Aparatul renourinar

Rinichii

 Rinichii sunt viscere retroperitoneale situate în loja renală, de o parte şi de

alta a coloanei vertebrale, rinichiul stâng fiind situat puţin superior faţă de cel
drept. Ei au ca funcție principală secreția și excreția de urină și secundar
producerea de eritropoietină şi renină.
 Rinichii au formă caracteristică de bob de fasole, cu dimensiuni de aproximativ
12 cm lungime, 6 cm lăţime şi 3 cm grosime, au culoare brun-roșcată și
consistență fermă.
 Rinichii
 Loja renală. Rinichiul este învelit de o fascie fibro-conjunctivă, fascia renală,
care este formată dintr-o lamă anterioară şi una posterioară, unite între ele la
nivelul marginii laterale a rinichiului. Între cele două lame ale fasciei renale se
delimitează loja renală.
 Lama anterioară, prerenală, subțire, acoperă faţa anterioară a rinichiului, apoi
pediculul renal şi trece anterior de aortă şi vana cavă inferioară, pentru ase
continua cu lama anterioară din partea opusă.
 Lama posterioară, mai groasă, se îndreaptă medial, între faţa posterioară a
rinichiului şi fascia muşchilor pătrat al lombelor şi psoas mare pentru a se
prinde pe coloana lombară. Fascia renală este solidarizată de capsula fibroasă,
proprie, a rinichiului prin intermediul a numeroase trabecule care traversează
capsula adipoasă.
 Rinichii
 Capsula adipoasă sau grăsimea perirenală, se găsește între pereții lojei și rinichi, mai
abundentă pe fața posterioară a organului și reprezintă grăsime de rezervă. Inflamația ei
poartă denumirea de perinefrită.
 Deasupra glandei suprarenale, cele două lame se unesc şi se fixează pe fascia
diafragmatică, între cele două lame formându-se un sept renosuprarenal, care separă
rinichiul de glanda suprarenală.
 În jos, cele două lame nu mai fuzionează, ci se aplică una pe cealaltă și se pierd în țesutul
celular extraperitoneal al fosei iliace. Prin urmare, cele două loje comunică între ele pe
linia mediană și rămân deschise în partea lor inferioară, de-a lungul ureterelor.
 Loja renală este subîmpărțită în două spații secundare de o serie de tracturi conjunctive
întinse între marginea laterală a rinichiului și fața profundă a fasciei renale.
 Posterior de fascia renală se găseşte o masă de grăsime numită grăsimea pararenală
Gerota sau corpul adipos pararenal.
 Rinichii
 Mijloace de fixare. Deși rinichii prezintă o oarecare mobilitate legată de mișcările
respiratorii, urcă în expirație și coboară în inspirație, ei sunt menținuți în poziție datorită
următorilor factori:
 fascia renală;
 corpul adipos pararenal;
 capsula adipoasă;
 presa abdominală;
 pediculul renal reprezentat de vasele sanguine (artera și vena renală ancorează
rinichiul de aorta abdominală și de vena cavă inferioară), nervii și limfaticele renale;
 peritoneul parietal posterior (fascia retrocolică Toldt, ligamentele hepatorenal,
duodenorenal și colorenal).
 Rinichii
 Cu toate acestea, rinichiul stâng este mai bine fixat decât rinichiul drept datorită unor
cauze anatomice:
 • Presiunea exercitată de ficat asupra rinichiului drept;
 • Prezența unei fascii retrocolice mai extinse în partea stângă;
 • Corpul pancreasului situat pe fața anterioară a rinichiului stâng;
 • Dispoziția venoasă diferită în dreapta față de stânga:
 - vena centrală a glandei suprarenale drepte se varsă direct în vena cavă inferioară;
 - vena centrală a glandei suprarenale stângi se varsă în vena renală stângă fixând
pediculul renal stâng la glanda suprarenală care aderă la diafragmă.
 Rinichii
 Există și cazuri de rinichi ectopic, situat congenital la distanță de poziția sa normală:
înaintea coloanei lombare, a sacrului, a articulației sacroiliace, sau în pelvis. Poate fi:
 Ectopie directă, dacă rinichiul se găsește de aceeași parte;
 Ectopie încrucișată, dacă rinichiul se găsește în partea opusă.
 În cazul rinichiului flotant (mobil), acesta este deplasat patologic, nu congenital, cel mai
adesea datorită scaderii presiunii abdominale prin relaxarea musculaturii peretelui
anterolateral al abdomenului.
 Conformaţie externă. Rinichiul prezintă două feţe, două margini şi două extremităţi sau
poli.
 Faţa anterioară, ușor convexă și boselată este orientată antero-lateral.
 Faţa posterioară, plană și netedă este orientată postero-medial.
 Rinichii
 Marginea laterală este convexă.
 Marginea medială este concavă și prezintă hilul rinichiului care are o buză anterioară şi
una posterioară, unite prin intermediul unei comisurii superioare şi a unei comisurii
inferioare. Prin hilul renal se pătrunde în sinusul renal care cuprinde ramurile arterei şi
venei renale şi porţiunea iniţială a aparatului excretor învelită într-o masă de ţesut gras.
 Extremitatea superioară sau polul superior este mai mare decât cea inferioară şi vine în
raport cu glanda suprarenală.
 Extremitatea inferioară sau polul inferior este uşor alungită şi vine în contact cu ureterul
prin intermediul ligamentului renoureteral.
 Rinichii
 Raporturi. Faţa anterioară are raporturi diferite în dreapta faţă de stânga.
 Faţa anterioară a rinichiului drept prezintă raporturi cu:
 Glanda suprarenală dreaptă;
 Lobul drept al ficatului;
 Porţiunea descendentă a duodenului;
 Flexura colică dreaptă;
 Jejunul.
 Faţa anterioară a rinichiul stâng are raporturi cu:
 Glanda suprarenală stângă;
 Splina;
 Corpul pancreasului;
 Vasele splenice;
 Stomacul;
 Porțiunea terminală a colonului transvers;
 Flexura colică stângă;
 Porţiunea iniţială a colonului descendent;
 Jejunul.
 Rinichii
 Faţa posterioară prezintă aceleaşi raporturi de ambele părţi cu:
 Diafragmul;
 Ligamentul arcuat lateral;
 Muşchiul psoas mare;
 Muşchiul pătrat al lombelor;
 Vasele subcostale;
 Nervii iliohipogastric şi ilioinghinal.
 Polul superior corespunde coastei a XII-a şi este acoperit de glanda suprarenală.
Diafragmul separă polul superior de plămân, pleură şi recesurile costo-diafragmatice.
 Polul inferior este situat la 2.5 cm deasupra crestei iliace în dreapta şi la 4 cm deasupra
crestei iliace în stânga.
 Marginea laterală a rinichiului stâng vine în raport cu:
 Splina;
 Colonul descendent.
 Rinichii
 Marginea medială vine în raport cu:
 Glanda suprarenală (superior);
 Ureterul (care părăseşte rinichiul);
 Aorta (în dreapta);
 Vena cavă inferioară (în stânga).
 Structura rinichiului. Rinichiul este format dintr-o capsulă renală fibroasă și parenchim
renal.
 Capsula fibroasă tapetează rinichiul la exterior în întregime şi pătrunde în interiorul
sinusului renal. Ea este albicioasă, translucidă şi poate fi uşor desprinsă de pe suprafaţa
rinichiului. Această capsulă devine aderentă în cazuri patologice. Rinichiul fetal prezintă
aproximativ 12 lobi renali (Lobi renales) avînd un aspect lobulat, dar după vârsta de 5
ani lobulaţia dispare, la adult suprafaţa rinichilor fiind netedă.
 Rinichii
 Parenchimul renal este format din corticala renală şi medulara renală.
 Corticala renală este situată la periferia rinichiului, sub capsula fibroasă. Porţiunea
corticalei care se interpune între piramidele renale şi capsula fibroasă poartă
denumirea de arcuri corticale, iar porțiunea corticalei dispusă între piramidele renale,
până la sinusul renal, formează coloanele renale Bertin. Arcurile corticale prezintă o
serie de radiaţii medulare sau piramidele Ferrein, separate între ele de ţesut mai închis
la culoare, reprezentat de labirintul cortical.
 Medulara renală situată profund, este discontinuă, formată din 7-14 piramide renale,
separate prin coloanele renale Bertin și dispuse cu baza spre periferia rinichiului şi cu
vârful, papila renală spre sinusul renal. La nivelul papilelor renale, piramidele renale se
deschid în calicele mici prin intermediul orificiilor papilare, a căror totalitate formează
la acest nivel aria ciuruită.
 Rinichii
 Sinusul renal este o excavație situată în interiorul rinichiului, care conține canalele
excretoare ale rinichiului, vase, nervi și țesut adipos abundent care se continuă cu
capsula adipoasă. Pereții sinusului prezintă două tipuri de proeminențe: papilele
renale, ce aparțin medularei și care pătrund în calicele mici și proeminențele
interpapilare, care aparțin coloanelor renale ale corticalei.
 Piramidele renale pot fi împărţite într-o zonă limitantă sau externă, striată, de culoare
roșu închis şi o zonă papilară sau internă, de culoare gălbuie. Zona externă prezintă o
strie externă şi o strie internă alcătuită din fascicule vasculare şi regiuni
interfasciculare. Zona internă este formată din papilele renale şi crestele renale.
 Segmentele renale. În funcţie de distribuţia ramurilor arterei renale, rinichiul prezintă
patru segmente anterioare şi unul posterior.
 Cele patru segmente anterioare sunt:
 Segmentul superior;
 Segmentul anterior superior;
 Segmentul anterior inferior;
 Segmentul inferior.
 Ureterul
 Ureterul este un conduct musculo-membranos lung prin care urina ajunge din pelvisul
renal până în vezica urinară. În traiectul său parcurge succesiv regiunea lombară, partea
medială a regiunii iliace, apoi pelvisul osos, motiv pentru carei se descriu ureterului
două porţiuni: abdominală şi pelvină. În traiectul său abdominal ureterul este un organ
retroperitoneal.
 Mijloacele de fixare sunt reprezentate de: continuitatea cu pelvisul renal, ligamentul
renoureteral, pediculii vasculonervoşi, continuitatea cu vezica urinară, adventiţia şi
peritoneul.
 Conformație externă. Ureterul continuă porţiunea declivă a pelvisului renal şi descinde
aproape vertical şi puţin medial. El este aplicat pe peretele abdominal posterior şi este
acoperit de peritoneul parietal. Când ajunge la strâmtoarea superioară a pelvisului ei
încrucişează vasele iliace. Apoi coboară în pelvis, fiind orientat infero-lateral şi se
mulează pe peretele pelvin. Cu puţin deasupra spinei ischiatice, el se inflectează din
nou, având o direcţie anterioară, inferioară şi medială. La sfârşit se deschide în vezica
urinară.
 Ureterul
 Astfel, ureterul prezintă:
 - în plan frontal, ureterul are o direcţie oblică inferolaterală.
 - în plan sagital curburile sunt mai accentuate: în porţiunea lombară urmăreşte
forma muşchiului psoas, descriind o curbură cu concavitatea posterioară; în
porţiunea iliacă descrie o flexură marginală şi se apropie foarte mult de peretele
abdominal anterior; în porţiunea pelvină descrie o curbură în formă de "S".
 Ureterul prezintă două porţiuni: porţiunea abdominală şi porţiunea pelvină. El străbate
regiunea lombară, iliacă, pelvină parietală, pelvină viscerală şi intramurală (vezicală).
 Forma. În traiectul său, ureterul prezintă o serie se segmente dilatate şi îngustate.
Ureterul se aseamănă cu o venă goală, cu care poate să fie confundat. El prezintă însă
pereţii mult mai groşi, iar la palpare dă impresia unui cordon. Se recunosc următoarele
porţiuni dilatate şi îngustate, dinspre superior spre inferior. Acestea sunt:
 colul sau istmul de joncţiune cu pelvisul renal;
 fusul lomboiliac sau principal, în porţiunea abdominală şi iliacă;
 Ureterul
 la nivelul liniei terminale - strâmtoarea marginală;
 fusul pelvin din pelvis;
 orificiul vezical sau meatul ureteral.
 La nivelul strâmtărilor, calibrul ureterului e mai redus (2-3 mm), iar la nivelul dilatărilor
ajunge la 3-5 mm şi poate atinge până la 10 mm.
 Structură. Diferitele segmente ale acestor conducte, de la calicii până la vezica, sunt
constituite din trei tunici: adventice, musculara şi mucoasa.
 Raporturile sunt descrise în patru porţiuni: lombară, iliacă, pelvină şi vezicală.
 În porţiunea iliacă. Cel mai important raport al ureterului este cu vasele iliace. Ureterul
drept încrucişează artera iliacă externă, pe când ureterul stâng intersectează artera
iliacă comună. Lateral se găsesc vasele genitale iar medial promontoriul, nervul
presacrat şi nodurile limfatice. În porţiunea pelvină raporturile sunt diferite la bărbat şi
la femeie.
 Vezica urinară
 Vezica urinară este un rezervor musculo-membranos, în care urina, secretată în mod
continuu de rinichi şi adusă prin uretere, se acumulează în intervalul dintre micţiuni.
Din vezică, urina este expulzată la exterior prin uretră. Prin structura membranoasă îşi
asigură funcţia de depozit, iar prin structura musculară exercită evacuarea
intermitentă. Ea este un organ cavitar interpus între uretere şi uretră.
 Mijloace de fixare. Mijloacele de fixare sunt multiple: superior, uracul, cordoanele
fibroase ce rămân din involuţia arterelor ombilicale şi fascia ombilicoprevezicală;
inferior ligamentul pubovezical, blocul uretroprostatic şi planşeul pelvin; posterior şi
superior, peritoneul pelvin. Cel mai important mijloc de fixare pentru toate organele
pelviene, inclusiv pentru vezica, este perineul.
 Între pereţii fibroseroşi ai lojei şi între vezica urinară se găseşte un ţesut celular bogat,
cu vase şi cu nervi. La femeie, loja vezicală este larg deschisă în jos,unde comunică cu
loja vaginală, iar peretele lojii fiind mai slab, va permite vezicii, în anumite împrejurări,
să prolabeze în vagin. Între vezică şi pereții lojii se găsește o masă de țesut conjunctiv
lax care formează țesutul celular perivezical.
 Vezica urinară
 Conformație externă. Vezica urinară este situată în cavitatea pelvină, posterior de
simfiza pubiană. Ea depăşeşte însă cavitatea pelvină şi "creşte" spre abdomen, atunci
când este destinsă. La bărbat ea se sprijină pe planşeul pelvin şi pe prostată. La femeie
ea este plasată deasupra vaginei şi a uretrei, anterior de uter.
 Configuraţia exterioară a vezicii urinare este diferită în funcţie de gradul său de
umplere. Vezica goală are o formă piramidală. Prezintă de descris un vârf este orientat
anterosuperior şi se continuă cu uracul. Baza piramidei este formată de fundul vezicii,
orientat posteroinferior. Fundul prezintă o porţiune conică numită colul vezicii care se
continuă cu uretra. Porţiunea cuprinsă între vârf şi fund constituie corpul vezicii.
 Vezicii goale i se descriu trei feţe: anterioară, posterioară şi inferioară sau fundul vezicii.
La unirea feţelor anterioare şi posterioare se delimitează marginile laterale. La unirea
feţei anterioare cu fundul se găsește colul vezicii urinare. Faţa posterioară, de cele mai
multe ori este înfundată şi vezica are forma unei farfurii adânci.
 Vezica urinară
 Vezica plină are forma unui ovoid cu vârful orientat anterosuperior. În descrierea vezicii
urinare se respectă cele trei feţe, doar marginile laterale sunt descrise ca fete laterale.
 Conformație internă
 Vârful se prezintă ca o depresiune infundibuliformă ce conduce într-un orificiu închis de
uracă.
 Baza prezintă următoarele elemente: trigonul vezical, orificiile ureterale, colul vezical.
Trigonul vezical apare ca un triunghi, cu baza orientată posterior şi cu trei laturi inegale.
In unghiul anterior se plasează colul vezical cu ostiumul uretrei; în unghiurile
posterioare se deschid cele două uretere.
 Orificiile ureterale inferioare se găsesc la extremităţile laterale ale plicei interureterice
adică la marginea posterioară a trigonului vezical.
 Colul vezicii urinare cu orificiul intern al uretrei,are o formă de fantă transversală la
adult. Prezintă o buză anterioară şi o buză posterioară. Buza posterioară la bărbat este
uşor ridicată de lobul prostatic median. Ridicătura este numită uvulă sau luetă vezicală.
 Vezica urinară
 Structură. În constituţia pereţilor intră patru tunici, de la exterior spre interior: o tunică
exterioară, o tunică musculară, o tunică submucoasă şi o tunică interioară sau
mucoasă.
 Tunica seroasă sau exterioară este formată de peritoneu şi nu acoperă vezica în
întregime, ci numai faţa posterioară şi porţiunile ridicate ale marginilor laterale. Pe
vezica plină peritoneul determină un reces prevezical, un reces vezicorectal şi două
recesuri laterale.
 Tunica musculară cuprinde trei straturi concentrice. Stratul extern sau superficial are
fibrele longitudinale, paralele cu axul mare al vezicii. Cuprinde fibre longitudinale
anterioare, laterale şi posterioare. Fibrele anterioare se îndreaptă spre simfiza pubială
formând muşchiul pobovezical. Fibrele posterioare formează un fascicul numit
muşchiul rectovezical. Stratul mijlociu este alcătuit de fibre circulare. Acestea se
condensează la nivelul colului ca să formeze sfincterul vezical sau sfincterul neted sau
intern al uretrei. Sfincterul are o dispoziţie inelară şi pătrunde în prostată, înconjurând
uretra.
 Vezica urinară
 Stratul intern sau plexiform determină coloanele şi celulele din interiorul vezicii
urinare, precum şi proeminenţa posterioară a colului cu lueta vezicală. Totalitatea
straturilor din tunica musculară, prin solidaritatea lor, mai poartă şi denumirea de
muşchiul expulsor al urinei sau detrusor al urinei; el este antagonist cu cele două
sfinctere ale uretrei.
 Tunica mucoasă tapetează întreaga suprafaţă interioară a vezicii urinare. Ea se
continuă cu mucoasa ureterelor şi a uretrei şi este despărţită de tunica musculară
printr-un strat de ţesut lax (tunica submucoasă).
 Uretra
 Uretra reprezintă canalul prin care urina este expulzată din vezică la exterior. Este
porţiunea terminală a conductului excretor urinar şi diferă la cele două sexe. Ea se
întinde de la colul vezicii urinare până la extremitatea liberă a penisului la bărbat. La
femeie prin uretră trece numai urina, pe când la bărbat ea este o cale comună pentru
urină şi spermă.
 Uretra masculină
 Uretra se poate împărţi din mai multe puncte de vedere:
 morfologic: uretra prostatică, membranoasă şi spongioasă;
 topografic: uretra pelvină, perineală şi peniană;
 clinic: uretra anterioară (spongioasă) - mobilă; uretra posterioară (membranoasă şi
prostatică) fixă.
 Conformație externă. Uretra ia naştere la colul vezicii prin orificiul intern al uretrei
traversează prostata şi perforează diafragmul urogenital; intră apoi în corpul spongios,
în şanţul anterior dintre corpii cavernoşi şi străbate penisul; la sfârşit se termină prin
meatul urinar. în cursul traiectului său uretra descrie forma literei “S" italic, cu două
curburi:
 Uretra
 o curbură posterioară, cu concavitatea anterosuperioară, aproape fixă. Ea este
menţinută în poziţie de către prostată, diafragma urogenitală şi ligamentul suspensor al
penisului;
 o curbură anterioară cu concavitatea inferioară. Ea este variabilă, în funcţie de poziţia
penisului şi cuprinde uretra mobilă.
 Între cele două curburi se află unghiul pubian. La aceste curburi principale se adaugă
încă două curburi accesorii:
 curbura intraprostatică, ce corespunde deschiderii duetelor ejaculatoare;
 curbura de sub diafragmul pelvin.
 Conformație internă. Când uretra este în stare de vacuitate pereţii săi vin în contact şi
lumenul are aspectul unei fante care variază ca formă şi ca orientare, după regiunile
străbătute: orificiul intern al uretrei are forma circulară. La nivelul porţiunii iniţiale,
deasupra coliculului seminal, fanta devine transversală. Aspectul interior al uretrei, în
afară de plicile longitudinale care se şterg în distensie, prezintă câteva particularităţi în
uretra prostatică, în uretra membranoasă şi în uretra spongioasă.
 Uretra
 Uretra prostatică. Pe peretele posterior al porţiunii dilatate, se constată o creastă
alungită, numită creasta uretrală proximală. Ea urmează imediat sub uvula sau lueta
vezicală şi se îndreaptă spre colicului seminal în jurul crestei uretrale unde se află
şanţurile laterale cu orificiile glandulare posterioare.
 Extremitatea superioară, rotunjită, din care se ridică două plici, numite frâurile verului.
Între plici se găseşte o depresiune mai adâncă ce alcătuieşte foseta prostatica.În foseta
prostatică se deschid orificiile conductelor excretoare ale glandelor prostatice. Superior
de foseta prostatică se ridică spre colul vezicii creasta uretrală proximală. Extremitatea
inferioară ascuţită, se pierde într-o altă creastă uretrală distală, ce se prelungeşte spre
uretra membranoasă.
 Baza reprezintă locul de implantare al proeminenţei coliculului şi face corp comun cu
peretele posterior al uretrei.
 Vârful priveşte spre lumenul uretrei.
 Uretra
 Uretra membranoasă. În jurul său se află sfincterul striat al uretrei; în interior, se găsesc
două plici ce se continuă în jos de colicului seminal. Tot aici se mai deschid orificiile
glandelor mucoase numite glande uretrale.
 Uretra spongioasă. Pe secţiune are aspectul unei fante transversale. Uretra spongioasă
prezintă două dilataţii ia cele două extremităţi: una este în porţiunea bulbară, numită
sinus intrabulbar. Meatul urinar are aspectul unei fante verticale.
 Structură. În constituţia uretrei intră trei tunici concentrice, dispuse de la interior spre
exterior: tunica mucoasă, tunica vasculară sau spongioasă şi tunica musculară.
 Fibrele circulare continuă fibrele circulare ale vezicii urinare. În jurul porţiunii iniţiale a
uretrei, ele constituie sfincterul vezicii.
 Sfincterul intern al uretrei prin suprafaţa sa exterioară este inclus în baza prostatei.
Muşchiul asigură, prin tonicitatea şi contracţia sa, ocluzia ostiumului superior al uretrei.
Când el se deschide se permite evacuarea urinei. Sfincterul neted se opune ca lichidul
spermatic din uretra prostatică să urce spre vezica urinară.
 Sfincterul extern al uretrei înconjoară loja prostatică ca un semiinel cu concavitatea
posterioară, de la vezica urinară până la diafragmul urogenital.
 Uretra
 Uretra feminină
 Uretra la femeie servește exclusiv la eliminarea urinei şi este mult mai scurtă decât
uretra la bărbat. Ea are corespondent numai cu uretra prostatică şi cu uretra
membranoasă masculină. Este rectilinie sau descrie o curbura cu concavitatea
anterioara. Se întinde între colul vezicii şi vulvă. Corpul uretrei prezintă o porţiune
pelvină în raport cu sfincterul striat al uretrei. Către colul vezicii se găseşte înconjurată
de sfincterul vezical. Orificiul intern sau superior este rotunjit. Orificiul extern sau
inferior se deschide în porţiunea posterioară a vestibulului vulvar, înaintea tuberculului
vaginal. În interior, mucoasa este roză cu pliuri longitudinale şi prezintă o plică mediană
longitudinală numită creasta uretrală.
 Structură. Uretra este compusă din trei tunici concentrice. Tunica musculară conţine
fibre netede şi fibre striate. Fibrele netede sunt reprezentate de un strat de fibre
longitudinale care continuă fibrele longitudinale ale vezicii urinare. Acestea sunt
dispuse în interior. La exterior se găseşte un al doilea strat de fibre. Acestea sunt
circulare şi continuă sfincterul vezicii. Ele formează sfincterul neted.
 Uretra
 Fibrele musculare striate circumscriu fibrele netede şi formează sfincterul striat al
uretrei. Între fibrele musculare netede se găsesc plexuri venoase însoţite de ţesut
conjunctiv.
 Tunica mucoasă are o culoare cenusie-rosiatica si este rezistentă şi elastică. între tunica
mucoasă şi cea musculară se găseşte un bogat ţesut conjunctiv lax care conţine vene cu
aspect cavernos şi împreună cu venele din tunica musculară formează tunica
spongioasă a uretrei.
 Lamina proprie (corionul) mucoasei conține numeroase fibre elastice, iar epiteliul este
de trecere (uroteliu) în partea superioara; devine cilindric stratificat în partea
inferioară.
 Raporturile uretrei sunt următoarele:
 Porţiunea pelvină vine în raport: anterior, cu plexul venos vezical, cu ligamentele
pubovezicale şi cu simfiza pubiană; posterior, cu peretele anterior al vaginei de care
este separată prin septul uretrovaginal. Mai jos, sub diafragmul pelvin, se află
constrictorul inferior al vaginei. Lateral se găsesc marginile interne ale muşchilor
ridicători anali şi fascia pelvină parietală.
APARATUL REPRODUCĂTOR
 Organele genitale masculine
 Aparatul genital masculin este alcătuit din gonadă, căile spermatice şi
organele genitale externe şi cuprind: testiculele, scrotul, ductele seminale,
prostata, glandele bulbourtrale, veziculele seminale şi penisul.

