Sunteți pe pagina 1din 79

UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI GESTIUNEA AFACERILOR


SPECIALIZAREA DE MASTERAT:
ANUL UNIVERSITAR
SEMESTRUL

I. Informaţii generale despre curs, seminar, lucrare practică sau laborator

a) Informaţii despre curs:


Titlul disciplinei: Principiile guvernanţei corporative
Codul:
Anul şi semestrul de desfăşurare a cursului:
Tipul cursului:
Pagina web a cursului:
Număr de credite:
Locul de desfăşurare: Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor
Programarea în orar a activităţilor: conform orarului afişat la sediul facultăţii

b) Informaţii despre titularul de curs, seminar, lucrare practică sau laborator:


Curs şi seminar:
Nume şi titlul ştiinţific: Prof.univ.dr. ILIEŞ LIVIU
Informaţii de contact: birou sala 204, etaj 2, e-mail: lilies@econ.ubbcluj.ro, tel. 0264-
418652 int. 5832 – vă rog să utilizaţi acest număr de telefon
între orele 9.00-15.00
Ore de audienţă: Conform cu orarul afişat la sala 204

c) Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite:


Pentru buna desfăşurare a acestui curs, participanţii trebuie să aibă cunoştinţe de bază de
management strategic, management comparat, leadership.

d) Descrierea disciplinei:
Obiectivele cursului / disciplinei:

1
Cursul vizează descrierea principalelor probleme legate de guvernanţa corporativă. Scopul
acestui curs este evidenţierea intereselor tuturor părţilor implicate în conducerea firmelor. Un
alt scop este aducerea la cunoştinţa masteranzilor a modului de conducere corporative din
Uniunea Europeană. Un alt punct atins în cadrul acestui curs este reprezentat de organele de
conducere de tip participativ ale guvernării corporative.
Conţinutul disciplinei:
Disciplina se axează pe expunerea următoarelor aspecte:
1. Prezentarea conceptelor legate de guvernanţa corporativă;
2. Prezentarea intereselor acţionarilor, directorilor executivi, angajaţilor,
creditorilor, clienţilor, furnizorilor, comunităţii şi autorităţilor, dar şi a
modelelor de guvernare corporatistă;
3. Evidenţierea principiilor guvernării corporative în Uniunea Europeană;
4. Prezentarea studiilor de caz referitoare la guvernanţa corporatistă la nivel
internaţional.
Competenţe dobândite prin absolvirea disciplinei:
Formarea de competente specifice stiintei guvernanţei corporative: analiza intereselor tuturor
stake-holderilor implicaţi în viaţa firmei, stabilirea unor principii solide privind guvernarea
corporative a unei firme, asimilarea unor cunoştinţe utile pentru evaluarea politicilor statului
referitoare la guvernarea corporatistă.

e) Organizarea temelor în cadrul cursului


f) Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

g) Materiale bibliografice obligatorii


1. Green, S., Techniques and Best Practices for Corporate Governance, John
Wiley&Sons, New-Jersey, 2005;
2. Prisecaru, P., Guvernanţa Uniunii Europene, Editura Economică, Bucureşti, 2005,
Mod de accesare: Biblioteca Facultăţii de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor;
3. Newquist, S., Russell, M., Putting Investors First: Real Solutions for Better Corporate
Governance, Bloomberg Publishing, 2003;
4. Tenev, S., Zhang, C., Brefort, L., Corporate Governance and Enterprise Reform in
China Building the Institutions of Modern Markets, The World Bank and the
International Finance Corporation, Washington, 2002;

2
h) Materiale şi instrumente necesare pentru curs

i) Calendar al cursului

j) Politica de evaluare şi notare


Evaluarea studenţilor se va efectua conform detalierii de mai jos:
Examen scris în sesiunea de examene – 50 % din nota finală;
Teste pe parcursul semestrului – 50% din nota finală;

k) Elemente de deontologie academică

l) Studenţi cu dizabilităţi

m) Strategii de studiu recomandate

3
II. Suportul de curs

Modul 1: Conceptul de guvernare corporatistă


a) Scopul şi obiectivele modulului
Scopul acestui modul este familiarizarea cursantului cu conceptul de guvernare corporatistă,
cu perceperea grupurilor implicate în acest proces, dar şi a impactului la nivel global a acestui
concept – prin prezentarea conflictelor dintre grupurile organizaţionale la nivel internaţional.
Ca obiective, se vor atinge următoarele:
• Prezentarea conceptului de guvernare corporatistă;
• Prezentarea evoluţiei guvernării corporatiste la nivel mondial;

b) Schema logică a modulului


Acest modul este compus din două subcapitole: primul subcapitol are ca scop
evidenţierea conceptului de guvernare corporatistă – ce înseamnă, cum este interpretată
aceasta de către mai mulţi autori şi mai multe instituţii.
Al doilea subcapitol are ca scop evidenţierea evoluţiei guvernării corporatiste la nivel
internaţional şi naţional.

c) Conţinutul informaţional detaliat

1.1. Definirea guvernării corporatiste

Guvernanţa corporatistă poate fi definită ca suma modalităţilor prin care


furnizorii de resurse financiare ai unei companii se asigură că vor primi beneficiile la
care se aşteaptă făcând această investiţie -”The Journal of Finance", Shleifer and Vishny,
1997.
În management sunt întalnite trei sfere de responsabilitate, ordonate ca nişte cercuri
concentrice: în centru, proprietatea şi acţionarii; apoi celelalte grupuri implicate şi afectate
direct şi, în sfera cea mai largă, societatea. Astfel, delimităm zonele majore ale eticii în
afaceri: guvernarea corporatistă (GC), managementul orientat către grupurile cointeresate
(stakeholderi) şi, respectiv, responsabilitatea socială corporatistă (RSC).
Guvernarea corporatistă, acoperind problemele antrenate de raportul dintre proprietate
şi management, e vitală funcţionării unei afaceri moderne. Celelalte depind de cea dintâi, fiind

4
strategii opţionale de management. Fără un cadru legislativ care să definească principiile
fundamentale ale guvernării corporatiste, fără practici organizaţionale care să asimileze aceste
principii, nu putem vorbi de un management sănătos şi de o piaţă funcţională.
Guvernarea corporatistă este modalitatea modernă de a conduce o afacere.
La baza ei stă separarea netă dintre acţionariat şi administrare. Această separare,
impusă de nevoia de creştere a eficientei managementului, a determinat profesionalizarea
procesului de conducere. Apar profesionişti ai administrării companiilor, oameni plătiţi să
conducă o firmă în mod ştiinţific, dar şi pentru a-şi asuma responsabilităţi. Întrebările puse în
acest tip de decizie sunt: Cum decid astfel încât să maximizez profitul acţionarilor? Cum să
decid astfel încât să ţin seama de interesele celorlalţi şi să nu încalc drepturile grupurilor
afectate?
Guvernarea corporatistă se bazeaza pe teoria organizatiei şi pe cheltuielile pe care le
implica, dar şi pe incercarile de a clarifica relatia dintre diversii participanti la determinarea
conducerii şi functionarii corporatiilor.
Diversii participanti, precum şi cheltuielile legate de delegare, pot fi enumeraţi astfel:
1.Acţionarii
2.Consiliul Director
3. Conducerea
4. Alti investitori :
a. Angajati
b. Creditori
c. Clienti
d. Furnizori
e. Responsabilii finaciar etc.
Simplificând, guvernanţa corporatistă reuneşte principiile, instrumentele de
decizie care reglează raporturile dintre manageri şi acţionari. Pornind de la dreptul de
proprietate al actionarilor, definim responsabilitatile managerilor fată de aceştia. Putem vorbi
aici de drepturile acţionarilor de a decide în ceea ce priveşte utilizarea proprietăţii lor, de
obligaţia managerilor de a trata diferitele grupuri de acţionari în mod echitabil, de obligaţia
managementului de a administra în mod transparent. Distingem un sens larg al guvernanţei
corporatiste, referitor la deciziile luate de directorii executivi ai firmei precum şi la impactul
acestor decizii asupra acţionarilor. Se poate vorbi, după caz, de directorii diferitelor
departamente funcţionale ale companiei, precum finanţe ori marketing, de directorii regionali,

5
de directorii de produs ş.a.m.d. În sens restrâns, GC acoperă strict deciziile luate la nivelul
consiliului de administraţie.
Guvernarea corporatistă reflecta modul în care o societate este condusa şi
controlata. În definirea acestui concept se merge pe ideea ca performanta globala a
companiei are la baza teoria detinatorilor de interese. Valoarea firmei se maximizeaza în
masura în care managerii reusesc sa identifice şi sa armonizeze conflictele de interese care
apar între partenerii sociali ai firmei, în special între actionari şi manageri. Armonizarea
acestor interese se asigura prin intermediul sistemului de guvernare corporatistă.
Guvernarea corporativă este ramura economiei care studiază modul în care
companiile pot deveni mai eficiente prin folosirea unor structuri instituţionale cum ar fi
actele constitutive, organigramele şi cadrul legislativ. Această ramură se limitează în cele
mai multe cazuri la studii privind modul în care deţinătorii de acţiuni pot să asigure şi să
motiveze directorii companiilor astfel încât să primească beneficiile aşteptate de pe urma
investiţiilor lor.
Guvernarea Corporativă (Corporate Governance) este o condiţie pentru:
• stabilitatea economică,
• percepţia investitorilor asupra schimbării şi reformei economice,
• reforma instituţională (investitorii preferă ţările „bine guvernate”)
Conform unei definiţii a Băncii Mondiale, cadrul "corporate governance" are scopul
de a mentine echilibrul între obiectivele economice şi cele sociale, între cele comune şi cele
individuale. Această structură trebuie să încurajeze utilizarea eficientă a resurselor şi
responsabilizarea celor care le gestionează. Scopul "corporate governance" este acela de a
aduce cât mai aproape interesele indivizilor, corporaţiilor şi societăţii. (Sir Adrian Cadbury,
Global Corporate Governance Forum). Prin urmare, cuvintele cheie pentru guvernarea
corporatistă sunt "echilibrul şi responsabilizare
Mai există o serie de definiţii cum ar fi:
Guvernanţa corporativă poate fi definită ca ansamblu relaţiilor unei companii cu
acţionarii săi, sau mai pe larg, cu societatea pe ansamblu.
Guvernanţa corporativă specifică distribuţia drepturilor şi responsabilităţilor dintre
diferitele categorii de persoane implicate în companie cum ar fi consiliul de
administraţie,directorii,acţionarii şi alte categorii, şi stabileşte regulile şi procedeele de luare a
deciziilor privind activitatea unei companii.

6
Guvernanţa corporativă este un set de reguli conform cărora firmele sunt conduse şi
controlate, este rezultatul unor norme, tradiţii şi modele comportamentale dezvoltate de
fiecare sistem legislativ.
Guvernanţa corporativă se referă la promovarea certitudinii, transparenţei şi
responsabilităţii la nivel de companie.
In sens restrâns guvernarea corporativa se poate defini drept panoplia de mijloace de
natura economica si legislativ – institutionala prin care sunt salvgardate interesele
investitorilor, si de aici rolul deosebit de important al tipurilor de investitii din economia unui
stat în orientarea si sustinerea unei guvernari corporative puternice si echilibrate. În acest fel
guvernarea corporativa se constituie în fapt ca una dintre expresiile regimului drepturilor de
proprietate. Respectivul regim exista în orice tip de mecanism economic si are în principal
rolul de întarire al caracterului specific al mecanismului economic. Stricto sensu, guvernarea
corporativa desemneaza „sistemul prin care o companie este condusa si controlata”.
In sens larg, guvernarea corporativa reprezinta ansamblul de norme si mecanisme de
control aplicate, cu scopul de a proteja si a armoniza interesele, în multe cazuri contradictorii
ale tuturor categoriilor de participanti la activitatea economica (stakeholderi), desfasurata în
cadrul firmelor. Abordarea în sens larg a guvernarii corporative are avantajul ca releva
ansamblul efectelor pe care diferitele aranjamente institutionale create pentru apararea cu
precadere a intereselor investitorilor le au atât pe piata capitalului, cât si pe piata fortei de
munca. Deci modificarile care se produc în fizionomia guvernarii corporative au consecinte
deloc neglijabile asupra relatiilor industriale.
In sistemele economice functionale, guvernarea corporativa se detaseaza ca si
concept de baza pentru intarirea functiei de control în relatia actionar-administrator,
precum si relatia administrator-creditor (investitor institutional, banca comerciala). Iar în
functie de anumite circumstante, fiecare dintre acestia poate avea interese specifice,
convergente catre un anumit scop, respectiv maximizarea profitului si realizarea functiei
sociale (vânzarea produsului sau al serviciului la un pret cât mai scazut, protectia salariatilor
etc). Dar, de cele mai multe ori exista cazuri în care caile ce definesc politica firmei sa difere,
desi scopul comun sa fie acelasi: maximizarea profitului. De exemplu, între un fond mutual
sau unul de pensii si un actionar majoritar (companie industriala, banca), pot exista divergente
de opinie, pentru ca, în timp ce primii urmaresc marirea dividendelor, cel din urma poate dori
sa majoreze fondul de investitii pentru a întarii competitivitatea (investitii în cercetare si
dezvoltare, tehnologii, formare profesionala etc), în functie de tipul strategiei si timpul alocat
acesteia, scurt în cazul primei situatii sau pe termen lung în cazul celei de-a doua. Este de la

7
sine înteles ca în practica nu se va generaliza pornind de la un singur exemplu.
Totusi, exista uneori tentatia ca administratorul sa intre în divergenta cu actionarul
datorita modalitatilor diferite de definire a politicii firme, divergentele totusi fiind limitate
prin costurile de agentie, ce cuprind costurile de monitorizare, costurile de stabilire a unei
relatii speciale (bonding costs) si pierderea reziduala.
De aceea se poate spune ca intarirea functiei de control în structura guvernarii
corporative prezinta un mare interes în tarile occidentale, iar în România nu poate face
exceptie. Nu mai putin, întarirea controlului prin management în cadrul firmei, poate fi de
asemenea abordata prin intermediul functiei de control al relatiei administrator-actionar si
prin analizarea structurii formale birocratice si a culturii de intreprindere. Un alt aspect
important îl reprezinta gradul de corporatism al economiei nationale. Prin corporatism se
întelege acel mod de organizare social în care grupurile functionale si mai putin indivizii
exercita puterea si desfasoara tranzactii. Sub alta lumina, corporatismul,ca si concept cu o arie
mai restrânsa de abordare, este „ un sistem care confera un rol dirijat si putere de reglementare
unor sindicate unice (patronale sau muncitoresti), constituite pe profesii”.
Rezulta deci ca gradul de extindere al corporatismului este determinat nu doar de
interventia statului pentru reglarea unor aspecte ale vietii economice, ci si de intensitatea
activitatii confederatiilor sindicale si a organizatiilor patronale. Daca organizatiile diferitelor
categorii de participanti la activitatea economica îsi propun, dupa cum este firesc, apararea
propriilor interese, interventia autoritatii publice se poate manifesta pe multiple planuri
tinzând sa avantajeze sau sa protejeze în mod diferit pe creditori, actionari minoritari sau
salariati. Corporatismul nu este prin el însusi bun sau rau pentru desfasurarea vietii
economice. El poate contribui la cresterea performantei economice numai în masura în care se
articuleaza în mod coerent cu celelalte componente ale sistemului institutional.
Totodata, în cazul economiei de piata, gradul de extindere al corporatismului în cadrul
guvernarii corporative si mai ales al relatiilor industriale, conduce la existenta mai multor
tipologii ale economiei de piata, avându-se în vedere caracteristicile institutionale.
În 1961 James P. Hawley şi Andrew T. Williams la cererea OECD/OECD au efectuat
o cercetare documentară privind literatura ce a apărut în Statele Unite ale Americii cu privire
la guvernanţa corporativă şi au concluzionat că aceasta are la bază patru izvoare teoretice:
teoria acţiunii (a celor care investesc), a administraţiei, a partenerilor sociali şi politica firmei.
Toate se bazează pe teoria deţinătorilor de interese. Interpretările date guvernanţei
corporative se referă la modalităţi, ansamblu de relaţii, distribuirea drepturilor, set de reguli,
ramură a economiei, după cum urmează:

8
• Guvernanţa corporativă reprezintă modalităţile prin care furnizorii de surse
financiare ai unei companii se asigură că vor primi beneficiile la care se
aşteaptă făcând această investiţie (Shleifer, Vishny, 1997, p. 737);
• Guvernanţa corporativă poate fi definită ca ansamblul relaţiilor unei companii
cu acţionarii săi sau, mai pe larg, cu societatea pe ansamblu.
• Guvernanţa corporativă specifică distribuţia drepturilor şi responsabilităţilor
dintre diferitele categorii de persoane implicate în companie cum ar fi:
consiliul de administraţie, directorii, acţionarii şi alte categorii, şi stabileşte
regulile şi procedeele de luare a deciziilor privind activitatea unei companii.
(OECD aprilie 1999, preluată din Cadbury Cod, 1992, p. 15)
• Guvernanţa corporativă este un set de reguli conform cărora firmele sunt
conduse şi controlate, este rezultatul unor norme, tradiţii şi modele
comportamentale dezvoltate de fiecare sistem legislativ.
• Guvernanţa corporativă se referă la promovarea corectitudinii, transparenţei
şi responsabilităţii la nivel de companie (J. Wolfensohn, Financial Times, 21
iunie 1999);
• Guvernanţa corporativă este ramura economiei care studiază modul în care
companiile pot deveni mai eficiente prin folosirea unor structuri instituţionale
cum ar fi actele constitutive, organigramele şi cadrul legislativ;
• Această ramură se limitează în cele mai multe cazuri la studii privind modul
în care deţinătorii de acţiuni pot să asigure şi să motiveze directorii
companiilor astfel încât să primească beneficiile aşteptate de pe urma
investiţiilor lor (Mathiesen, 2002);

1.2. Evoluţia guvernanţei corporatiste


Conceptul de guvernare a inceput sa se contureze mai clar dupa 1997, în Uniunea
Europeana, cand majoritatea tarilor au adoptat coduri de guvernare corporatistă, care aveau
insa caracter optional.
Impulsul adoptarii acestor coduri au fost scandalurile financiare legate de falimentul
unor companii britanice cotate pe piata de capital. Pe de alta parte, criza economica asiatica
din 1978 şi retragerea investitorilor din Asia şi Rusia au pus comunitatii de afaceri
internationale probleme legate de consecintele pe care le are neincrederea investitorilor în
managementul companiilor.

9
Diferite scandaluri care au avut loc în legatura cu mari companii, precum Enron,
WorldCom, Parmalat, Ahold, Adeco şi multe altele au dus la criza de incredere a
investitorilor. Acestea au avut ca efect şi mobilizarea atentiei guvernelor, a autoritatilor de
control, a societatilor, a investitorilor şi chiar a marelui public asupra fragilitatii regimului de
guvernare a societatilor şi a necesitatii regandirii acestui sistem.
Principiile guvernarii corporatiste elaborate de OECD ( Organizatia pentru Cooperare
Economica şi Dezvoltare) aduc indicatii specifice, de natura sa amelioreze reglementarile
juridice. Acestea formuleaza propuneri practice în atentia autoritatilor bursiere, a investitorilor
şi a altor pioni care intervin în guvernarea companiei.
Adaptarea principiilor guvernării corporatiste în sensul asigurarii transparentei, al
raspunderii şi al tratamentului echitabil al actionarilor s-a concretizat în elaborarea
Principiilor OECD de Guvernare corporatistă. Principiile care stau la baza guvernarii
corporatiste, cum ar fi - asigurarea bazei pentru un cadru/context eficient al guvernarii
corporative; drepturile şi rolul actionarilor în cadrul companiei/structura guvernarii
corporative trebuie sa protejeze şi sa faciliteze exercitarea drepturilor actionarilor; tretarea
echitabila a actionarilor/ structura guvernarii corporative trebuie sa asigure un tratament egal
tuturor actionarilor; rolul actionarilor în guvernarea corporatistă/ cadrul guvernarii corporative
trebuie sa asigure recunoasterea drepturilor actionarilor stabilite prin lege sau acorduri
mutuale şi sa incurajeze coorporarea activa intre corporatie şi actionari pentru crearea de
bogatie la locurile de munca; dezvoltarea şi transparenta informatiei/cadrul guvernarii
corporative trebuie sa asigure informatii acurate şi în timp util privind corporatia;
responsabilitatile consiliului de administratie/cadrul guvernarii corporative trebuie sa asigure
conducerea strategica a companiei, monitorizarea eficace a mamagementului de catre consiliu
şi raspunderea consiuliului fata de actionari şi companie.
Regulile şi practicile care reglementeaza relatiile dintre conducerea şi actionarii
societatilor comerciale, salariati şi creditori sunt o garantie a cresterii economice şi stabilitatii
financiare. Aceasta permite intarirea increderii şi integritatii pietei de capital şi a eficientei
economice.
Principiile guvernării corporatiste au fost publicate pentru prima oara în 1999,
devenind referinta internationala în materie de guvernare corporatistă. Pentru a tine cont de
evolutia intervenita dupa 1999, principiile au fost revizuite în 2003, în cadrul unui vast proces
de consultari regionale. Noile principii au fost aprobate de guvernele tarilor OECD în aprilie
2004.

