Baltagul

Încadrarea în context

Roman din perioada interbelică ce ilustrează orientarea tradiționalistă a literaturii în epocă: are inspirație
rurală ,mitică și socială. Personajele sunt tipice , narațiunea este obiectivă și se respectă principiile esteticii
realiste.

Opera este scrisă de Mihail Sadoveanu unul dintre cei mai importanți prozatori din prima jumătate a
secolului al 20-lea și se remarcă în această perioadă datorită povestirilor, nuvelelor și romanelor alături de
alți scriitori precum Liviu Rebreanu, Camil Petrescu etc.

Apărut în 1930 este una dintre capodoperele de factură mitică ce ilustrează etapa de maturitate a prozei
sadoveniene.

Ca formulă etică este un roman tradițional (atitudinea culturală care exprimă un atașament excesiv pentru
valorile trecutului, ale tradiției ,văzute dintre o poziție de superioritate față de cele noi ,evocă o lume
arhaică bazată pe legi morale nescrise și reflectă specificul național printr-o o serie de mituri și ritualuri
ancestrale), mitic (valorifică unul dintre miturile fundamentale autohtone ale existentei noastre pastorale
dar și mitul de circulație universală a lui Osiris ) , de creație( de observație socială în care interesul se
îndreaptă asupra lumii exterioare) , doric (termenul vizează o creație cu un narator omniscient,
extradiegetic și creditabil ).

Viziunea despre lume

Viziunea despre lume corespunde esteticii realiste. Elementele textului narativ sunt semnficative. Astfel,
perspectiva narativă este specifică romanului realist. Naratorul prezintă faptele, fără a se implica, ci lăsând
personajele să se prezinte. Acest narator neutru, cu focalizare zero, alternează cu notaţia în stil indirect
liber. Vitoria preia rolul de personaj-reflector, prin intermediul căruia se realizează portretul lui Nechifor,
dar şi unele etape ale acţiunii.

Viziunea despre lume înfățișată în acest roman este profund tradițională. Personajele sunt așezate la
granița dintre nou și vechi. Modernizare aduce cu ea pericolul uitării ordinii lumii, deci scriitorul se simte
dator să o evoce pentru a o salva. Omul arhaic, desprins de liniștea naturii se confruntă cu lumea modernă.
La fel se întâmplă și cu Nechifor Lipan, personajul absent al romanului, obligat de mersul noii lumi să se
desprindă de natura protectoare și să coboare în valea Dornelor, unde moartea ipotetică din Miorița se
înfăptuiește.

Structura din punct de vedere compozițional

Opera este alcătuită din 16 capitole care pot fi grupate în trei părți: primele 6 cuprind așteptarea lui
Nechifor și pregătirea pentru călătorie, capitolele 7-15 relatează căutarea și găsirea osemintelor lui
Nechifor , ultimul capitol prezintă actul justițiar și actul de înmormântare.

Perspectivă narativă

Narațiunea se face la persoana a III-a (heterodiegetică), iar naratorul extradiegetic, omniprezent și

omniscient reconstituie în mod obiectiv cu focalizare zero, prin tehnica detaliului și prin observație, lumea
satului de munte și acțiunile Vitoriei. Deși naratorul omniscient este unic, la parastasul soțului, Vitoria preia
rolul naratorului. Inteligentă și calculată, ea reconstituie crima pe baza propriilor deducții și o povestește
veridic celor prezenți, ceea ce îi determină pe criminali să recunoască vina în fața satului și a autorităților.
Perspectiva narativă adoptată în incipitul romanului este construită pe principiul telescopic.

Geneza operei

Baltagul a necesitat doar de 7-10 zile de scriere deoarece se afla în mintea scriitorului de foarte mult timp.
Ca baza a inspirației scriitorului au stat trei tipuri de surse: autobiografice, folclorice și mitice.

