CAPITOLUL I

MÂNTUITORUL IISUS HRISTOS, CEL CARE DESĂVÂRŞEŞTE REVELAŢIA

Începutul misiunii învăţătoreşti pentru creştini îl face Mântuitorul Iisus Hristos.Ştim

că Mântuitorul era mereu înconjurat de oameni însetaţi dupa cuvântul Său.El este primul
învaţător,ştiind să înbine cu măiestrie toate mijloacele,având în vedere natura
cunoştinţtelor şi individualitatea ascultatorilor Săi.
În activitatea învăţătorească a Mântuitorului nu vom căuta să descoperim o
metodologie şcolăreasca,dar vom afla unele principii valabile pentru educatia şi pentru
învătământul religios-creştin 1.
Lucrarea învaţătorească a Mântuitorului este variată.El ţinea seama de organul
aperceptiv,adică de etatea, gradul de cultură, profesiunea şi de preocuparile ascultătorilor
săi.
În acest sens, El le vorbeşte plugarilor despre semănator, podgorenilor despre
lucrătorii viei, lui Nicodim, care era erudit şi curat cu inima îi oferă o privire profundă în
planul mântuirii chia la inceputul activitătii sale 2.
Iisus Hristos a fost un exemplul desăvârşit al catehetului,pentru ca educatorul creştin
exercită cea mai puternica infuluentă asupra ucenicilor prin exemplul său.Astfel, El se dă
chiar pe sine exemplu de învătător,de educator zicând:
“Voi pe Mine mă chemaţi, învăţătorul şi Domnul şi bine ziceti că pildă am
dat vouă,că precum Eu am făcut vouă şi voi să faceti”(Ioan 13,13-15).
Uneori Iisus se numeşte pe El însuşi Păstor, spunând: „Eu sunt păstorul cel bun”.
Potrivit unei metafore,pornind de la păstorii care păstoresc oile, Iisus este
Pedagogul care păstoreşte pe copii, este Păstorul care are grijă de prunci şi, pentru că
pruncii sunt nevinovaţi,sunt numiţi în chip alegoric, oi 3.
Pedagogul, adică Iisus, datorită iubirii şi purtării sale de grijă pentru noi, conduce pe fii
Săi spre mântuire.

1
Preot Dumitru Călugăr, Catehetica, Manual pt institutele teologice,ed. IBM al BOR, Bucureşti,1976,p.18.
2
Ibidem, p.19.
3
Clement Alexandrinul-Pedagogul, Scrieri Partea I. Traducere, Introducere, note şi indici de
Pr.D.Fecioru, Bucureşti, ed. IBM al BOR, 1982,p.197.
 Dacă cerinţa supremă a învăţăturii Lui a fost iubirea, el este cel dintâi care a
îndeplinit-o.în limitele pănă atunci necunoscute.
Iisus îşi iubeşte ucenicii, dar el îşi iubeşte şi duşmanii,îndemnându-i la iubire prin
pilda Samarineanului milostiv.Această iubire nemărginită al cărei exemplu este Domnul
ca învăţător si educator,El o dovedeşte fată de tot omul.
Aşadar Iisus,Pedagogul desăvârsit al omenirii,folosindu-se de toată măiestria
îinţelepciunii,doreşte cu toată puterea să mântuiască pe prunci, astfel El ii sfătuieşte, ii
dojeneşte,ii ceartă,îi ameninţă, îi vindecă, le făgăduieşte, le dăruieşte 4.
Deci, Iisus Hristos fiind şi om şi Dumnezeu adevărat, cunoşte mintea fiecăruia şi îl
tratează pe fiecare potrivit cerinţelor sufletului lui.
Zelul Mântuitorului nu a cunoscut margini.El nu a ştiut ce-i oboseala şi nu s-a temut de
nici o jertfă când fost să mântuiască un suflet,dar trebuie menţionat faptul că Hristos şi-a
trăit învăţătura.
El nu a teoretizat, nu a creat o învăţătura despre Dumnezeu-Tatăl, ci a trăit în
Dumnezeu 5.
Mântuitorul era numit de preferinţă - Rabbi - care însemna „învăţător”, iar religia
lui era prezentată şi apărată faţă de păgâni ca singura învăţătura adevărată

IISUS HRISTOS, MODELUL ÎNVĂŢĂTORULUI ŞI PEDAGOGULUI

DESĂVÂRŞIT

Cercetând modul în care Iisus învăţa mulţimile com descoperi că El foloseşte metodele:
inductivă, deductivă, analitică, sintetică, genetică, experimentală, aplicate fiecare la loc
potrivit.
Spre exemplu, în pilda Semănătorului El procedează analitic, pornind de la noţiuni pe
care le analizeaza explicându-le ascultătorilor Săi (semănătorul, sămânţa,
ogorul).Mântuitorul niciodată nu operează cu noţiuni abstracte, ci cu imagini concrete,
pentru a fi inţelese de oricine îl ascultă.
Cat priveşte forma de învăţămant, Iisus o întrebuinţează pe cea povestitoare (pildele).
Această formă nu numai că a îmbogăţit mintea ascultătorilor Săi cu cunoştinţe, dar

4
Idem,p.98.
5
Preot Dumitru Călugăr, op.cit,p.20.

2
le-a cucerit şi inima fiindcă povestirea Lui era plnă de viaţă,izvorâtă dintr-o inimă
iubitoare.
Dar Iisus a folosit şi forma întrebătoare pentru a-i învăţa pe cei însetaţi după
cuvantul Său.El mai foloseşte cu multă pricepere dialogul,convorbirea(de exemplu
cu Nicodim sau cu Samarineanca)6.
De asemenea, întâlnim la Iisus cele trei forme de învăţământ:
individual,colectiv şi monitorial.
Cel individual îl foloseşte când stă de vorbă cu samarineanca sau cu
Nicodim; cel colectiv în toate cuvântarile Sale adresate mulţimii dornice de a-L
asculta,iar cel monitorial atunci când trimite pe ucenicii Săi ca să răspândească
învăţăturile Sale.
Cât priveşte învăţământul lui Iisus,trebuie neapărat amintit faptul că el este cel
psihologic, natural, intuitiv, plăcut si interesant, activ, educativ, practic, temeinic si
durabil.
Învăţământul Mântuitorului este psihologic pentru că, după cum am amintit
mai sus, El fiind Dumnezeu adevărat este cunoscătorul desăvârşit al sufletelor
ascultătorilor săi. El are puterea de a pătrunde în interiorul sufletului fiecăruia
dintre ucenicii Săi şi sa cunoască individualitatea fiecăruia,tratându-l pe fiecare
după cerinţele sale sufleteşti.
Dar, în acelaşi timp, învăţământul Mantuitorului este si natural, pentru că el
merge de la uşor la la mai greu. El îi învăţa pe ucenicii Săi lucruri mai uţoare, din
viaţa de toate zilele, apoi căuta să-i ridice încet, cu îndelungă răbdare, spre
învăţături tot mai grele.
Ca bun psiholog, Iisus ştie că mulţimea pricepe mai bine ceea ce-i cade sub
simţuri. Astfel, El îmbracă în haina simpla învăţătura Lui abstractă, pentru ca
lumea să priceapă mai repede şi mai bine.
Învăţământul lui Iisus este în acelaşi timp şi educativ, pentru că El nu s-a
mulţumit doar să împărtaşască cunoştinţe, ci a căutat să creeze omul cel mare, să
6
Preot Dumitru Călugăr, op. cit,p.21.

3
creeze caractere puternice7.
Mai trebuie amintit faptul că învăţământul Mântuitorului este temeinic şi durabil. El
reuşeşte să sădească în inimile ascultătorilor Săi învăţătura cea nouă, atât de adânc încât
nimeni şi nimic să nu o mai poată smulge de acolo.
Nu trebuie să uităm însă că temenicitatea şi durabilitatea învăţământului Lui Iisus nu
reyidă numai din mijloace didactice omeneşti, căci munca omeneasca a fost întregită de
colaborarea harului divin. De asemenea, sămânţa învăţăturilor dumnezeieşti a încolţit, a
crescut cu putere şi a dat roade însufleţite şi nepieritoare(Matei 5,18).
Dar, dascălul Hristos este şi chipul omeniei şi umilinţei, virtuşi care sunt importante în
domeniul creştin moral ca şi naşterea din apă şi din Duhul Sfânt în credinţă88.
În concluzie, putem spune că învăţământul Mântuitorului este o pildă demnă de urmat
de către urmaşii săi şi anume sfinţii Apostoli şi de succesorii acestora.

CAPITOLUL II
7
Preot Dumitru Călugăr,op.cit,p.23.
8
Ibidem,p.23.

4
 DEZVOLTAREA TEOLOGIEI ŞI A TRADIŢIEI ÎN PERIOADA APOSTOLICĂ

Misiunea Sa învăţătorească Mântuitorul o trensmite ucenicilor Săi,

împuternicindu-i să ducă neamurilor învăţătura şi harul Său, ce le-a încredinţat
prin cuvintele: ”Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui
şi al Fiului şi al Sfântului Duh şi învăţândule să păzească toate câte am poruncit
vouă”(Matei28, 18-20).
Sfinţii Apostoli sunt urmaşii Mântuitorului şi ai învăţăturii Sale şi ei au
misiunea de a propovădui nemurilor cuvântul Domnului sau Evanghelia Sa.
Apostolii mergeau dintr-un loc în altul şi întemeiau comunităţi de credincioşi,
dar materialul dat de ei trebuia prelucrat şi făcut propriu comunitaţii, sarcină care
era lăsată în grija didascălilor.
Trebuie subliniat faptul că faptul că obiectul învăţământului crestin fiind
cuvântul Domnului, datoria celor ce-L vestea era ca aceasta să fie propovăduitor
drept, adevărat, nefalsificat, aşa cum L-a lăsat Mântuitorul9.
Odată vestit cuvântul Domnului de către Sfinţii Apostoli, acest cuvânt trebuia
repetat, lamurit şi adâncit. Dar , caracterul misiunii lor nu le lăsa timp pentru
aceasta fiindcă ei erau obligaţi prin caracterul misiunii lor de “trimişi” să străbată
Pământul şi să ducă vestea cea bună a lumii şi astfel lor nu le mai rămânea timp ca
să rămână locului şi să stăruie asupra celor propovăduite.
Această sarcină revenea episcopilor, preoţilor şi didascălilor, care aveau
posibilitatea să se lege de o comunitate pe viaţa.
Deci, Biserica începătoare era prin excelenţă Biserică misionară, air misionarii
îi înstruiau pe cei ce voiau să se boteze ca să intre în creştinism.
După cum am mai spus, misionarii fiind fie Apostolii propriu-zişi, fie
colaboratorii şi urmşii lor, au fost primii învăţători ai creştinilor. Cel care voia să
îmbrăţişeze creştinismul afla de la aceştia tot de ce avea nevoie pentru a intra în
comunitatea fraţilor10.
9
Profesor Dr.Teodor M. Popescu, Biserica şi cultura. Ed. IBM al BOR, Bucureşti,1996,p.170.
10
Profesor Dr. Teodor M. Popescu, op. Cit., p.172.

5
 Trebie menţionat faptul că după pogorârea Duhului Sf’nt la Cincizecime,
învăţătura orala a Sfinţilor Apostoli îcepe să se cristalizeze în formulări simple,
asemănătoare unele cu altele şi care poartă umele de cateheze.Aceasta este
învăţătura orală.
Învăţăturile scrise de Sfinţii Apostoli se află în episoadele lor, acolo unde ei
considerau că este necesar să revină în scris asupra celor ce începuseră să înveţe
în mod verbal. Cuprinsul unei asemenea învăţături apostolice se poate vedea şi în
prima epistolă a Sfântului Apostol Pavel către Corinteni, vorbind despre Sfânta
Euharistie.
O învăţătura sistematica nu întalnim în epoca apostolica pentru că acesta era
mai mult veacul misiunilor apostolice, când creştinatatea se facea în masă.
În acest veac învăţământul crestin era harismatic, Apostolii şi colaboratori lor
învăţau pe credincioşi învăţătura cea nouă, intre toţi apostolii, Sfântul Apostol
Pavel ocupa un loc deosebit în îndeplinirea acestei misiuni. Providienţa divina i-a
încredinţat lui o datorie mai vastă, fiind nevoit să facă şi o şcoală mai specifică,
mai deosebită decât ceilalti Apostoli şi dovedindu-se ca un învăţător original al
celor sfinte, Biserica îl numeste “Apostolul neamurilor”11.
Şi ceilalţi Apostoli s-au dovedit buni învăţători şi educatori printre popoarele
vremii, dar despre activitatea lor catehetică stim mai putin.
Sfântul Apostol Pavel nu a fost un teoretician, un dogmatist, el a lucrat pentru
viaţa practica, având în vedere exigenţele acesteia. El respectă în activitatea sa
principiul naturii, mergând de la uşor la mai greu, de la simplu la compus. El
respectă totodată şi fondl apeceptiv al ucenicilor săi12.
Întreaga lui opera de educaţie religioasă este pătrunsă de duhul dragostei
creştine căreai îi dedică un imn de frumuseţe neîntrecută (I Corinteni XIII).
Dupa cum am mai spus, învăţătura creştină din epoca primară preceda
Botezul. Avem ca mărturie în acest sens lucrarea “învăţăturile celor doisprezece

11
Preot Dumitru Călugăr, op. cit.,1976,p.24.
12
Ibidem,p.24.

6
Apostoli”, care este un fel de catehism, cuprinzând ăe scurt ceea ce învăţau cei ce
voiau să primească Botezul pentru a intra în creştinism.
Dintre documentele scrise despre activitatea învăţătorească din veacul
apostolic mai amintim:
a)”Constituţiile apostolice”- o colecţie de opt cărţi cu un cuprins de drept
canonic bisericesc, de liturgică şi de catehetică1313.
Cartea a VII-a tratează despre disciplina creştină în sens educativ, despre diferite
rugăciuni, despre cei ce voiau să primească Botezul şi despre ritualul acestuia13.
b) “ Epistola lui Barnaba”- aceasta ne oferă o imagine clară despre învăţământul
verbal din acea epocă. În aceasta carte este prezentată o teologie creştină care
îmbină cugetarea paulină cu filozofia religioasă alexandrină.
c) ”Păstorul lui Herma”- scopul acestei cărţi este pregătirea păgânilor pentru
intrarea în creştinism.
Din timpul persecuţiilor au fost introduse şi martirologiile şi s-au asociat în latura
populara şi cărţile apocrife care lămuresc unele momente din viaţa Bisericii.
La sfârşitul epocii apostolice şi imediat după aceea, în timp ce preţuirea Sfintei
Scripturi era foarte ridicată, nu se crease încă un mediu intelectual care să simta şi
nevoia de opere scrise altele decât Biblia.
Dar, literatura creştină post-nou-testamentară numita ”Literatura Părtinţilor
Apostolici ” sau a ”Bărbaţilor Apostolici” este o apariţoe de un real interes şi o
importanţă pentru Bisericii creştine14.
Această literatură este un fel de punte de legătură între scrierile Noului
Testament şi cele ale apologeţilor din primele veacuri creştine.
Odată cu creşterea numărului comunitaţilor creştine în urma predicii apostolilor,
era nevoie de opere scrise pentru întemeierea, consolidarea, controlul şi
conducerea acestor comunităţi.
Începând de la “Didohii” şi “Epistola I către Corinteni” până la “Păstorul lui

13
Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, volumul I, ed. IBM al BOR, Bucureşti,1985,p.37.
14
Preot Dr. Prof. Ioan G. Coman, op. cit., p.37.

7
Herma”, toate produsele literare ale Părinţilor apostolici apar sporadic. Ele nu sunt
opere planificate şi dirijate de către conducătorii comunităţilor sau de vreun centru
bisericesc oarecare15.
Această literatura nu se întindea în cercuri largi, ea era destinată anumitor
comunitaţi şi avea totodată scopuri precise.
După cum am amintit mai sus, obiectivul învăţământului creştin era cuvântul
Domnului, iar datoria celor ce-l propovăduiau era ca acesta să fie propovăduit
drept, adevărat, nefalsificat, asa cum l-a lăsat Mântuitorul Iisus Hristos.
Deci, importnţa lui a făcut ca acesta să nu fie lăsat la înţelegerea şi puterea
oricui.
Astfel, purtătorii calificaţi ai cuvântului lui Iisus Hristos erau harismaticii, adică
acei creştini care se deosebeau prin darurile lor naturale şi mai ales prin cele ale
Duhului Sfânt şi care erau învestiţi în slujba cuvântului după felul darului lor.
Apostolul Pavel distinge trei harisme principale arătându-le pe nume şi în
ordinea importanţei lor: pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică întâi Apostoli, al
doilea Profeţii, al treilea Didascălii16.
Aceştia sunt slujitorii cuvântului, cei care îi iniţiază pe alţii în doctrina şi viaţa
creştină.
Didascălii constitue faţă de ceilalţi harismatici o categorie aparte, care este
caracterizată prin misiunea sa învăţătorească.
Didascălul este, asa cum îl arată chiar numele, învăţătorească propriu-zis al
comunitaţii, cel care instruieşte mai de aproape în cele ale credinţei creştine.
Ei sunt consideraţi de unii istorici ca fiind instituiţi de Sfântul Apostol Pavel,
care a avut grijă ca să nu lipsească din comnunitatea creştinilor oameni care să
explice şi să apere adevărul17.
Dar nu se poate spune despre didascăli că erau puşi în anumite comunitaţi de
către Apostoli, aşa cum erau puşi de exemplu clerici. Ştim că Apostolii erau
15
Prof.Dr. Teodor M. Popescu, op,cit, p.84-85.
16
Ibidem, p.86.
17
Prof. Dr. Teodor M. Popescu, op,cit., p.89-90.

