FIZIOLOGIA INIMII

Inima este unul dintre cele mai importante oragne ale corpului alcătuită aproape în întregime
din țesut muscular, care prin mișcări de contracție și relxare funcționează ca o pompă transportând
sângele în mod constant prin două teritorii principale de circulaţie: circulația pulmonară și circulația
sistemică.
Peretele inimii este alcătuit din trei straturi: endocard (țesut endotelial), miocard- mușchiul
striat cardiac care cuprinde celule specializate în contracție și celule specializate în geneza și
conducerea impulsurilor și pericardul care reprezintă membrana externă cu rol de ancorare si
protecție.
Inima este compusă din patru camere musculare: două cavități drepte, atriul drept care
primește sânge neoxigenat din circulatia sistemica si ventriculul drept care pompează sânge spre
circulatia pulmonară și două cavități stangi, atriul stâng care primeste sânge oxigenat de la plămâni și
ventriculul stâng care pompează sânge spre circulația sistemică.

VASCULARIZAȚIA INIMII
Vascularizaţia arterială a inimii este realizată prin intermediul:
- arterei coronare drepte, ramură din aorta ascendentă, situată ȋn porţiunea iniţială ȋntre auriculul
drept şi trunchiul arterei pulmonare, după care se localizează la nivelul şanţului coronar anterior,
respectiv posterior. Se termină la nivelul şanţului interventricular posterior prin artera interventriculară
posterioară. Ramuri ale arterei coronare drepte sunt reprezentate de : artera dreaptă a conului,
arterele ventriculare anterioare drepte, artera interventriculară posterioară, arterele atriale, artera
nodului sinusal, artera nodului atrioventricular.
- arterei coronare stângi, ramură din aorta ascendentă, este situată iniţial ȋntre auriculul stâng şi
trunchiul arterei pulmonare. La nivelul şanţului interventricular anterior se termină prin artera
interventriculară anterioară. La nivelul şanţului coronar, din artera coronară stângă ia naştere un ram
colateral ce poartă denumirea de artera circumflexă. Artera interventriculară anterioară se ramifică ȋn:
arterele ventriculare anterioare stângi, artera stângă a conului ce se anastomozează cu artera dreaptă
a conului, ramuri septale pentru 2/3 din septul interventricular.
Artera circumflexă dă următoarele ramuri: artera marginală stângă, ramuri ventriculare
anterioare şi posterioare, arterele atriale, artera nodului sinusal şi artera nodului atrioventricular.
Astfel, foarte importantă este zona vascularizată de fiecare coronară ȋn parte, putându-se
identifica artera afectată ȋn fucnţie de zona necrozată ȋn urma unui infarc miocardic.
Artera coronară dreaptă vascularizează ventriculul drept, o porţiune din peretele posterior al
ventriculul stâng, 1/3 inferioară a septului interventricular, atriul drept şi sistemul excitoconductor.
Artera coronară stângă vascularizează ventriculul stâng, o porţiune din peretele anterior al
ventriculului drept, 2/3 superioare a septului interventricular şi atriul stâng.
Venele sunt organizate ȋntr-un sistem venos superficial şi un sistem venos profund.
Sistemul venos superficial este reprezentat de sinusul venos coronar ce poate fi identificat la nivelul
şanţului coronar posterior. Traiectul acestuia se termină la nivelul peretelui inferior al atriului drept. La
nivelul sinusului venos coronar se varsă vena coronară mare, vena coronară mică, vena coronară
mijlocie, vena posterioară a ventriculului stâng, vena oblică a atriului stâng.
Limfaticele drenează la nivelul nodulilor limfatici traheobronşici şi brahiocefalici.
INERVAȚIA INIMII
Reglarea activității inimii se face din centrii nervoși situati in trunchiul cerebral și maduva
spinării, prin fibre simpatice (acceleratorii) și parasimpatice (inhibitorii).
Inervaţia parasimpatică este realizată prin intermediu ramurilor cardiace cervicale şi toracale ale celor
doi nervi vagi. Nervii cardiaci cervicali superiori se desprind din nervul vag, deasupra ganglionului
inferior al vagului, iar nervii cardiaci inferiori se desprind din nervul laringeu recurent. Acţiunea
inervaţiei parasimpatice este cardiomoderatoare: scade frecvenţa cardiacă şi determină vasoconstricţia
coronarelor.
Inervaţia simpatică se realizează prin intermediul nervilor cardiaci cervicali superiori, mijlocii şi
inferiori, alături de 3-4 nervi cardiaci toracici. Nervul cardiac cervical superior ȋşi are originea ȋn
ganglionul simpatic cervical superior. Nervul cardiac cervical mijlociu ȋşi are originea ȋn ganglionul
cervical mijlociu, iar nervul cardiac cervical inferior ȋşi are originea ȋn ganglionul simpatic stelat.
Acţiunea simpaticului este de a creşte frecvenţa cardiacă şi de a dilata vasele coronare.
Aceşti nervi simpatici şi parasimpatici formează două plexuri cardiace: anterior respectiv
posterior.
Plexul cardiac anterior (superficial), localizat ȋntre aortă şi trunchiul pulmonar, este alcătuit din nervii
cardiaci superiori ai vagului şi nervii cardiaci superiori stângi simpatici.
Plexul cardiac posterior (profund) este localizat ȋn jurul venei cave şi posterior de aorta
ascendentă.
Există şi un plex subendocardic, unul intramiocardic şi unul subepicardic.
Activitatea cordului este influenţată şi de reflexele reglatoare glomice sinusale.

