Sunteți pe pagina 1din 25

40

6. INTRODUCERE ÎN GRAFICA INGINEREASCĂ


6.1 Standarde de bază utilizate în grafica inginerească

Standardizarea reprezintă o activitate prin care sunt stabilite, pentru probleme reale sau
potenţiale, prevederi destinate unei utilizări comune şi repetate, urmărind obţinerea unui grad optim
de ordine într-un context dat. Această activitate constă şi-n elaborarea, difuzarea şi punerea în aplicare
a standardelor.
Standardul este un document, stabilit prin consens şi aprobat de un organism recunoscut, care
furnizează, pentru utilizări comune şi repetate, reguli, linii directoare sau caracteristici pentru activităţi
sau rezultatele lor.
Pentru indicativele standardelor române se fac următoarele precizări:
- standardele române aprobate înainte de 28 august 1992 au sigla STAS, anul ediţiei fiind înscris
prin ultimile două cifre;
- standardele române aprobate după 28 august 1992 au sigla SR, anul ediţiei fiind înscris integral;
- standardele române identice cu standardele internaţionale au sigla SR ISO (STAS ISO), iar cele
identice cu standardele europene au sigla SR EN (STAS EN). Numărul standardului român este acelaşi
cu cel al standardului internaţional, respectiv european, adoptat.
Fiecare standard cuprinde:
- indicativul format din siglă şi numărul standardului;
- anul ultimei ediţii;
- titlul.
Exemplu de notare:

SR ISO 7200: 1994 – Desene tehnice

siglă Nr. an ediţie titlul standardului


standard

indicativ standard

6.2. Linii utilizate în grafica inginerească

Conform STAS 103 – 84, liniile se clasifică în linie continuă, linie întreruptă, linie – punct şi
linie – două puncte, iar în funcţie de grosime, în linie groasă şi linie subţire. Aceste tipuri de linii, sau
combinaţia celor două clase, care se simbolizează printr-o literă majusculă, sunt utilizate în desenul
tehnic, astfel:
- cu litera A, se simbolizează linia continuă, groasă;
- cu litera B, linia continuă, subţire;
- cu litera C, linia continuă, subţire, ondulată;
- cu litera D, linia continuă, subţire, în zig-zag;
- cu litera E, linia întreruptă, groasă;

41
- cu litera F, linia întreruptă, subţire;
- cu litera G, linia – punct, subţire;
- cu litera H, linia – punct, mixtă;
- cu litera J, linia – punct, groasă;
- cu litera K, linia- două puncte, subţire.
Grosimea liniei groase se noteazã cu “b” şi poate avea una dintre următoarele valori: 2,0; 1,4;
1,0; 0,7; 0,5; 0,35; 0,25; (0,18). Linia subţire are grosimea aproximativ b/3, dar nu mai mare decât
b/2. Grosimea de bază (b) a liniilor utilizate este cea a tipului A, care se alege în funcţie de mărimea,
complexitatea şi natura desenului. Ea trebuie să fie identică pentru toate reprezentările aceleeaşi piese,
desenate la aceeaşi scară, pe acelaşi format.
În Figura 6.1 este exemplificată pe o piesă, utilizarea diferitelor tipuri de linii.
Cu linie continuă, groasă (A) se trasează:
- chenarul formatelor standardizate;
- contururile şi muchiile reale ale pieselor;
- cercurile şi generatoarele suprafeţelor de vârf la roţile dinţate;
- secţiunile intercalate;
- liniile de vârf la filetele vizibile.
Cu linie continuă, subţire (B) se trasează:
- muchiile fictive, vizibile;
- liniile de cotă, ajutătoare, de indicaţie;
- haşurile convenţionale, utilizate la reprezentarea secţiunilor;
A J G
L M8
L-L

K C F H C B
Figura 6.1

- liniile de fund, la filetele vizibile;


- conturul secţiunilor suprapuse;
- axele de simetrie, pentru cercuri cu diametrul pe desen mai mic de 10 mm;
- diagonalele utilizate în reprezentarea convenţională a formelor constructive prismatice, sau
piramidale.
Cu linie continuă, subţire, ondulată (C ) se trasează:
- liniile de ruptură pentru delimitarea vederilor şi secţiunilor.
Cu linie continuă, subţire, zig-zag (D) se trasează:

42
- liniile de ruptură pentru determinarea vederilor şi secţiunilor, pentru desenele executate
automatizat.
Cu linie întreruptă groasă şi subţire (E şi F) se trasează:
- contururile şi muchiile reale acoperite ale pieselor.
Cu linie – punct, subţire (G) se trasează:
- liniile de axă şi urma planului de simetrie;
- cercurile şi generatoarele suprafeţelor de rostogolire (divizare) la roţile dinţate;
- contururile şi muchiile părţilor din piese, situate în afara planului de secţionare;
- elementele rabătute în planul secţiunii.
Cu linie – punct, mixtă (H) se execută:
- traseele de secţionare.
Cu linie – punct, groasă (J) se trasează:
- porţiunea din suprafaţa unei piese, care va fi supusă tratamentelor termice;
- conturul piesei finite, pe desenele de semifabricat.
Cu linie – două puncte, subţire (K) se trasează:
- contururile pieselor învecinate;
- poziţiile intermediare şi extreme de mişcare ale pieselor mobile;
- liniile centrelor de greutate, când acestea nu coincid cu liniile de axă.