10
Principiile guvernanţei corporatiste implica o serie de masuri care duc, în final, la
cresterea transparentei societatilor listate, ceea ce le face mai atractive. De aceea
implementarea codului de guvernanţa corporatistă al OECD i-a preocupat, în ultimii ani, pe
reprezentantii Bursei de la Bucuresti. În plus, implementarea acestuia este o preocupare a
managerilor companiilor listate la alte Burse, dar şi a autoritatilor.
Potrivit principiilor OECD, implementarea unui regim eficace de guvernare
corporatistă trebuie să conducă la transparenţa şi eficienţa pieţelor, să fie compatibilă cu statul
de drept şi să definească în mod clar repartiţia responsabilităţilor între instanţele competenţe
în materie de supraveghere, de reglementare şi de aplicare a dispoziţiilor legale. Deasemenea,
un regim de guvernare corporatistă trebuie să protejeze şi să faciliteze exerciţiul drepturilor
acţionarilor şi să asigure un tratament echitabil al tuturor acţionarilor, inclusiv al acţionarilor
minoritari şi străini. Toţi acţionarii trebuie să aibă posibilitatea de a obţine reparaţia efectivă a
oricărei violări a drepturilor lor. La capitolul referitor la rolul diferitelor părţi care iau parte la
guvernările corporatiste, în principii se arată că un regim de guvernare corporatistă trebuie să
recunoască drepturile diferitelor părţi participante, drepturi stabilite prin reglementările în
vigoare sau prin acorduri mutuale. Trebuie să încurajeze o cooperare activă între societăţile şi
diferitele părţi participante, pentru a crea bogăţie şi locuri de muncă şi a asigura perenitatea
societăţilor sănătoase din punct de vedere financiar.
Un regim corporatist trebuie să garanteze transparenţa şi diseminarea în timp util a
unor informaţii exacte despre toate subiectele semnificative care privesc intreprinderea,
respectiv situaţia financiară, rezultatele, acţionariatul şi guvernarea acestei societăţi. La
capitolul referitor la responsabilităţile Consiliului de Administratie se arată ca guvernarea
corporatistă trebuie sa asigure conducerea strategică a intreprinderii şi supravegherea efectivă
a gestiunii de către Consiliul de Administraţie, precum şi responsabilitatea şi loialitatea
Consiliului de Administraţie faţă de societate şi de acţionarii ei.
A existat o perioadă când guvernanţa corporativă era într-o continuă agitaţie sau
revoluţie. În perioada respectivă consiliile exercitau o tot mai multă influenţă, investitorii
deveneau tot mai pretenţioşi iar managerii companiilor au devenit tot mai conştienţii de
problemele cheie cu care se confruntă afacerile lor.
Era o problemă destul de importantă pentru directorii executivi guvernanţa
corporativă. Astfel că sau desfăşurat mai multe acţiuni care totuşi au avut un rezultat şi
anume: s-a ajuns la concluzia că managerii au o mai bună înţelegere a aspectelor reale ale
afacerilor în cadrul societăţii lor ca rezultat al accentului pus pe guvernanţă şi că procedurile

11
de guvernanţă au un impact pozitiv asupra capacităţii organizaţilor de a forma alianţe şi
parteneriate.
Asigurarea premiselor unei cresteri economice durabile nu se poate realiza fara o
continua preocupare pentru sporirea eficientei utilizarii factorilor de productie, a remunerarii
corespunzatoare a diferitelor categorii de participanti la procesul productiv. Respectarea
cerintelor mentionate anterior impune generarea si intretinerea unui proces inovational atât
înplan tehnologic si al organizarii concrete a diferitelor activitati economice si sociale cât si al
functionarii institutiilor. Experientele internationale releva faptul ca performantele economice
ale diferitelor tari sunt tot mai mult dependente, în contextul unei accentuari a raritatii
resurselor naturale si a implementarii pe o scara tot mai extinsa a tehnologiilor
informationale,de calitatea si coerenta functionarii institutiilor. În studiul caracteristicilor
diferitelor constructii institutionale, o importanta aparte revine cercetarii sferei de cuprindere
a conceptului de guvernare corporativa.
Unii analişti (Burgeat, Nestor, 2001) arătau că problema guvernanţei corporative a
devenit din ce în ce mai importantă în ultimul deceniu, pe măsura creşterii rolului sectorului
privat în întreaga lume, iar crizele financiare de pe pieţele în curs de formare şi îndelungatul
proces de tranziţie de la economia etatistă planificată la economia de piaţă din multe ţări au
arătat importanţa acestei probleme, ca o cheie a structurii instituţionale a unei economii de
piaţă funcţionale. OECD şi Banca Mondială şi-au combinat eforturile pentru a crea şi sprijini
mese-rotunde pe tema administrării corporaţiilor în Rusia, Asia, Eurasia, America Latină şi
Europa de Sud-Est.
Masa-rotundă privind administrarea corporaţiilor în Europa de Sud-Est a fost lansată
în primăvara anului 2001, fiind o iniţiativă locală din cadrul Acordului pentru Investiţii în
Europa de Sud-Est.
Între septembrie 2001 şi martie 2003 au fost organizate patru mese-rotunde cu scopul
de a se discuta îmbunătăţirea administrării corporaţiilor în Europa de Sud-Est.
Mesele-rotunde au fost organizate în cooperare cu parteneri locali şi gazde al căror
sprijin a fost nepreţuit pentru asigurarea succesului întâlniri. Comisia Naţională pentru Valori
Mobiliare din România şi Bursa de Valori din Bucureşti au organizat împreună prima masă-
rotundă în septembrie 2001, la Bucureşti. Centrul OECD pentru dezvoltarea sectorului privat,
împreună cu Agenţia internaţională pentru cooperare din Turcia au organizat cea de-a doua
masă-rotundă la Istanbul, în mai 2002. Bursa de Valori din Zagreb a organizat cea de-a treia
masă-rotundă la Zagreb în noiembrie 2002. Cea de-a patra masă-rotundă a fost organizată la

12
Sarajevo în martie 2003, de către Comisia pentru Valori Mobiliare a Federaţiei Bosnia
Herzegovina.
Folosind Principiile OECD ca pe un cadru conceptual, reuniunile organizate sub forma
meselor rotunde au examinat cele cinci elemente-cheie ale unui cadru puternic de
administrare a corporaţiilor:
1) drepturile acţionarilor
2) tratarea echitabilă a acţionarilor
3) rolul părţilor sociale în administrarea corporaţiilor
4) oferirea de informaţii şi transparenţă
5) responsabilitatea Consiliului de Administraţie.
Fiecare masă-rotundă a elaborat o Carte Albă a administrării corporaţiilor specifică
regiunii respective, cu excepţia mesei-rotunde din Eurasia, care a realizat o lucrare
comparativă privind administrarea corporaţiilor în Eurasia.
În 2001 OECD/OECD, cu sprijinul USAID (United States Agency for International
Development), a conceput şi a publicat un program de îmbunătăţire a guvernanţei corporative
în România, iar în anul 2002 România a elaborat un cod, perfectibil, privind structurarea şi
organizarea companiilor şi respectarea principiilor OECD privind armonizarea intereselor
între proprietarii, managementul şi executivul firmelor.
Conceptul de „guvernanţă corporativă” s-a dezvoltat ulterior în practica europeană şi
internaţională. Au fost treptat perfecţionate Principiile OECD/OECD şi s-a constatat
extinderea guvernanţei şi asupra reglementărilor legislative şi administrative, inclusiv
structurile administraţiei publice („Regulatory Governments” şi „Institutional and
Administrative Reform towards UE Structures”).

d) Sumar
e) Sarcini şi teme ce vor fi notate
f) Bibliografie modul

13
Modul 2: Modele de guvernare corporatistă
a) Scopul şi obiectivele modulului
Scopul acestui modul este prezentarea principalelor modele de guvernare corporatistă
existente la nivel internaţional. Se poate observa dependenţa de stilurile şi modelele de
management a acestor modele. Modelele variază în funcţie de raporturile care se stabilesc
între grupurile de interese referitoare la activitatea firmei.
Ca obiective, se vor atinge următoarele:
• Prezentarea grupurilor de interese referitoare la activitatea firmei;
• Prezentarea modelelor de guvernare corporatistă;
• Prezentarea corelaţiilor dintre modelele de guvernare existente şi modelele de
management existente.

b) Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior

c) Schema logică a modulului

d) Conţinutul informaţional detaliat

2.1. Grupurile de interese legate de activitatea firmei


Actorii guvernantei care pot afecta globalizarea sunt considerati a fi angajatii, echipa
de top management, actionarii, directorii examinand mecanismul prin care contextu
guvernantei corporative in care fiecare dintre ei influenteaza deciziile asupra aspectelor cheie
ale globalizarii. Desi mult criticat, procesul de globalizare este într-o continua expansiune,
internationalizarea pietelor si activitatilor intreprinderilor fiind un fenomen profund si
ireversibil, ceea ce determina companiile, mai mari sau mai mici, sa adopte masuri in
consecinta.
Sistemele de guvernanta corporativa difera mult de la o tara la alta si aceste diferente
afecteaza direct atât procesul de dezvoltare al strategiilor globale cât si tipurile de strategii

14
care pot fi adoptate. Deciziile de strategie globala reprezintă o piatra de incercare grea pentru
eficacitatea sistemelor de guvernanta corporativa care urmaresc maximizarea profitului si a
competitivitatii globale cel mai adesea pe seama unora dintre participantii la guvernare.
Prin definitie, strategia globala se refera la adoptarea unei strategii extinse dincolo de
granitele tarii lucru care ar putea afecta puternic acele parti care au legaturi stranse cu
compania din tara de origine.
Cercetatori în domeniul guvernantei corporative comparate au identificat cinci
jucători importanti:
− angajatii împreuna cu structurile în care acestia actioneaza (sindicate sau blocuri
sindicale);
− consiliile de administratie care reprezinta organul de conducere a intreprinderii si
care aproba strategia companiei;
− comitetul director, managementul de varf care este responsabil cu transpunerea în
practica a deciziilor strategice luate;
− actionarii care se pot exprima prin intermediul votului garantat de detinerea de
actiuni dar care au si posibilitatea de a iesi din firma prin vanzarea actiunilor in cazul in care
nu sunt de acord cu decizia luata;
− guvernele care impun reguli nationale privind guvernanta corporativa.
Rolul si puterea pe care o poate exercita fiecare dintre partile mai sus mentionate
depind în mare masura de mediul economic si de sistemul de guvernanta corporativa a tarii
din care provin.
Economisti, juristi si politicieni incearca diverse clasificari ale capitalismului,
clasificari care au la baza în principal relatiile dintre proprietar-manager, creditor manager,
firma-guvern, firma-sindicate. Robert Boyer prezinta patru tipuri de capitalism: capitalismul
orientat spre piata (specific pentru Statele Unite), capitalismul orientat spre companie
(specific Japoniei), capitalismul cu orientare social-democtratica (statele din nordul Europei)
si capitalismul dirijat de stat (Franta). Germania este localizata, în opinia autorului, între
ultimele două tipuri.
Yusuke Fukada si Ronald Dore notează: ”Pe plan mondial sunt mai multe curente de
capitalism: unul este cel de tip anglo-american care se centrează în jurul Statelor Unite si a
Marii Britanie iar altul diferă de cel anglo-american in diferite feluri si se regaseste în cazul
Germaniei, Suediei, Norvegiei, Danemarcei, Olandei, Elvetiei, Japoniei etc. Daca ar fi sa
clasificam aceste curente doar în doua tipuri acestea ar fi : tipul anglo-american si japonezo-
german”.

15
2.1.1. Angajaţii
Poziţia angajaţilor în cadrul economiilor mondiale diferă în funcţie de mai mulţi
factori:
In primul rând piata fortei de muncă natională este cea care influenteaza flexibilitatea
si mobilitatea angajatilor. Tari ca Statele Unite au la dispozite o piata a muncii foarte flexibila
cu contracte de muncă de scurta durata, legislatia americana permitand usor rezilierea
contractului de munca. Consecinta acestui fapt este că pregatirea profesionala se face în afara
companiei, angajatii avand competente generale si transferabile la un alt loc de munca. În tari
cu piete rigide ale fortei de munca, ca Germania sau Japonia, companiile investesc multi bani
în dezvoltarea profesionala a angajatilor ceea ce conduce la o forta de munca specializata cu
competente specifice companiei care îi fac mai greu transferabili de la o firma la alta.
In al doilea rand este problema organizatiilor sindicale si a puterii pe care acestea o pot
exercita diferit de la tara la tară. De pilda în Franta drepturile sindicale sunt extinse asupra
tuturor angajatilor indiferent de afiliere, uniunile sindicale pot avea o influenta mai mare în
luarea deciziilor corporatiei decat în SUA sau Marea Britanie unde doar membrii uniunii
sindicale beneficiaza de întelegerile colective negociate. Companiile japoneze sunt
caracterizate prin sindicate la nivelul intreprinderii ceea ce conduce la negocieri colective la
nivel de companie care de asemenea asigura o pozitie ferma a angajatilor.
Este evident că situatiile in care angajatii au o mobilitate redusa si o voce puternica în
cadrul companiei se vor implica mai activ in deciziile privind strategia de globalizare. Ei
doresc să-si pastreze locurile de munca acasa si tind să se opună oricarei tendinte de
globalizare. O putere influenta marita o au lucrătorii mai ales în sistemul de guvernanta
corporativa care presupune obligativitatea consultarii angajatilor in luarea deciziilor.
Un exemplu recent privind opozitia salariatilor este cel al firmei germane Volkswagen
AG care in ciuda costurilor ridicate pe care le are cu forta de munca a trebuit să ajunga la un
compromis cu cartelul sindical IG Metall si sa promita angajatilor ei vest germani securitatea
postului până în anul 2011 în schimbul inghetarii salariilor până în 2007 si a unui program
mai flexibil de muncă.

2.1.2. Echipa manageriala


Diferente transnationale în ceea ce priveste echipa managementului de varf se
intalnesc în special in experienta internationala pe care acestia o au precum si în pregatirea
profesionala, a studiilor absolvite.

16
Managerii din SUA si Marea Britanie tind să aibă o pregatire profesionala cu
specializare în finante sau marketing (cel mai des absolvent de universitati cu profil de
afaceri) spre deosebire de managerii germani care au mai degraba o educatie în domeniul
tehnic. În Franta managerii sunt absolventi ai unei „grandes ecoles” comune cu o pregatire
ideologică si provin adesea din pozitii guvernamentale.
In ceea ce priveste experienta internationala Statele Unite este tara care are cei mai
multi top manageri nascuti în afara tarii spre deosebire de Franta, Italia si Japonia care se afla
la capatul opus. De asemenea mobilitatea managerilor in SUA si Marea Britanie este mult mai
mare spre deosebire de Franta si Japonia unde managerii tind să ramana o lunga perioada de
timp in cadrul companiei. Prezenta unor manageri de nationalitate străina, cu o bogata
experienta internationalta in combinatie cu o piata muncii deschisa creaza premisele unei
deschideri din partea echipei manageriale spre adoptarea unor strategii globale. In Statele
Unite tot mai multe companii au sau au avut directori executivi (CEO) nascuti in afara tarii:
Charles Bell de la McDonald’s care este australian, E. Neville Isdell de la Coca Cola care este
irlandez. Dimpotriva, echipele manageriale dintr-o piata a muncii închisa, din companii cu
stranse legaturi guvernamentale (Franta) sau fondate si controlate de familii (Italia, Japonia)
vor fi mult mai rezervate in a se angaja în strategii globale, majoritatea preferand sa mentina
controlul acasa.

2.1.3. Actionarii
Diferentele nationale privind structura actionariatului sunt de asemenea foarte mari .
La o extrema se afla Statele Unite care are cea mai dispersata structura a actionariatului
caracterizata prin neutralitatea ei in ceea ce priveste conducerea si strategiile adoptate de
acestea atâta timp cât acestea aduc profit si valoarea actiunilor este ridicata. In Marea Britanie
un procent important il reprezinta actionarii institutionali, ca de pilda fondurile de pensii, care,
de regula aici, joacă un rol neutru spre deosebire de activismul investitorilor institutionali
americani.
Japonia este caracterizată print-un procent ridicat de investitori institutionali care nu
au deloc o atitudine neutrala ci dimpotriva, actioneaza ca parte a unei retele sau keiretsu in
sprijinirea managementului.
In Germania bancile sunt cele care joaca un rol important în influentarea politicii
companiei, atat ca si creditori cat si ca actionari ai acesteia. Pentru angajatii actionari este
tipica reactia de blocare a globalizarii. Această atitudine se manifesta chiar si in Statele Unite
unde United Airlines ofera unul din rarele exemple de companie publica mare cu actionari

17
majoritari angajatii proprii (55%). Astfel angajatii acestei companii au reusit să blocheze
planurile conducerii de a marii numarul de zboruri de la baza cu costuri mai scazute din
Taiwan.

2.1.4. Consiliul de administratie


Compozitia consiliilor de administrtie arata de asemenea contraste puternice între tări.
Spre exemplu, companiile japoneze sunt renumite pentru numarul foarte mare de membrii ai
consiliului si implicit ineficienta acestora. Acestea pot fi compuse din peste 50 de membri
intre care foarte putini externi care sa monitorizeze activitatea managerilor si directia
strategica a companiei. Italia si Franta sunt considerate a avea consilii de dimensiuni medii
dar tot ineficiente datorita lipsei sau a numarului redus al directorilor nonexecutivi
independenti. France Telecom ofera un exemplu despre cum pot influenta interesele nationale
componenta consiliului de administratie. In ciuda faptului ca a fost privatizata în 1997, France
Telecom înca sufera de interventia guvernului francez. Din cei 15 membri ai consiliului doar
7 sunt alesi de catre adunarea generală a actionarilor deoarece 3 sunt reprezentanti ai
angajatilor iar ceilalti 5 sunt reprezentanti ai guvernului.Germania reprezintăa un caz special
prin numarul mare de reprezentanti ai părtilor interesate (angajati, banci, furnizori) în
consiliul supervizor (Aufsichtsrat). Cele mai active borduri sunt considerate cele din Marea
Britanie si Statele Unite in mare parte si datorita eforturilor în domeniul îmbunatatirii
legislatiei corporative care s-au făcut.