PROPRIETĂȚILE FUNCȚIONALE ALE INIMII

Automatismul, excitabilitatea, conductibilitatea și contractilitatea.
Automatismul reprezintă capacitatea inimii a-şi continua activitatea ritmică de contracţie în
condiţiile izolării din organism. Dacă este scoasă din corp, inima poate continua să funcționeze dacă I se
asigură irigarea cu un lichid nutritive corespunzător.  Activitatea inimii se datoreaza existenței țesutului
nodal care se află grupat in trei centrii de automatism (2 noduli și o rețea), care acționează într-o
ordine ierarhica astfel:
1.Nodul sino-atrial, care genereză stimuli cu o frecvență de 75/min. Acesta reprezintă ritmul sinusal și
este ritmul fiziologic.
2.Nodul atrio-ventricular, care generează stimuli cu o frecvență de 40/min. Când nodul sino-atrial nu
mai emite, ritmul inimii este preluat de nodul atrio-ventricular și ritmul imprimat este o frecvență mai
mica numita ritm nodal.
3.Fascicolul Hiss si rețeaua Purkinje: determină prin automatismul lor un ritm mai redus de 25/min
numit ritm idioventricular, care se întalnește in cazul suprimarii automatismului din noduli atriali.
Excitabilitatea este proprietatea miocardului de a răspunde maximal la stimuli care egalează
sau depăşesc valoarea prag.  Inima este excitabila numai în faza de relaxare (diastola), iar în sistolă se
afla în stare refractara absolută şi nu răspunde la stimuli.
Conductibilitatea este proprietatea miocardului de a propaga excitaţia în toate fibrele sale.
Impulsurile generate automat şi ritmic de nodulul sinoatrial se propagă în pereţii atriilor, ajung în
nodulul atrioventricular şi prin fasciculul Hiss şi reţeaua Purkinje, la ţesutul miocardic ventricular.
Ţesutul nodal generează şi conduce impulsurile, iar ţesutul miocardic adult răspunde la contracţii.
Contractilitatea reprezintă proprietatea inimii de a se contracta. Se realizează cu participarea a
trei sisteme intracelulare: sistemul de cuplare a excitației cu contracția, sistemul contractil
(miofilamentar) și sistemul energogen (mitocondrial). Forța de contracție este direct proporțională cu
grosimea miocardului deci atriile au forță mai mica iar ventriculele forță mai mare,in mod deosebit
ventricolul stâng. În timpul contracțiilor în cavități crește presiunea aceasta fiind necesară propulsiei
coloanei de sânge si de asemenea în mecanismul de închidere-deschidere a valvulelor .Forța de
contracție în sistolă este cu atat mai mare cât alungirea fibrelor si umplerea cavităților in diastola este
mai mare. Aceasta reprezintă “legea inimii”.
CICLUL CARDIAC
Ciclul cardiac mai poartă denumirea şi de revoluţia cardiacă, şi este asemănător atât pentru
cordul drept (reprezentat de atriu şi ventriculul drept), cât şi pentru cordul stâng (reprezentat de atriu
şi ventriculul stâng). Durata unui ciclu cardiac este 60 sec./frecventa cardiac. Pentru o frecvenţă
cardiaca de 75/minut, durata ciclului cardiac este de 0,8 sec.
Ciclul cardiac se desfașoară în mai multe etape:
Sistola atrială se mai numește și presistolă, durează 0,11 secunde. În timpul sistolei,
presiunea în atrii creşte de la 0 – 2 mmHg la 4 – 6  sau 6 – 8 mmHg şi depăşeşte presiunea
diastolică ventriculara astfel încât fluxul sanguin este dinspre atrii spre ventriculi. Regurgitarea sângelui
este imipiedicata de contracţia musculaturii circulare de la vărsarea venelor pulmonare şi cave.
Debutează concomitent cu vârful undei P pe ECG. La sfârşitul sistolei atriale în fiecare ventricul se va
acumula o cantitate de sânge numită volum telediastolic.