8
încredinţaţi să răspândească cuvântul Evangheliei la neamuri, dar este de ştiut că
nu toţi care auzeau predica Apostolilor se decideau pentru creştinism, si se poate
presupune că multi rămâneau nehotărâţi între cele doua credinţe : cea veche şi cea
nouă18.
Erau unii care, dispuşi la început să îmbrăţişeze creştinismul, ezitau apoi din
lipsă de suficientă cunoaştere a învăţăturii creştine.
Nu devenea deci, creştin oricine sculta un apostol şi nici nu rămânea creştin
oricine se boteza. Iată de ce era necesar ca pe urmele Apostolilor şi a misionarilor
să lucreze didascălii, care să instruiască pe cei convertiţi, să întreţină noua lor
credinţă şi să rupa cu totul legăturilor cu cea veche.
Rolul didascălilor era să facă propriu comunitaşii materialul dat de Sfinţii
Apostoli. Ei trebuia să dea răspuns întrebărilor care li se puneau de către creştini şi
trebuiau să le înlăture îndoielile. Dacă ţinem seama de iportanţa ce o luam pentru
aceştia tot felul de chestini puse conştiinţei şi curiozotaţii lor, într-un mediu şi într-
un timp în care ideile religioase morale fierbeau, în care lumea era plină de elevi,
de propagandişti ai cultelor orientale sau ai sincretismului, de practicanţi ai magiei,
de filozofi predicatori ai unui păgânism purificat şi în care buna sau reaua credinţă
a celor din jur iscodea prealabil pe cel convertit în chip şi la fel asupra noii lui
profesii, se înţelege mai bine ce preţ avea el învăţătura19.
În ce anume consta învăţământul şi cum era practicat nu ştim precis, dar trebuie
să ţinem seama că vorbind despre învăţământ şi să descopere didascăli ca
învăţători creştini nu trebuie să transpunem în epoca primară stări şi metode
didactice ale creştinismului de mai târziu20.
Dar, la cele spuse mai sus trebuie să adăugăm faptul că învăţământul creştin era
necesar în epoca primară din cauza apariţiei diferitelor erezii. Fără aceştia
(didascălii) ,cuvântul Domnului era ameninţat cu denaturarea cu înţelegerea lui
greşită şi cu gnoza falsă.
18
Ibidem,p.94.
19
Ibidem, p.95.
20
Ibidem,p.96.

9
 Se cuvine să menţionăm faptul că obiectul didascăliei din secolul I d.Hr. era
învăţătura Mântuitorului aşa cum fusese ea predicată de către Apostoli.
Despre forma şi obiectul didăscăliei aflăm din unele scrieri post-apostolice, dar
mai ales din “învăţătura celor Doisprezece Apostoli” precum şi din analogia cu
cele rapoarte despre învăţământul catehetic din secolul II-lea, la scriitori ca Iustin
Martirul sau Clement Alexandrinul21.
Trebuie subliniat faptul că didascalia nu se identifică cu învăţământul catehetic
special, deoarece cateheza se adresează necreştinilor, pe când didascalii
harismatici instruiau pe cei botezaţi.Dar alt învăţământ catehetic decât predica
misionară nu exista pentru acest timp, iar instrucţia religioasă a celor convertiţi,
atât de redusă înainte de Botez o completau după botez tocmai didascalii.
“Învăţătura celor Doisprezece Apostoli” reprezintă învăţământul creştin primitiv şi
ne dă informaţii despre lucrul didascăliei. Această carte a fost numită “catehism
apostolic” care este lipsit de instructiuni dogmatice, dar apar în schimb învăţături
morale.
Lipsa unei doctrine dogmatice prin scriere post-apostolică nu ne îndreptăţeşte să
credem că primii creştini nu erau preocupaţi de doctrină, faptul că didascălii
predicau şi interpretau Sfânta Scriptură şi trebuiau să dea răspuns la toate
întrebarile ce le erau puse ne fac să credem că învăţământul lor avea şi doctrina ca
obiect.
Cât priveşte învăţătura didascălilor din învăţământul primar, trebuie subliniat
faptul că aceasta îmbrăţişa pe de o parte cunoştinţele religioase ale creştinilor, pe
de alta parte viaţa lor morală.
Astfel, didascălii erau nu numai învăţători de cunoştinţe religioase, ci şi
îndrumători, mentori ai vieţii creştine.
Aceştia explicau creştinilor adevărurile religioase, dar le şi aplicau la viaţa,
putând deci nu numai să instruiască şi să îndemne, ci şi să mustre, cum facea
Sfântul Apostol Pavel la nevoie.
21
Ibidem, p.110;

10
 După cum am mai spus, în Biserica veche exista şi un învăţământ special
pentru cei ce încă nebotezaţi ţi anume catehumenatul.
Însă mulţi şi-ua pus întrebarea dacă acest învăţământ intră sau nu în grija
didascălilor. Unii consideră cele două funcţii: didascalia şi catehumenatul
echivalente, iar alţii atribuie didascălilor pe lângă instruirea creştinilor şi
învăţământul catehetic, dar fară a identifica cu totul cele două funcţii 22.
Asimilarea acestor două se deduce fie din activitatea Şcolii Catehetice din
Alexandria, fie din Înfiinţarea altor şcoli catehetice.
Este necesar să se amintească faptul că în atribuitiile didascălului din secolele II şi
III intra şi catehizarea.Aceasta nu se putea încredinţa oricui,numai celor care aveau
o anumită pregătire şi anumite calitaţi, air toate acestea le îndeplinea didascălul.
Putem spune că de când exista Biserica a inceput sa pregateasca pe cei ce nu
voiau să se boteze, de cand exista un învăţătmânt catehetic special care să nu se
poată considera bine organizat decat in secolul III si mai ales in al IV – lea,
didascalul a fost catehet si poate catehetul prin excelentă. 23
Atragem atentia asupra faptului că cele doua ramuri ale învăţământului crestin
primar: cateheza şi didascălia nu se confundau şi nu se suprimau, ele fiind aplicate
la categorii diferite.
Între acestea două exista o diferenţă, in sensul că didasclia era superiaora
catehizarii, fiindca se adresa crestinilor, pe cand cateheza celor care voiau sa
devină creştini.
Această dedublare a învăţământului creştin si menţinerea didascălului dincolo de
epoca celorlalte harisme, cum vom vedea, într-un timp de contact mai apropiat cu
mediul păgân, de convertire la creştinism şi a anumitor oameni cu o cultură
deosebită, de organizare in proces a Bisericii, explica ivirea unui invatamant
creştin de altă formă in secolul al II-lea: profesori şi şcoli, cu care, numai, poate fi
vorba de inceputurile unui învăţământ creştin 24.
22
Prof. Dr. Teodor M. Popescu, op,cit. p.112.
23
Ibidem, p.116.
24
Prof. Dr. Teodor M. Popescu, p.116.

11
 Studiind începuturile învăţământului creştin trebuie sa menţionăm legaturile lor
cu didascalia si catehizarea.
Din numele Şcolii Catehetice din Alexandria s-a dedus de mulţi că era o instituţie
bisericească, având misiune de la vechi origini de a pregati pentru creştinism
catehumeni, deci, de a face catehizare.
În conducatorii acestei şcoli s-au văzut mai întai cateheti propriu-zişi,
Organizati în şcoala si funcţionând chiar din iniţiativa şi sub conducerea
episcopală. Aceasta nu era didascălia liberă a învăţătorilor creştini mai vechi, ci un
catehumenat şcolarizat. De la numele şcolii şi al conducatorilor ei cateheti, s-a tras
concluzia că şi dascălii anteriori erau cateheţi.
Dar, de la didascălul harismatic al timpului apostolic ajungem, înainte de sfarşitul
secolului al II-lea, la adevaraţi profesori de teologie a căror funcţie este desigur, ca
obiect si scop aceeasi învăţătura creştină, cuvantul lui Dumnezeu, dar pe alt plan,
cu alte orizonturi, cu însuşiri si mijloace care nu mai sunt cele pur harismatice 25.
Obiectul şi scopul didascăliei cereau didascălului o anumită pregatire.Astfel, el
trebia să asculte pe alţii, să citească, să reflecteze.
Stim că la evrei învăţătorii Legii se pregateau in şcoli.
Dar la creştini în epoca harismelor nu poate fi vorba de şcoli speciale pentru
pregătirea învăţătorilor, afară de comunitaţile iudeizante şi astfel didascălii creştini
erau subordonaţi ierarhiei. Ierarhia in calitatea sa de funcţie coordoantoare în
Biserică avea dreptul să se pronunţe asupra didascăliei şi să o califice.
Spre sfarşitul scolului I, în privinţa învăţăturii, episcopii învăţau şi ei ca şi
didascălii, pe de o parte, iar pe de altă îsi păzeau turma de învăţăturile false. Se
cuvine să amintim că, în învăţământul primar unii dintre didascăli au activat şi
scriind.Dar, didascălul scriitor înseamna o evoluţie în înstituţia învăţământului
religios creştin, căci de la predicatorul cu multe cunostinţe elementare care
instruieşte comunitatea, pană la cel în stare să scrie un tratat de mare importanţă
pentru timpul lui, didascălia a făcut progres.
25
Ibidem, p.117.

12
 Dintre categoriile harismatice de profeţi si didascăli, doar aceştia din urma s-au
menţinut pană târziu.Pe când apostolatul celor doisprezece nu depaşeşte secolul I
iar profetismul este rar, îngrădit şi supravegheat de aproape, în a doua jumatate a
secolului al II-lea, didascăli de tipul celor harismatici găsim şi mai târziu, în
secolul al II-lea, in secolul al III-lea şi chiar al IV-lea26.
Spre sfarşitul secolului I, din cauză împtinării harului şi a ivirii erziilor, ierarhiei
bisericeşti i se atribuie o crestere de atribuţii in sensul unei acţiuni învăţătoreşti
mai intense. Din mărturia dată de Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful care spunea
că predica la cultul duminical o ţinea conducatorul bisericesc, rezultă un foarte
important indiciu si anume că, clerul din jumatatea secolului al II-lea avea şi
atribuţii învăţătoreşti.
În concluzie putem spune că, dacă în secolul I al Bisericii, adică în epoca
harismelor învăţătura creştină a avut specialiştii săi în slujirea cuvântului şi cu
deosebire în didascăli, începând din secolul al doilea învăţământul creştin devine o
chestiune de mai multă pregatire, iar didascălii au progresat trecand de la harismă
la profesiune, de la Biserică la scoală27.
Deci, apostolatul instituit de Mântuitorul în persoana celor doisprezece chemaţi a
dispărut odată cu persoana lor, iar evangheliştii misionari care le urmează se
mentin pană în secolul al II-lea, dar din a doua jumatate a acestui secol
misionarismul propriu-zis dispare, locul lui fiind luat de înfiinţarea unor şcoli
catehetic

26
Prof. Dr. Teodor M. Popescu, op, cit, p117.
27
Ibidem, p. 117.

13
 CAPITOLUL III

ÎNVĂŢĂMÂNTUL RELIGIOS ŞI PREDANIA APOSTOLICĂ ÎN BISERICA

PRIMARĂ

Trebuie amintit încă de la început faptul că epoca la care ne referim era perioada
la care încreştinarea se facea in masă.
Astfel, începând din secolul al II-lea, pentru că tot mai mulţi candidaţi veneau la
Botez, a trebuit să se dea tot mai multă atenţie pregătirii celor ce voaiu să devină
membrii ai Bisericii şi astfel s-a practicat catehumenatul ca mijloc de Botez 28.
Catheza suplineşte în veacul al II-lea funcţia Apostolilor, iar învăţământul
creştin nu va urma Botezului, ci-l va preceda.
Ca să devii creştin trebuia să primeşti Botezul, dar această Sfântă Taină nu putea
fi primită de catre oricine, numai de cei pregatiţi special pentru aceasta.
De pregatirea acestora s-a ocupat în secolul I d.Hr. Biserica.
Deci , pregatirea pentru Sfântul Botez a constituit un prilej pentru îndrumări
organizate în creştinism, care au produs cursuri sau chiar şcoli „pentru
catehumeni”, adică pentru cei ce voiau să intre în creştinism.
Din secolul II această activitate intră în grija Bisericii, dar şi a unor dascăli laici,
credincioşi şi cu mai multă cultură.
În aceste condiţii începe să se dezvolte şi să se organizeze chiar un învăţământ
religios creştin. Acum apar şcolile catehetice, dar care iau fiinţă mai mult în chip
spontan.
Aceste şcoli răspund unei existenţe de ordin superor bisericesc.Luând fiinţa la
începutul veacului al II-lea , în vremea Sfântului Iustin Martirul şi Filozoful,
acestea au înflorit spre sfârşitul acestui veac şi şi-au sporit prestigiul în veacul al
III-lea, al marilor cateheţi ai Alexandriei şi Cezareei-Palestinei.
Ele şi-au atins apogeul în secolul al IV-lea , datorită distinşilor pedagogi creştini

28
Preot Prof. Dr. Ioan Ramureanu, Preot Prof. Dr. Milan Şesan, Preot Prof Dr. Teodor Bodogae, Istoria
Bisericească, Bucuresti, ed. IBM al BOR, 1987, p.217.

14
ai Capadochiei, Antiohiei şi Ierusalimului29.
Dar, odată cu raspandirea credinţei celei adevarate, s-a dezvoltat şi o filozofie
păgână care era sprijinită de cugetători de mare prestigiu, de marii filozofi. Acum
era foarte necesară prezentarea adevărurilor de credinţă şi de morală într-o formă
ştiinţifică în faţa filozofiei păgâne sprijinită de mai mari cugetători, ca de exemplu:
Cels, Lucian de Samosata iar mai târziu Porfiriu.
Prin activitatea lor, şcolile catehetice au sprijinit lupta Bisericii creştine contra
unor devieri de la credinţa adevarată, cât şi apariţia cugetării creştine faţă de
atacurile venite din exterior30.
În secolul al II-lea d.Hr. învăţământul creştin era împărţit în două categorii:
a) Şcolile catehetice;
b) Catehumenatul.
Dar, spre deosebire de catehumenat, care îmbrăţisa masele, având un caracter
general, pregătindu-i pe cei ce voiau să intre în creştinism pentru primirea
Sfântului Botez, şcolile catehetice îşi însusesc o tinută stiintifică, o metodă de
activitate sistematică.
Aceste şcoli intenţionau pregătirea unor generaţii de creştini care să răspundă cu
arme potrivite atacurilor venite din exterior.
Ele răspundeau şi dorinţei multor tineri care nu se mulţumeau numai cu simpla
învăţătura, pregatirea pentru Botez, ci simţeau nevoia unei complete formaţiuni
sufleteşti.
Iar părinţii creştini cu multă greutate îşi lăsau fii să meargă în institutele de
educaţie păgână, ai caror profesori le explicau din autorii clasici, dar în acelaşi
timp nu uitau să batjocorească creştinismul pentru a face din ei proxeliti la
păgânism.
Când parinţii se înduplecau de rugămintea fiilor lor pentru a-i trimite la studii în
cetaţi imperiale, le atrăgeau atenţia în chip deosebit, pentru că treceau prin

29
Ibidem, p.217.
30
Ibidem, p.218.

15
primejdia de a fi răpiţi din sânul creştinismului31.
Întinderea continuă a creştinismului şi contactul lui cu mediile culturale păgâne
au obligat noua religie sa-şi precizeze statutul şi să dea răspuns la multele întrebari
ce i se puneau.
Gnosticii, prezenti mai ales în mediul urban, aveau nuclee didactice sau şcoli
care-şi elaborau o doctrină şi o răspândeau prin ucenicii lor.
Curiozitatea, dispreţul păgânilor, dar mi ales persecuţiile impuneau creştinilor
crearea de şcoli pentru a putea ţine piept sistemelor şcolilor filozofice sau altor
curente spirituale ale vremii. Era cazul mai ales al creştinismului din Alexandria
unde-şi aveau sediul majoritatea sistemelor şi curentelor ştiinţifico-filozofice-
religioase ale antichitaţii.
Dar, intrarea în creştinism a unor oameni culţi ca Iustin, Aristide,Atenagora,
Tartian, precum şi frecventarea şcolilor păgâne de către unii creştini, au făcut ca
învăţământul religios să se lărgească şi să se adâncească cu cunoştinţe filozofice
şi-a a luat forma unui învăţământ teologic ştiinţific32.
Este adevărat că apar pe la mijlocul secolului al II-lea şcoli superioare de teologie
creştină, dar aceasta instituţie nu va izbuti niciodată să-şi înfingă adânc rădăcinile
în Biserică şi să se perpetueze33.
Locul eminent recunoscut de creştinism învăţământului doctrinar îl conducea în
mod firesc pe acesta din urmă spre înflorirea pe un plan tehnic mai elevat unde
adevărul relevat constituia obiectul unei investigaţii mai profunde, al unei
prezentări mai sistematizate, al unor consideraţii mai detaliate decât în simpla
cateheza.
De fapt, se pare că primii care au dat exemplul unui astfel de învăţământ erau
profesorii eretici, dar aceştia şi-au găsit repede emuli printre ortodocsi, Iustin
Martirul. Istoricul Eusebiu de Cezareea ne spune despre Iustin că preda „în
învăţământ de filozof”.
31
M. Bulacu, Şcoala exegetica biblică din Antiohia, Bucureşti, 1932, p.18-19.
32
Ibidem p.24;
33
Henri Irene Marrou, Istoria Educaţiei în Antichitate, Ed. Meridiane,Bucureşti, 1996, p.134.

