză înclinată. După 24 ore de incubare la 37°C, se
testează coagulaza prin repicarea culturii pure intr-o eprubetă cu 0,5 ml de plasmă citratată şi diluată 1:4.
Stafilococii patogeni coagulează plasma in 2—24 ore, formând un coagul gelatinos la fundul eprubetei. Se
calculează numărul UFC de stafilococi la 1 m3 de aer. Pentru determinarea sursei şi căilor de răspândire a
infecţiei, trebuie efectuat fagotipajul Culturii izolate.
Determinarea streptococilor
Aerul se poluează cu streptococii eliminaţi de bolnavii cu scarlatină, amigdalite, piodermite, precum şi de
purtători. Alături de stafilococi ei sunt indicatori microbiologici. Pentru depistarea streptococilor se
recoltează, cu ajutorul aparatului Krotov, 200—250 litri de aer în cutii Petri cu geloză-sânge sau cu mediul
Garro, care sunt incubate 18—24 ore la 37° C, apoi 48 ore la temperatura camerei. Pe geloză-sânge
streptococii formează colonii mici, punctiforme, albe-cenuşii, /S-hemolitice sau a-hemolitice. Mai eficient
este mediul Garro, pe care microflora asociată este inhibată prin violetul de genţiană.
Se numără coloniile suspecte şi se rcpică în bulion glucozat pentru acumularea de cultură pură necesară
identificării. In bulion streptococii cresc la fundul şi pe pereţii eprubetei, iar mediul rămâne transparent.
Identificarea culturii pure se face pe baza testelor cunoscute: coci grampozitivi dispuşi în lanţuri,
catalazonegativi etc.

110
 Determinarea microorganismelor patogene
Depistarea microbilor patogeni în aer este mai dificilă din cauza concentraţiei lor relativ mici. Sunt căutaţi
la indicaţii epidemiologice (izbucniri de infecţii respiratorii, nozocomiale) sau pentru a aprecia starea
sanitară a saloanelor de spital ori eficienţa dezinfecţiei aerului. La investigarea infecţiilor nozocomiale, se
determină prezenţa în aer a stafilococilor, streptococilor, pseudomonadelor, klebsielelor, proteilor ş.a.
Se prelevă probe de aer cu volum de cel puţin 1000 litri, iar Insămânţările se fac pe mediile de cultură
selective corespunzătoare patogenilor urmăriţi. Dacă sunt utilizate aparate cu lichid de captare, după
prelevare se menţin 24 ore în termostat, pentru multiplicarea bâcteriilor, şi apoi se fac repicări pe medii
selective.
Pentru depistarea micobacteriilor, ca lichid de captare se utilizează mediul Şkolnikov, care apoi se tratează
cu soluţie 3% de acid sulfuric şi se centrifughează. Sedimentul neutralizat se însămânţează pe mediul
Lowenstein-Jensen, Popescu sau Finn, cu incubare la 37°C timp de 3 luni. Se examinează eprubetele
însămânţate după 3 săptămâni, după care la fiecare 10 zile. Cultura pură obţinută se identifică pe baza
caracterelor mor- fotinctoriale şi a testelor uzuale.
Bacilii difterici sunt depistaţi folosind mediul Clauberg ş.a.
În ultimii ani se acordă o atenţie deosebită depistării salmonelelor în aerul din staţionare în cazul
izbucnirilor nozocomiale de salmoneloză. Este dovedită circulaţia biovarurilor spitaliceşti de Salmonella
prin aer, praf, obiecte de uz curent. Probele de aer pentru depistarea salmonelelor se recoltează atât prin
metoda de sedimentare, cât şi de aspiraţie pe mediul cu bismut-sulfit. In metoda de sedimentare se menţin
cutiile în saloane de la 30 minute până la 3—4 ore. Cu aparatul Krotov se examinează 100—200 litri de aer.

ANALIZA MICROBIOLOGICĂ SANITARĂ A PRODUSELOR ALIMENTARE

ANALIZA MICROBIOLOGICĂ SANITARĂ A LAPTELUI ŞI PRODUSELOR LACTATE
Laptele este un mediu favorabil nu numai pentru supravieţuierea microorganismelor , ci şi pentru creşterea
şi multiplicarea lor. El conţine o cantitate mare de nutrienţi într- o formă asimilabilă pentru bacteria.
Contaminarea laptelui poate avea loc pe mai multe căi şi în special de pe ungerul animalelor, de pe mâinile
îngrijitorilor şi ale mulgătoareloe, din aer, de pe aparatele de mulr, din vasele de păstrare.
În timpul păstrării laptelui la temperature camerei are loc schimbul firesc al fazelor de dezvoltare a
microflorei:
o Faza bactericidă, în care substanţele bactericide din lapte inhibă dezvoltarea bacteriilor. Această fază
durează 1-2 ore, iar la temperatura frigiderului până la 24- 36 ore.
o Faza microflorei mixte, în care bacteriile de contaminare se dezvoltă independent pe seama
abundenţei nutrienţilor din lapte. Durează în medie 12 ore.
o Faza streptococilor acidolactici, în care predomină multiplicarea streptococilor acidolactici. Ei
fermentează lactoza din lapte până la acid lactic, care reduce brusc pH-ul şi înlătură microorganismele
sensibile la mediul acid, inclusive a înşişi streptococilor. Durează 48 ore.
o Faza bacililor acidolactici, aceşti bacilli sunt mai rezistenţi la un pH acid în comparaţie cu
streptococii, însă din cauza concentraţiei crescânde de acid lactic sunt inhibaţi şi bacilii acidolactici.
o Faza microflorei fungice. Această microfloră utilizează acidul lactic, laptele îşi pierde calităţile de
produs alimentar. Dezvoltarea microflorei fungice neutralizează mediul şi creează condiţii favorabile pentru
multiplicarea bacteriilor de putrefacţie, care descompun cazeina.
Microfloră specifică a produselor lactate este reprezentată prin diverse specii microbiene, care se adaugă
special pentru a da produsului anumite calităţi gustative. Pentru brânză, smântână, chefir, iaurt se utilizează
specii cum sunt: Streptococcus lactis, Lactobacillus bulgaricus, Lactobacillus âcidophylus, Saccharomyces
kefiri. La pregătirea untului se foloseşte Streptococcus cremoris, pentru producerea diverselor tipuri de
brânză se introduce Penicillium roquefortii.
Microfloră nespecifieă, saprofită include agenţi ai alterării şi putrefacţiei din genurile Leuconostoc,
Micrococcus, Propionibacterium, Pseudomonas, Flavobacterium ş. a. Brân- zeturile se alterează şi datorită

111
dezvoltării unor levuri (e.g. Rhodotorula formează un mucilagiu roz, Torulopsis un muCilagiu galben) şi
mucegaiuri (e.g. Mucor, Oospora, Penicillium, Scopulariopsis sau Geotrichum, care colorează şi dau
anumite mirosuri).
Indicatorii microbiologici ai calităţii laptelui şi produselor lactate sunt: coliformii, enterococii, stafilococul
auriu ş. a.
Din flora patogenă, in lapte şi lactate se pot depista Salmonella, Shigella, Brucella, Mycobacterium ş. a.
Analiza microbiologică sanitară a laptelui şi produselor lactate se efectuează în conformitate cu cerinţele
reglementate de o serie de documente:
1. STAS 9225-84 «Laptele şi produsele din lapte. Metodele analizei microbiologice»;
2. «Indicaţii metodice pentru efectuarea investigaţiilor bacteriologice sanitare la întreprinderile
producătoare de fabricate din cremă şi de patiserie» Nr. 1351 din 26.09.75;
3. «Normativele şi metodele controlului microbiologic al produselor pentru alimentarea copiilor
pregătite la bucătăriile de lapte din sistemul ocrotirii sănătăţii» nr. 42-123- 4423 din 31.08.87;
4. STAS 26809-86 «Laptele şi produsele lactate. Regulile de primire, recoltare şi pregătirea probelor
pentru analiză»;
5. STAS 13264-88 «Laptele de vacă. Cerinţele pentru achiziţionare».
EFECTUAREA ANALIZELOR
Metode de clasificare calitativa a laptelui pentru colectarea din gospodarii
În gospodării se determină clasa laptelui prin metoda rcductazeL Această metodă se bazează pe reducerea
albastrului de metilen de către enzimcle de oxidoreducere eliminate de către microorganisme în lapte. După
timpul de dccolorare a albastrului de metilen se apreciază contaminarea bacteriană a laptelui crud.
Pentru efectuarea probei, se amestecă 20 ml lapte cu 1 ml soluţie albastru de metilen, se agită şi se
termostatează cprubctele la 37°C. Se citesc rezultatele după 20 minute, 2 ore şi 5 şi 1/2 ore, Intervalul de
timp în care apare decolorarea determină clasa laptelui (tabelul 62.1).
Tabelul 62.1. Aprecierea microbiologică a calităţii laptelui prin proba reductazei
Clasa Calitatea Durata Cantitatea
decolorării aproximativă de
>5 ore şi 30 bacterii/ml
III Bună
Satisfăcătoare 2—5 ore şi 30
minute
III Nesatisfăcătoare minute
Până la 2 ore 5- 1065—20*10
4*10 -4*106 6
IV Total <20 minute >20 • 106
nesatisfăcătoare
Pentru laptele de vacă achiziţionat din gospodării de către întreprinderile de colectare sunt stabilite trei
calităţi după indicatorii citobacteriologici (tabelul 62.2). Laptele crud care nu corespunde calităţii II se
consideră nesatisfăcător şi nu se achiziţionează pentru scopuri alimentare.
Tabelul 62.2. Indicatorii citobacteriologici ai calităpi laptelui
Cantitatea
Indicatorii Superioară I II
5 5 5
Contaminarea <3 *10 3*10 -5*10 5*105—4*106
bacterianii
Celule somatice
<5 *10 5 5- 105~ 106 >106
(leucocite, celule
somatice) trebuie să corespundă altor cerinţe. El se ambalează în pachete şi sticle. Sunt stabilite
Laptele pasteurizat
următoarele grupe calitative:
■ grupa A, cu cel mult 50 000 microorganisme/ml, iar titrai coli de cel puţin 3,0 ml;
■ grupa B, cu numărul total de germeni de până la 100 000/ml, iar titrai coli de 0,3;
■ grupa C, cu numărul total de germeni de până la 200 000/ml, iar titrai coli de 0,3.
Recoltarea probelor şi pregătirea lor pentru analiza laptelui şi produselor lactate
Pentru prelevarea probelor de lapte, în prealabil se curăţă şi se spală capacul bidoânelor, butoaielor sau