6.3. Formate utilizate în grafica inginerească

Desenele de ansamblu şi de execuţie se întocmesc conform reglementărilor în vigoare.


Dimensiunile formatelor acestor desene sunt prevăzute în SR ISO 5457:1994. În tabelul 6.1 este
prezentat un extras din acest standard.

Tabel 6.1 Formate de desen conform SR ISO 5457-94 (extras)


Formate de desen Formate alungite
Formate alungite speciale
preferenţiale excepţionale
Simbol axb Simbol axb Simbol axb
format [mm] format [mm] format [mm]
A0 841 x 1189 A0 x 2 1189 x 1682
1189 x 841 A0 x 3 1189 x 2523
A1 594 x 841 A1 x 3 841 x 1783
841 x 594 A1 x 4 841 x 2378
A2 420 x 594 A2 x 3 594 x 1261
594 x 420 A2 x 4 594 x 1682
A2 x 5 594 x 2102
A3 297 x 420 A3 x 3 420 x 891 A3 x 5 420 x 1486
420 x 297 A3 x 4 420 x 1189 A3 x 6 420 x 1783
A3 x 7 420 x 2080
A4 210 x 297 A4 x 3 297 x 630 A4 x 6 297 x 1261
A4 x 4 297 x 841 A4 x 7 297 x 1471
A4 x 5 297 x 1051 A4 x 8 297 x 1682
A4 x 9 297 x 1892
Formatele se notează simbolic cu litera A, urmată de o cifră care indică tipul formatului şi
dimensiunile corespunzătore. Pentru stabilirea dimensiunilor formatului se porneşte de la tipul A0,
căruia îi corespunde o suprafaţă de 1m2.

43
Din Figura 6.2 se observă că un format inferior, se obţine prin înjumătăţirea laturii mari, iar
unul superior prin dublarea laturii mici.
Elementele grafice ale unui format sunt reprezentate în Figura 6.3.
b
25...75

10
1 2 3 4
A A
10
A2 B
B

a
A1 C C

297
A4

25...75
A3 D D
1 2 3 4
A4 20

1 2 3 4 5 6 7 8 9
Figura 6.2 Figura 6.3

1 – chenarul, aflat la o distanţă de minimum 20 mm de margine pentru formatele A0 şi A1 şi


10 mm pentru A2, A3, A4. Aceste prevederi au fost elaborate avându-se în vedere satisfacerea
necesităţilor atât ale mijloacelor tradiţionale de multiplicare şi exploatare a desenelor tehnice, cât şi a
mijloacelor care fac apel la procedee mai moderne ca: micrografie, modelare automatizată, etc. Deşi
în majoritatea cazurilor, aceste valori sunt destul de mari pentru a permite menţinerea suportului în
timpul reproducerii, dar este posibil cu anumite maşini de reproducere ca aceste valori minime să fie
reduse la 10 mm pentru formatele A0 şi A1 şi la 7 mm pentru formatele A2, A3 şi A4. Chenarul
trebuie trasat cu linie continuã cu grosimea minimă de 0,5 mm;
2 – fâşia de îndosariere, ce trebuie să fie trasată cu linie continuă, subţire şi la o lăţime minimă
la 20 mm de marginea desenului;
3 – gradaţia metrică de referinţă, având lungimea minimă de 100 mm şi divizată în centrimetri.
Aceasta este dispusă simetric faţă de un reper de centrare, având lăţimea maximă de 5 mm, executată
cu linie continuă, cu grosimea minimă de 0,5 mm;
4 – reperul de orientare;
5 – zona neutră;
6 – reţeaua de coordonate, ce are scopul de a permite localizarea uşoară pe desen a detaliilor,
adăugirilor, modificărilor, etc. Liniile utilizate au o lăţime de minimum 0,5 mm. Literele şi cifrele se
înscriu având caractere drepte, conform ISO 3098/1 – 1993, la o distanţã de minimum 5 mm de
marginile planşei finite;
7 – indicatorul;
8 – reperele de centrare, ce trebuie să se figureze pe toate desenele ale căror format este
preferenţial, sau alungit special (tabelul 6.1), în scopul facilitării poziţionării desenului la multiplicare,
sau la micrografiere. Aceste repere trebuie situate la extremităţile celor două axe de simetrie ale
planşei finite, fiind reprezentate prin linii continue, cu grosimea minimă de 0,5 mm, care încep de la
marginile formatului finit şi depăsesc cu aproximativ 5 mm chenarul;
9 – unghiurile de decupare.
În toate cazurile, planşele de desen preimprimate trebuie să prezinte următoarele elemente:
indicator, chenar şi repere de centrare.

