Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Standardizarea reprezintă o activitate prin care sunt stabilite, pentru probleme reale sau
potenţiale, prevederi destinate unei utilizări comune şi repetate, urmărind obţinerea unui grad optim
de ordine într-un context dat. Această activitate constă şi-n elaborarea, difuzarea şi punerea în aplicare
a standardelor.
Standardul este un document, stabilit prin consens şi aprobat de un organism recunoscut, care
furnizează, pentru utilizări comune şi repetate, reguli, linii directoare sau caracteristici pentru activităţi
sau rezultatele lor.
Pentru indicativele standardelor române se fac următoarele precizări:
- standardele române aprobate înainte de 28 august 1992 au sigla STAS, anul ediţiei fiind înscris
prin ultimile două cifre;
- standardele române aprobate după 28 august 1992 au sigla SR, anul ediţiei fiind înscris integral;
- standardele române identice cu standardele internaţionale au sigla SR ISO (STAS ISO), iar cele
identice cu standardele europene au sigla SR EN (STAS EN). Numărul standardului român este acelaşi
cu cel al standardului internaţional, respectiv european, adoptat.
Fiecare standard cuprinde:
- indicativul format din siglă şi numărul standardului;
- anul ultimei ediţii;
- titlul.
Exemplu de notare:
indicativ standard
Conform STAS 103 – 84, liniile se clasifică în linie continuă, linie întreruptă, linie – punct şi
linie – două puncte, iar în funcţie de grosime, în linie groasă şi linie subţire. Aceste tipuri de linii, sau
combinaţia celor două clase, care se simbolizează printr-o literă majusculă, sunt utilizate în desenul
tehnic, astfel:
- cu litera A, se simbolizează linia continuă, groasă;
- cu litera B, linia continuă, subţire;
- cu litera C, linia continuă, subţire, ondulată;
- cu litera D, linia continuă, subţire, în zig-zag;
- cu litera E, linia întreruptă, groasă;
41
- cu litera F, linia întreruptă, subţire;
- cu litera G, linia – punct, subţire;
- cu litera H, linia – punct, mixtă;
- cu litera J, linia – punct, groasă;
- cu litera K, linia- două puncte, subţire.
Grosimea liniei groase se noteazã cu “b” şi poate avea una dintre următoarele valori: 2,0; 1,4;
1,0; 0,7; 0,5; 0,35; 0,25; (0,18). Linia subţire are grosimea aproximativ b/3, dar nu mai mare decât
b/2. Grosimea de bază (b) a liniilor utilizate este cea a tipului A, care se alege în funcţie de mărimea,
complexitatea şi natura desenului. Ea trebuie să fie identică pentru toate reprezentările aceleeaşi piese,
desenate la aceeaşi scară, pe acelaşi format.
În Figura 6.1 este exemplificată pe o piesă, utilizarea diferitelor tipuri de linii.
Cu linie continuă, groasă (A) se trasează:
- chenarul formatelor standardizate;
- contururile şi muchiile reale ale pieselor;
- cercurile şi generatoarele suprafeţelor de vârf la roţile dinţate;
- secţiunile intercalate;
- liniile de vârf la filetele vizibile.
Cu linie continuă, subţire (B) se trasează:
- muchiile fictive, vizibile;
- liniile de cotă, ajutătoare, de indicaţie;
- haşurile convenţionale, utilizate la reprezentarea secţiunilor;
A J G
L M8
L-L
K C F H C B
Figura 6.1
42
- liniile de ruptură pentru determinarea vederilor şi secţiunilor, pentru desenele executate
automatizat.
Cu linie întreruptă groasă şi subţire (E şi F) se trasează:
- contururile şi muchiile reale acoperite ale pieselor.
Cu linie – punct, subţire (G) se trasează:
- liniile de axă şi urma planului de simetrie;
- cercurile şi generatoarele suprafeţelor de rostogolire (divizare) la roţile dinţate;
- contururile şi muchiile părţilor din piese, situate în afara planului de secţionare;
- elementele rabătute în planul secţiunii.
Cu linie – punct, mixtă (H) se execută:
- traseele de secţionare.
Cu linie – punct, groasă (J) se trasează:
- porţiunea din suprafaţa unei piese, care va fi supusă tratamentelor termice;
- conturul piesei finite, pe desenele de semifabricat.