Sursele autobiografice-autorul a povestit cum în călătoriile sale pe jos prin Moldova a făcut un popas la un
han iar acesta a avut prilejul să asculte doi jandarmi care vorbeau despre uciderea unui cioban căruia i sau
furat oile .

Surse folclorice-opera se inspiră din teme motive sau tipuri de personaje care apar în trei balade populare.
Din balada populară "Miorița" se preia motto-ul operei "Stăpâne, stăpâne / Mai cheamă și un câine", se
preia motivul complotului și motivul transhumanței, din balada populară "Salga" se preia tipul femeii
justițiare iar din balada populară "Dolca" se preia imaginea câinelui credincios.

Surse mitologice-critica literară aseamănă o parte a poveștii familiei Lipan cu legenda lui Osiris ,fost rege al
Egiptului zeificat ca zeu al fertilității după ce a fost ucis de fratele său Seth pentru al urma la tron soția lui
Osiris ,Isis mare preoteasă ce dă naștere după moartea soțului său ,unui fiu, pe nume Horus. După ce
copilul crește împreună cu mama sa și însoțit de un câine pleacă în căutarea ucigașului. În toate picturile
rupestre băiatul poartă în mână o armă cu două tăișuri asemănătoare unui baltag.

Ca specie literară textul este un roman ,specie literară a genului epic în proză de mare întindere cu
personaje numeroase, complexe și amplu caracterizate cu o intrigă complicată și o acțiune amplă.

Baltagul este un roman al transhumanței deoarece se bazează pe urcatul și coborâtul oilor ,oamenii își
sincronizează viața după mersul bărbatului cu oile între munți , în timp ce femeia rămâne acasă având grijă
de gospodărie și de copii. Este un roman social deoarece realizează o compoziție literară de dimensiuni
mari care înfățișează tabloul de ansamblu al unei societăți prind ilustrarea categoriilor sociale în evoluție
prezentând cum își organizează oamenii viața în sat. De asemenea este un roman mitic deoarece apar
elemente legendare cum ar fi vrăjitoria, magia sau farmecele, dar care nu se adeveresc ele stând la baza
genezei operei sau la subiectul acesteia

Tematica variată creează iluzia de cuprindere a unei lumi sub toate aspectele sale prezentând comunitatea
păstorilor de la munte. Opera are caracter monografic și evidențiază o lume statornică veche în care viața
se supune aceloraşi tipare ceea ce exclude imprevizibilul. Tema vieții și a morții, a iubirii, a datoriei, a
inițierii permit realizarea monografiei satului Moldovenesc de munte. Tema se evidențiază prin tipul
ţăranului păstrător al lumii vechi, arhaice. Este prezentă şi tema familiei dintr-o perspectivă aproape mitică
situând relaţiile dintre membrii familiei sub un clopot cosmic. Altă temă importantă o reprezintă
cunoașterea adevărului și înfăptuirea dreptății a cărei ilustrare se face prind motivul călătoriei.

Interpretarea titlului

Titlul romanului este scurt, alcătuit dintr-un substantiv comun, la singular, prin care autorul sugerează că
denumește un topor cu coadă lungă, întrebuințat ca și armă, prezent în momentele importante ale acțiunii
romanului. În operă apar două baltage, cel cu care se înfăptuiește crimă și actul justițiar, respectiv cel
sfințit de Vitoria Lipan pentru fiul ei. Simbolic acest cuvânt este semnul continuității între generații și al
bărbăției.
Relaţia incipit final

Incipitul romanului descrie o cosmogonie populară, spusă uneori de Nechifor Lipan la nunţi şi cumetrii,
care pune în relaţie destinul individual al acestuia reprezentat de munteni, cu destinul altor neamuri.
Pentru că au întârziat la întâlnirea cu Dumnezeu, muntenii au fost dăruiţi cu o viață aspră și grea dar au
primit generozitate, iubire de viață și un caracter ferm. Astfel, se conturează viziunea autorului asupra
lumii, nimic nu este la voia hazardului, totul se supune unei ordini prestabilite.