44
6.4. Indicatorul şi tabelul de componenţă utilizate în grafica inginerească

Indicatorul se aplică obligatoriu pe fiecare desen, având scopul de a reda datele necesare
identificării desenului. El cuprinde mai multe dreptunghiuri alăturate, ce pot fi subdivizate în rubrici,
în care sunt prezente informaţii specifice, după cum urmează:
- zona de identificare;
- zona, sau zonele cu informaţii suplimentare.
Conform SR ISO 7200:1994, zona de indentificare, trasată cu aceeaşi linie ca şi cea a
chenarului, are o lungime de maximum 170 mm (Figura 6.4) şi trebuie să cuprindă următoarele
informaţii de bază:

c) b) b)
b) c)
a) a) c) a)

170max 170max 170max


Figura 6.4

a) numărul de înregistrare sau de identificare a desenului, ce trebuie amplasat în colţul inferior,


dreapta, al zonei de identificare;
b) denumirea produsului;
c) numele proprietarului legal al desenului (poate fi indicat prin denumirea să oficială, prin
denumirea prescurtată, sau prin siglă).
Zonele de informaţii suplimentare cuprind: informaţii indicative, informaţii tehnice, informaţii
de ordin administrativ. Aceste zone pot fi amplasate fie deasupra, fie în stânga zonei de identificare,
astfel încât lungimea indicatorului să fie de maximum 190 mm.
Informaţiile indicative sunt necesare pentru evitarea erorilor de interpretare ale metodei de
reprezentare, folosită în cazul desenului respectiv. Aceste informaţii sunt:
- simbolul care indică metoda de proiectare;
- scara principală a desenului;
- unitatea pentru exprimarea dimensiunilor liniare, dacă este o altă unitate decât milimetru.
Informaţiile indicative sunt obligatorii numai în cazul în care reprezentarea nu poate fi
înţeleasă fãră aceste observaţii suplimentare.
Informaţiile tehnice sunt:
- metoda de indicare a stării suprafeţei (ISO 1302);
- metoda de indicare a toleranţelor geometrice (ISO 1101);
- valorile toleranţelor generale, care se aplică dacă nu sunt indicate toleranţe individuale (ISO
2768);
- orice alt standard din acest domeniu.
Informaţiile de ordin administrativ sunt:
- formatul planşei de desen;
- data primei ediţii a desenului;
- indicele aferent unei revizuiri (se înscrie în rubrica corespunzătoare numărului desenului “a”);
- data şi o descriere succintă a revizuirii (modificării).
Această informaţie poate fi dispusă pe desen, în afara indicatorului, sub forma unui tabel
distinct, sau prezentată într-un document separat.

45
- alte informaţii de ordin administrativ (de exemplu semnăturile persoanelor responsabile pentru
desen şi pentru actualizare).
Desenele cu mai multe planşe identificate prin acelaşi număr al desenului trebuie numerotate,
cu numere succesive, pe fiecare planşă. De asemenea, numărul total de planşe trebuie indicat pe prima
planşă, de exemplu: “Planşa nr. n/p”, unde n este numărul planşei iar p este numărul total de planşe.
Exemple de indicatoare sunt prezentate în Figurile 6.5, 6.6 şi 6.7. În Figura 6.5 sunt indicate
şi dimensiunile indicatorului, iar în tabelul 6.2 informaţiile necesare completării acestuia.
20 25 15 35 40

Proiectat
5x4=20

4 5

10 10
Desenat 1 2 3 [mm]
Verificat
6
(40)

Aprobat Data:
Plansa Universitatea "VALAHIA"
8

10
nr. Targoviste
20

7
9
Specializarea: Grupa:

95
180

Figura 6.5

UNIVERSITATEA VALAHIA LUCRARI DE PROTECTIE


TARGOVISTE IMPOTRIVA INUNDATIILOR Plansa
FACULTATEA DE INGINERIA MEDIULUI STUDIU DE CAZ: amenajarea paraului nr.
SI BIOTEHNOLOGII Cricovul Dulce
Proiectat
Scara:
Desenat DETALII GABIOANE

Verificat Data:

Figura 6.6

Desenat Data Material


Verificat

Scara U. T. CLUJ-NAPOCA
BIELA
R. A. 1252-06

Figura 6.7

În SR ISO 7200:1994 se precizeazã că agenţii economici îşi pot întocmi şi indicatoare proprii
de firmă pe baza unor principii generale convenite internaţional.