2.1.5. Guvernul
Diferente între tari apar si în functie de gradul de interventie al statului in economie si
de protectionismul pe care il aplica pe propriile piete. Interventia guvernului ia, cel mai
adesea, forma regulatorilor de piata. O masura reprezentativa de interventie guvernamentalt in
economie o reprezinta reglementarile referitoare la preluare (takeover). Legislatia in Statele
Unite si intr-o mai mica masura Marea Britanie nu prevede in mod special bariere impotriva
preluarilor, ramane la latitudinea companiilor sa-si ia masuri anti-preluare. In contrast, in
tarile continental europene Franta, Germania, Italia si în Japonia interventia guvernului in a
ridica bariere puternice de anti-preluare este mare inclusiv prin instituirea asa numitelor
„golden shares” care dau autoritatilor guvernamentale dreptul de veto asupra unor decizii
strategice.
In timp ce in Europa si Asia legislatia referitoare la societatile pe actiuni este atributul

18
celui mai inalt for legislativ, in SUA reglementarile de constituire ale unei corporatii este la
nivel de stat federal. Diferitele obstacole pe care multe dintre tarile europene le ridica in calea
preluarilor ostile fac firmelor straine dificila achizitionarea de companii europene. In 2001
planul de fundamentare a unui cod european privind achizitiile prin preluare a fost amanat in
urma obiectiilor ridicate de guvernul german.Este de notorietate scandalul iscat cu ocazia
preluarii ostile în 2001 de catre compania de telefonie britanica Vodafone a operatorului
german Mannesmann, preluare care desi a fost considerata cea mai mare tranzactie din istoria
corporatista a lumii a ingrijorat atat guvernul german, precum si intreaga opinie publica de
posibilitatea ca si alte companii germane să treaca in „maini straine”. Un alt caz particular
este Franta care de asemenea depune eforturi de mentinere a capitalului national in marile
firme franceze. Cel mai recent caz de implicare guvernamentala este cel al firmei Danone.
Primul-ministru francez, Dominique de Villepin, a afirmat că guvernul pe care il conduce este
ingrijorat de o posibila preluare a grupului Danone de către PepsiCo si a avertizat ca va
proteja interesele Frantei in aceasta problema. El a declarat reporterilor ca Danone este unul
dintre "stindardele" industriei franceze si ca "orice solutie strategica trebuie să aiba la baza
protejarea intereselor grupului", dar si a industriei tarii.
In concluzie, conducatorii companiilor trebuie sa recunoasca si sa se adapteze la
dificultătile pe care procesul de globalizare le presupune, sa incerce realizarea unei situatii de
echilibru între toate partile implicate. Pe de alta parte, reprezentantii guvernelor ar trebui sa
fie mai deschisi in ceea ce priveste acceptarea capitalului strain si să folosesca acest prilej
pentru îmbunatatirea relatiilor la nivel global.
Guvernele au nu numai responsabilitatea ci au in mana si instrumentele politice
pentru imbunititirea sistemelor de guvernanta corportativa din tarile lor , lucru care ar
conduce la cresterea competitivitatii nationale.

2.2. Conflicte de interes între manageri-acţionari-creditori şi modalităţi de soluţionare


Corporaţiile guvernamentale se concentrează asupra conflictelor de interese dintre
manageri şi proprietari. Conflictele de interese apar la : proprietarii cu un număr mic de
acţiuni, proprietarii cu mari drepturi de proprietate, creditori, manageri, angajaţi,
consumatori, guvern şi societatea ca întreg. Pentru solutionarea situatiilor conflictuale, se
recomanda, de la caz la caz, armonizarea regulamentelor proprii cu legislatia din Uniunea
Europeana in domeniu.
Mecanismele guvernarii corporative sunt relevante pentru organizaţiile economice
mari, în care apare o separare între proprietate şi administrarea efectiva a afacerii. Societaţile

19
comerciale pe acţiuni reprezinta forma specifica de organizare juridica a acestui tip de
aranjament. De regula, acestea sunt listate pe pieţe organizate de genul burselor de valori.
Pentru organizaţiile economice mici, în care investitorul sau un numar mic de investitori sunt
direct implicaţi în conducerea societăţii, conducerea corporativă eate relevantă doar sub
anumite aspecte, cum ar fi relaţiile cu salariaţii, creditorii.
Mecanismele guvernării corporative servesc mai multor categorii de “stakeholders”,
după cum urmează:
 Investitorilor care îşi pot supraveghea şi proteja investiţia în condiţii mai bune;
în felul acesta întreprinderea dobândeşte capacitatea de a-şi finanţa rapid şi ieftin dezvoltarea;
 Pieţelor de capital care nu ar putea să existe şi să funcţioneze normal în lipsa
mecanismelor de protecţie asigurate în acest cadru;
 Tertilor (salariaţi, creditori, furnizori, clienţi) aflaţi în relaţie cu întreprinderea,
care îşi pot proteja mai bine interesele;
 Autorităţilor publice care prin promovarea unor standarde corespunzătoare de
guvernare corporativă pot să îmbunătăţească mediul de afaceri şi să stimuleze investiţiile;
 Asociaţiilor profesionale şi organismelor non-guvernamentale care au interes în
promovarea transparenţei, combaterea corupţiei şi a evaziunii fiscale;
 Populaţiei care îşi poate gestiona mai bine economiile, având posibilitatea să le
plaseze pe piaţa de capital, ca alternativă de investiţie faţă de sistemul bancar.

Interrelaţiile dintre “stakeholders” la nivelul întreprinderii:


Acţionari Acţionari Salariaţi Clienţi
majoritari minoritari

Întreprindere
Consiliul de Administraţie
Adunarea Generală a
Acţionarilor

Furnizori Creditori Comunitate Guvern/Societate


civilă

20
Fiecare dintre “stakeholders” are propriile aspiraţii şi interese, uneori chiar
contradictorii, care se reflectă în decizii greu de armonizat. În acest context se pot invoca
drept exemple o serie de decizii financiare raţionale dintr-un anumit punct de vedere, dar care
gererează ostilitate din alte puncte de vedere, astfel:1
1. Acţionarii doresc o creştere a dividendelor distribuite pentru a-şi recupera rapid
investiţia şi pentru a obţine o rentabilitate personală cât mai ridicată. Drept urmare, salariile ar
trebui reduse, iar fondurile destinate investiţiilor ar trebui limitate la un nivel care să asigure o
creştere a dividendelor. O astfel de decizie poate cauza reacţii adverse din partea salariaţilor .
2. Atât managerii, cât şi salariaţii au drept obiectiv rămânerea în continuare în funcţie
şi, desigur creşterea salariilor şi dobândirea de interese proprii în activitatea desfăşurată şi mai
puţin îmbunătăţirea nivelului de viaţă al acţionarilor. În acest context, în lipsa unui control
rifuros din partea acţionarilor, avuţia acestora poate fi risipită şi dispare chiar obiectul
controlului;
3. Furnizorii, la rândul lor, urmăresc încasarea rapidă a contravalorii materiilor prime
sau serviciilor prestate şi încasarea unui preţ cât mai ridicat, în condiţiile depunerii unui efort
minim. O reacţie a firmei poate fi ruperea relaţiilor contractuale cu aceştia ,dar poate genera
dificultăţi până la găsirea unor furnizori înlocuitori, motiv pentru care această decizie trebuie
luată la momentul oportun;
4. Băncile, la rândul lor, sunt interesate ca întreprinderile să fie suficient de profitabile
pentru a putea rambursa creditele şi dobânzile aferente.
5. Comunitatea locală este şi ea interesată de efectul prosperităţii întreprinderii asupra
altor întreprinderi din zonă şi de impactul său asupra pieţei locale a forţei de muncă.
6. Statul, ca structură ce reprezintă prin organismele sale interesele de ansamblu ale
naţiunii, nu este nici el indiferent faţă de buna funcţionare a întreprinderilor şi de efectul
propagat al activităţii acestora asupra funcţionării macrosistemului din care fac parte,
respectiv economia naţională în ansamblul său.
Proprietarii şi managerii au tendinţa de a-şi asuma un risc ridicat comparativ cu alţi
agenţi, fenomen explicat având în vedere că, din câştigul total ce revine acţionarilor şi
creditorilor, prioritate au creditorii. Astfel, cheltuielile cu dobânzile şi ratele scadente la
credite le plăresc înaintea dividendelor
1
Petre Prisecaru, Guvernanţa europeanã şi doctrinele integrãrii, Reforma constituţionalã şi
instituţionalã a Uniunii Europene, Editura Economicã, 2003

21
Prin urmare, armonizarea tuturor acestor interese nu se poate realiza de la sine ci, după
cum o dovedeşte practica firmelor din ţări cu economie de piaţă avansată, printr-un sistem
adecvat de guvernare corporativă ce presupune, pe de o parte, controlul insiderilor(salariaţii şi
managerii întreprinderii) iar, pe de altă parte, al outsiderilor (investitori strategici, acţionari,
nesalariaţi, bănci , stat, intermediari financiari, clienţi etc.) asupra activităţii întreprinderii şi
are rolul de a preveni şi evita manifestarea unor conflicte de interese între diferiţii
stakeholderi ce pot avea efecte dăunătoare asupra performanţei companiei şi, în sens larg,
asupra întregii comunităţi de afaceri.
Conflictul de interes dintre acţionari şi manageri a existat dintotdeauna şi se bazează
pe faptul că managerii sunt prea puţin motivaţi pentru distribuirea de dividende acţionarilor,
preferând reinvestirea profitului net chiar şi în proiecte cu rentabilitate mică pentru a conserva
controlul resurselor importante.
Un conflict potenţial dintre cele două părţi apare în urma unei achiziţii pe datorie ce
descrie o situaţie în care echipa managerială:
1. obţine o linie de credit;
2. face o ofertă publică de cumpărare a acţionarilor, în vederea cumpărării acţiunilor
care nu sunt în posesia echipei manageriale;
3. în urma cumpărării pachetului de acţiuni, schimbă statutul companiei dintr-una
publică într-una privată.
Practica a generat apariţia unor mecanisme care să îi silească pe manageri să acţioneze
în interesul acţionarilor.
O primă cale de soluţionare a conflictului dintre acţionari şi manageri o reprezintă
acordarea de stimulente managerilor în funcţie de performanţele obţinute, fapt care îi
motivează să acţioneze în aşa fel încât să maximizeze preţul acţiunilor firmei pe piaţă.
Planurile de stimulare a managerilor iau următoarele forme:
 Planul de stimulare managerială prin „acţiunile-performanţă” constă în oferirea de
acţiuni managerilor pe baza evaluării performanţei obţinute de companie prin: profit pe
acţiune, rata de rentabilitate a activelor, rata de rentabilitate a capitalului propriu;
 Opţiuni pentru manageri de a achiziţiona acţiuni ale societăţii respective, într-un
moment viitor, dar la un preţ stabilit în prezent. Acest stimulent managerial s-a practicat în
anii 1950-1960 dar, după 1970 a căzut în disgraţie, opţiunile dovedindu-se neprofitabile;
 Acordarea de prime managerilor în funcţie de profitul obţinut de societate.

22
Altă modalitate de soluţionare a conflictului dintre manageri şi acţionari constă în
puterea de decizie a Consiliului de Administraţie care dispune de prerogative importante în
materie de control al managerilor. În unele ţări, Consiliul de Administraţie are drept de veto
şi conservă puterea de revocare a preşedintelui său.
Un alt mod de soluţionare a neînţelegerilor acţionari-manageri o reprezintă votul prin
procură. În practică această operaţiune este dificil de realizat deoarece un singur acţionar nu
reuşeşte să adune un număr suficient de voturi de la ceilalţi acţionari pentru a schimba echipa
managerială. De obicei, se constată că într-o asemenea operaţiune se implică un acţionar care
deţine un procent scăzut din capital.
Prezenţa acţionarilor de referinţă constituie o modalitate mai eficientă de control al
managerilor. Aceştia sunt pe deplin motivaţi ca întreprinderea în care au investit sume
importante să fie rentabilă şi de aceea exercită o presiune asupra managerilor materializată în
decizii importante şi cu efect scontat.
Preluările de companii prin cumpărarea acţiunilor -o altă cale de rezolvare a
divergenţelor – au loc mai ales atunci când capitalul social al firmei este subevaluat datorită
unei succesiuni de decizii greşite ale echipei manageriale. De obicei, în urma preluării
managerii firmei preluate sunt concediaţi, iar cei care reuşesc să se menţină îşi pierd
autonomia pe care o aveau înainte de preluare.
Un alt mecanism de control al managerilor îl constituie „ameninţarea cu concedierea”.
Deţinerea de acţiuni, se concentrează, tot mai mult, în mâinile unor investitori instituţionali,
de talie mare care, dacă doresc, pot să exercite o influenţă considerabilă asupra operaţiilor
unei firme, prin concedierea echipei manageriale sau forţarea acesteia să-şi schimbe politica
de operare sau să revină asupra unor decizii.
O ultimă cale posibilă de soluţionare a conflictului dintre acţionari şi manageri, constă
în alegerea unei structuri financiare particulare. Decizia de finaţare prin îndatorare îi
motivează pe manageri care, pentru a rambursa datoria şi a evita falimentul, au obligaţia
asigurării calităţii activităţii şi obţinerii unor rezultate financiare favorabile. 2
Conflictul dintre acţionari şi creditori se rezolvă prin decizia de introducere a unor
clauze suplimentare de protecţie în contractul de creditare care armonizează interesele celor
două părţi. Aceste clauze se referă la:
a) Politica de finanţare, concretizată în trei tipuri de decizii financiare:
2
Laura Marinaş, Sistemul de guvernare al Uniunii Europene, Editura Luceafãrul, Bucureşti,
2003

23
- Creditorii solicită în contract acţionarilor ca, în cazul falimentului societăţii, datoria
să aibă aceeaşi prioritate ca şi celelalte datorii prezente sau viitoare;
- Creanţierii restrâng prin anumite clauze posibilitatea întreprinderii de a oferi în viitor
garanţii reale asupra activelor sale care ar putea să diminueze capacitatea de rambursare a
datoriilor deja existente;
- Se poate recurge la clauze mai sofisticate care pot interzice o nouă emisiune de
obligaţiuni.
b) politica de dividend care nu interzice plata acestora, dar prevede posibilitatea
indexării lor corespunzător cu nivelul profitului obţinut;
c) publicarea informaţiilor ca o componentă a contractelor de îndatorare.
Documentele care trebuie furnizate sunt situaţiile financiare şi fiscal auditate de un cabinet
specializat şi independent de întreprindere;
d) politica de producţie şi de investiţie prin care se pot limita fuziunile, utilizarea
activelor şi menţinerea unei anumite structuri ale acestora;
e) rambursarea anticipată ce permite creditorilor să solicita rambursarea anticipată a
unei părţi sau a totalităţii creanţei înainte de scadenţă, ca urmare a încălcării prevederilor din
contract;
f) convertibilitatea şi utilizarea titlurilor hibride, cum sunt obligaţiunile convertibile
în acţiuni, obligaţiunile rambursabile în acţiuni; dacă există un transfer de bogăţie în favoarea
acţionarilor, creditorii vor beneficia în egală măsură prin exercitarea opţiunilor lor şi se
rezolvă conflictele între furnizori/aportatorii de capitaluri.

2.3. Modele de guvernare corporatistă


In structura guvernarii corporative se regasesc, dupa cum am mentionat, urmatorii
constituenti interni : actionar, administrator, manager, salariat, furnizor, creditor, dupa caz, iar
în functie de aceste subiecte de drept, sistemul de guvernare corporativa cunoaste trei forme:
modelul traditional, modelul codeterminarii si modelul riscului asumat („traditional model”,
„co-determination model”, „stakeholder model”):
a. Modelul traditional (in sistemul nord-american traditional) are la baza doua
raporturi juridice si trei nivele: unul se stabileste între actionari si administratori, în baza unui
contract de mandat (agentie în common law), iar unul între administratori si manageri. În
aceasta ultima relatie, managerii dispun de o autoritate derivata din cea a administratorilor. În
acest model, numit si modelul maximizarii veniturilor actionarilor, întregul risc al firmei se

24
concentreaza asupra furnizorului de capital, care este în acelasi timp solicitantul veniturilor
reziduale. Actionariatul selecteaza consiliul director al firmei, sistemul de luare a deciziilor se
bazeaza pe: o actiune înseamna un vot, iar consiliul director alege managementul care se
presupune ca ia decizii în scopul maximizarii valorii actiunilor detinute de actionari.
In acest caz, valoarea actiunilor se fundamenteaza pe valoarea prezenta a proiectiei
dividendelor viitoare, care deriva din profitul net.
b. In cel de al doilea model, al codeterminarii (în sistemul tarilor vest europene)
exista trei raporturi juridice si patru nivele: unul se stabileste între actionari cu administratori
plus reprezentanti ai salariatilor, unul între administratori plus reprezentanti ai salariatilor cu
administratorii, iar cel de al treilea între administratori cu managerii. Comparativ cu modelul
traditional, acest model introduce un sistem de management participativ, pornind de la
premisa ca riscul afacerii pentru actionari este mai mic decât pentru salariati, datorita
imposibilitatii de diversificare a portofoliului de investitii a acestora din urma. În cazul relatiei
dintre actionari si consiliul de administratie propriu-zis se interpune un „consiliu superior”,
compus din reprezentantii actionarilor si salariati. Rolul consiliului superior se suprapune
rolului actionarului în anumite privinte, întrucât exercita functia de control, analizeaza
obiectivele strategice ale companiei si formuleaza recomandari consiliului de administratie.
c. In ultimul model de guvernare corporativa („stakeholder model”) exista doua
raporturi juridice si patru nivele, prin extinderea subiectelor de drept ce se gasesc în modelul
codeterminarii: un raport între actionari cu reprezentantii salariatilor, cu clientii, cu banci, cu
furnizori, cu statul sau administratia publica si administratori, precum si un raport între
administratori cu reprezentantii salariatilor, cu clienti, cu banci, cu furnizori si manageri. Între
actionari si administratori nu trebuie sa se interpuna un alt organism, în mod obligatoriu.
Motivatia acestui model se regaseste în necesitatea ca activitatea unei companii sa
nu fie afectata de relatiile care se creeaza între toate aceste persoane cu interese si riscuri
diferite. Iar comparativ cu modelul codeterminarii, modelul riscului asumat extinde în fapt
sistemul de management participativ, cu toate ca nu reflecta suficient gradul de exprimare a
drepturilor si obligatiilor fiecarei persoane în pastrarea unui echilibru între procesul decizional
si nivele în baza caruia se structureaza.
Obiectivul esential al luarii deciziilor manageriale este de a imbunatatii atat veniturile
cât si puterea corporationala a firmei, facand dificil controlul managementului de catre
actionari, votul bazat pe „one share-equals one vote” (o actiune egal un vot) nemai
functionand. Din punct de vedere a controlului activitatii firmei s-a consactrat forma de
guvernare prin obiective (finantarea de la distanta), prin care investitorii nu intervin direct în

25
activitatea firmei, ei solicitând plata unui anumit nivel al dividendelor, stabilita prin contract.
Astfel se acorda managerilor o mai mare libertate de actiune, cointeresându-i la cresterea ratei
profitului.
Acest tip de guvernare este caracteristic mai cu seama economiilor anglo-saxone,
presupunand o structura dispersata a actionariatului, existenta unui mediu economic stabil, un
sistem institutional în care sunt incorporate elemente fiabile de monitorizare indirecta a
activitatii firmelor sub forma unei transparente ridicate si a unui sistem informational bine pus
la punct, a unei retele bogate de firme de audit. Atunci când apar nevoi de finantare externa a
activitatii firmei, se vor realize mai mult prin emiterea de actiuni si mai putin prin
contractarea de credite bancare. Pentru acest motiv, starea generala a economiei influenteaza
în mod accentuat succesul finantarii. Investitorii vor urmarii sa ofere firmelor lor
disponibilitatile de numerar în perioadele de boom economic, fiind reticienti în a le avansa în
perioadele de recesiune. În acest caz, tarile central si est europene, care se confrunta cu
transformari sensibil acute si de o lichidiate redusa în conditiile unei restructurari a activitatii
firmelor, vor fi dezavantajate de aceasta forma de control si finantare.
Totodata, apar premisele pentru o mobilitate sporita a factorilor de productie,
concomitent cu o structura dispersata a proprietatii. De aici decurge înca o serie de avantaje
potentiale, dintre care se pot aminti: rapida transformare a economisirilor în investitii, pe de o
parte si implicarea unei parti însemnate a populatiei în activitatea pietei de capital, ceea ce are
ca efect, însusirea regulilor jocului unei economii de piata si crearea unei clase mijlocii de
dimensiuni consistente. Totodata se încurajeaza dezvoltarea spiritului antreprenorial,
asumarea de catre manageri a unor riscuri mai mari, chiar daca acestea nu sunt întotdeauna
bine calculate.
Dezavantajele acestui tip de guvernare corporativa constau în principal în viziunea pe
termen scurt asupra evolutiei fenomenelor economice. De asemenea, apare pericolul
extinderii peste un nivel acceptabil a activitatilor speculative, ceea ce evident determina un
grad ridicat de instabilitate al activitatii economice. În acelasi sens actioneaza, în anumite
situatii si tendinta firmelor specializate în analiza conjuncturii economice de a pune la
dispozitia publicului o cantitate tot mai mare de informatii care nu arareori pot fi
contradictorii.
Tipul de guvernare corporativa (anglo-saxon) prezentat anterior da rezultate foarte
bune atunci când este aplicat într-o economie în care serviciile sau unele subramuri
industriale, cu un risc mai mare (industria farmaceutica) detin o pondere însemnata în PIB.
Organizarea muncii este în mod predominant de tip fordist, iar calificarea lucratorilor prezinta

26
mari diferentieri.