Finalul romanului închis interpretărilor, prezintă ritualul integrării cosmice a personajului Nechifor și
reluarea ritmurilor firești ale existenței. Romanul se încheie cu un epilog în care Victoria vorbește despre
continuitatea vieții după aceleași tradiții dar cu o altă generație. Ea vine acasă găsind puterea de a-și
continua viața alături de copiii ei. Se poate observa că finalul intră în raport de simetrie cu incipitul prin
destinul exponentului exemplar al oamenilor de la munte, protagonista Vitoria.

Construcția subiectului

a) timpul- nu e bine precizat ( ca indici se întâlnesc sărbătorile creștine și data plecării la drum-10 martie)
pentru că faptele sunt prezentate dintr-o perspectivă mitică sunt repetabile și au semnificații general-
umane. Totuși se pomenește despre un calendar nou (după Unirea Principatelor în 1919 s-a trecut de la
calendarul vechi Iulian) tren, telegraf ceea ce situează acțiunea în perioada contemporană.
b) spațiul acţiunii-este mioritic bine determinat prin toponime reale chiar dacă Măgura Tarcăului este
numele unui sat fictiv. Este o lume închisă unde rosturile au rămas neschimbate iar rânduiala ține loc
de lege.
c) narațiunea- are 16 capitole și prezintă două planuri narative unul dedicat comunității muntenilor iar
celălalt urmărește viața protagonistei.

Momentele subiectului:

1.Expozițiunea
Vitoria, rămasă singură acasă cu gospodăria și fata ei, Minodora, este îngrijorată de lipsa
nejustificată a soțului său, Nechifor.

2.Intriga
Hotărârea Vitoriei de a pleca împreună cu fiul ei, Gheorghiță, în căutarea lui Nechifor.

3.Desfășurarea acțiunii
Vitoria reconstituie drumul făcut de soțul ei, un adevărat labirint al căutării în care găsește frecvent
semne ale trecerii acestuia. Femeia întreprinde cercetări pe cont propriu și, cu ajutorul câinelui lui
Nechifor, descoperă, într-o râpă, rămășițele soțului ei. Cu o intuiție ieșită din comun, ea reușește să
refacă împrejurările în care a fost comisă crima.

4.Punctul culminant
Îl constituie demascarea criminalilor în timpul parastasului și pedepsirea acestora. Calistrat Bogza
este lovit de Gheorghiță cu baltagul lui Nechifor, iar Ion Cuțui este mușcat de câinele Lupu.

5.Deznodământul revenirea la viața normală după restabilirea adevărului.

d) conflictul-exterior de natură economică se declanșează datorită lacomiei și invidiei sentimentul care
constituie mobilul crimei săvârșite de Bogza si Cuţui. Această confruntare duce la actul justițiar al
familiei mortului care nu este o răzbunare ci un demers de restabilire a ordinii.
- interior se dă în sufletul Vitoriei Lipan și se concretizează prin frământările acesteia care
trebuie să își facă datoria de femeie în gospodărie și de mamă dar ca soţie vrea să afle adevărul despre
dispariția soţului.

Prsonajele sunt numeroase și amplu caracterizate.

Personajele sadoveniene din acest roman sunt construite pe o trăsătură dominantă de caracter ilustrând
așadar o tipologie general-umană. Sunt personaje de mare coerență, în constituirea lor fiind accentuat
ceea ce este tipic definitoriu. Personajele centrale sunt tipice în împrejurări tipice, realiste, întrunesc
însușirile definitorii ale colectivității din care fac parte dar sunt și bine individualizate.

Comunitatea muntenilor poate fi considerată un personaj colectiv prezentat încă din primele rânduri ,
"Legenda neamurilor" spune că păstorii sunt oameni ce "umblă domol cu turmele, tăcuţi, singuratici,
asupra cărora fulgeră, trăsnește și bat puhoaiele". Au o viață grea dar inima ușoară iar demnitatea și sensul
existenței lor sunt asigurate prin datini bogate și stricte a cu valoare de lege morală.