Tabelul 6.2 Completarea indicatorului

46
Nr. rubrică Conţinutul rubricii
1 Numele şi prenumele persoanelor responsabile
2 Semnăturile persoanelor responsabile
3 Scara (scările) de reprezentare
4 Rugozităţile suprafeţelor
5 Simbolul sau denumirea materialului din care este executată piesa
6 Formatul planşei
7 Numărul planşei. Rubrica se completează numai în cazul în care desenul este
executat pe mai multe planşe
8 Denumirea desenului
9 Codul desenului

Tabelul de componenţă (SR ISO 7573:1994) furnizează cu precizie lista elementelor


componente a produsului reprezentat pe un desen de ansamblu. El poate fi aplicat pe desenul de
ansamblu, sau se execută pe planşe separate de dimensiunile formatului A4.
În Figura 6.8 sunt prezentate dimensiunile şi grosimea liniilor tabelului de componenţă, iar în tabelul
6.3 sunt date informaţii cu privire la completarea acestuia.
7 sau 10

(1) (2) (3) (4) (5) (6) (7)

10 Masa
Poz. Denumire Referinta Cantit. Material Observatii neta

10 50 45 10 30 25
180

Figura 6.8

Tabelul 6.3. Completarea tabelului de componenţă a desenului de ansamblu


Coloana Elementele care se înscriu Observaţii
(1) Poziţia. Numerele de poziţie ale părţilor
componente ale obiectului (piesă, ansamblu de
ordin inferior)se înscriu în ordinea numerică
crescătoare, de jos în sus, începând cu numărul 1.
(2) Denumirea. Se recomandă ca denumirea părţilor Denumirea se înscrie la singular,
componente să fie cât mai scurtă, subliniind nearticulat. La reperele
caracteristica constructivă. În cazul elementelor normalizate nu se indică
standardizate denumirea şi caracteristicile numărul standardului respectiv.
dimensionale se înscriu conform notării prescrise
prin standard.
(3) Referinta. Partea componentă este reprezentată ca Pentru reperele standardizate
obiect de sine stătător, prin desenul de execuţie. (normalizate) nu se întocmeşte
desenul de execuţie. În rubrică se

47
înscrie numărul standardului,
sau normei.
(4) Cantitatea. Reprezintă numărul de bucăţi de părţi
componente, identice existente, în obiectul
reprezentat pe desen.
(5) Material. Cuprinde simbolul, sau denumirea
materialului, din care este executată partea
componentă, precum şi numărul standardului, sau
al normei.
(6) Observaţii. Cuprinde date suplimentare cum ar fi :
dimensiunile semifabricatului, numărul modelului
de turnătorie, caracteristici dimensionale, etc.
(7) Masa netă. Reprezintă masa netă a unei bucăţi de Completarea căsuţei este
parte componentă poziţionată. facultativă. Se exprimă în kg.

Amplasarea tabelului de componenţă pe un desen de ansamblu se poate face conform


indicaţiilor din Figura 6.9

Tabel componenţă

Tabel componenţă

Tabel componenţă Tabel componenţă

Indicator

Indicator
a

Figura 6.9

6.5. Scrierea standardizată

Scrierea textelor referitoare la indicaţii speciale, care au caracter tehnologic şi a valorilor


numerice, se realizează potrivit prescripţiilor SR ISO 3098/1:1993.
Acest standard cuprinde regulile cu privire la scrierea literelor alfabetului latin, a cifrelor arabe
şi romane, precum şi a semnelor de largă utilizare.
Potrivit acestui standard, există două tipuri de scriere: îngustă (tipul A) şi normală (tipul B).
Scrierea de tipul A sau B este, la rândul ei, de două feluri:
- caracterele înclinate cu 15o spre dreapta;

48
- caracterele drepte, perpendiculare pe linia de bazã a rândului.
Exemple de scriere:
Scriere înclinata AaBbCcDd
Scriere dreapta AaBbCcDd
Scriere de tip A AaBbCcDd
Scriere de tip B AaBbCcDd
Scrierea tehnică este caracterizată prin înălţimea literelor mari, exprimată în milimetri, care
poate fi: 2,5; 3,5; 5; 7; 10; 14; 20.
Înălţimile literelor “h” şi “c” nu trebuie să fie mai mici de 2,5 mm, deci un text cu înălţimea
scrierii de 2,5 mm, nu cuprinde decât majuscule. Dimensiunile indicilor şi exponenţilor înscrişi pe
desene sunt, în general, egale cu jumătate din dimensiunile pe care le au în scrierea respectivă literele
şi cifrele care figurează cu exponent, sau indice, dar nu mai mici de 2,5 mm.
Elementele care caracterizează cele două tipuri de scriere, în funcţie de dimensiunea nominală
a scrierii (h), sunt indicate în tabelul 6.4. Exemplu de scriere de tip A, este în Figura 6.10.