Cu linie – două puncte, subţire (K) se trasează:
- contururile pieselor învecinate;
- poziţiile intermediare şi extreme de mişcare ale pieselor mobile;
- liniile centrelor de greutate, când acestea nu coincid cu liniile de axă.
43
Din Figura 6.2 se observă că un format inferior, se obţine prin înjumătăţirea laturii mari, iar
unul superior prin dublarea laturii mici.
Elementele grafice ale unui format sunt reprezentate în Figura 6.3.
b
25...75
10
1 2 3 4
A A
10
A2 B
B
a
A1 C C
297
A4
25...75
A3 D D
1 2 3 4
A4 20
1 2 3 4 5 6 7 8 9
Figura 6.2 Figura 6.3
44
6.4. Indicatorul şi tabelul de componenţă utilizate în grafica inginerească
Indicatorul se aplică obligatoriu pe fiecare desen, având scopul de a reda datele necesare
identificării desenului. El cuprinde mai multe dreptunghiuri alăturate, ce pot fi subdivizate în rubrici,
în care sunt prezente informaţii specifice, după cum urmează:
- zona de identificare;
- zona, sau zonele cu informaţii suplimentare.
Conform SR ISO 7200:1994, zona de indentificare, trasată cu aceeaşi linie ca şi cea a
chenarului, are o lungime de maximum 170 mm (Figura 6.4) şi trebuie să cuprindă următoarele
informaţii de bază:
c) b) b)
b) c)
a) a) c) a)
45
- alte informaţii de ordin administrativ (de exemplu semnăturile persoanelor responsabile pentru
desen şi pentru actualizare).
Desenele cu mai multe planşe identificate prin acelaşi număr al desenului trebuie numerotate,
cu numere succesive, pe fiecare planşă. De asemenea, numărul total de planşe trebuie indicat pe prima
planşă, de exemplu: “Planşa nr. n/p”, unde n este numărul planşei iar p este numărul total de planşe.
Exemple de indicatoare sunt prezentate în Figurile 6.5, 6.6 şi 6.7. În Figura 6.5 sunt indicate
şi dimensiunile indicatorului, iar în tabelul 6.2 informaţiile necesare completării acestuia.
20 25 15 35 40
Proiectat
5x4=20
4 5
10 10
Desenat 1 2 3 [mm]
Verificat
6
(40)
Aprobat Data:
Plansa Universitatea "VALAHIA"
8
10
nr. Targoviste
20
7
9
Specializarea: Grupa:
95
180
Figura 6.5
Verificat Data:
Figura 6.6
Scara U. T. CLUJ-NAPOCA
BIELA
R. A. 1252-06
Figura 6.7
În SR ISO 7200:1994 se precizeazã că agenţii economici îşi pot întocmi şi indicatoare proprii
de firmă pe baza unor principii generale convenite internaţional.
46
Nr. rubrică Conţinutul rubricii
1 Numele şi prenumele persoanelor responsabile
2 Semnăturile persoanelor responsabile
3 Scara (scările) de reprezentare
4 Rugozităţile suprafeţelor
5 Simbolul sau denumirea materialului din care este executată piesa
6 Formatul planşei
7 Numărul planşei. Rubrica se completează numai în cazul în care desenul este
executat pe mai multe planşe
8 Denumirea desenului
9 Codul desenului
10 Masa
Poz. Denumire Referinta Cantit. Material Observatii neta
10 50 45 10 30 25
180
Figura 6.8
47
înscrie numărul standardului,
sau normei.
(4) Cantitatea. Reprezintă numărul de bucăţi de părţi
componente, identice existente, în obiectul
reprezentat pe desen.
(5) Material. Cuprinde simbolul, sau denumirea
materialului, din care este executată partea
componentă, precum şi numărul standardului, sau
al normei.
(6) Observaţii. Cuprinde date suplimentare cum ar fi :
dimensiunile semifabricatului, numărul modelului
de turnătorie, caracteristici dimensionale, etc.
(7) Masa netă. Reprezintă masa netă a unei bucăţi de Completarea căsuţei este
parte componentă poziţionată. facultativă. Se exprimă în kg.
Tabel componenţă
Tabel componenţă
Indicator
Indicator
a
Figura 6.9
48
- caracterele drepte, perpendiculare pe linia de bazã a rândului.