Testiculul
 Testiculul este glanda sexuală masculină cu rol în producerea și
maturizarea spermatozoizilor precum şi secreţia testosteronului, iar
împreună cu epididimul alcătuieşte complexul epididimotesticular.
 Fiecare testicul prezintă la extremitatea superioară, în dreptul marginii
posterioare câte un corp alungit numit epididim care este segmentul
iniţial al ductului excretor al spermatozoizilor. Cei doi testiculi sunt
cuprinşi într-un sistem de învelişuri ce alcătuiesc scrotul.
 Testiculul
 Conformație externă. Testiculul prezintă două feţe, două margini şi două
extremităţi.
 Faţa laterală este convexă şi este acoperită în cea mai mare parte de tunica
vaginală a testiculului. Epididimul o acoperă parțial.
 Faţa medială este uneori convexă, alteori plană, şi este de asemenea învelită
de tunica vaginală.
 Marginea anterioară este convexă şi se orientează anterior și inferior. Este
acoperită în întregime de tunica vaginală.
 Marginea posterioară se orientează posterior și superior. Este rectilinie şi
răspunde epididimului care aderă de testicul prin cap şi coadă, ocupând
partea laterală a acestei margini. Corpul epididimului se arcuieşte formând o
boltă peste această margine.
 Extremitatea superioară sau polul superior este neted şi orientat anterior şi
lateral.
 Testiculul
 Extremitatea inferioară sau polul inferior, rotunjit, orientat inferior,
posterior şi medial, dă naştere unei lame care se ataşează de scrot, este
ligamentul scrotal.
 Structură. Testiculul este alcătuit dintr-un înveliş, tunica albuginee, din
stroma conjunctivă şi din parenchim. La suprafaţă testiculul este învelit în
tunica vaginală care a provenit din peritoneul parietal ajuns aici o dată cu
coborârea testiculului în scrot, coborâre ce începe la sfârşitul lunii a III-a spre
rădăcina membrelor inferioare şi după ce străbat peretele abdominal în
regiunea inghinală, se aşează în scrot.
 Testiculul
 Tunica albuginee e un înveliş fibros, rezistent, de culoare albicioasă -
albăstruie, ce se reflectă şi pe epididim. Pe marginea postero-inferioară a
testiculului, albugineea pătrunzând în interiorul acestuia, formează o
îngroşare, ce poartă denumirea de mediastinul testiculului. De la aceasta
pornesc, radiar numeroşi pereţi despărţitori ce împart ţesutul propriu al
testiculului în porţiuni de formă piramidală: lobulii testiculului, în număr de
200 - 300;
 Stroma conjunctivă este alcătuită din septele testiculului. În grosimea
septelor se găsesc vase sanguine destinate parenchimului;
 Parenchimul testiculului este format din 200- 300 de lobuli testiculari conici
sau piramidali, mai mari sau mai mici. Lobulii au consistenţă moale.
Culoarea lor este galbenă - roşiatică. Un lobul este alcătuit din tuburi foarte
subţiri şi întortocheate care se numesc tubi seminiferi contorți.
 Testiculul
 Canalul seminifer are o lungime de 30 cm până la 1,75 m. Peretele lui este
format dintr-o teacă conjunctivă (membrană bazală) căptuşită, la adult, cu
un epiteliu alcătuit din mai multe straturi de celule seminale -
spermatogonii, spermatocite şi spermatide - care formează spermatozoizii;
printre acestea se găsesc nişte celule alungite, numite celule Sertoli, care au
rol de susţinere şi de hrănire.
 Canalele seminifere dintr-un lobul (2-3 la număr) se unesc într-un singur
canal care părăseşte lobulul - canalul drept. Între tubii seminiferi, în lobulul
testicular, se găseşte ţesut conjunctivo-vascular, în care, din loc în loc, se află
celule glandulare, numite celule interstiţiale (Leydig). Canalele drepte ale
tuturor lobulilor se adună în mediastinul testiculului, formând o reţea de
canalicule - reţeaua testiculară. Din această reţea iau naştere nişte canale (8-
18), numite canale eferente, care străbat albugineea şi trecând spre capul
epididimului, confluează pentru a forma canalul epididimar.
 Scrotul
 Scrotul se prezintă ca un sac voluminos, impar şi median, situat în porţiunea
cea mai ridicată a spaţiului unghiular dintre coapse. Scrotul este aşezat
înaintea perineului, sub rădăcina penisului. Proeminenţa scrotului este
liberă inferior şi anterolateral. Prin extremitatea sa superioară el apare
pediculat şi ataşat de regiunea pubiană.
 Pe linia mediană se recunoaşte un şanţ, ca o depresiune ce desparte doi
lobi. În profunzimea şanţului se observă rafeul scrotal care indică
duplicitatea organului. Rafeul se continuă în profunzime cu un sept care este
format din toate tunicile scrotului cu excepţia pielii.
 Structură. Pielea reprezintă primul strat al scrotului. Ea este subţire,
semitransparentă, de culoare mai închisă, foarte extensibilă şi brăzdată de
plici transversale.
 Scrotul
 Tunica dartos este o membrană fină musculară, de coloraţie roşietică, care
aderă intim de faţa profundă a pielii.
 Fascia spermatică externă sau tunica celuloasă conţine vasele şi nervii
superficiali.
 Fascia cremasterică este alcătuită de muşchiul cremaster.
 Fascia spermatica internă sau fibroasa comună.
 Tunica vaginală este o seroasă derivată din peritoneu. Lama parietală
căptuşeşte fascia spermatică internă.
 Lama viscerală acoperă testiculul.
 Căile spermatice
 Căile spermatice sunt căile de excreţie ale spermei. Ele se întind de la tubii
seminiferi din testicul până la uretră. Sunt reprezentate de: tubii drepţi,
ductele eferente, ductul epididimal, ductul deferent, veziculele seminale,
ductele ejaculatoare şi uretra. Primele, până la jumătate din ductul deferent
sunt căi spermatice extrapelvine. Ultimele, de la jumătatea ductului
deferent, sunt căi spermatice intrapelvine.
 Căile spermatice sunt intratesticulare şi extratesticulare. Căile spermatice
intratesticulare sunt reprezentate de tubii seminiferi drepţi şi reţeaua
testiculară care constituie primele două segmente ale căilor spermatice.
Căile spermatice extratesticulare sunt: ductele eferente, ductul epididimar,
ductul deferent, ductul ejaculator şi uretra.
 Căile spermatice
 Tubii seminiferi drepţi. Mai mulţi tubi seminiferi contorţi dintr-un lobul se
strâng într-un singur tub colector, care este drept (rectiliniu) şi care se
numeşte tub seminifer drept. Pentru fiecare lobul există câte un tub drept.
 Tubii seminiferi drepţi se anastomozează formând reţeaua testiculară.
 Reţeaua testiculară. Reprezintă o reţea de ducte excretoare anastomozate,
situată în porţiunea interioară a mediastinului testiculului. Ele se
încrucişează cu vasele ce trec prin mediastinul testiculului.
 Ductele eferente. Reprezintă primul segment al căilor spermatice
extratesticulare şi formează împreună cu ductul epididimar capul
epididimului. Ductele eferente continuă reţeaua testiculară, străbat
albugineea şi se termină în ductul epididimar.
 Căile spermatice
 Epididimul. Este o componentă a căilor spermatice, plasată pe marginea
posterioară a testiculului, în continuarea ductelor eferente testiculare. I se
descrie un cap, un corp și o coadă.
 Capul este partea cea mai anterioară şi mai voluminoasă. El apare neted,
rotunjit şi este situat pe extremitatea superioară a testiculului.
 Corpul uşor aplatizat, de forma unei virgule, este prismatic triunghiular. Faţa
superioară este convexă. Baza este concavă şi orientată către faţa externă a
testiculului. Marginea laterală este subţire şi tranşantă, formând cu vaginala
un reces. Marginea medială este mai groasă şi răspunde vaselor ce intră şi
ies din hilul testiculului.
 Coada este situată pe extremitatea inferioară a testiculului. Se continuă cu
ductul deferent, cu care face un unghi deschis anterior.
 Căile spermatice
 Structură. În structura epididimului se găseşte ductul epididimului, foarte
sinuos. La nivelul capului sosesc ductele eferente care apar ca "dinţii de
pieptene". Între sinuozităţile ductului epididimar se află ţesut conjunctiv
foarte dens.
 Ductul deferent reprezintă un conduct musculo-membranos care transportă
spermatozoizii de la epididim la ductul ejaculator. El începe la coada
epididimului, pe care de altfel îl continuă şi se termină la punctul de
joncţiune dintre vezicula seminală şi ductul ejaculator.
 În funcţie de regiunile străbătute, ductul deferent este împărţit în cinci
porţiuni: porţiunea epididimară; porţiunea scrotală; porţiunea inghinală;
porţiunea abdominală; porţiunea pelvină.
 Căile spermatice
 Ductul ejaculator rezultă din unirea în unghi foarte ascuţit a ampulei
ductului deferent cu ductul excretor al veziculei seminale. Ele străbat
prostata ca să se deschidă în uretra prostatică. Sunt în număr de două: unul
drept şi altul stâng.
 Cele două ducte ejaculatoare au o direcţie anteroinferioară. După ce străbat
prostata se deschid prin două orificii abia vizibile, în dreapta şi în stânga
utriculului prostatic, pe colicului seminal.
 Raporturile. Ductul ejaculator, în porţiunea incipientă, se găseşte superior
de prostată. Cele două ducte ejaculatoare străbat ţesutul prostatic. Ductele
ejaculatoare sunt situate între lobul mediu şi cei doi lobi laterali ai prostatei.
 Glandele seminale
 Glandele seminale sunt reprezentate de veziculele seminale, prostată şi
glandele bulbouretrale.
 Veziculele seminale sunt organe diverticulare ale căilor spermatice,sunt
pereche, produsul lor de secreţie participând la formarea lichidului seminal,
la nivelul veziculei seminale acumulându-se şi lichidul secretat de căile
spermatice. Ele au o formă de pară, cu gâtul îndreptat anterior şi inferior.
Sunt aşezate profund în pelvis, deasupra bazei prostatei, posterior de vezica
urinară şi anterior de rect.
 Prezintă o suprafaţă neregulată şi boselată. Vezicula seminală prezintă două
feţe, două margini şi două extremităţi. Extremitatea inferomedială sau
vârful se continuă ductul excretor şi se uneşte cu ductul deferent pentru a
forma ductul ejaculator care pătrunde în prostată.
 Glandele seminale
 Prostata este un organ musculo-glandular, cu rol în formarea lichidului
spermatic şi în excreţia lichidului prostatic. Prostata împreună cu glandele
bulbouretrale sunt formaţiuni glandulare anexate aparatului genital
masculin. Ele au rolul de a secreta un lichid ce se amestecă cu sperma
ejaculată, pentru a-i mări viabilitatea.
 Prostata este o glandă dezvoltată în jurul şi în grosimea porţiunii iniţiale a
uretrei. Ea se află situată în spaţiul pelvisubperitoneal, între vezica urinară,
situată superior şi între diafragmul urogenital situat inferior. Lateral,
prostata este încadrată de muşchii ridicători anali.
 Glandele seminale
 Loja prostatică este constituită din şase pereţi:
 anterior, format de oasele şi simfiza pubiană;
 posterior, corespunde septului rectovezicoprostatic;
 superior, de ligamentele puboprostatice, fundul vezicii urinare, veziculele
seminale;
 inferior, diafragma urogeitală;
 doi pereţi laterali formaţi muşchii ridicători anali, acoperiţi de fascia
pelvină parietală.
 Glandele seminale

 Mijloace de fixare. Prostata este fixată în centrul spaţiului

pelvisubperitoneal, într-o lojă, prin următoarele formaţiuni:
 aderenţa la vezica urinară şi uretră;
 este susţinută de perineu,
 prin formaţiunile fibroase din jurul său precum şi prin vase şi nervi.
 Glandele seminale

 Conformație externă. Prostata prezintă: o faţă anterioară, o faţă posterioară,

două feţe inferolaterale, o bază şi un vârf.
 Faţa anterioară este scurtă şi are o direcţie uşor oblică anteroinferior și
răspunde simfizei pubiene.
 Faţa posterioară este mai lungă şi oblicitatea sa este mai mare descriind o
convexitate îndreptată posterior. Pe ea se găseşte un şanţ median, situat
între cei doi lobi laterali. Acest şanţ este mai adâncit în porţiunea superioară
unde se află incizura prostatică. Posterior de această faţă se găseşte ampula
rectală.
 Feţele inferolaterale sunt mai înguste şi rotunjite, semănând cu nişte
margini. Ele se apropie din ce în ce, pe măsură ce descind către vârf şi sunt
aplicate pe muşchii ridicători anali.
 Glandele seminale

 Baza este împărţită în mai multe câmpuri: un câmp anterior, foarte îngust; al
doilea câmp ocupat de orificiul uretrei; al treilea câmp cu un versant în
raport cu fundul vezicii; al patrulea câmp cu o depresiune sau hil în care se
află ampulele duetelor deferente şi veziculele seminale.
 Vârful este centrat de uretră este situat pe diafragma urogenitală şi pe fascia
superioară a acesteia. În interiorul prostatei există următoarele formaţiuni:
uretra prostatică, duetele ejaculatoare şi utriculul prostatic. Acestea nu pot
fi despărţite de corpul glandei. Uretra prostatică se întinde de la colul vezical
până la diafragmul urogenital. Pe faţa posterioară a uretrei se află colicului
seminal, utriculul prostatic, orificiile ductelor ejaculatoare.
 Glandele seminale

 Baza este împărţită în mai multe câmpuri: un câmp anterior, foarte îngust; al
doilea câmp ocupat de orificiul uretrei; al treilea câmp cu un versant în
raport cu fundul vezicii; al patrulea câmp cu o depresiune sau hil în care se
află ampulele duetelor deferente şi veziculele seminale.
 Vârful este centrat de uretră este situat pe diafragma urogenitală şi pe fascia
superioară a acesteia. În interiorul prostatei există următoarele formaţiuni:
uretra prostatică, duetele ejaculatoare şi utriculul prostatic. Acestea nu pot
fi despărţite de corpul glandei. Uretra prostatică se întinde de la colul vezical
până la diafragmul urogenital. Pe faţa posterioară a uretrei se află colicului
seminal, utriculul prostatic, orificiile ductelor ejaculatoare.
 Glandele seminale

 Glandele bulbouretrale. Sunt organe pereche de formă ovoidă sau aplatizate

sunt situate în spaţiul perineal profund. Secretă un lichid vâscos care se
adaugă lichidului spermatic în timpul ejaculării. Dispuse pe fața dorsală a
porțiunii terminale a uretrei pelvine se varsă fiecare în uretră, de obicei
printr-un singur conduct extern.
 Glandele seminale

 Glandele bulbouretrale. Sunt organe pereche de formă ovoidă sau aplatizate

sunt situate în spaţiul perineal profund. Secretă un lichid vâscos care se
adaugă lichidului spermatic în timpul ejaculării. Dispuse pe fața dorsală a
porțiunii terminale a uretrei pelvine se varsă fiecare în uretră, de obicei
printr-un singur conduct extern.
 Penisul
 El cuprinde organele erectile şi este parcurs de porţiunea terminală a uretrei având
rol şi în micţiune.
 Penisul este situat imediat deasupra scrotului, anterior de simfiza pubiană. El este
legat de formaţiunile perineului anterior, dar suspendat de simfiza pubiană printr-
un ligament fibros şi printr-un ligament elastic.
 Penisul prezintă un corp şi două extremităţi: una anterioară şi alta posterioară
 Corpul prezintă: o faţă postero-superioară sau dosul penisului o faţă
anteroinferioară sau uretrală pe care proemină corpul spongios; două margini
laterale rotunjite.
 Extremitatea posterioară sau rădăcina penisului, intră în constituţia perineului
anterior şi este fixă. Ea este alcătuită: de inserţiile corpilor cavernoşi pe ramurile
ischiopubiene şi din bulbul penisului.
 Extremitatea anterioară este formată de glandul penisului, acoperit de prepuţiu.
 Penisul
 Mijloace de fixare. Corpul este menţinut în poziţie de legătura sa cu rădăcina şi de
două ligamente:
 ligamentul suspensor al penisului - are formă triunghiulară; are originea
anterior de simfiza pubiană şi se împarte în două lame care se insera pe faţa
laterală a corpului cavernos;
 ligamentul fundiform - are originea în partea inferioară a liniei albe, apoi se
împarte în două lame care trec lateral de lig.suspensor al penisului; fibrele
profunde ale lig.fundiform se unesc pe faţa uretrală a penisului, iar cele
superficiale se termină în septul scrotal.
 Glandul penisului este o formaţiune conoidă. El prezintă de studiat:
 Vârful. Pe el se găseşte meatul urinar,cu o fantă verticală.
 Baza este tăiată oblic dinspre posterior înspre anteroinferior, ea depăşeşte în
diametru corpul penisului şi formează un relief circular – coroana glandului.
Această coroană este mai înaltă spre dosul penisului decât pe faţa uretrală.
între coroana propriu-zisă şi corpul penisului se găseşte colul glandului.
 Penisul
 În structura penisului intră organele erectile şi învelişurile. Organele erectile
cuprind corpii cavernoşi şi corpul spongios.
 Corpii cavernoşi ai penisului sunt două formaţiuni cilindrice, alipite pe linia
mediană. Între cei doi corpi cavernoşi nu există decât o singură despărţitoare care
poartă numele de septul penisului. Corpii cavernoşi se inseră prin extremitatea lor
posterioară pe ramurile ischiopubiene. Pe faţa dorsală a penisului, între corpii
cavernoşi se găseşte un şanţ pentru vase şi nervi. Pe faţa uretrală, între ei, se
găseşte şanţul destinat uretrei; cele două feţe laterale sunt rotunjite.
 În structura corpilor cavernoşi se găseşte un înveliş fibros numit albuginea corpilor
cavernoşi şi un sistem de trabecule cu caverne în care circulă sângele. Fibrele
albugineei sunt dispuse pe două planuri. Unul superficial cu fibre longitudinale şi
altul profund cu fibre circulare. Acesta nu este continuu, prezintă numeroase
ferestre care îi dau un aspect pectinat. De pe sept şi de pe albuginee se desprind o
serie de trabecule care se întretaie haotic şi formează cavernele corpului cavernos.
 Penisul
 Corpul spongios al penisului este un corp cilindric, impar, situat median, pe faţa
uretrală, între cei doi corpi cavernoşi. Corpul spongios al penisului este străbătut
de uretră. Extremitatea sa posterioară, piriformă numită bulbul corpului spongios.
Bulbul penisului are un vârf situat între cei doi corpi cavernoşi alăturaţi, acesta se
continuă cu porţiunea intermediară a corpului spongios; o bază orientată către
rafeul posterior şi median dintre cei doi muşchi transverşi ai perineului. Este
acoperit de fascia perineală superficială şi de muşchii bulbospongioşi.
 Corpul spongios prezintă la extremitatea sa anterioară o dilataţie numită glandul
penisului. în structura corpului spongios intră de asemenea o albuginee şi
formaţiuni septale, care alcătuiesc cavernele ca şi la corpii cavernoşi ai penisului.
 Penisul
 Învelişurile penisului sunt în număr de patru, pornind de la exterior către interior.
 Învelişul cutanat cu pielea fină şi mobilă, cu un rafeu median ce continuă rafeul
median al scrotului.
 Tunica dartos
 Fascia superficială a penisului sau celuloasa este formată din ţesut conjunctiv lax.
 Fascia profundă a penisului este dispusă imediat în jurul celor trei formaţiuni
erectile
 Organele genitale feminine

 Aparatul sau sistemul urogenital feminin este constituit atât din organele
genitale interne, cât şi din organele genitale externe.
 Organele genitale ale femeii, îndeplinesc funcţia de reproducere şi sunt
următoarele:
 Ovarele - care reprezintă cele două glande sexuale generatoare de
ovocite - celulele sexuale feminine.
 Tubele uterine, uterul şi vagina grupate sub numele de căi genitale.
 Ovarele şi căile genitale reprezintă organele genitale interne.
 Vulva - care alcătuieşte organul genital extern.
 Ovarul
 Ovarul reprezintă glanda genitală a femeii cu rol în maturarea ovulelor, dar în
acelaşi timp are şi o importantă funcţie endocrină, prin intermediul căreia asigură
dezvoltarea tractului genital, determină apariţia caracterelor sexuale secundare
feminine şi menţine sarcina.
 Este un organ pereche (drept şi stâng), aşezat în micul bazin, de o parte şi de alta a
uterului şi rectului, sub bifurcaţiile arterelor iliace comune. Ovarul are forma unei
amigdale, având o lungime de 3-5 cm şi o greutate de 4-8 g. La femeia adultă are
culoare roşiatică, iar pe suprafaţă prezintă o cicatrice având aspectul unui sâmbure
de piersică.
 Conformație externă. Ovarele se găsesc în cavum-ul retrouterin, pe pereţii laterali
ai cavităţii pelvisului minor, anterior rectului şi posterior ligamentelor largi. Ovarul
prezintă: o faţă laterală sau parietală, o faţă medială sau uterină; o margine
anterioară care conţine hilul ovarului o margine liberă – superior şi o extremitate
uterină - inferior.
 Ovarul
 Mijloace de fixare
 Ligamentul tuboovarian reuneşte polul superior al ovarului cu pavilionul
trompei şi conţine artera ovariană.
 Ligamentul propriu al ovarului sau ligamentul utero-ovarian este un cordon
rotunjit, care conţine ramura ovariană din artera uterină. El leagă unghiul
uterului de extremitatea uterină a ovarului şi ocupă marginea liberă a
aripioarei posterioare a ligamentului larg.
 Mezovariul este un mezou scurt care uneşte foiţa posterioară a peritoneului,
care alcătuieşte ligamentul larg, de marginea mezoovarică a ovarului.
 Ligamentul suspensor al ovarului este mijlocul de fixare cel mai eficace. El
cuprinde artera ovariană şi plexul său nervos vegetativ.
 Ligamentul apendiculoovarian este o plică peritoneală care leagă apendicele
descendent de ovarul drept.
 Ovarul
 Structură. Pe secţiune, ovarul apare constituit astfel: la suprafaţă este acoperit de
un epiteliu, sub care se găseşte un înveliş conjunctiv. Sub aceste învelişuri se
găsesc cele două zone caracteristice ale ovarului: una centrală, medulară, şi alta
periferică, corticală.
 Substanţa corticală a ovarului are culoare galbenă cenuşie şi conţine elementele
cele mai caracteristice şi mai importante ca valoare funcţională ale glandei:
cordoane celulare cu foliculii ovarieni ai lui De Graaf în diferite stadii evolutive sau
involutive; corpii galbeni şi corpii albicans - focare cicatriciale.
 La suprafaţa corticalei se constată o "membrană epitelială" simplă, cubică, care la
femeia matură devine turtită.
 Ovarul
 Substanţa medulară a ovarului are culoare roșiatică, iar în constituţia sa se află
ţesut conjunctiv lax, multe vase sanguine şi limfatic și fibre nervoase ce sunt
situate chiar la nivelul hilului. Din vasele hilului se desprind arterele care asigură
nutriţia corticalei. Aici lipsesc foliculii ovarieni.
 Foliculii ovarieni. La naştere se găsesc 70.000-400.000 foliculi ovarieni primordiali,
localizaţi strict în corticală. Din aceştia numai 300-400 ajung la maturaţie în cursul
vieţii sexuale active a femeii. Restul degenerează.
 Epiteliul germinativ al cordoanelor corticale se fragmentează şi rezultă foliculii
ovarieni primordiali. La început ei sunt "plini" sau "primari", pentru ca ulterior să
devină "cavitari" şi să poarte numele de "foliculii secundari cavitari". La sfârşit,
aceştia se transformă în "foliculi terţiari maturi sau Graaf". Foliculii primordiali şi
primari se află în corticala profundă. Pe măsură ce evoluează spre maturitate, ei se
plasează tot mai superficial în corticală.
 Ovarul
 Foliculul ovarian matur are atât o funcţie de "ovogeneză" cât şi o funcţie de
elaborare a hormonului sexual "foliculină". Corpus luteum posedă numai funcţia
endocrină, producând "progesteron" - hormonul maternităţii şi "estrogeni".
 Raporturi.
 Faţa laterală este convexă şi răspunde peretelui lateral al cavităţii pelvine.
 Faţa medială este convexă şi priveşte spre uter. Ea este acoperită de trompa
uterină care face o ansă peste ovar.
 Marginea mezoovarică formează hilul ovarului şi este alcătuită din aripioara
posterioară a ligamentului larg. Prin ea trec vasele şi nervii care penetrează în
ovar.
 Marginea liberă are un aspect convex şi răspunde anselor intestinului subţire. Ea
se poate pune în contact şi cu marginea liberă a colonului ileopelvin.
 Extremitatea tubară este învelită de ansa trompei uterine. Ea dă inserţie
ligamentului tubo-ovarian şi ligamentului lomboovarian.
 Extremitatea uterină este legată de uter prin ligamentul propriu al ovarului.
 Tuba uterină
 Tuba uterină sau trompa uterină a lui Fallope este un conduct musculomembranos
cu functie de oviduct, spermatozoidoduct si zigotoduct. Tuba uterină culege ovulul
de la suprafaţa ovarului şi îl transportă până în cavitatea uterină. Prin tubă trec
spermatozoizii ca să fecundeze ovulul în treimea externă a cavităţii sale. Sunt două
tube uterine, una dreaptă şi alta stângă, şi ele se întind de la extremitatea tubară a
ovarelor până la unghiurile superioare ale uterului.
 Conformație externă. Tuba uterină se găseşte în aripioara superioară a
ligamentului larg. Ea este un conduct cilindric care începe de la cavitatea uterină
cu o "porţiune interstiţială" şi se termină în vecinătatea ovarului cu un "pavilion".
 Porţiunea uterină intestiţială sau intraparietală, indică traiectul străbătut în
grosimea uterului. Ea ocupă limita dintre fundul uterului şi marginea laterală a
uterului. În interior se află un mic orificiu de 1 mm, numit ostium uterin.
 Tuba uterină
 Istmul este porţiunea incipientă a corpului tubei.
 Ampula sau porţiunea ampulară a corpului.
 Pavilionul se prezintă ca o pâlnie.
 Structura. Tuba este alcătuită din trei tunici:
 Tunica externă este formată din peritoneul ligamentului larg care se reflectă la
acestnivel,trompa formând muchia superioară a ligamentului larg (aripioara
superioară). Acest peritoneu se continuă cu cel a ligamentului larg prin cele
două foiţe ce se realipesc după ce îmbracă trompa, formând mezosalpingele
prin care se realizează vascularizaţia trompei. Trompa şi mezosalpingele cad
peste ovar acoperindu-l.
 Tunica medie este formată din fibre netede dispuse pe două straturi: circular
intern și longitudinal extern - ce se continuă cu cel al uterului.
 Tunica internă (mucoasa) este formată dintr-un epiteliu cilindric unistratificat
dispus pe un corion foarte bogat.
 Uterul
 Este organul gestaţiei şi al parturiţiei. Cele două funcţii ale uterului explică
modificările profunde suferite de gonofor la acest nivel.
 Uterul este un organ median,nepereche, musculos, cavitar, cu perete gros şi
contractil, ce are rolul să găzduiască oul în tot timpul stadiilor evolutive ale
acestuia şi să-l expulzeze în momentul când a ajuns la dezvoltarea sa completă.
Este situat în pelvis, înapoia vezicii urinare, înaintea rectului şi deasupra vaginei, în
interiorul căreia proemină.
 Uterul are forma unui trunchi de con turtit anteroposterior, cu vârful orientat
inferior si baza superior. Cu puţin sub partea sa mijlocie uterul prezintă o zonă
strâmtată, ce poartă denumirea de istm.
 În raport cu istmul, uterul are două porţiuni: una superioară, numită corp şi alta
inferioară, numită col.
 Corpul uterului are o formă triunghiulară şi este turtit în sens anteroposterior.
Baza corpului este orientată superior iar vârful trunchiat corespunde istmului.
 Uterul
 Colul uterului este mai puţin voluminos şi mai îngust decât corpul.
 Corpul are un aspect conoid, turtit antero-posterior, şi i se descriu două feţe, trei
margini şi trei unghiuri.
 Faţa antero-inferioară sau faţa vezicală, netedă şi uşor bombată, este acoperită
de peritoneu până la nivelul istmului, unde acesta se reflectă pe vezică şi
formează fundul de sac vezico-uterin. Este acoperită de peritoneu care coboară
până la nivelul istmului.
 Faţa postero-superioară sau faţa intestinală este convexă. Ea prezintă pe linia
mediană o creastă rotunjită care separă doi versanţi laterali. Peritoneul ce
acoperă această faţă descinde mai jos de istm, până pe faţa posterioară a
vaginei, pe o distanţă de aproximativ 2 cm. Apoi, peritoneul se reflectă pe rect
şi formează excavaţia rectouterină.
 Uterul
 Marginea superioară numită şi baza sau fundul uterului, este groasă şi
rotunjită în sens anteroposterior. Este acoperită de peritoneu.
 Marginile laterale dreaptă şi stângă sunt largi şi rotunjite în sens
anteroposterior.
 Unghiul inferior se confundă cu istmul.
 Unghiurile laterale sau coarnele uterine, drept şi stâng se continuă cu istmul
trompei uterine de partea respectivă.
 Istmul. Este reprezentat printr-un sant semicircular, adesea putin adanc, vizibil
numai pe fata anterioara si pe fetele laterale. Face legătură între corpul şi colul
uterului. Porţiunea care marchează istmul este mai pronunţată anterior şi pe
părţile laterale.
 Colul. Prezintă o formă cilindrică, uşor bombat la mijloc ca un butoiaş. Are două
feţe, anterioară şi posterioară, care sunt convexe, şi două margini laterale, groase
şi rotunjite. Prin legăturile cu vagina, colul uterului este împărţit în trei segmente:
 Uterul
 Segmentul supravaginal
 Segmentul aderent-vaginal
 Segmentul intravaginal
 Conformație internă. Uterul prezintă în interior o cavitate îngustă, turtită in sens
anteroposterior, ce poartă denumirea de cavitate uterină si ocupa atat corpul cat si
colul uterin. La nivelul unghiurilor uterine cavitatea se continua cu canalele tubare,
iar prin ostiul uterin se deschide in vagină. O denivelare corespunzătoare istmului,
împarte cavitatea uterină în două: cavitatea corpului şi cavitatea colului
 Structură. Peretele uterului, gros, este format din trei tunici, care de la exterior
spre interior sunt:
 Tunica seroasă este reprezentată de foiţa peritoneală. Peritoneul este foarte
aderent la fundul uterului şi la regiunile învecinate lui de pe faţa anterioară şi
posterioară a corpului. Zona aderentă este întotdeauna mai întinsă pe faţa
posterioară decât pe cea anterioară. Peritoneul este dublat pe faţa sa profundă de
un strat de ţesut conjunctiv slab reprezentat care alcătuieşte tunica subseroasă.
 Uterul
 Tunica musculară este formată din fibre musculare netede, care în ansamblul lor
formează muşchiul uterin. Dispoziţia fibrelor musculare diferă puţin de la nivelul
corpului la cel al colului. La nivelul corpului fibrele sunt dispuse în trei straturi:
extern, mijlociu şi intern. Fibrele care alcătuiesc musculatura colului sunt
reprezentate de un strat mijlociu circular, cuprins între câteva fascicule
longitudinale, unele superficiale şi altele profunde.
 Tunica mucoasă, subţire şi friabilă, este aderentă la stratul muscular şi a fost
descrisă parţial la configuraţia interioară. Ea se continuă cu mucoasa trompelor.
 Mucoasa uterină suferă transformări în timpul ciclului menstrual şi mai ales în
timpul sarcinii. Endometrul are o structură complexă, fiind hormono-dependent.
 În structura endometrului se află un epiteliu de acoperire monostratificat,
prismatic, situat pe o membrană bazală subţire.
 Glandele uterine sunt invaginaţii ale epiteliului de acoperire şi sunt de tip tubular.
în stare normală glandele colului secretă mucusul foarte vâscos care obstruează
colul şi formează butonul mucos.
 Vagina
 Vaginul sau vagina este un conduct musculo-membranos care prin extremitatea sa
superioara se insera pe colul uterin iar prin extremitatea 5inferioara se deschide în
vulvă. El reprezintă organul copulaţiei la femeie, în acelaşi timp, serveşte la
trecerea fluxului menstrual, a produselor de secreţie ale uterului, cât şi la expulzia
fetusului şi a anexelor sale.
 Vagina este un organ impar şi median, aşezat în excavaţia pelvină şi în perineul
anterior. Anterior de el se află vezica urinară şi uretra, iar posterior, rectul. Apare
ca un cilindru aplatizat în sens anteroposterior, îngustat în porţiunea inferioară şi
cupuliform în porţiunea superioară.
 Loja vaginală este limitată astfel:
 anterior de vezică şi uretră;
 posterior de rect;
 lateral de muşchii ridicători anali.
 Vagina
 Conformație externă. Vagina prezintă de studiat o faţă anterioară, o faţă
posterioară, 2 feţe sau margini laterale, o extremitate superioară şi o extremitate
inferioară.
 Conformație internă. Suprafaţa interioară a vaginei este plisată la vârste tinere şi
devine netedă la vârste înaintate. În mod normal, pe peretele anterior şi pe
peretele posterior se constată "plici". Ele alcătuiesc coloanele vaginei şi plicile
transversale ale vaginei.
 Coloana de pe peretele anterior este mai proeminenta decat cea a peretelui
posterior si începe la ostiumul vaginal cu o dilataţie sau tuberculul vaginal.
Coloana de pe peretele posterior apare mai puţin dezvoltată. Ea se observă până
la jumătatea vaginei, unde începe să se piardă.
 Vagina
 Structură. Cu excepţia peritoneului care îmbracă porţiunea cea mai ridicată a
peretelui posterior al fundului de sac dorsal al vaginei, pereţii vaginei sunt
compuşi din trei tunici concentrice:
 Tunica spongioasă sau înconjoară vagina şi se confundă cu ţesutul celular al
regiunilor vecine.
 Tunica musculară, conţine fibre musculare longitudinale superficiale şi fibre
musculare circulare profunde.
 Tunica mucoasă căptuşeşte suprafaţa interioară a vaginei.
 Organele genitale externe
 Totalitatea organelor genitale externe alcătuiesc vulva, care este compusă din
următoarele formațiuni:
 labiile mari;
 labiile mici;
 vestibulul;
 himenul;
 glandele Bartholin;
 clitorisul
SISTEMUL ARTICULAR
 CLASIFICAREA ARTICULAȚIILOR
1. Articulațiile fibroase
Sunt articulații în care oasele sunt strâns unite între ele prin țesut fibros dens
(membrane sau ligamente); nu permit mișcări
 Sindesmozele sunt articulații în care suprafețele osoase articulare sunt unite prin
țesut fibros ce poate lua diferite forme
 Suturile sunt articulații pe care le întâlnim doar la oasele capului. Acestea sunt
legate între ele printr-un strat subțire de țesut fibros care se continuă la exterior cu
periostul exocranian, iar la interior cu stratul fibros al durei-mater.
 Sutura dințată (sutura coronară, sutura sagitală)
 Sutura scuamoasă (sutura parieto-temporală)
 Sutura plană (sutura internazală)
 Schindileza (corpul sfenoidului cu vomerul)
 Gomfoza – articulația dento-alveolară
 CLASIFICAREA ARTICULAȚIILOR