Figura 6.10

Tabelul 6.4. Mărimea scrierii


Scriere tip
Elemente caracteristice
A B

49
Grosimea liniei de scriere (1/14)h (1/10)h
Înălţimea literelor mari şi a cifrelor (14/14)h (10/10)h
Înălţimea literelor mici: b, d, f, g, h, j, k, l, p, q şi y (10/14)h (7/10)h
Lăţimea unei litere (cu excepţia lui M şi W) (6/14)h (6/10)h
Distanţa între două litere ale unui cuvânt, cifre, etc. (2/14)h (2/10)h
Distanţa minimă între două cuvinte sau numere alăturate (6/14)h (6/10)h
Distanţa minimă între două rânduri (20/14)h (14/10)h

6.6. Scări utilizate în grafica inginerească

Mărimea de reprezentare a oricărui desen se face conform STAS 2-74. Scara de reprezentare
este raportul dintre dimensiunile liniare de pe desen şi cele reale corespondente ale obiectului
reprezentat.
Acest raport se exprimă sub forma n : 1 în cazul scărilor de mărire, 1 : n în cazul scărilor de
micşorare şi 1 : 1 în cazul scărilor de mărime naturală.
În tabelul 6.5 sunt prezentate câteva valori ale scărilor utilizate în desenul industrial.
Observaţii:
- dacă toate proiecţiile obiectului reprezentat se fac la aceeaşi scară, valoarea scării se notează în
indicatorul desenului (ex.1 : 1, 1 : 2);
- dacă pe desen există şi reprezentări la o altă scară, aceasta se indică astfel:
- în indicator se înscrie mărimea scării principale a desenului, urmată de mărimea scărilor diferite
de aceasta între paranteze;
- în cazul în care o secţiune, o vedere sau un detaliu sunt reprezentate la o altă scară, acestea vor
fi însoţite de o literă (pentru identificare).

Tabelul 6.5. Mărimile scărilor


Scări de mărire Scări de mărime Scări de micşorare Scări cu destinaţie
naturală specială
2:1 1:1 1:2 1 : 2,5
5:1 1:5 1 : 15
10 : 1 1 : 10 1 : 25
20 : 1 1 : 20 1 : 250
50 : 1 1 : 50 1 : 2500
100 : 1 1 : 100 1 : 25000

6.7. Plierea desenelor tehnice

50
297 297 297 297
297 297 297 297

297 rest
297 rest

297
297
= = 198 198 198 198 198 = = 198 198 198 = = 198 198 198 198 198
= = 198 198 198
A0 (841x1189) A0 (841x1189)

297 297

297 297
297 297

= = 198 198 198 297 297 = = 198 198 198


198 198 198 198 198 198
A1 (594x841) A1 (594x841)

297 297
297 297

297 rest
297 rest

198 198 198 = = 198 198 198 198 = = 198


A2 (420x594) A2 (420x594)
297 rest
297

297

297 rest
= = 198 = = 198
= = 198 = = 198
A3 (297x420) A3 (297x420)

Figura 6.11 Figura 6.12

Pentru păstrarea în bune condiţii, copiile desenelor originale se pliază conform SR 74:1994. Faţã de
STAS 74-76, au fost efectuate următoarele modificări principale:
- eliminarea metodei de împăturire la dimensiuni a copiilor desenelor, deoarece această metodă
este dificil de aplicat, necesitând repere de împăturire;
- restrângerea aplicării metodei de împăturire a copiilor desenelor în scopul perforării, numai
pentru formatele A3 şi A4, deoarece în cazul formatelor mari (A0, A1, A2) plierea şi deplierea repetată
pot produce deteriorarea desenelor;
- corelarea cu SR ISO 5457:1994, referitor la formate de desen şi cu SR ISO 7200:1994, referitor
la indicator.
Copiile desenelor se împăturesc utilizând una din următoarele metode:
a) împăturirea modulară (Figura 6.11). Ea se aplică desenelor care urmează a fi păstrate în mape sau
plicuri;
b) împăturirea copiilor desenelor destinate aplicării unor benzi adezive perforate (Figura 6.12);
c) împăturirea copiilor desenelor destinate perforării (Figura 6.13).
Metodele b şi c sunt aplicabile copiilor desenelor care urmează a fi îndosariate. Desenele se
împăturesc executând mai întâi plierea după linii perpendiculare pe baza formatului şi apoi, dacă mai
este cazul, plierea după linii paralele cu aceasta. Zona de indentificare a indicatorului trebuie să fie

51
complet vizibilă, iar fâşia de îndosariere să apară neacoperită pe toată lungimea să (Figura 6.14).
Aceste reguli de împăturire se aplică prin similitudine şi formatelor alungite speciale şi excepţionale.
105

rest
297

297
rest 190

190
105
rest 43

A3 (297x420)
Figura 6.14
Figura 6.13

6.8. Metode de reprezentare în tehnică

În domeniul tehnicii se utilizează desenul (reprezentarea grafică) ca mijloc de comunicare.