16
 Acestora le plăcea să se prezinte singuri, împodobiţi cu titluri de filozofi, îşi
deschideau o veritabilă şcoală a cărei adresă era cunoscută.
Ei erau în asemenea măsură filozofi, încât se izbeau de ostilitatea oarecum
profesională a rivalilor lor păgâni, a acelor predicatori cu tendintă cinică, precum
un crescens, din partea căruia Sfântul Iustin Martirul a avut de suferit.
Tot la acest capitol trebuie amintit că în ceea ce –i priveşte pe copii nu există în
creştinismul vechi un învăţământ special pentru ei – predica se adresa celor maturi,
iar pe copii îi instruiau parinţii şi rudele.
În acest sens, şcoala creştinismului era familia.Instrucţia religioasă a copiilor se
făcea treptat, începând cu parinţii, iar la vârsta potrivită îi instruiau didascălii.

17
 CAPITOLUL IV

ŞCOALA CREŞTINĂ DIN ALEXANDRIA

MEDIUL EGIPTEAN SINCRETIC, LOC IDEAL PENTRU DEZVOLTAREA

ŞCOLII CREŞTINE DIN ALEXANDRIA

Întemeiată la gurile Nilului de vestitul împarat macedonean Alexandru cel

Mare în drumul victorioaselor sale cuceriri spre Orient, orasul Alexandria avea să
ajungă mai târziu cel mai de seamă centru cultural al lumii vechi, înlocuind gloria
de odinioară a Atenei şi Romei.
Aşezată la intersecţia drumului între Occident si Orient, ea a devenit repede
primul oraş comercial de pe atunci.
Faptul acesta i-a mărit renumele şi a atras de pretutindeni multă lume spre portile
sale.
În epoca mesianică, Alexandria era un oraş cosmopolit în toată puterea
cuvantului.
Mare centru comercial la început, ea nu întârzie să devină mare centru cultural al
lumii antice,încă înainte de apariţia creştinismului34.
La Alexandria, filozofia greacă o aduseră Elinii veniţi aici, iar contactul cu
Orientul în special, cu tot bagajul său de cultură filozofico-religioasă stimula în
mod deosebit gustul şi interesul pentru speculaţiuni înalte şi preocupări spirituale.
Odată cu venirea iudeilor aici, după ocupaţia romană, viaţa intelectuală la
Alexandria se intesifica mai mult.
Astfel, ciocnirea între trei direcţi spirituale, elino-iudaico-orientale,provoacă pe
lângă o dezvoltare mai accentuată a timpului critic şi o toleranţa mai mare pentru
diferitele neamuri, în tot ce aveau ele să se manifeste după gânduri şi simţăminite
35
proprii .Pe de altă parte cunoasterea şi contactul reciproc între aceste culturi

34
L.N. Lungescu, Şcoala Alexandrina în lumina oprelor lui Panten, Clement şi Origen, Râmnicu-Vâlcea,
1930, p.15.
35
Ibidem, 15.

18
diferite, sapă un nou drum pentru mersul cugetării omeneşti:drumul apropierii prin
armonizarea lor într-un tot mai mult sau mai puţin sistematic36.
Trebuie subliniat faptul că nu putea exista un loc mai favorabil pentru apariţia
noilor direcţii în gandirea filozofico-religioasă a antichitaţii ca Alexandria.
Aici era locul de întâlnire a numeroase popoare, astfel, aici erau concentrate
atatea culturi, fiecare cu caracterul ei specific: elinismul cu platonismul sau
filozofic, iudaismul cu tradiţionalismul sau kabalistic,orientalismul cu misticismul
filozofic şi panteismul emanationist37.
Toate aceste doctrine îşi aveau susţinatorii lor care aparau cu multa sarguinţa,
toate îşi aveau şcolile lor în care cuprinsul fiecăruia era predat, cercetat şi
învăţat.Adepţii fiecarei direcţii amintite mai sus, fiecărui sistem, fiecărei şcoli, deşi
foarte diferiţi în concepţii, se socoteau ca fiind exclusiv singurii posesori ai
adevărului.
Vom vedea că nici reprezentanţii mai de seama ai Şcolii Teologice din Alexandria
n-au scăpat de influenţa unui curent de gândire şi a unei metode filozofice, care
erau atat de înradăcinate în mediul în care ei şi-au desfaşurat viaţa şi şi-au
dezvoltat activitatea38.
Dar, pentru a pricepe mai bine rostul şcolii catehetice Alexandrine şi împortanţa
ei pentru dezvoltarea istorică a dogmaticii creştine, va trebui să ne oprim puţin
asupra creştinismului alexandrin din timpurile primare.
Astfel, originea creştinismului la Alexandria este învăluita de o anumita
obscuritate.
Sunt totusi anumite fapte şi mărturii care toate converg în a stabili că originea
creştinismului în cetatea luminii de la gurile Nillui se urcă până în timpurile
apostolice sau în orice caz că este foarte veche39.
Trebuie amintit faptul că, în prima jumatate a secolului al doilea în Alexandria

36
Ibidem, p.16.
37
Henri Irenee Marrou, op. cit., p.142.
38
Ibidem p.142.
39
L.N. Lungescu, op, cit., p.18.

19
Gnosticismului era în floare prin reprezentanţii săi Basilide,Valentin şi Sarpocat.
Ceea ce înseamnă că pentru a lua fiinţă această erezie trebuia ca doctrina creştină,
de unde Gnosticii îşi smulg cele mai multe elemente pentru ca învăţătura lor să fie
bine cunoscută în acel timp.
Altfel, dacă creştinismul n-ar fi avut nici o fortă la Alexandria pe vremea despre
care este vorba şi dacă el nu s-ar fi impus deloc prin dezvoltarea sa în acel oras,
apariţia ereziei nu şi-ar fi avut nici rostul, nici explicaţia.
De astfel, Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful în prima sa Apologie către Antonin
cel Pios ne aduce dovezi care denotă vechimea creştinismului la Alexandria.
Şi Iuliu Africanul în “Cronica” sa din anul 221 d.Hr. enumera nu mai puţin de
zece episcopi, care au precedat lui Demetrius, în scaunul de l Alexandria. Pe de
altă parte, el--dupa indicaţiile lui Eusebiu de Cezarea--alătura fiecărui nume şi
cifra anilor cât fiecare a dainuit în scaun, cifra care în total se ridica la 128 40.
Dar, dacă ţinem seama ca episcopatul Iui Demetrius începe de prin anii 189-190,
scăzând apoi cei 128 de ani, anii de păstorire ai celor zece episcopi de dinaintea
lui, ajungem să aflăm că încă de la anul 61-62 Creştinismul nu numai că se
raspandise la Alexandria, dar că el avea o frumoasă organizare bisericească, cu un
episcop în frunte41.
Dar in această privinţă avem o marturie şi mai precisă şi anume faptul că istoricul
Eusebiu pune propagarea Creştinismului la Alexandria şi întemeierea Bisericii cu
ierarhii ei, pe seama Sfântului Evanghelist Marcu.
Eusebiu spune că Sfantul evanghelist Marcu A fost acela care a întemeiat în
acelaşi timp bisericesc şi în Antiohia.
Prin urmare, din toate acestea putem să considerăm că întradevar în Alexandria
creştinismul a fost predicat din toate timpurile cele mai vechi şi că Biserica era
solid organizată în secolul al II-lea,organizaţie care permitea pentru susţinerea şi
apararea doctrinei creştine – existenta unor şcoli de natura şi importanţa celei

40
Ibidem p.19.
41
LN. Lungescu op, cit, p. 19.

20
cunoscute în istoria Bisericii sub numele de renumita Şcoala Teologică
Alexandrina.
Dar, pe cât de întunecate, relativ vorbind, sunt originile creştinismului din
Alexandria, pe atat de confuze sunt şi datele pe care le avem asupra începuturilor
Şcolii Teologice din acest oras.
Istoricul Eusebiu, dar şi Ieronim, susţin că originea acestei şcoli urcă pâna în
timpurile apostolice şi că ea a fost înfiinţată odată cu întroducerea creştinismului şi
întemeierea Bisericii din Alexandria de către Sfantul Marcu
Opinia care este în general admisă de către toţi, este că Panten a fost
întemeietorul acestei şcoli.
Ieronim este şi mai precis în informaţiile pe care ni le dă despre originea acestei
şcoli. El vorbeşte despre Panten care a fost chemat la conducerea Şcolii din
Alexandria, unde după un vechi obicei de la Sfântul Evanghelist Marcu au existat
“doctorii eclesiastici”42.
Pe de altă parte ni se spune că înca de pe timpul Evanghelistului Marcu au existat
la Alexandira “doctores eclesiastici” adică învăţători bisericeşti, căci aşa au fost
obiceiurile elexandrine, din vechime păstrate, că acolo totdeauna să fie dintre cei
ce au misiunea să înveţe pe alţii.
Trebuie subliniat faptul că atunci când Eusebiu şi Ieronim vorbesc de originea
apostolică a Şcolii Alexandrine nu trebuie să înţelegem că este vorba realmente de
Şcoala Teologică aşa cum o cunoaştem noi de l începutul veacului al III-lea.
Ceea ce trebuie să înţelegem din relatările acestor scriitori bisericeşti este faptul
care făra îndoială corespunde adevărului istoric: încă de la întemeierea Bisericii
Alexandrine s-a înfiintat aici o şcoală catehetică, în sensul larg al cuvântului, adică
s-au pus bazele unei reuniuni creştine într-o casă particulară la început, la care
luau parte toţi acei ce voaiu să se iniţieze în marea doctrină pentru a o îmbraţişa
apoi cu tot dinadinsul şi a primi astfel Botezul43.

42
Ibidem, p.20.
43
LN. Lungescu, op,cit., p.22.

21
Cu timpul însă, începutul didactic al şcolii s-a mărit, a luat proporţii mai largi,
paralel cu însaşi dezvoltarea organizaţiei creştine din Alexandria, pană ce ajunge
la dimensiunile pe care le are la începutul secolului al III-lea când, din Şcoala
Catehetică se transformă în Şcoala Teologica propriu-zisă.
Prin urmare, a existat o şcoală creştină la Alexandria încă din timpul
Evanghelistului Marcu, dar era o şcoală pentru catehumeni, o şcoală pentru a da
celor ce voaiu să se boteze primele notiuni ale învăţăturii creştine.Aceeaşi şcoala
însa, spre sfarsitul secolului al doilea se transforma în şcoala teologica prin acel
mare conducator şi la drept vorbind întemeietor al ei, Panten.
În aceasta perioadă se desfăşura o viaţă culturală, artistică, filozofică şi ştinţifică
foarte imensă.
Pe de altă parte, şcoli păgâne nenumărate se întemeiau în multe locuri şi se
îndreptau atacuri serioase din ce în ce mai insistent asupra creştinismului ca
doctrină şi persoană.
Se ştie că Universtatea din Mouseion era dotată cu două mari biblioteci şi avea o
organizare ştiintifică de prima mână pentru vremea de atunci. Aici se editau textele
clasicilor greci, se faceau comentarii asupra lor, se întretineau o cercetare şi o
atmosferică filozofică. Tot aici se studiau ştiinţe exacte în frunte cu matematicile,
astronomia şi ştiinţele naturii în frunte cu elementele de fizica şi alchimie, aici
ştiinţele exacte înpletindu-se cu speculaţiile platonice ca în cazul faimoasei
profesoare Hypatia de la începutul secolului al V-lea.
La această Universitate rigurozitatea ştinţiifica se armoniza cu alegorismul
oriental, aici se tradusese Septuaginta iar Filian elaborase marea teologie
alegorizantă a iudalismului elenist, aici gnosticismul luase forma cea mai
filozofica.Aici, la Alexandria, apare cel mai vechi centru de ştiinţă din istoria
creştinismului44.
În faţa acestor circumstanţe Biserica a fost pusă în situaţia de a întemeia o şcoală
în adevaratul sens al cuvântului, care condusă de barbaţi înţelepţi să formeze prin
44
Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, volumul II, ed. IBM al BOR, Bucureşti,1985, p.237-238.

22
studii aprofundate personalităţi culturale în stare să apere şi să susţină principiile
creştine. Acesta a fost rostul şcolii teologice din Alexandria spre sfarşitul secolului
al II-lea.

Principalii conducători ai Şcolii creştine din Alexandria

PANTEN

Primul conducator cunoscut al Şcolii Alexandrine, care a ridicat-o la un

nivel înalt, a fost Panten, care s-a născut probabil în Sicilia.
Zicem probabil pentru că nu avem date precise despre locul naşterii sale, decât o
expresie a lui Clemen Alexandrinul pe care o găsim în “Stromate” şi unde Panten
e numit “albina din Sicilia”45.
Înainte ca el să treacă la creştinism profesa stoicismul, astfel tot C lement
Alexandrinul spune despre el că era albina siciliana care culegea din florile livezii
profetice şi apostolice şi producea în sufletul ascultatorilor săi mierea curată a
cunostinţei46.
În urma profesării stoicismului Panten a trecut la Pythagoreism, dar anul în care el
a îmbraţişat cretinismul şi în care a venit în Egipt nu se ştie.
Cunoscător adânc al filozofiei în genere, de o întinsă cultură, pe care o putem
aprecia dupa renumele ce şi-l caştiga mai pe urmă în rolul său de conducator al
Şcolii Alexandrine şi mai ales de o modestie pe care nu o egala decat
superioritatea necontestată a personalitaţii sale, Panten traia retras ca un adevărat
stoic, în liniştea vrunei mahalale a oraşului, lipsit de zgomotul de care obişnuit
sunt înconjurate spiritele reprezentative ale epocii47.
El nu dorea glorie şi nu aspira la recunostinţa din partea mulţimii, dar poporul
avea nevoie de el.

45
Ibidem, p.240.
46
Ibidem, p.242.
47
L.N. Lungescu, op.cit., p.25.

23
 Cand şi-a început Panten această activitate de conducator al Şcolii Alexandrine
nu se ştie precis, dar posedam date că atunci când Iulian fu ridicat la rangul de
episcop al oraşului, cam pe la anul 179-180, Panten preluase conducerea şcolii.
Acesta a condus Şcoala Alexandrina, dupa informaţiile lui Ieronim, pană sub
domnia lui Caracala, adica pană în anul 211 48.
Tot istoricul Ieronim precizează faptul că activitatea didactică a lui Panten n-a fost
terminată decăâ odată cu sfârşitul vieţii sale.
Acesta a fost o personalitate puternică, el a jucat un rol însemnat în viaţa Bisericii
Alexandrine, fiind înzestrat cu o solidă cultură enciclopedică.
Bogat în cunoştinţe filozofice şi intrat in creştinism, pe care-l studiase cu toată
seriozitatea, el nu încetează nici un moment să se pună la curent cu toate
manifestarile sufletului omenesc. Era înteresat de studierea şi adancirea credinţei
sale, dar şi de cunoaşterea învăţăturilor eretice, a ştiinţelor profane.
Acest lucru îl cunoaştem din cuvintele genialului Origen, care la un moment dat,
fiind acuzat că a studiat scrierile ereticilor, se scuza spunând ca şi Panten a
procedat la fel49.
Panten s-a dovedit a fi un călduros predicator şi un zelos misionar al
Creştinismului, astfel numele pe care şi-l castigase prin conducerea Şcolii
Alexandrine se răspândise departe, pănă în ţinuturile Indiei.
De aceea se prezinta episcopului Demetrius o delegaţie indiana şi-l roagă sa-l
trimita pe Panten să predice Evanghelia lui Iisus Hristos indienilor şi în acelaşi
timp să combată doctrina Brahmanilor.
Demetrius îl trimite pe Panten acolo, dar data acestei calatorii misionare nu o
cunoaştem.
Ceea ce ştim totuşi este faptul că el a ajuns până în Arabia de Sud.
Acoloel a găsit exemplarul ebraic al Evangheliei dupa Matei dus de Apostolul
Bartolomeu, pe care Panten îl aduce în Alexandria.