2. Articulațiile cartilaginoase – legătura se face prin cartilaj hialin sau prin

fibrocartilaj; pericondrul se continuă cu periostul.
 Sincondrozele - reprezintă unirea oaselor prin ţesut
cartilaginos hialin (coastele cu sternul, partea bazilară a occipitalului cu
corpul sfenoidului) şi fibros (discurile intervertebrale). Unele sincondroze,
cu vârsta, sunt substituite de ţesut osos şi se numesc temporare (tranzitorii),
iar dacă se păstrează pe toată viaţa se numesc constante.
 Simfizele - țesutul de legătură este fibrocartilajul; acesta are formă de disc
 CLASIFICAREA ARTICULAȚIILOR
3. Articulațiile sinoviale – sunt cele mai numeroase tipuri de articulații
Suprafețele articulare sunt reprezentate de cartilajul articular (hialin), care acoperă
majoritatea epifizelor osoase. Cartilajul are un aspect caracteristic alb-albăstrui, sticlos,
grosimea variază, în funcţie de particularităţile funcţionale, între 1 – 12 mm. Posedă un
sistem de nutriţie legat de lichidul sinovial şi de procesul de difuziune din capilarele
membranei sinoviale. Principalele caracteristici funcţionale ale cartilajului articular sunt:
rezistenţa la compresiune; elasticitatea; distribuţia sarcinilor şi încărcarea
uniformă a osului subcondral; durabilitatea, asigurarea unei suprafeţe netede
autolubrifiate, pentru ca oasele să alunece în interiorul articulaţiei. Prin structura sa,
care îi atribuie rezistenţă şi elasticitate, cartilajul are rol de amortizator
al şocurilor ce intervin în timpul mişcărilor, nivelează neregularităţile
feţelor articulare şi facilitează mişcările.
 CLASIFICAREA ARTICULAȚIILOR

Capsula articulară este reprezentată de un manşon fibros rezistent, inserat pe

circumferinţa suprafeţelor articulare pe care le uneşte, sau la o distanţă oarecare de
la ele. Concrescând cu periostul formează o cavitate articulară închisă. Ca şi periostul,
capsula articulară este bogată în vase sangvine şi terminaţii nervoase libere şi
incapsulate de tipul corpusculilor lamelari. Structural deosebim două straturi: extern
– membrana fibroasă şi intern – membrana sinovială, care tapetează reliefurile,
fundurile de sac şi ligamentele intraarticulare. În interiorul articulaţiei membrana
sinovială formează plici şi vilozităţi sinoviale, localizate în jurul suprafeţei articulare.
Plicile sinoviale deosebit de mari constituie corpuri adipoase articulare. Toate aceste
formaţiuni au rolul de a mări suprafaţa de acţiune a membranei sinoviale şi de a
umple spaţiile intraarticulare prin proprietatea lor de a fi plastice, acomodându-se la
modificările de volum şi formă ale acestor spaţii.
 CLASIFICAREA ARTICULAȚIILOR
Funcţia principală a membranei sinoviale este producerea lichidului sinovial, care
asigură mecanismele de alunecare în timpul mişcărilor articulare
Rolul lichidului sinovial este:
- de lubrifiere a feţelor articulare;
- de nutriţie a cartilajului articular;
- de amortizare;
- de participant la metabolismul substanţelor;
- de menţinere a feţelor articulare.
Membrana fibroasă reprezintă o continuare a periostului şi conţine numeroase fibre
colagene şi elastice. În unele locuri membrana fibroasă devine mai groasă, formând
aşa-numitele ligamente capsulare, care consolidează capsula articulară. Membrana
fibroasă este mai subţire şi mai puţin rezistentă în articulaţiile cu mobilitate
mare, şi mai groasă în articulaţiile cu mişcări limitate.
 CLASIFICAREA ARTICULAȚIILOR

Cavitatea articulară este reprezentată de un spaţiu ermetic delimitat de

membrana sinovială şi cartilajul suprafeţelor articulare. În cavitatea articulară
presiunea este negativă, ceea ce contribuie la contenţia feţelor articulare. În caz de
traumă însoţită de leziuni ale capsulei articulare, în cavitatea articulară pătrunde
aer şi feţele articulare se desprind una de alta. Linia de contact dintre feţele
articulare este numită linia sau interlinia articulară. Forma şi volumul cavităţii
articulare depinde de configuraţiile feţelor articulare, structura capsulei şi
prezenţa diferitor elemente auxiliare. În articulaţiile cu mişcări reduse cavitatea
articulară este cu mult mai mică decât în cele cu o mobilitate sporită.
 CLASIFICAREA ARTICULAȚIILOR
În articulaţiile, ale căror feţe articulare nu sunt congruente, sunt prezente
lamele cartilaginoase diferite ca formă, numite discuri şi meniscuri articulare
Discul prezintă o lamelă cartilaginoasă, concrescută pe marginea externă cu
capsula articulară, şi care separă cavitatea articulară în două camere.
Meniscurile, la fel, sunt nişte lamele cartilaginoase sau conjunctive, de
formă semilunară ce se intercalează între feţele articulare, şi spre deosebire
de discuri, nu separă cavitatea articulară în două etaje. În timpul mişcărilor
discurile şi meniscurile asigură amortizarea şocurilor, atenuând în acelaşi timp şi
neregularităţile feţelor articulare.
Bursele sinoviale sunt prolabări ale membranei sinoviale, de regulă, situate între
suprafaţa osului şi tendoanele musculare. Ele au funcţia de a atenua frecarea
suprafeţelor tendoanelor şi oaselor care vin în contact reciproc. În număr mai
mare se întâlnesc în articulaţiile membrelor. Volumul lor este de la 0,5 şi până la 5
cm3, conţin lichid sinovial; o parte din ele comunică cu cavitatea articulară.
Articulația scapulo-humerală
 Articulația scapulo-humerală

Articulaţia scapulo-humerală sau articulaţia umărului este o articulaţie sferoidă,

care uneşte capul humeral şi cavitatea glenoidă a scapulei.
Suprafețele articulare: capul humeral, este acoperit de un cartilaj hialin ce se
întinde până la în zona medială a colului anatomic și prezintă o grosime variabilă (2
mm).
De partea scapulei găsim cavitatea glenoidă, cu formă ovală, în centrul căreia se
găsește tuberculul glenoidal. Cadrul glenoidal (labrum glenoidal) este un fibrocartilaj
situat la periferia cavității glenoidale, cu rol în stabilirea unei mai bune concordanțe
între suprafele articulare.
Mijloacele de unire: capsula articulară are două straturi, unul extern, fibros și unul
intern, sinovial. Stratul fibros se inseră printr-o extremitate pe periferia cavității
glenoide, iar prin cea opusă pe colul humeral. Stratul intern, sinovial, se inseră la
distanță pe învelișul cartilaginos al suprafețelor articulare.
 Articulația scapulo-humerală

Ligamentul coraco-humeral este cel mai important ligament al acestei articulații. Se

inseră pe baza și pe marginea externă a procesului coracoid cu un capăt, iar cu
celălalt se fixează pe tuberculul mare al humerusului și pe capsula articulară, după
ce trece prin șanțul intertubercular.
Ligamentele gleno-humerale, în număr de trei, sunt fascicule fibroase ce întăresc
capsula. Ele ocupă partea antero-superioară a capsulei și se inseră pe cadrul
glenoidian și pe colul anatomic al humerusului. Au rolul de a limita mișcările de
extensie, rotație internă și abducție.
Mișcările articulației scapulohumerale sunt de abducție-adducție, flexie și extensie,
precum și rotație internă-externă a brațului.
Articulația cotului
 Articulația cotului
 La formarea articulației participă humerusul, ulna și radiusul. Din punct de vedere
fiziologic este alcătuită din două articulații: articulația humerusului cu oasele
antebrațului și articulația dintre extremitățile proximale ale radiusului și ulnei.
 Capsula articulară se fixează pe humerus în aşa mod ca fosele coronoidă, radială şi
olecraniană să fie în cavitatea articulară, iar cei doi epicondili - medial şi lateral – rămân
liberi pentru inserţii musculare şi ligamentare. Pe oasele antebraţului inserţia capsulei
se face la nivelul ulnei pe marginile incizurii trohleare şi incizurii radiale. Vârful
olecranonului şi procesul coronoid sunt în interiorul capsulei.
 Capsula articulară este întărită de trei ligamente: ligamentul colateral ulnar este cel
mai puternic ligament, format din fascicule care merg radiar de pe epicondilul medial la
marginea medială a incizurii trohleare; ligamentul colateral radial format din fascicule
care pleacă de pe epicondilul lateral al humerusului şi se inseră pe marginea incizurii
trohleare a ulnei şi pe marginea incizurii radiale a ulnei; ligamentul inelar al radiusului ,
prezentat de un fascicul, ce cuprinde colul radiusului, şi se fixează pe marginile incizurii
radiale a ulnei.
Articulația coxo-femurală
Suprafețele articulare: capul femural, care prezintă foseta capului, acetabulul la
care se descrie suprafața articulară semilunară și fosa acetabului de formă
patrulateră. Acestea sunt acoperite de un cartilaj hialin ce lipsește în partea
anterioară a fosetei capului femural, cât și în fosa acetabului.
Cadrul acetabular – este un fibrocartilaj dispus ca un inel la periferia acetabulul cu
rol de ai mări adâncimea.
Mijloacele de unire: capsula articulară, întărită de ligamente, se inseră cu baza
mare pe osul coxal și cu baza mică pe femur.
Ligamentele: În interiorul cavităţii articulare e situat şi ligamentul capului
femurului, care se întinde de la foseta capului femurului până la nivelul incizurii
acetabulare şi ligamentul transvers al acetabulului. Ligamentul este înconjurat de
sinovială, mărind în felul acesta suprafaţa de secreţie a acestei membrane.
Ligamentul conţine vase sangvine, contribuind astfel la nutriţia capului femurului.
Exterior capsula articulară este întărită antero-medial şi posterior
prin trei ligamente care asigură o soliditate articulaţiei atât în mers cât
şi în poziţie statică.
 Ligamentul iliofemural este cel mai puternic ligament al articulaţiei şi rezistă la
o tracţiune de 350 – 600 kg. Acest ligament pleacă de la spina iliacă antero-
inferioară şi se inseră pe toată întinderea liniei intertrohanteriene. El se opune
mai ales unei extensii exagerate şi mişcării de abducţie. Acestei mişcări se
opune şi ligamentul pubofemural.
 Ligamentul pubofemural începe pe ramura superioară a pubisului şi pe corpul
ileonului şi se inseră pe trohanterul mic şi linia intertrohanterică
 Ligamentul ischiofemural este situat pe faţa postero-inferioară a articulaţiei.
Porneşte de pe corpul ischionului şi se inseră pe trohanterul mare, frânând
mişcările de rotaţie medială şi adducţie.
Articulația genunchiului
Articulaţia genunchiului este cea mai complicată articulaţie din corpul omenesc. La
realizarea ei participă trei oase: femurul, patela şi tibia.
Suprafeţele articulare sunt situate la nivelul epifizei distale a femurului, epifizei
proximale a tibiei şi pe faţa posterioară a patelei. Epifiza distală a femurului participă la
formarea articulaţiei prin cei doi condili şi prin suprafaţa patelară. Epifiza proximală a
tibiei prezintă faţa superioară articulară cu cele două fose articulare separate între ele
prin eminenţa intercondilară. Incongruenţa dintre feţele articulare ale tibiei şi
femurului este completată de două meniscuri: meniscul medial și meniscul lateral care
în mişcări sunt solidare cu condilii tibiei şi alunecă pe feţele articulare ale condililor
tibiali. Fiecare menisc reprezintă o placă fibrocartilaginoasă semilunară, marginea
groasă a cărora e orientată exterior şi concrescută cu capsula, iar marginea subţiată e
orientată spre interiorul articulaţiei.
Meniscul lateral are forma literei “O” aproape complet, iar meniscul medial a literei
“C”; ele se prind prin extremităţi pe fosa intercondilară anterioară şi posterioară
a tibiei. Anterior meniscurile se unesc printr-o bandeletă fibroasă transversală, numită
ligamentul transvers al genunchiului.
Meniscurile au rolul unui amortizor de şoc între extremităţile osoase, participă la
lubrifierea suprafeţelor articulare, asigurând repartizarea uniformă a sinoviei pe
suprafaţa cartilajelor, reducând esenţial frecarea dintre feţele articulare. Cele două
meniscuri au sarcina de a anihila şi de a atenua efectul forţei presiunilor declanşate
prin folosirea ei zilnică. Meniscul prezintă totodată punctul slab al genunchiului, astfel
90% din intervenţiile chirurgicale ale genunchiului se efectuează din cauza accidentării
meniscurilor.
Capsula articulară se inseră pe femur la o distanţă de 1 – 1,5 cm de cartilajul hialin, iar
pe tibie şi rotulă nemijlocit pe marginile cartilajului hialin care acoperă feţele
articulare. Pe părţile laterale, faţa medială a capsulei aderă la faţa periferică a
meniscurilor, care împart astfel cavitatea capsulară în două porţiuni: supra- şi
submeniscală, care comunică între ele prin porţiunea lor centrală. Membrana sinovială
a capsulei formează numeroase pliuri ce conţin ţesut adipos.
Articulaţia genunchiului este fortificată de ligamente dispuse ventral, lateral şi dorsal.
Ventral se află ligamentul patelei, o lamă tendinoasă, care reprezintă porţiunea subpatelară a
tendonului muşchiului cvadriceps al femurului.
Ligamentul colateral tibial se inseră proximal pe epicondilul medial al femurului, aderă la
meniscul medial şi se fixează pe marginea medială a tibiei.
Ligamentul colateral fibular începe de la epicondilul lateral al femurului şi se inseră pe faţa
laterală a capului fibulei. Acest ligament este independent pe toată lungimea sa faţă de capsula
articulară subiacentă.
Pe partea posterioară a articulaţiei se evidenţiază: ligamentul popliteu oblic o expansiune
fibroasă ce se desprinde din tendonul muşchiului semimembranos şi se întreţese în capsula
articulaţiei, inserându-se pe condilul lateral al femurului; ligamentul popliteu arcuat format din
fibre arcuate care încep de pe suprafaţa posterioară a capului fibulei şi de pe epicondilul lateral
al femurului. Fasciculele acestui ligament se ridică în sus şi parţial se inseră în porţiunea medie a
ligamentului popliteu oblic, iar parţial pe suprafaţa posterioară a tibiei; ligamentele cruciforme
sau încrucişate, două cordoane fibroase scurte şi groase care se întind de la suprafaţa
intercondilară a tibiei la feţele intercondilare ale femurului. Deşi profunde, sunt ligamente
extraarticulare, deoarece se află în afara sinovialei.
Ligamentul cruciat anterior care începe de la faţa medială a condilului lateral al
femurului şi se inseră pe aria intercondilară anterioară a tibiei; ligamentul cruciat
posterior descinde de pe faţa laterală a condilului medial şi se inseră pe aria
intercondilară posterioară a tibiei. Aceste două ligamente, încrucişându-se sub forma
literei “X”, asigură unirea solidă dintre femur şi tibie.

În jurul articulaţiei genunchiului există un număr mare de burse seroase. Unele sunt
anexate ligamentelor, iar altele sunt dispuse în jurul patelei şi a extremităţii superioare a
tibiei, fiind împărţite în burse prepatelare şi pretibiale.
Bursele prepatelare sunt în număr de trei (una superficială şi două profunde):
- bursa subcutanată prepatelară situată între piele şi fascia genunchiului;
- bursa subfascială prepatelară se află între fascie şi tendonul muşchiului quadriceps al
femurului;
- bursa subtendinoasă prepatelară dispusă între tendonul quadricepsului şi patelă.
Bursele pretibiale, la fel în număr de trei – două superficiale şi una profundă,
- bursa subcutanată infrapatelară dispusă în ţesutul subcutanat, anterior de ligamentul
patelar;
- bursa subcutanată a tuberozităţii tibiei situată în ţesutul subcutanat al tuberozităţii
tibiei;
- bursa infrapatelară profundă localizatăîntre ligamentul patelar şi tibie.
SISTEMUL CIRCULATOR
 Inima – configurație externă
 Inima, reprezintă organul central al sistemului cardiovascular, contracţiile ritmice ale
căreia realizează circulaţia sângelui, condiţia principală în asigurarea activităţii
organismului ca un tot unitar.
 Inima este un organ muscular, cavitar, de forma unui con. Cordul dispune de bază,
orientată în sus şi posterior, şi apex, orientat oblic în jos, înainte şi în stânga. Baza este
formată de atrii, auricule şi vasele sangvine mari. Apexul aparţine ventriculului stâng.
 La inimă se disting patru feţe şi două margini: faţa anterioară, sternocostală, se află
posterior de corpul sternului şi cartilajele coastelor III – VI; faţa inferioară,
diafragmatică, aderă la centrul tendinos al diafragmului; feţele laterale, orientate spre
plămâni, numite feţe pulmonare dreaptă şi stângă; marginea dreaptă, este ascuţită şi
corespunde ventriculului drept şi atriului drept, se întinde de la locul de deschidere a
venei cave superioare şi până la apexul inimii; marginea stângă, este mai scurtă decât
cea dreaptă, mai rotunjită, corespunde peretelui ventriculului stâng şi se întinde de la
auricula stângă până la apex.
 Inima – configurație externă

 Pe suprafaţa inimii distingem câteva şanţuri prin care trec vasele proprii ale inimii,
acoperite de epicard şi ţesut adipos. Pe faţa sternocostală se află două şanţuri: şanţul
coronar, dispus transversal, reprezintă limita dintre atrii şi ventricule. Spre anterior
şanţul este întrerupt de trunchiul pulmonar şi aorta ascendentă, posterior de care se
află atriile. Superior de acest şanţ, pe faţa diafragmatică, se află atriile inimii şi un al
doilea şanţ, longitudinal – şanţul interventricular anterior, ce corespunde limitei
dintre ventriculul drept şi stâng pe faţa anterioară a inimii.
 Pe faţa diafragmatică se află şanţul interventricular posterior, ce porneşte de la şanţul
coronar la nivelul de deschidere a sinusului coronarian în atriul drept şi ajunge până
la apexul cordului. La acest nivel ambele şanţuri interventriculare se unesc şi
formează incisura apicală a cordului. Pe suprafaţa diafragmatică aria ventriculului
stâng este mai mare decât cea a ventriculului drept.
 Inima – configurație internă

 Inima este compartimentată, prezentând două atrii şi două ventricule, morfofiziologic

fiind constituită din inima dreaptă (atriul drept şi ventriculul drept) – venoasă, şi
inima stângă (atriul stâng şi ventriculul stâng); inima dreaptă nu comunică cu cea
stângă. Atriile şi ventriculele comunică între ele prin orificiile atrioventriculare
prevăzute cu câte un aparat valvular şi fiecare ventricul comunică cu artera
corespunzătoare printr-un orificiu, la fel, prevăzut cu valve.
 Atriile sunt cavităţi neregulat cuboidale aşezate spre baza inimii prezentând fiecare
câte şase pereţi. Peretele lor medial este comun – peretele septal, care este
reprezentat de septul interatrial. Atriile se caracterizează prin capacitate mai mică
decât a ventriculelor, formă cuboidală, multiplicitatea orificiilor care se deschid în ele,
grosimea mult mai mică a pereţilor şi lipsa muşchilor papilari; fiecare atriu are câte o
prelungire numită auricul
 Inima – configurație internă

 Ventriculii au o capacitate mai mare decât atriile, formă piramidală, grosimea mult
mai mare a pereţilor şi prezenţa muşchilor papilari. Sunt despărţiţi unul de celălalt
prin septul interventricular. Au formă piramidală cu baza orientată spre atrii. Baza
fiecărui ventricul prezintă un orificiu atrioventricular şi unul arterial (pulmonar în
dreapta şi aortic în stânga).
 Vârfurile ventriculelor sunt orientate spre vârful inimii. Cavitatea fiecărui ventricul
prezintă două compartimente cu rol morfologie diferit: un compartiment, de
recepţie, primeşte în diastolă sângele din atriu; este aşezat în dreptul orificiului
atrioventricular şi are pereţi neregulați. Celălalt compartiment este de evacuare, din
ele sângele este expulzat în timpul sistolei în arteră, se găseşte în dreptul orificiului
arterial, pereţii sunt netezi. În ventriculul drept are aspect de pâlnie: con arterial sau
infundibulul, iar în ventriculul stâng este de formă cilindrică: canalul arterial.
 Inima – configurație internă
 Atriul drept, are formă de cub neregulat care anterior se prelungeşte cu auricula
dreaptă, cameră mică cu aspect de reţea în interior. La atriul drept deosebim şase
pereţi.
 Peretele superior prezintă orificiul venei cave superioare
 Peretele inferior prezintă:
 - orificiul venei cave inferioare ce prezintă anterolateral valvula venei cave
inferioare(Eustachio)
 - orificiul sinusului coronar prevăzut anterolateral cu valvula sinusului coronar
(Thebesius)
 - banda sinusală, o proeminență ce se întinde de la extremitatea anteromedială a
valvula venei cave inferioare până la peretele septal și care e determinată de o
formațiune conjunctivă numită tendonul lui Todaro;
 - triungiul lui Koch este o arie delimitată între banda sinusală, valvula sinusului
coronar și valva septală a tricuspidei, în care se găsește nodul atrioventricular
(Aschoff-Tawara) al miocardului embrionar
 Inima – configurație internă
 Peretele medial sau septal corespunde septului interatrial şi prezintă în porţiunea
mijlocie o depresiune, fosa ovală ce corespunde locului unde se află în timpul vieţii
intrauterine, orificiul interatrial (Botal), prin care atriile comunică între ele. La naştere
acest orificiu se închide. Persistenţa lui duce la apariţia unei afecţiuni numită maladia
albastră. În jurul fosei ovale se află antero-superior, un inel incomplet, limbul fosei
ovale
 Peretele anterior prezintă:
 - orificiul atrioventricular drept prevăzut cu valvula atrioventriculară dreaptă
sautricuspidă, prin care se realizează comunicarea cu ventriculul drept;
 - orificiul de comunicare cu auriculul drept, situat la nivelul joncţiunii pereţilor
anterior, superior şi lateral
 Inima – configurație internă
 Peretele posterior prezintă:
 - în porţiunea mijlocie, tuberculul intervenos sau torusul intercav, determinat de
reflexia pericardului prin trecerea venelor pulmonare drepte;
 - lateral, creasta terminală ce corespunde şanţului terminal de la baza inimii;
 - orificiile mici ale venelor cardiace mici şi minime
 Atriul stâng. Prezintă tot şase pereţi:
 Peretele superior şi inferior sunt netezi, fără particularități.
 Peretele anterior prezintă orificiul atrioventricular stâng prevăzut cu valvula
atrioventriculară stângă (bicuspidă) sau mitrală.
 Peretele lateral prezintă la joncţiunea cu peretele anterior orificiul de comunicare cu
auriculul stâng. Auriculul stâng este mai mic decât auriculul drept, are o formă
neregulată şi îmbrăţişează trunchiul pulmonar.
 Peretele medial sau septal corespunde septului interatrial şi prezintă plica semilunară
 Peretele posterior prezintă orificiile celor patru vene pulmonare, două drepte
(superioară şi inferioară) şi două stângi (superioară şi inferioară).
 Inima – configurație internă
 Aparatul valvular este reprezentat de valvulele atrioventriculare şi valvulele
semilunare, care au rolul de a regla sensul circulaţiei sângelui. El se fixează pe
scheletul fibros al inimii. Valvulele atrioventriculare permit trecerea sângelui numai
dinspre atrii spre ventriculi. Sunt ataşate orificiilor atrioventriculare, deci există o
valvulă dreaptă şi una stângă. Ele au forma unei pâlnii membranoase și prezintă:
 o circumferinţă mare aderentă la orificiul atrioventricular;
 o circumferinţă mică care priveşte spre interiorul ventriculului și care prezintă incizuri
profunde ce împart valvula în cuspide sau valve;
 o faţă axială în raport cu curentul sanguin;
 o faţă parietală în raport cu peretele ventriculului.
 Pe faţa parietală şi pe circumferinţa inferioară mai mică şi mai neregulată se inseră
corzile tendinoase.
 Valvula atrioventriculară dreaptă este formată din trei valve (valvula tricuspidă), iar
valvula atrioventriculară stângă este formată din două valve (valvula bicuspidă).
 Inima – configurație internă