Exemple de scriere:
Scriere înclinata AaBbCcDd
Scriere dreapta AaBbCcDd
Scriere de tip A AaBbCcDd
Scriere de tip B AaBbCcDd
Scrierea tehnică este caracterizată prin înălţimea literelor mari, exprimată în milimetri, care
poate fi: 2,5; 3,5; 5; 7; 10; 14; 20.
Înălţimile literelor “h” şi “c” nu trebuie să fie mai mici de 2,5 mm, deci un text cu înălţimea
scrierii de 2,5 mm, nu cuprinde decât majuscule. Dimensiunile indicilor şi exponenţilor înscrişi pe
desene sunt, în general, egale cu jumătate din dimensiunile pe care le au în scrierea respectivă literele
şi cifrele care figurează cu exponent, sau indice, dar nu mai mici de 2,5 mm.
Elementele care caracterizează cele două tipuri de scriere, în funcţie de dimensiunea nominală
a scrierii (h), sunt indicate în tabelul 6.4. Exemplu de scriere de tip A, este în Figura 6.10.
Figura 6.10
49
Grosimea liniei de scriere (1/14)h (1/10)h
Înălţimea literelor mari şi a cifrelor (14/14)h (10/10)h
Înălţimea literelor mici: b, d, f, g, h, j, k, l, p, q şi y (10/14)h (7/10)h
Lăţimea unei litere (cu excepţia lui M şi W) (6/14)h (6/10)h
Distanţa între două litere ale unui cuvânt, cifre, etc. (2/14)h (2/10)h
Distanţa minimă între două cuvinte sau numere alăturate (6/14)h (6/10)h
Distanţa minimă între două rânduri (20/14)h (14/10)h
Mărimea de reprezentare a oricărui desen se face conform STAS 2-74. Scara de reprezentare
este raportul dintre dimensiunile liniare de pe desen şi cele reale corespondente ale obiectului
reprezentat.
Acest raport se exprimă sub forma n : 1 în cazul scărilor de mărire, 1 : n în cazul scărilor de
micşorare şi 1 : 1 în cazul scărilor de mărime naturală.
În tabelul 6.5 sunt prezentate câteva valori ale scărilor utilizate în desenul industrial.
Observaţii:
- dacă toate proiecţiile obiectului reprezentat se fac la aceeaşi scară, valoarea scării se notează în
indicatorul desenului (ex.1 : 1, 1 : 2);
- dacă pe desen există şi reprezentări la o altă scară, aceasta se indică astfel:
- în indicator se înscrie mărimea scării principale a desenului, urmată de mărimea scărilor diferite
de aceasta între paranteze;
- în cazul în care o secţiune, o vedere sau un detaliu sunt reprezentate la o altă scară, acestea vor
fi însoţite de o literă (pentru identificare).
50
297 297 297 297
297 297 297 297
297 rest
297 rest
297
297
= = 198 198 198 198 198 = = 198 198 198 = = 198 198 198 198 198
= = 198 198 198
A0 (841x1189) A0 (841x1189)
297 297
297 297
297 297
297 297
297 297
297 rest
297 rest
297
297 rest
= = 198 = = 198
= = 198 = = 198
A3 (297x420) A3 (297x420)
Pentru păstrarea în bune condiţii, copiile desenelor originale se pliază conform SR 74:1994. Faţã de
STAS 74-76, au fost efectuate următoarele modificări principale:
- eliminarea metodei de împăturire la dimensiuni a copiilor desenelor, deoarece această metodă
este dificil de aplicat, necesitând repere de împăturire;
- restrângerea aplicării metodei de împăturire a copiilor desenelor în scopul perforării, numai
pentru formatele A3 şi A4, deoarece în cazul formatelor mari (A0, A1, A2) plierea şi deplierea repetată
pot produce deteriorarea desenelor;
- corelarea cu SR ISO 5457:1994, referitor la formate de desen şi cu SR ISO 7200:1994, referitor
la indicator.
Copiile desenelor se împăturesc utilizând una din următoarele metode:
a) împăturirea modulară (Figura 6.11). Ea se aplică desenelor care urmează a fi păstrate în mape sau
plicuri;
b) împăturirea copiilor desenelor destinate aplicării unor benzi adezive perforate (Figura 6.12);
c) împăturirea copiilor desenelor destinate perforării (Figura 6.13).