Baza acestui desen o constituie reprezentarea de structuri geometrice, structuri alcătuite din diverse
elemente geometrice, aflate într-o anumită poziţie unul faţă de celălalt.
Desenul tehnic foloseşte ca metodă de reprezentare proiecţia cilindrică ortogonală, pe două,
trei, sau mai multe plane de proiecţie.
Proiecţia ortogonală este o proiecţie paralelă, care presupune că centrul de proiecţie este situat
la infinit. Rezultă că proiectantele acestui sistem de proiecţie sunt perpendiculare pe planele de
proiecţie şi paralele între ele. În acest caz, este evident că dacă feţele unui corp care se proiectează
sunt paralele cu planele sistemului ortogonal, acestea se vor proiecta pe planele respective, în
adevărata lor formă şi mărime.
În cazul pieselor de mare complexitate, pentru a căror determinare nu sunt suficiente numai două, sau
trei proiecţii ortogonale, se foloseşte metoda cubului de proiecţie, cunoscută sub numele de metoda
europeană de reprezentare ortogonală. Astfel, se consideră piesa aşezată în interiorul unui cub
imaginar (Figura 6.15), iar proiecţiile se obţin pe feţele interioare ale cubului. Dacă se rabate fiecare
faţă a cubului în prelungirea feţei (planului) ABCD, atunci cele şase vederi se vor afla dispuse într-un
singur plan (Figura 6.16).

52
E F

V
VI
A II B A B
E F E
IV I III VI
E F
IV
III
C
H D C G H
II
H G
I
V
H G
Figura 6.15 Figura 6.16

Vederile privite după direcţiile indicate prin săgeţi, ca în Figura 6.15, se definesc astfel:
- vederea din faţă este proiecţia obţinută pe planul principal de proiecţie (planul vertical ABCD);
această vedere se mai numeşte şi proiecţie principală, sau elevaţie;
- vederea de sus este proiecţia obţinută pe planul orizontal DCGH de jos şi se mai numeşte şi
vedere în plan sau plan;
- vederea din stânga, sau profil stânga, este proiecţia obţinută pe planul lateral BFGC, din dreapta
planului principal;
- vederea din dreapta, sau profil dreapta este proiecţia obţinută pe planul lateral ADHE, din
stânga planului principal;
- vederea de jos este proiecţia obţinută pe planul orizontal ABFE, situat deasupra planului
principal;
- vederea din spate este proiecţia obţinută pe planul vertical FEGH, situat în spatele planului
principal.
Proiecţia principală se alege astfel încât să reprezinte obiectul în poziţie de funcţionare şi cu cele mai
multe detalii dimensionale şi de formă. Piesele care pot fi utilizate în orice poziţie (şuruburi, arbori,
etc.) se reprezintă, de regulă, în poziţia principală de prelucrare sau de asamblare. Numărul de
proiecţii se limitează la minimum necesar pentru reprezentarea clară a obiectului.
După modul de dispunere a proiecţiilor pe desen (conform STAS 614-76) în raport cu
proiecţia principală, sunt două metode (definite prin SR ISO 10209-2:1996) şi anume:
- metoda E, europeană, unde dispunerea vederilor se face ca în Figura 6.17, iar simbolul grafic
şi dispunerea pe desen a proiecţiilor ca în Figura 6.18;
- metoda A, americană, unde dispunerea vederilor se face ca în Figura 6.19, iar simbolul grafic
şi dispunerea pe desen a proiecţiilor ca în Figura 6.20.

53
Figura 6.17

a b
Figura 6.18

Figura 6.19
54
a b

Figura 6.20

7. Reprezentarea pieselor în vedere şi secţiune

7.1. Reprezentarea pieselor în vedere

7.1.1. Clasificarea vederilor

Vederea este reprezentarea în proiecţie ortogonală, pe un plan, a unui obiect nesecţionat şi


conţine conturul aparent (toate formele geometrice exterioare) al piesei, cu muchiile şi liniile de
intersecţie vizibile din direcţia de proiectare (Figura 7.1).
În funcţie de direcţia de proiecţie, vederile se clasifică conform STAS 105-87 în:
- vedere obişnuită, dacă vederea respectivă este obţinută după una din direcţiile normale de
proiecţie (Figura 7.2);
- vedere particulară, dacă vederea respectivă este obţinută după alte direcţii de proiecţie decât
conform STAS 614-76, sau dacă este obţinută după direcţiile de proiecţie, dar dispusă în altă poziţie
(Figura 7.3).
În funcţie de proporţia în care se face reprezentarea obiectului, vederile se clasifică în:
- vedere completă, dacă în proiecţia respectivă, obiectul este reprezentat în întregime (Figura
7.2);
- vedere parţială, prin care se pune în evidenţă numai o parte a piesei. Se reprezintă limitată de
linii de contur şi linii de ruptură (Figura 7.4);
- vedere locală, prin care se pune în evidenţă numai un element al obiectului, fără linii de ruptură
(Figura 7.5). Vederile locale se reprezintă întotdeauna utilizând metoda de proiecţie A, indiferent de
metoda de proiecţie utilizată pe desen;
- fracţiune de vedere, în care se reprezintă jumătate, sau un sfert din vederea completă, la piesele
simetrice, marcând prin două linioare paralele, perpendiculare pe axe la expremitatea acestora, traseul
planului de simetrie (Figura 7.6, Figura 7.7).