48
Ibidem, p.26.
49
L.N. Lungescu, op. cit., p.26-50.

24
 In ceea ce priveşte scrierile sale, Ieronim ne spune că el a lăsat multe comentarii
asupra Sfintei Scripturi, dar scrierile sale nu au strabatut până la noi.
Un singur fragment de cateva randuri doar, redat de Clement nu s-a conservat din
operele sale50.
Deşi a trait în mediul exegezei alexandrine, a cărei tradiţie impunea întotdeauna
întelesul alegoric în cercetarea Sfintei Scripturi, Panten totuşi nu forteaza până
acolo lucrurile încât să excludă cu desăvârşire metoda exegetică, înterpretarea
literară a textelor.51
Spiritul său patrunzător, gandirea sa profundă, puritatea creştină a principiilor sale,
precum şi încercarea de-a pune şi de a discuta probleme de natura dogmatică, toate
aceste calitati l-au impus în importantul rol pe care l-a jucat Biserica creştină din
Alexandria şi tot ele au fost acelea care au ajutat în bună parte discipolilor săi să
devină marile glorii ale creştinismului: Clement Alexandrinul şi Origen.

CLEMENT ALEXANDRINUL

După Panten au urmat numeroşi succesori la conducerea Şcolii

Alexandrine, până la Rodon (395) care a transferat şcoala de la Side în Pamfilia.
În randul bărbaţilor care au ridicat la o înaltă stralucire Şcoala Alexandrina se
numara şi Titus Flavius Clemens, supranumit Alexandrinul.
Deşi cea mai mare parte a operelor sale nu sunt conservate, posedăm puţine date
asupra bibiografiei sale.
Ca şi predecesorul său Panten, firul vieţii lui Clement Alexandrinul începe şi se
sfârseşte la nişte date pe care noi nu le putem preciza.
Cât priveşte locul naşteri sale este, unii îl pun la Atena iar alţii la Alexandria.
Cei ce susţin ca locul naşterii sale este Alexandria, se bazează pe faptul că sub
acest nume este cunoscut din cele mai vechi timpuri. Dar acest motiv nu poate fi
50
Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman, op.cit., p.242.
51
L.N. Lungescu, op. cit., p.30.

25
serios, pentru că ceea ce a determinat posteritatea să decearnă lui Clement titlul de
Alexandrinul n-a fost faptul că naşterea sa a avut loc în acest oraş, ci pentru că aici
şi-a desfaşurat el adevarata sa viaţă, intens creştinească şi mai ales pentru că aici a
stralucit prin bogata-i activitate de înaltă cultură şi aleasă educaţie religioasă 52.
Clement prezintă o vastă cultură păgână şi filozofică şi literară.Aceasta reiese din
numarul extraordinar de mare de autori, literaţi si filozofi, pe care-i citeaza în
operele sale.
Dar cum şi aceşti autori sunt în genere elini, rezulta negreşit ca mediul cel mai
propice pentru însuşirea acestei culturi putea fi Atena.
Clement Alexandrinul nu se trage din parinţi creştini, originea lui fiind păgân.El
nu a cunoscut de la început doctrina creştină, ignorând-o complect un oarecare
timp.
Abia mai pe urma el a început să se iniţieze în doctrina creştină, dupa ce sufletul
său se simţea atras ca de o putere nevazută catre sacră înţelepciune a Cuvântului 53.
Astfel, Clement îşi începuse călatoriile sale misionare în întreaga lume antică
pentru a avea prilejul să audieze pe distinşii dascăli ai noi doctrine.
Asemenea predecesorul său Panten şi asemeni Sfântului Iustin Martirul şi
Filozoful şi Clement a căutat cu ardoare profesori vestiţi de la care să capete
cunostinţe.
Dar spre deosebire de profesorii Sfântului Iustin Martirul, care erau păgâni, cei ai
lui Clement erau creştini, dupa cum precizează chiar el însuşi: “Aceştia păstrau
adevărata tradiţie a învăţăturii, care venea direct de la Petru, Iacob, Ioan şi Pavel,
fericit apostoli aşa cum un copil primeşte moştenire de la tatăl său, deşi puţini
copii se aseamănă parinţilor lor.Ei au ajuns cu Dumenzeu până la noi ca să depună
acele seminţe care vin de la stramoşi şi de la apostoli”54.
Se presupune faptul că fie înainte de începerea căutării de profesori învataţi, fie
dupa asezarea sa la Alexandria, Clement ar fi frecventat şcolile elinice de la
52
L.N. Lungescu, op. cit., p. 33.
53
L.N. Lungescu, op. cit., p.43.
54
Clement Alexandrinul, Stromate, L,11,1-3 în LG. Coman op,cit.p.243;

26
Alexandria şi Atena unde şi-ar fi însuşit numeroasele sale cunoştinţe de literatură
şi filozofie.
Călătoriile prin lume în cautarea de vestiti profesori au avut o mare influenta
asupra vieţii lui.El le-a început din Grecia şi le-a terminat în Egipt,unde a şi rămas.
Nu ştim precis nici data precisă a convertirii sale la creştinism, dar e mai mult
decat probabil că aceasta a avut loc în Egipt unde el s-a oprit din lungile-I călătorii
şi a rămas să-l audieze pe Panten.
Sub influenţa acestuia, Clement intra în creştinism, învăţământul lui Panten, pe
care în calitate de conducator al Şcolii Catehetice îl preda cu o deosebită măiestrie,
impresiona adânc pe noul său dascăl.
Astfel, Clement se remarca în mulţimea auditorilor lui Panten şi atrage atenţia atât
în Şcoală cât şi în Biserică.
Dar nu numai atât, ci prin bogata sa activitate misionară, prin vasta sa cultură şi
prin dragostea sa pentru învăţătura şi pentru viaţa creştină, Clement a fost
promovat la conducerea Şcolii Catehetice.
Nu ştim dacă episcopul Alexandriei a avut un cuvânt de spus în această
promovare, dar ştim că aceasta s-a petrecut în jurul anului 200.
Cu însemnătatea ce i-a dat-o Clement Alexandrinul, dar mai ales urmaşul său
Origen, şcoala creştină din Alexandria se putea măsura cu orice altă şcoală
filozofică, ca “adevarată şcoala de teologie”.
Odată cu plecarea lui Panten în India, locul de conducator al Şcolii Catehetice
rămâne vacant. Dar acesta trebuia ocupat cât mai grabnic din cauza multiplelor şi
marilor probleme ale Bisericii şi ale creştinismului alexandrin.
Şi astfel Clement fu îndata înălţat în scaunul de cinste al Şcolii teologice, pe care
atât de vestita o facuse marele său profesor.
Este mai mult ca probabil că odată cu marea sarcină de a conduce şcoala, a fost şi
hirotonit preot în Biserica Alexandrina.
Dacă Clement Alexandrinul, dupa atătea călatorii pe care le-a facut spre a
prinde cât mai mult din adevărul cel sfânt, căruia cu atâta căldură mai tarziu avea

27
sa i se dedice, s-a oprit în oraşul acela de pe malul mării şi la gurile Nilului,
desigur că aceasta nu se datoreste unei simple întâmplări.
Sufletul înzestrat cu superioare calitaţi, minte aleasă, spirit cultivat în cel mai înalt
grad al cuvântului şi adăpat din belsug la izvoarele literaturii păgâne, el nu putea
să se lepede de tot tezaurul acesta de cunostinţe, pentru a primi cu totală lor
abstracţie noua doctrină.
I se părea că ar fi să se balanseze prea mult pe el însuşi şi să deteste prea aspru o
cultura atât de vastă, atăt de atractivă, atât de frumoasa uneori, socotind-o nici mai
mult nici mai puţin decât expresie pasageră a unei erori de spirit şi deloc
posesoarea adevărului, unul şi acelaşi pretutindeni55.
Aceasta concepţie domina spiritele de la Alexandria. Aici filozofia nu era aruncată
ca un element înşelător şi fără valoare, aici elementele platonismului băteau cu
multa vigoare spre a ridica pe oameni până la cunoaşterea şi imitarea binelui
suprem, şi tot aici gândirea moralizatoare a stoicilor îsi avea neângradit cuvantul
ei. Şi tocmai această atenţie cu repercusiuni evident electice, pe care teologia
creştină prin dascalii ei, macar într-o anumita măsură şi cu anumite temperamente
acordă filozofiei clasice, de care era impregnat cu tot sufletul lui Clement, tocmai
acest lucru l-a atras pe drumurile Alexandriei.
El vine aici fiindca mediul cultural în care avea să-şi desfaşoare activitatea i se
părea cu desăvârşire favorabil din toate punctele de vedere.
Pentru viitorul doctor creştin din Alexandria, înţelepciunea Greciei de odinioara
aduce asemenea Magilor bătrânului Orient, tezaurele cele mai bune tot la
picioarele Răscumparatorului56.
Aceasta era convingerea lui Clement, cu care el a pornit la lucru pe ogorul cel nou
al doctrinei celei sacre şi mântuitoare.
Dar, rolul important pe care l-a jucat Clement în conducerea Şcolii Alexandrine
este mai presus de orice laudă, fiindcă atât Şcoala cât şi Biserica au tras mari

55
Ln Lungescu op,cit.p.37;
56
Idem p.40;

28
folase de pe urma sa.
Este suficient să nu gandim în aceasta privinţă doar la pleiada de tineri, ce mereu
îşi creştea numarul, venit să audieze cursurile bunului maestru la însăşi gloria la
care s-a înălţat Biserica Alexandrină prin marii ei dascăli în rândul şi-n fruntea
cărora se numără şi Clement.
Nu se stie precis cum s-au ţinut cursurile lui Clement la didascalionul din
Alexandria, dar se presupune că se desfăşura aici o activitate stiinţifică întinsă ,
atât în domeniul Sfintei Scripturi, cât şi cel al culturii păgâne.
Întinsa cultură profan şi creştină, experienţa sa misionara, evlavia sa caldă şi setea
sa nestinsă după cunoaştere şi echilibru vor fi făcut din cursurile lui clement o
adevarata desfăşurare spirituală57.
Dar pentru a îndeplini misiunea pentru care fusese chemat, era nevoie şi de o
metoda de predare, de o forma de expunere care să nu îngreuneze opera didactică.
Şi Clement, ca un modern pedagog în această privintă,le-a avut.
El a facut mare efort de a explica credinţă creştină în termeni filozofici pentru a-i
mulţumi pe academicienii care-şi îndreptau tot mai mult atenţia asupra
creştinismului.
Ca mare catehet al Şcolii Alexandrine, el a încercat să întemeieze pe stiinţa
creştină pe care să o pună filozofiei păgâne.
Clement ştia că te poţi apropia de sufletul ascultătorilor doar dupa ce i-ai
cunoscut. Tot aşa şi cu cei pe care vrei să-i convingi prin învăţământ de adevărul
principiilor tale:
“ Va trebui în prealabil să fi pus la curent cu toate tendinţele lor, pentru ca apoi
acomodandu-te unei situaţii cunoscute, să-I poti castiga scopurile tale” 58.
Clement Alexandrinul cunoştea bine importanţa tuturor acestor lucruri şi de aici
succesul pe care l-a avut în rolul său de conducător în şcoala.
Iar dacă mai adăugăm şi forma expunerii sale, care era simplă şi naturală, ne dăm

57
Preot Prof. Dr. Ioan G Coman,op,cit.p.245;
58
Ln Lungescu op, cit.p.41;

29
seama de marile calitaţi de dascăl pe care le avea Clement.
Ca metoda de înterpretare a Sfintei Scripturi, el a întrebuinţat des metoda
alegorică.
Dar, alegorismul şi protocronismul sau luate de la savanţii iudei au fost aplicate
creştinismului cu adaptările necesare.
Trebuie menţionat neaparat faptul că Clement a scris foarte mult, iar majoritatea
scrierilor sale ne sunt păstrate.
El era un adevărat savant care se înteresa de cerinţele şi gândirea contemporanilor
la nivelul de filozofie, mitologie, poezie, literatura şi alte manifestări spirituale:
a: “Cuvântul îndemnător către greci” sau “Protrepticur” care are 12 capitole şi este
o apologie. Aceasta deşi are multe elemente comune cu apologiile secolului al II-
lea, urmareşte un scop cu totul nou: îndeamnă pe pagani să se convertească la noua
credinţă sub conducerea Logosului59.
A doua lucrare importantă a lui Clement este “Pedagogul” lucrare în trei cărţi care
continua opera precedentă.Această lucrare este una de educaţie pentru cei
convertiţi, care proveneau din diferite medii şi trebuiau învăţaţi pentru viaţa
creştină.
A treia lucrare foarte importantă a lui Clement se numeşte “Stromate” sau
“Covoare”, lucrare în opt cărţi.
Stromate este o lucrare capitală a autorului şi care conţine idei ce ar fi putut fi
incluse în “învatatorul”, o lucrare pusă la cale de autor dar pe care nu a reusit să o
scrie.
În ceea ce priveşte viaţa şi activitatea sa, avem informaţii ca împrejurari rele îl
siliră pe Clement la un moment dat să se despartă de şcoală şi să plece definitiv
din Alexandria. Acest lucru se datorează persecuţiei lui Septium Sever, pe care
acesta o decretă în Imperiu contra creştinilor.
Urmărit de ura nepotolita a păgânilor, mai ales pentru lecţiile lui publice de religie
şi cu sufletul îndurerat pentru întreruperea forţată făcuta unei opere căreia îi
59
Preot Prof. Oha Dr. Ioan G. Coman op,cit.p.245;

30
închinase toate puterile, Clement a părăsit Alexandria60.
Unde s-a dus nu putem şti, dar cunoaştem doar faptul că pe la anul 210 se găsea în
Capadochia, într-un orăşel Fleviada unde episcop era Alexandru.
Dar, se pare că nu s-a mai întors la Alexandria, căci nimeni şi nimic nu mai
pomeneşte acest lucru.
Şi astfel, datorită culturii sale întinse, datorită talentelor sale didactice şi datorită
iubirii calde ce din plin o revarsă asupra ascultătorilor săi, doctor alexandrin şi-a
meritat pe deplin reputaţia de care se bucura în Biserica creştină a marelui oraş.