112
borcanelor. Se prelevă apoi aseptic, cu o lingură sau polonic, probe de 250 ml, care se introduc în flacoane
sterile.
Produsele solide (brânza, untul) se recoltează cu un instrument special. Se arde în
prealabil suprafaţa calupului cu o spatulă incandescentă, apoi se introduce
instrumentul oblic, în profunzime, şi se prelevă o probă medie de 10 g. Proba
medie din lapte, frişcâ, smântână, chefir este de 50 ml. Din îngheţată se recoltează
25—50 g după ce s-a înlăturat stratul de la suprafaţă cu o grosime minimă de 2,5
cm.
În cazul produselor în ambalaj mic de consum se recoltează câte 1—2 bucăţi din fiecare lot şi apoi se
pregăteşte proba medie. Produsele solide se omogenizează înainte de examinare, într-un mojar steril, cu
soluţie salină izotonă. Untul, crema, îngheţata se topesc în baia de apă la 45°C.
Fiecare probă trebuie însoţită de o fişă, în care se indică numărul probei, denumirea întreprinderii
producătoare, denumirea produsului, data preparării, scopul analizei, data şi ora recoltării, funcţia şi numele
persoanei care a recoltat proba.
Examenul microbiologic trebuie efectuat imediat sau nu mai târziu de 4 ore de la recoltare, dacă se
păstrează produsul la 4°C.
Analiza laptelui, frişcăi, chefirului, iaurtului.
Se amestecă 10 ml de produs cu 90 ml soluţie salină izotonă, pentru a obţine diluţia iniţială 10 -1. Din
această diluţie se pipetează 1 ml într-o eprabetă cu 9 ml din acelaşi diluent, pentru a obţine diluţia 10.
Din produsele acidolactice (chefir, iaurt) nu se determină numărul total de microorganisme. Se examinează
numai compoziţia microflorei acestor produse. Se pregătesc frotiuri, care se colorează cu albastra de metilen.
în preparat trebuie să se depisteze numai microorganismele specifice pentru produsul dat.
În lapte şi frişcă se determină numărul total de germeni/ml. Pentru aceasta se introduce câte 1 ml din
fiecare diluţie în două cutii Petri sterile, in care se toarnă imediat câte 10—15 ml geloză topită şi răcită la
45°C. Se incubează cutiile 72 ore la 30 C, după care se determină media aritmetică a coloniilor de pe cutii şi
se face extrapolarea la 1 ml produs.
Coliformii se determină în toate produsele. Se însămânţează câte 1 ml de produs nediluat şi câte 1 ml din
diluţia 10-1 în câte 3 eprubete, care conţin câte 5 ml mediu Kessler cu tuburi Durham pentru captarea
gazului. Se termostatează apoi eprubetele 24 ore la 37°C. Din eprubetele cu creştere şi gaz se fac repicări, în
sectoare, pe o placă cu mediul Endo. După 24 ore de incubare la 37°C, din coloniile tipice se efectuează
frotiuri pe care le colorăm Gram. Coloniile barililor gramnegativi se repică în mediul semilichid cu geloză şi
în mediul Koser (apă distilată, titrat de sodiu, sulfat de magneziu, albastru de metilen). Mediul semilichid cu
glucoză se incubează la 43°C, iar mediul Koser la 37°C. La citirea rezultatelor luăm în consideraţie numai
coliformii citratnegativi (lipsa creşterii in mediul Koser, care îşi păstrează culoarea verde-măslinie iniţială).
În laptele şi frişca pasteurizată titrul coli trebuie să fie de cel puţin 3,0 ml, iar in chefir şi iaurt de 0,3.
Analiza smântânei, caşcavalului, untului, îngheţatei, cheagului.
Untul şi îngheţata mai întâi se topesc la 40°C. Caşcavalul, in cantitate de 10 g, se fărâmiţează în mojar.
Cheagul se neutralizează ал soluţie 10% bicarbonat de sodiu. Se pregăteşte diluţia iniţială IO'”1 (10 ml sau g
de produs + 90 ml soluţie salină izotonă). Apoi se efectuează, în mod uzual, diluţii decimale succesive de la
IO'2 până la IO'6. Se însămânţează câte 1 ml din toate diluţiile (exceptând îngheţata la care se însămânţează
numai diluţia iniţială) în eprubete cu câte 5 ml mediu Kessler, care sunt incubate 48 ore la 37°C. Din probele
pozitive se fac repicări în sectoare pe plăci cu mediul Endo, cu incubare 24 ore ia 37°C. Din coloniile tipice
se efectuează frotiuri, care se colorează Gram. Se repică coloniile bacililor.
Analiza cremei, untului pentru cremă, siropurilor
Se topesc 50 g de cremă ia 43°C, se prelevă 1 ml din stratul inferior şi se introduce intr-o eprubetă cu 9 rnl
apă peptonată 0,1%, pentru a obţine diluţia iniţială 10-1, din care se pregătesc apoi, în mod uzual, diluţii
succesive 10-2, 10-3. Aceleaşi dilufii se pregătesc şi din siropuri, cu diferenţa că diluţia iniţială se obţine din
10 ml sirop + 90 ml apă peptonată 0,1%. în aceste produse se determină prezenţa coliformilor şi a

113
stafilococilor.
Staphylococcus aureus se determină/g sau ml de produs. Se însămânţează câte 0,1 ml de produs nediluat pe
geloză hiperclonirată cu ou şi se incubează 24 ore la 37°C. Se verifică coloniile suspecte prin frotiuri
colorate Gram şi se repică pe geloză înclinată. Identificarea culturii obţinute se face prin testul coagulazci şi
testul de fermentare anaerobă a manitei. Pentru necesităţi epidemiologice, se determină lizovarul.
Paralel se însămânţează câte 0,5 ml produs în două eprubete, care conţin bulion peptonat cu 6,5 şi,
respectiv, 10% NaCl. După 24 ore de incubare la 37°C, se fac repicări pe geloză hiperclorurată cu ou.
Analiza ulterioară continuă cum este indicat mai sus. Coliformii se determină prin insămânţarea a 1 ml din
fiecare diluţie în eprubete cu câte 5 ml mediu Kessler. După 24 Ore de incubare Ia 37°C, se fac repicări, în
sectoare, pe plăci cu mediul Endo. Din coloniile tipice, apărute după 24 ore la 37°C, se pregătesc frotiuri
colorate Gram. Depistarea bastonaşelor gramnegative permite calcularea litrului coliformilor.
Analiza producţiei bucătăriilor de lapte pentru copii (produse acidolactice pentru alimentarea
copiilor)
Coliformii se determină în 3 ml produs, pe care ii însămânţăm în 30 ml mediu Kessler cu repicare
ulterioară pe mediul Endo şi examenul coloniilor.
Escherichia coli se depistează prin însămânţarea a 10 ml produs în 90 ml mediu Kessler, cu incubare 24
ore la 44—45°C. Dacă apare creştere, se fac repicări pe mediul Endo cu identificarea ulterioară a coloniilor.
Staphylococcus aureus, Salmonella se determină in 10 ml şi, respectiv, în 50 ml produs. Ele trebuie să
lipsească din produsele acidolactice destinate pentru alimentaţia copiilor.
Aceleaşi investigaţii se efectuează in cazul examinării şi a altor tipuri de produse pregătite în bucătăriile
de lapte pentru copii (e. g. produsele păstoase, terciurilc, băuturile).
În amestecurile lactate pasteurizate titrul coli trebuie să fie mai mare de 11,1. Numărul total de
microorganisme în produsele bucătăriilor de lapte trebuie să nu depăşească 500/ml în lipsa stafilococilor
coagulazopozitivi şi a tulpinilor cnloropaiogcne de E. coli.
ANALIZA BACTERIOLOGICĂ SANITARĂ A CĂRNII ŞI PRODUSELOR DIN CARNE
Carnea, care conţine din abundenţă toţi nutrienţii necesari pentru creşterea
şi multiplicarea diverselor bacterii, levuri şi mucegaiuri, este un produs uşor
alterabil.
Muşchii, organele interne şi sângele animalelor sănătoase sunt de regulă
sterile. Contaminarea bacteriană a cărnii poate fi primară sau secundară.
■ Contaminarea primară, adică în cursul vieţii, se produce: cu bacterii
invazive in cursul unor boli cum sunt antraxul, bruceloza, xuoerculoza ş. a.;
cu bacterii din microflora intestinului, care, la animalele debilitate prin foame sau alte condiţii de stres, trec
bariera intestinală spre sânge şi organe.
■ Contaminarea secundară are loc în timpul sacrificării, despicării şi tranşării carcaselor şi este urmarea
încălcării normelor tehnologice. Se produce cu microorganisme de pe mâinile lucrătorilor, din aer, de pe
utilaj, ambalaj etc. Produsele din carne se contaminează prin nerespectarea regimului tehnologic de
preparare, conservare şi transport.
Pe suprafaţa carcasei animalelor sacrificate se depistează o floră microbiană variată, reprezentată în special
prin stafilococi, enterococi, escherichii ş. a. In procesul păstrării ulterioare caracterul florei microbiene se
modifică.
La temperaturi joase pozitive (la frigider) predomină microorganisme capabile să se multiplice la
asemenea temperaturi, ca Pseudomonas, Achromobacter. Uneori pe suprafaţa cărnii apare o mucozitate mai
frecvent produsă de Proteus.
În carnea congelată se dezvoltă diverse specii de mucegaiuri din genurile Mucor, Aspergilluss,
Penicillium, Cladosporium, Fusarium, care pot produce mucegăirea cărnii. La decongelare, în carne se
activează procesele microbiologice, din cauza ridicării temperaturii, condensului şi ieşirii unei cantităţi
considerabile de suc.