 Diastola atrială corespunde relaxării atriale şi se suprapune sistolei ventriculare şi primelor
patru faze ale diastolei ventriculare. Începe din momentul în care fibrele miocardice complet
repolarizate încep să se relaxeze și are o durată 0,49 secunde.
Sistolă ventriculară: valvulele aortice şi pulmonare se deschid, iar sângele este propulsat în
aortă şi artera pulmonară. Presupune mai multe etape:
Contracţia izovolumica (0,05 sec. între închiderea mitralei şi deschiderea aortei): ventriculii încep să se
contracte şi atunci când presiunea ventriculară o depăşeşte pe cea atriala, se închid valvele
atrioventriculare (mitrala apoi tricuspida). Ventriculii sunt, în această fază, camere complet închise şi
pline cu sânge. Debutează la scurt timp după începutul complexului QRS pe ECG.
Ejecţia rapidă  (0,09 secunde, asiura circa 70 % din volumul de sânge ejectat) → când presiunea
ventriculară creşte atât de mult încât depăşeşte presiunea din aorta, se deschid valvele sigmoide (întâi
pulmonara, apoi aortică) şi începe ejecţia.
 Valvele pulmonare se deshid primele pentru că presiunea necesară deschiderii vlavei pulmonare e mia
mică decât cea pentru aorta. Pe parcursul contracţiei izovolumetrice ventriculare, atriile se află în
diastolă.
Ejecţia lentă (0,13 secunde) , asigura circa 30 % din volumul de sânge ejectat este cuprinsă între vârful
presiunii ventriculare şi momentul închiderii valvelor semilunare (aortice şi pulmonare). În
această fază presiunile din ventriculi scad şi artere mari scad datorită încetinirii contracţiei ventriculare
cât şi a golirii ventriculilor şi acumulării sângelui în vasele mari. Pe parcursul ejecţiei ventriculii se
golesc, în special prin scădere diametrului lor transversal, volumul de sânge împins în vasele mari
numit volum bătaie ( sistolic ) fiind de aproximativ 70 ml. Cantitatea de sânge rămas în ventricul la
sfârşitul ejecţiei se numeşte volum telesistolic, având o valoar normală de 50 60 ml. Raportul dintre
volumul bătaie şi volumul telediastolic exprima eficienta golirii ventriculare, purtând numele de fracţie
de ejecţie.
Diastola ventriculară este faza în care ventriculul se relaxează şi presiunea ventriculară scade.
Are mai multe etape:
Protodiastola fiziologică (0,04 secunde): ventriculii încep să se relaxeze şi când presiuna din ventriculi
scade sub presiunea din artera aorta şi cea pulmonara, se incid valvele semilunare (întâi se închide
aorta pentru capresiuneascade mai repede în VS, apoi pulmonara). Protodiastola este intrevalul de
timp între debutul diastolei ventriculare şi închiderea valvei arterei aorte / pulmonare.
Relaxarea izovolumică (0,08 secunde, intre închiderea aortei şi deschiderea mitralei): ventriculii
redevin camere complet închise, dar nu mai sunt pline cu sânge.
Umplerea pasivă rapidă (0,11 secunde, asigura circa 70 % din sângele ventricular): presiunea
ventriculară scade rapid şi atunci când scade sub presiunea atrială, se deschid valvele atrioventriculare
(întâi tricuspida, apoi mitrala). Sângele începe să curgă dinspre atrii spre ventriculi.
Umplerea pasivă lentă (0,19 secunde, asigura circa 10 % din sângele ventricular; se mai
numeşte diastazis): pe măsură ce sângele trece în ventriculi, viteza curgerii scade datorită scăderii
gradientului presional. În timpul umplerii lente (diastazis) valvele atrio-ventriculare iau forma unei
pâlnii prin care sângele trece din atriu în ventricul. Astfel se produce o creştere lentă a volumului
ventricular în timp ce presiunile atriale scad lent, atingând aproape un platou.