ORIGEN

Cel mai de seamă reprezentant al Şcolii Alexandrine este Origen, în perioada în

care atinge apogeul.
Celebrul dascăl alexandrin nu face parte din galeria acelor barbaţi excepţionali ai
omeniri, care prea bogaţi în spiritul lor şi prea variaţi în manifestările lor nu pot fi
înfatisati în lumina lor proprie, complect exacta şi reala.
Condeiul poate cel mult să reveleze şi să relifieze o parte doar din stralucirea
astrului care a luminat atât de intens pe bolta Bisericii alexandrine în frumoasele ei
timpuri de marire şi de glorie de altadata; el nu va putea însa niciodata să ne facă şi
să întelegem cum se cuvine şi să simţim cum trebuie splendida scânteie de lumină
şi de geniu care a fost în vremurile trecute ale creştinismului nemuritorul Origen61.
Origen, de la o vârstă destul de fragedă, când alţii abia îşi găsesc dibuind drumul
spre a merge la învăţătura şi studii, ajunsese destul de solid în cultura pentru a
putea să împărţeasca şi altora.
Studiase de tânăr destul de mult, el căutând să pătrundă lucrurile chiar mai mult
decât atât cât se iniţiaseră şi provocaseră alţii.
Tatăl său în fiecare zi făcea lecţii de citire şi explicare a scrierilor Sfânta tânărului
său fiu şi bucuria sa era nespusă de mare când excepţionalul copil prezenta sub o

60
Ln lungescu op,ct.p.37;
61
Idem p.65;

31
lumină foarte frumoasă şi promiţătoare.
Şi de aceea , nu rareori Leonida plin de înalta mulţumire în suflet, se furisa cu
toată duioşia sa de părinte la patul copilului pentru a-şi apropia buzele de pieptul
aceluia pe care el cu toată convingerea il socotea lăcaşul Duhului Sfânt.
Trebuie sa menţionam faptul că mediul său social şi mai ales cel familial sunt
elemente ce i-au format fiinţa şi i-au constituit personalitatea.
Istoricul Eusebiu noteaza despre Origen că marele doctor cunoştea, datorită
gemialei sale capacitaţi, tot aşa de bine didactica, geometria, muzica, gramatica,
retorica şi tot felul de direcţii filozofice, ca şi întreaga literatura profana a timpului,
aşa ca pe mulţi dintre păgâni îi primea la cursurile sale, pentru că prin
cunoastinţele lor din literatura profană sa-I aduca spre adevarurile lui Hristos 62.
Dezvoltarea uimitoare a spiritului său a favorizat –o credem – in primul rand
regimul libertaţii de gandire a mediului alexandrin şi pe de altă parte influenţa
şcolii lui Clement Alexandrinul.
Centrul cultural de seamă, refugiu al atâtor religii prigonite prea mult în ţara lor
de origine, Alexandria reprezenta pe vremea aceea terenul cel mai prielnic pentru
dezvoltarea largă şi sigură a tuturor individualitaţilor superioare şi a inteligenţelor
liberale, prin nestapânita lor sete de cultura.
Cu astfel de împrejurari favorabile din toate punctele de vedere, Origen a ajuns
una din figurile cele mai reprezentative, risipitoare de lumină şi de geniu din
primele veacuri ale creştinismului.
Dar, odată cu izbugnirea persecuţiei sub împaratul Septium Sever, începe şi
tragica odisee a lui Origen63.
Odată cu plecarea lui Clement Alexandrinul de la conducerea Şcolii Catehetice,
aceasta ramasă fără conducator şi astfel, şcoala alexandrina propriu-zisă se
dezorganizase.
Dar prezenta unui catehet la didascalie era necesară fiindcă mulţi păgâni veneau

62
Ln Lungescu op,cit.p.65;
63
Ln Lungescu op,cit.p.70;

32
aici ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, se impunea o nouă strângere de
randuri creştine, o nouă grupare de forţe pentru a continua opera didactică la
Alexandria.
Şi astfel, la o vârstă de numai 18 ani, la conducerea Şcolii teologice pe care au
ilustrat-o atât de mult predecesorii săi Panten şi Clement Alexandrinul, s-a ridicat
acela care a devenit pe urmă cel mai de seama reprezentant cultural al Bisericii şi
cârmuitor spiritual al ei din vremurile acelea – Origen.
Episcopul Demetrius, care era în vremea aceea la Alexandria, i-a încredintat lui
Origen conducerea şcolii şi de acum încolo Origen şi-a început mareaţa-i operă de
conducator de şcoală, dar şi de cald educator al sufletelor.
Acum el trebuia să facă faţă la trei mari serii de obligaţii:
a) comportarea în timpul persecuţiei;
b) împletirea învăţăturii de la catedra cu viaţa personală;
c) satisfacerea numeroaselor variatelor exigente ale auditorilor de la cursurile
sale64.
După câtva timp de la venirea lui în fruntea şcolii, pentru a se pune la adăpost de
orice banuială asupra moralitaţii sale, dat fiind faptul că printre cei ce audiau se
aflau şi femei, Origen condus de o greşită înţelegere a cuvintelor scripturistice îşi
distruse virilitatea65, lucru care mai tarziu i-a adus neplaceri.
Rectoratul şi profesoratul lui Origen au început şi s-au dezvoltat pe o durată de
circa o jumătate de veac de persecuţii, începând din 202-203 de la persecuţia lui
Septium Sever, până la anul 250 la cea a lui Deciu.
Trebuie menţionat faptul că şcoala nu era în acest timp întreţinută de Biserică.
Învăţământul predat în Şcoala Catehetica alexandrină era urmat nu numai de
creştini ci şi de mari mulţimi de catehumeni, dornici să cunoască învăţătura
creştină.
Se spune că aceasta îi irita atât de mult pe păgâni încat aceştia înconjurau cu

64
Preot Prof. Dr. G. Coman op,cit.p.300;
65
Ln Lungesu op,cit.p.72;

33
soldaţi casa unde Origen îşi preda învăţătura.
Aşadar, pe zi ce trece Origen îşi capătă renume prin căldura cu care el îi trata pe
toţi martirii, cei ce-şi dadeau viaţa pentru învăţătura creştină. Mulţi dintre aceşti
martiri erau chiar proprii săi ucenici, ca de exemplu: Plutarh, Serenus, Heraclid.
De multe ori era să fie ucis el însuşi de mulţimile păgâne înfuriate. El era deci nu
numai profesor de teologie, ci şi un mare entuziast al martiriului, scăpând de
moarte martirică ca prin minune în timpul profesoratului său.
Deşi Origen era învăţător în serviciul Bisericii alexandrine, nu era răsplătit pentru
munca lui. Astfel, pentru a putea trăi, el vindea manuscrise ale operelor scriitorilor
profani, pe care el le poseda. Ducea deci o viaţa foarte sobră, iar atunci când cei
din jurul său se ofereau să-l ajute, el refuza orice ajutor.
Mai târziu însa, Origen fu obligat să părăseasca Egiptul din cauza unui război care
izbugnise la Alexandria şi se duse în Palestina unde-şi continua activitatea de
profesor, dând lecţii la Cezarea Palestinei.Aici episcopii locului ia-u cerut lui
Origen să predea şi să explice Sfânta Scriptură în Biserică, lucru care a atras o
reacţie severă din partea episcopului Demetrus al Alexandriei.
Acesta îl reclamă la Alexandria, dar trecănd Origen pe urma prin Palestina, la
cezarea a fost hirotonit preot de episcopul de aici.
Acest lucru a atras din nou reacţia puternică a episcopului Demetrius, care prin
două sinoade ţinute la Alexandria a scos pe noul preot din învăţământ, alungându-l
din Alexandria, iar pe urmă la caterisit.
Alungarea marelui dascăl a adus-o nu hirotonia în sine a lui Origen, ci faptul că ea
a fost desăvârsită în altă Biserică şi de către alt episcop decât cel canonic.
Trebuie spus că Origen trăia o situaţie penibilă la Şcoala din Alexandria.
El era autorizat de conducerea Bisericii alexandrine să ţină cursuri de cel mai înalt
nivel şi să explice Sfânta Scriptură unui auditoriu exigent, dar nu putea vorbi în
Biserică în faţa mulţimilor de credincioşi fiindcă nu era preot66.
Odata izgonit din Alexandria, Origen încredinţase conducerea Şcolii catehetice lui
66
Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman, op,cit.p.304;

34
Heraclas. Dar, puţin după aceea episcopul Demetrius murise iar origen s-a reîntors
la Alexandria de la Cezareea-Palestinei unde se stabilise.
Reîntors în Alexandria după doi ani, el fu din nou condamnat de Heraclas, fostul
său ucenic şi colaborator didascalion.
Condamnarea sa la Alexandria nu i-a împuţinat credibilitatea, iar cei doi episcopi
ai Palestinei îl primiră cu bucurie la Cezareea şi-i oferiră condiţii pentru înfiinţarea
unei şcoli catehetice asemănătoare celei de la Alexandria.
Cum anume s-a organizat învăţământul creştin primar, nu se ştie mai de aproape,
însă,ce şi cum anume se predă se poate deduce din scrisorile lui clement
Alexandrinul şi ale lui Origen şi mai ales din “Cuvântul de mulţumire către
Origen” al lui Grigorie Taumaturgul care l-a avut profesor la Cezareea-
Palestinei67.
Nu ştim cum erau organizate cursurile şcolii catehetice înainte de venirea lui
Origen la catedra şcolii. Dar ştim că, odată ajuns conducatorul şcolii, acesta s-a
confruntat cu o situaţie dificilă din cauza numarului mare de auditori.
Cursurile sale erau audiate de mulţi creştini şi de catehumeni, dar şi de un numar
mare de elini dornici să cunoască religia creştină şi poate să o îmbraţişeze.
Audiau probabil cursurile şcolii şi iudei şi eretici, atraşi de faima profesorilor
creştini, îndeoebi de Origen.
Astfel, cursurile erau împarţite în două parţi: ciclul profan şi ciclul creştin.
Parintele bisericesc Eusebiu spune despre Origen că – socotind ca nepotrivire
între învăţătura ştiinţelor gramaticale şi munca de însuşire a cunostinţelor
dumnezeieşti, fără să mai întârzie a socotit învăţământul ştiinţelor gramaticale ca
inutil şi contrar studiilor sacre68.
Această afirmaţie făcută de Eusebiu ne surprinde într-o anumită masură, fiindcă
Origen aprecia mult cultura profană, lucru pe care-l practicau şi Panten şi Clement
în cadrul cursurilor şcolii catehetice.
67
Preot Prof. Dr. Ioan Rămureanu Preot Prof. Dr. Milan Şesan Preot Prof Dr. Teodor Bodogae – Istoria
Bisericeasca Universala-,Bucureşti 1987,volumul I p.220;
68
Preot Prof. dr. Ioan G Coman op,cit.p.306;

35
 La Alexandria, învăţământul creştin se baza pe interpretarea Sfintei Scripturi şi
era concentrată în jurul ei.
Din cauza aglomeraţiei de studenţi, se pare că la un moment dat Origen a vrut să
întrerupă ciclul profan pentru a fi în măsură să se achite onarabil faţă de creştin.
Tot istoricul Eusebiu de Cezareea ne informează că la un moment dat Origen,
văzând că nu poate acoperi studiul aprofundat al lucrurilor dumnezeieşti, precum
şi cercetarea şi tălmăcirea Sfintei Scripturi, din cauza că cei ce veneau la
catehizare nu-l lăsau nici să respire deoarece se succedeau unii dupa alţii la şcoala,
de dimineaţă până seara, el a împarţit mulţimea auditorilor săi în două parţi.
A ales dintre aceştia pe Heraclas, persoană foarte cultă şi iniţiata în filozofie şi-l
făcu colaborator al său în lucrarea de catehizare.Astfel, el îi lăsa pe începatori în
grija lui heraclas, iar el se ocupa de cei avansaţi.
Începatori în grija lui Heraclas, iar el se ocupa de cei avansaţi. Începatorii pe care-
i instruia Heraclas nu puteau studia decât ciclul profan. Acest ciclu il preceda pe
cel al studiilor creştine şi era foarte necesar pentru însuşirea învăţăturii creştine.
Eusebiu spune că Origen, pe unii pe care-i socotea mai bine înzestraţi de la fire, îi
punea să înveţe filozofia, gramatica, aritmetica şi alte studii elementare. Dupa
aceea îi înainta în studiul sectelor filozofice explicând, comentând şi examinând
scrierile lor. Cei care erau mai puţin înzestraţi (şi aceştia erau mai puţin numeroşi)
erau îndreptaţi spre studiile gramaticale, sub cuvânt că acestea le vor folosi pentru
înţelegerea aprofundată a Sfintei Scripturi69.
Trebuie menţionat că Origen, selectându-i astfel, după aptitudinile lor naturale,
proceda după o metodă pedagogică.
Deosebirea dintre cei înzestraţi şi cei neînzestraţi era că în cadrul ciclului profan,
cei dintâi după terminarea celor şapte arte liberale treceau la studierea aprofundată
a sistemelor filozofice, pe când cei mai înzestraţi urmau ciclul elementar obişnuit,
după care treceau în categoria celora carora li se explică Sfânta Scriptură.
Faptul că învăţământul creştin se baza pe înterpretarea şi tâlcuirea Sfintei Scripturi
69
Preot Prof Ioan G. Coman op, cit.p.307;

36
a avut o mare importanţă pentru dezvoltarea lui şi a teologiei creştine.
Faptul că învăţământul creştin se baza pe interpretarea şi tâlcuirea Sfintei
Scripturi a avut o mare importanţă pentru dezvoltarea lui şi a teologiei creştine.
Putem spune şi nu greşim, că învăţământul creştin şi exegeza şcolilor
creştine stau la baza gândirii teologice.
Cât despre profesoratul lui Origen la Alexandria, istoricul Eusebiu spune că
acesta i se consacra în întregime,zi şi noapte,desfăşurându-l în faţa tuturor celor
care veneau la el. O parte a acestui învăţământ consta în studii personale pe care le
făcea mai ales noaptea, iar cealaltă parte o constituia predare propriu-zisă 70.
Putem spune că geniul şi ştiinţa lui Origen atrăgeau toţi filosofii şi
intelectualii Alexandriei, curioşi de noutăţi şi pe toţi frământaţii care căutau o
soluţie în uriaşa fierbere a spiritualităţii elenistico-orientale.
Ştiinţa lui Origen era apreciată de filosofii păgâni contemporani, dintre care
unii îi dedică lucrările lor iar alţii supun aprecierii lui operele lor.
Dar renumele lui Origen a depăşit limita şcolilor şi a cercurilor filosofice
ale veacului său. Astfel, în perioada alexandrină a profesoratului său, guvernatorul
Arabiei a trimis episcopului Demetrus un mesager militar cu rugămintea de a
trimite la el pe marele catehet spre a-i împărtăşi doctrina sa.
Renumele său se răspândeşte din ce în ce mai mult, căci Şcoala îi crease un
prestigiu pe care nimeni nu-l mai atinsese până la el.
Toţi creştinii puri, creştinii rătăciţi, ereticii înfricoşaţi, scriitori şi filosofii
păgâni, atraşi de renumele său, îi cereau lămuriri în multe puncte obscure şi
neînţelese din domeniul gândirii umane.
Adesea i se reproşa lui Origen că prea mult se ocupa cu filosofia şi pre
multă atenţie dă scrierilor eretice. Dar gândul lui era de a cunoaşte bine aceste
scrieri, ca apoi să le poată combate.
Iar în această privinţă el se apăra cu faptele predecesorilor săi,în special cu
Panten, care a căutat să cunoască cât mai amănunţit,doctrinele şi sistemele
70
Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, după I. G. Coman, op. cit. p.308;

37
filozofice păgâne, ca astfel să poată aprecia forţa adversarului contra căruia avea
să lupte71.
Despre opera lui Origen putem spune că el a scris enorm demult. Mediul
universitar alexandrin, profesoratul său, numeroasele controverse ale vremii,
necesitatea de a preciza îndeaproape sensul Sfintei Scripturi, acestea toate l-au
obligat într-un fel să scrie continuu.
Cât de mult a scris Origen nu putem şti nici în stadiul actual ala cercetărilor.
Cifra de şase mii dată de Sfântul Epifaniu reprezintă probabil numărul
sulurilor sau al volumelor72.
El a abordat toate problemele majore ale credinţei, filosofiei, culturii ale
istoriei şi ale vieţii umane în general.
Operele lui nu au avut nici atunci când au fost scrise, dar nici azi, o valoare
egală.
E necesar să aminti că Sfinţii Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz au
alcătuit primul manual de filozofie din istoria creştinismului cu texte din opera
marelui alexandrin.
Opera de sinteză doctrinală a lui Origen a ajuns pe urmă în Şcoala
alexandrină, manual de teologie după care predau profesorii ei.
După cum am mai amintit, printre cei dintâi ucenici a lui Origen la Şcoala
catehetică de la Alexandria a fost Heraclas, cel căruia Origen i-a încredinţat, când
se afla în mare încurcătură, ciclul profan.
Acesta se pare că s-a achitat onorabil faţă de ciclul profan, fiindcă după
plecarea lui Origen la Cezareea-Palestina, Heraclas luă conducerea şcolii,iar după
moartea episcopului Demetrus, acesta ocupă şi scaunul episcopal de la Alexandria.
Dar, o dată ajuns episcop, el nu mai îngăduie lui Origen să vină la
Alexandria, ba chiar mai mult, a întrunit un sinod unde-l condamnă pe Origen

71
Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, după I. G. Coman, op. cit. p.308;
72
Ibidem, p.312;

38
acuzându-l că falsifică învăţătura sănătoasă şi credinţa ortodoxă.
Un alt colaborator a lui Origen a fost Ambrozie Alexandrinul. Acesta l-a
stimulat şi la ajutat pe Origen în muncă până într-atât încât acesta –anumit
„supraveghetorul muncii sale”.
De la Eusebiu aflăm că Ambrozie a pus la dispoziţia lui Origen material de
scris, tahigraf, caligrafi şi i-a publicat multe opere. Acesta l-a urmat pe marele
dascăl şi la Cezareea-Palestinei şi i-a stat tot prin preajmă.
Deci, putem spune că Ambrozie a însemnat mult pentru Origen şi pentru
cultura creştină a secolului al III-lea pe care a sprijinit-o material şi moral.
Dintre coducătrii şcolii catehetice de la Alexandria de după Origen şi
Heraclas, amintim pe: Alexandru, Dionisie, Pieriu, Teognost, Petru,Macarie, iar
mai târziu Didim cel Orb.73
De aceştia nu ne vom ocupa mai amănunţit fiindcă ei fac pare din secolul al
IV-lea.
Ultimul conducător cunoscut al Şcolii alexandrine a fost Rodon, urmaşul lui
Didim,care a transferat şcoala la Side în Panfilia în timpul lui Teodosie cel
Mare (379-395).
Deşi nu se cunoaşte data precisă a întemeierii Şcolii catehetice de la
Alexandria, trebuie subliniat faptul că, prin conducătorii ei,mai precis prin
Clement Alexandrinul şi prin urmaşul său Origen, şcoala îşi atinge apogeul.
Cu însemnătatea pe care i-a dat-o Origen, Şcoala Alexandrină se putea
măsura cu orice şcoală de filozofie, ca o adevărată şcoală de „teologie”.
Ea era bine organizată, avea dascăli renumiţi şi un număr mare de auditori,
de aceea persecuţiile lui Septimiu Sever (202-203) şi a lui Deciu (250) nu au
destrămat-o ci i-au făcut pe creştini mult mai interesaţi de învăţătura cea adevărată.
Iar faptul că învăţământul creştin de aici se baza pe tâlcuirea şi pe
interpretarea Sfintei Scripturi a avut o mare importanţă pentru dezvoltarea lui şi a

73
Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, după I. G. Coman, op. cit. p.312;

39
teologiei creştine.
Se poate spune fără a greşi că învăţământul şi exegeza şcolilor creştine stau
la baza gândirii teologice.