Caracterizare Vitoria Lipan

Vitoria Lipan apare în trei ipostaze de munteancă ,de soție și de mama. Social, ea este femeia puternică și
aprigă de la munte, capabilă să conducă gospodăria în lipsa soțului. Este o femeie simplă de la munte însă
are un portret moral de mare complexitate căci știe să valorifice toate resursele mediului său pentru aşi
întări caracterul. "De o voință sălbatică aproape neomenească" (Perpessicius) și înzestrată cu inteligență
deosebită. Ea este aprigă, tenace , justiţiară însă corectă. Are intuiție de psiholog pentru că citește
gândurile oamenilor și poate vedea în sufletul acestora “Mama asta trebuie să fie fermecătoare, cunoaște
gândul omului… cugetă cu mare uimire Gheorghiță” o caracterizează direct fiul său.

Portretul fizic este constituit din câteva elemente, scoase în evidență. Mai ales, ochii sunt cei care reflectă
frumusețea interioară: “ochii căprii”, “ochi ageri și încă tineri” (adică atenți la tot ce se întâmplă și plini de
viață), “o frumusețe neobișnuită în privire” (atrage atenția, e seducătoare). Sintagma “cu ochii cerniţi”
indică lacrimile vărsate în singurătate, părul ei are parcă viață (“lumina castanie”). Vestimentația ei trimite
direct spre portul popular și spre ipostaza de munteanca: peste “casânca de mătase” poartă un “sumăieş”
și un “cojoc”, are “catrință” și “broboadă”, iar în picioare poartă “colţuni groși de lână sură” și “opinci” sau
“ciubote”.

Este caracterizată atât în mod direct (de către narator, alte personaje sau autocaracterizare) cât și indirect
(comportament, limbaj, raportare la mediu, onomastică, relaţii cu alte personaje, monolog interior).

Astfel, naratorul obiectiv reflectă, pe lângă aspectul ei fizic, și statutul ei social (“munteancă”, “nevastă”,
“gospodină”, “muierea lui Nechifor Lipan”, “stăpâna casei”), dar și reacții fizice (precum “arată veselă
faţa”). Celelalte personaje surprind nuanțat alte trăsături. Astfel, Gheorghiță o consideră “farmacătoare”
(când îi ghicește gândurile); dar și schimbată, închisă în ea (“se uită numai cu supărare și i-au crescut țepi ca
de aricioaică”). Pentru Calistrat Bogza, ea este “nevasta oierului”, “o muiere străină”, dar apare și
compătimirea (“îi era milă […] căci era o văduvă”). Autocaracterizarea marchează luciditatea eroinei, faptul
că ea se cunoaște foarte bine. Știe că este un bun psiholog, deși nu are școală; de aceea, îi declară
băiatului: “eu te cetesc pe tine, măcar că nu știu ceti carte” sau joacă rolul femeii neștiutoare (“is muiere
proastă”). Identificarea cu locul de unde provine (“eu is de loc de pe Tarcău”) este pronunțată cu mândrie,
munteancă numindu-se, implicit, o reprezentantă a satului tradițional.

Caracterizarea indirectă prin compormament predomină în român, fiind urmărite acțiunile, reacțiile și
gesturile femeii. De exemplu: Postul dinaintea călătoriei este ținut de femeie în tăcere, în singurătate, ca și
cum ar fi moartă.

Limbajul muntencei surprinde autoritatea femeii și tăria de caracter prin replicile scurte: “Nu te uită urat,
Gheorghiță! “.Trebuie remarcate și întrebările iscusite, pline de aluzii în dialogul final cu Calistrat: “Crezi că
a pierit și câinele?” sau “Să-ți spun cum s-a întâmplat?”.