 Valvulele arteriale sau semilunare (sigmoide) permit trecerea sângelui numai dinspre
ventricule spre artere. Au forma unui cuib de rândunică și sunt în număr de trei
pentru fiecare orificiu arterial. Ele prezintă:
 margine aderentă la peretele arterial;
 o margine liberă, orizontală cu lunula la mijlocul căreia se găseşte un mic nodul fibros
(la aortă – nodulul lui Arantius, la pulmonară – nodulul lui Morgagni)
 o faţă axială în raport cu fluxul sanguin;
 o faţă parietală în raport cu peretele arterial cu care delimitează sinusurile valvulare
Valsalva
 Inima – configurație internă
 Ventriculul drept. Are forma unei piramide triunghiulare cu o bază, un vârf şi trei
pereţi:
 baza corespunde septului atrioventricular şi prezintă două orificii:
 - orificiul atrioventricular drept, situat inferior, este prevăzut cu valvula
atrioventriculară dreaptă, tricuspidă.
 - orificiul trunchiului pulmonar aşezat superior precedentului, este prevăzut cu trei
valvule semilunare: anterioară, dreaptă şi stângă
 - între cele două orificii se află creasta supraventriculară sau pintenele lui Wolff
 vârful este situat imediat la dreapta vârfului inimii şi prezintă zona cavernoasă.
 peretele anterior, uşor concav, este prevăzut cu muşchiul papilar anterior.
 peretele inferior, concav, prezintă muşchiul papilar posterior.
 peretele medial (intern sau septal), convex, corespunde septului interventricular şi
prezintă muşchii papilari mediali sau septali. Unul dintre aceştia este mai mare şi între
el şi muşchiul papilar anterior se întinde trabecula septomarginală
 Inima – configurație internă
 Ventriculul stâng. Are forma unui con turtit şi prezintă o bază, un vârf, două margini şi
doi pereţi:
 baza corespunde septului atrioventricular şi prezintă două orificii:
 - orificiul atrioventricular stâng situat inferior, este prevăzut cu valvula
atrioventriculară stângă sau mitrală
 - orificiul aortic aşezat superior, este prevăzut cu trei valve semilunare: dreaptă,
stângă şi posterioară
 vârful corespunde vârfului inimii şi prezintă zona cavernoasă.
 peretele lateral este concav.
 peretele medial sau septal corespunde septului interventricular.
 marginile sunt dispuse una anterior și alta posterior și la nivelul lor se află muşchii
papilari anterior şi posterior
 Inima
 Constituţia anatomică a inimii. Peretele inimii este format în cea mai mare parte din
miocard. Acesta este învelit la exterior de epicard (foiţa viscerală a pericardului seros)
şi căptuşit de endocard, care la nivelul vaselor mari care vin sau pleacă de la inimă se
continuă cu endoteliul vascular. Endocardul poate fi afectat patologic (endocardita).
 Miocardul este fixat pe scheletul fibros al inimii.
 Scheletul fibros corespunde septului atrio-ventricular. Acesta dă inserţie atât
aparatului valvular al inimii, cât şi miocardului, atât celui atrial, cât și celui ventricular.
Asigură stabilitatea mecanică a inimii și realizează o discontinuitate funcțională între
atrii și ventriculi, excitația trecând dinspre atrii spre ventriculi doar prin fasciculul
atrioventricular His de la nivelul trigonul fibros drept.
 În constituţia scheletului fibros al inimii intră patru inele fibroase, două trigonuri
fibroase, porțiunea membranoasă a septului interventricular și tendonul
infundibulului (care leagă orificiul pulmonar de inelul fibros al orificiului aortic).
 Inima
 Miocardul embrionar formează sistemul excitoconductor al inimii, constituit din ţesut
embrionar sau nodal organizat în noduli, fascicule, ramuri şi reţele.
 Nodul sinoatrial (Keith-Flack) se află pe peretele posterior al atriului drept, la limita
dintre porţiunea sinusală şi cea atrială propriu-zisă.
 Nodul atrioventricular (Aschoff-Tawara) se găseşte la nivelul septului interatrial şi
prezintă două porţiuni:
• - nodul lui Zinn, lângă sinusul coronar;
• - capul fasciculului atrioventricular situat în porţiunea incipientă a septului
interventricular. De la acesta pleacă fasciculul atrioventricular.
 Fasciculul atrioventricular porneşte din nodul atrioventricular, se plasează în septul
interventricular şi se termină cu două ramuri:
• - ramura dreaptă
• - ramura stângă
 Reţeaua subendocardică a lui Purkinje ia naştere din ramificarea fasciculului
atrioventricular.
 Inima – Vascularizație
 Arterele inimii. Inima este irigată de cele două artere coronare, dreaptă și stângă, ramuri
ale aortei ascendente. În traiectul lor prin șanțul coronar, acestea înconjoară inima ca o
coroană, de unde le vine şi numele.
 Artera coronară dreaptă are originea în bulbul aortei, la nivelul sinusului aortic drept,
printr-un orificiu situat imediat deasupra valvulei semilunare drepte. De la origine
descinde între auriculul drept şi emergenţa trunchiului arterei pulmonare. Ajunge la
şanţul coronar anterior unde se inflectează spre dreapta, parcurge porţiunea dreaptă a
acestui şanţ, apoi înconjoară marginea dreaptă a inimii, trece în şanţul coronar posterior,
străbate porţiunea dreaptă a acestui şanţ şi, ajungând la şanţul interventricular
posterior, se inflectează din nou, spre a descinde prin acest şanţ spre vârful inimii.
Această ultimă porţiune se mai numeşte şi artera interventriculară posterioară. Artera
coronară dreaptă vascularizează doar 25% din masa miocardului.
 În traiectul său, artera coronară dreaptă dă naştere la următoarele ramuri ascendente
(atriale) și descendente (ventriculare) destinate în principal pereților atriului și
ventriculului drept.
 Inima – Vascularizație
 Artera coronară stângă ia naştere din bulbul aortei, la nivelul sinusului aortic stâng,
printr-un orificiu situat imediat deasupra valvulei semilunare stângi . Ea irigă 75 % din
masa miocardului. De la origine se îndreaptă oblic în jos şi spre stânga, trecând posterior
de trunchiul arterei pulmonare. După un scurt traiect, ajunge în șanțul coronar anterior,
unde se bifurcă, dând naştere arterei interventriculare anterioare, ce poartă numele de
„artera morţii subite” datorită frecvenţei cu care este afectată în infarctul miocardic, şi
arterei circumflexe sau atrioventriculare.
 Venele inimii. Inima prezintă două tipuri de circulaţie venoasă: superficială şi profundă.
 Sistemul venos superficial este format din venele tributare sinusului coronar, care
drenează cam 60% din sângele venos al inimii.
 Sinusul coronar este situat la nivelul feţei diafragmatice a inimii, în porţiunea stîngă a
şanţului atrioventricular posterior. El se deschide la nivelul peretelui inferior al atriului
drept. Acest sinus prezintă două valvule: valvula lui Vieussens în porţiunea sa incipientă
și valvula lui Thebesius în porțiunea terminală, la vărsarea sa în atriul drept.
 Inima – Vascularizație
 Sistemul venos profund este reprezentat de venele cardiace anterioare (venele cardiace
mici) şi de venele cardiace minime.
 Venele cardiace mici sunt în număr de 4-5, situate subepicardic, pe faţa anterioară a
ventriculului şi a atriului drept şi se deschid direct în atriul drept.
 Venele cardiace minime sunt numeroase și foarte scurte, se găsesc la nivelul miocardului
şi se varsă în cavităţile inimii prin orificii foarte mici, mai numeroase în atrii şi în
ventriculul drept.
 Limfaticele inimii. Inima prezintă trei reţele limfatice:
 - reţeaua limfatică subendocardică;
 - reţeaua limfatică miocardică;
 - reţeaua limfatică subepicardică.
 Arterele toracelui
 Vascularizaţia arterială a toracelui este asigurată de aortă, care împreună cu cele două
vene cave, superioară și inferioară, formează marea circulaţie sau circulaţia sistemică și
de trunchiul pulmonar, care împreună cu cele patru vene pulmonare formează mica
circulaţie sau circulaţia funcţională pulmonară.
 Aorta este cea mai voluminoasă arteră şi prin ramurile sale asigură sângele oxigenat
necesar nutriţiei ţesuturilor. Ea pornește de la baza ventricului stâng, nivel la care are un
calibru de aproximativ 3 cm şi după un scurt traiect oblic ascendent spre dreapta, se
arcuieşte posterior şi spre stânga, peste rădăcina plămânului stâng până la nivelul
vertebrei T4. Apoi urmează un traiect descendent pe flancul stâng al coloanei vertebrale
toracale şi traversează diafragma prin hiatul aortic, coborând în abdomen până la nivelul
vertebrei L4, unde se termină prin cele două artere iliace comune, dreaptă şi stângă.
 Ca urmare a acestei dispoziţii, aorta poate fi împărţită în trei segmente: aorta
ascendentă, arcul aortic şi aorta descendentă, subdivizată la rândul ei într-o porţiune
toracică (aorta toracală) şi o porţiune abdominală (aorta abdominală).
 Arterele toracelui
 Aorta ascendentă are o lungime de aproximativ 4-5 cm. Îşi are originea în ventriculul
stâng, printr-o porţiune dilatată, numită bulbul aortei. Urmează un traiect oblic în sus,
anterior şi spre dreapta, până la marginea superioară a celui de-al doilea cartilaj costal
drept. La nivelul orificiului aortic de la baza ventricului stâng, prezintă trei valvule
semilunare: dreaptă, stângă şi posterioră, care delimitează împreună cu peretele arterial
sinusul aortei (Valsalva), format din trei compartimente în formă de cuib de rândunică,
poziționate în dreptul fiecărei valvule. Aorta ascendentă este situată aproape în
totalitate în pericard împreună cu trunchiul arterei pulmonare.
 Singurele ramuri ale aortei ascendente sunt cele două artere coronare dreaptă şi stângă,
care asigură vascularizația arterială a inimii. Ele iau naştere din porţiunea iniţială a
aortei, respectiv din bulbul aortic.
 Arcul aortic continuă aorta ascendentă la nivelul marginii superioare a celei de-a doua
articulaţii sternocondrale dreapte, descrie o curbă cu concavitatea în jos înconjurând
rădăcina plămânului stâng, pentru a se termina la nivelul flancului stâng al vertebrei T4,
de unde se continuă cu aorta descendentă toracală.
 Arterele toracelui
 Din arcul aortic iau naștere de la dreapta spre stânga trei ramuri: trunchiul brahiocefalic, artera
carotidă comună stângă şi artera subclaviculară stângă, destinate capului şi gâtului, membrelor
superioare şi o parte a pereţilor toracelui.
 Aorta descendentă, cea de-a treia porţiune a aortei, continuă arcul aortic la nivelul vertebrei T4
şi se termină la nivelul vertebrei L4 prin cele două ramuri terminale: arterele iliace comune,
dreaptă şi stângă. Aorta descendentă străbate diafragma prin hiatul aortic, nivel care o divizează
în două segmente: toracal şi abdominal.
 Trunchiul pulmonar transportă sângele venos din ventriculul drept al inimii spre plămâni. Este un
vas scurt, de aproximativ 5 cm, şi cu un diametru de 2-3 cm, care porneşte din conul arterial al
ventriculului drept. La acest nivel trunchiul pulmonar prezintă orificiul trunchiului pulmonar
prevăzut cu trei valvule semilunare orientate anterior, spre dreapta şi spre stânga. Valvulele
semilunare au forma unui cuib de rândunică şi formează cu peretele intern al trunchiului
pulmonar sinusul trunchiului pulmonar (Valsalva). Urmează un traiect oblic ascendent şi
posterior, trecând iniţial în faţa şi apoi la stânga aortei ascendente. Ea se termină sub arcul aortic,
la nivelul discului intervertebral dintre vertebrele T5 şi T6, unde se divide în cele două ramuri
terminale: artera pulmonară dreaptă şi artera pulmonară stângă.
 Arterele abdomenului
 Porțiunea abdominală a aortei (aorta abdominală) începe la nivelul hiatului aortic al
diafragmului, la nivelul marginii inferioare a vertebrei toracale 12 şi se termină la nivelul
celei de-a 4-a vertebre lombare unde aorta se bifurcă, dând naştere celor două artere iliace
comune.
 Ramuri colaterale:
 Viscerale:
• trunchiul celiac;
• artera mezenterică superioară;
• artera mezenterică inferioară;
• arterele suprarenale mijlocii;
• arterele renale;
• arterele ovariene (la femei) sau arterele testiculare (la bărbaţi).
 Parietale:
• artera frenică inferioară;
• arterele lombare;
• artera sacrală mediană.
 Arterele abdomenului
 Trunchiul celiac. Este o ramură nepereche, care ia naştere din peretele anterior al aortei
abdominale la 1-1,25 cm sub nivelul hiatului aortic al diafragmului. De la origine se
orientează anterior şi uşor la dreapta, iar după un traiect scurt dă naştere celor trei ramuri
terminale ale sale: artera gastrică stângă, artera hepatică comună şi artera splenică.
 Artera gastrică stângă. Este cea mai mică ramură a trunchiului celiac; asigură împreună cu
artera gastrică dreaptă vascularizaţia ambilor pereţi ai stomacului, de partea micii curburi.
 Artera hepatică comună. De la origine se orientează lateral spre dreapta, încrucişează vena
portă, iar apoi, urcă spre hilul hepatic, divizându-se într-o ramură stângă şi o ramură
dreaptă. Ramuri:
 1. Artera gastroduodenală
 2. Artera gastrică dreaptă
 3. Artera hepatică proprie
 Arterele abdomenului
 Artera mezenterică superioară. Ia naştere din aorta abdominală la aproximativ 1 cm sub
originea trunchiului celiac şi trece anterior de vena renală stângă. Se orientează inferior, şi
uşor anterior şi spre dreapta, trecând în faţa porţiunii transverse a duodenului şi apoi în
traiectul său descendent încrucişează cava inferioară, ureterul drept şi muşchiul psoas
mare. În traiectul ei este însoţită de vena mezenterică superioară şi este înconjurată de un
plex nervos. Artera mezenterică superioară vascularizează întregul intestin subţire, colonul
ascendent şi jumătatea dreaptă a colonului transvers.
 Artera mezenterică inferioară. Ia naştere la 3-4 cm deasupra bifurcaţiei aortei, este mai
mică decât artera mezenterică superioară şi asigură vascularizaţia 1/3 stângi a colonului
transvers, a colonului descendent, a colonului sigmoid şi a unei mari porţiuni a rectului. De
la origine se orientează inferior în spatele peritoneului, iniţial anterior şi apoi la stânga
aortei, încrucişează artera iliacă comună stângă, pătrunde în mezocolonul sigmoid şi ajunge
în pelvis ca artera rectală superioară. Distal, vena mezenterică inferioară este situată lateral
faţă de arteră.
 Arterele abdomenului
 Arterele suprarenale mijlocii, în număr de două, iau naştere pe feţele laterale ale aortei
abdominale, aproximativ la acelaşi nivel cu artera mezenterică superioară. Se orientează
uşor ascendent şi lateral spre glandele suprarenale corespunzătoare şi se anastomozează
cu ramuri din arterele renale şi frenice.
 Arterele renale. În număr de două, iau naştere de pe feţele laterale ale aortei abdominale
sub originea arterei mezenterice superioare. Artera renală dreaptă este mai lungă decât
cea stângă, se orientează lateral şi uşor descendent, posterior de vena cavă inferioară, vena
renală stângă, capul pancreasului şi porţiunea descendentă a duodenului. Artera renală
stângă trece posterior de vena renală stângă, capul pancreasului şi vena splenică.
 Arterele pelvisului
 Artera iliacă internă sau artera hipogastrică reprezintă ramura de bifurcaţie postero-
medială sau postero-internă a arterei iliace comune, care asigură vascularizaţia pelvisului,
perineului, regiunii gluteale şi regiunii obturatorii.
 Ramuri. Se împarte în 2 ramuri terminale: trunchiul anterior-ischiopudendal si trunchiul
posterior-gluteal.
 Trunchiul anterior are un traiect descendent vertical, urmând traiectul marginii anterioare a
marii incizuri ischiadice a osului coxal şi pare să continue direcţia arterei iliace interne. Din
trunchiul anterior se desprind următoarele ramuri: artera obturatoare, artera ischiadică sau
gluteală (fesieră) inferioară, artera ombilicală, artera vezicală inferioară cu artera
veziculodeferenţială şi artera prostatică (la bărbat), respectiv artera uterină şi artera
vaginală (la femeie) artera rectală mijlocie şi artera pudendală internă.
 Din trunchiul posterior se desprind următoarele ramuri: artera iliolombară, arterele sacrale
laterale şi artera gluteală superioară.
 Venele toracelui
 Venele pulmonare. Aparţin circulaţiei mici şi transportă sângele oxigenat de la plămâni la
atriul stâng al inimii. Sunt în număr de patru: două drepte (superioară şi inferioară) şi două
stângi (superioară şi inferioară). Ele se deschid prin patru orificii situate pe peretele
posterior al atriului stâng.
 Vena cavă superioară este un trunchi venos situat în mediastinul anterior, cu o lungime de
6 – 8 cm, urmând un traiect vertical, înapoia marginii drepte a sternului, de la nivelul
cartilajului primei coaste până la atriul drept în care se deschide printr-un orificiu situat pe
peretele său superior. Se formează prin unirea celor două vene brahiocefalice dreaptă şi
stângă. Fiecare venă brahiocefalică rezultă la rândul ei din unirea venei jugulare interne cu
vena subclaviculară de partea respectivă, la nivelul confluentului jugulosubclavicular. Vena
cavă superioară colectează sângele venos din partea supradiafragmatică a trunchiului
(pereţii cutiei toracice şi viscerele din cavitatea toracică), de la cap, gât şi membrele
superioare.
 Venele toracelui
 Afluenţii de origine ai venei cave superioare sunt venele brahiocefalice dreaptă şi stângă.
Fiecare venă brahiocefalică are ca vene de origine vena subclaviculară şi vena jugulară internă,
care confluează la nivelul articulaţiei sternoclaviculare.
 Sistemul azigos. Este format din vena azygos situată în partea dreaptă a coloanei vertebrale şi
venele hemiazygos şi hemiazygos accesorie, situate pe flancul stâng al coloanei vertebrale.
Vena azigos ia naştere în abdomen, prin unirea a două rădăcini:
 medială ce provine din vena cavă inferioară (rar din vena renală dreaptă);
 laterală ce ia naştere din unirea venei lombare ascendente drepte cu vena subcostală
dreaptă.
 La nivelul toracelui, vena azigos străbate mediastinul posterior şi prezintă două porţiuni: una
verticală şi arcul venei azigos care se varsă pe faţa posterioară a venei cave superioare.
 Pe traiectul ei primeşte ca afluenţi venele intercostale IV-XI drepte, venele esofagiene şi
bronhice drepte, vena intercostală superioară dreaptă, vena subcoastală dreaptă, venele
pericardice, mediastinale şi diafragmatice superioare drepte şi venele hemiazygos şi
hemiazygos accesorie.
 Venele abdomenului
 Vena cavă inferioară ia naştere în abdomen, la nivelul vertebrelor L4-L5, prin unirea celor
două vene iliace comune şi urcă pe flancul drept al coloanei vertebrale, străbate diafragma
printr-un orificiu situat în centrul tendinos al diafragmei , pătrunde în torace şi se varsă în
atriul drept, la nivelul peretelui inferior, printr-un orificiu prevăzut cu valvula lui Eustachio.
Este un trunchi venos de aproximativ 25 cm, care colectează sângele venos din jumătatea
inferioară a corpului, de la viscerele şi pereţii cavităţii abdomino-pelvine şi de la membrele
inferioare, pentru a-l duce la inimă, în atriul drept. Afluenţii săi se împart în: vene viscerale şi
parietale.
 În traiectul ei prezintă trei porţiuni: abdominală, diafragmatică şi toracică, la rândul ei cu două
segmente (extrapericardic şi intrapericardic).
 Venele tributare cavei inferioare sunt: iliacele comune (din a căror unire, practic, se formează
cava inferioară), venele frenice inferioare, venele lombare, vena lombară ascendentă, venele
hepatice, venele renale, vena suprarenală dreaptă şi vena testiculară sau ovariană dreaptă.
 Venele abdomenului
 Venele lombare. Sunt patru perechi de vene care drenează sângele venos preluat de la
muşchii lombari şi pielea acestei regiuni precum şi de la pereţii abdominali. În apropierea
coloanei vertebrale, ele drenează plexurile vertebrale fiind conectate de vena ascendentă
lombară. A patra şi a treia venă lombară trec anterior de corpul vertebrelor corespunzătoare
şi se varsă la nivelul feţei posterioare a cavei inferioare. Prima şi a doua venă lombară se varsă
fie în cava inferioară, fie în vena ascendentă lobară, fie în vena azygos. În multe cazuri, prima
venă lombară nu se varsă direct în cava inferioară ci se uneşte cu a doua venă lombară şi se
varsă în cava inferioară în apropiere de nivelul venei renale.
 Vena ascendentă lombară. Conectează venele iliace comune, vena iliolombară şi venele
lombare. Trece între muşchiul psoas mare şi procesele transverse lombare, se anastomozează
superior cu vena subcostală, se orientează anterior deasupra corpului vertebrei T12 şi se
continuă cu vena azygos în dreapta şi vena hemiazygos în stânga.
 Venele hepatice. Iau naştere ca vene intralobulare care drenează sinusoidele lobulilor ficatului
şi se continuă ca vene sublobulate care se unesc dând naştere venelor hepatice care se varsă
în vena cavă inferioară. Venele hepatice pot fi împărţite într-un grup superior şi unul inferior.
 Venele abdomenului
 Venele renale. Sunt situate anterior de arterele renale şi drenează în vena cavă inferioară.
Vena renală stângă are o lungime de trei ori mai mare decât vena renală dreaptă, se
orientează spre capul pancreasului şi aproape de terminarea sa este situată anterior de aortă,
sub originea arterei mezenterice superioare. Vena renală stângă primeşte venele capsulare,
vena testiculară sau ovariană stângă, vena suprarenală stângă şi uneori venele frenice
inferioare (care drenează frecvent în suprarenala stângă). Vena renală dreaptă este situată
posterior faţă de porţiunea descendentă a duodenului sau uneori faţă de porţiunea laterală a
capului pancreasului.
 Venele suprarenale. Pornesc de la nivelul hilului glandelor suprarenale. Vena suprarenală
dreaptă are un traiect curbat şi se varsă în vena cavă inferioară. Vena suprarenală stângă
descinde oblic spre medial, trece posterior de corpul pancreasului şi se varsă în vena renală
stângă.
 Venele abdomenului
 Sistemul port hepatic. Este format de multitudinea de vene care drenează sângele de la
porţiunea abdominală a tubului digestiv (cu excepţia porţiunii distale a canalului anal), de la
splină, pancreas şi vezica biliară. Aceste vene se varsă în vena portă care conduce sângele
venos la ficat, de unde, prin intermediul venelor hepatice, va ajunge la vena cavă inferioară.
Vena portă şi venele sale tributare nu prezintă valve.
 Ia naştere în dreptul vertebrei L2 prin unirea venei mezenterice superioare cu vena splenică,
anterior de vena cavă, inferior şi posterior de colul (gâtul) pancreasului. Se îndreaptă
ascendent şi uşor spre dreapta, posterior de porţiunea superioară a duodenului, ductul biliar
şi artera gastroduodenală şi anterior de vena cavă inferioară. Pătrunde în marginea dreaptă a
omentului mic, urcă anterior de gaura epiploică şi se divide într-o ramură dreaptă şi una
stângă care însoţesc ramurile corespunzătoare ale arterei hepatice în interiorul ficatului.
 Venele pelvisului
 Principalul trunchi venos al pelvisului este reprezentat de vena iliacă internă, care împreună
cu vena iliacă externă formează vena iliacă comună.
 Vena iliacă internă Ia naștere la nivelul marii scobituri ischiadice din confluenta mai multor
vene, se orientează ascendent si medial unindu-se cu vena iliacă externă si formând vena
iliacă comună.
 Afluenţii venei iliace interne, după originea şi traiectul lor, sunt reprezentaţi de ramuri
parietale şi viscerale, care se subdivid fiecare în intrapelvine şi extrapelvine. Ramurile
intrapelvine, parietale şi viscerale, bogat anastomozate, dau naştere la numeroase plexuri
venoase:sacral, rectal, vezical, prostatic, uterin şi vaginal.
 Sistemul limfatic
 Toracele prezintă o reţea limfatică parietală şi una viscerală constituite din vase limfatice,
noduri limfatice, trunchiuri şi ducte limfatice. Prin confluenţa capilarelor limfatice se formează
vase limfatice care se unesc formând trunchiuri limfatice și ducte limfatice, care la rîndul lor
drenează în sistemul venos sanguin.Vasele limfatice prezintă pe traiectul lor o serie de
ganglioni limfatici.
 Nodurile limfatice ale toracelui sunt împărțite în noduri limfatice parietale şi viscerale, în
funcţie de localizarea lor.
 Ductele limfatice de la nivelul toracelui sunt reprezentate de ductul limfatic drept şi de ductul
toracic.
 Nodurile limfatice abdominale se împart în noduri parietale şi noduri viscerale.
 Pelvisul prezintă două reţele limfatice, una parietală şi alta viscerală, constituite din vase
limfatice şi noduri limfatice care colectează limfa pelvisului şi o transportă spre nodurile
limfatice parietale lombare.
Sistemul digestiv
 Diviziunea anatomo-clinică a pereților antero-laterali

 Se realizează prin trasarea a două linii verticale și două orizontale. Liniile verticale
sunt reprezentate de liniile medioclaviculare. Linia orizontală superioară se trasează
prin marginea inferioară a coastelor X. Linia orizontală inferioară se trasează prin
spinele iliace anterosuperioare.
 Prin trasarea celor patru linii rezultă nouă regiuni:
 Epigastrul – regiunea superioară de pe linia mediană;
 Mezogastrul – regiunea mijlocie de pe linia mediană;
 Hipogastrul – regiunea inferioară de pe linia mediană;
 Hipocondrul drept și stâng – regiunile superioare din zona laterală;
 Flancul drept și stâng – regiunile mijlocii din zona laterală;
 Fosa iliacă dreaptă și stângă – regiunile inferioare din zona laterală.
 Peritoneul
 Este o seroasă care are aceeaşi origine cu pleura şi pericardul. Peritoneul căptuşeşte
pereţii cavităţii abdomino-pelvin şi înveleşte total sau parţial viscerele pe care această
cavitate le conţine. Cavitatea abdomino-pelvină este formată din cavitatea abdominală
şi cavitatea pelvină, cele două cavităţi comunicând larg între ele, fiind separate doar
convenţional printr-un plan oblic ce trece prin promontoriu şi extremitatea superioară a
simfizei pubiene.
 Ca orice seroasă, peritoneul, este format din două foiţe:
 Foiţa parietală, care tapetează pereţii cavităţii abdomino-pelvine;
 Foiţa viscerală, care înveleşte organele cavităţii abdomino-pelvine.
 Foița parietală este mai groasă și mai rezistentă, dar cea viscerală este mai aderentă.
Între cele două foiţe există o cavitate virtuală, numită cavitatea peritoneală care conţine
o lamă fină de lichid.
 Organele care sunt învelite de peritoneu poartă numele organe intraperitoneale iar cele
sunt acoperite parțial de peritoneu poartă numele de organe extraperitoneale. Organele
extraperitoneale, după localizarea lor, pot fi retroperitoneale (de ex. pancreasul) sau
subperitoneale (de ex. vezica urinară).
 Bursa omentală

 Este un diverticul al marii cavităţi peritoneale situat înapoia stomacului. Bursa