Metodele b şi c sunt aplicabile copiilor desenelor care urmează a fi îndosariate. Desenele se
împăturesc executând mai întâi plierea după linii perpendiculare pe baza formatului şi apoi, dacă mai
este cazul, plierea după linii paralele cu aceasta. Zona de indentificare a indicatorului trebuie să fie
51
complet vizibilă, iar fâşia de îndosariere să apară neacoperită pe toată lungimea să (Figura 6.14).
Aceste reguli de împăturire se aplică prin similitudine şi formatelor alungite speciale şi excepţionale.
105
rest
297
297
rest 190
190
105
rest 43
A3 (297x420)
Figura 6.14
Figura 6.13
52
E F
V
VI
A II B A B
E F E
IV I III VI
E F
IV
III
C
H D C G H
II
H G
I
V
H G
Figura 6.15 Figura 6.16
Vederile privite după direcţiile indicate prin săgeţi, ca în Figura 6.15, se definesc astfel:
- vederea din faţă este proiecţia obţinută pe planul principal de proiecţie (planul vertical ABCD);
această vedere se mai numeşte şi proiecţie principală, sau elevaţie;
- vederea de sus este proiecţia obţinută pe planul orizontal DCGH de jos şi se mai numeşte şi
vedere în plan sau plan;
- vederea din stânga, sau profil stânga, este proiecţia obţinută pe planul lateral BFGC, din dreapta
planului principal;
- vederea din dreapta, sau profil dreapta este proiecţia obţinută pe planul lateral ADHE, din
stânga planului principal;
- vederea de jos este proiecţia obţinută pe planul orizontal ABFE, situat deasupra planului
principal;
- vederea din spate este proiecţia obţinută pe planul vertical FEGH, situat în spatele planului
principal.
Proiecţia principală se alege astfel încât să reprezinte obiectul în poziţie de funcţionare şi cu cele mai
multe detalii dimensionale şi de formă. Piesele care pot fi utilizate în orice poziţie (şuruburi, arbori,
etc.) se reprezintă, de regulă, în poziţia principală de prelucrare sau de asamblare. Numărul de
proiecţii se limitează la minimum necesar pentru reprezentarea clară a obiectului.
După modul de dispunere a proiecţiilor pe desen (conform STAS 614-76) în raport cu
proiecţia principală, sunt două metode (definite prin SR ISO 10209-2:1996) şi anume:
- metoda E, europeană, unde dispunerea vederilor se face ca în Figura 6.17, iar simbolul grafic
şi dispunerea pe desen a proiecţiilor ca în Figura 6.18;
- metoda A, americană, unde dispunerea vederilor se face ca în Figura 6.19, iar simbolul grafic
şi dispunerea pe desen a proiecţiilor ca în Figura 6.20.
53
Figura 6.17
a b
Figura 6.18
Figura 6.19
54
a b
Figura 6.20
55
Figura 7.1 Figura 7.2
Figura 7.6
Figura 7.8
- conturul aparent al proiecţiei în vedere şi muchiile văzute, se trasează cu linie continuă groasă;
- dacă anumite muchii acoperite trebuie arătate pe desen, pentru o mai bună claritate a
reprezentării, acestea se vor indica cu linie întreruptă (Figura 7.1, Figura 7.3). De obicei se evită
reprezentarea liniilor de contur acoperite;
- pentru piesele turnate sau forjate, ale căror forme pline rezultă din suprapuneri, sau intersecţii
de forme geometrice simple, se recomandă folosirea muchiilor fictive la trasarea liniilor de intersecţie
(Figura 7.2, Figura 7.3, Figura 7.9). Muchia fictivă reprezintă intersecţia imaginară dintre două
suprafeţe, racordate printr-o rotunjire. Acestea se trasează pe desene cu linii continue subţiri şi nu
trebuie să atingă conturul vederii, să se intersecteze între ele, cu alte linii de contur sau cu alte muchii
fictive.
Figura 7.9
Dacă la o suprafaţă înclinată, rezultă două muchii fictive paralele sau concentrice, care în
proiecţia considerată sunt la o distanţă mai mică de 5 mm, se reprezintă numai muchia corespunzătoare
grosimii mai mici (Figura 7.10).
Figura 7.10
De regulă, muchiile fictive ce corespund unor racordări foarte line nu se în vedere pentru forme
plane ale unei suprefeţe (suprefeţele corpurilor prismatice, în formă de trunchi de piramidă, sau
porţiunile de cilindri teşite plan), unde trebuie trasate diagonalele acestora cu linie continuă subţire
(Figura 7.11).