114
 În cazul nerespectării normelor de conservare, în carne încep procese de descompunere (putrezire),
datorate dezvoltării microorganismelor aerobe şi anaerobe ca P. vulgaris, E. coli, B. subtilis, C. perfringens,
C. sporogenes, care au o activitate proteolitică pronunţată.
În procesul prelucrării microflora cărnii se modifică, din cauza contaminărilor secundare. La tocarea cărnii
microorganismele de la suprafaţă trec în profunzimea produsului, undb se creează condiţii favorabile pentru
multiplicare. Flora microbiană diferă în diferite produse din carne. Aşadar, în mezelurile afumate se
depistează bacterii acidolactice, levuri, microcoei, bacterii sporogene. în cârnaţi fierţi majoritatea absolută a
florei microbiene este reprezentată de bacterii sporulate.
Carnea şi produsele din carne sunt deseori implicate în toxiinfecţii şi intoxicaţii alimentare. Astfel in
jambon şi cârnaţi este posibilă multiplicarea C. botulinum cu acumulare de toxină botulinică. în pârjoale şi
alte preparate din carne tăiată mărunt se pot dezvolta microorganisme cum sunt C. perfringens, B. cereus,
Proteus, Salmonella, iar în salate din carne tocată şi în răcituri se pot multiplica salmonele, enterococi,
stafilococi, shigele, escherichii ş. a.
EFECTUAREA ANALIZEI
Analiza microscopică
Metoda se bazează pe determinarea microscopică, pe amprente, a numărului de bacterii şi a gradului de
descompunere a ţesutului muscular.
Se cauterizează suprafaţa cărnii cu o spatulă incandescenţă, apoi cu un foarfece steril se recoltează bucăţi
de 2,0 x 1,5 x 2,5 cm din care se pregătesc amprente, care se usucă, se fixează şi se colorează Gram. Se
examinează 25 câmpuri microscopice pe fiecare amprentă.
Carnea se consideră proaspătă, dacă evidenţiem până la 10 bacterii per câmp microscopic şi lipsesc urme
de descompunere a ţesutului muscular.
Prospeţimea cărnii este îndoielnică dacă depistăm până la 30 bacterii (coci, bas- tonaşe) per câmp
microscopic şi sunt urme de descompunere a ţesutului muscular (nucleele fibrelor musculare sunt în stare de
descompunere, iar striaţia fibrelor se vizualizează cu greu).
Carnea este învechită dacă depistăm mai mult de 30 bacterii per câmp microscopic şi constatăm
dispariţia aproape completă a nucleelor şi striaţi ei fibrelor musculare.
Examenul microbiologic al cărnii şi subproduselor de la orice specie animală sacrificată
Standardul de stat 21237-75 prevede examinarea cărnii şi a subproduselor, pentru depistarea agentului
patogen al antraxului, salmonelelor, escherichiilor, proteilor, listcriilor, cocilor, agentului cauzal al rujetului
porcului, clostridiilor şi a toxinelor lor. Situaţia epidemioîogică este cea care indică microorganismele de
depistat.
Examenul bacteriologic al cărnii şi subproduselor se efectuează în conformitate cu regulile de expertiză
veterinară şi sanitară şi la cererea organelor care efectuează controlul sanitar şî veterinar.
Recoltarea probelor şi pregătirea pentru analiză. în funcţie de microbii urmăriţi, se recoltează aseptic
bucăţi din muşchi, ficat de cel puţin 8 x 6 x 6 cm, precum şi ganglioni limfatici. Se învelesc probele în folie
din polietilenă sau pergament şi se introduc ml.r~un pachet de hârtie. în fişa de însoţire se indică denumirea
produsului, întreprinderea, numărul probei, data recoltării, diagnosticul prezumtiv, numele persoanei care a
recoltat proba.
În laborator, din fiecare probă, se înlătură ţesutul adipos şi conjunctiv. Se introduc apoi probele în alcool
pe 2—3 minute şi se arde suprafaţa acestora. Din fiecare probă se taie segmente de 2 x 1,5 x2,5 cm, care se
fărâmiţează cu foarfece sterile. Materialul de examinat, în cantitate de 15 g, se amestecă cu 15 ml soluţie
salină izotonă şi se omogenizează în omogenizatorul electric. Se limpezeşte suspensia obţinută timp de 10
minute, apoi se epuizează 1—2 picături din supernatant pe cate o placă cu geloză nutritivă, cu mediul Endo
sau Levine. Paralel se însămânţează 20 ml de suspensie intr-un flacon cu 50 ml mediu de îmbogăţire
(mediul Muller-Kauffmann, mediul cu selenit, mediul «M»), Se incubează toate mediile însămânţate timp
de 24 ore la 37°C. Pc plăcile cu geloză se urmăresc coloniile tipice pentru B. anthracis, listerii, coci ş. a. Pe
mediile Endo sau Levine urmărim colonii tipice pentru familia Enterobacteriaceae.

115
 Depistarea B. anthracis. Din organele parenchimatoasc, ganglionii limfatici sau din organele afectate se
pregătesc câteva amprente, care se usucă în aer, se fixează şi se colorează Gram, cu soluţie 2% safranină sau
cu soluţie Rebiger (violet de genţiană cu formalină). Prin ultima metodă citoplasmă se colorează în violet-
închis şi capsula în roşu- violet.
Izolarea culturii pure se face prin insămânţarca produsului, pe geloză şi în bulion peptonat. Pe mediul solid
vor creşte colonii cu suprafaţa fugoasă şi marginile dantelate, în bulion se formează un sediment ce
aminteşte un flocon de vată.
Identificarea culturii izolate se face prin testul «colierului de perle», capacitatea de formare a capsulei in
vitro, patogenitatea pentru şoareci, sensibilitatea la fagul у anii B. anthracis.
Depistarea cocilor patogeni. Se pregătesc din produs frotiuri colorate Gram, pe care se urmăresc prezenţa
bacteriilor şi caracterele lor morfotinctoriale. Se însămânţează proba pe geloză-sânge şi în bulion glucoza! şi
se analizează caracterul creşterii. Stafilococii tulbură omogen bulionul, iar streptococii cresc la fundul
eprubetei şi pe pereţi, mediii! rămânând transparent.
Patogeni ta tea stafilococilor se determină prin testul coagulazei.
Determinarea salmonclelor. Se însămânţează produsul direct pe mediile Endo sau Levine şi paralel pe
mediile dc îmbogăţire. Se incubează culturile 24 ore la 37°C. Pe mediile diferenţiale salrnoneieie formează
colonii rotunde, incolore, semitransparente.
Din mediul de îmbogăţire se fac repicări pe mediul bismut-sulfit. Pe acest mediu coloniile dc salmoncle
sunt negre cu luciu metalic. Identificarea culturii pure obţinute se efectuează prin studierea caracterelor
biochimice şi serologice.
Determinarea escherichiilor. Se însămânţează produsul pe mediile diferenţiale Endo, Levine sau
Ploskirev. După o incubare de 24 ore ia 37°C se citesc rezultatele. Pe mediul Endo cresc colonii roşii cu
luciu metalic sau colonii roz cu centrul roşu; pe mediul Lcvinc coloniile sunt de culoare violetă-inchis, iar
pe mediul Ploskirev roşie-cărămizii. Din coloniile suspecte se efectuează frotiuri, care se colorează Gram,
pentru verificarea caracterelor morfotinctoriale, şi preparate între lamă şi lamelă pentru verificarea
mobilităţii.
Cultura pură se identifică prin testele de producere a indolului (pozitiv), K2S (negativ), hidroliza ureei
(negativ) j fermentarea iactozei 10% (pozitiv), creşterea pe mediul cu citrat de sodiu (negativ).
Speciile de Proteus se pun în evidenţă prin insămânţarea produsului în apa de condensare a pantei de
geloză după metoda Schukevici. A doua zi apare creştere în căţărare pe panta de geloză. Microscopic
observăm bastonaşe gramnegative, mobile. Bacteriile din acest gen fermentează glucoza, nu fermentează
manita şi lactoza, hidrolizează ureea şi produc fenilalauindezaminază. Clostridiile se depistează microscopic
pe baza formei, prezentei sporilor şi, eventual, capsulei. Izolarea în cultură pură se face prin însămănţarea
suspensiei de produs în mediul Kitt-Tarozzi, iar identificarea prin studierea caracterelor biochimice şi prin
reacţia de neutralizare a toxinei pe şoareci albi.
Analiza sanitaro- bacteriologică a mezelurilor şi produselor din carne
STAS-ul 9958-81 se referă la: toate tipurile de cârnaţi: umpluţi, fierţi, semiafumaţi, caltaboşi, lebărvurşti,
crenvurşti, debreţini; pateuri, răcituri şi la alte produse din carne de porc, vacă, oaie, păsări.
Din fiecare lot de mezeluri se recoltează două probe cu lungimea de 15 cm, din care se pregăteşte o probă
medie. Proba medie din crenvurşti şi debreţini o alcătuim din câteva exemplare luate din diferite locuri.
Din produsele fără peliculă (pateuri, răcituri) se recoltează o probă cu masa dc 200—250 g din trei unităţi
de produs. Probele medii se Împachetează în pergament siui) şi se analizează nu mai târziu de 4 ore dc la
recoltare cu păstrare la 6—8°C.
Din fiecare probă se omogenizează 20 g sau se fărâmiţează în mojar, adăugând, fractional, 80 ml apă
peptonată 0,1%, pentru a pregăti diluţia 1:5. Din această diluţie se transferă 5 mi în Ir-o eprubetă cu 5 ml
apă peptonată 0,1%, pentru a pregăti diluția 10-1. Diluţia 10-2 se obţine pipetând 1 ml din diluţia 10-1 într-o
eprubetă cu 9 ml apă peptonată 0,1%. Toţi indicatorii se determină utilizând metodele descrise în capitoiclc
anterioare. Numărul total de microorganisme se află prin Însămănţarea volumelor dc 1 ml din dilutiilc 10-1