omentală este o cavitate virtuală, care comunică cu marea cavitate peritoneală prin
orificiul omental sau orificiul epiploic (hiatul Winslow). Acest orificiu epiploic este
delimitat astfel:
 anterior: pediculul hepatic;
 posterior: vena cavă inferioară, acoperită de peritoneu;
 superior: lobul caudat al ficatului;
 inferior: porţiunea superioară a duodenului.
 Esofagul
 Esofagul este un conduct musculo-membranos, cu lungimea de aproximativ 24-25
cm, situat între faringe şi stomac.
 Conformaţie externă. Esofagul continuă faringele de la nivelului vertebrei C6,
străbate compartimentul esofagian al mediastinului posterior, anterior de coloana
vertebrală, străbate diafragma în dreptul vertebrei T10 şi se deschide în stomac la
nivelul cardiei.
 Esofagul prezintă trei porţiuni: porţiunea cervicală, porţiunea toracică şi porţiunea
abdominală.
 Diametrul esofagului este neregulat prezentând trei zone îngustate la nivelul cărora
diametrul sau este de 1,5-2 cm care alternează cu porţiuni mai dilatate la nivelul
cărora diametrul este de aproximativ 2,5 cm. Zonele îngustate sunt reprezentate de
strâmtoarea cricoidiană, corespunzătoare orificiului superior al esofagului
strâmtoarea bronho-aortică determinată de artera aortă şi bronhia stângă şi
strâmtoare diafragmatică situată la nivelul hiatului esofagian al diafragmei.
 Esofagul
 Raporturi. Porţiunea abdominală a esofagului este situată între hiatul esofagian al
diafragmei şi cardia, poartă numele de esofag terminal şi prezintă două feţe şi două
margini.
 Faţa anterioară este acoperită de peritoneu şi prezintă raporturi cu:
 nervul vag stâng;
 faţa viscerală a lobului stâng al ficatului.
 Faţa posterioară, neacoperită de peritoneu, vine în raport cu:
 nervul vag drept;
 stâlpul stâng al diafragmei;
 artera aortă;
 partea cea mai declivă a plămânului stâng.
 Marginea dreaptă vine în raport cu:
 peritoneul (care la acest nivel se dedublează formând cele două foiţe,
anterioară şi posterioară ale omentului mic);
 lobul caudat al ficatului.
 Esofagul
 Marginea stângă vine în raport cu:
 fundul stomacului;
 peritoneul;
 ligamentul triunghiular al ficatului.
 Structură. Conformaţie internă. Peretele esofagului prezintă în structura sa trei tunici
si doua straturi:
 Tunica seroasă, reprezentată de peritoneul care acoperă doar faţa anterioară a
esofagului, de unde se continuă spre stânga pe faţa anterioară a fundului stomacului,
iar spre dreapta formează omentul mic;
 Stratul subseros format dintr-o lama subţire de ţesut conjunctiv;
 Tunica musculară formată din fibre musculare netede dispuse într-un strat
superficial, cu fibrele orientate longitudinal şi un strat profund, cu fibrele orientate
circular;
 Esofagul
 Stratul submucos, format din ţesut conjunctiv lax care permite deplasarea tunicilor
mucoasă şi musculară una faţă de alta în timpul mişcărilor peristaltice şi conţine
glande esofagiene, fibre nervoase şi o reţea vasculară importantă;
 Tunica mucoasă, este plicaturată şi este acoperită de un film de mucus secretat de
glandele sofagiene, cu rol protector şi de a uşura alunecarea bolului alimentar. La
exterior tunica mucoasă prezintă musculara mucoasei, formată din fibre musculare
netede dispuse longitudinal, care se întretaie şi au rol în apărarea peretelui esofagian
de pătrunderea unor corpi străini.
 Stomacul
 Reprezintă cea mai dilatată porţiune a tubului digestiv, fiind situat între esofag şi
duoden. Are rol în digestie atât prin acţiune mecanica cât şi chimică, la acest nivel
alimentele suferind modificări în urma cărora se formează chimul gastric. Forma
stomacului este variabilă, cea mai uzuală fiind cea a literei J, iar volumul stomacului
creşte de la 25-30 ml în momentul naşterii până la 1000-1800 ml la adulţi în funcţie de
sex, vârstă sau de regimul alimentar.
 Din punct de vedere al localizării topografice, stomacul corespunde epigastrului şi
hipocondrului stâng, fiind localizat supramezocolic, la nivelul lojei gastrice.
 Conformaţie externă și raporturi. Stomacul prezintă doi pereţi, două curburi şi două
orificii.
 Peretele anterior al stomacului este orientat anterior şi superior, vine în raport cu
diafragmul (care o separă de pleura stângă, de baza plămânului stâng şi de pericard), cu
inserţiile costale ale muşchiului transvers abdominal, cu splina (în porţiunea sa cea mai
înaltă şi stângă), cu lobul stâng şi pătrat al ficatului şi cu peretele anterior al
abdomenului. Tot peretele anterior este acoperit de peritoneu.
 Stomacul
 Peretele posterior este orientat posterior si inferior, vine în raport cu faţa anterioară a
pancreasului, mezocolonul transvers, flexura colică stângă, artera splenică, rinichiul
stâng, glanda suprarenală stângă, splina şi diafragmul care formează împreună patul
stomacului pe care se sprijină stomacul. Peretele posterior este acoperit de peritoneu cu
excepţia unei mici zone triunghiulare situate în apropierea cardiei care este în raport cu
stâlpul stâng al diafragmului.
 Curbura mică se întinde între cardie şi pilor reprezentând marginea dreaptă a
stomacului, pe care se inseră omentul mic. La nivelul porţiunii sale mijlocii, acolo unde
porțiunea sa verticală se continuă cu cea orizontală, prezintă incizura angulară. Un plan
care trece prin incizura angulară separă corpul stomacului de porţiunea pilorică (în
dreapta).
 Curbura mare are o lungime de 40-42 de centimetri. Începe la nivelul cardiei descriind un
arc de cerc spre stânga, care delimitează fundul stomacului, apoi are un traseu
descendent până la nivelul incizurii angulare a micii curburi de unde se orientează spre
dreapta şi ușor ascendent terminându-de la nivelul pilorului. Pe curbura mare se inseră
omentul mare, ligamentul gastrosplenic şi gastro-frenic.
 Stomacul
 Porţiunea cardiacă sau cardia este prima porţiune a stomacului, iar orificiul cardiac
reprezintă deschiderea esofagului în stomac, fiind situată uşor spre dreapta axului
vertical al stomacului. Marginea dreaptă a esofagului se continuă cu curbura mică a
stomacului, iar marginea stângă a esofagului se continuă cu curbura mare a stomacului
cu care formează un unghi ascuţit – incizura cardică. Fundul stomacului este porţiunea
superioară a stomacului fiind situat la un nivel mai înalt decât cardia.
 Porţiunea pilorică reprezintă porţiunea terminală a stomacului şi este formată din antrul
piloric, canalul piloric şi pilorul. Orificiul piloric este orificiul distal al stomacului si
reprezintă comunicarea dintre stomac şi duoden el fiind situat spre superior si spre
dreapta. Orificiul piloric este prevăzut cu un sfincter care reglează cantitatea de alimente
care trec din stomac în duoden.
 Structură. Peretele gastric este format din trei tunici şi două straturi care dinspre exterior
spre interior sunt:
 Tunica seroasă, reprezentată de peritoneul visceral;
 Stratul subseros care căptușește tunica seroasă
 Stomacul
 Tunica musculară care este formată din trei straturi de fibre musculare dispuse astfel
dinspre exterior spre interior:
 longitudinal, acest strat este mai dezvoltat la nivelul micii curburi şi a marii curburi
şi mai puţin dezvoltat la nivelul fundului stomacului;
 circular, perpendicular pe axul vertical al stomacului, este mai bine dezvoltat spre
canalul piloric unde va forma sfincterul piloric;
 oblic, lipsește la nivelul curburilor şi al regiunii prepilorice.
 Stratul submucos formată din fibre de colagen şi elastină, favorizeaza alunecarea tunicii
mucoase pe tunica musculară, conţine vase şi plexul nervos submucos. Acest strat este din
ce în ce mai subțire spre pilor;
 Tunica mucoasă este formată din epiteliu cilindric (care secretă mucus gastric cu rol in
protecţia stomacului faţă de acţiunea sucului gastric), lamină proprie şi lamină musculară a
mucoasei, şi conţine glandele gastrice răspândite la nivelul întregii tunici mucoase. Când
stomacul este gol mucoasa prezintă o serie de pliuri gastrice. Privită la microscop, mucoasa
gastrică prezintă numeroase foveole gastrice, la nivelul cărora se deschid glandele gastrice.
La nivelul cardiei proemină spre interior formând valvula lui Gubaroff care împiedică
refluxul gastro-esofagian.
 Intestinul subţire
 Intestinul subţire se întinde de la nivelul pilorului până la valva ileocecală, ocupă
părţile centrală şi inferioare ale cavităţii abdominale, are lungimea de 6-7 m şi un
calibru de 3-4 cm la origine şi de 2-3 cm la terminare. Intestinul subţire are trei
părţi: duodenul, jejunul şi ileonul.
 Duodenul este prima porţiune a intestinului subţire, este situat profund (restul
intestinului subțire este situat superficial), fixat de peretele abdominal posterior
(prin intermediul fasciei lui Treitz), se întinde între pilor şi unghiul duodeno-jejunal
având forma unei potcoave în concavitatea căreia pătrunde capul pancreasului. Are
lungimea de aproximativ 25-30 cm şi calibrul de 3,5-4 cm.
 Mijloace de fixare
 Continuitatea cu stomacul;
 Solidaritatea cu pancreasul;
 Canalul coledoc, canalul lui Wirsung şi canalul lui Santorini care sedeschid în
a doua porţiune a duodenului;
 Duodenul
 Muşchiul lui Treitz care fixează flexura duodenojejunală de stâlpul stâng al
diafragmului;
 Rădăcina mezocolonului transvers și a mezenterului îl fixează la peretele
abdominal posterior.
 Conformaţie externă. În traiectul său duodenul prezintă patru porţiuni separate
între ele de trei flexuri:
 porţiunea superioară, este situată sub ficat şi are direcție oblică dinspre stânga spre
dreapta, dinspre inferior spre superior şi dinspre anterior spre posterior. Ea se
întinde de la nivelul pilorului până la nivelul colului vezicii biliare unde coteşte
brusc formând flexura duodenală superioară. Prima sa parte este mai dilatată, fiind
numită şi ampula sau bulbul duodenal;
 porţiunea descendentă este situată prerenal şi se întinde de la nivelul colului vezicii
biliare până la nivelul extremităţii inferioare a rinichiului drept, corespunzător
marginii inferioare a corpului vertebrei L3, unde coteşte din nou formând flexura
duodenală inferioară;
 Duodenul
 porţiunea orizontală sau inferioară este dispusă transversal, prevertebral, începe la
nivelul extremităţii inferioare a rinichiului drept de unde duodenul se îndreaptă
transversal peste coloana vertebrală şi se termină la nivelul la care duodenul este
încrucișat de artera mezenterică superioară;
 porţiunea ascendentă începe la nivelul la care duodenul este încrucișat de artera
mezenterică superioară de unde coteşte urcând pe flancul stâng al vertebrei L2,
unde formează un unghi ascuţit reprezentat de flexura duodenojejunală şi se
continuă cu jejunul.
 Structură. În structura duodenului intră patru tunici şi un strat:
 tunica seroasă reprezentată de peritoneu acoperă în întregime prima jumătate a
părţii superioare a duodenului, care este în rest extraperitoneal, fiind acoperit de
peritoneu doar pe faţa sa anterioară.
 stratul subseros format din ţesut conjunctiv lax care tapetează faţa profundă a
peritoneului;
 Duodenul
 tunica musculară este alcătuită dintr-un strat extern format din fibre longitudinale
întărite la nivelul unghiului duodenojejunal de muşchiul lui Treitz şi un strat intern
format din fibre circulare mai bine reprezentat la nivelul sfincterelor duodenale. Între
cele două straturi se găseşte plexul nervos al lui Auerbach;
 tunica submucoasă este formată din ţesut conjunctivo-elastic lax, conţine vase, nervi,
foliculi limfatici precum şi glandele duodenale Brunner.
 tunica mucoasă formată din epiteliu şi corion prezintă: plicele circulare sau valvulele
Kerckring, care sunt absente în partea superioară a duodenului şi care au rolul de a
mări suprafaţa de absorbţie a intestinului; vilozităţile intestinale, formaţiuni ale
mucoasei cu rol în îndelinirea funcţiei de absorbţie; ocazional foliculi limfatici; plica
longitudinală a duodenului, cută longitudinală a mucoasei situată în partea medială a
peretelui posterior al părţii descendente; papila duodenală mare, proeminenţă situată
la extremitatea inferioară a plicii longitudinale la nivelul căreia se deschid ductul
coledoc şi ductul pancreatic Wirsung; papila duodenală mică localizată deasupra plicii
longitudinale la nivelul căreia se deschide ductu pancreatic accesor Santorini.
 Jejunul şi ileonul
 Jejunul şi ileonul reprezintă porţiunea intestinului subţire cuprinsă între duoden și cec.
Ocupă porțiunea superficială a etajului submezocolic al cavităţii abdomino-pelvine şi
este legat de peretele abdominal posterior prin intermediul mezenterului.
 Conformaţie externă. Jejunul împreună cu ileonul are lungimea de aproximativ 6 m şi
un calibru mai mare în porţiunea iniţială (aproximativ 4 cm) şi mai mic în porţiunea
terminală (aproximativ 2 cm). Este format din 14-16 anse intestinale, dintre care
primele 7-8 anse sunt dispuse orizontal, iar ultimele au dispoziţie verticală (cu excepția
ultimei anse care are dispoziție orizontală). Schimbarea dispoziției anselor intestinale
se realizează la nivelul vertebrei L5. O ansă intestinală este o porțiune de intestin
subțire dispus sub forma literei U, prezentând un braț aferent și un braț eferent.
Lungimea medie a unei anse intestinale este de aproximativ 20 cm.
 Diverticulul ileal sau diverticulul lui Meckel, reprezintă o rămășiță a ductului
omfaloenteric, el realizând comunicarea între intestin și vezicula ombilicală la embrion.
Este situat la nivele unei anse ombilicale, cam la 40-60 cm distanţă de unghiul
ileocecal.
 Jejunul şi ileonul
 Mijloace de fixare
 mezenterul este cel mai important mijloc de fixare a intestinului subțire;
 flexura duodeno-jejunala ancorată de mușchiul lui Treitz;
 presa abdominală.
 Structură. În structura jejunului şi ileonului intră patru tunici și un strat:
 tunica seroasă formată de peritoneul visceral, care înveleşte complet jejunul şi ileonul
şi se continuă cu mezenterul între foiţele căruia se găsesc ramurile jejunale şi ileale ale
vaselor mezenterice superioare, nervi, noduri şi vase limfatice.
 stratul subseros este o pătură de ţesut conjunctiv lax situat pe faţa profundă a
peritoneului;
 tunica musculară, alcătuită din două straturi, extern longitudinal şi intern circular.
Contracţia fibrelor musculare asigură amestecul conţinutului intestinal cu sucurile
intestinale şi progresia acestuia de-a lungul canalului digestiv. Între cele două straturi
musculare se afla plexul nervos al lui Auerbach;
 Jejunul şi ileonul
 tunica submucoasă, alcătuită din ţesut conjunctiv lax în care se găsesc vase limfatice,
vase sangvine şi plexul nervos al lui Meissner. Ea este aderentă la stratul muscular și
permite alunecarea stratului mucos;
 tunica mucoasă, formată din epiteliu, corion şi lamina musculară a mucoasei conţine:
plicile circulare sau valvulele conivente a lui Kerckring care au rolul de a crește
suprafaţa de absorbţie a intestinului; vilozităţile intestinale care au rol în absorbţia
intestinală; glandele intestinale sau glandele Lieberkuhn care secretă sucul intestinal;
foliculi limfatici solitari și foliculi limfatici agregaţi.
 Raporturi
 anterior cu peretele abdominal anterior prin intermediul omentului mare;
 posterior cu porțiunea descendentă și orizontală a duodenul, rinichii, ureterele,
aorta, vena cavă inferioară, coloana vertebrală şi peretele abdominal posterior;
 superior cu mezocolonul transvers şi colonul transvers;
 inferior cu colonel sigmoid, rectul, vezica urinară şi organele genitale feminine
(ovare, tube uterine, uter);
 lateral, dreapta şi stânga cu colonul ascendent şi respectiv colonul descendent
 Intestinul gros
 Intestinul gros reprezintă porțiunea terminală a tubului digestiv, continuă ileonul
terminal de la nivelul valvei ileocecale şi se deschide la exterior prin intermediul
orificiului anal. Are lungimea de 1,3-1,8 m şi un calibru de la aproximativ 7-7,5 cm
iniţial până la 3-3,5 cm în porţiunea terminală. Intestinului gros i se pot descrie trei
porţiuni: cecul, colonul (divizat în colonul ascendent, colonul transvers, colonul
descendent şi colonul sigmoidian) şi rectul.
 Conformaţie externă. Intestinul gros începe la nivelul fosei iliace drepte printr-o
porţiune mai dilatată, cecul, de care este anexat apendicele vermiform, urcă apoi ca şi
colon ascendent corespunzător flancului drept şi hipocondrului drept până la nivelul
feţei inferioare a ficatului unde coteşte formând flexura colică dreaptă şi se continuă cu
colonul transvers până la nivelul hipocondrului stâng unde coteşte din nou formând
flexura colică stângă. Aceasta se continuă cu colonul descendent care coboară la
nivelul flancului stâng şi a fosei iliace stângi şi se continuă cu colonul sigmoidian la
nivelul pelvisului, iar acesta cu rectul şi canalul anal care se deschide la exterior prin
anus.
 Intestinul gros
 Intestinul gros prezintă la exteriorul său următoarele elemente morfologice:
 teniile colonului sau bandeletele, în număr de trei (doar două la nivelul colonului
sigmoid), sunt benzi musculare urmând axul mare al colonului. Ele iau naștere la
nivelul inserției apendicelui vermiform marcând baza acestuia;
 haustrele colonului, porţiuni bombate ale peretelui intestinal separate de şanţuri
transversale adânci, care proemină în interiorul lumenului intestinal sub forma
plicilor semilunare. Ele sunt mai mari la nivelul cecului și mai mici la nivelul
colonului sigmoidian;
 apendicele epiploice reprezentă mici ciucuri grăsoşi suspendați de teniile colonului.
Cei mai numeroși se află la nivelul colonului descendent și sigmoidian.
 Cecul
 Cecul reprezintă porțiunea inițială a intestinului gros, situată sub planul care trece prin
locul de deschidere a ileonului la nivelul unghiului ileocolic. La nivelul feţei sale
mediale este situat apendicele vermiform, iar superior se continuă cu colonul
ascendent.
 Lungimea sa este de 6 - 8 cm (este mai lung la vârstnici) şi înălţimea de 7 cm. De obicei
este situat în fosa iliacă dreaptă, dar uneori poate avea o poziţie înaltă, respective
lombară, prerenală sau subhepatică sau o poziţie joasă, în pelvis unde poate coborî
până la nivelul fundului de sac Douglas.
 Structură. Peretele cecului prezintă patru tunici și un strat
 tunica seroasă, reprezentată de peritoneu care de obicei învelește cecul în întregime,
dar uneori doar îl acoperă.
 stratul subseros căptușește peritoneul;
 tunica musculară este formată din două straturi: un strat extern cu fibrele
longitudinale grupate în trei tenii, respective una anterioară, una postero-laterală şi
una postero-medială şi un strat intern cu fibre circulare;
 tunica submucoasă conţine vase sangvine şi limfatice, nervi şi foliculi limfatici solitari;
 Cecul
 tunica mucoasă, formată din epiteliu şi corion, conţine glande intestinale, iar spre
submucoasă este dublată de lamina musculară a mucoasei.
 Raporturi
 anterior cu peretele abdominal anterior și în unele cazuri cu omentul mare;
 posterior cu recesul retrocecal când cecul este învelit în întregime de peritoneu sau
cu fascia Toldt, dacă cecul este fixat, iar prin intermediul lor cu muşchiul iliopsoas,
fascia iliacă, ramuri din plexul lombar (nervul cutanat femural lateral şi nervul
femural);
 lateral cu fascia iliacă, muşchiul iliac şi nervul cutanat femural lateral);
 medial cu anse ileale terminale, la acest nivel ileonul deschizându-se la
corespunzător valvei ileocecale;
 superior se continuă cu colonul ascendent;
 inferior, când cecul se află la nivelul fosei iliace drepte vine în raport cu orificiul
profund al canalului inghinal şi cu fascia iliacă. Dacă cecul are o localizare înaltă,
vine în raport cu rinichiul drept şi faţa inferioară a ficatului, dacă localizare sa este
joasă vine în raport cu rectul, vezica urinară și uterul.
 Apendicele vermiform
 Apendicele vermiform este un organ limfoid, care are forma unui tub cilindric, ce se
deschide la nivelul feței mediale a cecului la aproximativ 3 cm inferior de valvula
ileocecală. Are lungimea de 8-10 cm şi un calibru de 6-8 mm. Baza apendicelui este
situată la locul de confluență a celor trei tenii musculare.
 Structură. Peretele apendicelui prezintă patru tunici:
 tunica seroasă formată de peritoneul care înveleşte apendicele şi formează un
mezoapendice care se fixează pe cec şi pe ileon. Peritoneul este dublat de stratul
subseros;
 tunica musculară este formată din două straturi: un strat extern cu fibrele dispuse
longitudinal și un strat intern cu fibrele dispuse circular;
 tunica submucoasă, care prezintă numeroşi foliculi limfatici;
 tunica mucoasă formată din epiteliu şi corion conţine pe lângă glandele Lieberkuhn şi
numeroşi foliculi limfatici agregaţi şi este dublată spre submucoasă de lamina
musculară a mucoasei.
 Colonul
 Colonul este porţiunea intestinului gros cuprinsă între cec şi rect, are lungimea
cuprinsă între 1,25 m şi 1,5 m şi un calibru care descreşte de la 5 cm în porţiunea
iniţială la 2,5-3 cm în porţiunea terminală şi este împărţit în patru segmente: colonul
ascendent, colonul transvers, colonul descendent şi colonul sigmoidian.
 Structură. Peretele colonului prezintă patru tunici și un strat:
 tunica seroasă este reprezentată de peritoneu care înveleşte parţial colonul ascendent
şi descendent, respective pe feţele anterioară, medială şi laterală şi înveleşte în
totalitate colonul transvers şi colonul sigmoidian formând mezocolonul transvers
respectiv mezocolonul sigmoidian.
 stratul subseros tapetează fața profundă a stratului seros;
 tunica musculară este formată din două straturi musculare, un strat extern cu fibrele
dispuse longitudinal şi un strat intern cu fibrele dispuse circular;
 tunica submucoasă conţine vase sangvine şi limfatice, nervi şi foliculi limfatici solitari;
 tunica mucoasă formată din epiteliu şi corion conţine glande intestinale Lieberkuhn şi
numeroşi foliculi limfatici solitari.
 Colonul
 Raporturi. Colonul ascendent continuă cecul corespunzător nivelului
planuluitransversal care trece prin valva ileocecală şi se întinde până la nivelul feţei
inferioare a ficatului unde coteşte spre stânga formând flexura colică dreaptă. Are
lungimea de aproximativ 15 cm, un calibru de 5-6 cm, răspunde fosei iliace drepte şi
regiunii lombare drepte şi prezintă următoarele raporturi:
 anterior cu ansele intestinului subţire, omentul mare şi peretele abdominal
anterior;
 posterior vine în raport, prin intermediul fasciei de coalescenţă retrocolice Toldt, cu
fascia iliacă, muşchiul iliac, muşchiul pătrat al lombelor şi faţa anterioară a
rinichiului drept.
 Colonul transvers se întinde între flexura colică dreaptă şi flexura colică stângă, este
dispus oblic și uşor ascendent, de la dreapta spre stânga fiind situat corespunzător
hipocondrului drept, epigastrului şi hipocondrului stâng. Are lungimea de aproximativ
50-60 cm şi prezintă următoarele raporturi:
 anterior cu omentul mare, care se inseră la nivelul feţei sale anterioare şi cu
peretele abdominal anterior;
 Colonul
 posterior, prin intermediul mezocolonului transvers care se inseră la acest nivel,
vine în raport cu porţiunea descendentă a duodenului, capul şi corpul pancreasului,
extremitatea superioară a mezenterului, flexura duodenojejunală şi ansele
intestinului subţire;
 superior cu ficatul, vezica biliară, marea curbură a stomacului şi splina;
 inferior cu ansele intestinului subţire.
 Colonul descendent începe la nivelul flexurii colice stângi, străbate hipocondrul stâng şi
regiunea lombară stângă şi se termină la nivelul crestei iliace unde se continuă cu
colonul sigmoidian. Are lungimea de 15-25 cm, calibrul de 2,5-3,5 cm şi prezintă
următoarele raporturi:
 anterior, este acoperit de peritoneu şi vine în raport cu ansele jejunaleşi cu
peretele abdominal anterior;
 posterior vine în raport cu muşchiul pătrat al lombelor, mușchiul transvers al
abdomenului, mușchiul psoas mare, nervii iliohipogastric, ilioinghinal, cutanat
femural lateral, femoral şi genitofemural şi artera iliacă externă.
 medial vine în raport cu rinichiul stâng;
 lateral vine în raport cu peretele abdominal și spațiul parieto-colic stâng.
 Colonul
 Colonul sigmoidian numit şi colonul iliopelvin începe la nivelul crestei iliace, străbate
fosa iliacă stângă şi pelvisul şi se termină la nivelul marginii superioare a vertebrei S3,
nivel de la care se continuă cu rectul. Are lungimea de 25-40 cm şi un calibru mai
uniform decât restul colonului. Prezintă doar două tenii musculare și numeroase
apendice epiploice așezate pe două rânduri. Colonul sigmoidian poate fi împărţit
convenţional în două segmente: porţiunea iliacă (colonul iliac) şi porţiunea pelvină
(colonul pelvin).
 Porţiunea iliacă, fixă şi scurtă, se întinde de la creasta iliacă până la marginea medială a
muşchiului psoas stâng; porţiunea pelvină, se întinde de la marginea medială,a
muşchiului psoas stâng până la nivelul vertebrei S3, este învelită în totalitate de
peritoneu care formează un mezou, mezocolonul sigmoidian ce îi conferă o mare
mobilitate.
 Rectul
 Reprezintă ultima porțiune a intestinului gros. Limita superioară o reprezintă locul
unde se termină mezocolonul sigmoidian, corespunzător vertebrei S3, fiind ușor
strangulată (joncțiunea recto-sigmoidiană). Limita inferioară este reprezentată de
orificiul anal prin intermediul căruia se deschide la exterior.
 Prezintă două porțiuni cu structură diferită: o porțiune pelvină, largă și lungă, numită
ampula rectului și o porțiune perineală, mai îngustă și mai scurtă numită canalul anal.
 Mijloacele de fixare
 Ale ampulei rectale:
 peritoneul;
 aderențele la planșeul pelvin prin mușchii ridicători anali;
 continuitatea cu colonul sigmoidian;
 pediculii vasculari (vasele rectale superioare și mijlocii).
 Ale canalului anal:
 Sunt reprezentate de aderențele la mușchii ridicători anali, transvers profund al
perineului și sfincter striat extern, dar și la fasciile și centrul tendinos al
perineului.
 Rectul
 Conformaţie externă. Rectul are un traiect ușor sinuos cu inflexiuni. În plan sagital
prezintă două curburi: una superioară, concavă anterior, numită flexura sacrală și una
inferioară, concavă posterior, numită flexura anorectală sau perineală. În plan frontal,
prezintă trei flexuri laterale: flexura dreaptă superioară laterală, flexura intermediară
stângă și flexura inferioară dreaptă. Se deosebește de colon prin lipsei haustrelor a
teniilor musculare și apendicelor epiploice. Lungimea este de 12-14 cm, cu porțiunea
ampulară de 9-11 cm, iar canalul anal 3 cm.
 Structură. Peretele rectului prezintă patru tunici și un strat:
 tunica seroasă este reprezentată de peritoneu care înveleşte porțiunea superioară și
anterioară a rectului pelvin;
 stratul subseros tapetează fața profundă a stratului seros;
 tunica musculară este formată din două straturi musculare, un strat extern cu fibrele
dispuse longitudinal şi un strat intern cu fibrele dispuse circular;
 tunica submucoasă care conţine vase și nervi;
 tunica mucoasă este formată din epiteliu şi corion.
 Ficatul
 Ficatul face parte din glandele anexe ale tubului digestiv, reprezintă cel mai voluminos
viscer, cântărind în medie la omul viu 1500 grame și are un rol important în secreția bilei
și în metabolism. Ficatul normal, are la omul viu culoarea brun-roșcată, consistența
fermă, dar ușor elastică și este friabil în cazul traumatismelor.
 Este situat în etajul supramezocolic al cavității abdominale, în loja hepatică și ocupă
regiunea hipocondriacă dreaptă, epigastrul și o mică parte din regiunea hipocondriacă
stângă.
 Loja hepatică este delimitată:
 superior de fața inferioară a cupolei diafragmatice, tapetată de peritoneul parietal;
 anterior, lateral dreapta și posterior de peritoneul parietal, peretele abdomina antero-
lateral și baza toracelui;
 la stânga și superior loja hepatică comunică cu loja splenică, iar la stânga și inferior loja
hepatică comunică cu loja gastrică;
 inferior, în partea laterală de peritoneul parietal care acoperă fața anterioară a rinichiului
drept, de porțiunea supramezocolică a duodenului, de extremitatea dreaptă a colonului
transvers și a mezocolonului transvers și de flexura colică (hepatică) dreaptă.
 Ficatul

 Mijloacele de fixare ale ficatului sunt reprezentate de:

 presa abdominală;
 formațiunile peritoneale determinate de reflexia peritoneului de pe ficat pe organele
vecine și reprezentate de ligamentul falciform, ligamentul coronar, ligamentele
triunghiulare, ligamentul hepatorenal, omentul mic și apendicele fibros al ficatului;
 vena cavă inferioară și elementele pediculului hepatic;
 tracturile conjunctive care leagă porțiunea posterioară a feței diafragmatice a
ficatului de diafragmă.
 Omentul mic. Este un ligament peritoneal care leagă hilul hepatic de diafragmă, esofagul
abdominal, curbura mică a stomacului și porțiunea superioară a duodenului. Este
alcătuit din două foițe, anterioară care aparține marii cavități peritoneale și posterioară,
care aparține bursei omentale.
 Ficatul

 Morfologie externă și raporturi. Din punct de vedere descriptiv, ficatul prezintă două
fețe, fața diafragmatică și fața viscerală separate prin marginea inferioară și patru lobi,
drept, stâng, pătrat și caudat.
 Fața diafragmatică a ficatului, convexă, este divizată de inserția ligamentului falciform în
doi lobi, lobul drept mai voluminos și lobul stâng de dimensiuni mai reduse și prezintă
patru părți:
 partea superioară este acoperită în cea mai mare parte de peritoneu și este situată sub
diafragmă prin intermediul căreia vine în raport cu pleura, cu baza plămânilor drept și
stâng, cu pericardul și cu inima care determină la nivelul lobului stâng al ficatului,
corespunzător centrului frenic al diafragmei, o depresiune numită impresiunea cardiacă
 Ficatul
 partea anterioară acoperită aproape în totalitate de peritoneul visceral vine în raport prin
intermediul diafragmei cu peretele abdominal anterior, coastele VI-X, rebordurile costale și
procesul xifoidian al sternului. Aceste raporturi împart partea anterioară a feței
diafragmatice a ficatului în trei câmpuri, două câmpuri laterale toracice, drept și stâng și un
câmp mijlociu, parieto-abdominal;
 partea dreaptă acoperită de peritoneul visceral, corespunde coastelor VII-XI, este situată
sub cupola diafragmatică dreaptă și vine în raport cu diafragma, cu pleura și baza
plămânului drept și cu recesul costodiafragmatic drept
 partea posterioară este în cea mai mare parte neacoperită de peritoneu. În regiunea
corespunzătoare lobului hepatic drept, între foițele ligamentului coronar, partea
posterioară prezintă o zonă de formă triunghiulară, denumită aria nuda, extraperitoneală,
legată de diafragmă prin tracturi conjunctive puternice. Spre stânga aria nuda se
îngustează, sub forma unei margini ascuțite care se termină sub forma apendicelui fibros al
ficatului, care prelungește extremitatea stângă a lobului stâng al ficatului și fixează ficatul
la diafragmă. Porțiunea acoperită de peritoneu este reprezentată de lobul caudat, care
prezintă raporturi cu vertebrele T10-T11 și stâlpul drept al diafragmei.
 Ficatul
 Partea posterioară a feței diafragmatice a ficatului prezintă două șanțuri verticale, șanțul
vertical stâng reprezentat de fisura ligamentului venos, care conține ligamentul venos
denumit și ligamentul lui Arantius și șanțul vertical drept reprezentat de șanțul venei cave,
ambele șanțuri prelungindu-se de pe fața viscerală.
 Fața viscerală. Prezintă trei șanțuri dispuse sub forma literei H, două șanțuri sagitale, drept
și stâng și un șanț transversal (hilul hepatic):
 șanțul sagital drept prezintă în partea sa anterioară fosa vezicii biliare la nivelul căreia se
află vezica biliară, iar în partea sa posterioară șanțul venei cave, la nivelul căruia se află
vena cavă inferioară;
 șanțul sagital stâng prezintă în partea sa anterioară, fisura ligamentului rotund la nivelul
căreia se află ligamentul rotund, iar în partea sa posterioară, fisura ligamentului venos în
care se găsește ligamentul venos;
 șanțul transversal este reprezentat de hilul hepatic prin care trec elementele pediculului
hepatic și pe ale cărui margini, anterioară și posterioară se inseră foițele omentului mic.
 Ficatul
 Cele trei șanțuri delimitează pe fața viscerală a ficatului patru lobi anatomici:
 lobul hepatic stâng situat la stânga șanțului sagital stâng și care prezintă în partea sa
posterioară impresiunea esofagiană, determinată de esofag, anterior impresiunea gastrică,
determinată de fața anterioară a stomacului, iar medial tuberozitatea omentală care
răspunde prin intermediul omentului mic tuberozității omentale a pancreasului;
 lobul hepatic drept situat la dreapta șanțului sagital stâng și care prezintă patru impresiuni:
impresiunea duodenală determinată de porțiunea superioară a duodenului, impresiunea
colică determinată de colonul transvers și flexura colică dreaptă (flexura hepatică a
colonului), impresiunea renală determinată de partea superioară a rinichiului drept și
impresiunea suprarenală determinată de glanda suprarenală dreaptă;
 lobul pătrat, aparține morfologic lobului hepatic drept, este situat anterior de hilul hepatic,
între șanțul sagital drept și șanțul sagital stâng și vine în raport cu porțiunea superioară a
duodenului, cu partea dreaptă a colonului transvers și cu porțiunea pilorică a stomacului;
 Ficatul
 lobul caudat, denumit și lobul lui Spiegel, aparține morfologic lobului hepatic drept și este
situat posterior de hilul hepatic, între șanțul sagital drept și șanțul sagital stâng. Formează
peretele superior al vestibulului bursei omentale și vine în raport la dreapta – cu șanțul
venei cave și cu vena cavă inferioară, la stânga – cu porțiunea abdominală a esofagului,
inferior – cu trunchiul celiac, plexul celiac, marginea superioară a corpului pancreasului și
curbura mică a stomacului, la stânga – cu porțiunea abdominală a esofagului, iar posterior
– cu corpurile vertebrelor T10 și T 11. Posterior de hilul hepatic lobul caudat prezintă două
proeminențe, procesul papilar situat pe flancul stâng al venei porte și procesul caudat care
separă fosa vezicii biliare de șanțul venei cave.
 Marginea inferioară. Separă fața diafragmatică a ficatului de fața viscerală și prezintă două
incizuri, incizura cistică determinată de fundul vezicii biliare și incizura ligamentului rotund
 Ficatul

 Structură. Învelișurile ficatului sunt reprezentate de:

 tunica seroasă este reprezentată de peritoneul visceral care acoperă cea mai mare parte a
ficatului (cu excepția ariei nuda) și se reflectă pe organele învecinate formând ligamentul
falciform, ligamentul coronar, ligamentele triunghiulare, ligamentul hepatorenal și omentul
mic;
 tunica subseroasă este reprezentată de țesutul conjunctiv lax situat pe fața profundă a
peritoneului;
 tunica fibroasă este o teacă conjunctivă care învelește în totalitate ficatul, iar la nivelul
hilului hepatic se invaginează, urmărind elementele vasculare, biliare și nervoase ale
pediculului hepatic, cărora le formează o teacă conjunctivă, denumită capsula fibroasă
perivasculară sau capsula lui Glisson.
 Ficatul