57
Figura 7.11
Figura 7.12
Figura 7.13
58
A B
A B
Figura 7.14
A A
A A
A A
a b
Figura 7.15
A
A
A
A
A
A
Figura 7.16
59
Notarea traseului de secţionare, a direcţiilor de proiecţie şi a proiecţiilor corespunzătoare se
face cu litere majuscule din alfabetul latin, având dimensiunea nominală de 1,5-2 ori mai mare decât
cea folosită pentru înscrierea cotelor pe desen. Literele se scriu paralel cu baza formatului, deasupra,
sau lângă linia săgeţii, care indică direcţia de proiecţie (considerând linia săgeţii drept linie de cotă),
cât şi deasupra proiecţiei. De-a lungul întregului traseu, va trebui să apară aceeaşi literă majusculă,
diferită de cele notate pe alte proiecţii, de pe acelaşi desen.
Pentru a urmări mai uşor traseul de secţionare, notarea acestuia se poate face şi în locurile de
schimbare a direcţiei (Figura 7.15.b, Figura 7.16).
A
A
A-A
Figura 7.19
- secţiune particulară, când planul de secţionare are o poziţie oarecare faţă de planul orizontal de
proiecţie (Figura 7.20.c).
60
C. După poziţia planului de secţionare faţă de axa piesei:
- secţiune longitudinală, când suprafaţa de secţionare conţine, sau este paralelă cu axa principală
a obiectului (Figura 7.20.a);
A-A
B B
B-B
C
A C-C
A
C
b c
Figura 7.20
- secţiune transversală, când suprafaţa de secţionare este perpendiculară pe axa principală a
obiectului (Figura 7.20.c).
D. După forma suprafeţei de secţionare:
- secţiune plană, dacă suprafaţa de secţionare este un plan (Figura 7.17, Figura 7.18);
- secţiune frântă, dacă suprafaţa de secţionare este formată din două, sau mai multe plane
consecutive, concurente sub un unghi diferit de 900. Porţiunea secţionată se reprezintă rabătută pe un
plan paralel cu planul de proiecţie (Figura 7.20, A-A; Figura 7.21);
A-A
A
Figura 7.21
61
A-A - secţiune în trepte, când suprafaţa de secţionare
este formată din două, sau multe plane paralele (Figura
7.16);
- secţiune cilindrică, dacă suprafaţa de secţionare
este cilindrică, iar secţiunea este desfăşurată pe unul din
planele de proiecţie (Figura 7.22).
E. După proporţia în care se face secţionarea
obiectului:
- secţiune completă, dacă în proiecţia respectivă,
obiectul este reprezentat în întregime în secţiune (Figura
A A 7.16; Figura 7.18; Figura 7.19; Figura 7.20; Figura 7.21);
- secţiune parţială, dacă în proiecţia respectivă
numai o parte a obiectului este reprezentată în secţiune,
Figura 7.22 separată de restul obiectului printr-o linie de ruptură
(Figura 7.23);
- jumătate vedere – jumătate secţiune, dacă în
proiecţia respectivă, un obiect este reprezentat jumătate
în vedere şi jumătate în secţiune, separate între ele prin
axa de simetrie de-a lungul căreia a fost secţionat obiectul
(Figura 7.24).
Secţiunile propriu-zise, după poziţia lor pe desen,
Figura 7.23 faţă de proiecţia obiectului a cărui secţiune o reprezintă,
se clasifică în:
- secţiune intercalată, dacă secţiunea se reprezintă
în intervalul de ruptură dintre cele două părţi ale aceleeaşi
vederi a obiectului (Figura 7.25.a).
- secţiune suprapusă, dacă secţiunea se reprezintă
suprapusă peste vederea respectivă (Figura 7.45.b);
- secţiune deplasată, dacă secţiunea se reprezintă
deplasată de-a lungul traseului de secţionare, în afara
conturului piesei (Figura 7.25.c);
- secţiune obişnuită, dacă secţiunea se reprezintă
în afara conturului proiecţiei respective (Figura 7.25.d);
Traseul de secţionare nu se reprezintă în cazul
secţiunilor propriu-zise, intercalate, suprapuse, deplasate,
sau în cazul reprezentărilor jumătate vedere – jumătate
Figura 7.24 secţiune.
A A-A
a b c d
Figura 7.25
62
40