Sisteme de guvernanţă corporativă utilizate de firmele din Europa Centrală şi de Est

Spre deosebire de modelul germa bazat pe influenţa internă (insider - based model),
întreprinderile din ţările Europei Centrale şi de Est au un model comun de guvernanţă bazat
pe controlul intern, ca rezultat al procesului de privatizare şi restructurare desfăşurat în
perioada ultimilor 13 ani. Economistul Aoki (1994) definea modelul bazat pe controlul intern
ca o formă de organizare a firmelor rezultată prin acapararea drepturilor de control de către
manageri sau salariaţi ale fostelor întreprinderi deţinute de stat în cadrul procesului de
privatizare, deţinerea unor blocuri substanţiale de acţiuni de către persoane din interior
(insider - i) în caz de privatizare, sau exercitarea intereselor acestora în procesul de adoptare a
deciziilor la nivelul întreprinderilor strategice, atunci când întreprinderile rămân încă în
proprietatea statului.
Controlul intern este considerat o problemă esenţială deoarece managerii care deţin un
control excesiv al întreprinderilor pot acţiona în defavoarea acţionarilor, salariaţilor şi a
celorlalţi parteneri sociali, punând astfel în pericol sănătatea financiară şi performanţa
firmelor. Deşi nu agreează preluarea modelelor de guvernanţă corporativă a ţărilor dezvoltate,
Aoki analizează cauzele apariţiei acestui model al ţărilor europene în tranziţie, precum şi
necesitatea eficientizării acestuia prin dezvoltarea pieţelor de capital şi a sistemelor bancare ca
modalităţi de influenţă externă sau internă a sistemelor de guvernare corporativă a firmelor
din economiile de tranziţie.
Inevitabil, stabilirea unor mecanisme corespunzătoare de guvernare corporativă a
întreprinderilor privatizate din aceste ţări, a fost dificilă în condiţiile inexistenţei unei
infrastructuri legale, a unor instituţii de reglementare corespunzătoare, precum şi a lipsei
cadrului legislativ privind drepturile de proprietate, cerinţele de raportare financiar-contabilă,
falimentul firmelor etc. De exemplu, ţările care s-au bazat pe fondurile de investiţii în
procesul de privatizare, au avut probleme privind funcţionarea şi eficientizarea activităţii
întreprinderilor.
Structurile de guvernare ale întreprinderilor din ţările europene în tranziţie au fost
influenţate semnificativ de obiectivele procesului de privatizare, respectiv de viteza,
răspunderea politică, reglementarea legală si eficienţa privatizării. Luând în considerare
prioritatea acestor obiective şi condiţiile politice şi economice specifice, procesul de
privatizare a înregistrat forme relativ diferite în ţările Europei Centrale şi de Est.

27
Rezultă că sistemele de guvernare corporativă din ţările Europei Centrale şi de Est
sunt ineficiente, ca urmare a concentrării puterii fie în mâna salariaţilor, fie a
managementului, şi a lipsei controlului din exterior sau interior exercitat de ceilalţi acţionari
importanţi, precum băncile, investitorii instituţionali, sau prin intermediul pieţelor de capital
active. Deşi există semne că rezultatele economico-financiare ale firmelor privatizate sunt în
medie superioare celor ale fostelor întreprinderi de stat, totuşi restructurarea se realizează în
ritm lent, iar procesul de investire este foarte scăzut, ceea ce va afecta performanţele pe
termen lung ale firmelor respective. Forţele dominante, precum salariaţii şi managerii
formează coaliţii în scopul satisfacerii predominante a intereselor lor, încetinesc procesul de
restructurare a producţiei şi a personalului sau chiar conduc firmele către faliment.
In România există urmãtoarele tipuri de guvernare3 a întreprinderii ca rezultat al
procesului de privatizare:
A. Firmele deţinute de stat - regiile autonome sau societăţile neprivatizate
complet, în care statul este încă acţionar. În cadrul acestora existã în mod inevitabil un
conflict de interese între manageri, salariaţi şi stat, ceea ce determinã obiective contradictorii:
maximizarea profitului, menţinerea locurilor de muncã, creşterea veniturilor din taxe,
satisfacerea intereselor politice sau individuale. Performanţa economică nu este obiectivul
major al acestor entităţi economice, interesele directorilor acestor întreprinderi sunt rareori
subordonate intereselor acţionarilor.
B. Firmele private închise (întreprinderi mici, mijlocii sau mari), ale cãror
acţiuni nu sunt tranzacţionate pe o piaţã oficialã. Proprietarii sunt de regulã şi manageri, deci
nu existã un conflict de interese între aceştia. În schimb existã numeroase conflicte între
asociaţi care denatureazã în procese civile. Managerii nu urmãresc cu prioritate maximizarea
valorii firmei, ci mai degrabã extinderea afacerii.
C. Companiile privatizate sau deschise, care cunosc o varietate de forme, de la
cele cu un acţionariat foarte dispersat ale cãrui drepturi sunt de obicei neglijate, pânã la cele în
care acţionarii majoritari au un control puternic asupra întreprinderii. În cadrul acestor
întreprinderi se manifestã un conflict între management şi acţionarii minoritari sau între
acţionarul majoritar şi acţionarii minoritari
Ca şi în cazul firmelor private închise, autonomia decizională şi operaţională a echipei
manageriale este ridicată, structurile organizatorice şi sistemele informaţionale sunt flexibile,

3
*** Corporate Governance in Romania OECD Report, 2001

28
dinamice şi eficiente, iar pârghiile economico-financiare se utilizează predominant ca
instrumente manageriale.
Principala problemă a societăţii corporatiste din România este însă conflictul de
interese între acţionarii majoritari şi acţionarii minoritari care degenerează în divergenţe între
management, Consiliul de Administraţie şi acţionarii minoritari, precum şi între acţionarii
majoritari şi partenerii de afaceri ai companiei, specifice mai ales economiilor în tranziţie
determinând degradarea performanţelor pe termen lung ale companiilor şi chiar falimentul
acestora. Existã cinci categorii de investitori majoritari care controlează firmele listate la
Bursa de Valori Bucureşti şi RASDAQ: investitorii strategici, asociaţiile de salariaţi (PAS-
urile), investitorii instituţionali, statul reprezentat de APAPS (Autoritatea pentru Privatizare şi
Administrare a Proprietãţii de Stat) şi persoane fizice.
Potrivit studiilor instituţiilor internaţionale privind piaţa de capital din România, cele
mai importante forme de încălcare a drepturilor acţionarilor constau în:
1 A. Diluţia averii acţionarilor minoritari
2 B. Transferul profiturilor în afara companiei
3 C. Tactica “scoicii goale“
4 D. Alocarea abuzivă a profiturilor
5 E. Întârzierea în acordarea dividendelor
6 F. Accesul limitat al acţionarilor minoritari la informaţii.
Una dintre explicaţiile acestor situaţii este autoritatea excesivă a acţionarilor majoritari
şi lipsa unui control şi a unei monitorizări puternice din partea celorlalţi parteneri de afaceri ai
întreprinderii. În condiţiile unui grad ridicat de concentrare a acţionariatului, organele de
conducere ale firmei – Consiliul de administraţie, Comitetul directorilor şi managerii, sunt
subordonate proprietarului majoritar şi acţionează în scopul satisfacerii intereselor acestuia.
Ţinând cont de eficienţa sistemului său de guvernare şi calitatea relaţiilor dintre firmã
şi partenerii săi sociali, care asigură premisa îmbunătăţirii performanţelor firmelor în condiţii
de perenitate, se poate aprecia că guvernarea corporatistă a întreprinderilor româneşti este
deficitară. Astfel, în concordanţă cu standardele de guvernanţă corporativă, în urma unui
studiu realizat de SG Emerging Markets Equity Research în februarie 2000, România ocupa
locul 7, cu un scor total de 20.6 puncte din 36 maxim posibile, în cadrul unui eşantion format
din 10 ţãri: Grecia, Israel, Ungaria, Turcia, Polonia, Egipt, România, Cehia, Maroc, Rusia.
Printre punctele slabe cele mai importante ale guvernanţei corporative din România
relevate de acest studiu sunt cele legate de accesul inegal la informaţie al tuturor acţionarilor,
interzicerea de tranzacţii în favoarea acţionarilor interni sau majoritari, rolul scãzut al

29
Consiliului de administraţie, accesul la alte mijloace de informare a investitorilor etc. Deşi nu
se diferenţiază foarte mult de celelalte ţări analizate, problema cea mai acută este însă în
domeniul executării silite a drepturilor acţionarilor în justiţie, în sensul imposibilităţii reale a
solicitării respectării drepturilor acestora în justiţie, scorul de -1 indicând un abuz privind
acest aspect al guvernării corporative în România.
În concluzie companiile româneşti cotate pe piaţa de capital au rezultat în urma
procesului de privatizare prin MEBO (Management Employee Buyout), privatizarea în masă
sau vânzarea de acţiuni, ceea ce a condus la formarea pe de o parte, a unui acţionariat extrem
de dispersat, lipsit de activism în administrarea firmelor, iar pe de altã parte, a determinat
apariţia unui grup puternic de acţionari majoritari sau semnificativi. Aceste societăţi deschise
au o formã de guvernare dominatã de controlul managementului şi al salariaţilor sau al
acţionarilor majoritari, în defavoarea intereselor acţionarilor minoritari şi ale celorlalţi
parteneri sociali.
Rezultă că guvernarea ineficientă a întreprinderilor cotate influenţează nefavorabil
rezultatele economico-financiare şi posibilităţile lor de dezvoltare viitoare prin prisma
următoarelor pârghii:
• urmărirea prioritarã a intereselor pe termen scurt ale salariaţilor şi managerilor,
adică creşterea salariilor şi a altor indemnizaţii, stabilitatea şi protecţia locurilor de muncă etc;
• diminuarea ritmului restructurãrii şi a reorganizării sau amânarea falimentului
unor firme aflate în dificultate financiară;
• vânzarea abuzivă a activelor firmelor conduse sau aflate în proprietate;
• nerealizarea de investiţii de modernizare, menţinere sau dezvoltare a potenţialului
productiv al întreprinderilor;
• preluarea abuzivă a unor ponderi din ce în ce mai mari de capital de către
acţionarii majoritari;
• satisfacerea intereselor acţionarilor majoritari prin metode distructive de
diminuare şi transfer a averii acţionarilor minoritari;
• imposibilitatea utilizării unor programe de remunerare a managerilor în funcţie de
valoarea reală creată;
• mobilitatea excesivă a personalului ca urmare a conflictelor interne şi a lipsei
unor programe de promovare şi stimulare după criterii de valoare;
• distribuirea cu întârziere sau nedistribuirea de dividende celorlalţi acţionari în
scopul acordării de stimulente salariaţilor şi managerilor la sfârşitul anului;

30
• restricţionarea tranzacţionării de titluri de valoare pe piaţa de capital, ceea ce
determină majorarea volatilităţii şi a riscului investiţiei în titlurile respective;
• menţinerea unei atmosfere tensionate ca urmare a conflictului dintre management
şi/sau salariaţi şi acţionarii minoritari, sau a conflictului dintre acţionarii majoritari şi
acţionarii minoritari;
• imposibilitatea implicării active a altor parteneri sociali, de exemplu a bãncilor, în
procesul de conducere a companiilor;
• accesul redus la credite bancare datoritã furnizării defectuoase de informaţii şi a
calităţii acestora şi inexistenţei suficiente a garanţiilor;
• imposibilitatea efectuãrii de achiziţii sau preluãri de către alte firme din domeniu
în scopul eficientizării activităţii firmelor respective;
• scăderea prestigiului pe piaţă a firmelor cotate etc.
Sistemul de guvernare corporativă a întreprinderilor cotate condiţionează hotărâtor
nivelul performanţelor economico-financiare curente, dar şi aşteptările investitorilor privind
oportunităţile viitoare de dezvoltare ale acestora.
Astfel, pe de o parte calitatea modului de administrare şi conducere reprezintă o
variabilă non-financiară esenţială de apreciere a performanţei globale a companiilor cotate pe
piaţa de capital.

e) Sumar
f) Sarcini şi teme ce vor fi notate
g) Bibliografie modul

31
Modul 3: Guvernanţa corporatistă în România
a) Scopul şi obiectivele modulului
Scopul acestui modul este prezentarea principalelor condiţii de desfăşurare a
guvernanţei corporatiste în România. Cadrul desfăşurării guvernării corporatiste în România
este direct dependent de principille guvernării corporatiste la nivel european. Se poate vorbi în
condiţiile integrării europeane de o convergenţă a acestor condiţii legislative din România la
condiţiile guvernării corporatiste din Uniunea Europeană.
Ca obiective, se vor atinge următoarele:
• Prezentarea principiilor de guvernare corporatistă ale OECD, Uniunii
Europene;
• Prezentarea principiilor de guvernare corporatistă ale României;

b) Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior

c) Schema logică a modulului

d) Conţinutul informaţional detaliat

3.1. Principiile de guvernare corporatistă ale OECD


OECD (Organisation for Economic Co-operation and Development)
Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD) este o organizaţie
internaţională a acelor naţiuni dezvoltate care acceptă principiile democraţiei reprezentative şi
a economiei de piaţă libere. Organizaţia îşi are originile în anul 1948, sub numele de
Organisation for European Economic Co-operation (OEEC), Organizaţia pentru Cooperare
Economică Europeană, pentru a ajuta la administrarea planului Marshall pentru reconstrucţia
Europei după Cel de-al Doilea Război Mondial. Mai târziu calitatea de membru a fost extinsă
pentru statele din afara Europei, iar în 1961 s-a reformat luând numele de Organisation for
Economic Co-operation and Development (OECD).
Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică este un forum unic unde
guvernele a 30 de democraţii conlucrează pentru a răspunde provocărilor economice, sociale,

32
a celor ce ţin de globalizare şi de exploatare a oportunităţilor globalizării. Organizaţia oferă
un cadru în care guvernele pot să îşi compare experienţele politice, să caute răspunsuri la
problemele comune, să identifice practicile bune şi să-şi coordoneze politicile interne şi
internaţionale. Aceasta este un forum, unde presiunea egală poate acţiona ca un stimulent
puternic pentru îmbunătăţirea politicii şi pentru implementarea instrumentelor independente
care, ocazional, pot conduce la semnarea unor tratate.
Schimburile de informaţii şi analize dintre guvernele OECD sunt puse la dispoziţie de
un secretariat din Paris. Secretariatul culege date, monitorizează trenduri şi analize şi
prognozează dezvoltările economice. Acesta cercetează şi schimbările sociale sau modelele
comerciale dezvoltate, mediul, agricultura, tehnologia, taxele şi alte domenii.
OECD ajută guvernele în direcţia creşterii prosperităţii şi a luptei împotriva sărăciei
prin creştere economică, stabilitate economică, comerţ şi investiţii, tehnologie, inovaţie,
anteprenoriat şi cooperare în scopul dezvoltării. Trebuie să existe asigurarea că creşterea
economică, dezvoltarea socială şi protecţia mediului sunt obţinute împreună. Alte scopuri
includ crearea de locuri de muncă pentru toţi, echitate socială, guvernare curată şi efectivă.
OECD face eforturi pentru a înţelege şi a ajuta guvernele să răspundă la noi dezvoltări
şi preocupări. Acestea cuprind comerţul şi ajustarea structurală, securitatea online şi
provocările legate de reducerea sărăciei în lumea dezvoltată. De mai mult de 40 de ani, OECD
este una dintre cele mai mari şi mai de încredere surse de statistică comparată, statistică
economică şi date sociale. Bazele de date OECD cuprind o arie largă şi diversă, cum ar fi
conturile naţionale, indicatorii economici, forţa de muncă, comerţul, ocupaţia, migraţia,
educaţia, energia, sănătatea, industria, taxele şi impozitele, şi mediul. Cea mai mare parte a
studiilor şi analizelor sunt publicate.De-a lungul ultimei decade, OECD a rezolvat o serie de
probleme sociale, economice şi legate de mediu, adâncindu-şi legatura cu afacerile, uniunile
comerciale şi alţi reprezentanţi ai societăţii civile. Negocierile de la OECD în privinţa taxelor
şi a preţurilor de transfer au deschis drumul tratatelor bilaterale în jurul lumii.

Relaţiile OECD - România

Unul dintre obiectivele de politică externă în plan multilateral îl reprezintă dezvoltarea


şi intensificarea relaţiilor cu OECD în vederea îndeplinirii condiţiilor de admitere a României
în grupurile şi structurile de lucru ale organizaţiei. Obiectivul de aderare la OECD este
menţionat în Programul de Guvernare pentru perioada 2005 – 2008.

33
La 28 aprilie 2004 Guvernul României a transmis oficial candidatura României de
aderare la OECD.

În prezent, România participă în cadrul următoarelor structuri de lucru ale OECD:

1. Centrul de Dezvoltare OECD, cu statut de membru cu drepturi depline şi, având


un loc în cadrul "Governing Board" (organismul de coordonare al Centrului);
2. Declaraţia OECD privind investiţiile internaţionale şi companiile multinaţionale
(DIICM) Declaration and Decisions on International Investment and Multinational
Enterprises (alături de celelalte 38 de ţări semnatare), cu statut de membru;
3. Membru cu drepturi depline în cadrul Programului de Dezvoltare Economică
Locală (LEED) al OECD – "Local Economic Employment Development".
4. Comitetul Oţelului, cu statut de membru cu drepturi depline;
5. Grupul de lucru al Comitetului pentru Construcţii Navale, cu statut de observator;
6. Comitetul pentru Dreptul Nuclear din cadrul Agenţiei pentru Energia Nucleară, cu
statut de observator;
7. Schema II a Comitetului pentru Agricultură (Sistemele OECD de certificare a
seminţelor furajere, a cerealelor, a sfeclei de zahăr, a seminţelor de legume şi Regimul OECD
de aplicare a normelor internaţionale pentru legume şi fructe), cu statut de observator;
8. Comitetul Transporturilor Maritime cu statut de observator;
9. Comitetul pentru Concurenţă cu statut de observator;
10. Comitetul Turismului, cu statut de observator;
11. Grupul de Lucru pentru Întreprinderi Mici si Mijlocii, cu statut de observator;

Există de asemenea o serie de proiecte de colaborare cu alte structuri şi iniţiative ale


OECD.