 Parenchimul hepatic. Unitatea structurală și funcțională a parenchimului hepatic este

reprezentată de lobulul hepatic. De forma unei prisme hexagonale, fiecare lobul hepatic
este alcătuit din hepatocite, dispuse în jurul unei vene centrale, din canalicule biliare
intralobulare și din capilare venoase sinusoide. Lobulii hepatici sunt separați de spațiile
porte, sau perilobulare, care conțin țesut conjunctiv, vena interlobulară – ramură a venei
porte, artera interlobulară – ramură a arterei hepatice, ductul biliar interlobular, vase
limfatice și nervi.
 Căile biliare
 Sunt clasificate din punct de vedere al localizării topografice în căi biliare intrahepatice și
căi biliare extrahepatice.
 Căile biliare intrahepatice. Bila secretată de hepatocite, ajunge în ductele bilifere
interlobulare din spațiile porte, ducte care vor forma un arbore biliar intrahepatic, care
urmărește modul de ramificare intrahepatică al venei porte și se asociază traiectului
acesteia.
 Ductele segmentare ale diviziunii mediale drepte se reunesc într-o ramură anterioară, iar
ductele diviziunii laterale drepte se reunesc pentru a forma ramura posterioară. Ramurile
anterioară și posterioară confluează pentru a forma ductul hepatic drept, în a cărui
porțiune terminală se varsă ductul drept al lobului caudat.
 Ductele segmentare ale diviziunii laterale stângi confluează pentru a forma ramura
laterală, iar ductul segmentar al diviziunii mediale stângi formează ramura medială.
Ramurile laterală și medială confluează pentru a forma ductul hepatic stâng, în a cărui
porțiune terminală se varsă ductul stâng al lobului caudat.
 Cele două ducte hepatice, drept și stâng confluează inferior de hilul hepatic pentru a forma
ductul hepatic comun.
 Căile biliare
 Căile biliare extrahepatice. Sunt clasificate în două componente, calea biliară principală și
calea biliară accesorie.
 Calea biliară principală cuprinde ductul hepatic comun și ductul coledoc.
 Ductul hepatic comun. Are originea imediat inferior de hilul hepatic prin confluența celor
două ducte hepatice, drept și stâng, la nivelul confluentului biliar superior.
 Ductul coledoc. Are originea la nivelul confluenței dintre ductul hepatic comun și ductul
cistic (confluentul biliar inferior). Are un traiect descendent, inițial între foițele omentului
mic, apoi posterior de porțiunea superioară a duodenului și posterior de capul pancreasului
și se termină împreună cu ductul pancreatic principal în ampula hepatopancreatică
(biliopancreatică) a lui Vater de la nivelul peretelui medial al porțiunii descendente a
duodenului, care se deschide în lumenul duodenal la nivelul papilei duodenale mari.
Manșonul de fibre musculare netede transversale din porțiunea terminală a ductului
coledoc se îngroașă formând mușchiul sfincter al ductului coledoc cu o componentă
superioară, situată în porțiunea retropancreatică a ductului coledoc și o componentă
inferioară situată la nivelul unde ductul coledoc străbate peretele duodenului. În jurul
ampulei hepatopancreatice se află mușchiul sfincter al ampulei (sfincterul lui Oddi).
 Căile biliare
 Calea biliară principală și în special ductul coledoc prezintă la nivelul mucoasei glande
secretoare de mucus. Calea biliară accesorie cuprinde vezica biliară și ductul cistic.
 Vezica biliară. Este un rezervor musculo-membranos, în care se acumulează bila în
intervalul dintre prânzuri, are aspect piriform, și este situată în fosa vezicii biliare de pe
fața viscerală a ficatului.
 I se descriu trei porțiuni:
 fundul vezicii biliare reprezintă extremitatea anterioară, rotunjită a vezicii biliare,
acoperită de peritoneul visceral și care răspunde incizurii cistice de pe marginea
inferioară a ficatului;
 corpul vezicii biliare este porțiunea principală a vezicii biliare, situată la nivelul fosei
vezicii biliare. El se îngustează în porțiunea sa terminală, formând infundibulul vezicii
biliare
 colul vezicii biliare reprezintă porțiunea ampulară, sinuoasă a vezicii biliare, situată la
joncțiunea dintre corpul vezicii biliare și ductul cistic
 Căile biliare

 Peretele vezicii biliare este constituit din patru tunici: tunica seroasă, tunica subseroasă,
tunica musculară și tunica mucoasă. Tunica mucoasă este netedă dacă vezica biliară este
plină, iar după evacuarea acesteia se cudează formând plicele tunicii mucoase.
 Ductul cistic. Este un conduct biliar care leagă calea biliară principală de vezica biliară.
Se unește cu ductul hepatic comun la nivelul confluentului biliar inferior, continuându-
se cu ductul coledoc. Suprafața internă a mucoasei este prevăzută cu 5-12 valvule
inserate de-a lungul unei linii spirale.
 Pancreasul

 Este o glandă mixtă, anexată tubului digestiv, cântărind în medie, la omul viu 80-90
grame, de culoare roz-cenușie în perioadele de repaus digestiv și roșiatică în timpul
activității, cu suprafață lobulată și având o consistență fermă, dar elastică.
 Este dispus transversal, retroperitoneal, anterior de coloana vertebrală, posterior de
stomac, între duoden (la dreapta) și splină (la stânga).
 Mijloacele de fixare ale pancreasului sunt reprezentate de:
 conexiunea dintre capul pancreasului și duoden, în care se deschid ductul pancreatic
și ductul pancreatic accesor;
 fascia de coalescență retroduodenopancreatică a lui Treitz;
 vasele și nervii pancreasului;
 presa abdominală;
 ligamentul pancreaticosplenic.
 Pancreasul
 Morfologie externă și raporturi. Din punct de vedere descriptiv pancreasul prezintă patru
porțiuni: capul, colul, corpul și coada.
 Capul pancreasului. Reprezintă porțiunea cea mai voluminoasă a organului, situată în
concavitatea cadrului duodenal. Are forma circulară și prezintă două fețe, anterioară și
posterioară și o circumferință. Circumferința aderă la concavitatea duodenului prin tracturi
conjunctive și prin porțiunea terminală a ductelor biliopancreatice. În partea sa infero-medială
prezintă o prelungire transversală, procesul uncinat, situată posterior de vasele mezenterice
superioare. Între capul pancreasului și procesul uncinat de află o depresiune, incizura
pancreatică.
 Fața anterioară este acoperită de peritoneul parietal posterior și este încrucișată de rădăcina
mezocolonului transvers care o împarte în două porțiuni, o porțiune supramezocolică și o
porțiune inframezocolică.
 Fața posterioară vine în raport cu: porțiunea retropancreatică a canalului coledoc, artera
pancreaticoduodenală superioară posterioară, ramura posterioară a arterei
pancreaticoduodenale inferioare, fascia de coalescență retroduodenopancreatică a lui Treitz,
vena cavă inferioară, vasele renale drepte, vena gonadală dreaptă și pilierul drept al diafragmei
 Pancreasul
 Colul pancreasului. Reprezintă porțiunea mai îngustată a pancreasului, situată între
cap și corp. Este delimitat superior de incizura superioară în raport cu artera
gastroduodenală, iar inferior de incizura inferioară, în raport cu vasele mezenterice
superioare, care din planul retropancreatic ajung în planul prepancreatic. Prezintă
două fețe, o față anterioară, acoperită de peritoneul parietal posterior și care vine în
raport prin intermediul vestibulului bursei omentale, cu porțiunea pilorică a
stomacului și o față posterioară în raport cu trunchiul venei porte hepatice.
 Corpul pancreasului. Are forma prismatic triunghiulară și prezintă trei fețe –
anterosuperioară, posterioară și antero-inferioară și trei margini – superioară,
anterioară și inferioară.
 Fața antero-superioară, acoperită de peritoneul parietal posterior dependent de
peretele posterior al bursei omentale, prezintă în partea dreaptă o proeminență care
corespunde vertebrei L1, numită tubercul omental, iar în partea stângă o depresiune
determinată de fața posterioară a stomacului.
 Pancreasul
 Fața posterioară vine în raport prin intermediul fasciei de coalescență
retroduodenopancreatice a lui Treitz cu: rinichiul stâng, glanda suprarenală stângă,
pediculul renal stâng, stâlpul stâng al diafragmei, porțiunea abdominală a aortei,
originea arterei mezenterice superioare, plexul celiac, vena splenică, porțiunea
terminală a venei gastrice stângi și nodurile limfatice splenice.
 Fața antero-inferioară, acoperită de peritoneul parietal posterior al cavității
abdominale, vine în raport cu flexura duodenojejunală, ansele jejunale și colonul
transvers.
 Marginea superioară separă fața antero-superioară de fața posterioară a corpului
pancreasului și vine în raport în porțiunea sa dreaptă cu trunchiul celiac și plexul
celiac, iar în porțiunea stângă cu artera splenică.
 Marginea anterioară separă fața antero-superioară de fața antero-inferioară a
corpului pancreasului și dă inserție rădăcinii mezocolonului transvers.
 Marginea inferioară separă fața antero-inferioară de fața posterioară și vine în raport
de la dreapta la stânga cu vasele mezenterice superioare, ansele jejunale și colonul
transvers.
 Pancreasul
 Coada pancreasului. Este situată între cele două foițe ale ligamentului pancreaticosplenic
și este orientată spre hilul splinei, nivel la care vine în raport cu vasele splenice.
 Structură. Pancreasul este o glandă mixtă, cu secreție exocrină și endocrină. Pancreasul
exocrin reprezintă masa principală a glandei și este format din acini glandulari și un
sistem de ducte colectoare care drenează sucul pancreatic. Ductele sunt reprezentate de
ductele intercalare, interlobulare și extralobulare, acestea deschizându-se în final în două
ducte pancreatice.
 Ductul pancreatic sau canalul lui Wirsung are două porțiuni: o porțiune intrapancreatică
care străbate coada, corpul și colul pancreasului, iar la nivelul capului pancreasului se
alătură ductului coledoc; o porțiune intraparietală care străbate peretele medial al
porțiunii descendente a duodenului și se termină împreună cu ductul coledoc la nivelul
ampulei hepatopancreatice a lui Vater, care se deschide în lumenul duodenal la nivelul
papilei duodenale mari. Porțiunea terminală a ductului pancreatic este înconjurată de un
manșon de fibre musculare netede, care constituie mușchiul sfincter al ductului
pancreatic.
 Pancreasul
 Ductul pancreatic accesor, sau canalul lui Santorini are două porțiuni: o porțiune
intrapancreatică localizată la nivelul capului pancreasului și o porțiune intraparietală care
străbate peretele medial al porțiunii descendente a duodenului și se deschide în lumenul
duodenal la nivelul papilei duodenale mici.
 Pancreasul endocrin este reprezentat de insulele pancreatice sau insulele lui Langerhans,
care secretă hormonii pancreatici.
MIOLOGIA
• Activitatea muşchilor depinde de trei proprietăţi esenţiale ale
ţesutului muscular: excitabilitatea, contractilitatea şi elasticitatea.
• Excitabilitatea este capacitatea muşchiului de a reacţiona la anumite
excitaţii.
• Contractilitatea este capacitatea muşchiului de a-şi schimba forma
sub acţiunea excitaţiei şi de a exercita o tracţiune la extremităţile
sale. În felul acesta se realizează deplasarea segmentelor corpului
sau fixarea lor într-o anumită poziţie.
• Elasticitatea este proprietatea muşchiului de a reveni la forma
iniţială după încetarea contracţiei.
 Clasificarea muşchilor
• Clasificarea muşchilor scheletici are loc în raport cu: regiunile corpului; forma şi
structura; funcţia; dezvoltarea; articulaţiile; orientarea fasciculelor musculare;
aşezarea anatomo-topografică.
• 1. În conformitate cu regiunile corpului, deosebim:
- muşchii capului -muşchii mimicii
-muşchii masticatori
-muşchii organelor de simţ
- muşchii trunchiului - muşchii spatelui, toracelui şi abdomenului;
- muşchii membrului superior - muşchii centurii scapulare
- muşchii braţului
- antebraţului şi ai mâinii
- muşchii membrului inferior - muşchii centurii (muşchii bazinului)
- muşchii coapsei, gambei şi ai piciorului.
Clasificarea muşchilor
• 2. După formă şi structură:
- muşchi fusiformi (caracteristici pentru membre):
- muşchi lungi, scurţi şi laţi (Ultimii sunt specifici pentru
trunchi)
În conformitate cu formele geometrice :
- muşchi circulari, pătraţi, deltoizi, trapezi, romboizi
Dacă fibrele musculare ale muşchiului sunt situate de o singură parte a
tendonului şi sub un unghi faţă de el, muşchiul se numeşte unipenat,
iar dacă astfel de fascicule se află de ambele părţi ale tendonului,
muşchiul se numeşte bipenat. După numărul capetelor de origine
deosebim muşchi cu două, trei sau patru capete.
Clasificarea muşchilor
• 3. În raport cu funcţia exercitată deosebim:
-muşchi flexori
-extensori
-abductori
-adductori
-pronatori
-supinatori
-rotatori
Clasificarea muşchilor
• 4. În conformitate cu dezvoltarea există:
- muşchi autohtoni
- truncopetali
- truncofugali.
Clasificarea muşchilor
• 5. După numărul articulaţiilor peste care trec:
-muşchi uniarticulari (toţi muşchii scurţi)
-muşchi biarticulari
-muşchi poliarticulari
 Clasificarea muşchilor
• 6. După direcţia fasciculelor musculare:
-muşchi oblici
-transversali
-orbiculari
-muşchi cu fasciculele musculare longitudinale drepte.
Clasificarea muşchilor
• 7. După aşezarea anatomotopografică:
- muşchi superficiali şi profunzi
- interni şi externi
- mediali şi laterali
 Fasciile musculare – sunt formațiuni conjuctive care învelesc un mușchi
individual, un grup muscular sau totalitatea mușchilor unui segment corporal.
Acestea îndeplinesc multiple roluri:
 Membrană de protecție pentru un mușchi/grup de mușchi
 Suprafață de inserție pentru anumite fascicule musculare
 Alunecarea mușchiului în contracție
 Favorizarea circulației venoase
 Chirurgical limitează colecțiile purulente și hemoragiile
 Pot fi superficiale sau profunde.
Muşchii capului

• Muşchii capului pot fi grupaţi în:

1. Muşchii organelor de simţ (se vor studia odată cu organele de
simt)
2. Muşchii masticatori
3. Muşchii mimici
Muşchii masticatori
• Muşchiul maseter: partea superficială îşi are originea pe marginea
inferioară a osului zigomatic şi 2/3 anterioare ale arcului zigomatic,
cu inserţia pe tuberozitatea maseterică a mandibulei, iar partea
profundă se prinde pe treimea posterioară a arcului zigomatic şi se
inseră pe faţa externă a apofizei coronare a mandibulei.
Muşchii mimicii
• În funcţie de repartiţia lor deosebim patru grupe de muşchi:
- muşchii din jurul orbitei;
- muşchii din jurul orificiului nazal;
- muşchii din jurul orificiului bucal;
- muşchii din jurul conductului auditiv extern.
• Muşchiul orbicular al gurii, este dispus în profunzimea buzelor,
constituind un inel eleptic ce înconjoară orificiul bucal;
• Este format din două porţiuni: labială şi marginală.
• Înălţimea acestui muşchi este identică dimensiunilor verticale ale
coroanelor incisivilor maxilei şi mandibulei.
• Partea labială, mai îngustă, ocupă marginea liberă a buzelor.
Fasciculele musculare se întind de la un colţ al gurii la celălalt unde la
întâlnirea lor formează comisura labială.
• Partea marginală, este formată din fascicule de fibre ce aparţin
muşchilor dispuşi radiar în jurul orificiului bucal.
• Acţiune. Porţiunea labială închide orificiul bucal, iar când intervine şi
porţiunea marginală are loc o închidere forţată a acestuia.
• Muşchiul buccinator, este cel mai profund muşchi pielos, contribuie la
formarea obrajilor, având originea pe creasta buccinatorie a
mandibulei, pe apofiza alveolară a maxilei, ce corespunde dinţilor
molari, de unde fibrele sale converg spre comisura labială, unde fibrele
inferioare se încrucişează cu cele superioare şi trec în buze.
• Între mm. buccinator şi maseter se găseşte o masă de grăsime, care
formează corpul adipos al obrazului
• Acţiune. Apasă obrazul spre dinţi, iar împreună cu orbicularul gurii,
exercită presiuni asupra alimentelor în timpul masticaţiei. Când
cavitatea bucală este plină cu aer, el îl comprimă şi îl expulzează cu
forţa, astfel participând la fluierat şi cântatul cu instrumentele de
suflat, de unde şi numele de “muşchi ai trompetiştilor”
Muşchii spatelui
TOŢI MUŞCHII SPATELUI SUNT PERECHE, AŞEZAŢI ÎN DOUĂ STRATURI:
SUPERFICIAL ŞI PROFUND.
MUŞCHII SUPERFICIALI SE INSERĂ PE OASELE CENTURII SCAPULARE, PE
HUMERUS ŞI PE COASTE (DECI LEAGĂ MEMBRUL SUPERIOR DE COLOANA
VERTEBRALĂ).
MUȘCHII PROFUNZI SUNT MUȘCHII PROPRII AI COLOANEI VERTEBRALE.
Muşchii superficiali ai
spatelui
 Muşchiul trapez:
Are formă triunghiulară cu baza pe coloana vertebrală şi vârful pe humerus.
- Este aplatizat, face legatura dintre coloana vertebrala si umar. Inserții - muschiul trapez
se insera pe partile posterioare ale vertebrelor (cervicale si toracale – C7-T12) si se termina
pe clavicula si scapulă.
- El participa la mentinerea gatului si intervine in miscarile de ridicare a umarului (punct fix
medial), precum si in rotirea si in inclinarea capului (punct fix scapula).
 Muşchiul dorsal mare
Are originea pe treimea posterioară a crestei iliace, pe apofizele spinoase
ale vertebrelor lombare şi ale ultimelor 5-6 vertebre toracale, de pe
creasta sacrală mediană, de pe faţa externă a ultimelor patru coaste,
adeseori şi de pe unghiul inferior al scapulei.
- În regiunea lombară, aponevrozele ambilor muşchi formează rombul
lombar.
- Acţiune. Este un puternic adductor al braţului, îl roteşte înăuntru (punct
fix pe coloana vertebrală), iar dacă punctul fix este pe humerus ridică
trunchiul. Datorită inserţiei pe coaste participă la inspiraţie.
 Muşchiul romboid
 Este acoperit de muşchiul trapez.
 Are originea pe apofizele spinoase ale ultimelor două vertebre cervicale şi a
primelor patru toracale.
 Se inseră pe marginea medială a scapulei sub spina ei.
 Micul romboid sau porțiunea sa superioară pleacă de la ultimele două procese
spinoase cervicale .
 Marele romboid sau porțiunea sa inferioară se inseră pe primele patru
vertebre toracale.
 Acțiune. Apropie şi ridică scapula spre coloana vertebrală.
Muşchiul ridicător al scapulei

 Se mai numește și mușchiul unghiular.

 Este acoperit de sternocleidomatoidian și de trapez.
 Își are originea pe apofizele transverse ale primelor patru vertebre
cervicale şi se inseră pe unghiul superior al scapulei.
 Acțiune. Ridică omoplatul spre coloana vertebrală cervicală, iar dacă
punctul fix devine omoplatul, înclină capul şi gâtul de aceeaşi parte; prin
contracțiile bilaterale extinde gâtul şi capul.
Muşchiul dințat posterior
superior
 Mușchi subţire, formă patrulateră, așezat în partea a spatelui.
 Este situat sub muşchiul romboid, are originea pe apofizele spinoase ale ultimelor
două vertebre cervicale şi ale primelor 2 – 3 toracale, de unde fasciculele sale
coboară în jos şi lateral, înserându-se pe faţa externă a coastelor 2 – 5.
 Acţiune. Prin ridicarea coastelor contribuie la inspiraţie.
 Muşchiul dințat
posterior inferior
 Este aşezat sub muşchiul dorsal mare; printr-o aponevroză aderentă de cea lombo-
dorsală are originea pe apofizele spinoase ale ultimelor două vertebre toracale şi a
primelor două lombare.
 Fasciculele musculare urcă lateral şi prin patru digitaţii se inseră pe coastele IX – XII.
 Acţiune. Coborând ultimele coaste, contribuie la expiraţie. Fixând ultimele coaste,
creează un punct de sprijin pentru diafragm.
 Muşchii toracelui
Muşchiul pectoral mare:
 Format din trei fascicule musculare: partea claviculară ½ medială a marginii anterioare a
claviculei; partea sternocostală, de pe faţa anterioară a sternului şi cartilajele coastelor I-
VI; partea abdominală, de pe partea anterioară a tecii muşchiului drept abdominal.
 Acţiune:
 Când braţul atârnă pe lângă corp el poate face rotaţia medială a braţului, deci este un
muşchi pronator.
 Când ia punct fix pe torace, iar braţul este dispus orizontal, muşchiul, fiind un puternic
adductor, coboară braţul ridicat.
 Când muşchiul ia punct fix pe humerus, ridică toracele în sus.
Muşchiul subclavicular

 Este situat între claviculă şi prima coastă.

 El trage clavicula în jos, iar când ia punct fix pe claviculă,
ridică prima coastă, fiind un inspirator auxiliar.
 Protejează plexul brahial și vasele subclaviculare.
 Muşchiul dințat anterior
 Este aşezat pe peretele lateral al toracelui, unde prin nouă dinţi (digitaţii) are
originea pe faţa externă a primelor nouă coaste şi se inseră prin doi dinţi pe
marginea medială a scapulei, iar prin şapte dinţi pe unghiul ei inferior.
 Acţiune. Când ia punct fix pe scapulă, muşchiul lărgeşte diametrul transversal al
cutiei toracice, fiind un muşchi inspirator auxiliar, intervenind inspiraţia forţată;
 Dacă punctul fix este pe coaste, apoi împreună cu mm. romboizi şi trapezi fixează
scapula pe trunchi. Porţiunea inferioară a muşchiului roteşte unghiul inferior al
scapulei înainte şi lateral, în timpul abducţiei membrului superior.
Muşchii intercostali externi
 În număr de 11 perechi, se prind pe marginile superioară şi inferioară ale coastelor
adiacente.
 Ei se întind în lungul spaţiului intercostal de la nivelul tuberculului costal şi până la cartilajul
costal, de unde până la stern devin membrane fibroase intercostale externe.
 Pe partea antero-laterală a cutiei toracice fasciculele musculare sunt orientate oblic în jos,
anterior şi medial, iar pe partea dorsală oblic în jos şi lateral. Prin acţiune lor sunt muşchi
inspiratori.
Muşchii intercostali interni

 Sunt situaţi sub cei externi, la fel între marginile coastelor adiacente, direcţia
fasciculelor musculare fiind opusă intercostalilor externi.
 Ei se întind de la marginea sternului şi până la unghiul coastei. De aici şi până la
coloana vertebrală ei sunt substituiţi de membrana intercostală internă.
 Sunt muşchi expiratori.
 Mușchiul drept abdominal

 Se întinde de la partea antero-inferioară a toracelui până la pubis.

 Inserţii: superior – coastele V-VII, procesul xifoid; inferior – creasta pubiană
 Cei doi mușchi drepţi abdominali sunt despărţiţi pe linia mediană de linia albă.
 Acţiune: flectează toracele pe bazinși coboară coastele( m. expirator).
 Diafragmul
 Reprezintă un muşchi plat de forma unei cupole situat la frontiera a două cavităţi care
funcţionează în regimuri de presiune diferite: negativă în cavitatea toracelui şi pozitivă
în cea abdominală.
 Datorită superiorităţii presiunii intra-abdominale, diafragmul prezintă forma boltită
spre torace.
 Diafragmul este un muşchi ce activează şi zi şi noapte; fiind un muşchi voluntar,
influenţează nemijlocit frecvenţa şi profunzimea respiraţiei.
 Diafragmul

 Faţa superioară convexă formează baza toracelui, iar faţa inferioară, concavă
formează plafonul cavităţii abdominale.
 Planul de orientare este oblic de sus în jos și dinainte înapoi. Cupola nu este
uniformă, prezintă o depresiune centrală ce corespunde inimii.
 Structural, prezintă două porţiuni: centrală și periferică.
 Muşchii membrului
superior
Muşchiul deltoid
 Este muşchiul care formează în partea laterală relieful umărului și
acoperă articulaţia scapulohumerală.
 Are formă triunghiulară, cu baza în sus şi vârful în jos, acoperind
articulaţia umărului anterior, posterior, superior şi lateral.
 După origine şi direcţia fibrelor este format din trei porţiuni: claviculară,
ce se fixează pe marginea anterioară a treimei laterale a claviculei;
acromială, pe marginea laterală a acromionului; scapulară, cu fixare pe
spina scapulei şi fascia infraspinată.
 Muşchiul deltoid

 Acţiune. Sunt posibile contracţiile separate ale porţiunilor deltoidului,

precum şi ale muşchiului în ansamblu.
 Porţiunea claviculară flectează braţul şi-l roteşte în interior, porţiunea
scapulară extensează braţul şi-l roteşte spre exterior, iar porţiunea medie
abduce braţul. Contracţia totală a muşchiului abduce braţul până la 70˚.
Muşchiul supraspinos
 E situat în fosa omonimă.
 Are originea în fosa şi fascia supraspinoasă, trece pe sub acromion şi
ligamentul coracoacromial, inserându-se pe aria superioară a tuberculului
mare a humerusului şi în capsula articulaţiei umărului.
 Acţiune. Împreună cu muşchiul deltoid abduce braţul, întinde capsula
articulară, evitând o eventuală strangulare a acesteia.
 Muşchiul
infraspinos
 Se întinde de la fosa şi fascia infraspinoasă la aria medie a tuberculului mare al
humerusului.
 Acţiune. Roteşte braţul în afară şi întinde capsula articulară.
Muşchiul rotund
mic
 Este situat imediat sub muşchiului infraspinos, îşi are originea pe marginea laterală a
scapulei şi pe fascia infraspinoasă, se inseră pe faţeta inferioară a tuberculului mare
humeral şi pe capsula articulară.
 Acţiune. Este rotator lateral şi adductor al humerusului.
Muşchiul rotund mare

 Este situat dedesubtul rotundului mic, cu originea pe unghiul inferior al scapulei şi porţiunea
inferioară a marginii laterale a scapulei. Traversează humerusul la nivelul colului chirurgical şi
se inseră pe creasta tuberculului mic al humerusului împreună cu tendonul muşchiului dorsal
mare.
 Acţiune. Este rotator medial şi adductor al humerusului. Face posibilă mișcarea de a duce
mâinile la spate.
 Muşchiul brahial
 Este situat sub biceps, având originea pe faţa anterioară a treimii medii şi inferioare a
humerusului şi de la septele intermusculare ale braţului, între inserţiile muşchilor deltoid
şi coracobrahial şi se inseră pe tuberozitatea ulnei.
 Fasciculele profunde ale muşchiului se implică în capsula articulaţiei cotului.
 Acţiune. Este un puternic flexor al antebraţului pe braţ şi un tensor al capsulei articulaţiei
cotului.
 Muşchiul biceps
brahial
 Este un mușchi lung, fusiform, având originea pe scapulă. Prezintă 2 capete distincte, capul
lung și cel scurt, care se unesc într-un corp muscular ce coboară prin loja anterioară a
braţului și termină pe extremitatea superioară a radiusului.
 Capul scurt se inseră pe vârful procesului coracoid, iar capul lung așezat lateral de
precedentul, se inseră pe tuberculul scapulei.
 Acţiune. Flectează antebraţul pe braţ și este un mușchi supinator al antebraţului. Asupra
braţului, prin capul scurt, face o mișcare de adducţie, iar prin capul său lung efectuează
mișcarea de abducţie a braţului.
 Muşchiul triceps brahial
 Ocupă partea posterioară a braţului şi are trei capete de origine, unul pe scapulă şi două pe
humerus.
 Capul lung se inseră pe tuberculul infraglenoidal al scapulei, trece printre rotundul mic şi
mare şi se inseră printr-un tendon plat pe olecranon.
 Capul lateral, are originea pe faţa postero-laterală a humerusului, între tuberculul mare şi
marginea superioară a şanţului nervului radial şi septul intermuscular lateral.
 Capul medial, are originea pe faţa posterioară a humerusului situată inferior de şanţul
nervului radial şi de la ambele septe intermusculare. Toate cele trei capete la nivelul treimii
medii a humerusului în urma fuzionării se inseră printr-un tendon comun pe olecranon.
 Acţiune. Este extensor al antebraţului, iar prin capul lung este extensor şi adductor al
braţului.
 Muşchii antebraţului
Muşchiul pronator rotund

 Are originea prin două fascicule: humeral de pe epicondilul medial al humerusului, şi

septul intermuscular medial al braţului şi fasciculul coronoidian de pe apofiza
coronoidiană a ulnei.
 Printre cele două fascicule ale muşchiului trece nervul median.
 După fuzionarea celor două fascicule, muşchiul se îndreaptă infero-lateral trecând pe sub
muşchii laterali ai antebraţului unde se inseră pe partea mijlocie a feţei laterale a
radiusului.
 Acţiune. Este un pronator al antebraţului şi al mâinii, participând şi la flexia antebraţului în
articulaţia cotului.
 Muşchiul flexor
radial al carpului
 Începe de pe epicondilul medial al humerusului, fascia antebraţului şi
se inseră pe baza osului metacarpian II.
 Acţiune. Este flexor al mâinii pe antebraţ şi abductor al mâinii.
Muşchiul palmar lung

 Cu originea pe epicondilul medial al humerusului, care dispunând de un corp

muscular scurt şi fusiform spre mijlocul antebraţului continuă cu un tendon
aplatizat şi subţire.
 Ultimul, trecând pe deasupra retinaculului flexor, continuă în porţiunea
proximală a aponeurozei palmare.
Muşchiul flexor ulnar
al carpului
 Are originea prin două capete – unul humeral de pe epicondilul medial al
humerusului şi fascia antebraţului, şi celălalt ulnar de pe olecranon şi treimea
superioară a marginii posterioare a ulnei.
 În treimea superioară a antebraţului ambele capete fuzionează şi distal, printr-un
tendon lung înglobează osul piziform, transformându-l într-un os sesamoid şi
inserându-se pe baza metacarpianului V şi pe cârligul osului cu cârlig.
 Acţiune. Este un flexor slab al mâinii şi întinde aponeuroza palmară.
 Acţiune. Este flexor şi adductor al mâinii.
Muşchiul pronator
patrat
 Prezintă un patrulater situat în partea inferioară a antebraţului, înaintea
celor două oase şi a membranei interosoase.
 Are originea şi inserţia pe faţa anterioară a radiusului şi ulnei în porţiunea
distală a lor; fibrele sale au un traiect transversal.
 Acţiune. Este un pronator al mâinii şi antebraţului.
Muşchiul brahioradial
 Proemină sub piele, are originea pe epicondilul lateral al humerusului şi inserţia
pe extremitatea distală a radiusului, deasupra apofizei stiloide.
 Acţiune. Produce flexia antebraţului în articulaţia cotului, iar când antebraţul
este în pronaţie, contribuie la mişcarea de supinaţie şi devine pronator când
antebraţul este în supinaţie completă.
 Muşchiul extensor al
degetelor
 Are originea pe epicondilul lateral şi pe fascia antebraţului, în apropierea
articulaţiei radiocarpiene, se divide în patru tendoane ce trec pe sub retinaculul
extensorilor şi se inseră pe faţa dorsală a degetelor II – V.
 Acţiune. Extensia degetelor II – V şi a mâinii în articulaţia radiocarpiană.
Muşchiul extensor ulnar
al carpului
 Are originea pe epicondilul lateral al humerusului, fascia antebraţului şi capsula articulaţiei
cotului, iar inserţia pe baza osului metacarpian V.
 Acţiune. Este extensor şi adductor al mâinii.
Muşchiul abductor lung
al policelui