116
şi 10-2 . Sunt prevăzute depistarea coliformilor şi S. aureus în 1 g de produs, Proteus în 0,1 g, salmonelelor
în 25 g, iar a clostridiilor în 0,1 g.
În cârnaţii fierţi de toate tipurile, crenvurşti, debreţini se admit până la 500-1000 bacterii/g, in lipsa altor
indicatori în cantităţile de produs specificate mai sus.
Analiza produselor culinare şi semifabricatelor din carne tocată .
STAS 4288-89 se referă la produsele culinare şi semifabricatele din carne tocată (pâr- joale, şniţele,
biftecuri, rulade, chiftele ş. a.). Aceste produse se primesc în loturi şi, în funcţie de mărimea lotului, se
recoltează pentru analiză de la 3 până la 35 de unităţi. Probele se. introduc în vaşe sterile, care se sigilează.
In fişa de însoţire se indică întreprinderea producătoare, denumirea produsului, data şi ora finisării
procesului tehnologic, volumul lotului din care s-a recoltat proba, scopul analizei, locul, data şi ora
recoltării, funcţia şi numele persoanei care a recoltat proba. ,
Se prelevă şi se examinează, separat, probe din partea exterioară şi cea interioară ale produselor.
Şe fărâmiţează în mojar 5 g de produs şi se amestecă cu 45 ml soluţie salină izotonă, pentru a obţine diluţia
10-1 . Se pregătesc apoi diluţii până la 10-2 pentru produsele finite, iar pentru semifabricate până la 10-3. In
aceste produse şe determină numărul total de microorganisme/g. S. aureus se determină în 1 g de produs, iar
coliformii în 0,5 g numai de produse finite. Pentru a izola Proteus, se însămânţează în apa de condens a
pantei de geiozâ 0,5 ml din diluţia 10-1 a produsului examinat.
Pentru depistarea salmonelelor se însămânţează 0,1 ml din diluţia 10-1 a suspensiei in mediul cu bismut-
sulfit şi, paralel, 10 ml din aceeaşi suspensie şi bucăţi de câte 2—3 g în flacoane cu 50 ml mediu cu
magneziu. Identificarea ulterioară a culturilor izolate se cfecujează prin testele uzuale.
ANALIZA MICROBIOLOGICĂ SANITARĂ A CONSERVELOR
Conservele sunt produse alimentare în ambalaj ermetic închis şi prelucrate termic (Sterilizare sau
pasteurizare), pentru ca să-şi păstreze calităţile nutritive şi organoleptice fără a prezenta pericol pentru
sănătatea consumatorului.
Foarte frecvent produse conservate, cu bune calităţi organoleptice, nu sun! sterile din cauză că o parte din
microorganisme sunt atenuate, dar supravieţuiesc (flora restantă), în conservele din carne, peşte, legume
predomină Bacillus subtilis, B. mezenlericus, stafilococi, sarcine, mucegaiul i şi levuri, bacterii termofile ş.
a. Unele microorganisme produc gaz, care, concentrându se în ambalaj, îl bombează. Altele nu formează gaz
şi determină alterarea conscrvelm tăiă ca ambalajul să bombeze.
Contaminarea conservelor cu microorganisme are loc din materia primă, din apa necondiţionată, din
condimente, de pe utilaj şi liniile tehnologice, de la muncitori.
Conservele se împart în următoarele grupe:
1. Conserve cu pH mai mare de 4,4 din carne înăbuşită, legume, fructe, pateuri, peşte, produse pentru
copii condiţionate ca piureuri.
2. Produse din tomate (concentrate şi neconcentrate).
3. Conserve cu pH 3,7—4,4 din castraveţi, ciuperci marinate, salate, vmegrete la care adaosul de acid
este reglementat.
4. Marinate din legume cu pH mai mic de 3,7 (varză murată etc.).
5. Conserve din carne afumată, crcnvurşti, şuncă, jambon pasteurizate cu te mu i limitat de păstrare ia
0—5°C în ambalaj ermetic.
Termeni utilizaţi curent la analiza conservelor:
Ermetizare starea ambalajului (împachetării, astupării) care protejează conservele de pătrunderea
microorganismelor in timpul sterilizării, păstrării şi transportului.
Sterilitate — lipsa completă a microorganismelor viabile în produsul conservat.
Sterilitate industrială — lipsa în produs a microorganismelor capabile să se dezvolte la temperatura
păstrării stabilită pentru produsul dat şi a microorganismelor şi toxinelor periculoase penlni sănătatea
omului.
Capete vibrante — conserve închise normal după aspectul exterior, dar la care unul din capete se încovoaie

117
când se apasă capătul opus, iar ia încetarea apăsării revine la aspectul normal.
Clancăt — conserve in ambalaj cu capacul umflat, care capătă poziţie normală când se apasă cu degetul,
însă se umflă capătul opus. La încetarea apăsării capacul se umflă din nou.
Bombaj — conserve eu ambalajul umflat care nu pot căpăta aspect exterior normal.
Termostatare — expunerea conservelor un anumit timp la o temperatură favorabilă pentru dezvoltarea
microorganismelor din. produs.
Analiza microbiologică sanitară a conservelor se efectuează în următoarele scopuri:
■ investigarea intoxicaţiilor alimentare pentru a stabili originea agentului cauzal;
■ precizarea cauzelor defectelor şi alterării;
■ controlul sterilităţii şi al sterilităţii industriale;
■ depistarea microorganismelor patogene şi toxigcne.
Această analiză a conservelor este reglementată prin mai multe STAS-uri, care prevăd: selectarea
recipientelor şi determinarea ermetizârii (8756.0.70); examinarea aspectului exterior, deschiderea
ambalajului şi pregătirea probei pentru analiză (26669.85); termostatarea (10444.0.75); aparatura,
materialele şi reactivii necesari (10444,1.75); depistarea stafilococilor coagulazopozitivi, microorganismelor
aerobe şi facultativ anaerobe mezofile şi termofile, microorganismelor anaerobe mezofile şi termofile,
toxinei botulinice şi C. botulinum, C. perfringens, B. cereus, bacteriilor acidoiactice, levurilor, muccgaiurilor
şi numărului total de microorganisme (10444.2.75—10444.15.75).
Conservele se examinează în timpul preparării (materia primă, utilajul, condimentele), până la sterilizare,
in timpul păstrării şi la distribuţia in reţeaua de consum.
Controlul planificat prevede aprecierea sterilităţii şi sterilităţii industriale. La indicaţii epidemiologice se
determină şi alţi indicatori în funcţie de situaţie (e. g. intoxicaţii alimentare, alterare ş. a.): stafilococii
coagulazopozitivi, C, botulinum şi toxina botulinică, C. perfringens, B. cereus.
În caz de necesitate se apreciază prezenţa bacteriilor acidoiactice, levurilor, mucegaiurilor.
EXAMINAREA CONSERVELOR
Recoltarea ambalajelor cu conserve
Din fiecare lot de conserve se pregăteşte o probă medie. Din conservele în ambalaj de tablă, sliclă sau
polimeri cu volum dc până la 1 litru proba medie se pregăteşte din 3 unităţi ambalate. La indicaţii
epidemiologice se selectează un borcan la 500 unităţi, dar nu mai puţin de 3 şi nu mai mult de 50. Din
conservele cu defecte (capete vibrante, bombaj, clancăt) se aleg cel puţin 3 unităţi din fiecaie lot
Examenul macroscopic al ambalajelor cu conserve
Aspectul exterior. Se urmăresc indicii relevanţi pentru aprecierea microbiologică a calităţii. Astfel se
controlează prezenţa perforaţiilor, a fisurilor, se verifică dacă nu sunt scurgeri, deformări ale corpului,
precum şi defecte tip capete vibrante, clancăt ş. a.
Controlul ermetizârii borcanelor. Se spală borcanele cu apă şi săpun, se clătesc şi se menţin 3—4 minute
într-un vas cu apă încălzită la 80—85°C. Cantitatea de apă trebuie să fie de 4 ori mai mare decât volumul
borcanului, pentru a asigura deasupra borcanului un strat minim de 5 cm de apă. Apariţia unei şuviţe de bule
de gaz indică lipsa ermetizării.
Termostatarea, Se termostatează conservele ermetice fără defecte vizibile. Nu se termostatează
conservele pentru evidenţierea toxinei botulinice, cele cu bombaj, cu semne de alterare microbiană şi cele cu
ambalaj neermetic. Conservele cu pH mai mare de 4,4 se menţin 5 zile la 37°C, iar cele cu pH mai mic de
4,4 timp de 5 zile la 30°C, apoi 24 ore la temperatura camerei. Borcanele din termostat trebuie examinate
zilnic şi agitate.
Recoltarea din conţinutul ambalajelor
Înainte de a recolta proba, se amestecă conţinutul întorcând ambalajul (borcan, cutie) de câteva ori din
capăt în capăt. Se şterge capacul cu alcool, apoi se aplică pe el un tampon de vată arzândă. Sub vata arzândă
se introduce perforatorul flambat, se perforează capacul şi se lărgeşte orificiul, care se acoperă imediat cu o
parte din cutia Petri sterilă, în raport cu consistenţa, se recoltează proba cu o pipetă ori linguriţă sterilă.