Raportarea la mediu este foarte importantă în cazul femeii, ea se integrează în lumea muntenilor și o
reprezintă (cu legile ei nescrise). De aceea, apare și comuniunea omului cu natura, muntenii învățând să
citească semnele înconjurătoare și să se orienteze după cer, vânt, nori și viețuitoare. Astfel, când se
apropie – pe drum – de țara Dornelor, ea este foarte atentă la schimbările vremii (vântul călduț e semn că
merge pe calea cea bună), când viscolul se pornește mai puternic, Vitoria înțelege că este semn de la
Sfânta Ana că trebuie să facă popas; când află de la domnul Vasiliu că turmele au trecut cu doi ciobani,
aude cum vântul se oprește cu totul.

Onomastica evidențiază și ea biruința femeii, forma prenumelui fiind populară. Numele de familie reflectă
apartenența la rural (lipan – numele unei specii de brusture), dar este și un element de mândrie, pentru că
soțul ei este cunoscut, apreciat și îndrăgit de oameni.

Este importantă și caracterizarea indirectă realizată prin relațiile cu celelalte personaje. Căsnicia cu
Nechifor este rememorată de femeie: din tinerețe, de când și-a părăsit satul pentru a-l urmă pe bărbat, l-a
iubit, iar dintre cei 7 copii i-au trăit doar doi, Minodora și Gheorghiță ; când este geloasă pe petrecerile
soțului cu alte femei, acesta “scoate dracii din ea”; când îi găsește osemintele, toată durerea ei se
concretizează într-un singur țipat.

O secvență semnificativă, este cea în care Vitoria și Gheorghiță descoperă într-o râpă osemintele lui
Nechifor dându-și seama că Nechifor a fost omorât undeva, între Suha și Sabasa, aceasta, împreună cu fiul
ei pornesc în căutarea lui. Cei doi dau peste Lupu, câinele lui Nechifor, care îi conduce la râpa în care se
găsea trupul lui Nechifor. Vitoria se comportă ca un detectiv, descoperind faptul că soțul ei a fost lovit cu
un baltag în ceafă și apoi aruncat în râpă. Secvența demonstrează tăria de caracter a Vitoriei, dar și
perspicacitatea acesteia, deoarece încearcă să analizeze obiectiv indicile de la locul crimei. Mai mult,
coborârea în râpă permite o analogie cu coborârea în Infern, făcând trimitere la mitul lui Isis și Osiris.

O altă secvență relevantă pentru personaj este cea finală, în care Vitoria, veritabil ”Hamlet feminin”,
reconstituie crima și împlinește aproape ritualic dreptatea și rânduiala tulburată pentru o vreme. Eroină
tragică, stăpânește prin inteligență, voință, tenacitate, arta disimulării, tactică psihologică pe toți
participanții la praznic pentru a determina deconspirarea răufăcătorilor. Țese aluzii, îl provoacă pe Calistrat
Bogza, analizează baltagul și povestește despre mort ca și cum ar avea o comunicare neștiută cu el. În
punctul culminant, repovestește crima și împinge pe Gheorghiță la săvârșirea actului justițiar.

În ciuda unei atitudini aspre și curajoase în fața încercărilor vieții personajul are o vulnerabilitate
sufletească, o intuiție și o sensibilitate specifică feminității. Așa se explică visele premonitorii, superstițiile
sau liniștea și smerenia cu care se manifestă față de preot.
Relația dintre două personaje: Vitoria şi Gheorghiță

Gheorghită, unul dintre personajele secundare ale romanului, este fiul Vitoriei şi al lui Nechifor Lipan, unul
din cei ,,şapte prunci cu care-i binecuvântase Dumnezeu" şi din care le rămăseseră doar doi. El era mult
îndrăgit de mamă, care îl ocrotea şi-l apăra ori de câte ori în ochii lui Lipan erau nouri de vreme rea.