 Îşi are originea pe faţa dorsală a radiusului, membrana interosoasă şi de pe

ulnă, de unde coboară, trecând peste muşchii extensori radiali ai carpului şi se
inseră pe baza metacarpianului I.
 Acţiune. Abduce policele şi mâna.
 Muşchiul extensor lung al
policelui
 Cu originea pe faţa posterioară a ulnei şi membrana interosoasă a antebraţului,
intersectă oblic tendoanele extensorilor radiali şi se inseră pe baza falangei distale a
policelui.
 Pe partea laterală a articulaţiei radiocarpiene tendonul muşchiului extensor lung al
policelui, pe de o parte, şi tendoanele abductorului şi extensorului scurt al policelui –
pe de altă parte, delimitează un spaţiu triunghiular – tabachera anatomică.
 Acţiune. Extensia policelui; policele fiind în abducţie, contribuie la mişcarea de
adducţie
 Muşchiul abductor
lung al policelui
 Are originea pe tuberculul scafoidului şi porţiunea laterală a retinaculului
flexorilor şi se inseră pe partea laterală a falangei proximale a policelui.
 Acţiune. Este abductor şi rotator lateral al policelui.
Muşchii interni ai bazinului

 Muşchiul iliopsoas, este un muşchi complex, constituit din doi

muşchi: psoas mare şi muşchiul iliac. Aceștia sunt izolaţi în pelvis
dar au o inserţie comună pe trohanterul mare.
 Muşchiul psoas mare, este singurul muşchi care leagă membrul
inferior de trunchi, are originea pe feţele laterale ale corpurilor şi
apofizelor transversale ale vertebrelor XII toracală şi primelor patru
lombare.
Muşchiul iliac
 Este un muşchi plat, gros, situat lateral de muşchiul psoas mare, ocupă fosa iliacă.
 Are originea pe două treimi superioare ale fosei iliace, pe marginea internă a crestei iliace.
 Aceşti muşchi formează împreună cu muşchiul patrat lombar peretele dorsal al cavităţii
abdominale, luând parte la structurarea pereţilor trunchiului.
 Acţiune. Este cel mai important flexor în articulaţia coxofemurală. Când membrul inferior
este imobilizat, muşchiul flectează trunchiul pe coapsă, înclinându-l ventral. În poziţia culcat
dorsal ridică trunchiul, iar în urma contracţiei sale unilaterale, înclină trunchiul de aceeaşi
parte.
Muşchiul piriform

 Are originea pe faţa anterioară a sacrului, părăseşte bazinul prin orificiul ischiadic
mare şi se inseră pe trohanterul mare.
 Acţiune. Este un rotator lateral, abductor şi extensor al coapsei.
Muşchiul obturator intern
 Are originea pe marginile orificiului obturat, pe faţa internă a membranei
obturatorii (exclusiv regiunea şanţului obturator) şi ieşind din bazin prin
orificiul ischiadic mic se inseră în fosa trohanterică.
 Acţiune. Este rotator lateral al coapsei.
Muşchii coapsei

 Muşchiul quadriceps femoral . Denumirea acestui muşchi derivă de la cele

patru capete de origine: vastul medial, vastul lateral, vastul intermediar şi
dreptul femural.
 Muşchiul drept femural, ia naştere prin două tendoane scurte şi puternice: un
tendon vertical, care se inseră pe spina iliacă antero-inferioară, şi altul
orizontal, care se inseră pe marginea superioară a acetabulului. La locul de
origine se află o bursă sinovială.
 Muşchiul croitor

 Este cel mai lung muşchi din corpul omenesc, străbătând în diagonală regiunea
ventrală a coapsei.
 Are originea pe spina iliacă anterioară superioară şi după un traiect spiralat în jurul
muşchiului quadriceps se inseră pe tuberozitatea tibiei şi fascia gambei.
 Acţiune. Fiind un muşchi biarticular, efectuează flexia coapsei şi a gambei, rotaţia
medială a gambei şi rotaţia laterală cu abducţia coapsei.
 Muşchiul adductor lung, este situat imediat dedesubtul pectineului cu originea pe
suprafaţa externă a ramurii superioare a pubisului şi se inseră pe porţiunea mijlocie a liniei
aspre a femurului.
 Acţiune. Este un adductor şi flexor al coapsei, având şi o acţiune mai redusă de rotaţie
laterală.
 Muşchiul adductor scurt are originea pe suprafaţa unghiulară şi ramura inferioară a
pubisului şi se inseră pe porţiunea superioară a liniei aspre a femurului.
 Acţiune. Este adductor şi rotator lateral al coapsei, exercitând şi o acţiune de flexie a
coapsei.
 Muşchiul adductor mare, are originea pe ramura inferioară a pubisului, pe tuberozitatea
şi ramura ischionului şi se inseră pe toată înălţimea liniei aspre.
 Acţiune. Este cel mai puternic adductor al coapsei, fiind în acelaşi timp şi singurul
extensor din acest grup muscular.
Muşchiul tibial anterior
 Fiind cel mai medial muşchi din grupul anterior, are originea pe condilul lateral, pe
faţa laterală a tibiei, membrana interosoasă şi fascia gambei.
 Fasciculele musculare la nivelul treimei distale a gambei continuă cu un tendon care
trece pe sub retinaculul superior şi inferior al extensorilor, se îndreaptă spre marginea
medială a piciorului şi se inseră pe faţa medioplantară a cuneiformului medial şi în
partea infero-medială a bazei primului metatarsian.
 Acţiune. Este un flexor dorsal al piciorului, căruia îi imprimă şi o mişcare de adducţie şi
rotaţie medială (supinaţie).
 Muşchiul extensor lung al
halucelui
 Situat lateral de tibialul anterior, are originea de la porţiunea mijlocie a
feţei anterioare a fibulei şi membrana interosoasă. Trece pe sub
retinaculul extensor superior şi inferior şi se inseră pe falanga distală a
halucelui, dând şi două expansiuni ce se inseră pe marginile primei
falange.
 Acţiune. Efectuează extensia halucelui şi flexia dorsală a piciorului,
imprimându-i în acelaşi timp o mişcare de rotaţie medială.
 Muşchiul extensor
lung al degetelor
 Are originea pe condilul lateral al tibiei, pe două treimi superioare ale fibulei, pe porţiunea
superioară a membranei interosoase şi fascia gambei. Se împarte în patru tendoane, care
se inseră la bază falangelor medii şi distale ale degetelor II – V.
 De la porţiunea distală a muşchiului se separă un fascicul muscular, numit m. peroneus
tertius, tendonul căruia se inseră pe faţa dorsală a bazei celui de al cincilea metatarsian.
 Acţiune. Este extensor al degetelor, flexor dorsal al piciorului, căruia îi imprimă şi o
mişcare de abducţie şi rotaţie laterală.
 Muşchiul solear
 Muschi lat, situat anterior celui gastrocnemian, uniarticular cu inserţia proximală pe capul
şi treimea superioară a corpului fibulei şi linia solearului tibiei. Lama tendinoasă terminală se
uneşte cu cea a gastrocnemianului şi se fixează pe tuberozitatea calcaneului.
 Acţiune. Este extensor (flexor plantar), adductor şi rotator medial (supinator) al piciorului.
Prin contracţie separată capul lateral al gastrocnemianului produce o uşoară rotaţie medială
a gambei, iar capul medial o uşoară rotaţie laterală a gambei.
Sistemul osos
 Modalități de studiu:
Metoda studiului pe regiuni
Tratează fiecare regiune a corpului separat, având în vedere toate
aspectele anatomice importante.
Exemplu:
 studiul toracelui implică trecerea în revistă a tuturor structurilor acestuia, ce includ
componenta osoasă și musculară, vase și nervi, precum și toate celelalte structuri și
organe cu sediul în această regiune
Urmează studiul celorlalte regiuni (abdomen, pelvis, membrul
superior și inferior, spatele, capul și gâtul) care vor fi tratate în mod
asemănător.
 Modalități de studiu:
Metoda studiului pe aparate și sisteme
Constrastează cu metoda precedentă, abordează fiecare sistem în
parte
Exemplu:
 o privire completă asupra sistemului cardiovascular implică studiul inimii și a tuturor
vaselor de sânge din organism
Același principiu se va aplica tuturor celorlalte aparate și sisteme,
incluzând aici sistemul nervos, osos, muscular, gastrointestinal,
respirator, limfatic și de reproducere.
 Axele de reper
Corpul omului, construit pe principiul simetriei bilaterale, este un corp
tridimensional, cu trei axuri şi trei planuri, care stabilesc poziţia spaţială a
organelor sau a diferitelor părţi componente. Axurile sale corespund
dimensiunilor spaţiului şi sunt reciproc perpendicular.
Axul longitudinal sau cranio-caudal este vertical şi trece prin vertex superior,
coccis inferior şi cade în centrul poligonului de susţinere a corpului (suprafaţa
plantară a tălpilor şi spaţiul dintre ele).
Axul sagital sau antero-posterior (ventro-dorsal) este axul grosimii corpului.
Axul transversal sau frontal, corespunde lăţimii corpului. Este orizontal şi are un
pol stâng şi altul drept.
 Planurile de reper
Fiecare din cele trei planuri – sagital, frontal şi transversal – trec prin câte
două din axurile amintite.
 Planul sagital sau mediosagital, trece prin axul longitudinal şi sagital,
divizând corpul în două jumătăţi simetrice, numite antimere.
Formaţiunile corpului, mai apropiate de acest plan, sunt desemnate ca
mediale; cele depărtate – laterale. Toate celelalte planuri sagitale,
paralele cu planul mediosagital, se numesc planuri parasagitale.
Planul frontal trece paralel cu fruntea şi împarte corpul în două părţi:
anterioară sau ventrală şi posterioară sau dorsală.
 Planul transversal sau orizontal, trece prin axul sagital şi transversal şi
este perpendicular pe planurile sagital şi frontal. El împarte corpul în
segmente paralele superioare, sau craniene, şi inferioare, sau caudale. De
aceea, acest plan mai este numit planul metameriei corpului.
Generalități:
Sistemul osos – reprezinta totalitatea oaselor din corp.
Scheletul - reprezinta totalitatea oaselor asezate in pozitie anatomica
Osteologia este ştiinţa care studiază sistemul osos.
 Scheletul osos este alcătuit din scheletul dur, aproximativ din 200 – 220 oase. Din ele
33 – 34 sunt oase impare – vertebrele, sacru, coccisul, unele oase ale craniului şi
sternul. Celelalte oase sunt pare.
Scheletul este divizat în axial – craniul (29 oase), coloana vertebrală (26 oase) şi cutia
toracică (25 oase), şi complementar – oasele membrelor superioare (64 oase) şi
inferioare (62 oase).
Masa totală a oaselor omului viu constituie 14 – 20% din masa corpului.
Generalități:
Scheletul este împărțit în raport cu regiunile corpului în:
I. Scheletul capului;
II. Scheletul trunchiului;
III. Scheletul membrelor.
 • 2 parietale
NEUROCRANIU • 2 temporale

• CUTIA CRANIANĂ • Frontal

• Occipital
• Etmoid
• Sfenoid

2 maxilare

VISCEROCRANIU 2 lacrimale

Vomerul • OASELE FEȚEI 2 nazale

2 palatine

Mandibula
2 zigomatice

2 cornete nazale inferioare

Scheletul trunchiului
 Scheletul trunchiului este format de:
coloana vertebrală, columna vertebralis.
cutia toracică, compages thoracis, thorax.
sternul
Coloana vertebrală la adult este constituită din
24 vertebre libere – 7 cervicale,
12 – toracale, 5 – lombare, sacrul format din 5 vertebre sacrale
concrescute şi coccisul format din 2 - 4 vertebre coccigiene, la fel
concrescute.
Cutia toracică este alcătuită din 12 perechi de coaste
articulate cu vertebrele toracale şi de stern.
Scheletul membrelor

Superioare:
oasele centurii superioare (scapulare):
oasele membrului propriu-zis:
 Inferioare:
oasele centurii inferioare (pelviene)
oasele membrului propriu-zis
 Funcțiile aparatului osos
Funcţiile mecanice ale sistemului osos:
de sprijin, realizată prin fixaţia viscerelor şi ţesuturilor moi (muşchi,
fascii);
de aparat antigravitar, ce contribuie la respingerea forţelor
gravitaţionale, care apasă asupra corpului;
de locomoţie ce se manifestă prin formarea pârghiilor lungi şi scurte,
puse în acţiune de muşchi;
de protecţie ce se realizează datorită formării canalelor osoase (canalul
vertebral), cutiei osoase (craniul), cavităţilor osoase (cutia toracică,
cavitatea bazinului); oasele protejază de asemenea şi măduva osoasă,
situată în interiorul lor.
 Funcțiile aparatului osos
Funcţiile biologice:
ţesutul osos reprezintă organul principal al metabolismului sărurilor minerale din
organism, contribuind la menţinerea la un nivel constant – homeostatic – a
componenţei ionice a lichidelor din organism datorită procesului neîntrerupt de
histogeneză;
ţesutul osos este un depozit al sărurilor minerale din organism, necesare procesului
de hematopoieză;
funcţia hematopoietică;
măduva osoasă reprezintă unicul izvor de celule imunocompetente din organism;
depozit de sânge, în care se află 50% din cantitatea de sânge circulant;
posedă capacitatea de creştere şi regenerare, aflându-se într-o permanentă
modelare, adaptare, reorganizare, îmbătrânire; restructurarea ţesutului osos are loc
atât de intens, încât la adult el se reînnoieşte pe deplin timp de 10 ani;
ţesutul osos reprezintă unul din componenţii principali necesari în dezvoltarea
normală a celulelor măduvei osoase; participarea la histogeneza ţesutului
hematopoetic este o particularitate funcţională importantă a ţesutului osos.
 Clasificarea oaselor
Conform formei, structurii şi dimensiunilor oasele se împart în 5 grupe.
• 1. - Oasele tubulare, care constituie scheletul membrelor şi execută funcţii de
pârghii. La ele deosebim :corpul sau diafiză în interiorul cărora se află canalul
medular; două epifize - proximală şi distală, înzestrate cu feţe articulare, tapetate
cu cartilaj articular; între diafiză şi epifize până la vârsta de 22 – 25 ani deosebim o
porţiune a osului numită metafiză ce corespunde zonei de creştere a osului în
lungime. Distingem oase tubulare lungi, ce formează scheletul braţului,
antebraţului, coapsei şi gambei, şi oase tubulare scurte – falangele degetelor,
oasele metacarpiene şi metatarsiene.
Clasificarea oaselor
• 2. Oasele spongioase în structura cărora predomină ţesutul osos
spongios, acoperit cu o lamelă subţire de ţesut osos compact. Distingem
oase spongioase lungi (coastele şi sternul) şi oase spongioase scurte
(vertebrele, oasele carpiene, tarsiene şi cele sesamoide).
• 3. Oasele plate participă la formarea cavităţilor corpului şi a centurilor
(oasele bolţii craniene, coxalul şi omoplatul).
• 4. Oasele mixte sau neregulate au o structură complicată. Ele constau din
părţi ce diferă după formă şi structură (oasele bazei craniului, vertebrele).
• 5. Oasele aerofore sau pneumatice au în corpul lor cavităţi tapetate cu
mucoasă şi pline cu aer (oasele craniului: frontalul, sfenoidul, etmoidul,
maxila, temporalul).
Structura osului
Ţesutul osos alcătuieşte scheletul dur şi constă din celule osoase şi
substanţă intercelulară, raportul dintre care este de 1:2, 1:3.
Substanţa intercelulară conține 1/3 substanţe organice şi 2/3
substanţe minerale.
 Osul viu conţine 12,5% de substanţe organice de natură proteică şi
21,8% substanţe minerale, 50% apă, 15,7% lipide.
 Substanţa fundamentală a ţesutului osos este oseina, o
scleroproteină impregnată cu săruri minerale, care-i oferă o duritate
specifică şi rezistenţă faţă de anumite solicitări mecanice.
 O calitate specifică o ţesutului osos este capacitatea de mineralizare,
datorită căreia osul dobândeşte trăsături mecanice specifice.
Structura osului
Ţesutul osos se compune din trei tipuri de celule osoase:
1. osteoblaste – celule osoase tinere,
2. osteocite – celule osoase mature
3. osteoclaste – fragmente celulare policariotice.

Din punct de vedere al genezei, ţesutul osos apare sub două forme:
ţesut osos primar fibros, prezent la om numai în perioadele de
osteogeneză. La omul adult se conţine numai în locurile de sutură ale
oaselor craniului, iar la nou-născuţi şi la copiii mici persistă până la
vârsta de un an, un an şi jumătate, când este înlocuit treptat prin
ţesut osos lamelar.
 Ţesutul osos lamelar
- ţesut osos compact prezent în diafizele oaselor lungi şi scurte, la
suprafaţa epifizelor, precum şi în cele două lame osoase ale oaselor
craniului;
- ţesut osos spongios, întâlnit în acele locuri unde osul înfruntă forţe de
tensionare de diferite direcţii şi unde este necesară asamblarea unei
structuri trainice şi rezistente cu o greutate redusă la un volum considerabil
(epifizele oaselor tubulare lungi, vertebre, carp, tars şi în diploia oaselor
craniene). Aranjamentul trabeculelor osoase în epifizele oaselor şi în
oasele spongioase corespunde forţelor de presiune şi tracţiune variabile ca
mărime şi direcţie în regiunile respective
Ţesutul osos lamelar
Ţesutul osos lamelar compact este format din lamele osoase
dispuse spiralat în jurul canalului Havers, care constituie unitatea
morfofuncţională a osului – osteonul. Canalul Havers conţine vase
sangvine şi nervi
 Periostul
Periostul este o membrană fibroasă care învelește oasele pe
suprafața lor exterioară, rezultată în procesul ontogenezei din
pericondru, de grosime diferită în funcţie de vârstă, sex şi
dimensiunile oaselor.
 În structura periostului se deosebesc trei straturi:
 extern – sau adventicial, bogat în vase sangvine, nervi şi receptori;
intermediar – fibroelastic
intern – cambial, osteogen sau “stratul proliferativ”.
Aderenţa osteoperiostică are loc prin aşa-numitele fibrele lui
Sharpey, care se diferenţiază din stratul fibroelastic.
 Periostul

La nivelul articulațiilor periostul se continuă cu capsula

articulară, astfel încât întregul schelet este învelit într-o teacă
fibroasă conjunctivă.
Datorită structurii sale (este bogat în vase de sânge și nervi),
periostul participă la formarea de țesut osos în perioada
osteogenezei și asigură nutriția osului adult.
Prezintă un rol important în formarea calusului în cazul
fracturilor, precum și la repararea unei pierderi limitate de
țesut osos.
 Structura osului
În interiorul oaselor tubulare deosebim canalul medular central, ce
reprezintă o construcţie funcţională, ce anulează forţele de forfecare şi fac
osul mai uşor şi mai rezistent.
În canalul medular găsim componenta principală a osului-organ, măduva
osoasă, şi ramurile terminale ale vaselor şi nervilor, ce pătrund în os prin
canalele Volkmann.
Măduva osoasă se dezvoltă din celulele ţesutului osteogen, căptuşind
cavitatea canalului medular şi cavităţile substanţei osoase spongioase.
Prin structurarea evolutivă se distinge măduvă hematogenă sau roşie,
măduvă osteogenă, măduvă galbenă, şi măduvă gelatinoasă (bogată în
ţesut conjunctiv, este specifică bătrânilor. ).
Măduva osteogenă şi cea hematogenă participă la osteogeneză şi
hematopoieză. La făt şi la nou-născut toate oasele sunt căptuşite cu măduvă
roşie.
 Funcţiile măduvei osoase:

- participă la edificarea ţesutului osos în perioada osteogenezei;

- organ hematopoietic;
- asigură procesele de reparare osoasă la adult;
- unicul izvor de celule imunocompetente;
- rezervor de grăsime al organismului.
 SCHELETUL TRUNCHIULUI
• Scheletul trunchiului este format de coloana vertebrală, columna
vertebralis, şi cutia toracică, compages thoracis, thorax.
• Coloana vertebrală la adult este constituită din 24 vertebre libere –
7 cervicale, 12 – toracale, 5 – lombare, sacrul format din 5 vertebre
sacrale concrescute şi coccisul format din 2 - 4 vertebre coccigiene,
la fel concrescute.
• La nou-născut coloana vertebrală este formată din 33 vertebre
separate.
• Cutia toracică este alcătuită din 12 perechi de coaste articulate cu
vertebrele toracale şi de stern.
 Coloana vertebrală

 De ea sunt legate toate celelalte segmente ale trunchiului (toracele

şi bazinul), precum şi craniul, membrele superioare şi inferioare. Ea
protejează sistemele de comunicare ale organismului şi face posibilă
atât mobilitatea, cât şi stabilitatea corpului. Este unica formaţiune de
integrare a sistemului osos, muscular şi nervos.
Vertebrele sunt dispuse în patru regiuni topografice: cervicală,
toracală, lombară şi sacrococcigiană, constituite din vertebre
regionale cu anumite proprietăţi morfologice, corespunzătoare
fiecărei regiuni
 Coloana vertebrală
• Vertebrele, care şi-au păstrat independenţa şi mobilitatea (cervicale,
toracale şi lombare), se numesc vertebre adevărate. Cele sacrale şi
coccigiene, fiind sudate între ele, alcătuiesc două formaţiuni osoase –
sacrul şi coccisul, şi sunt numite vertebre false.
• La vertebrele adevărate deosebim:
- caractere morfologice generale – constituite după un tip comun;
- caractere regionale – determinate de diferenţe funcţionale şi raporturi
anatomice specifice;
- caractere speciale – vertebrele aceleiaşi regiuni posedă particularităţi
anatomice distinctive.
 Caracterele generale
• Vertebra este constituită din două părţi principale:
• 1. anterioară, numită corp (corpus vertebrae), de formă cilindrică cu două feţe –
superioară şi inferioară, prin care vertebrele vin în contact una cu alta prin
intermediul unui disc intervertebral. Cele două suprafeţe prezintă central o zonă
spongioasă, punctul slab al vertebrei, unde se poate produce hernierea
intraspongioasă a nucleului pulpos;
• 2. posterioară, reprezentată de arcul vertebrei (arcus vertebrae), de pe care se
desprind apofizele articulare superioare şi inferioare (processus articulares
superiores et inferiores) şi apofiza spinoasă (processus spinosus).
• Legătura arcului cu corpul vertebral are loc prin intermediul a doi pediculi
(pedunculi arcus vertebrae), care delimitează orificiul vertebral (foramen
vertebrale).
• Prin însumarea tuturor orificiilor vertebrale se constituie canalul vertebral
(canalis vertebralis) ce adăposteşte măduva spinării acoperită de meninge.
 Vertebrele cervicale
În comparaţie cu vertebrele altor regiuni, corpul lor este de dimensiuni mai
mici, are formă prismatic-patrulateră, cu diametrul transversal mai mare
decât cel sagital.
O particularitate caracteristică pentru toate vertebrele cervicale este
prezenţa unui orificiu la baza apofizelor transversale (foramen processus
transversus), formate datorită concreşterii apofizelor transversale cu
rudimentele coastelor cervicale.
 La baza apofizelor transversale ale vertebrelor C6 – C7 se determină un
orificiu suplimentar, depistat mai frecvent pe partea dreaptă.
Pe suprafaţa superioară a apofizelor transversale se găseşte şanţul nervului
spinal (sulcus nervi spinalis).
 Apofizele spinoase, cu excepţia vertebrelor VI şi VII, sunt scurte, bifurcate la
capăt şi aşezate orizontal.
 Vertebra I-a cervicală – atlasul; aspect
superior
Prima vertebră cervicală, atlasul (atlas), nu are corp deoarece
acesta s-a sudat cu a 2-a vertebră cervicală, formându-i apofiza
odontoidă. Atlantul prezintă două mase laterale (massae laterales)
unite prin două arcuri, anterior, mai scurt (arcus anterior), şi
posterior mai întins (arcus posterior). Aceste formaţiuni delimitează
orificiul vertebral de diametru mare, la care se pot evidenţia două
porţiuni: una ventrală, mai îngustă, pentru apofiza odontoidă şi o
porţiune dorsală, care adăposteşte segmentul superior al măduvei
spinării.
 Vertebra a II-a cervicală – axisul; aspect
lateral
Vertebra a II-a cervicală, axis (axis), prezintă pe faţa superioară a
corpului apofiza odontoidă sau dintele axisului (dens axis). Pe dinte se
află câte o faţă articulară anterioară (facies articularis anterior) pentru
atlas şi posterioară (facies articularis posterior) pentru ligamentul
transvers al atlantului. La această vertebră lipsesc apofizele articulare
superioare. Pe faţa superioară a corpului, lateral de dinte, se află
feţele articulare superioare pentru articularea cu masele laterale ale
atlantului.
 Coastele sunt oase spongioase lungi, în număr de 12 perechi, la care
deosebim: partea posterioară osoasă şi anterioară mai scurtă –
cartilaginoasă. După modul de unire cu sternul, coastele se împart în:
 Coaste adevărate, care prin părţile lor cartilaginoase se unesc nemijlocit
cu sternul – primele şapte perechi (I – VII);
 Coaste false perechile VIII – X, care se unesc cu cartilajul coastei a VII prin
intermediul unei lamele cartilaginoase comune;
 Coaste flotante, perechile XI şi XII, care se termină în muşchii peretelui
abdominal.