55
Figura 7.1 Figura 7.2

Figura 7.3 Figura 7.4

Figura 7.6

Figura 7.5 Figura 7.7


56
Suprafeţele striate şi ornamentele cu relief mărunt uniform, se reprezintă în vedere numai pe
o mică parte a conturului cu linie continuă subţire (Figura 7.8).

Figura 7.8

7.1.2. Reguli de reprezentare a pieselor în vedere

- conturul aparent al proiecţiei în vedere şi muchiile văzute, se trasează cu linie continuă groasă;
- dacă anumite muchii acoperite trebuie arătate pe desen, pentru o mai bună claritate a
reprezentării, acestea se vor indica cu linie întreruptă (Figura 7.1, Figura 7.3). De obicei se evită
reprezentarea liniilor de contur acoperite;
- pentru piesele turnate sau forjate, ale căror forme pline rezultă din suprapuneri, sau intersecţii
de forme geometrice simple, se recomandă folosirea muchiilor fictive la trasarea liniilor de intersecţie
(Figura 7.2, Figura 7.3, Figura 7.9). Muchia fictivă reprezintă intersecţia imaginară dintre două
suprafeţe, racordate printr-o rotunjire. Acestea se trasează pe desene cu linii continue subţiri şi nu
trebuie să atingă conturul vederii, să se intersecteze între ele, cu alte linii de contur sau cu alte muchii
fictive.

Figura 7.9

Dacă la o suprafaţă înclinată, rezultă două muchii fictive paralele sau concentrice, care în
proiecţia considerată sunt la o distanţă mai mică de 5 mm, se reprezintă numai muchia corespunzătoare
grosimii mai mici (Figura 7.10).

Figura 7.10

De regulă, muchiile fictive ce corespund unor racordări foarte line nu se în vedere pentru forme
plane ale unei suprefeţe (suprefeţele corpurilor prismatice, în formă de trunchi de piramidă, sau
porţiunile de cilindri teşite plan), unde trebuie trasate diagonalele acestora cu linie continuă subţire
(Figura 7.11).

57
Figura 7.11

7.1.3. Abateri admise de la aşezarea normală a vederilor

Direcţiile de proiecţie nu se indică pentru vederile obişnuite, definite faţă de proiecţia


principală şi dispuse pe desen conform STAS 614-76 (Figura 7.2). Abaterile de la aşezarea normală a
proiecţiilor sunt admise în cazurile:
- forme constructive cu feţe înclinate (Figura 7.3);
- reprezentarea cât mai clară a obiectului (cazul pieselor lungi - Figura 7.12);
A

Figura 7.12

- folosirea economică a câmpului desenului (Figura 7.13);


- reprezentarea formelor constructive compuse din corpuri cu suprafeţe de rotaţie, sau forme ce
au două plane de simetrie şi în care se permite aşezarea a două jumătăţi de vederi opuse, de o parte şi
de alta a axei de simetrie, pe una din proiecţii (Figura 7.14).
În toate aceste cazuri este necesar ca direcţiile de proiecţie să fie precizate prin săgeţi şi
simboluri literale, iar proiecţiile aşezate nereglementar să fie notate corespunzător.
Simbolurile literale utilizate pentru notarea direcţiilor de proiecţie şi a proiecţiilor
corespunzătoare, sunt litere majuscule ale alfabetului latin, având dimensiunea nominală de 1,5…2
ori dimensiunea nominală a scrierii folosite pentru inscripţionarea cotelor, pe desenul respectiv.
Literele se scriu paralel cu baza desenului, atât deasupra, sau lângă linia săgeţii, care indică direcţia
de proiecţie, cât şi deasupra proiecţiei corespunzătoare.
A A

Figura 7.13

58
A B

A B

Figura 7.14

7.2. Reprezentarea secţiunilor

7.2.1. Trasee de secţionare

Secţiunea este reprezentarea în proiecţie ortogonală pe un plan a obiectului, după intersectarea


acestuia cu o suprafaţă fictivă de secţionare şi îndepărtarea imaginară a părţii obiectului, aflată între
ochiul observatorului şi suprafaţa respectivă.
Traseul de secţionare este urma planului de secţionare, pe planul de proiecţie respectiv. Acesta
se trasează cu linie punct subţire având la capete şi la locurile de schimbare a direcţiei segmente de
dreaptă, trasate cu linie groasă (Figura 7.15).
10...15

A A
A A
A A
a b
Figura 7.15

Segmentele de linie groasă nu trebuie să intersecteze liniile de contur ale proiecţiei şi să


depăşescă cu 2…3 mm vârful săgeţii. Deasupra reprezentării secţiunii se menţionează traseul (A-A,
B-B, C-C, etc.).
A-A
Decalarea hasurilor