Ultimii ani au reprezentat o perioadă eficientă în dezvoltarea relaţiilor cu OECD, fapt


demonstrat prin realizarea cu succes a următoarelor proiecte principale:

1. Participarea la programul Investment Compact for South East Europe (IC), având ca
principale coordonate: deschiderea Biroului OECD – Investment Compact la Bucureşti
(februarie 2004); co-prezidarea celei de a treia Conferinţe Ministeriale (Viena, 8 – 9 iulie
2004) a Investment Compact; adoptarea, la Reuniunea Ministerială a Investment Compact de
la Viena, 26 – 27 iunie 2006, a Declaraţiei Ministeriale referitoare la Cadrul Regional de

34
Investiţii în Europa de Sud-est; cooperarea în domeniul reformei investiţionale pe baza
instrumentului de monitorizare al Investment Compact privind reforma politicilor
investiţionale în ţările din Europa de Sud-est, denumit „Investment Reform Index”; adoptarea,
la reuniunea Echipei de Proiect a IC de la Paris, 2 aprilie 2007, a proiectului de constituire a
Comitetului pentru Investiţii în Europa de Sud-est; misiunile desfăşurate de IC în România
având ca scop evaluarea stadiului reformei investiţionale (26–28 octombrie 2005; 26-28
aprilie 2006); lansarea la Bucureşti a Raportului privind reforma politicilor investiţionale în
regiune (25 ianuarie 2007).

2. Aderarea la Centrul de Dezvoltare OECD (la 30 martie 2004) şi participarea la


"Governing Board" - organismul de coordonare al Centrului. Centrul de Dezvoltare este un
organism semi-autonom al OECD, al cărui obiectiv este colaborarea cu parteneri ne-membri –
ţări în tranziţie şi ţări în dezvoltare – pe linia definirii şi susţinerii politicilor în domeniul
dezvoltării. Începând cu 2007, România contribuie la proiectul DEV pentru realizarea
Studiului economic asupra zonei Mării Negre şi a Asiei Centrale (Black Sea Central Asian
Economic Outlook – BSECAO), având ca obiectiv promovarea unei monitorizări şi evaluări
sistematice a performanţelor economice în regiunile Asiei Centrale şi Mării Negre, pentru a
facilita transferul de informaţii şi dialogul politic bazat pe date concrete, atât la nivel naţional
cât şi regional. Din martie 2007, România ocupă poziţia de vice-preşedinte al Comitetului
Director al DEV.

3. Aderarea la Programul LEED (Local Economic and Employment Development), pe


16 decembrie 2004 şi implicarea României în domeniile LEED axate pe politici de inovare şi
iniţiative locale în sfera dezvoltării economiei şi a forţei de muncă de plan local. În colaborare
cu LEED, Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei a organizat la Bucureşti, în data
de 8 noiembrie 2006, seminarul „Building Partnerships for Social, Employment and
Economic Development”. În luna iunie 2007, este programată a avea loc la Bucureşti cea de-a
50-a sesiune a Comitetului Director al LEED.

4. Aderarea la DIICM - Declaraţia OECD privind Investiţiile Străine şi Companiile


Multinaţionale (aprilie 2005). Declaraţia reprezintă unul din codurile strategice de liberalizare
urmărite de organizaţie ca etapă obligatoriu de parcurs pentru examinarea oricărei ţări
candidate, viitoare membră a OECD. În mai 2005, s-a deschis oficial Punctul Naţional de
Contact , în cadrul Agenţiei Române pentru Investiţii Străine, organism înfiinţat în vederea
aplicării Ghidului OECD pentru Întreprinderi Multinaţionale, în conformitate cu statutul

35
României de ţară aderantă la Declaraţie. La reuniunea Grupului de Lucru a Comitetului pentru
Investiţii din 12-13 aprilie 2006, a fost prezentat Raportul de progres al României la un an de
la aderarea la Declaraţia pentru Investiţii Internaţionale şi Companii Multinaţionale (DIICM)
“Follow-up to the 2004 Investment Policy Review of Romania: Progress Report By the
Romanian Authorities” .

5. Participarea, începând cu decembrie 2005, cu statut de observator, la Comitetul


pentru Concurenţă. Statutul este acordat pentru o perioadă de doi ani, până la sfârşitul anului
2007.

6. La reuniunea Consiliului OECD din 27 octombrie 2005, România a fost admisă ca


ţară membră cu drepturi depline în cadrul Comitetului Oţelului al Organizaţiei pentru
Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD).

7. În cadrul reuniunii din data de 20 martie 2007, Consiliul Organizaţiei pentru


Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD) a aprobat, în mod oficial, admiterea României
ca observator la Grupul de Lucru pentru IMM-uri din cadrul OECD.

8. Inaugurarea oficială, în luna mai 2005 a Centrului Român de Informare şi


Dezvoltare OECD, cu înfiinţarea şi funcţionarea CRID în cadrul Academiei Române şi a
Punctului de Informare (PI) al OECD în cadrul MAE. Centrul îşi propune să asigure în timp
real, accesul la documentele şi publicaţiile elaborate şi să devină principala interfaţă între
experţii români şi Organizaţie, fiind în acest sens singurul centru din Europa de Sud – est.

Priorităţile recomandate României prin raportul OECD 2006 pentru îmbunătăţirea


climatului investiţional sunt:

 elaborarea unei Strategii de Promovare a Investiţiilor, corelată cu Strategia


Naţională de Export şi Strategia de Politică Industrială

 introducerea Analizei de Impact a Reglementărilor

 realizarea unui sistem de monitorizare a implementării legii achiziţiilor publice

 creşterea transparenţei şi monitorizarea inspecţiilor fiscale

 adaptarea strategiei privind educaţia şi formarea profesională la necesităţile


viitoare ale pieţei muncii

36
 întărirea capacităţii Agenţiei Române pentru Investiţii Străine

Principiile Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD) pentru


formarea şi consolidarea mediului de afaceri în România.

Principiile OECD-Aspecte generale

Potrivit principiilor OECD, implementarea unui regim eficace de guvernare


corporatistă trebuie să conducă la transparenţă şi eficienţa pieţelor, să fie compatibilă cu statul
de drept şi să definească în mod clar repartiţia responsabilităţilor între instantele competente
în materie de supreveghere, de reglementare şi de aplicare a dispoziţiilor legale. De asemenea,
un regim de guvernare corporatistă trebuie să protejeze şi să faciliteze exerciţiul drepturilor
acţionarilor şi să asigure un tratament echitabil al tuturor acţionarilor, inclusiv al acţionarilor
minoritari şi străini. Toţi acţionarii trebuie să aibă posibilitatea de a obţine reparaţia efectivă a
ori-cărei violări a drepturilor lor. La capitolul referitor la rolul diferitelor părti care iau parte la
guvernările corporatiste, în principii se arată ca un regim de guvernare corporatistă trebuie să
recunoască drepturile diferitelor părţi participante, drepturi stabilite prin reglementarile în
vigoare sau prin acorduri mutuale. Trebuie să încurajeze o cooperare activă între societăţile şi
diferitele părţi participante, pentru a crea bogăţie şi locuri de munca şi a asigura perenitatea
societăţilor sănătoase din punct de vedere financiar.
Un regim corporatist trebuie să garanteze transparenţa şi diseminarea în timp util a
unor informaţii exacte despre toate subiectele semnificative care privesc întreprinderea,
respectiv situaţia financiară, rezultatele, acţionariatul şi guvernarea acestei societăţi. La
capitolul referitor la responsabilitatile Consiliului de Administraţie se arată ca guvernarea
corporatistă trebuie să asigure conducerea strategică a întreprinderii şi supravegherea efectivă
a gestiunii de către Consiliul de Administraţie, precum şi responsabilitatea şi loialitatea CA
faţă de societate şi de acţionarii ei.
Principiile OECD pentru Guvernanţa Corporativă sunt abordări sintetice, efective,
simple şi directe ale unor experienţe şi practici internaţionale şi naţionale îndelungate. Pentru
a menţine atractivitatea firmei, principiile OECD trebuie incluse în Guvernanţa Corporativă,
iar transparenţa este o cerinţă fundamentală Principiile OECD cu privire la Guvernanţa
Corporativă asigură un „limbaj global”, care facilitează comunicarea şi asigură
compatibilizarea structurilor instituţionale la nivel naţional şi internaţional.
Acestea implică 3 planuri de abordare:
• Efectele asupra creşterii pieţelor financiare

37
• Dialogul politic – suportul
• Globalizarea – înţelegerea unitară a valorilor
Rolul acestor principii este să ofere asistenţă în vederea îmbunătăţirii modului de
practicare a guvernării corporative atât pentru ţările membre cât si non-membre în OECD.
Guvernanarea corporativă este un element cheie în îmbunatăţirea eficienţei si creşterii
economice precum şi în sporirea încrederii investitorilor. Aceasta oferă cadrul/contextul prin
intermediul careia se stabilesc obiectivele companiei precum şi modalităţile de atingere a
acestor obiective. Existenţa unui sistem eficient de guvernare corporativă atât în cadrul unei
companii cât si al economiei în general oferă încredera necesară pentru funcţionarea
corespunzătoare a economiei de piaţă.
Cu toate că nu există un anumit model pentru o bună guvernanţă coorporativă,
cercetarea desfăsurată în tările membre cât şi non-membre OECD a dus la identificarea unor
elemente comune aflate la baza unei bune guvernanţe corporative
Pentru a coordona acţiunile companiilor în vederea atingerii dezvoltării durabile la
nivel global OECD a elaborat, în 1976, “Guidelines for Multinational Enterprises” – o serie
de directive ce trebuie luate în considerare de orice companie, indiferent de domeniul în care
activează, vizănd drepturile omului, protecţia mediului înconjurator, interesle consumatorului,
corupţia şi concurenţa. În anul 2000 a fost publicată varianta revizuită a “Guidelines for
Multinational Enterprises”.

Conform “OECD Guidelines” companiile trebuie să:

1. Contribuie la dezvoltarea economică, socială şi de mediu, susţinând principiul


dezvoltării durabile.
2. Respecte drepturile omului în toate activităţile pe care le desfăşoară;
3. Încurajeze dezvoltarea comunităţilor locale;
4. Nu accepte dispense care nu sunt incluse în cadrul legislativ local privind mediul,
sănătatea, siguranţa, munca şi taxarea;
5. Sprijine şi să aplice principii şi practici echitabile de conducere a companiei;
6. Dezvolte şi să aplice sisteme de management eficiente în construirea unei relatţi de
încredere cu societăţile în care activează;
7. Promoveze valorile companiei în rândurile angajaţilor prin programe de training;
8. Nu discrimineze şi să nu sancţioneze indivizii sau instituţiile care atenţionează
echipa de management asupra practicilor incorecte ale companiei;

38
9. Îşi încurajeze partenerii de afaceri să aplice “OECD Guidelines”;
10. Nu se implice nejustificat în activităţi politice locale.

PRINCIPIILE OECD

1. Guvernanţa Corporativă trebuie să asigure cadrul pentru protecţia drepturilor


acţionarilor, aşa cum sunt ele prevăzute prin lege şi să verifice respectarea lor:

a. Drepturile fundamentale ale acţionarilor includ:


1. Asigurarea metodologiei pentru înregistrarea proprietăţii;
2. Transferul sau înstrăinarea acţiunilor;
3. Obţinerea informaţiilor relevante privind firma, la timp şi pe baza
reglementărilor;
4. Participarea şi votul în adunările generale ale acţionarilor;
5. Alegerea membrilor Bordului de conducere;
6. Cota parte din profiturile firmei.
b. Acţionarii au dreptul să participe la, şi să fie suficient de bine informaţi asupra
deciziilor privind schimbările fundamentale din cadrul firmei, cum sunt:
1. Amendamente la statut, contract de societate sau documente similare
care guvernează firma;
2. Autorizarea de acţiuni suplimentare;
3. Tranzacţiile extraordinare ce au ca efect vânzarea firmei.
c. Acţionarii trebuie să aibă posibilitatea să participe efectiv la vot în adunarea
generală a acţionarilor şi să fie informaţi asupra regulamentelor, inclusiv a procedurilor de
votare, care guvernează adunările acţionarilor:
1. Informaţii suficiente şi la timp privind: data, locul şi agenda adunărilor
generale, precum şi informaţii complete privind problemele asupra
cărora urmează să fie luate decizii, în cadrul adunării;
2. Asigurarea posibilităţilor ca acţionarii să adreseze întrebări către bord
şi să fixeze teme (subiecte) pe agenda adunărilor generale, cu
respectarea limitărilor rezonabile;
3. Acţionarul trebuie să aibă posibilitatea să voteze personal sau, în
absenţă, cu efecte egale pentru ambele tipuri de vot;

39
d. Structurile de capital şi aranjamentele care permit anumitor acţionari să obţină un
grad disproporţionat de control faţă de cota sa parte din total acţiuni, trebuie făcute publice;
e. Pieţele controlate de firmă trebuie lăsate să funcţioneze într-o manieră eficientă şi
transparentă;
1. Regulile şi procedurile ce guvernează achiziţionarea pachetului de
control pe piaţa de capital şi tranzacţiile extraordinare, cum sunt
fuziunile şi vânzarea unor cote substanţiale din acţiunile societăţii,
trebuie coroborate cu claritate şi dezvăluite, astfel încât investitorii să-şi
înţeleagă drepturile şi să poată face recurs. Tranzacţiile trebuie realizate
la preţuri transparente şi în condiţii de concurenţă loială, care
protejează drepturile acţionarilor, potrivit categoriei lor de încadrare;
2. Nu vor fi utilizate mecanisme de blocare a înstrăinării (transferului)
pentru a proteja managementul de răspundere;
f. Acţionarii, inclusiv investitorii instituţionali să-şi asume costurile şi beneficiile
rezultate din exercitarea drepturilor de vot.

2. Cadrul creat prin Guvernanţa Corporativă trebuie să asigure tratamentul


echitabil al tuturor acţionarilor, inclusiv al celor minoritari sau străini. Toţi acţionarii
trebuie să aibă posibilitatea de a obţine compensarea efectivă pentru violarea
drepturilor lor (transparenţa / cooperarea în cadrul Guvernanţei Corporative):
a. Toţi acţionarii din aceeaşi categorie trebuie trataţi egal:
1. În cadrul fiecărei categorii, toţi acţionarii trebuie să aibă aceleaşi
drepturi de vot; toţi investitorii trebuie să poată obţine informaţii asupra
drepturilor de vot cuvenite tuturor categoriilor de acţiuni, înainte de
cumpărarea acestora. Orice modificare a drepturilor de vot trebuie să
facă obiectul votului acţionarilor;
2. Voturile pot fi exercitate prin procură generală sau nominală, în
maniera convenită cu proprietarul acţiunilor care beneficiază de vot;
3. Procesele şi procedurile pentru adunările generale ale acţionarilor
trebuie să permită tratamentul echitabil al tuturor acţionarilor.
Procedurile societăţii nu trebuie să facă dificilă sau costisitoare
exercitarea dreptului de vot.
b. Comercializarea în interior şi auto-tranzacţionarea abuzivă trebuie prohibite;

40
c. Membrilor Bordului şi directorilor (managerilor) trebuie să li se ceară să dezvăluie
orice interese materiale privind tranzacţiile sau problematica ce afectează societatea.

3. Cadrul creat pentru Guvernanţa Corporativă trebuie să recunoască drepturile


acţionarilor majoritari, aşa cum sunt reglementate prin lege şi să încurajeze cooperarea
activă dintre societăţi şi acţionarii majoritari pentru a crea bogăţie locuri de muncă şi
suportul firmelor consolidate financiar:
a. Cadrul Guvernanţei Corporative trebuie să asigure ca drepturile acţionarilor
majoritari, protejate de lege, să fie respectate;
b. În cazul intereselor acţionarilor majoritari, protejate de lege, aceştia trebuie să aibă
posibilitatea să obţină reparaţiile efective pentru violarea drepturilor lor;
c. Cadrul Guvernanţei Corporative trebuie să permită stimularea performanţei şi
mecanismele pentru participarea acţionarilor majoritari;
d. În cazul participării acţionarilor majoritari la procesul de Guvernanţa Corporativă,
aceştia trebuie să aibă acces la informaţii relevante.

4. Cadrul pentru Guvernanţa Corporativă trebuie să asigure transparenţa,


oportunitatea şi acurateţea tuturor materialelor şi documentelor ce privesc situaţia
societăţii, inclusiv situaţia financiară, performanţele, patrimoniul şi conducerea
societăţii:
a. Transparenţa trebuie să includă, dar să nu se limiteze la materialul de informare
privind:
1. Rezultatele activităţii şi cele financiare ale societăţii;
2. Obiectivele societăţii;
3. Acţionariatul majoritar şi drepturile de vot;
4. Membrii Bordului, funcţiile executive cheie şi remuneraţia acestora;
5. Materiale privind factorii de risc previzibili;
6. Materiale pe problematica privind salariaţii şi alţi acţionari majoritari;
7. Structurile de conducere şi politicile;
b. Informaţiile trebuie pregătite, auditate şi diseminate în conformitate cu cele mai
ridicate standarde de calitate privind: contabilitatea, raportările financiare şi ne-financiare şi
auditul;

41
c. Anual trebuie realizată o auditare de către un auditor independent, pentru a furniza
o garanţie obiectivă şi neutră asupra bilanţurilor financiare care au fost întocmite şi prezentate
de societate;
d. Canalele pentru diseminarea informaţiilor trebuie să asigure accesul corect la timp
şi în condiţii de eficienţă al utilizatorilor la informaţii relevante.

5. Cadrul pentru Guvernanţa Corporativă trebuie să asigure orientarea


strategică a societăţii, monitorizarea efetivă a managementului de către Bordul de
conducere şi răspunderile Bordului faţă de societate şi de acţionari:
a. Membrii Bordului de conducere trebuie să acţioneze pe bază de informaţii
complete, de bună credinţă, cu diligenţa necesară şi solicitudine, în interesul societăţii şi al
acţionarilor;
b. În cazurile în care deciziile Bordului de conducere ar putea afecta diferit, diverse
grupe de acţionari, Bordul trebuie să trateze în mod corect pe toţi acţionarii;
c. Bordul trebuie să asigure conformitatea cu legea aplicabilă şi să ia în considerare
interesele acţionarilor majoritari;
d. Bordul trebuie să îndeplinească anumite funcţii cheie, incluzând:
1. Analiza şi orientarea strategiei societăţii, a planurilor de acţiuni majore,
politicile de risc; bugetele anuale şi planurile de afaceri; stabilirea
obiectivelor de performanţă; aplicarea monitorizării şi performanţele
societăţii; previziunile privind cheltuielile majore de capital, achiziţii şi
investiţii;
2. Selectarea, recompensarea, monitorizarea şi, atunci când este necesar,
înlocuirea personalului executiv cheie şi supravegherea planificării
succesiunii de personal;
3. Analiza remuneraţiei Bordului şi a personalului executiv cheie şi
asigurarea unui proces transparent, reglementat, de nominalizări pentru
Bord;
4. Monitorizarea şi controlul asupra conflictelor de interese potenţiale, în
cadrul managementului, a membrilor Bordului şi acţionarilor incluzând
utilizarea eronată a activelor corporale şi abuzurile în legătură cu
tranzacţiile la care este parte;

42
5. Asigurarea integrităţii sistemelor de raportare financiară şi contabilă a
societăţii, incluzând auditul independent şi sistemele adecvate de
control, în mod deosebit sistemele de monitorizare a riscului, controlul
financiar şi avizul juridic;
6. Monitorizarea eficacităţii practicilor de conducere în cadrul cărora
operează şi efectuarea modificărilor necesare;
7. Examinarea procesului de deschidere (transparenţă) şi a comunicaţiilor
e. Bordul trebuie să fie capabil să exercite o judecată obiectivă asupra afacerilor
societăţii, independent, în principal, de management:
1. Bordul trebuie să ia în considerare desemnarea unui număr suficient de
membri ne-executivi ai săi, capabili să exercite un raţionament
independent faţă de sarcinile la car.e există un potenţial pentru conflict
de interese. Exemple de astfel de responsabilităţi cheie sunt raportările
financiare, nominalizarea personalului executiv şi remunerarea
membrilor Bordului;
2. Membrii Bordului trebuie să aloce timp suficient responsabilităţilor ce
le revin.
f. Pentru îndeplinirea responsabilităţilor lor, membrii bordului trebuie să aibă acces la
informaţii cu acurateţe, relevante şi prompte.