Portretul lui Gheorghiță este realizat în mod direct de către autor, la fel ca și al Vitoriei, scoțând în evidență
asemănarea dintre mamă și fiu: „Gheorghiță era un flăcău sprâncenat și avea ochii ei. Nu era prea
vorbăreț, dar știa să spuie destul de bine despre cele ce lăsase și ce văzuse. (…) Întorcea un zâmbet frumos
ca de fată și abia începuse să-i înfiereze mustața.”.

Caracterizarea lui Gheorgiță se face și în mod indirect, prin numele său care are o dublă valență,
Gheorghiță este numele său dar și numele inițial al lui Nechifor, iar când Vitoria descoperă în prăpastie
rămășițele soțului, strigătul ei sfâșietor Gheorghiță, păstrează această ambiguitate. Numele prefigurează și
el maturizarea lui Gheorghiță și intrarea acestuia în rândul bărbaților.

Vitoria intuiește importanța drumului în maturizarea lui Gheorghiță. "De acu trebuie să te arăți bărbat".
Vitoria îl călăuzește cu răbdare, dar și asprime, obligându-l să-și stăpânească foamea, oboseala,
nesiguranța, frica și învățându-l să descifreze adevărul din spusele oamenilor și semnele naturii și să fie
ferm și hotărât în acțiunile sale. Contrastul dintre ei nu este între două caractere – Gheorghiță are toate
datele pentru a ajunge, cu vremea, un muntean autentic – ci între două vârste. Îl văzu sfios și nesigur, pe
când ea era plină de gânduri, de patimă și durere.

● Una dintre scenele semnificative care pune în lumină maturizarea lui Gheorghiță este scena
coborârii în prăpastie, relevantă pentru traseul existențial al celor două personaje, mamă și fiu.
Secvența caracterizează starea de spirit a Vitoriei și a lui Gheorghiță, odată cu descoperirea
rămășitelor lui Nechifor Lipan în prăpastie cu ajutorul căinelui Lupu. Cele două personaje sunt
caracterizate în oglindă, în mod indirect prin gesturile, reacțiile sau modurile în care relaționează,
ilustrându-se antitetic stăpânirea de sine și forța morală a Vitoriei „cu grabă, dar fără lacrimi femeia
a făcut cea dintâi rânduială", care contrastează izbitor cu sensibilitatea și imaturitatea copilului
„flăcăul părea cu totul zăpăcit, plângea ca un copil mic cu ochii mititei și buzile răsfrânte".
Maturizarea acestuia devine evidentă atunci când este pus de către mama sa să păzească
rămășițele tatălui său în râpa de sub Crucea Talienilor.

● O altă secvență sugestivă, în ceea ce privește relația dintre cele două personaje, este cea a
praznicului. Vitoria, ca o bună credincioasă, îi organizează lui Nechifor praznicul, invitându-i și pe cei
doi criminali. În încercarea de a-i da de gol, aceasta le adresează o multitudine de întrebări,
punându-i în dificultate. Mai mult decât atât, aceasta le povestește cum crede că ar fi fost omorât
Nechifor, moment în care Calistrat Bogza cedează nervos, devenind violet Vitoria îi face semn lui
Gheorghiță să ripoteze, iar acesta, rănit fiind, mărturisește crimă. Vitoria este caracterizată în mod
indirect, prin comportamentul ei și prin relația ei cu alte personaje ca fiind un bun cunoscător al
sufletului omenesc, inteligență și răzbunătoare. Față de Gheorghiță se comportă ca un adevărat
inițiator prin îndemnul adresat acestuia de a-și răzbune tatăl, Gheorghiță devenind astfel demn de a
purta baltagul. Priveghiul are un dublu sens: primul constă în respectarea unor legi nescrise care-l
vor ajuta pe Nechifor să se integreze în noua stare, iar al doilea sens este legat de inițierea lui
Gheorghiță care se va familiariza cu un aspect fundamental al existenței umane – moartea.