A
A
A
A
A
A

Figura 7.16

59
Notarea traseului de secţionare, a direcţiilor de proiecţie şi a proiecţiilor corespunzătoare se
face cu litere majuscule din alfabetul latin, având dimensiunea nominală de 1,5-2 ori mai mare decât
cea folosită pentru înscrierea cotelor pe desen. Literele se scriu paralel cu baza formatului, deasupra,
sau lângă linia săgeţii, care indică direcţia de proiecţie (considerând linia săgeţii drept linie de cotă),
cât şi deasupra proiecţiei. De-a lungul întregului traseu, va trebui să apară aceeaşi literă majusculă,
diferită de cele notate pe alte proiecţii, de pe acelaşi desen.
Pentru a urmări mai uşor traseul de secţionare, notarea acestuia se poate face şi în locurile de
schimbare a direcţiei (Figura 7.15.b, Figura 7.16).

7.2.2. Clasificarea secţiunilor

A. După modul de reprezentare:


- secţiune propriu-zisă, când se reprezintă numai figura rezultată prin intersectarea piesei cu
suprafaţa de secţionare (Figura 7.17);
- secţiune cu vedere, când se reprezintă atât secţiunea propriu-zisă, cât şi în vedere, partea piesei
aflată în spatele planului de secţionare (Figura 7.18).
A
A-A A A-A

A
A

Figura 7.17 Figura 7.18

B. După poziţia planului de secţionare faţă de planul orizontal de proiecţie:


- secţiune orizontală, când planul de secţionare este paralel cu planul orizontal de proiecţie
(Figura 7.16, Figura 7.19);
- secţiune verticală, când planul de secţionare este perpendicular pe planul orizontal de proiecţie
(Figura 7.17, Figura 7.18);

A-A

Figura 7.19
- secţiune particulară, când planul de secţionare are o poziţie oarecare faţă de planul orizontal de
proiecţie (Figura 7.20.c).

60
C. După poziţia planului de secţionare faţă de axa piesei:
- secţiune longitudinală, când suprafaţa de secţionare conţine, sau este paralelă cu axa principală
a obiectului (Figura 7.20.a);
A-A

B B

B-B
C

A C-C

A
C

b c
Figura 7.20
- secţiune transversală, când suprafaţa de secţionare este perpendiculară pe axa principală a
obiectului (Figura 7.20.c).
D. După forma suprafeţei de secţionare:
- secţiune plană, dacă suprafaţa de secţionare este un plan (Figura 7.17, Figura 7.18);
- secţiune frântă, dacă suprafaţa de secţionare este formată din două, sau mai multe plane
consecutive, concurente sub un unghi diferit de 900. Porţiunea secţionată se reprezintă rabătută pe un
plan paralel cu planul de proiecţie (Figura 7.20, A-A; Figura 7.21);
A-A

A
Figura 7.21

61
A-A - secţiune în trepte, când suprafaţa de secţionare
este formată din două, sau multe plane paralele (Figura
7.16);
- secţiune cilindrică, dacă suprafaţa de secţionare
este cilindrică, iar secţiunea este desfăşurată pe unul din
planele de proiecţie (Figura 7.22).
E. După proporţia în care se face secţionarea
obiectului:
- secţiune completă, dacă în proiecţia respectivă,
obiectul este reprezentat în întregime în secţiune (Figura
A A 7.16; Figura 7.18; Figura 7.19; Figura 7.20; Figura 7.21);
- secţiune parţială, dacă în proiecţia respectivă
numai o parte a obiectului este reprezentată în secţiune,
Figura 7.22 separată de restul obiectului printr-o linie de ruptură
(Figura 7.23);
- jumătate vedere – jumătate secţiune, dacă în
proiecţia respectivă, un obiect este reprezentat jumătate
în vedere şi jumătate în secţiune, separate între ele prin
axa de simetrie de-a lungul căreia a fost secţionat obiectul
(Figura 7.24).
Secţiunile propriu-zise, după poziţia lor pe desen,
Figura 7.23 faţă de proiecţia obiectului a cărui secţiune o reprezintă,
se clasifică în:
- secţiune intercalată, dacă secţiunea se reprezintă
în intervalul de ruptură dintre cele două părţi ale aceleeaşi
vederi a obiectului (Figura 7.25.a).
- secţiune suprapusă, dacă secţiunea se reprezintă
suprapusă peste vederea respectivă (Figura 7.45.b);
- secţiune deplasată, dacă secţiunea se reprezintă
deplasată de-a lungul traseului de secţionare, în afara
conturului piesei (Figura 7.25.c);
- secţiune obişnuită, dacă secţiunea se reprezintă
în afara conturului proiecţiei respective (Figura 7.25.d);
Traseul de secţionare nu se reprezintă în cazul
secţiunilor propriu-zise, intercalate, suprapuse, deplasate,
sau în cazul reprezentărilor jumătate vedere – jumătate
Figura 7.24 secţiune.
A A-A

a b c d
Figura 7.25

62
40

S-ar putea să vă placă și