Pentru promovarea unei Conduceri corporative de calitate în cadrul ţărilor cu


economie în tranziţie, OECD a stabilit o colaborare cu Grupul de institutii al Băncii
Mondiale, cu scopul organizării unui FORUM universal (global) privind „Guvernanţa
Corporativă” (Corporate Governance).

Cadrul guvernării corporative trebuie sa promoveze pieţe eficiente şi transparente, sa


fie în conformitate cu legislaţia în vigoare si să articuleze clar modul de distribuiere a
responsabilităţilor între persoanele cu au autoritate pentru indeplinirea sarcinilor intr-o
manieră obiectivă şi profesională.Pentru a asigura un cadru eficace al guvernantei corporative,
este necesară o fundaţie legală corespunzătoare în baza căreiea să-şi coordoneze relaţiile toţi
participanţii pe pe piaţă. Acest cadru al guvernării corporative elemente legislative, practici de
afaceri si angajamente voluntare rezultate din istoria şi tradiţiile specifice ale unei ţări.

Ţările care doresc implementarea acestor Principii trebuie să-şi monitorizeze cadrul
propriu al guvernării corporative având ca obiectiv menţinerea şi consolidarea contribuţiei lor

43
la integritatea pieţei. Dezvoltarea guveranţei corporative trebuie realizată luând în considerare
impactul său asupra performanţei economice, integrităţii pieţei precum şi stimulii pe care îi
creează pentru participanţii pe piaţă şi proporţia de pieţe transparente şi eficiente.
Regulamentele legale care afectează practicile guvernării corporative trebuie sa fie în
conformitate cu legea, transparente şi aplicabile. Distribuirea responsabilităţilor între
autorităţile dintr-o juristicţie trebuie să fie clar specificate pentru a asigura servirea interesului
public.

3.2. Principiile guvernării corporatiste din România

Conceptul de convergenţă
Convergenţa reprezintă un proces dinamic la baza căruia se află aplicarea unor politici
socio-economice menite să diminueze disparităţile dintre regiuni şi ţări într-un spaţiu dat. Ea
se realizează în principal prin aplicarea unor politici structurale în scopul obţinerii unor
parametri de creştere economică accentuată în regiunile periferice (denumite aşa nu ca
localizare geografică ci prin prisma dotării cu factori şi a performanţelor economice în
utilizarea acestora) care au parcurs o perioadă de declin economic sau nu au reuşit să atingă
performanţele economice ale zonei din care fac parte.O altă definire a convergenţei este cea
legată de creşterea similitudinilor şi performanţelor economice ale economiilor regionale şi
naţionale în cadrul unui spaţiu dat.
Deseori, convergenţa e privită ca o precondiţie a integrării, deoarece atâta vreme cât
structurile de creare şi implementare a politicilor converg, procesul integrativ, strategiile
acestuia şi crearea de instituţii funcţionale comune sunt mult mai uşor de atins.
Se pune problema dacă industrializarea va permite ţărilor periferice atingerea
performanţelor economice ale ţărilor dezvoltate. Noua paradigmă a industrializării pune
accentul pe dezvoltarea companiilor mici şi mijlocii, pe tehnologiile de vârf şi pe creştere
economică, având drept unităţi de bază firmele mixte de producţie şi de servicii, iar
agricultura este considerată drept un stimulent al creşterii, mai ales prin procesarea
produselor.

Legislaţia din România în faţa principiilor de guvernanţă corporativă


În România, din cauza metodelor de privatizare care au permis un acces foarte mare al
managerilor şi al salariaţilor la capitalul societăţii, acţionarii externi nu vor să se implice în
finanţarea proiectelor de investiţii deoarece mijloacele de control sunt ineficiente. Procesul de

44
privatizare a dus la formarea unui acţionariat neimplicat în activitatea firmei şi fără mijloace
eficiente de control. Pe de altă parte, privatizarea a dus la formarea unui grup puternic de
acţionari majoritari sau semnificativi. În aceste societăţi, în lipsa unei guvernări eficiente,
conflictul de interese dintre acţionarii majoritari şi cei minoritari este inevitabil.
De cele mai multe ori, conflictul îşi are sursa în încălcarea drepturilor acţionarilor
minoritari şi diminuarea averii acestora de către acţionarii majoritari. Conflictul dintre
acţionarii majoritari şi cei minoritari degenerează de obicei în alte conflicte, între
management, Consiliul de Administraţie şi acţionarii minoritari, precum şi între acţionarii
majoritari şi partenerii de afaceri ai companiei.
Aplicarea principiilor guvernării corporative este de natură să aplaneze astfel de
conflicte. Aceasta înseamnă trasarea unor reguli clare, imperative, referitoare la drepturile
acţionarilor; tratamentul echitabil al acţionarilor; rolul membrilor care iau parte la guvernarea
corporativă; transparenţa şi difuzarea informaţiilor; responsabilitatea Consiliului de
Administraţie. Ministerul Justiţiei a supus recent dezbaterii publice un set de modificări
legislative în scopul adaptării Legii societăţilor comerciale nr. 31/1990 la principiile
OECD/OECD privind guvernarea corporativă şi la normele comunitare în materie.
Principalele etaloane ale acestei reforme sunt principiile în materie elaborate de
OECD/OECD în 2004, precum şi o serie de norme comunitare (în special recomandări ale
Comisiei Europene). Pe lângă acestea, sunt luate în considerare legislaţia modernă în materia
societăţilor comerciale, ca şi reforme care au avut loc recent în statele occidentale şi în cele
est-europene.
În documentul de poziţie al Ministerului Justiţiei cu privire la aceste modificări sunt
arătate, punctual, modificările ce se au în vedere în materia statutului administratorilor şi a
structurii Consiliului de Administraţie şi cele în materia drepturilor acţionarilor.
În ceea ce priveşte statutul administratorilor, modificările au în vedere prevederi clare
cu privire la durata mandatului administratorilor numiţi prin actul constitutiv şi al celor
desemnaţi ulterior, regândirea sistemului de garanţii ce trebuie constituite de către
administratori. Prin actul constitutiv vor putea fi stabilite criterii adiţionale de eligibilitate a
administratorilor referitoare la profesionalismul şi independenţa acestora. Proiectul prevede
criterii mai transparente de stabilire a remuneraţiei administratorilor, precum şi noi
reglementări în materia conflictului de interese, în principal cu privire la clauza de
neconcurenţă, cumulul de mandate, tranzacţii cu părţi implicate.
Principiile guvernării corporative impun introducerea unor obligaţii de loialitate a
administratorilor faţă de societate (exercitarea mandatului cu bună-credinţă şi diligenţă, în

45
interesul prioritar al societăţii). În compensaţie, principiul judecăţii de afaceri („business
judgment rule“) trebuie luat în considerare. Potrivit acestui principiu, administratorii, în
măsura în care au acţionat cu bună-credinţă, nu sunt răspunzători personal pentru o decizie de
afaceri care se poate dovedi ulterior greşită.
Distincţia dintre funcţiile executive şi nonexecutive ale administratorilor, delegarea
funcţiei executive către un comitet executiv sau unor membri determinaţi ai Consiliului de
Administraţie sunt directive care fac parte din principiile guvernării corporative şi care
urmează să fie implementate şi în legislaţia noastră. În organizarea funcţiei executive se are în
vedere clarificarea rolului directorului general şi a raporturilor dintre actualii „directori
executivi“ şi consiliu. Amendamentele au în vedere consolidarea poziţiei membrilor
nonexecutivi ai consiliului prin acordarea unor drepturi specifice: de a adresa întrebări, de a
supraveghea controlul intern şi extern (prin cenzori şi auditori) şi clarificarea rolului
preşedintelui consiliului: coordonator al consiliului, director general sau ambele?
În privinţa drepturilor acţionarilor, modificările propuse vizează protecţia şi facilitarea
exercitării drepturilor acţionarilor, precum şi asigurarea unui tratament echitabil al acestora.
În acest scop, se are în vedere, pe de-o parte, introducerea unor noi prevederi în Legea nr.
31/1990, iar, pe de altă parte, modernizarea normelor existente. Principalele propuneri privesc
asigurarea unui tratament echitabil al tuturor acţionarilor şi crearea condiţiilor pentru ca
acţionarii să participe la adunările generale (îmbunătăţirea sistemului de notificare, noi
termene de convocare, dreptul general al acţionarilor minoritari de a adăuga puncte pe ordinea
de zi, publicarea propunerilor acţionarilor, dreptul de participare la adunările generale al
deţinătorilor de acţiuni cu dividend prioritar fără drept de vot, votul în absenţă, votul
electronic).
Consolidarea drepturilor acţionarilor minoritari este un alt punct important vizat prin
modificări. În acest scop, se aduc amendamente în vederea facilitării convocării adunării
generale la solicitarea acţionarilor minoritari şi modernizării regulilor cu privire la acţiunile
„derivate“, prin care acţionarii depun plângere, în numele societăţii, împotriva
administratorilor pentru acoperirea pierderilor, atunci când introducerea unei acţiuni directe a
fost omisă. Modificările au în vedere şi instituirea unei reguli cu privire la înlăturarea „valului
corporativ“, ceea ce ar permite ca, în anumite cazuri, clar determinate, administratorii sau
acţionarii majoritari să răspundă pentru datoriile societăţii; reforma dreptului de cesionare a
acţiunilor şi de retragere din societate.
Deşi opinia majoritară cu privire la Proiectul de lege este una pozitivă, unele prevederi
au fost aspru criticate. De exemplu, Uniunea Naţională a Patronatului Român (UNPR) a

46
afirmat în presă că reducerea cvorumului cerut pentru adunarea acţionarilor va constitui o
relaxare injustă a formalităţilor societăţii. Proiectul de lege va permite unui număr mic de
acţionari deţinând 20% să aibă cvorum în Adunarea Acţionarilor. Conform UNPR, decizii
majore, cum sunt examinate de Proiectul de lege, vor trebui luate cu majoritatea absolută de
voturi a acţionarilor prezenţi, astfel cum prevede legea actuală. Dacă Proiectul va fi aprobat,
cerinţa prezentă de cvorum redus, împreună cu adoptarea hotărârilor nu cu majoritate
absolută, ci cu majoritate simplă, va lipsi de conţinut în primul rând organizarea unei adunări
a acţionarilor. Potrivit reprezentanţilor Consiliului naţional al Întreprinderilor Mici şi Mijlocii
(CNIPMMR), o adunare a acţionarilor „trebuie să stabilească politica şi să supravegheze
activităţile adoptate de societate”. Astfel, participarea membrilor cu drept de vot va trebui
încurajată şi nu redusă, pentru a asigura un management efectiv al societăţii.
Încercările Proiectului de lege de a reglementa adunările acţionarilor a atras de
asemenea critici din partea reprezentanţilor UNPR, care au atacat prelungirea perioadei pentru
a convoca Adunarea (de la 15 zile la 30). În opinia UNPR, propunerea în speţă va acţiona
împotriva interesului societăţii în situaţii extraordinare, când probleme urgente vor trebui
dezbătute şi aprobate de acţionari. UNPR este de asemenea împotriva reducerii perioadei de
plată a dividendelor de la 8 la 6 luni; această măsură va crea dezechilibre luând în considerare
propunerea de impozitare cu 16 %. Dacă Proiectul va fi aprobat în această variantă, în opinia
UNPR noile reglementări privind dividendele vor cauza o fiscalitate mai mare decât în 2004.
La recomandarea OECD/OECD, în 2001, principii ale Guvernanţei Corporative au
început să se regăsească şi în legislaţia românească, în acte normative precum Legea
falimentului, Codul Fiscal, Legea privatizării, Legea societăţilor comerciale sau Legea pieţei
de capital.
BVB a înfiinţat, în 2001, Codul Guvernanţei Corporative şi categoria Plus, în care sunt
listate companiile cele mai transparente din piaţă. Din păcate, doar o singură societate
figurează la această categorie, şi anume Electroaparataj Bucureşti. Având în vedere că o serie
de investitori instituţionali străini urmăresc să includă în portofoliu companii ce îndeplinesc
criterii le de guvernanţă corporativă, iar aceştia sunt importanţi pentru dezvoltarea pieţei
româneşti de capital, autorităţile Bursei s-au preocupat în ultimii ani de implementarea acestui
cod. Recomandarea OECD/OECD privind crearea unui institut pentru formarea managerilor
în spiritul respectării codului de transparenţă a fost pusă în practică în iulie 2003, când a luat
fiinţă Institutul de Guvernanţă Corporativă al BVB – cu scopul de a schimba cultura
managerială în concordanţă cu normele internaţionale privind guvernanţa corporativă prin
creşterea standardelor profesionale a managerilor.

47
Institutul va organiza cursuri privind piaţa de capital, într-o primă fază, doar pentru
companiile listate. Institutul va fi administrat de către membri ai comitetului BVB şi ai
Rasdaq.
OECD/OECD apreciază că recomandările de guvernanţă corporativă au fost parţial
implementate în România în perioada 2001-2004 şi recomandă instituţiilor pieţei de capital să
coopereze pentru elaborarea legislaţiei şi preluarea practicilor internaţionale, potrivit unui
raport al instituţiei. Recomandările OECD/OECD la nivel instituţional se concretizează în
crearea unui Comitet pentru dezvoltarea pieţei de capital şi controlul de către Camera
Auditorilor Financiari a activităţii auditorilor. De asemenea, Agenţia pentru Valorificarea
Activelor Statului (AVAS) ar trebui să facă publice contractele de privatizare pentru
companiile listate. În sarcina Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare revin elaborarea
regulamentelor pentru aplicarea legii privind piaţa de capital şi asigurarea implementării
acestora, instruirea personalului în domeniul guvernanţei corporative şi îmbunătăţirea
conţinutului paginii de internet a instituţiei.
Pentru Bursa de Valori Bucureşti recomandările se referă la începerea activităţii
Institutului de Guvernanţă Corporativă şi modificarea Codului de Guvernanţă Corporativă,
elaborat în 2001, condiţiile impuse pentru listarea la categoria „Plus“ fiind prea restrictive
pentru piaţa de capital din România. De asemenea, organizaţia recomandă ca în campania de
atragere a companiilor pentru listarea pe acest segment să se dea prioritate companiilor mari şi
foarte mari şi sugerează însuşirea conceptelor de guvernanţă corporativă de către managerii
companiilor listate la categoria I a BVB şi Rasdaq.
OECD/OECD apreciază că încheierea unui contract între companii şi directori ar duce
la creşterea asumării responsabilităţii de către aceştia. Elaborarea de către Institutul de
Guvernanţă Corporativă al BVB a unui cod al membrilor consiliului de administraţie, precum
şi numirea în cadrul companiilor mari a unor directori independenţi, în următorii doi-trei ani,
sunt alte recomandări ale organizaţiei. Organizaţia consideră că Legea societăţilor comerciale
ar trebui să prevadă excluderea conducerii executive din consiliul de administraţie şi
separarea funcţiei de preşedinte de cea de director executiv.
Alte recomandări se referă la faptul că numai AGA poate decide majorarea capitalului
social, nu şi Consiliul de Administraţie, includerea în raportul anual a structurii consolidate a
acţionarilor care deţin mai mult de 5% din capitalul social, plata dividendelor în termen de 60
de zile.
Referitor la legea societăţilor comerciale, OECD/OECD apreciază că aceasta trebuie
să prevadă delimitarea exactă a responsabilităţilor între organismele de control intern şi

48
extern, clarificarea atribuţiilor auditorilor financiari şi detalii cu privire la obligaţiile şi
responsabilităţile membrilor Consiliului de Administraţie.
Pornindu-se de la concluzia că diferitele coduri şi modele practice de guvernare
prezintă flexibilitate, iar în cadrul lor se pot identifica anumite elemente comune, apreciem că
guvernanţa corporativă este un element de convergenţă atât în procesul de aderare a României
la Uniunea Europeană cât şi în cel de integrare în economia globală ce se prefigurează a se
dezvolta în acest secol.
Justitia incearca sa forteze modernizarea afacerilor Chiar si cand e vorba de propriul
management, emitentii de la Bursa merg pe sintagma “merge si asa”. De ce sa te complici cu
reguli de guvernanta corporativa cand se gasesc investitori care sa-ti cumpere actiunile!?
Societatile sunt departe de a avea un management care sa tina cont de interesele
tuturor actionarilor. Principiile de guvernanta corporativa sunt ignorate de emitentii mai mici
si aplicate cu inconsecventa de cei mari. Ideea unei administrari cu un grad ridicat de
transparenta nu prea incanta administratorii societatilor, desi este vehiculata in mediul bursier
de mai bine de doi ani. Dintr-un motiv sau altul, companiile nu considera o prioritate trecerea
la categoria Plus, unde ajung doar emitentii care si-au insusit aceste principii. Experienta le-a
aratat acestora ca pot fi indeajuns de atractivi pentru investitorii de pe piata de capital, fara sa
urmeze neaparat exemplul Electroaparataj, singura companie de la categoria Plus. In viziunea
administratorilor, atata timp cat actionarii nu se plang cu glas tare de managementul societatii,
inseamna ca lucrurile nu trebuie schimbate. Majoritatea companiilor considera complicata
adoptarea regulilor de guvernanta corporativa, deoarece presupune modificarea actului
constitutiv al societatii. Schimbarile ar viza, printre altele, respectarea drepturilor actionarilor,
tratamentul echitabil al tuturor actionarilor, precum si o comunicare suficienta si transparenta.
Nu in ultimul rand, guvernanta corporativa presupune un sistem de control bine pus la punct.
Societatile nu sunt obligate sa aplice sistemul amintit pentru a se lista la bursa.
Aplicarea acestuia constituie, totusi, o necesitate, legea pietei de capital fiind realizata dupa
Directive ale Uniunii Europene care fac referire la o buna guvernanta corporativa. Este
motivul pentru care Bursa de Valori a realizat un cod de management modern. Institutia a
anuntat, inca de anul trecut, ca va infiinta si un institut care sa scoleasca administratorii in
domeniu. Planul nu a fost deocamdata concretizat, desi institutul trebuia sa funtioneze
incepand de anul acesta. Oficialii Bursei nu mai vor sa-si asume singuri rolul de “educatori” si
asteapta implicarea statului. “Institutul de guvernanta corporativa va functiona, probabil, anul
acesta. Speram insa sa se implice si Guvernul, mai ales ca autoritatile au tot interesul ca
societatile din cadrul Fondului Proprietatea sa fie conduse dupa reguli de guvernanta

49
corporativa”, afirma directorul general al BVB, Stere Farmache. BCR se afla printre putinele
companii (daca nu chiar singura) care se va lista la Bursa si care si-a eficientizat deja
managementul.