Lungimea coastelor este variabilă, creşte până la perechea a şaptea şi apoi

descreşte până la perechea a douăsprezecea. Coastele sunt alcătuite din
corp şi două extremităţi – una posterioară şi alta anterioară.
• Corpul prezintă două feţe – internă şi externă, şi două margini –
superioară şi inferioară. De-a lungul marginii inferioare trece şanţul
costal pentru fasciculul vasculonervos intercostal.
• Pe extremitatea posterioară distingem: capul coastei prevăzut cu
două suprafeţe articulare, despărţite printr-o creastă, care se
articulează cu feţele articulare de pe corpurile vertebrelor toracice;
• gâtul coastei (collum costae); la limita dintre col şi corp se află
tuberculul coastei care prezintă pentru primele zece perechi de
coaste o faţă articulară, pentru apofiza transversală a vertebrelor
toracale.
• Posterior de tuberculul coastei urmează o curbură numită unghiul
coastei, angulus costae.
SCHELETUL MEMBRELOR
• Clavicula este orientată transversal, la limita dintre gât şi torace.
Este un os pereche, lung și prezintă un corp, două extremităţi şi
două curburi inegale, care îi dau forma litere “S” culcat.
• Extremitatea medială sau sternală (extremitas sternalis) este mai
voluminoasă, cu concavitatea posterior, iar extremitatea laterală
sau acromială este mai mică, cu concavitatea anterior. Corpul
claviculei prezintă două feţe şi două margini.
• Faţa superioară, netedă în porţiunea ei mijlocie, unde se poate
palpa sub piele, iar la cele două extremităţi este rugoasă şi
serveşte pentru inserţii musculare.
• Scapula este un os lat, de formă triunghiulară, aşezat la partea
posterioară a toracelui, între primul spaţiu intercostal, la nivelul
căruia se află baza, şi coasta a VII – VIII-a, la nivelul căreia se află
vârful.
• Prezintă trei margini: marginea medială orientată spre coloana
vertebrală, marginea laterală şi marginea superioară, prevăzută în
partea laterală cu incizura scapulei.
• La unirea marginilor se formează trei unghiuri: unghiul superior,
unghiul inferior şi unghiul lateral, care este mai voluminos şi
prezintă procesul coracoidian şi cavitatea glenoidală.
• Acromionul este o proeminență turtită de sus în jos, ce prezintă o
față articulară pentru extremitatea laterală a claviculei.
• Humerusul este un os tubular lung, care prezintă o diafiză şi două
epifize, proximală şi distală. Epifiza proximală este formată din: cap, de
formă sferică, orientat medial şi puţin posterior.
• Axul său formează cu axul diafizei un unghi de 130º.
• Capul humerusului articulează cu cavitatea glenoidală a scapulei; pe
marginea lui trece un şanţ circular, numit colul anatomic;
• doi tuberculi – tuberculul mare, situat pe partea laterală a capului și
tuberculul mic situat pe partea anterioară a epifizei.
• Între tuberculi se află şanţul intertubercular (culisa bicipitală),
delimitat de creasta tuberculului mare şi creasta tuberculului mic.
• Prin şanţ trece tendonul capului lung al muşchiului biceps brahial.
• Porţiunea de os mai jos de tuberculi este mai îngustă şi constituie colul
chirurgical
Oasele antebraţului
• Antebraţul este constituit din două oase tubulare lungi: ulna situat
medial şi radius de partea laterală. Fiecare os este constituit din corp
şi două extremităţi.
• Ulna. Epifiza proximală este formată din 2 apofize: una posterioară,
proces olecranian şi alta anterioară, numită proces coronoidian. Între
aceste apofize se află incizura trohleară ce se articulează cu trohleea
humerusului.
• Radiusul. Epifiza superioară este compusă din trei elemente: capul cu
o depresiune pe faţa lui superioară, numită foseta capului radial, care
corespunde humerusului, şi circumferinţa capului ce corespunde
incizurii radiale de pe ulnă; colul, porţiunea îngustă dintre cap şi corp;
tuberozitatea radiusului situată mai jos de col, locul de inserţie al
muşchiului biceps brahial. Pe partea medială a epifizei distale se află
incizura ulnară, cu care articulează capul ulnei.
 Scheletul mâinii
• Oasele mâinii. Scheletul mâinii este format din 27 oase subdivizate în oasele
carpului (ossa carpi), oasele metacarpului (ossa metacarpi) şi oasele degetelor
mâinii (ossa digitorum manus).
• Carpul (carpus) este format din opt oase dispuse în două rânduri, câte patru în
fiecare rând. Începând de la police, în rândul proximal se află următoarele oase:
scafoidul (os scaphoideum), semilunarul (os lunatum), tricvetrul/piramidalul
(os triquetrum) şi pisiformul (os pisiforme); în rândul distal, în aceeaşi ordine se
găsesc: trapezul (os trapezium), trapezoidul (os trapezoideum), capitatul (os
capitatum) şi osul cu cârlig (os hamatum).
• Metacarpul (metacarpus) este format din cinci oase tubulare scurte, numite
metacarpiene (ossa metacarpalia), cu o singură epifiză (oase monoepifizare).
• Oasele degetelor mâinii (ossa digitorum manus). Mâna posedă cinci degete
numerotate latero-medial de la I la V: degetul mare sau policele (pollex),
indicele (index), mijlociul (digitus medius), cel mai lung, inelarul (digitis
annularis) şi degetul mic (digitus minimus sau auricularis).
 Membrul Inferior
Membrele inferioare sunt destinate staticii şi locomoţiei şi
sunt formate din centura pelviană şi scheletul membrului
inferior liber.
 Centura pelviană
• Este formată din cele două oase coxale, care leagă membrul
inferior liber cu coloana vertebrală, constituind împreună cu osul
sacrum şi vertebrele coccigiene bazinul osos.
• Scheletul membrului inferior liber este format din trei segmente:
- scheletul coapsei alcătuit din osul femur; la nivelul articulaţiei
genunchiului se adaugă rotula situată anterior;
- scheletul gambei format din două oase lungi – tibia şi fibula;
- scheletul piciorului constituit din 26 de oase dispuse în trei grupe:
tarsul (7 oase), metatarsul (5 oase) şi oasele degetelor (14 falange).
 Coxalul
• Coxalul (os coxae) este un os plat, voluminos și neregulat,
embriologic structurat din trei oase: ilionul, situat cranial, dorsal şi
lateral, ischionul, caudal şi dorsal, şi pubisul – ventral.
• Ele se sudează definitiv între 12 – 16 ani la fete şi 13 – 18 ani la
băieţi.
• Corpurile acestor oase formează cavitatea acetabulară (cavitatea
cotiloidă), care se află pe faţa exterioară a coxalului, este orientată
antero-lateral şi inferior şi se articulează cu capul femurului.
Femurul
• Este un os tubular lung, pereche, constituit din corp şi două
epifize.
• Corpul femurului este triungiular și prezintă o ușoară curbură cu
concavitatea posterioară.
• Pe epifiza proximală e situat capul femurului în centrul căruia se
află foseta capului femurului pentru inserţia ligamentului capului
femurului. Capul priveşte antero-superior şi puţin medial.
 Oasele Gambei
• Scheletul gambei este format din două oase tubulare lungi: tibia,
situată medial, şi fibula, situată lateral.
• Tibia este mai voluminoasă decât fibula deoarece greutatea corpului
se transmite la oasele tarsiene numai prin tibie.
• Ele sunt unite prin extremităţile lor proximale şi distale, fiind
separate prin spaţiul interosos al gambei.
• Fibula este un os tubular lung care, la fel, prezintă un corp şi două
epifize.
 Oasele piciorului
• Oasele piciorului sunt dispuse în trei grupe: tarsul, metatarsul şi
oasele degetelor.
• Tarsul este un masiv osos care ocupă jumătatea posterioară a
piciorului. Este alcătuit din şapte oase dispuse în două rânduri:
- rândul posterior cu două oase suprapuse: astragalul
deasupra şi calcaneul dedesubt;
- rândul posterior constituit din cinci oase: navicularul,
cuboidul şi trei cuneiforme. Cele şapte oase ale tarsului formează o
boltă concavă inferior, pe care se sprijină greutatea corpului.
Oasele degetelor piciorului
• Scheletul degetelor de la picior se aseamănă cu falangele
degetelor de la mână numai că sunt mai scurte. Degetul I se
numeşte haluce, iar degetul V – deget mic.
• Cu excepţia halucelui, care are numai două falange – una
proximală şi una distală, fiecare deget are câte trei falange –
proximală, medie şi distală.
Oasele degetelor piciorului
• Scheletul degetelor de la picior se aseamănă cu falangele
degetelor de la mână numai că sunt mai scurte. Degetul I se
numeşte haluce, iar degetul V – deget mic.
• Cu excepţia halucelui, care are numai două falange – una
proximală şi una distală, fiecare deget are câte trei falange –
proximală, medie şi distală.
SISTEMUL RESPIRATOR
 Aparatul respirator este format din totalitatea organelor care servesc la
efectuarea respirației pulmonare: eliminarea dioxidului de carbon din sânge,
respectiv preluarea oxigenului din aerul ambiant.
 Respirația privită în totalitatea ei cuprinde de fapt două etape fundamentale:
respirația pulmonară sau respirația externă, asigurată de aparatul respirator și
respirația tisulară sau respirația internă care se realizează la nivelul celulelor din
organism.

 Aparatul respirator este format din două categorii de organe:

1. Căile respiratorii, reprezentate de cavitatea nazală, laringe, trahee și bronhii.
2. Plămânii, înveliți de pleure.
 Cavitatea nazală
 Cavitatea nazală este situată în centrul maxilarului superior, deasupra cavității
bucale, sub craniul neural, înaintea porțiunii nazale a faringelui și între cele două
orbite.
 Cavitatea nazală, prin septul nazal este împărțită în două jumătăți care comunică
cu: sinusurile paranazale, situate în jurul ei; anterior, prin două nări, cu
exteriorul; posterior, prin coane, cu rinofaringele. Septul nazal, este format din
trei părți: anterioară membranoasă, medie, cartilaginoasă, şi posterioară.
Primele două porțiuni formează partea mobilă a septului nazal.
 La cavitatea nazală deosebim vestibulul nazal şi cavitatea nazală propriu-zisă.
 Frontiera dintre ele reprezintă o proeminență de pe peretele lateral, numit
pragul cavității nazale, format de marginea superioară a cartilajului alar mare.
 Cavitatea nazală
Fosele nazale propiu-zise.

 Peretele medial (septul nazal) este comun ambelor fose nazale. Acesta are trei
porțiuni: septul osos, situat posterior este alcătuit de lama perpendiculară a
etmoidului și de vomer. Septul cartilaginos este situat anterior și completează
spațiul delimitat de cele două oase ale septului osos. Septul membranos este
situat între cele două nări și formează porțiunea cea mai inferioară a septului
nazal.
 Organul vomero-nazal (organul lui Jacobson) este un canal îngust, aproximativ 5
mm, situat sub mucoasa septului nazal între marginea inferioară a cartilajului
septului și vomer. Este considerat un rest filogenetic al unui organ olfactic
accesoriu.
 Cavitatea nazală

 Peretele lateral este alcătuit din mai multe oase, dispuse antero-posterior:
nazalul, procesul frontal al maxilei, lacrimalul, fața medială a maxilei, fața
medială a etmoidului, porțiunea perpendiculară a palatinului și lama medială a
procesului pterigoid. Pe el se prind cele 3 cornete nazale: superior, mijlociu și
inferior.
 Cornetele nazale sunt dispuse etajat și alungite antero-posterior. Ele prezintă un
cap, voluminos, orientat anterior și o coadă, orientată posterior. Cornetele sunt
fixate pe peretele lateral al fosei nazale, numai prin marginea superioară,
delimitează între ele și peretele lateral al fosei, spații numite meaturi nazale
(superior, mijlociu și inferior).
 Cavitatea nazală
 Cornetul superior este cel mai mic. El delimiteaza împreună cu peretele lateral al
fosei, meatul superior în care se deschid, prin intermediul unor orificii mici,
celulele etmoidale posterioare. În partea postero-superioră a peretelui lateral,
între cornetul superior și corpul sfenoidului, se găsește un spațiu îngust – resesul
sfeno-etmoidal.
 Cornetul mijlociu delimitează meatul mijlociu, unde întâlnim câteva formațiuni
importante: procesul uncinat, bula etmoidală, hiatul semilunar și hiatul maxilar.
 Cornetul inferior este cel mai voluminos. Coada sa se termină lângă orificiul
faringian al tubei auditive. Împreună cu peretele lateral și planșeul fosei nazale
delimitează meatul inferior.
 Cavitatea nazală
 Peretele inferior este format de procesul palatin al maxilei și de porțiunea
orizontală a osului palatin.
 Peretele superior sau bolta fosei nazale are aspectul unui șanț îngust, orientat
dinainte, înapoi. În constituția lui intră: nazalul, spina nazală a frontalului, lama
orizontală a etmoidului, fața anterioară a corpului sfenoidului și mai posterior,
fața inferioară a corpului sfenoidului. Urmată dinainte înapoi, bolta este
neregulată; este ascendentă la nivelul oaselor nazale, orizontală in porțiunea
fronto-etmoidala și descendentă în portiunea sfenoidală.
 Cavitatea nazală
 Fosa nazală propriu-zisă este captușită de tunica mucoasă sau mucoasa pituitară.
Ea aderă intim la periost și la pericondru. Tunica mucoasă din regiunea inferioară
a fosei nazale are o serie de particularități care o deosebesc de cea din regiunea
superioară. Linia de separație dintre cele două regiuni trece prin marginea
inferioară, liberă, a cornetului superior.
 Astfel, regiunea inferioară, numită regiunea respiratorie corespunde cornetului
inferior, cornetului mijlociu și celor trei meaturi, în timp ce regiunea superioară,
numita regiunea olfactorie, înalta de aproximativ 10 mm corespunde cornetului
superior, bolții fosei și septului nazal de la acest nivel.
 Sinusurile paranazale
 Sinusurile paranazale, reprezintă nişte cavități pneumatice situate în oasele
craniului facial şi cerebral, ce comunică cu cavitatea nazală. Ele au rol de izolator
termic şi rezonator al sunetelor.
 La nou-născut este dezvoltat numai sinusul maxilar; celelalte sinusuri
diferențiindu-se mai târziu. Sinusul frontal apare la vârsta de 2 ani, cel sfenoidal
la 3 ani,iar celulele etmoidale la 3-6 ani.
 Sinusurile paranazale
 Sinusul maxilar, cel mai voluminos, este situat în corpul maxilei, în formă de
piramidă cu vârful îndreptat spre tuberozitatea maxilei, se mărgineşte cu fosa
pterigopalatină. Baza reprezintă şi peretele lateral al cavității nazale, pe ea se
găseşte orificiul de deschidere a sinusului, hiatul maxilar. Peretele anterior
corespunde fosei canine. În acest loc peretele sinusului este cel mai subțire, fiind
utilizat în caz de deschidere a sinusului. Peretele posterior al sinusului este
apropiat de celulele etmoidale posterioare şi sinusul sfenoid, fiind în raport cu
fosa infratemporală şi pterigopalatină.
 Peretele superior al sinusului, la fel subțire, formează planşeul orbitei. Pe el se
află canalul şi şanțul infraorbital prin care trece fasciculul vasculonervos
infraorbital.
 Sinusurile paranazale
 Peretele inferior, sau podeaua sinusului, este format de apofiza alveolară a
maxilei, ce corespunde premolarului II şi molarilor I şi II. Lama osoasă, ce
desparte cavitatea sinusului de alveolele dentare, este subțire şi poate favoriza
propagarea leziunilor osteitice de natură dentară la mucoasa sinusului maxilar. În
unele cazuri rădăcinile dinților pătrund în cavitatea sinusului, afecțiunile
inflamatorii odontogene putând cauza sinuzite maxilare.
 Sinusurile paranazale
 Sinusul frontal, este situat în osul frontal, are forma unei piramide cu baza
îndreptată în jos şi cu vârful în sus. Deosebim trei pereți ai acestuia: anterior( cel
mai gros), posterior (cel mai subțire) şi inferior.
 Peretelui inferior i se descriu partea nazală şi orbitală (subțire) . Pe peretele
inferior (baza) se găseşte un orificiu care continuă cu canalul nazofrontal şi se
deschide în meatul nazal mijlociu.
 Sinusul frontal reprezintă două cavități asimetrice despărțite printr-un sept. În
unele cazuri acest sept poate lipsi.
 Sinusul poate fi şi cu mai multe camere, iar volumul acestuia variază mult: de la 3-
5 cm3 şi până la 12 cm3.
 Sinusurile paranazale
 Sinusul sfenoidal, este situat în corpul sfenoidului. Prezintă şase pereți: superior,
inferior, anterior, posterior şi doi laterali. Este în roport cu glanda hipofiză,
encefalul, chiasma optică, sinusul cavernos și nervii cranieni III, IV, V, VI, precum
și cu rinofaringele.
 Cavitatea sinusului, printr-un sept, este împărțită în două jumătăți asimetrice.
Fiecare jumătate, la rândul său, printr-un orificiu, apertura sinusală sfenoidală, de
pe peretele anterior se deschide în recesul sfeno-etmoidal,, localizat posterior de
cornetul nazal superior. În 75 % cazuri cavitatea sinusului sfenoidal creşte,
aderând la celulele etmoidale posterioare.
 Sinusurile paranazale
 Labirintul etmoidal este format de 6-10 cavități neregulate, numite celule
etmoidale. Deosebim celule etmoidale anterioare, medii şi posterioare. Cele
anterioare şi medii se deschid în meatul nazal mijlociu, iar cele posterioare în
meatul nazal superior.
 Laringele
 Laringele, este un segment al sistemului respirator cu funcție dublă: conduce
aerul spre şi de la plămâni, constituind în acelaşi timp principalul organ al
fonației.
 Topografia laringelui. Laringele este situat în regiunea anteromediană a gâtului,
inferior de osul hioid. În raport cu coloana vertebrală corespunde vertebrelor
cervicale C4-C7. El este acoperit anterior de fascia cervicală şi muşchii
infrahioidieni; anterior şi lateral de lobii glandei tiroide; posterior se află partea
laringiană a faringelui.
 Între aceasta şi fețele laterale ale faringelui se delimitează, de fiecare parte,
recesul piriform al faringelui, care în jos continuă în esofag. Marginile laringelui
sunt în număr de trei: două postero-laterale, ce au raporturi cu mănunchiul
vasculonervos al gâtului, şi una anterioară, ce întră în raport cu istmul glandei
tiroide şi linia albă cervicală.
 Laringele
 Superior laringele prin ligamente este suspendat de osul hioid, inferior continuă
cu traheea, iar prin muşchiul sternotiroid este fixat pe stern. Deşi este bine fixat
cu osul hioid, cu faringele, traheea, laringele are o mobilitate suficient de mare.
 Fiziologic el prezintă mişcări active în direcție supero-inferioară în timpul
deglutiției, fonației şi respirației.
 Laringele este constituit din următoarele elemente:
- scheletul cartilaginos;
- articulațiile şi ligamentele;
- musculatura;
- tunica mucoasă şi submucoasă.
 Laringele
 Cartilajul tiroid, este hialinic, impar, cel mai mare, vizibil şi palpabil uşor în
regiunea anterioară şi mediană a gâtului, unde unghiul său poartă numele
popular de “mărul lui Adam”. Este format din două lame tetragonale, unite
anterior sub un unghi de 90˚ la bărbați şi 120˚ la femei.
 Prezintă pe marginea superioară, incizura tiroidiană superioară, iar pe marginea
inferioară – incizura tiroidiană inferioară. Lamelele tiroidului prezintă superior şi
inferior două perechi de coarne – superioare şi inferioare.
 Cartilajul cricoid, este hialinic, impar. Are forma unui inel cu lama situată
posterior şi arcul anterior. Arcul este uşor palpabil inferior de cartilajul tiroid.
Porțiunea posterioară are o formă tetragonală.
 Laringele
 Epiglota, cartilaj impar, format din cartilaj elastic. Are forma unei frunze, cu
partea lată orientată superior, şi pețiolul sau coada, inferior. Cu ajutorul
pețiolului, se prinde pe fața internă a unghiului tiroidian, inferior de incizura lui
superioară. Fața anterioară, convexă, este orientată spre rădăcina limbii;
mucoasa epiglotei se reflectă pe limbă, formând cele trei plici gloso-epiglotice.
Fața posterioară concavă este orientată spre cavitatea laringelui.
 Laringele – funcții
 1. Respiratorie – în respirație glota se dilată, asigurând trecerea liberă a aerului;
în inspirație laringele coboară, iar coardele vocale se deplasează uşor între ele; în
expirație laringele se ridică, iar coardele vocale revin la poziția lor inițială.
 2. De fonație – sunetul laringian se produce la nivelul glotei, în faza expirației,
prin vibrațiile corzilor vocale şi variațiile glotei.
 3. De protecție – are loc încălzirea a aerului, umectarea şi curățirea lui datorită
produșilor de secreție a glandelor mucoase şi epiteliului ciliat. La mecanismul de
protecție participă şi zonele reflexogene ale laringelui.
 Traheea
 Traheea este un organ de forma unui tub aproape cilindric cu peretele posterior
turtit, cu o lungime de 11 – 13 cm şi diametrul transversal de 15 – 18 mm. Continuă
inferior cu laringele, ce corespunde vertebrei cervicale VI, şi se termină la nivelul
vertebrei V toracice, unde se divide în două bronhii principale – bifurcația
traheei. În acest loc, din partea de jos, ultimul cartilaj al traheei are forma de “V”
şi proemină în interiorul ei formând carina traheală, ce serveşte ca punct de
reper în bronhoscopie.
 Conform regiunilor pe care le străbate, traheea are două porțiuni: una cervicală,
şi alta toracală. Ultima este mai lungă şi începe la nivelul aperturii superioare a
toracelui.
 Traheea
 Porțiunea cervicală are raporturi cu următoarele formațiuni: anterior cu istmul
glandei tiroide, muşchii infrahioidieni şi spațiul pretraheal, ce conține țesut
adipos, şi venele tiroidiene inferioare; posterior cu esofagul; lateral cu lobii
glandei tiroide şi fasciculul vasculonervos al gâtului. Raporturile cu glanda
tiroidă explică posibilitatea comprimării traheei în guşă sau alte tumori
tiroidiene, ceea ce poate produce asfixie.
 În porțiunea toracală traheea are raporturi: anterior cu timusul şi vasele mari de
la baza inimii; posterior cu esofagul; lateral, la dreaptă cu pleura mediastinală
dreaptă, vena cavă superioară, nervul frenic drept şi arcul venei azigos, iar la
stânga cu pleura mediastinală stângă şi arcul aortei. La nivelul bifurcației se află
un număr mare de ganglioni limfatici.
 Traheea
 Structura traheei. Traheea este formată dintr-o membrană fibromusculoelastică, în
grosimea căreia se află 15 – 20 de inele cartilaginoase, incomplete în partea lor
posterioară. Cartilajele traheei, sunt unite prin inele fibroelastice, numite ligamente
inelare.
 Peretele posterior al traheei este membranos, şi fiind în raport posterior cu
esofagul permite trecerea bolului alimentar prin esofag. În grosimea membranei
fibroelastice se conțin fibre musculare orizontale, netede, care în ansamblu
alcătuiesc muşchiul traheal. Contracțiile muşchiului traheal apropie extremitățile
arcurilor, micşorând astfel lumenul traheal.
 Din interior cavitatea traheei este căptuşită de tunica mucoasă, subțire, aderentă,
nu formează pliuri, bogată în noduli limfoizi şi glande mucoase, seroase şi
seromucoase. Epiteliul este predominant cilindric ciliat, pseudostratificat. Vibrațiile
cililor joacă rol de protecție, contribuind la eliminarea secrețiilor spre laringe şi
faringe.
 Traheea
 Tunica mucoasă de la nivelul carenei reprezintă una din zonele cele mai
sensibile ale arborelui traheobronhial, fapt pentru care aici se produce reflexul
de tuse.
 Membrana externă este adventiția, formată din țesut conjuctivo-adipos ce
conține nervi, vase sangvine, limfatice, noduli limfoizi şi fascicule musculare ale
muşchiului traheoesofagian, ce uneşte peretele membranos al traheei cu fața
anterioară a esofagului.
 Bronhiile principale
 Bronhiile principale, dreaptă şi stângă, rezultă din bifurcarea traheei la nivelul
discului intervertebral dintre vertebrele IV şi V toracale. În interior, la locul
bifurcației, se găseşte o creastă sagitală, numită pintenele traheal, care separă
originea celor două bronhii principale. Fiecare bronhie principală se îndreaptă
în jos, în afară şi puțin înapoi către plămânul respectiv, în care pătrunde prin hil;
ele descriu un unghi de 75 – 85° cu deschidere inferioară.
 Proiectate pe peretele anterior al toracelui, bronhia principală dreaptă
corespunde coastei a VI-a şi spațiului al VII -lea intercostal, iar cea stângă,
spațiului a VI-lea intercostal. Bronhia dreaptă este mai scurtă (3 cm), mai largă,
are un traiect mai vertical şi prezintă o prelungire a traheei, fapt care explică de
ce corpii străini aspirați pătrund mai frecvent în ea.
 Bronhiile principale
 Bronhia principală stângă are un traiect mai orizontal, este mai subțire şi mai
lungă (5 cm). Superior este încrucişată de cârja aortei, iar posterior este în
raport cu aorta descendentă, esofagul şi nervul vag stâng.
 Structura bronhiilor este asemănătoare cu cea a traheei. Scheletul bronhiei din
dreapta are 6 – 8 semiinele cartilaginoase, iar a celei din stânga 9 – 12; acestora
descriindu-se porțiunile extrapulmonară şi intrapulmonară. În structura
peretelui lor membranos predomină stratul muscular neted. Mucoasa conține
epiteliu ciliar și celule endocrine. La exterior prezintă adventiția.
 Plamânii
 Plămânii, în număr de doi: plămânul drept, şi plămânul stâng, aşezați simetric în
cavitatea toracică, de o parte şi de alta a mediastinului; inferior sunt în
adiacență cu diafragmul, antero-lateral şi posterior cu peretele toracic.
 Forma şi volumul plămânilor variază. Plămânul drept este mai scurt şi mai lat
decât cel stâng, deoarece cupola dreaptă a diafragmului ocupă o poziție mai
înaltă decât cea stângă. Plămânul stâng este mai lung şi mai îngust, fiind
determinat de prezența inimii şi a pericardului.
 Plămânii au forma unui con şi prezintă o bază, un vârf, trei fețe şi două margini.
 Baza plămânului, adiacentă la diafragm, motiv pentru care mai este numită şi
fața diafragmatică, este concavă, triunghiulară şi corespunde concavității
diafragmului.
 Plamânii
 Vârful plămânului, are o formă rotunjită, fiind deplasat în afara cavității toracice,
depăşind apertura toracală superioară cu 2 – 3 cm, şi răspunde fosei
supraclaviculare de la baza gâtului.
 Fața costală, este cea mai masivă, convexă şi vine în raport direct cu peretele
toracic (coaste şi muşchii intercostali).
 Fața medială, uşor concavă, prezintă două porțiuni: anterioară – mediastinală,
adiacentă la pericard, şi posterioară – vertebrală, situată în şanțul pulmonar al
toracelui. Această porțiune aderă la extremitățile posterioare ale coastelor şi la
corpurile vertebrelor toracale.
 Pe porțiunea mediastinală, în treimea ei superioară, este situat hilul plămânului,
pe unde pătrund în plămâni bronhia principală, artera pulmonară, arterele
bronhice, nervi şi ies venele pulmonare, venele bronhice, vasele limfatice. Aceste
elemente înfăşurate de țesut conjunctiv constituie rădăcina plămânului.
 Plamânii
 Fețele plămânilor sunt delimitate de margini. La fiecare plămân deosebim trei
margini:
 marginea anterioară este ascuțită şi delimitează fața costală de cea
medială; la plămânul drept ea este convexă, iar la cel stâng concavă şi
prezintă incisura cardiacă, inferior de care marginea anterioară trimite o
prelungire, numită lingulă
 marginea inferioară, este subțire şi ascuțită, şi delimitează fața costală şi
medială de cea diafragmatică
 marginea posterioară este mai rotunjită, corespunde şanțurilor pulmonare
(costo-vertebrale) şi se formează la trecerea feței costale în cea medială –
partea ei vertebrală
 Plamânii
 La plămânul stâng se întalnește o scizură sau fisura oblică. Ea pornește de pe
fața medială a plămânului, imediat deasupra hilului; se îndreaptă în sus și înapoi
și trece pe fața costală, la circa 6 cm sub vârf; străbate fața costală, mergând în
jos și înainte și intersectează marginea inferioară și baza plămânului; ajunge din
nou pe fața medială, pe care urca până atinge limita inferioară a hilului. Fisura
oblica pornește în consecință de la nivelul hilului și se termina tot la nivelul
acestuia.
 Fisura oblică divide plămânul stâng în doi lobi: superior și inferior. Lobul
superior are formă conică. El cuprinde vârful, marginea anterioarâ, cea mai
mare parte a feței costale și mediale și puțin din baza plămânului. Lobul inferior
este cubic și formează cea mai mare parte a plămânului stâng.
 Plamânii
 La plămânul drept fisura oblică are un traiect asemanator cu fisura oblică a
plămânului stâng. Aici apare însa fisura orizontală. Ea pornește de pe fața
costală a plămânului drept, desprinzându-se din porțiunea mijlocie a fisurii
oblice; se îndreaptă medial, străbate marginea anterioară a plămânului, ajunge
pe fața medială a acestuia și se termină la nivelul hilului.
 Fisurile plămânului drept separă trei lobi: superior, mijlociu și inferior. Cei trei
lobi ai plămânului drept sunt inegali. Cel mai voluminos este lobul inferior, iar
cel mai mic lobul mijlociu. Lobul superior are formă conicp, iar lobul inferior
formă cubică, la fel cu lobii corespunzatori de la plămânul stâng. Lobul mijlociu
al plămânului drept are forma unei piramide cu baza orientată lateral.
 Plamânii
 Fiecare lob se împarte în segmente bronhopulmonare. Segmentul
bronhopulmonar prezintă o porțiune a plămânului care corespunde unei ramuri
a bronhiei lobare şi ramurilor respective ale arterei pulmonare şi altor vase şi
nervi. Fiecare segment este despărțit de cele vecine prin septe din țesut
conjunctiv, prin care trec venele segmentare.
 Segmentul pulmonar are, în general, o formă aproximativ piramidală, cu baza
situată la nivelul suprafeței plămânului şi cu vârful îndreptat spre hil. Prin vârful
piramidei pătrund ramificațiile bronşice, însoțite de câte o arteră. Diviziunile
bronhiei şi ale arterei se continuă până la nivelul lobulilor pulmonari şi ale
formațiunilor bronho-alveolare
 Plamânii
 Arborele bronşic, constituie totalitatea ramificațiilor intrapulmonare ale bronhiilor
principale. În hilul plămânului bronhia principală dreaptă se împarte în trei bronhii
lobare: superioară, mijlocie şi inferioară, iar bronhia principală stângă trimite două
bronhii lobare: superioară şi inferioară. Bronhiile lobare se împart în bronhiile
segmentare.
 Bronhia lobară superioară dreaptă, se împarte în trei bronhii segmentare: apicală,
anterioară şi posterioară. Bronhia lobară medie dreaptă, se divide în două bronhii
segmentare: medială şi laterală. Bronhia lobară inferioară dreaptă, este foarte scurtă şi
dă cinci bronhii segmentare: apicală (superioară), medială (cardiacă), bazală anterioară,
bazală laterală şi bazală posterioară.
 Bronhia principală stângă se bifurcă în hilul pulmonar în două ramuri: bronhia lobară
superioară şi bronhia lobară inferioară. Bronhia lobară superioară stângă, se împarte în
patru bronhii segmentare: apexoposterioară, anterioară, lingulară superioară, lingulară
inferioară. Bronhia lobară inferioară stângă, se divide în cinci bronhii segmentare:
apicală (superioară), medială (cardiacă), bazală anterioară, bazală laterală şi bazală
posterioară.
 Plamânii

 Componenta parenchimatoasă. Ramurile bronhiilor segmentare continuă să se

dividă succesiv în ramuri bronhiale, iar acestea în bronhiole lobulare sau
terminale. Bronhiolele lobulare deservesc teritorii care reprezintă unitațile
morfologice ale plămânilor, adică lobulii pulmonari.
 Bronhiolele lobulare se ramifică apoi în bronhiole respiratorii. Acestea continuă s
se ramifice în ducte alveolare, terminate prin dilatații, numite săculeți alveolari.
Săculeții se compartimentează în mai multe formațiuni veziculare, numite alveole
pulmonare.
 Bronhiola respiratorie și ramificațiile ei (ductele alveolare, săculeții alveolari,
alveolele pulmonare) formează acinul pulmonar. Totalitatea acinilor pulmonari
alcătuiesc parenchimul pulmonar, la nivelul căruia au loc schimburi de gaze. Acinul
reprezintă în consecință, unitatea morfofuncțională a plămânului.
 Plamânii
 Bronhiile sunt alcătuite din următoarele tunici: fibrocartilaginoasă, musculară şi
mucoasă. Paralel cu ramificarea are loc şi modificarea structurii bronhiilor. Tunica
fibrocartilaginoasă reprezintă un strat extern de țesut conjunctiv lax, în grosimea
căruia se află porțiuni cartilaginoase.
 Semiinelele cartilaginoase ale bronhiilor principale la nivelul bronhiilor lobare
sunt substituite cu inele cartilaginoase, iar începând cu bronhiile segmentare,
inelele sunt înlocuite prin lamele sau plăci cartilaginoase izolate. Concomitent cu
descreşterea calibrului ramificațiilor bronhiale are lor şi micşorarea dimensiunilor
lamelelor cartilaginoase. În pereții bronhiilor lobulare plăcile cartilaginoase
diminuează mult şi la trecerea lor în bronhiolele terminale dispar în totalitate.
 Superficial de tunica fibrocartilaginoasă se află peribronhia, ce reprezintă un țesut
conjunctiv format din fibre colagene şi elastice, ce continuă cu septele
interlobulare.
 Plamânii
 Tunica musculară este alcătuită din fibre musculare netede circulare aşezate
interior de cea fibrocartilaginoasă.
 Tunica mucoasă are un epiteliu pluristratificat, cu cili vibratili, a căror mişcare este
îndreptată spre căile respiratorii superioare. Mucoasa mai are numeroase glande,
care diminuează ca număr pe măsură ce scade diametrul bronhiolei. Paralel cu
micşorarea plăcilor cartilaginoase în pereții bronhiilor are loc sporirea fibrelor
musculare. În pereții bronhiolelor terminale predomină muşchii netezi, lipseşte
cartilajul, dispar glandele, iar epiteliul ciliar se menține.