CAPITOLUL V
ŞCOALA CREŞTINĂ DIN CEZAREEA PALESTINEI

Şcoala catehetică din Cezareea - Palestinei stă în strânsă legătură cu cea din
Alexandria, prin întemeietorul ei Origen.

40
 Această şcoală a fost înfiinţată şi condusă de Origen după plecarea din
Alexandria( la 231-232), în urma hirotonirii lui de către episcopii de Ierusalim şi
Cezareea Palestinei. Origen a ajuns în Palestina din cauza izbucnirii unui război în
Egipt,din cauza căruia el fu nevoit să părăsească Alexandria. Ajuns la
Palestina,acesta îşi continuă activitatea de profesor, dând lecţii la Cezareea
Palestinei74.
Aici episcopii locului i-au cerut lui Origen să predea şi să explice Sfânta
Scriptură în Biserică, lucru care atras reacţia severă a episcopului Demetru al
Alexandriei.
Dar, cuvântul lui Origen a fost ascultat şi a influenţat atât de mult pe
creştini încât el era ferit de orice îndoială.
El cuvântă cu toată strălucirea talentului în biserica Cezareei, iar predica sa
avu un răsunet imens şi Alexandria însăşi tresărise75.
În aceste condiţii episcopul Demetrius îl reclamă la Alexandria, dar trecând
Orogen pe urmă prin Palestina fu hirotonit preot la Cezareea.
Acest lucru a atras din nou reacţia puternică a lui Demetrius, care prin două
sinoade ţinute la Alexandria l-a scos pe Origen din învăţământ, l-a caterisit şi l-a
alungat din Alexandria.
Alungarea lui nu a adus-o hirotonia în sine,ci faptul că ea fusese făcută de
un alt episcop decât cel canonic76.
O dată scos din învăţământ şi alungat din Alexandria Origen se îndreaptă
spre Cezareea – Palestinei unde fu primit cu braţele deschise.
El s-a stabilit la Cezareea, unde a continuat activitatea didactică şi a
terminat operele începute la Alexandria.
Deşi rivală şcolii alexandrine prin organizarea ei, şcoala din Cezareea nu
realizează strălucirea celei dintâi.

74
Preot Prof.. Dr. Ioan Rămureanu, Preot Prof.. Dr. Milan Şesan, Preot Prof.. Dr. Teodor Bodoganie -
Istoria Bisericească Universală; vol. I, Bucureşti 1987,p. 221;
75
L. N. Lungulescu - Şcoala alexandrină în lumina operelor lui Panten, Clement, şi Origen;
76
Preot Prof.. Dr. Ioan G. Coman – Patrologie – vol.II,Bucureşti 1985,p. 390;

41
 Origen reuşeşte şi în Palestina să strângă în jurul lui tinerimea. Numărul
elevilor dintre păgâni era mare deşi ea nu oferea mijloacele favorabile unei şcoli
catehetice asemeni celei din Alexandria77.
Aici el a avut discipoli deosebiţi,între care pe cei doi fraţi dintre
Neocezareea Pontului,Teodor şi Atenador. Aceştia doi făceau parte dintr-o familie
elină bogată.
După studii literare şi juridice făcute în oraşul lor,ei a u plecat spre Berint
(în Fenicia) unde exista o faimoasă şcoală de drept.
Mergând întâi la Cezareea, unde aveau o soră căsătorită cu un înalt
funcţionar, au cunoscut aici pe Origen a cărui ştiinţă şi personalitate i-a
impresionat convertindu-se la creştinism.
Înainte de plecarea lor din Cezareea – Palestinei, Teodor a ţinut în faţa unei
mari şi alese adunări acel Cuvânt de mulţumire pentru Origen, din care cunoaştem
învăţământul predat de acesta. Întorşi în provincia lor, cei doi fraţi au devenit
episcopi şi au lucrat cu mult zel pentru Biserică78.
Mulţi alţii din Palestina şi din alte provincii apropiate au ascultat şi admirat
pe marele profesor la Cezareea.
Firmilian al Cezareei-Capadociei a fost unul dintre elevii lui. Acesta a ajuns
episcop al Cezareei-Capadociei încă un tânăr, pe la 230 şi în contact strâns cu
Origen, a inaugurat o perioadă de ierarhi valoroşi ai Capadociei care va atinge o
mare strălucire ecumenică prin sfinţii Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz şi
Grigore de Nissa.
Contemporan cu Sfântul Grigore Taumaturgul, Firmilian a ajuns prin acesta
în cercul lui Origen, căruia i-a devenit un ucenic zelos.
Era aşa de ataşat de Origen încât invită pe acesta în eparhia sa, spre folosul
bisericilor de acolo iar altă dată venea el însuşi în Iudeea spre a petrece cu
didascălul ca să se desăvârşească în cele dumnezeieşti ne spune istoricul Eusebiu 79.
77
Preot Dumitru Călugăr – Catehetica- Manual pentru Institutele Teologice,Bucureşti 1976,pagina 35-36;
78
Preot Prof.. Dr. Ioan G. Coman – op. cit, p. 391;
79
Preot Prof. dr. Ioan Rămureanu Preot Prof. Dr. Milan Şesan Preot Prof. Dr. Teodor Bodogaie –op. cit; p.

42
 Dar fenomenul nu era unic, căci şi Alexandru al Ierusalimului şi Teoctist al
Cezareei-Palestinei stăteau în legătură permanentă cu Origen.
Despre urmaşii lui Origen la catedră nu se ştie nimic precis. Nu ştim dacă a
avut urmaşi imediaţi cum a fost cazul la Alexandria.
El a creat însă, ca şi acolo, o atmosferă teologică în care au lucrat alţii.
La începutul secolului al IV-lea este cunoscut ca profesor la Cezareea-
Palestinei Pamfil (310), un distins preot originar din Berint dintr-o familie
însemnată. El făcuse studii la Alexandria audiind pe Pieriu care era supranumit
„Origen cel tânăr” şi a avut printre elevii săi, şi apoi colaborator pe Eusebiu,
marele istoric bisericesc. Pamfil a înfiinţat pentru învăţământul creştin o bibliotecă
însemnată.
El era un admirator a lui Origen, căruia împreună cu Eusebiu, şi el
admirator al marelui profesor şi creştin, i-a consacrat o parte din studii şi din
activitatea literară. Cezareea-Palestinei a avut apoi în Eusebiu pe cel mai învăţat
episcop al său şi unul dintre cei mi de seamă creştini vechi, de la care cunoaştem
atâtea din istoria învăţământului şi a creştinismului în general, în primele secole, şi
mai ales cunoaştem pe Origen şi şcoala alexandrină80.

CAPITOLUL VI
ŞCOALA CREŞTINĂ DIN ANTIOHIA.
CAPITALA SIRIEI, LOCUL UNDE PENTRU PRIMA DATĂ ADEPŢII LUI
IISUS S-AU NUMIT CREŞTINI

Antiohia a fost una din marile metropole ale creştinătăţii răsăritene. Aici
întâlnim pentru prima dată numele de creştin, la cei ce urmau învăţăturile

222
80
Preot Prof. dr. Ioan Rămureanu Preot Prof. Dr. Milan Şesan Preot Prof. Dr. Teodor Bodogaie –op. cit; p.
226

43
Domnului Iisus Hristos (Faptele Apostolilor 11,26).
Antiohienii auziseră de Mântuitorul mai întâi de la creştinii ce se
împrăştiaseră datorită tulburării produse cu Ştefan şi pătrunseră până în Fenicia, în
Cipru şi în Antiohia (Faptele Apostolilor 11,19-26).
Antiohia se afirmă de la început ca centru creştin binecuvântat de
Dumnezeu, având privilegiu de a fii sălaşul celor convertiţi la creştinism. Mai
târziu însă, se afirmă ca centru prielnic al celor mai bune principii în interpretarea
Sfintei Scripturi.
Mai mult, providenţa a făcut ca Antiohia să fie centrul de sinteză al
Creştinismului primar de pe vremea Sfântului Apostol Pavel şi al dreptei
interpretări din vremea Sfântului Ioan Gură de Aur81.

Antiohia precreştină

Antiohia Siriei este aşezată pe malul stâng al râului Orante, la 25 km

departe de Marea Mediterană. Fondată de Seleucus Nicator, în urma destrămării
imperiului lui Alexandru şi clădită după planurile Alexandriei, Antiohia devine
reşedinţa înfloritoare a seleucizilor timp de trei secole.
Prestigiul Antiohiei s-a afirmat nu numai ca cetate antică demnă de afirmat,
dar şi prin frumuseţea şi istoria monumentelor ei82.
Ca locuitori, iudeii fiind bine primiţi aici, au obţinut aceleaşi drepturi ca şi
ceilalţi locuitori şi astfel şcoala antiohiană de aici a avut în vecinătatea ei şi şcoala
iudaică.
Populaţia Antiohiei era destul de variată, ea cuprinzând sirieni ca element
indigen şi mai mult greci şi romani83.

81
Preot Dr. Mihail Bulacu – Şcoala exegetică biblică din Antiohia, Bucureşti, 1931, Tipografia „I. C.
Văcărescu”, p. 15.
82
Idem p. 17-18
83
Preot Dr. Mihail Bulacu – Şcoala exegetică biblică din Antiohia, Bucureşti, 1931, Tipografia „I. C.
Văcărescu”, p. 15.

44
 Antiohia creştină.

Într-un astfel de mediu antiohian a venit Sfântul Apostol Pavel să-l predice
pe Iisus Hristos cel răstignit şi înviat, întemeind comunitate creştină de care
vorbeşte Cartea Faptelor Apostolilor, dar şi Epistolele sale. Primii creştini au veni
în Antiohia din Cipru şi din Cirene, binevestind elinilor de aici pe Domnul Iisus
Hristos (Faptele Apostolilor 11,12).
Aflându-se la Biserica din Ierusalim despre existenţa creştinilor de aici au
trimis pe Barnaba la Antiohia, care i-a îndemnat pe toţi să rămână în Domnul cu
inima statornică (Faptele Apostolilor 11,20-23). Apoi Barnaba a plecat la Tars de
unde i-a adus la Antiohia şi pe Sfântul Apostol Pavel, rămânând aici un an întreg,
adunându-se în Biserică şi învăţând poporul.
Iar cu acest prilej ucenicii lor s-au numit în Antiohia pentru prima oară
creştini(Faptele Apostolilor11,26).
În comunitatea din Antiohia Creştinismul a început să dea roade şi în
domeniul vieţii creştine sociale. Însuşi Pavel şi Barnaba au fost purtătorii
ajutoarelor materiale de la Antiohia în Iudeea cu prilejul foametei care a avut loc
în timpul împăratului Claudiu84.
În urma propovăduirii cuvântului lui Dumnezeu de către Sfântul Apostol
Pavel şi Barnaba, Antiohia a devenit încă de la început un centru creştin important
în interpretarea Sfintei Scripturi, înlăturând erorile iudaizante, potrivit celor
hotărâte în Sinodul Apostolic de la Ierusalim.
În ce priveşte organizarea ierarhică bisericească cu jurisdicţia respectivă,
Antiohia se afla pe locul al IV-lea între patriarhiile istorice conform canonului 36
al Sinodului VI – Ecumenic.
Iar jurisdicţia Patriarhiei din Antiohia se extindea spre Siria, o parte din
Palestina, Fenicia, Arabia, Sicilia, Cipru, Mesopotamia. Chiar la Sinodul I

84
Preot Dr. Mihail Bulacu – Şcoala exegetică biblică din Antiohia, Bucureşti, 1931, Tipografia „I. C.
Văcărescu”, p. 15.

45
Ecumenic din 325 de la Niceea, prin Canonul 6 se aminteşte că şi Bisericii din
Antiohia asemenea Bisericii din Alexandria şi cele din Roma trebuie recunoscute
prerogativele provinciilor determinate85.

Şcolile creştine din Orient

Antiohia fiind un important centru creştin, era în legătură cu celelalte centre

creştine ca : Ierusalim, Alexandria, Atena, Roma.
În vestita şcoală Catehetică din Alexandria, pe lângă pedagogia creştină a
catehumenilor, Sfânta Scriptură ocupă locul de frunte în instruirea creştinilor,
lucru care a ajuns cunoscut şi Antiohiei.
Curentul dat de Şcoala din Alexandria în domeniul biblic i-a dat aspectul
unei adevărate şcoli biblice.
Despre Origen - învăţător al şcolii catehetice din Alexandria - se spune că a
vizitat personal Antiohia cu prilejul exilului ce i se făcuse de către episcopul
Demetrius, vizitând apoi alte centre creştine:Cezareea - Palestinei, Efes, Atena.
Refugiat în asemenea împrejurări din Alexandria, Origen a întemeiat şi
condus şcoala de la Cezareea - Palestinei. Apoi, nu mult după aceasta, aşa cum
relatează istoricii, o altă şcoală avea să strălucească:de această dată la Antiohia.
Astfel, după cum iudeii studiau în şcolile iudaice talmudicele, iar păgânii în
şcolile lor literatura elenică şi filozofia,tot aşa şi creştinii Orientului simţeau
nevoia de a avea şcoli pentru creştini.

Şcoala catehetică creştină din Antiohia

Şcoala catehetică din Antiohia Siriei începe să se afirme către sfârşitul

85
Dr. Nicodim Milaş – Compendiu la canonul 6 al Sinodului Ecumenic de la Niceea, Canoanele Bisericii
Ortodoxe, Vol. I; partea a II-a, Arad 1931, p. 42,în Preot Dr. Mihail Bulacu, Op. cit., p. 19.

46
secolului al III-lea.
Având de luptat cu Gnosticismul, Arianismul, Apolinarismul şi
exercitându-se mai mult în domeniul interpretării Sfintei Scripturi, adică al
exegezei biblice, pentru combaterea sectelor, Şcoala catehetică din Antiohia ia
caracterul unei adevărate şcoli exegetice86.
Chiar acelaşi proces de evoluţie îl observăm şi la Alexandria, după cum
mărturisesc istoricii acestei şcoli.

Şcoala biblică a Antiohiei

Şcoala biblică a Antiohiei începe să lucreze pe terenul exegetic într-o epocă

când ereziile se iveau una după alta.
De aceea, pentru a evita speculaţiile teologice ale Alegorismului Alexandrin,
Şcoala Antiohiei ia catedra de interpretare a Sfintei Scripturi literară – istorică –
gramaticală.
Cel dintâi dintre măiestrii acestei şcoli Doroteu, se remarc tocmai prin faptul
că lucrează în mod deosebit faţă de Alexandrini, interpretând Sfânta Scriptură cu
măsură, moderat.
Marele istoric al Creştinismului, Eusebiu de Cezareea spune despre Doroteu
că era un profund cunoscător al limbilor elină şi ebraică, mărturisind că el însuşi l-
a auzit explicând poporului din Sfânta Scriptură, dar începutul propriu-zis al
acestei şcoli se leagă de numele lui Lucian, zis de Samosata şi de Antiohia.
În ceea ce priveşte acest personaj, părerile cercetătorilor sunt împărţite. Mulţi
şi-au pus întrebarea dacă a existat unul sau două personaje cu acest nume?
Dar se pare că au existat două personaje cu numele de Lucian de Antiohia,
pentru că documentele ne prezintă două personaje profund opuse una celeilalte, cu
acelaşi nume.

86
Dr. Nicodim Milaş – Compendiu la canonul 6 al Sinodului Ecumenic de la Niceea, Canoanele Bisericii
Ortodoxe, Vol. I; Partea a II-a, Arad 1931, p. 42, în Preot Dr. Mihail Bulacu, Op. cit., p. 19.