118
 Depistarea aerobilor mezofili
Se însămânţează câte 2 cm3 de produs în două eprubete cu 5—6 ml bulion glucozat 1 %, care sunt incubate
5 zile la 37°C cu urmărire zilnică a semnelor de creştere. In cazul tulburării mediului se efectuează şi se
examinează frotiuri colorate Gram şi se testează catalaza.
Conservele nu trebuie să conţină floră aerobă.
Depistarea anaerobilor mezofili
Se însămânţează câte 2 cm3 de produs in două eprubete cu 12—13 ml mediu Kitt- Tarozzi in prealabil
regenerat şi se incubează eprubetele 5 zile la 37°C. Dacă apar semne de creştere, se recoltează material de la
fundul epriibetei, se pregăteşte un frotiu colorat Gram şi se controlează prezenţa catalazei. Dacă pe frotiu
depistăm miuobi grampozitivi fără activitate catalazică, se transferă 1—2 ml de cultură intr-o cutie Petri
sterilă şi se acoperă cu geloză glucozată 1 %. Pe suprafaţa gelozei solidificate se aplică o lamă sterilă în aşa
fel încât sub ea să nu se formeze bule de aer. Se incubează cutia 24—48 ore la 37°C. Apariţia sub lamă a
creşterii sau unor rupturi în geloză, la 3—5 mm la marginea lamei, indică prezenţa anaerobilor mezofili.
Dacă în conserve se depistează anaerobi mezofili diferiţi de C. perfringens sau C. botulinum şi dacă
organoleptic produsul este normal, conservele se consideră sterile industrial.
Depistarea aerobilor termofili
Se însămânţează câte 2 cm3 de produs în două eprubete cu 5 ml de bulion peptonat cu amidon, care sunt
incubate 72 ore la 55°C. La apariţia creşterii, se pregătesc frotiuri pentru microscopie, se determină
activitatea catalazică şi se adaugă în eprubete o picătură din soluţia indicatoare 0,04% de bromcrezolpurpur.
Producerea catalazei şi modificarea culorii mediului din albastru-violet în galben indică prezenţa aerobilor
termofili capabili să producă inăcrirea conservelor.
Depistarea anaerobilor termofili
Se însămânţează câte 2 cm3 de produs în două eprubete cu 12 ml mediu Kitt-Tarozzi regenerat şi se
termostatează 72 ore la 55°C. În cazul creşterii, se efectuează şi se examinează frotiuri colorate Gram şi se
determină activitatea catalazică.
ANALIZA BACTERIOLOGICĂ SANITARĂ A PEŞTELUI ŞI PRODUSELOR DIN PEŞTE
Ţesutul muscular al peştelui sănătos este lipsit de floră microbiană, dar contaminarea postmortem
evoluează foarte repede pornind de la flora microbiană din intestin şi de la flora de pe suprafaţa corpului
dependentă de microflora bazinului acvatic habitat de peşte.
Peştele aparţine produselor uşor alterâbile. îndată după prindere, în ţesuturile peştelui încep modificări
fermentative sub influenţa bacteriilor psihrofile. Flora microbiană a peştelui proaspăt prins este reprezentată
mai ales de bacterii din genurile Pseudomonas, Achromobacter, Micrococcus, precum şi de flora halofilă ca
V. parahaemolylicus. în peştele prins din ape impurificale se pot întâlni şi reprezentanţi din familia
Enterobacteriaceae ca E. coli, Salmonella, Proteus ş. a.
În procesul transportării, prelucrării şi păstrării peştele se poate contamina cu diverse microorganisme din
aer, sol, ambalaj, de pe mâinile lucrătorilor, utilaj ele
Peştele şi produsele din peşte pot cauza uneori toxiinfecţii cu Proteus, В. cereus, V. parahaemolyticus.
Probele pentru analiză se recoltează în borcane sterile: câte 300 g din 3 unităţi de ambalaj şi transport. Din
rulade şi peşte cu dimensiuni mari se taie segmente transversale din partea capului şi a cozii. Peştele mărunt
se recoltează întreg. Pe fişa de însoţire trebuie indicate denumirea produsului, numărul lotului şi a probei,
data recoltării.
Se omogenizează proba prin fărâmiţare cu un cuţit steril sau în omogenizator electric, apoi se introduc 10 g
într-un flacon cu 90 ml apă peptonată 0,1%, pentru a obţine diluţia 10'1.
Numărul total de microorganisme se determină prin însămânţarea a câte 1 ml din diluţiile decimale
succesive în 2 cutii Petri sterile, în care, imediat, se toarnă şi se omogenizează geloză topită şi răcită la 45°C.
'
Pentru depistarea stafilococilor coagulazopozitivi se însămânţează 1 g de produs din suspensia iniţială în
bulion peptonat cu 6,5% CINa.

119
 Coliformii se determină prin însămânţarea a 10 ml din suspensia diluată 10'1 (1 g de produs) în 50 ml
mediu Kessler.
Salmonelele se depistează prin însămânţarea directă a produsului în mediul cu bis- mut-sulfit şi, paralel, a
25 g produs în 100 ml mediu cu magneziu.
Izolarea ulterioară a culturilor pure şi identificarea lor se fac după schemele cunoscute.
La 1 g de peşte prăjit, copt, pârjoale din peşte se admit până la 1000 UFC bacteriene cu absenţa
coliformilor şi stafilococilor patogeni într-un gram de produs, iar a salmonelelor în 25 g produs.
În peştele afumat se admit 500—1000 UFC bacteriene cu absenţa stafilococilor patogeni în 1 g, a
coliformilor în 10 g şi a salmonelelor în 25 g produs cu magneziu. Identificarea ulterioară a culturilor izolate
se efectuiază prin testele uzuale.
EXAMENUL SANITARO-BACTERIOLOGIC
Toxico- infecţiile alimentare
Toxiinfecţii alimentare- sunt boli digestive acute, care apar sporadic sau epidemic, în urma consumării
unor alimente sau băuturi contaminate cu microorganisme patogene precum bacteriile, virusurile sau
paraziţii şi toxinele acestora şi se manifestă sub forma unei gastroenterocolite acute, însoţită de fenomene
toxice generale.
Tipurile de toxico-infecţii alimentare:
 Toxiinfecţia alimentară cu Staphylococcus aureus;
 Toxiinfecţia alimentară cu Salmonella;
 Toxiinfecţia alimentară cu Cl. Perfringens;
 Toxiinfecţia alimentară cu B. cereus;
 Toxiinfecţia alimentară cu Clostridium botulinum.
Manifestările clinice

Metode de contaminare a alimentelor

1. Contaminarea alimentelor pe parcursul procesului de preparare.
2. În timpul creşterii legumelor şi fructelor.
3. Contaminarea alimentelor de la o sursă infectată.
4. Prin mediul înconjurător.
Dintre infecţiile care pot fi dobândite prin contactul sau ingestia unor alimente infectate amintim
Toxoplasmoza şi Listerioza, care sunt extrem de periculoase mai ales în rândul femeilor însărcinate (pentru
că pot provoca avort spontan sau pot determina malformaţii congenitale grave, uneori incompatibile cu
viaţa)
Principalele alimente incriminate în toxiinfecţii alimentare:
 Carne şi preparate din carne - şunca, piftie, fripturi, pateuri, supe, salam, cârnaţi, toba, carne tocată
(carne de vită, porc, miel, pasăre).