În timpul revoluției cardiace inima produce:

I. Manifestări mecanice
II.Manifestări electrice
III.Manifestări acustice
Studiul acestor manifestari dau informații despre activitatea inimii.
I.Manifestările mecanice sunt reprezentate de: socul apexian,pulsul arterial,pulsul venos.
Șocul apexian este expresia sistolei ventricolului stâng și poate fi simtit in spațial V inter-costal
stâng pe linia medio-claviculară; este șocul vârfului inimii.
Pulsul arterial este expresia sistolei la peretele arterial produsă de volumul de sânge în timpul sistolei
ventriculare. Se palpează la nivelul arterei radiale in apropierea articulatiei radio-caripiene, prin
comprimarea arterelor cu trei degete pe un plan osos. Înregistrarea grafica a pulsului arterial se
numeste sfigmograma. Valorile normale ale pulsului arterial sunt 60-80 bătăi/minut.
Pulsul venos este datorat variațiilor de volum ale venelor din apropierea inimii din timpul
sistolei atriului drept și poate fi observat și înregistrat la venele de la baza gâtului (vena jugulară).
Pulsul are unele caractere și prin perceperea și înregistrarea lui se poate aprecia activitatea
inimii și starea pereților vasculari.
II.Manifestările electrice
În diastolă (în repaus) fibra musculară are polarizare de repaus, adică sarcinile electrice pozitive
sunt la exterior și sarcinile electrice negative sunt la interior.
Regiunile inimii care intră în activitate devin negative în raport cu zonele aflate in repaus, iar diferenta
de potențial care se formeaza se transmite la suprafața corpului și se poate culege cu electrozi.
Acest bioponțial se poate amplifica și se înregistrează cu ajutorul unui aparat numit
electrocardiograf. Graficul obținut este EkG. EkG-ul are trei unde pozitive (PRT) si doua unde negative
(QS). EkG-ul se modifica in boli de inima și este de un real folos pentru a pune un diagnostic cardiologic
sau în urmărirea evoluției bolilor.
III.Manifestari acustice. Acestea se datorază vibraților sonore din timpul revoluției cardiace. În timpul
revoluției cardiace se aud două zgomote:
Zgomotul I sistolic, de durată mai mare, intens, produs de vibrațiile peretelui ventricular, de
închiderea valvulelor atrio-ventriculare și de expulzarea sângelui in artere .Fenomenul are loc la
începutul sistolei ventriculare.
Zgomotul II diastolic, de durata mai mică, intens, produs de închiderea valvulelor semilunare de
la aorta si de la artera pulmonara. Fenomenul are loc la începutul diastolei ventriculare.
Între zgomotul I si II are loc o pauză mică iar între zgomotul II si zgomotul I următor are loc o
pauză mai mare.
Zgomotele cardiace sunt caracteristice la omul sanatos. În cazul inimii bolnave în mod deosebit în
cazul valvulopatiilor zgomotele sunt alcătuite cu sufluri.
Zgomotul III (tot diastolic) are tonalitate și intensitate joasă; la tineri cu perete toracic subțire (se
aude mai bine cordul), în diastola ventriculară, la sfârșitul fazei de umplere rapidă, încetinește viteza
de curgere a sângelui, iar această diferență de viteză pune în vibrație valvele atrio-ventriculare și
pereții ventriculari). Poate fi auzit în unele cazuri patologice (exemplu: tahiaritmii, cum ar fi tahicardia
paroxistică supraventriculară).
Zgomotul IV (patologic) apare datorită umplerii suplimentare ventriculare, cum se întâmplă în
stenoza aortică, ventriculul stâng are un conținut crescut de sânge pe care îl expulzează dificil, de aceea
împinge cu o mai mare forță vavele atrio-ventriculare, pe care le pune în tensiune . Poate fi auzit în
stenoza aortică, hipertrofia aortică.
Înregistrarea zgomotelor cardiace se numște fonocardiograma.

 Florica Țibea, Atlas de Biologie: Anatomia Omului. Editura Didactică și Pedagogică, București,

2007

 Teodora Terciu, Călătorie în interiorul corpului uman. Editura Arthur, București, 2009

 Anita Ganeri, Body Basics: Bodies. Editura Alligator, 2012.

 I. HAULICA Fiziologie umana Ed.Medicala Bucuresti, 2008

 Corina Ciucu, Memorator de biologie. Editura Booklet, București, 2009. 

 Noţiuni de anatomie clinică a cordului, Mic tratat de cardiologie, Carmen Ginghină, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 2010

 Explorarea paraclinică, Mic tratat de cardiologie, Carmen Ginghină, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 2010