47
 O tradiţie vorbeşte de un Lucian patron al arisianismului prin Arie şi Eusebiu
al Nicomidiei care i-au fost ucenici sau partizani.
O alta, vorbeşte de un Lucian care era un teolog învăţat şi martir vestit.
Despre martiriul lui Lucian ne spune Eusebiu: „ Lucian, om superior în toate
cu viaţă cumpătată, vestit în învăţăturile simple şi preot al Antiohiei fiind adus în
oraşul Nicomidia unde se afla împăratul, a prezentat acestuia o apologie pentru
învăţătura pe care o dirija; a fost aruncat în închisoare şi ucis”87.
Cunoscând bine limba greacă, Lucian a corectat textul grec al
„Septuagintei”, revizuire care a fost acceptată de mai multe Biserici din Siria şi
Asia Mică.
Sfântul Ioan Gură de Aur şi Teodoret au păstrat largă fragmente din textul
revizuit de Lucian. El a aplicat critica sa de text şi la Noul Testament, îndeosebi la
cele patru evanghelii.
Martirul Lucian e considerat ca ireproşabil sub aspectul ortodoxiei, fiind
elogiat de Sfântul Ioan Gură de Aur şi de sinapsa Sfintei Scripturi atribuită
Sfântului Atanasie88.
În ceea ce-l priveşte pe Lucian Ereticul, cercetătorii spun că acesta era
moştenitorul lui Pavel de Samosata. Despre acest Lucian aflăm din epistola
pastorală a lui Alexandru al Ierusalimului. Aici sunt menţionaţi înaintaşii lui Arie:
Editon, Artemas şi Pavel de Samosata,pe acesta din urmă moştenindu-l Lucian 89.
Acesta s-a născut la 230 la Samosata şi era suspectat de mulţi pentru că el
era personajul despre care se vorbea în Epistola lui Dionisie al Alexandriei către
Dionisie al Romei. El l-a moştenit pe Pavel de Samosata, căruia i-a urmat şi la
conducerea comunităţii după caterisirea şi moartea acestuia.
În timpul celor 35 de ani de eliminare din Biserică (268-303), sub episcopii
87
Eusebiu de Cezareea – Istoria Bisericească – 6,3; VII 13,2 în Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman – Patrologie,
Volumul II, Bucureşti 1985, p. 475;
88
Eusebiu de Cezareea – Istoria Bisericească – 6,3; VII 13,2 în Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman – Patrologie,
Volumul II, Bucureşti 1985, p. 475;
89
Eusebiu de Cezareea – Istoria Bisericească – 6,3; VII 13,2 în Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman – Patrologie,
Volumul II, Bucureşti 1985, p. 476;

48
Domnus, Timoicos şi Chiril el nu a putut crea şi conduce o şcoală catehetică
(teologică).
Iar, după reprimirea lui în comunitate, poate la începutul persecuţiei lui
Diocleţien, acest persona a putut preda învăţătura sa în cursurile ortodoxe, unde l-
au putut asculta Arie şi Eusebiu al Nicomidiei.
Cărţile despre credinţă şi câteva Scrisori concise care i se atribuie şi din care
n-a rămas nimic au putut conţine materialul din care s-a redactat al doilea simbol
de credinţă de la Sinodul arian din 34190.
În concluzie putem spune că au existat două personaje diferite cu numele
Lucian: Lucian ereziahul şi Lucian teologul ortodox şi martirul.
Confuzia făcută între aceştia doi nu a fost posibilă decât în mijlocul multor
erezii ale secolului al III-lea, când Biserica lupta din răsputeri cu forţele erorii şi
ale impietăţii spre a-şi promova şi păstra ortodoxia.
Lucian de Samosata, teologul ortodox, era dintr-o familie de seamă şi
studiase la Edesa unde era o şcoală creştină condusă de un anume Macarie. El s-a
stabilit apoi la Antiohia spre sfârşitul secolului al II-lea, unde a fost hirotonit preot
şi a condus şcoala creştină de acolo91.
Atât Lucian de Samosata, cât şi preotul antiohian învăţat Doritei s-au ocupat
cu mult zel la Antiohia de studierea Sfintei Scripuri.
După exemplul lui Origen în domeniul studiilor biblice şi Lucian a început
interpretarea Sfintei Scripturi în sens literar, deosebit de alegorismul alexandrin.
În felul acesta se naşte o nouă şcoală biblică în Antiohia, al cărei înţeles nu
se poate restrânge strict la o şcoală cu profesori şi elevi, ci mai ales la acea grupare
a ierarhilor ortodocşi ai Răsăritului în jurul Antiohiei, care au lucrat în domeniul
exegezei biblice, cu sensul literar.
Grupaţi în jurul aceluiaşi centru al creştinătăţi, cu o directivă asemănătoare

90
Eusebiu de Cezareea – Istoria Bisericească – 6,3; VII 13,2 în Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman – Patrologie,
Volumul II, Bucureşti 1985, p. 476
91
Preot Prof. Dr. Ioan Rămureanu Preot Prof. Dr. Milan Şesan Preot Prof. Dr. Teodor Bodogae – Istoria
Bisericească Universală Volumul I, Bucureşti 1987, p. 222.

49
în interpretarea Sfintei Scripturi şi deosebită de ceilalţi, reprezentanţii acestui
centru dau caracterul unei adevărate şcoli biblice, creând un cuvânt nou, care
influenţează întreaga Biserică creştină de mai târziu 92. Aceşti reprezentanţi ai şcolii
Antiohiene sunt împărţiţi în trei mari categorii, după cele trei mari perioade: de
întemeiere a şcolii, de dezvoltare şi înflorire şi de decădere în luptele cu
Nestorianismul şi Monofizitismul. Prima perioadă a acestei şcoli corespunde cu
întemeiere şi dezvoltarea ei. Ea este fixată în timp de la Lucian până la Diodor
(290 – 370).
Perioada a doua este socotită ca fiind timpul de înflorire a şcolii exegetice,
iar cea de-a treia perioadă corespunde decăderii şcolii exegetice antiohiene, prin
lupele Nestoriene. Trebuie menţionat faptul că Biblia şi exegeza erau preocupările
de seamă ale aceste şcoli. Nu se ştie dacă şcoala antiohiană a avut un şir de
profesori ca şcoala alexandrină, dar ea a devenit mai însemnată în a doua jumătate
al secolului al IV-lea, cu Diodor de Tars.

Exegeza Şcolii antiohiene

După cum am văzut, şcoala biblică din Antiohia ia naştere în chip spontan,
din nevoia de a cunoaşte creştinii, cuprinsul şi explicarea Sfintei Scripturi şi
înţelegerea acestui lucru de către ierarhii Bisericii ortodoxe a timpului.
O veche tradiţie canonică, chir din vremea Sfinţilor Apostoli, îngăduia şi
creştinilor mireni de a cunoaşte cuprinsul cărţilor Sfintei Scripturi.
Canoanele apostolice, deşi apar ulterior, sunt expresa fidelă a celor învăţate
de Apostoli şi a ceea ce au transmis verbal celor dintâi succesori ai lor.
În urma necesităţii ivită în Biserică,înainte de Sinodul Ecumenic de la
Niceea a fost cuprinse în scris de către o persoană evlavioasă necunoscută, care a
dat acestor canoane numirea de – apostolice - pentru ca prin aceasta să arate că ele

92
Preot Dr. Mihail Bulacu – op. cit. p. 24.

50
provin de la Sfinţii Apostoli93.
Deci, şcoala biblică antiohiană continua o tradiţie apostolică, de a instrui pe
creştini şi asupra cuprinsului Sfintelor Cărţi.
Necunoaşterea Sfintei Scripturi era socotită ca una din cauzele înmulţirii
ereziilor. Astfel, multe dogme au fost denaturate şi negate. Unii eretici au atacat
Sfânta Treime, alţii întruparea Cuvântului, alţii maternitatea divină a Sfintei
Fecioare, iar alţii au încercat chiar să răstoarne ideea de Dumnezeu.
Astfel,în mijlocul acestor erezii şi rătăciri, singură Biserica interpretând
Sfânta Scriptură îi putea lumina pe creştini94.
De la început observăm deci, concepţia superioară de care era călăuzită
şcoala biblică din Antiohia: cunoaşterea Sfintei Scripturi de către creştini, dar nu
acea cunoaştere din simpla lectură izolată de Biserică care să ducă la diferite
înţelesuri, ci acea cunoaştere însoţită de adevărata interpretare a Sfintei Scripturi,
pe care o putea da doar Biserica.
Acelora care încearcă să acuze că şcoala, ea ca autoritate în materie de
exegeză biblică, ierarhi ai veacurilor posterioare timpului apostolic, Biserica le
răspunde chiar cu cuvintele Sfinţilor Apostoli.
Astfel, Sfântul Apostol Petru în Epistola a doua sobornicească scrie
creştinilor:
„Fiind că mai înainte de toate să ştiţi că nici o proorocie nu se tâlcuieşte
singură” (II, Petru, I, 20).
Aşadar aceasta este tradiţia apostolică care este respectată de şcoala biblică
din Antiohia, mai mult decât cea din Alexandria.
Dat fiind faptul că una din preocupările de seamă ale antiohienilor era
cunoaşterea textului Sfintei Scripturi, însuşi Lucian întemeietorul Şcolii biblice
antiohiene făcuse o revizuire a textului traducerii alexandrine, luând ca bază textul
original combătând şi Peşitto. – traducerea cea mai veche şi mai întrebuinţată în
93
Preot Dr. Mihail Bulacu – op. cit. p. 24.
94
Preot Dr. Mihail Bulacu – op. cit. p. 25.

51
Biserica siriacă după cum remarca Fer. Ieronim95.
Această revizuire s-a păstrat în multe manuscrise precum şi în operele
învăţătorilor şi Părinţilor care aparţin şcolii antiohiene, mai ales la Teoctist şi Ioan
Hrisostom.
Trebuie amintit neapărat faptul că istoria biblică şi istoria creştinismului sunt
ramuri de studiu pe care antiohienii le socoteau necesare pentru a fii studiate
temeinic pentru ca interpretarea Sfintei Scripturi să se facă cu acea siguranţă
ştiinţifică pe care o merită Cartea Sfântă.
Teologia biblică a fost apreciată de marii antiohieni în comentariile şi
opiniile lor, după cum de altfel şi azi e necesară în pregătirea interpreţilor Bibliei.
Istoricul Eusebiu caracterizează modul în care Doroteu interpretează Sfânta
Scriptură şi anume „cu măsură” şi precizează că această caracteristică este
specifică majorităţii şcolii alexandrine.
În ceea ce-i priveşte pe creştini, toţi cei ce participau la cult şi la explicarea
Sfintei Scripturi aveau cunoştinţă de pericopa biblică, citind-o dinainte.
De asemenea, tot creştinul avea voie să deschidă Sfânta Scriptură şi să
urmărească comentariul pe are predicatorul îl făcea în anvon.
În felul acesta ni se deschide conturul unei adevărate şcoli biblice nu numai
pentru cei care se pregăteau să intre în cler, ci pentru toţi creştinii.
În concluzie putem spune că şcoala biblică antiohiană rămâne o şcoală
antiohiană.
Ea apreciază tradiţia, alături de cuvântul scris şi dă în exegeza biblică
antiohiană adevărul revelat în toată curăţirea lui.

Interpretarea antiohiană. Sensul literar şi sensul alegoric

Când vorbim despre şcoala biblică antiohiană chiar de la auzirea numelui ei

95
Preot Dr. Mihail Bulacu – op. cit. p. 32.

52
ne ducem cu gândul la interpretarea gramaticală-istorică Sfintei Scripturi,
deosebită de algoritmul şcolii alexandrine.
Interpretarea literară bine întrebuinţată mai ales în secolul IV de Sfântul Ioan
Hrisostomul, atrage privirile întregii Biserici asupra razelor binefăcătoare pe care
le-a putut aduce aceasta. Chiar mai mult, şcoala antiohiană apreciază sensul literar,
nu pentru simplu motiv de a se deosebi de algoritmul alexandrin, fiindcă ea admite
şi sensul tipic alegoric unde este cazul.
Şcoala antiohiană nu pleacă de la idei de opoziţie pentru altă şcoală şi nici de
la o influenţă a filozofiei timpului ori alte influenţe exterioare, ci de la convingerea
nevoii unei exegeze biblice cu caracter ştiinţific. Această şcoală are meritul de a
afirma că exegetul trebuie să cerceteze în primul rând sensul literar-istorico-
gramatical în Sfânta Scriptură şi numai după aceea să interpreteze sensul alegoric,
acolo unde el există.
De aceea şcoala biblică antiohiană este recunoscută de posteritate ca
înrăuritoare asupra principiilor exagetice ale marilor capadocieni Vasile cel Mare
şi Grigorie de Nazianz.
Sensul literarse mai numeşte şi sens gramatical sau sens istoric. Alţii
stabilesc denumirea lui asociind aceşti trei termeni şi denumindu-l astfel, sens
literal-istorico-gramatical. Prin sens literal se înţelege că ideea sau sensul se află în
însăşi însemnarea cuvântului şi nu în alte simboluri. Plecând de la această
apreciere a sensului literal, unii au abuzat aplicându-l peste tot, iar alţii l-au
întrebuinţat fără să fie exclusivist alegoric.
Sensul literal se desprinde după cum am mai spus, din însuşi versetul biblic,
fiind înţeles de exegetul care are cunoştinţe de istorie biblică, teologie biblică,
filozofie biblică, geografie sau arheologie96.
Pentru nuanţarea sensului literar s-au folosit de către Sfinţi Părinţi figurile de
stil dintre care amintim: parabola, repetiţia, alegoria, stropii, metafora, comparaţia
sau hiperbola.
96
Preot Dr. Mihail Bulacu – op. cit. p.59

53
 Dar, cu toate că antiohienii au dat o mare atenţie sensului literar, ei nu-l
exclud pe cel alegoric unde se află, dar nici pe cel tipic. Acesta este întâlnit la
antiohieni des, mai ales începând cu secolul IV, mai precis, începând cu omiliile
Sfântului Ioan Hrisostomul97.
Dar acesta este un sens al lucrurilor, care stă în cuvintele realităţilor descrise
şi nu este al doilea sens literar ci se deosebeşte de acesta. Un lucru important mai
trebuie amintit şi anume faptul că exegeza şcolii antiohiene apreciază mult
contextul. Ei sunt contra ideii de a interpreta un verset fără a ţine seama de restul
textului din care face parte, de a se lăsa cineva străin de firul ideii sau al
adevăratului sens pe care trebuie să-l afle. În această eroare voită se complac de
obicei ereticii.
Astfel, aceştia în căutarea lor de texte care să le justifice erorile, rămân doar
la câte-un mic verset, fără a face legătura cu restul.

Dascăli ai şcolii antiohiene

La datoria creştinului ortodox de a citi Sfânta Scriptură şi a urmării după

cuprinsul ei explicarea din anvonul Bisericii, răspundeau şi ierarhii Bisericii cu
toată râvna lor de a tălmăcii cuvântul lui Dumnezeu cu timp şi fără timp98.
Această râvnă deosebită a ierarhilor Bisericii din jurul Antiohiei, a creat
după cum am văzut şcoala biblică antiohiană.
În concluzie, putem spune că şcoala exegetică antiohiană a devenit după cum
mărturiseşte Dr. H. Khin şcoala model pentru toate veacurile.
Ea a dat drept arii exegetice, care aplicate au menţinut spiritul Bisericii
Ortodoxe mai presus de toate ereziile temporare.
Cele mai frumoase cercetări în domeniul exegetic până în veacul al XVI-lea
au fost nevoite să recunoască fie direct, fie indirect influenţa metodei istorico-

97
Ibidem. p.59
98
Ibidem, p.59

54
gramaticală a şcolii antiohiene.
Într-adevăr, prin exegeza antiohiană, graţie cunoscutelor principii ale unei
ermineutici sănătoase, s-a putut înlătura falsul raţionalism al sectelor99.
Aşadar, după cum iudeo-creştinismul veacului al doilea a fost combătut cu
succes de şcoala alexandrină în frunte cu Origen, asemenea gnosticismului şi
marţianismului au fost învinse de şcoala antiohiană.
Dar aici nu găsim truda unor creştini mireni, ca dascăli ai Sfintei Scripturi,
cum găsim la Alexandria pe Clement Alexandrinul sau pe Origen, care de multe
ori nu aveau zile bune cu ierarhul local.

CAPITOLUL VII
ŞCOALA CREŞTINĂ DIN EDESSA

În Edessa Siriei de asemenea funcţiona o şcoală catehetică înfiinţată pe la

sfârşitul veacului al II-lea de Protogene.
Între cateheţii de seamă ai acestei şcoli este amintit marele orator şi imnolog
bisericesc, Sfântul Efrem Sirul100.
Graţie lui, şcoala din Edessa a luat avânt în cercetarea Sfintei Scripturi.
99
Ibidem, p.92
100
Preot Dumitru Călugăr – Catehetica – Manual pentru Institutele teologice, Bucureşti 1976, p. 39.

55
 În interpretare, Şcoala de la Edessa a ţinut calea medie între alegorismul
Şcolii catehetice din Alexandria şi cealaltă extremă, istorico-gramaticală, din
Antiohia.
Această şcoală se pare că este mai veche decât cea din Antiohia şi la ea a
studiat Lucian al Antiohiei101.

101
Preot Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Preot Prof. Dr. Milan Şesan,Preot Prof.Dr. Teodor Budogae – Istoria
Bisericească Universală, Bucureşti 1981, p. 224.