120
 Agenţi patogeni: Salmonella, Staphylococcus (enterotoxic), Shigella, Escherichia coli, Bacillus cereus,
Clostridium perfringens, Clostridium botulinum.
 Peşte şi produse de peşte - proaspete, afumate sau conservate în ulei.
Agenţi patogeni: Salmonella, Staphilococcus (enterotoxic), Clostridium botulinum.
 Ouă şi produse din ouă - îndeosebi ouăle de raţă, dar şi ouăle de găină, consumate în urma unei
prelucrări termice insuficiente, sub formă de praf de ouă, sau folosite în stare prospată pentru prepararea de
maioneze, creme etc.
Agenţi patogeni: diferite tipuri de Salmonella, în primul rând Salmonella typhimurium.
 Lapte şi produse lactate - lapte şi smântână nepasteurizate, lapte praf, brânză telemea de oi, caş
proaspăt de oi.
Agenţi patogeni: Staphylococcus (enterotoxic), Salmonella, enterococi.
 Produse de cofetărie - îngheţate, creme, prăjituri cu frişcă, budinci.
Agenţi patogeni: Salmonella, Staphylococcus (enterotoxic), Bacillus cereus.
 Vegetale - Legume şi fructe congelate, făină de cereale, paste făinoase, conserve de legume şi fructe.
Agenţi patogeni: Salmonella, Shigella.
Toxico infecţiile alimentare cu Salmonela
Alimentele contaminate mai frecvent cu salmonele sunt ouăle (în special de raţă) si preparatele din ouă
(maioneze, creme etc.) insuficient prelucrate termic, carnea şi preparatele din carne. După o incubaţie de 12
- 48 ore, debutul este brusc iar boala se manifestă cu stare de rău, febră, greţuri, vărsături (puţin frecvente),

colici abdominale, scaune diareice, fecaloid apoase, galben-verzui (aspect de "piure de mazăre"), cu
mucozităţi, rar cu striuri sanghinolente, fetide. Evoluţia este lent favorabilă în 2 - 7 zile, rareori mai mult
(până la 14 zile).
Toxiinfectia alimentara cu Staphylococcus aureus
Enterotoxina este termorezistenta, rezistând până la 30 de minute la temperatura de 100°C şi mai multe
luni la refrigerare. Alimentele cel mai frecvent implicate sunt cele cu un conţinut bogat în proteine şi
glucide, laptele, preparatele din lapte (frişca, brânza dulce, brânza sărată), carnea, preparatele din carne,
cremele, îngheţata etc.
Alimentele pot fi contaminate chiar de la sursă sau pe durata preparării şi/sau manipulării, de la persoane
cu leziuni cutanate stafilococice (panaritiu, piodermita, furuncul) sau cu portaj nasofaringian. Incubaţia este
de 1 - 4 ore (30 minute - 6 ore). Debutul brusc. Manifestarile clinice sunt dominate de greaţă intensă şi
vărsături repetate, mai puţin de scaunele diareice) şi durerile abdominale. Febra este absentă sau de mică
amplitudine. Evoluţia este rapid favorabilă, în 24- 48ore.

121
 Toxiinfectia alimentară cu Cl. Perfringens
 Cl. Perfringens este prezent în intestinul animalelor, dar şi al omului. Poate contamina carnea în
timpul sacrificării animalelor. Alimentele implicate în producerea toxiinfecţiei alimentare sunt carnea şi
preparatele din carne (sporii rezistă la fierbere) păstrate la temperatura camerei. Toxiinfecţia alimentară este
produsă de ingestia unei cantităţi mari de bacterii (105/gr. aliment) şi/sau a enterotoxinei preformate în
aliment.
 Există mai multe tipuri de Cl. perfringens care secretă enterotoxine diferite. Tipul A este implicat cel
mai frecvent în producerea toxiinfecţiei alimentare. Incubaţia este de 8 - 36 ore. Debutul este brusc, iar
tabloul clinic dominat de greaţă, diaree apoasă şi dureri abdominale. Vărsăturile şi febră (moderată) apar rar.
Evoluţia este favorabilă în 1 - 5 zile.
 Tipurile C şi mai ales F de Clostridium perfringens, mai rar implicate în toxiinfectiile alimentare,
determină o enterocolită necrozantă, hemoragică, cu evoluţie severă ("enteritis necroticans").

Toxiinfecţia alimentară cu B. Cereus

 Bacilii sunt prezenţi în sol, de unde pot contamina produsele vegetale (în special cerealele) şi mai rar
carnea. Bacilii prezenţi în alimentelele contaminate produc cantităţi mari de enterotoxină (termostabilă sau
termolabilă). Alimentele implicate mai frecvent în producerea toxiinfecţiei alimentare sunt orezul şi
preparatele din orez, alte cereale, preparatele vegetale deshidratate (cartofi, mazăre, etc.) insuficient
prelucrate termic şi păstrate la temperatura camerei (ceea ce permite multiplicarea bacteriilor şi producerea
de enterotoxină.
 Enterotoxina termostabilă determină o toxiinfecţie alimentară cu incubaţie scurtă(1 - 6 ore), vărsături
alimentare (în toate cazurile) la care se asociază, în o treime din cazuri, scaune diareice apoase şi colici
abdominale. Enterotoxina termolabilă determină o toxiinfecţie alimentară cu incubaţie mai lungă (8 - 16
ore), scaune diareice apoase şi colici abdominale. Evoluţia este rapid favorabilă în 12 - 48 ore, în ambele
forme.

Toxiinfecţia alimentară cu Clostridium botulinum

Bacilul botulinic se află în conserve insuficient sterilizate, unde elaborează exotoxina bolulinică (cea mai
puternică toxină cunoscută până în prezent).
Atenţie! Aceste conserve pot fi recunoscute deoarece au capacul bombat şi nu vor fi consumate.
Botulismul este o toxiinfecţie foarte periculoasă, de aceea se apelează la tratament specializat
intraspitalicesc, de urgenţă.

122
 Şapte alimente de la care poţi face toxiinfecţie alimentară
1. VERDEŢURI (salată, andive, spanac, varză)
* Pot provoca infecţii cu: E. coli, norovirus şi Salmonella.
* Problema: Contaminarea poate avea loc la ferme, prin contact cu animale
sălbatice, îngrăşământ natural, apă contaminată sau la domiciliu, prin spălarea
inadecvată sau preparare neigienică.
* Prevenire: Se spală sub jet puternic de apă şi trebuie evitată prepararea lor alături
de carne crudă. De asemenea, medicii indică evitarea salatelor mixte deoarece combinarea diferitelor
legumele poate creşte riscul ca un aliment contaminat să le infecteze şi pe celelalte.
2. OUĂ. Numai anul trecut, peste 50.000 de americani s-au îmbolnăvit în urma
consumului de ouă, ceea ce a determinat retragerea din comerţ a peste jumătate de
miliard de ouă.
* Pot provoca infecţii cu: Salmonella.
* Problema: Consumul de ouă crude sau în exces şi chiar păstrarea acestora la
temperaturi necorespunzătoare.
* Prevenire: Gătitul distruge cei mai mulţi agenţi patog.
3. HOT-DOG. Cu siguranţă nu este un aliment sănătos, dar pentru copii este extrem
de periculos.
* Problema: Hot-dogii au provocat asfixiere în rândul copiilor sub 10 ani. O dată la
cinci zile, un copil moare din cauza sufocării cu alimente.
* Prevenire: Se recomandă tăierea hot-dogului în bucăţi mici pentru a putea fi
înghiţit cu uşurinţă de copii.
4. TON. Este indicat consumul a aproximativ 170 g pe săptămână de carne a anumitor specii de ton sau
homar, din cauza conţinutului ridicat de mercur. Acesta nu este însă singurul pericol. O toxină care apare în
mod natural poate declanşa un sindrom similar cu o reacţie alergică. Peştii infectaţi
pot avea un gust piperat, amar sau metalic.
* Poate provoca infecţii cu: Scombrotoxin, în special dacă peştele este păstrat la
temperaturi ridicate.
* Problema: Odată formată, toxina nu poate fi distrusă prin fierbere, congelare,
afumare, sărare sau conservare. Simptomele includ înroşirea pielii, dureri de cap,
crampe abdominale, greaţă, diaree şi palpitaţii. Antihistaminicele pot reduce simptomele, care dispare de
obicei într-o zi.
* Prevenire: problema poate fi prevenită dacă peştii sunt păstraţi la congelator.
5. ALUNE. Consumate cu moderaţie, pot reduce riscul unor boli cardiovasculare, datorită conţinutului
scăzut de grăsimi saturate şi colesterol. Cu toate acestea, ele pot fi periculoase sau
mortale pentru aproximativ unu la sută din populaţie.
* Pot provoca: o alergie răspândiră în rândul copiilor. Alunele sunt cauza
principală a deceselor provocate de alergia alimentară.
* Problema: sistemul imunitar al celor cu alergie la alune poate identifica în mod
greşit proteinele din arahide ca fiind o ameninţare pentru sănătate, declanşând
simptome ce pot fi mortale.