56
 CAPITOUL VIII
DIDASCALII CREŞTINI

Şcoala iudaică
La iudei era o veche tradiţie iudaică,însă de pe vremea lui Hilel şi Şamai de a avea
şcoli publice. Predarea învăţăturii şi răspândirea ei în popor o făceau preoţii. Aceste şcoli
publice evreieşti apar cu puţin timp înainte de venirea Mântuitorului, după cum atestă
Ioan Flaviu102.
Dar, aceste şcoli publice se deosebesc de şcolile profetice e pe tipul lui Samuel, Ilie
şi Elisei. Samuel înfiinţase şcoli profetice în care formau propovăduitorii pe care-i
trimitea la toate triburile pentru a le duce la credinţa monoteistă.
Gamaliel, dascălul Sfântului Apostol Pavel, făcea parte din şcoala cu ideile lui
Hilel. El însuşi, după ce a fost prin în Templu, în cuvântarea rostită, aminteşte de şcoala
profesorului său Gamaleil.
Deosebirea între aceste şcoli iudaice constă în faptul că, pe când şcolile publice
explicau Legea, vechile şcoli profetice urmăreau mai mult redeşteptarea ideii religioase şi
unitatea religioasă a poporului.
Este interesant de menţionat faptul că,pe numele lui Hilel şi Şamai, deşi amândoi
din partida fariseică se leagă numele a două şcoli rivale în interpretarea Sfintei Scripturi:
Şcoala liberală în aplicarea Legii, după principiile lui Hilel şi Şcoala în aplicarea rigoristă
a Legii, după principiile lui Şamai103.
De aici s-a ajuns la două grupe de partizani: pe de o parte hileliştii iar pe de altă
parte şamaiştii. Sfântul Apostol Pavel, prin dascălul său Gamaleil era sub influenţa
rabinică a şcolii hileliştilor.
Astfel, încă de pe vremea Sfântului Apostol Pavel, toată cetatea Ierusalimului era
plină delocuri de adunări pentru învăţătură.
Nu numai în jurul Templului şi pe lângă sinagogile de seamă,dar să prin pieţele
publice,la răspântii, la intrări în cetate rabinii obişnuiau să înveţe Legea.

102
Preot Dr. Mihail Bulacu – Şcoala exegetică din Antiohia, Bucureşti 1931, Tipografia „I. C.
Văcărescu”, p. 19.
103
Preot Dr. Mihail Bulacu – Şcoala exegetică din Antiohia, Bucureşti 1931, Tipografia „I. C.
Văcărescu”, p. 19

57
 Aceşti învăţători ai Legii practicau exegeza specific rabinică, despre care se spune
că era cu adevărat bizară.
După unele reguli ale aşaziselor şcoli rabinice un cuvânt al textului biblic putea fi
înlocuit cu altul, cu singura condiţie ca cel de-al doilea cuvânt să aibă aceeaşi valoare
numerică ca şi primul104.
Dar, această exegeză formală a iudeilor a fost complet înlocuită în creştinism.
Activitatea didascalilor
Pe lângă şcolile de teologie organizate, au mai existat şi altele, legate mai mult de
personalitatea vreunui Sfânt Părinte bisericesc sau teolog de frunte.
Dar, aceste şcoli se caracterizează mai mult prin scrieri şi lucrări de pedagogie
creştină, decât printr-un centru bine fixat, cum am putut întâlni la şcolile catehetice din
Răsărit105. Astfel, se poate accepta o şcoală legată de Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful,
la Roma. Acesta s-a născut la începutul secolului al II-lea,în provincia Samaria din
Palestina. În tinereţe a învăţat filosofia stoică, pitagoreică, aristotelică şi platonică, iar
aceasta din urmă a exercitat asupra lui o înrâurire puternică. El este una din figurile cele
mai proeminente ale Bisericii creştine din secolul al II-lea106.Crescut în păgânism, a
primit încă de copil o educaţie aleasă, care i-a deschis dorul după căutarea adevărului şi l-
a îndreptat către filosofie107. Convertirea la creştinism a Sfântului Iustin s-a întâmplat cu
puţin mai înainte de izbucnirea celui din urmă război iudaic(132-135). Astfel, îndemnat
de un bătrân necunoscut pe care l-a întâlnit pe malul mării la Efes, sau mai curând la
Cezareea Palestinei, Iustin a trecut la creştinism, care a devenit apoi pentru el singura
filosofie adevărată şi folositoare108. La numai câtăva vreme după convertirea sa la
creştinism îl vede, la Efes pe Sfântul Iustin, unde are loc discuţia sa cu iudeul Tryfon.

104
Preot Dr. Mihail Bulacu – Şcoala exegetică din Antiohia, Bucureşti 1931, Tipografia „I. C. Văcărescu”,
p. 22
105
Preot Dumitru Călugăr – Catehetica – Manual pentru Institutele teologice, Bucureşti 1976, p. 39.
106
Traducere, introducere, note şi indici de Preot Prof. Dr. Teodor Bodogae, Preot Preof. Dr. Olimpiu
Căciulă, Preot Prof. Dr. Dumitru Fecioru Apologeţi de limbă greacă. Bucureşti 1997,p.9
107
A. Vacant – professeur au grand seminaire de Nancy, E. Mangenon – professeur a Vinstitut catolique de
Paris, continue sous celle de E. Amann – professeur a la Faculte de theologie catholique de L’universite de
Strasbourg avec le concours d’un grand nombre de colaborateus Tonie Huitieme Dictionaire de Theologie
catolique Deuxieme partie; Ioachim de Flore – Latrie, Paris, p. 2229;
108
A. Vacant – professeur au grand seminaire de Nancy, E. Mangenon – professeur a Institut catolique de
Paris, continue sous celle de E. Amann – professeur a la Faculte de theologie catholique de L’universite de
Strasbourg avec le concours d’un grand nombre de colaborateus Tonie Huitieme Dictionaire de Theologie
catolique Deuxieme partie; Ioachim de Flore – Latrie, Paris, p. 2230;

58
 Viaţa morală a creştinilor şi suferinţele Mântuitorului Iisus Hristos l-au
impresionat mult pe sfântul Iustin. El însuşi mărturiseşte că îi plăceau învăţăturile
lui Platon, dar auzind calomniile despre creştini şi văzând că ei sunt neînfricaţi în
faţa morţii şi faţă de toate cele ce sunt de temut, a socotit că este cu neputinţă să
trăiască în răutate şi iubire de plăceri109.
Din actul său martiric aflăm că Sfântul Iustin a locuit la Roma, în casa
unuia numit Martin. Aici el înfiinţează după modelul şcolilor păgâne de filozofie,
o şcoală de cateheză creştină în care preda doctrina creştină şi unde, chiar el însuşi
spune că învăţa principiile religiei creştine pe oricine venea la el.
Marele istoric bisericesc Eusebiu de Cezareea ne spune despre Iustin că –
preda în veşmânt de filozof - 110.
Ajuns în culmea gloriei, Sfântul Iustin în costum de filosof predica cuvântul
divin şi lupta şi lupta în cărţile sale pentru credinţă.
Printre auditorii lui Iustin se aflau creştini din naştere, ca acel Eucliptos
care apare în Actele martiriului său. Unul din străluciţii săi elevi a fost Tarţian
Asirianul.
Şcoala Sfântului Iustin de la Roma este cea dintâi şcoală creştină cu
pretenţie de metodă şi de argumentare filosofică. Iustin nu se limita la conferinţe
de propagandă adresate păgânilor binevoitori, ci trebuie să fi ţinut cursuri
aprofundate, de grad superior.
Trebuie să spunem că spre deosebire de cateheţi, apologeţii ca de exemplu
Sfântul Iustin Martirul, nu sunt mandataţi de ierarhie, ci sunt laici care predau pe
propria lor răspundere, „filozofi creştini” şi nu doctori ai Bisericii111.
Sfântul Iustin Martirul a scris mai multe lucrări pentru apărarea credinţei
creştine dintre care amintim:

109
Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful – Apologia a 11-a XX,1 în Preot Prof. Dr. Teodor Bodogae, Preot
Prof. Dr. Olimpiu Căciulă, Preot Prof. Dr. Dumitru Fecioru op.cit. Pagina 11;
110
Henri Irene Marrou – Istoria Educaţiei în Antichitate, Editura Meridiane Bucureşti 1996, p. 148;
111
Henri Irene Marrou – Istoria Educaţiei în Antichitate, Editura Meridiane Bucureşti 1996, p. 250;

59
a) Apologia I – adresată către 155 împăratului Antonim Pius şi Senatului
roman, scriere de mare valoare, care ne oferă o mărturie autentică despre credinţa
şi viaţa creştină şi despre Liturghia creştină primară la jumătatea secolului al II-
lea;
b) Apologia a II-a – pe lângă aceasta, încă din multe altele, s-au păstrat
doar fragmente sau numai titlurile lor;
La Roma, datorită activităţii sale filozofice şi catehetice,Sfântul Iustin a
intrat în conflict cu filozoful cinic Crescens, care din invidie şi ură personală l-a
denunţat autorităţilor locale că este creştin.
Astfel, la Roma în timpul prefectului Iunius Rusticus, adică între anii 163-
167, Sfântul Iustin plăteşte cu jertfa vieţii credinţa lui cea atât de scumpă, după
care alungase vreme îndelungată şi pe care în cele din urmă o găsise, o
propovăduise şi o apărase cu toată puterea. Fiind întrebat la judecată despre locul
unde se adună creştinii, el a indicat casa unde se adunau auditorii lui.
După moartea lui martirică, conducerea şcolii catehetice de la Roma a luat-
o strălucitul său elev Tarţian Asirianul.
Se mai poate accepta o şcoală legată de Terturian de la Cartegina şi urmaşul
acestuia, Sfântul Ciprian (258).
După cum am spus, aceste şcoli se caracterizează prin scrieri şi lucrări decât
printr-un centru bine fixat.
Astfel Tertulian scrie De Baptisimo, un studiu asupra botezului în care sunt
atinse şi chestiuni referitoare la catehumeni. Tertulian vorbeşte de tradiţia
botezului copiilor, deşi părerile lui sunt nefavorabile acestei tardiţii.
De anima, o altă lucrare a lui Tertulian, prezintă importanţă pentru că este
cel mai vechi tratat de psihologie creştină, despre existenţa, originea şi soarta
sufletului după moarte.
De penitentia tratează despre cele două feluri de pocăinţă, aceea
catehumenilor, şi aceea a creştinilor căzuţi. În prima parte arată cum se pregătesc
catehumenii pentru botez şi în partea a doua vorbeşte despre pocăinţa pe care

60
creştinul botezat trebuie să o facă atunci când a căzut în unul dintre cele trei păcate
capitale: idolatria,omuciderea şi impudiciţia.
Tertulian a analizat foarte profund caracterul idolatru şi imoral al şcolii
clasice. El este pe punctul de a le interzice creştinilor profesoratul, văzând-o ca pe
o meserie total incompatibilă cu credinţa, aflată pe acelaşi plan cu cea a
fabricantului de idoli sau cu cea a astrologilor112.
Dar Biserica nu l-a urmat pe Tertulian în interdicţia riguroasă formulată de
el cu privire la profesia didactică.
Prin anul 215, cam în acelaşi timp în care Tertulian îşi scria lucrarea De
idolatria, Sfântul Ipolit din Roma redacta pentru uzul comunităţii sale schismatice
acea Tradiţie apostolică, care a cunoscut în Siria, Egipt şi chiar Etiopia un
îndelung răsunet.
Şi acesta cataloghează meseriile incompatibile cu vocaţia unui creştin, dar
el nu tratează profesorii cu aceeaşi severitate, ca pe proxenet sau pe fabricantul de
idoli.
Biserica a luat o atitudine normală faţă de cei ce predau în şcolile de tip
clasic, fiind că în aceste şcoli au predat mulţi creştini.
Printre dascălii creştini din primele veacuri trebuie amintit şi Sfântul
Ciprian al Cartaginei. Acesta a fost episcopul Cartaginei (248), iar faptul că la 35
de ani era celebru, denotă faptul că-şi făcuse deja o frumoasă cultură literară şi
juridică113.
El a fost succesorul lui Tertulian la Cartagina, dar nu l-a cunoscut personal
pe acesta, ci numai operele lui. Cultura Sfântului Ciprian era încununată de arta
retorică, pe care a posedat-o în calitate de profesor de retorică, aşa cum ne
informează doi iluştri scriitori patristici: Lactanţiu, care zice că Sfântul Ciprian îşi
câştigase o mare glorie din profesiune artei oratorice şi Fericitul Ieronim, care

112
Henri Irene Marrou – Istoria Educaţiei în Antichitate, Editura Meridiane Bucureşti 1996, p. 218;
113
Henri Irene Marrou – Istoria Educaţiei în Antichitate, Editura Meridiane Bucureşti 1996, p. 220;

61
notează că Ciprian Africanul la început a predat cu glorie retorica.
Nu ni s-a păstrat nimic din pledoariile sale din perioada păgână, dar dacă
putem stabili o legătură între talentul său oratoric şi prima lucrare publicată după
convertire Ad Donatum putem conchide că talentul său avea înclinaţie spre
conversaţia înaltă şi spre descrieri.
Din vremea anilor de studii şi a profesoratului său retoric, el a legat
prietenii strânse cu păgânii de seamă, care vor rămâne lângă el într-un fel sau altul,
până la sfârşitul vieţii sale încununată cu martiriul.
O altă şcoală în Galia era legată de numele Sfântului Irineu el Lungdunului.
Acesta lupta împotriva gnosticilor, cu care prilej a elaborat o interesantă şi bogată
teologie cu rădăcini atât în Apus cât şi în Răsărit.
Presiunea gnosticilor, care circulau tot timpul şi ridicau şcoli, periclita
situaţia Bisericii atât în Apus cât şi în Răsărit.
Reprezentanţi gnostici ca Ptolemeu şi Marcu, ajunseseră până la valea
Ronului şi la Lungdunum. Dar, Irineu a înţeles de la început căci pentru a combate
aceste secte, nu era de ajuns respingerea ideilor lor, ci era necesară reorganizarea
Bisericii şi definiţia învăţăturii ei simultan.
În teologie, el a pus accentul pe Biserică, iar practic el s-a străduit personal
să readucă în sânul ei pe toţi vechii şi noii prieteni atraşi de eretici.
Tot la acest capitol mai trebuie amintită şcoala siriacă iniţiată de Tarţian
Sirianul şi din cadrul căreia a ieşit traducerea Bibliei numită „Peşito” în secolul III;
şcoala coptică din Egipt, care a produs traducerea Bibliei tot în secolul III şi şcoala
romană, cu un şir de teologi care scriu mai mult în greceşte, ca Ipolit şi Caius, şi
latineşte, ca Minuciu Felix şi Novaţian, fără însă a putea crea un învăţământ
adevărat.

62
 BIBLIOGRAFIE

IZVOARE BIBLICE

Biblia sau Sfânta Scriptură, ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, tipărită cu

binecuvântarea şi prefaţa Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de
Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, sprijinit pe numeroase alte
osteneli, Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române
(I.B.M. al B.O.R.), Bucureşti, 2001.

IZVOARE PATRISTICE

1. Clement Alexandrinul - Pedagogul – scrieri, Partea I, Traducere,

introducere, note şi indici de Prof. dr. Fecioru, Bucureşti, ed. IBM al BOR, 1982.
2. Apologeţi de limba greacă, - Traducere, introducere, note şi indici
de Preot Prof. Dr. Teodor Bodogae, Preot Prof. Dr. Olimpiu Căciulă, Preot Prof.
Dr. Dumitru Fecioru, Bucureşti , ed. IBM al BOR, 1987.
3. Eusebiu din Cezareea – Istoria Bisericească, traducere de Teodor
Bodogae, ed. IBM al BOR, Bucureşti, 1987.

LUCRĂRI ÎN VOLUM

1.M. Bulacu – Şcoala exegetică biblică din Antiohia – Bucureşti, 1932;

2. Dr. Nicodim Milaş – Compendiu la canonul 6 al Sinodului
Ecumenic de la Niceea, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Volumul I – 1987;
3. Henri Irene Marrou – Istoria Educaţiei în Antichitate – Editura
Meridiane, Bucureşti, 1996;

63
4. I. N. Lungulescu – Şcoala Alexandrină în lumina operelor lui
Panten, Clement şi Origen, Râmnicul Vâlcea, 1930;
5. Preot Dumitru Călugăr – Catehetica – Manual pentru institutele
teologice, Bucureşti, 1976;
6. Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman – Patrologie – volulum I, Bucureşti,
1985;
7. Preot. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Preot Prof. Dr. Milan Şesan, Preot
Prof. Dr. Teodor Bodogae – Istoria bisericească universală,
Bucureşti,1987.
Prof. Dr. Teodor. M. Popescu – Biserica şi cultura, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996.

64
65