123
 * Prevenire: Persoanele cu alergii severe la alune ar trebui să aibă la îndemână autoinjectoare cu
epinefrină (EpiPen) pentru tratarea imediată a reacţiilor şi să examineze cu atenţie etichetele produselor
consumate
6. CARTOFI. Multe toxiinfecţii sunt legate de consumul de salate din cartofi.
* Pot provoca infecţii cu: Salmonella, Shigella, Listeria sau bacteria E. coli, care
pot ajunge în mâncărurile cu cartofi prin intermediul altor produse în timpul
preparării.
* Problema: Shigella se transmite cu uşurinţă de la o persoană infectată la
produsele alimentare. Mai mult de 40 la sută din bolile legate de cartofi sunt generate de produsele
alimentare preparate în restaurante şi magazine de delicatese.
7. ÎNGHEŢATĂ. În 1994, în SUA, aproximativ 224.000 de persoane au făcut
toxiinfecţie alimentară de la îngheţată contaminată, când un producător a transportat
ouă crude în acelaşi camion cu îngheţata.
* Poate provoca infecţii cu: Salmonella şi Listeria.
* Problema: Aproape jumătate din toxiinfecţiile cu îngheţată se produc ca urmare a
consumului de îngheţată făcută în casă, din cauza ouălor crude. Listeria poate trăi în
interiorul maşinilor de făcut îngheţată, contaminând astfel mai multe loturi.
* Prevenire: Salmonella poate fi distrusă prin pasteurizare.
Metode de diagnosticare
- coprocultura, poate fi cerută de medic în cazul în care este suspectată ingestia unor alimente contaminate
bacterian (virusurile şi paraziţii care pot de asemenea determina toxiinfecţii alimentare, nu cresc în cultură)
şi care provoacă simptome grave cu o evoluţie severă a bolii. Experţii recomandă efectuarea unei
coproculturi în cazurile de intoxicaţie alimentară cu diaree cu durata mai mare de o zi, mai ales dacă aceasta
este insoţită de febră, scaun sanghinolent, deshidratare severă sau în cazul în care pacientul a efectuat de
curând un tratament antibiotic, a fost internat în spital sau are grijă de un copil mic.
- examenul microscopic al scaunului, poate identifica parazitul responsabil de intoxicaţia alimentară cu
giardia;
- teste de sânge (hemoleucograma completă şi biochimia sangelui) sunt utile în determinarea etiologiei
intoxicaţiei alimentare (virale sau bacteriene) sau în cazul evaluării severităţii sindromului de deshidratare
-teste pentru toxoplasmoză (anticorpii antitoxoplasmă), în cazul persoanelor cu sistem imun deficitar (în
special cele cu infecţie HIV-SIDA) sau în cazul femeilor însărcinate, unde există suspiciunea expunerii la
parazit (pisica este purtător al acestui parazit şi poate contamina direct femeia insărcinată)
Tratamentul toxiinfecţiilor alimentare include:
 Reechilibrarea hidroelectrolitică şi acidobazică;
 Tratamentul dietetic;
 Tratamentul simptomatic;
 Tratamentul etiologic. Formele uşoare şi medii de toxiinfecţii alimentare nu necesită tratament
etiologic. Tratamentul etiologic este indicat in formele severe
Profilaxia
 Curăţenie. Spălaţi-vă mâinile, ustensilele cu care gătiţi şi masa;
 Separaţi. Păstraţi carnea crudă, carnea de pasăre sau fructele de mare, separat de alimentele
preparate;
 Gătiţi. Asiguraţi-vă că alimentele sunt gătite la o temperatură optimă: 62 grade Celsius pentru carnea
întreagă (o lăsaţi 3 minute înainte de a o consuma), 71 grade Celsius pentru carnea tocată şi 74 grade
Celsius pentru carnea de pasăre;
 Răcire. Păstraţi temperatura frigiderului sub 4 grade Celsius şi refrigeraţi alimentele care se pot strica
într-un timp scurt.
 Nu gătiţi pentru alţii dacă aveţi diaree sau vărsături.

124
  Fiţi deosebit de atenţi când gătiţi pentru copii, femei gravide, pentru persoanele în vârstă sau pentru
cei cu o sănătate şubredă.

EXAMENUL INSTITUŢIILOR MEDICALE ŞI PENTRU COPII

Utilajul şi obiectele de uz curent din instituţiile medicale, de copii şi din întreprinderile de alimentaţie
publică sunt frecvent principalele căi de transmitere a unor boli infecţioase bacteriene sau virale.
Contaminarea cu microorganisme patogene a veselei, jucăriilor, mobilierului, lenjeriei este intensivă în
prezenţa bolnavilor infecţioşi şi a purtătorilor.
În creşe şi grădiniţe de copii transmiterea agenţilor infecţioşi este favorizată şi de unele particularităţi
legate de vârsta copiilor (e. g. deprinderi insuficiente de igienă personală, obiceiul de a lua în gură jucăriile
şi diferite obiecte).
Sursa principală de contaminare a obiectelor de uz curent este omul, care, cu excreţiile lui ca fecalele, urina
sau secreţiile rinofaringicne, elimină diferite bacterii patogene şi virusuri cum sunt: shigele, salmonele, E.
coli, virusurile poliomielitei, hepatitei A ş.a. Astfel transmiterea bolilor infecţioase poate avea loc, practic,
prin orice obiect: veselă, jucării, mânerele uşilor, receptorul telefonului, balustrada scărilor ş. a. Agenţii
multor boli pot fi transportaţi de muşte, care ii depun pe obiectele de uz curent şi alimente. Obiectele se pot
impurifica şi cu microorganismele din aer, care sedimentează pe obiecte o dată cu praful şi aerosolii. Sursă
de impurificare pot fi, de asemenea, apa şi solul.
Infectarea omului depinde de concentraţia microorganismelor pe obiecte, de virulenţă şi de termenul de
supravieţuire a lor in mediu. Pe obiecte microorganismele, de regulă, nu se înmulţesc. După contaminarea
obiectelor majoritatea microorganismelor patogene mor relativ repede din cauza uscării sau a acţiunii razelor
solare, însă în unele locuri ascunse, cum ar fi diferite crăpături, falduri, adâncituri, microbii pol supravieţui
timp mai îndelungat. Durata supravieţuirii variază cu specia microorganismului patogen: e. g. agenţii
febrelor tifoparatifoidice rămân viabili pe obiecte 60—80 zile, E. coli până la o lună, corinebacteriile până la
5 luni, micobacteriile tuberculozei până la un an, virusurile ECHO, Coxsackie mai mult de o lună, virusurile
gripale o săptămână etc. Sporii persistă deosebit de mult timp.
În transmiterea infecţiilor intraspitaliceşti o importanţă deosebită o au obiectele de uz curent.
Infecţiile intraspitaliceşti sau infecţiile nozocomiale (de la gr. nosos ~ boală şi komizein ~ a îngriji; referitor
la spitale) sunt boli infecţioase contractate după internarea bolnavului în spital. In aceste infecţii, foarte
frecvente, personalul, bolnavii şi mediul spitalicesc constituie un ansamblu indivizibil. Infecţiile
nozocomiale sunt cauzate de aşa- numitele tulpini de spital, care de regulă sunt foarte rezistente, inclusiv la
antibiotice. De aici decurge dificultatea tratamentului lor. Apariţia infecţiilor intraspitaliceşti este favorizată
de mai mulţi factori cum sunt: boala principală a bolnavului, vârsta, explorări agresive (cateterisme etc.),
intervenţii chirurgicale, medicaţie imunosupresivă, alimentaţie, durata spitalizării ş. a.
Cauză mai frecventă a infecţiilor intraspitaliceşti sunt: coci gramjwzitivi (S. aureus, streptococi din grupul
A); bacili gramnegativi (Salmonella, Shigella, E, coli, Proteus, Klebsiella, Pseudomonas) şi alte
microorganisme (virusurile hepatitei, virusurile gripale, virusul rujeolei etc.).
Scopurile analizei microbiologice sanitare a obiectelor de uz curent şi a utilajului sunt diferite:
 controlul igienico-sanitar curent în instituţiile curative, de copii şi In întreprinderile alimentaţiei
publice;
 controlul sanitar preventiv;
 la indicaţii epidemiologice, investigarea focarelor de boli infecţioase acute.
Obiectivele examenului microbiologic sanitar sunt:
 Mobilierul, îmbrăcămintea, lenjeria, păturile, cuverturile, vesela, tacâmurile, paharele, tablele pentru
prepararea alimentelor etc.
 Pereţii, duşumeaua, pervazul ferestrelor, mânerul uşilor, mesele pentru alimentare şi cele pentru
înfăşat.

125
  În spitale: aerul, utilajul, instrumentele, materialul de sutură, mâinile chirurgilor şi ale personalului
auxiliar, pielea câmpului operator.
 În maternităţi: laptele de mamă, soluţia de glucoză utilizată ca băutură penlru nou-născuţi, unguentul
cu vaselină, obiectele pentru toaleta nou-născuţilor, apa potabilă din sticle, cănile, personalul medical şi
auxiliar.
 În farmacii: apa distilată, soluţii injectabile, unguente, coliruri, pulberi, comprimate, infuzii,
deccocturi şi siropuri, mesele, flacoanele şi dopurile, aerul din încăperi, robinetele, personalul etc.
În cazul unui control sanitar curent examinările se fac lunar. La indicaţii epidemiologice examinările se fac
până la şi după efectuarea măsurilor sanitaro-igienice. Controlul sterilităţii instrumentelor, câmpului
operator, materialului de pansament, lenjeriei chirurgicale şi a mâinilor chirurgilor se face săptămânal.
EFECTUAREA EXAMINĂRILOR
Recoltarea şi pregătirea probelor
Pentru analiza microbiologică sanitară probele de pe obiecte se recoltează cu ajutorul tampoanelor de vată,
prin metoda amprentelor, uneori prin metoda inciuzionării.
■ Metoda tampoanelor. Se utilizează tampoane sterile din vată răsucită la capătul unei tije de lemn şi
introduse în eprubete. Capătul opus al tijei iese prin dopul de vată. Eprubetele conţin 5 ml soluţie salină
izotonă sterilă sau mediul Kessler. Cu tamponul umezit, se şterge suprafaţa examinată in două direcţii
reciproc perpendiculare.
Pentru recoltarea probelor de pe suprafaţa meselor, duşumelei, pei văzului ferestrelor se folosesc şabloane
metalice cu suprafaţa de 100 cm .
Mâinile se şterg cu tamponul umezit începând cu partea dorsală, mai puţin contaminată, şi continuând cu
suprafaţa palmară, spaţiile interdigitale, pliurile periunghiale.
Obiectele mici (jucăriile, tacâmurile) se şterg cu tamponul pe toată suprafaţa.
Farfuriile, cănile, paharele se şterg pe toată suprafaţa interioară, margine şi suprafaţa exterioară pe o lăţime
de 2 cm.
Prin exprimarea tampoanelor in fluidul tuburilor se obţine lichidul de spălătură a suprafeţelor respective.
La examinarea flacoanelor şi dopurilor din farmacii se recoltează lichidul de spălătură.
■ Metoda amprentelor (de contact). Se utilizează benzi din hârtie de filtru sau membrane filtrante sterile,
care se introduc în medii cu 3% geloză lichefiată, gdozâ-sânge, geloză glucozată, mediul Endo ş. a. După
solidificare se aplică pe suprafaţa examinată, se apasă puţin cu o pensă sterilă, iar după câteva minute se
transferă intr-o cutie Petri sterilă cu suprafaţa amprentei în sus, după care se incubează în termos tal.
■ Metoda incluzionării. Se foloseşte o formă metalică specială cu aspectul unui trunchi
de con, la care suprafaţa superioară are 5 cm2, iar cea inferioară 4 cm2. După flambare cu alcool şi răcire,
folosind o pensă sterilă, se aplică forma pe suprafaţa examinată şi se umple cu 6—7 ml mediu agarizat 4%
(geloză, mediul Endo) topit şi răcit la 45°C. Se apasă conul pe suprafaţa examinată până la solidificarea
mediului: 5—-6 minute geloză, 9—10 minute mediul Endo. In final se ridică forma, se desprinde şi se
plasează mediul de cultură intr-o cutie Petri sterilă.
ANALIZA
În instituţiile medicale (cu excepţia blocurilor alimentare), maternităţi, farmacii lichidul de spălătură
recoltat cu un singur tampon de pe fiecare suprafaţă investigată se foloseşte pentru toate analizele.
S. aureua îl depistăm prin însămânţarea directă a 0,2—0,3 ral lichid în 5 ml de bulion cu 6,5% clorură de
sodiu şi pe o placă de geloză hiperclorurată cu gălbenuş de ou. După obţinerea culturii pure se identifică.
Pentru aceasta se testează coagulaza, fermentarea manitei, lecitinaza. În scopuri epidemiologice se
determină fagovarul.
Coliformii se determină introducând tamponul intr-o eprubetâ cu 5 ml mediu Kessler, care apoi este
incubată 24 ore la 37°C. A doua zi se fac repicări din mediul Kessler pe mediul Endo. Pentru identificare, se
repică coloniile tipice în mediul semilichid cu glucoză, care este incubat la 43°C.
Pentru depistarea pseudomonadelor nu se fac însămânţări speciale, deoarece coloniile lor pigmentogene

126
pot fi reperate uşor pe mediul Endo. Coloniile suspecte se repică pe geloză înclinată cu 2—5% gliccrină sau
manită. Pe panta de geloză bacilul piocianic creşte abundent cu o nuanţă verzuie; cultura are consistenţă
unsuroasă şi un miros specific de iasomie. Se verifică aspectul morfotinctorial pe frotiuri colorate Gram şi
caracterul hemolilic prin repicare pe plăci cu geloză-sânge.
Nu se fac însămânţări speciale nici pentru depistarea bacteriilor din genul Proteus. Coloniile suspecte de pe
mediul Endo se repică, după Schukevici, în apa de condens a pantei de
geloză şi, după 24 ore la 37°C, se examinează caracterul creşterii, mobilitatea, producerea de urează,
fenilalanindezaminază şi alte caractere biochimice.
Obiectele sunt considerate curate, dacă numărul total de microorganisme nu depăşeşte 104 la 1 cm2 în lipsa
patogenilor.
CONTORLUL CALITĂŢII DEZINFECȚIEI ŞI STERILIZĂRII
Calitatea dezinfecţiei se controlează în 10—20% din focarele prelucrate de Centrul de Dezinfecţie sau
Centrul de Igienă şi Epidemiologie. Se studiază toate focarele bolnavilor cp dizenterie cronică şi focarele
unde sunt purtători ai agenţilor febrelor tifoparatifoide până la scoaterea lor din evidentă.
Se examinează lichidul de spălătură recoltat de pe obiectele care joacă rol în transmiterea infecţiei.
Spălaturile se efectuează până la 30—40 minute după dezinfecţie. Când pentru dezinfecţie au fost utilizate
substanţe care conţin clor, se umezeşte tamponul cu soluţie 1% de hiposulfit. La utilizarea lizolului şi altor
substanţe se umezeşte tamponul numai cu apă de robinet sterilă.
Dezinfecta este considerată suficientă, dacă în toate probele lipseşte creşterea coliformilor şi a S. aureus.
In spitale, maternităţi se efectuează controlul sterilităţii instrumentelor chirurgicale, seringilor, acelor,
materialului pentru pansament şi sutură, sistemelor de transfuzie, mâinilor chirurgilor, pielii câmpului
operator, completelor de toaletă a nou-născufilor, pipetelor, picurătoarelor oftalmice, laptelui de mamă,
soluţiilor pentru băut, unguentelor pentru nou-născuîi.
Pentru controlul sterilităţii se utilizează ca medii de cultură, paralel, bulionul glucozat Hottinger (cu 0,5 sau
1% glucoză), mediul tioglicolic (hidrolizat de cazeină, cistină, glucoză, acid lioglicolic, apă distilată, NaCl),
bulionul Sabouraud (apă distilată, peptonă, 4% maltoză sau glucoză, pH 5,7).
De pe obiectele cu dimensiuni mari facem spălaturi.
Instrumentele chirurgicale se introduc cu totul in mediile enumerate mai sus. Seringile se introduc
demontate: cilindrul, pistonul, acele. Insămânţările se păstrează 14 zile la 37°, iar mediul Sabouraud la 20—
22°C.
Materialul de pansament se selectează din diferite sectoare ale casoletei şi se introduce flecare probă în
câte două eprubete Cu toate mediile indicate. Materialele de dimensiuni mici se introduc cu totul, din cele
mari se taie bucăţi.
Catgutul (se păstrează în iod) in prealabil se spală de iod introducând ghemul in soluţie 10% hiposulfit de
sodiu sterilă, în care se menţin 24 ore la temperatura camerei, apoi încă 24 ore in apă distilată sterilă.
Ulterior se taie fragmente într-o cutie Petri sterilă şi câte 4—5 bucăţi se introduc în câte două eprubete cu
medii de cultură. Mătasea chirurgicală (se păstrează în alcool) se introduce şi se menţine 24 ore in apă
distilată sterilă, apoi se procedează ca şi cu catgutul.
Pentru controlul pielii câmpului operator se efectuează spălaturi cu un şerveţel steril 5 x 5 cm îmbibat cu
soluţie salină izotonă. Şerveţelul se introduce intr-un balon cu aceeaşi soluţie sau cu apă distilată sterilă şi
perle de sticlă, şi se agită 10 minute, apoi se pipetează câte 0,5 ml în două cutii Petri sterile in care se toarnă
şi se omogenizează imediat geloză topită şi răcită la 45°C. Şerveţelul se însămânţează în bulion glucozat
0,5% cu incubare 48 ore la 37°C.
Obiectele se consideră sterile, dacă lipseşte creşterea microorganismelor în toate mediile de cultură.

127
 Bibliografie:
1. Galeţchiii P., Buiuc D., Plugaru Şt. Ghid practic de mcrobiologie medical, Î.E.P.Ştiinţa, Chişinău, 1997
2. Andrieş L., Olinescu A., Compendiu de imunologie, Chişinău, 1992.
3. Cerkes F.C., Bogoiavlenskaia L.B., Belscaia N.A., Microbiologie, Ştiinţa, Chişinău, 1994.
4. Buiuc D., Neguţ M., Tratat de microbiologie clinică, ed. II. Editura Medicală, Bucureşti, 2008.
5. Piatchin Ch., Krivoşein Iu.,Microbiologie cu virusologie şi imunologie, editura Lumina, Chişinău, 1993.
6. Cernescu, C.; Ruta S.: Curs concis de virusologie, Editura Universitare „Carol Davila“, 2002
7. Ciufecu, E.S. Virusuri hepatotrope în Compendiu de virusologie medicală, Bucureşti, 1995, Ed. Fundatiei
România de mâine.
8. Koneman E.W., Allen S.D., Janda W.M., Schreckenberger P.C., Winn W. C., Color atlas and textbook of
Diagnostic microbiology, 6th edition, 2005, Philadelphia, Lippincott, Williams & Wilkins;
9. Levinson, W., Jawetz, E.: Medical Microbiology and Immunology, Seventh Edition, 2002, Lange Medical
Book/McGravw-Hill
10. Laboratoire Pasteur Cerba, Guide des analyses specialisees, 5e edition, 2007

128