Implementarea principiilor OECD în România

În România, din cauza metodelor de privatizare care au permis un acces foarte mare al
managerilor şi al salariaţilor la capitalul societăţii, acţionarii externi nu vor să se implice în
finanţarea proiectelor de investiţii deoarece mijloacele de control sunt ineficiente. Procesul de
privatizare a dus la formarea unui acţionariat neimplicat în activitatea firmei şi fără mijloace
eficiente de control. Pe de altă parte, privatizarea a dus la formarea unui grup puternic de
acţionari majoritari sau semnificativi. În aceste societăţi, în lipsa unei guvernări eficiente,
conflictul de interese dintre acţionarii majoritari şi cei minoritari este inevitabil. De cele mai
multe ori, conflictul îşi are sursa în încălcarea drepturilor acţionarilor minoritari şi diminuarea
averii acestora de către acţionarii majoritari. Conflictul dintre acţionarii majoritari şi cei
minoritari degenerează de obicei în alte conflicte, între management, Consiliul de
Administratie şi acţionarii minoritari, precum şi între acţionarii majoritari şi partenerii de
afaceri ai companiei. Aplicarea principiilor guvernării corporatiste este de natură să aplaneze
astfel de conflicte. Aceasta înseamnă trasarea unor reguli clare, imperative, referitoare la
drepturile acţionarilor, tratamentul echitabil al acţionarilor, rolul diferitelor părţi care iau parte
la guvernarea corporatistă, transparenţa şi difuzarea informaţiilor, responsabilitatea
Consiliului de Administraţie.
Ministerul Justiţiei a propus reformarea legislaţiei societăţilor comerciale în scopul
implementării principiilor guvernării corporatiste ale Organizaţiei pentru Cooperare
Economică şi Dezvoltare (OECD). Adoptarea acestor principii era prevăzută şi în planul de
acţiuni pentru dezvoltarea şi consolidarea mediului de afaceri în România pe perioada 2005-
2006. Ministerul Justiţiei a supus dezbaterii publice un set de modificări legislative în scopul
adaptării Legii societăţilor comerciale 31/1990 la principiile OECD privind guvernarea
corporatistă şi la normele comunitare în materie. Principalele etaloane ale acestei reforme
sunt principiile în materie elaborate de OECD in 2004, precum şi o serie de norme comunitare
(in special recomandari ale Comisiei Europene). Pe lânga acestea, erau luate în considerare
legislaţia modernă în materia societăţilor comerciale, ca şi reforme care au avut loc recent în
statele occidentale si în cele est-europene. În documentul de poziţie al Ministerului Justiţiei cu
privire la aceste modificări sunt arătate, punctual, modificările ce se au în vedere în materia

50
statutului administratorilor şi a structurii Consiliului de Administraţie şi cele în materia
drepturilor acţionarilor.

e) Sumar
f) Sarcini şi teme ce vor fi notate
g) Bibliografie modul

51
Modul 4: Studii de caz referitoare la guvernarea corporatistă
a) Scopul şi obiectivele modulului
Scopul acestui modul este prezentarea unor studii de caz referitoare la guvernarea
corporatistă la nivel mondial, anume guvernarea Uniunii Europene, cât şi un caz de guvernare
corporatistă a unei bănci. Ca obiective, se vor atinge următoarele:
• Prezentarea studiului de caz de guvernanţă a Uniunii Europene;
• Prezentarea studiului de caz a unei bănci;

4.1. Guvernarea Uniunii Europene

Contextul guvernării Uniunii Europene


Descrisă de unii autori drept o construcţie particulară, sui generis, originală,
Comunitatea Europeană se caracterizează printr-o formă unică, revoluţionară de guvernantă,
care necesită utilizarea unor concepte noi, capabile să definească complexitatea şi
particularităţile acestui nou sistem de guvernare. în 1993, Gary Marks lansează conceptul de
guvernantă multinivel, la care şi-au adus o contribuţie notabilă şi autori ca Grande, Scharpf,
Leibfried, Pierson, Hooghe, Kohler-Koch, Jachtenfuchs, Heritier, Benz, Eberlein, J. Peterson,
J Weiler, Peters, Pierre. Scharpf aprecia în 1999 că acest concept relevă, în contrast cu teoria
neofuncţionalistă şi cu cea a interguvernamenta-lismului liberal, problemele esenţiale pentru
guvernanta comunitară: a) legitimitatea democratică a procesului politic comunitar; b)
distribuirea puterii şi capacitatea de rezolvare a problemelor de către factorii de decizie
(policy makers) comunitari.
Pentru a analiza mai detaliat rolul instituţiilor în sistemul de guvernare comunitar, s-au
folosit şi alte concepte, am putea spune înrudite cu cel al sistemului de guvernare multinivel.
Unul dintre ele este cel al guvernantei tip reţea folosit de Borzei în 1997, cu variantele de
stat-reţea (Castells 1998), tipologie reţea a guvernantei (Kohler-Koch 1999), sistem de
guvernare în formă de (tip) reţea (Ansell 2000). în pofida unor mici nuanţări inerente, toate
abordările respective subliniază faptul că arhitectura instituţională şi procesul de elaborare a
politicilor în UE sunt caracterizate de două dimensiuni: a) dimensiunea politică, UE fiind
dominată de un mod neierarhic de luare a deciziilor (de politică), iar actorii de la nivelurile

52
inferioare - naţional şi subnaţional -constituie o parte integrantă a procesului de decizie la
nivel supranaţional; b) dimensiunea socială, participarea la luarea deciziei se extinde dincolo
de birocraţii îndreptăţiţi s-o facă, iar actorii privaţi - lobby-işti, grupuri de interese, ONG-uri
-joacă un rol proeminent în elaborarea politicilor publice. Totuşi, trebuie precizat că actori de
genul lobby-iştilor şi grupurilor de interese nu pot fi asimilaţi cu uşurinţă aşa-numitei societăţi
civile, cum sunt, de exemplu, ONG-urile şi sindicatele (ultimele făcând parte şi din aşa-
numiţii parteneri sociali). în privinţa importanţei rolului lor, opiniile sunt destul de divergente,
cu solide argumente pro şi contra, în funcţie de politicile comunitare luate în discuţie.
Chris Ansell consideră că un sistem de guvernare tip reţea este o structură în care atât
organizarea statală, cât şi cea societală sunt dezagregate vertical şi orizontal (ca în pluralism),
dar conexate prin schimb cooperativ (ca în corporatism). în logica acestui tip de guvernantă stă
reunirea unor actori diferiţi în jurul unor proiecte specifice, orientate către soluţii
instituţionale. Aceste echipe de proiect ar depăşi limitele de ordin organizaţional şi graniţele
dintre interesul public şi cel privat. Actorii guvernamentali cu o poziţie centrală în
păienjenişul conexiunilor mterorganizaţionale vor asigura o conducere (leadership) adecvată
în alcătuirea şi ghidarea acestor echipe de proiect. Deşi aceste trăsături ale guvernantei tip
reţea se întâlnesc şi la nivel naţional, unde nu sunt ierarhii ideale şi unde grupurile de interese
sunt un factor important în procesul de elaborare a politicilor, totuşi, în cazul UE, ele sunt
esenţiale pentru relevarea specificului guvernantei comunitare.
Conceptul guvernantei tip reţea aplicat UE are şi unele minusuri, dintre care cel mai
important ar fi neglijarea variabilelor de ordin instituţional. Rolul instituţiilor în procesul de
elaborare şi implementare a politicilor a fost relevat de promotorii insti-îuţionalismului în
cadrul ştiinţelor politice, economice, sociale (March, Olson, Hali, Taylor), care consideră că
instituţiile nu sunt doar locuri unde-şi desfăşoară activitatea actorii politici, ci ele joacă un rol
deosebit de activ prin stabilirea de reguli şi norme, prin alocarea de resurse şi exercitarea unei
anumite autorităţi, prin structurarea oportunităţilor pentru acţiunea politică. Conceptual,
instituţionalismul se poate aplica foarte bine studiului instituţiilor europene şi procesului de
integrare europeană (Bulmer, Kerremans, Pierson, Jactenfuchs, Pollack), iar aspectele
instituţionale au fost bine evidenţiate de teoreticienii sistemului de guvernare multinivel.
Partizanii conceptului de guvernare tip reţea, ca şi cei ai sistemului de guvernare
multinivel, au, în pofida unor deosebiri, şi opinii comune privind sistemul de guvernare
comunitar şi aspectele procesului politic comunitar, în special legate de fragmentarea şi
descentralizarea puterii, interdependenţa între actori şi instituţii, dar şi privind eficacitatea,
puterea de decizie şi responsabilitatea de ordin democratic3. Un sistem de guvernare tip reţea

53
sau multinivel trebuie analizat prin prisma funcţionării sale eficiente, a celor care au puterea
de decizie şi a beneficiarilor politicilor, a complexităţii şi diferenţierii sale, a responsabilităţii
democratice a instituţiilor sau actorilor implicaţi.
Simon Bulmer a acceptat ideea că în explicarea ecuaţiei sistemului de guvernare sau
guvernantei comunitare în afara conceptelor de reţea şi multinivel şi-au adus contribuţia
concepte sau teorii de genul neoinstituţionalismului, interguvernamentalismu-lui liberal
(Moravcsik), teza fuziunii (Wessels).
Adepţii neoinstituţionalismului au luat în considerare nu numai rolul instituţiilor
comunitare, ci şi rolul statelor naţionale, care s-a modificat substanţial sub influenţa
integrării regionale, a globalizării, a evoluţiilor managementului economic (mai ales pe linia
activităţii regulatorii) şi a impunerii noului management public (pentru perfecţionarea
activităţilor administrative). B. Kohler Koch consideră că au fost afectate rolul statului, nivelul
de acţiune, regulile comportamentale, structura interacţiunii. Totuşi, în privinţa rolului jucat de
statele naţionale (comunitare), putem distinge două fenomene majore. Primul este cel al
transferului de prerogative ale suveranităţii sau de competenţe de la nivel naţional la nivel
supranaţional (aşa-numita integrare pozitivă) care, în opinia lui Tanya Borzei şi Thomas
Risse5, implică agregarea şi/sau transformarea intereselor naţionale ale statelor membre.
Agregarea intereselor naţionale prin adoptarea de reglementări comunitare este mai dificil de
realizat pe baza unor decizii luate prin consens sau în unanimitate la nivel european.
Transformarea intereselor naţionale, pentru a se obţine armonizarea lor şi convergenţa cu
interesul comunitar, conduce la creşterea interdependenţelor între ţările membre şi se
realizează prin influenţa determinantă a nivelului supranaţional6. Sistemul de consultări şi
dezbateri în cadrul comitetelor de pe lângă instituţiile comunitare contribuie la acest proces de
transformare a intereselor naţionale. Al doilea fenomen este legat de reforma unor politici
comune din ultimii 15 ani, care a consacrat aplicarea principiului subsidiarităţii şi un anumit
grad de descentralizare a deciziei şi de eficientizare a politicilor respective. Subsidiaritatea
este conceptul care sprijină poate cel mai bine teoria sistemului de guvernare multinivel,
care încearcă să explice repartizarea competenţelor şi interacţiunea între nivelurile
guvernantei.
Studiul guvernantei comunitare implică analize la nivel macro- şi micro-, investigarea
elaborării politicilor şi administrării acestora, analiza unor aspecte de ordin politic şi juridic.
Caracterul pregnant regulator al guvernantei comunitare a afectat sistemul juridic din statele
membre şi a conferit un caracter juridic semnificativ managementului economic. Curtea de
Justiţie a UE a introdus principii esenţiale pentru mediul economic, dar a creat şi o

54
jurisprudenţă bogată şi a rezolvat dispute importante între instituţiile comunitare sau între
acestea şi ţările membre. Guvernanta supranaţională a găsit soluţii comune prin intermediul
parteneriatului multinivel şi prin rolul ei moderator.
Prevederile tratatelor şi dezvoltarea dreptului comunitar au avut, în viziunea lui Joseph
Weiler, efecte notabile asupra guvernantei comunitare şi au consolidat în timp
constituţionalizarea UE. însă un cadru constituţional bine structurat şi având la bază o
legitimitate democratică solidă a fost propus doar de Convenţia Europeană în 2003 şi a fost
validat de Conferinţa Interguvemamentală, cu mici modificări, în 2004. Sigur că guvernanta
sau sistemul de guvernare comunitar a avut un caracter dinamic, conferit atât de schimbările
negociate politic, cât şi de evoluţia jurisprudenţei comunitare. Evoluţia pe o pantă continuu
ascendentă a politicii comunitare constituie o trăsătură notabilă a guvernantei comunitare şi
poate fi ilustrată de programele pe termen mediu, cum sunt cele cadru, de programele de
acţiune în domeniul mediului şi socialului, de marile linii directoare de acţiune, de metoda
deschisă de coordonare, toate putând fi considerate instrumente specifice ale guvernantei.
Procesul dinamic de elaborare a politicilor comunitare s-a împletit strâns cu dezvoltarea
dreptului comunitar, mai precis cu jurisprudenţă creată de Curtea Europeană de Justiţie,
care a clarificat unele aspecte juridice şi a facilitat activitatea de reglementare şi de elaborare
a politicilor de către Comisia Europeană.
Simon Bulmer a analizat schimbările în structura guvernantei comunitare prin prisma
a trei parametri care relevă tipul schimbării: a) incrementale sau de etape b) negociate
politic sau juridice c) afectând tot sistemul sau doar anumite părţi. Instituţiile asigură un
cadru sistemic guvernantei comunitare, iar în acest cadru găsim un spectru larg de
reglementări şi proceduri instituţionale corespunzătoare unor anumite politici. Diverse teorii
au tangenţă cu acest caracter sistemic al guvernantei, cum sunt teoriile macro- care tratează
schirhbările majore in dinamica procesului de integrare (neofuncţionalismul şi
interguvernamentalismul), neoinstituţionalismul care evidenţiază schimbările instituţionale,
abordarea pe baza conceptului de reţea pentru analiza politicii la nivel mezzo (Peterson).
Dacă o metodologie comună a acestor teorii n-a putut fi identificată pentru a se realiza
o analiză corectă, chiar dacă empirică, a problemelor investigate şi pentru a se asigura
succesul cercetărilor la diferite niveluri, totuşi neoinstituţionalismul asigură o punte de
legătură între cercetările efectuate.
Evidenţierea caracterului supranaţional al guvernantei comunitare ridică
chestiunea împărţirii puterii între principalii actori atât la nivel vertical, cât şi la nivel
orizontal. În primul caz, nivelul comunitar nu poate funcţiona fără această repartizare a puterii

55
la alte niveluri. împărţirea puterii între UE şi guvernele naţionale este vizibilă în cazul
Consiliului European, Consiliului de Miniştri şi puzderiei de comitete interguvernamentale din
cadrul celor trei piloni. Ea este caracteristică nu doar fazei legislative (procesului de
elaborare a politicilor), ci şi fazei prelegislative, în care au loc consultări neoficiale între
funcţionarii civili naţionali şi experţii Comisiei, dar este valabilă şi pentru faza de execuţie a
politicii care implică diverse ipostaze ale comi-tologiei, termen folosit pentru a reliefa rolul şi
importanţa tuturor comitetelor asociate instituţiilor comunitare, în principal Consiliului UE şi
Comisiei Europene. în plus, UE se bazează în mare măsură pe guvernele naţionale (ministere
şi agenţii) pentru a transpune şi implementa politicile şi dreptul comunitar (sau aşa-numitul
acquis comunitar). Dar şi nivelul subnaţional intervine în acest proces complex, ceea ce
fundamentează temeinic teoria guvernantei multinivel. în ce măsură nivelul subnaţional este
implicat în conceperea şi implementarea politicii structurale, de exemplu, rămâne de analizat,
deşi unii autori au rezerve serioase în acest caz.
La nivel orizontal, împărţirea puterii nu implică doar instituţiile, ci şi diverse alte forţe
politice, cum sunt grupurile de interese şi societatea civilă, organizate la nivel comunitar.
Partidele politice, atât la nivel naţional, cât şi la nivel comunitar, şi societatea civilă s-au
preocupat intens de chestiuni de ordin constituţional, unde de multe ori mass-media a recurs la
manipulări şi mistificări grosolane. în chestiuni de luare a deciziilor, care privesc aspecte
regulatorii ale integrării pieţelor, grupurile de interese s-au organizat foarte bine la nivel
comunitar şi şi-au promovat interesele împreună cu guvernele naţionale în cadrul dezbaterilor
organizate de instituţiile comunitare. Dacă Comisia a promovat interesele generale ale
Comunităţii, Consiliul şi Parlamentul au susţinut interese specifice şi de multe ori
contradictorii. De aceea se poate afirma că procesul de elaborare a politicilor este influenţat
de reţele orientate spre politici sau probleme care au atât o existenţă neoficială, cât şi una
instituţionalizată.
Instituţiile comunitare sunt asociate cu valori şi norme care au evoluat treptat în
decursul timpului prin acumularea de experienţă şi care sunt influenţate prin schimbări sau
decizii de ordin politic. Programul pieţei unice a ranforsat valorile neoliberale, Tratatul de la
Maastricht, principiul subsidiarităţii, iar Tratatul de la Amsterdam, cetăţenia europeană şi
integrarea flexibilă sau diferenţiată (cooperarea întărită), toate aceste dezvoltări punându-şi
amprenta asupra structurii guvernantei comunitare.
Există anumite dimensiuni ale guvernantei comunitare pe care orice teorie sau doctrină
serioasă trebuie să le releve, cum ar fi caracterul ei politic şi juridic, diferitele tipuri de
schimbări specifice acestui sistem, încadrarea structurilor guvernantei la nivelul politicilor în

56
cadrul unei structuri sistemice mai cuprinzătoare, dimensiunea normativă a guvernantei7.
Toate aceste dimensiuni sunt abordate de către neoinstitu-ţionalism.

Guvernarea multinivel a Uniunii Europene


Conceptul de guvernantă multinivel îşi trage seva din analiza cadrului instituţional
al elaborării politicilor comunitare şi a procesului politic comunitar şi pleacă de la prezumţia
că sistemul de guvernare comunitar are un grad înalt de diferenţiere şi integrare atât vertical,
cât şi orizontal. Puterea politică este distribuită peste diverse niveluri teritoriale şi peste
diverse sfere funcţionale de luare a deciziei, depăşind jurisdicţiile formale, fiind constituită
dintr-un mare număr de actori juridic independenţi şi funcţional interdependenţi, instituţii şi
sfere de luare a deciziei. Chris Ansell consideră că guvernanta multinivel este focalizată pe
întrepătrunderea unor reţele suprapuse care acţionează simultan în sfere funcţionale multiple
şi la scări geografice multiple11. Diferenţierea instituţională se regăseşte în organizaţii ierarhice,
dar nu orice sistem multinivel este neapărat ierarhic. UE se deosebeşte de alte organizaţii
internaţionale de tip instituţional nu prin diferenţierea internă sau prin faptul că este un sistem
multinivel, ci pentru că reprezintă un tip distinctiv de sistem multinivel cu trei caracteristici
principale (Marks, Hooghe şi Grande).
Evitând cu grijă abordările de tip doctrinar şi exprimarea preferinţei pentru vreuna
dintre teoriile fundamentale ale integrării europene, Comisia Europeană este preocupată de
analiza guvernantei comunitare şi a modalităţilor de perfecţionare a sa. Ea a definit într-o
comunicare recentă guvernanta europeană drept un set de principii şi instrumente pentru
procesul de luare a deciziei pe fondul existenţei unor straturi multiple de actori şi decidenţi în
cadrul UE: instituţiile europene la nivel supranaţional (comunitar), guvernele şi parlamentele
naţionale la nivel naţional (statelor membre), autorităţile regionale şi locale la nivel
subnaţional, dar şi actori ca grupurile de interese şi societatea civilă. Totuşi, actorii şi
decidenţii majori sunt instituţiile comunitare şi statele membre, care au rolul şi influenţa cea
mai mare în cadrul guvernantei europene, în cazul specific al UE, Comisia consideră că
guvernanta multinivel sau multistratifi-cată înseamnă coexistenţa şi impletirea câtorva
niveluri de guvernantă.
Conceptul de guvernantă multinivel a fost introdus relativ recent în strânsă legătură cu
teoria institutionalistă şi pentru a contracara minusurile teoriei neofuncţio-naliste şi îndeosebi
ale celei interguvemamentaliste, care au subestimat rolul unor actori şi au supraevaluat rolul
altora. Gary Marks şi Edgar Grande au evidenţiat trei trăsături principale ale guvernantei
multinivel:

57
a) arhitectură instituţională neierahizată, ceea ce înseamnă că actorii şi domeniile
nu sunt ierarhizate ca în cazul relaţiilor sau organizaţiilor interguvernamentale tradiţionale.
Edgar Grande apreciază că instituţiile supranaţionale nu sunt superioare ierarhic statelor
membre, iar acestea din urmă şi regiunile din cadrul lor nu sunt subordonate instituţiilor
supranaţionale. Raporturile între diferitele niveluri şi/sau domenii sunt caracterizate printr-un
grad înalt de interdependenţă instituţională şi funcţională. Această interdependenţă între UE,
statele membre şi regiunile din cadrul lor reprezintă o strânsă cuplare instituţională între
instituţiile supranaţionale şi cele naţionale, care are la bază şi două principii structurale
esenţiale ale dreptului comunitar: a) principiul cooperării între UE şi statele membre; b)
principiul repartizării competenţelor, unde regăsim şi subsidiaritatea.
În opinia lui Scharp, actorii şi instituţiile supranaţionale şi naţionale formează un sistem
integrat de luare a deciziei, ceea ce înseamnă că actorii naţionali sunt omniprezenţi în
negocierea şi luarea deciziilor la nivel comunitar, însă actorii naţionali şi cei subnaţionali au şi
un rol decisiv în implementarea deciziilor (politicilor) luate la nivel supranaţional. O
coordonare a politicilor naţionale se face la nivel supranaţional prin metoda deschisă de
coordonare şi marile linii directoare, nemaivorbind de politicile comune, unde autoritatea
nivelului supranaţional pe lina elaborării şi supravegherii implementării lor este evidentă.
Indiferent că sunt implicate competenţe exclusiv comunitare, partajate în comun, exclusiv
naţionale, există deci o interacţiune puternică între diferitele niveluri de guvernantă în procesul
de luare a deciziei. întrebarea firească este dacă şi nivelul subnaţional are un rol important în
procesul decizional la nivel comunitar. Peters şi Pierre consideră că actorii regionali şi locali
(nivelul subnaţional) pot ocoli nivelul naţional pentru a-şi promova interesele la nivel
supranaţional, având un rol consultativ prin cele două instituţii specifice, Comitetul Economic
şi Social şi Comitetul Regiunilor, în timp ce grupurile de interese, societatea civilă, alţi actori
recurg la o activitate intensă de lobby la nivel european.
b) caracterul neierarhic al procesului de luare a deciziilor, proces care se bazează
pe negocieri între actorii principali şi pe principiul consensului şi al votului nemajoritar, în
cazul unei aranjament instituţional integrat, caracterul ierarhic ar afecta legitimitatea
deciziilor şi ar ridica sensibil costul implementării lor. în deciziile sau domeniile de
importanţă majoră se ajunge, de regulă, la un acord pe baza consensului. B. Kohler-Koch vede
sistemul comunitar ca unul nemajoritar, bazat pe negocieri cuprinzătoare, cu implicarea atât a
instituţiilor comunitare, cât şi a actorilor economici şi sociali, guvernele naţionale şi executivul
UE (Comisia) nereprezentând culmea ierarhică în luarea deciziilor, ci doar mediatori în
arbitrarea unor interese concurente şi catalizatorii proiectării politicilor comune. Andrew

58
Moravcsik conexează caracterul neierarhic cu rolul major al guvernelor naţionale în procesul
de luare a deciziei la nivel supranaţional (vezi importanţa Consiliului European şi a
Consiliului de Miniştri), sistemul mutinivel al UE bazându-se pe negociere, în care
competenţa şi calificarea determină rezultatele şi nu puterea ierarhică.
Impunerea votului cu majoritate calificată în Consiliul de Miniştri şi chiar în Consiliul
European ridică chestiunea caracterului consensual al luării deciziilor, care se menţine în
domeniile de mare importanţă şi mai ales pentru Consiliul European. Votul cu majoritate
calificată suplimentează acest caracter consensual şi facilitează luarea mai rapidă a deciziilor
printr-o majoritate reprezentativă şi relevantă. Desigur că eterogenitatea de ordin economic,
social, cultural, caracteristică UE şi accentuată de valurile succesive de lărgire, ar fi trebuit să
constituie o barieră în calea extinderii votului cu majoritate calificată, dar realitatea a
demonstrat că această procedură este deosebit de eficientă şi necesară pentru progresul mai
rapid al integrării şi pentru asigurarea operativităţii luării deciziilor în domenii extrem de
importante de politică sectorială.
În analiza guvernantei multinivel sau multistratificate J. Peterson face o distincţie
clară între tipurile de decizii luate, între cele constituţionale şi strategice, pe de o parte, şi cele
curente, pe de altă parte. Primele implică mai mult Consiliul European, iar ultimele mai mult
Consiliul de Miniştri şi Parlamentul European. Abordări doctrinare de tipul
neofuncţionalismului şi interguvernamentalismului sunt utile pentru explicarea deciziilor
istorice majore în cadrul UE, însă mai puţin pentru deciziile legate de procesul de elaborare a
politicilor comune.
c) Dispersia dinamică a autorităţii, competenţele de luare a deciziei sunt împărţite
între actori situaţi la diverse niveluri teritoriale (Marks şi Hooghe). Edgar Grande afirmă că
guvernanta multinivel ar avea un caracter dinamic datorită faptului că funcţiile şi
competenţele la diferite niveluri nu au fost şi, probabil, nici nu vor fi fixate precis, iar Beate
Ko&Jsers-Roch nu vede guvernanta europeană drept o structură stabilă, ci una variabilă în timp
şi în funcţie de domeniile de politică împlicate13. Pentru că interacţiunile între diferitele
niveluri ale guvernantei (multinivel) nu sunt disciplinate de norme constituţionale ar exista o
puternică concurenţă pentru competenţe, care conferă dinamism guvernantei (Grande,
Maynitz, Peters, Pierre). Pentru a ilustra această concurenţă pentru competenţe, a fost dată ca
exemplu funcţionarea pieţei interne, unde autoritatea statelor membre ar fi una limitată sau
îngrădită, iar pe baza prevederilor tratatului, instituţiile comunitare au armonizat legislaţia
statelor membre pentru stabilirea şi funcţionarea pieţei unice. Trebuie totuşi precizat că tratatul
constituţional redactat de Convenţia Europeană în perioada martie 2002-iulie 2003 şi finalizat

59
de Conferinţa Interguvernamentală în 2004 încearcă o delimitare mai precisă a competenţelor
între nivelul comunitar şi cel naţional.
Pentru a înţelege mai bine dispersia dinamică a autorităţii sau caracterul dinamic al
guvernantei, diverşi autori fac trimitere la dinamica sistemelor politice federale, care provine
din coexistenţa şi interacţiunea diferitelor niveluri ale guvernantei. în opinia lui David Elazar,
autoritatea constituţională, care poate schimba reglementările oficiale privind puterile în
materie de luare a deciziilor, este, în cazul guvernantei federale, divizată între autorităţi aflate
la diferite niveluri. Totuşi, interacţiunile între diferitele niveluri sunt disciplinate de norme
constituţionale, or, în cazul UE, deşi există tratate şi jurisdicţii, relaţiile şi interacţiunile între
diferitele niveluri ale guvernantei sunt mult mai variabile şi mai flexibile, iar conflictele de
ordin instituţional legate de distribuirea competenţelor sunt permanente şi acute. Maynitz a
apreciat că suprapunerea de jurisdicţii şi puterile partajate au condus la această concurenţă
acerbă pentru competenţe, sarcini şi resurse între diferitele niveluri ale guvernantei
comunitare.
Dispersia dinamică a autorităţii a fost analizată în corelaţie cu aranjamentele
jurisdicţionale. Gary Marks şi Liesbet Hooghe, investigând alocarea jurisdicţională a
autorităţii, au focalizat pe numărul de jurisdicţii asupra persoanelor fizice pe un anumit
teritoriu, puterea fiscală, relaţiile de putere oficiale şi neoficiale între jurisdicţii. Numărul de
jurisdicţii nu este relevant în privinţa alocării competenţelor în materie de politici. Autori ca
Marks, Hooghe, Schmitter, Lindberg, Scheingold, Deutsch, Polack au analizat alocarea
autorităţii în domeniul politicilor şi îndeosebi rolul autorităţilor comunitare şi cel al
autorităţilor naţionale.
Într-un sistem de guvernare multinivel puterea exercitată asupra resurselor, îndeosebi
fiscale, este extrem de importantă, iar măsurarea precisă a rolului fiscal al unei jurisdicţii se
poate face prin intermediul nivelului veniturilor şi cheltuielilor fiscale (înainte şi după
transferuri), prin influenţa jurisdicţiei asupra definirii bazei de impozitare sau impunerii de
impozite, prin caracterul obligatoriu sau discreţionar, condiţionat sau necondiţionat, al
transferurilor către şi dinspre alte jurisdicţii.
Pentru a înţelege mai bine complexitatea şi natura luării deciziei într-o guvernantă
multinivel, trebuie analizată interacţiunea sau raporturile dintre diferitele jurisdicţii, care pot
fi de ordin ierarhic, de dependenţă reciprocă sau asimetrică, de independenţă relativă, cu
caracter oficial sau neoficial. Un analist al federalismului de talia lui William Riker a sesizat
destul de corect că, într-o guvernantă multinivel de tip federal, sistemul centralizat al partidelor
politice influenţează luarea deciziei la diferite niveluri şi conferă guvernantei un caracter mai

60
centralizat decât apare în mod oficial, în cazul UE partidele politice sunt mai influente la
nivel naţional decât la nivel supranaţional, grupurile politice din Parlamentul European
exercită o anumită tutelă politică asupra partidelor din ţările membre, dar sistemul nu este
comparabil cu cel din SUA sau Canada.
Într-o guvernantă multinivel de tip federal sau comunitar, dispersia autorităţii peste
jurisdicţii multiple este mai eficientă şi normativ superioară monopolului statului naţional
centralizat. Tipul de guvernantă multinivel, în care dispersia autorităţii este limitată la un
anumit număr de jurisdicţii nesuprapuse pentru un număr limitat de niveluri, jurisdicţii care
se evidenţiază a fi permanente sau stabile şi cu sarcini multiple, este specific atât statelor
federale, cât şi Comunităţii Europene. Guvernanta comunitară este un sistem multinivel cu
particularităţi distincte în care autoritatea în materie de decizie şi/sau politică specifică este
dispersată sau împărţită pe cele trei niveluri teritoriale: comunitar, naţional şi subnaţional dar şi
pe un spectru larg de actori (publici şi privaţi). Francis McGowan15 vede rolul statului naţional
în cadrul guvernantei multinivel ca fiind estompat de o coaliţie de forţe subnaţionale şi
supranaţionale şi trage concluzia logică că statul nu mai este singura verigă de legătură între
politicile interne şi cele internaţionale. Conceptul de guvernantă multinivel ar fi menit să aducă
nivelul subnaţional în ecuaţia puterii politice din UE sau a sistemului de guvernare. Se naşte
întrebarea firească: care ar fi eficienţa şi influenţa acestui nivel? Dacă guvernanta mul-tinivel
înseamnă împărţirea autorităţii şi influenţei între câteva niveluri, ce rol au nivelul
subnaţional şi cel supranaţional în raport cu nivelul naţional? Oricum, importanţa şi influenţa
nivelului subnaţional sau regional este extrem de vizibilă în cadrul politicii de dezvoltare
regională, a doua politică în ierarhia politicilor comunitare.
În condiţiile integrării europene şi regionalizării se ridică chestiunea rolului
(autorităţii) statului naţional în luarea deciziei, mai ales în domeniul politicilor economice şi
sociale. Un anumit transfer al autorităţii acestuia la nivel supranaţional (comunitar) şi
subnaţional este evident, dar rolul autorităţilor guvernamentale naţionale se menţine deosebit de
important în cadrul Comunităţii Europene prin prisma intergu-vernamentalismului reprezentat
de Consiliul European şi Consiliul de Miniştri. Deşi fenomene majore, cum sunt globalizarea
şi integrarea regională, diminuează autoritatea statului naţional, acesta continuă să joace un
rol-cheie în guvernanta naţională, comunitară şi globală, iar disoluţia sa pe continentul
european este greu de anticipat într-un viitor previzibil. Robert Keohane şi Joseph Nye nu
vedeau înlocuirea statului naţional ca instrument esenţial al guvernantei naţionale, comunitare
şi globale, ci doar acompanierea sa de alţi actori semnificativi ai acestei guvernante.

61
În viziunea lui Edgar Grande, cele trei caracteristici ale guvernantei multinivel a UE au
unele consecinţe importante asupra sistemului de guvernare. Astfel ar exista o cerinţă
imperioasă pentru coordonarea politicilor, atât în ceea ce priveşte diversele instituţii cu
competenţe oficiale, cât şi privind gama largă de actori sociali implicaţi într-un anumit
domeniu (de politică). De asemenea, se constată o redistribuire parţială a puterii în cadrul
organizaţiilor implicate în favoarea actorilor care acţionează la interfaţa dintre nivelurile şi
domeniile de luare a deciziei. Se observă şi o creştere sensibilă a numărului de opţiuni
strategice pentru actorii implicaţi prin oferirea mai multor oportunităţi pentru organizarea şi
mobilizarea „coaliţiilor de susţinere", prin oferirea unor canale suplimentare pentru
participarea politică şi prin oferirea de noi jocuri strategice. O altă consecinţă ar fi creşterea
importanţei efectelor interacţiunii între diferite niveluri şi domenii de luare a deciziei, care pot fi
şi negative şi pozitive. O chestiune importantă este cea a legitimităţii democratice pe fondul
lipsei de deschidere şi transparenţă a sistemelor de negociere şi al deficienţelor structurale în
procesul de control democratic al luării deciziilor, rezultând din diferenţierea puterii de luare a
deciziei.
În opinia lui Francis McGowan, ar exista două modele ale guvernantei multinivel, unul
orientat spre interior, celălalt spre exterior. Primul model este bazat pe negocierea politicilor,
pe un mod redistributiv al guvernantei, pe rolul central al instituţiilor comunitare şi pe
atribuţiile sau puterile semnificative ale nivelului subnaţional. Al doilea model care are
tangenţă cu guvernanta globală s-ar baza pe negocierea politicilor, pe un mod reglementator al
guvernantei, pe rolul central al instituţiilor comunitare şi pe căutarea compatibilităţii cu
regimurile multilaterale.
UE se bazează pe o guvernantă multinivel şi reprezintă, fără îndoială, un punct de
cotitură în transformarea statalităţii în Europa. Pentru a reconsidera rolul statului în cadrul
acestui tip particular de guvernantă şi de controversată entitate politică s-au folosit unele
abordări sau teorii, cum sunt abordarea relaţional strategică, abordarea centrată pe stat
(interguvernamentalism şi supranaţionalism), abordarea centrată pe guvernantă (guvernantă
multinivel sau sistem de guvernare tip reţea).
Abordarea relaţional strategică vizează structura şi strategia la diverse paliere ale
vieţii sociale şi, fiind aplicată statului, ea nu-1 consideră pe acesta un subiect politic unitar şi
nici un instrument pasiv, ci reprezentând mai degrabă o relaţie socială complexă, în această
viziune, statul ar fi un ansamblu de instituţii, organizaţii, forţe sociale şi activităţi organizate în
scopul adoptării unor hotărâri colective obligatorii pentru o anumită colectivitate politică.
Metoda relaţional strategică subliniază interdependenţa materială a aparatului de stat şi a

62
practicilor statului cu alte aranjamente (sisteme) instituţionale şi practici sociale. Lumea
contemporană este divizată în diferite tipuri de state şi societăţi, tipologie care are efecte asupra
procesului politic şi eficienţei puterii statului.
Legat de această abordare a fost introdus conceptul de selectivitate strategică, care se
referă la modul în care statul ca ansamblu social are un impact specific, diferenţiat asupra
abilităţii diferitelor forţe politice de a-şi promova interesele şi strategiile în contexte spaţio-
temporale specifice prin controlul sau accesul la anumite capacităţi ale statului, capacităţi a
căror eficacitate depinde de legăturile cu forţele şi puterile existente şi operaţionale dincolo de
frontierele oficiale16. Statul trebuie examinat deci într-un cadru politic mai larg, în raporturile
sale cu alte sisteme instituţionale şi funcţionale, cu societatea civilă. Exercitarea puterilor
statului depinde de echilibrul de forţe relaţionat cu aparatul de stat şi selectivitatea sa
strategică. Concluzia de ordin metodologic ar fi că puterea statului trebuie analizată nu numai
în termenii structurii sale de bază, arhitecturii instituţionale şi formelor organizatorice
specifice, ci şi din punctul de vedere al capacităţilor sale strategice. Abordarea relaţional
strategică nu examinează statul în izolare, ca o variabilă independentă, ci în termenii cuplării
structurale şi evoluţiei acompaniatoare cu o gamă largă de instituţii şi practici sociale.
Constituţionalizarea şi centralizarea puterii statului dau posibilitatea atribuirii de
responsabilităţi oficiale unor organisme şi oficialităţi. Circulaţia puterii se realizează prin
intermediul unor relaţii sociale mai largi şi mai complexe în cadrul statului şi dincolo de el,
aceasta contează acolo unde puterea statului suferă transformări majore şi îşi pierde unele
atribuţii ierarhice şi constituţionale.
Guvernanta este văzută ca un fenomen general care implică mai mult chestiuni de
coordonare strategică decât probleme specifice de stat şi ea se referă la mecanisme şi strategii
de coordonare adoptate în contextul unor interdependenţe reciproce complexe între actori,
organizaţii şi sisteme funcţionale autonome. Guvernanta este prezentă în toate domeniile
sociale şi ea cuprinde o gamă largă de mecanisme şi strategii, incluzând pieţe, reţele, alianţe,
parteneriate, carteluri, asociaţii, state. Ea este identificată cu un mod specific de coordonare:
autoorganizarea bazată pe dialog continuu şi împărţirea resurselor între actori independenţi
pentru a dezvolta proiecte comune reciproc avantajoase şi a rezolva contradicţiile şi dilemele
inevitabil apărute.
Abordarea centrată pe stat pleacă de la statul naţional suveran ca punct de referinţă
şi examinează UE în două moduri. Primul ar fi acela că în condiţiile suprana-ţionalismului în
ascensiune statele naţionale încearcă să-şi promoveze propriile interese, ca atare prevalează
relaţiile interguvemamentale şi nu se întrevede o nouă formă statală. Această abordare ar fi

63
caracteristică interguvernamentalismului liberal (Andrew Moravcsik). Un alt mod de
examinare îl reprezintă constatarea translatării formei tradiţionale a statului de la nivel naţional
la nivel supranaţional, care ar culmina până la urmă cu o formă statală supranaţională. Autori ca
Pinder, Taylor, Weiler consideră că realocarea puterilor de decizie oficiale conduce la o formă
mai mult sau mai puţin complexă de guvernantă multinivel sub autoritatea generală a unui
superstat supranaţional.
Pentru interguvernamentalişti, statele naţionale rămân actorii-cheie ai spaţiului politic
european, ele nu abandonează suveranităţile şi au un mandat constituţional consistent în
contrast cu puterile limitate ale UE. Interacţiunile dintre ele iau forma relaţiilor
internaţionale orientate spre promovarea intereselor naţionale, iar prin unirea suveranităţilor se
promovează interesele comune. Andrew Moravcsik crede că integrarea regională măreşte
puterea şi autoritatea statelor naţionale.
Supranaţionaliştii văd, în schimb, un proces de tranziţie în care statele naţionale
militează pentru formarea statului supranaţional, care implică redistribuirea teritorială a
puterii politice. Apariţia statului supranaţional (superstatului) pe calea lărgirii teritoriale a
Comunităţii Europene presupune un acord între statele naţionale independente pe linia cedării
suveranităţii lor şi transferului către o autoritate mai înaltă, precum şi transformarea statelor
respective în unităţi administrative subordonate noului stat.
Dezvoltarea guvernantei multinivel ar reprezenta un efect temporar al tranziţiei către
glisarea suveranităţii, ar reflecta relaţii între un superstat (sau stat supranaţional) emergent,
incomplet realizat şi statele naţionale existente. Dacă acest superstat ar îmbrăca o formă
federală, raporturile între nivelurile guvernantei ar putea fi analizate prin prisma teoriilor
federaliste, deşi în cazul UE se vehiculează tot mai mult conceptul de neofederalism care
implică unele nuanţări faţă de federalismul clasic dezvoltat începând cu secolul XIX. în cazul
relaţiilor internaţionale tradiţionale, guvernanta multinivel poate fi asociată cu trăsăturile
distinctive ale aranjamentelor instituţionale inter guvernamentale stabilite de statele naţionale
şi/sau ale strategiilor de guvernantă specifice promovate de ele în decursul timpului. în timp ce
nivelul UE are importanţa sa nodală în exerciţiul total al puterii statale, statele naţionale
continuă să joace rolul dominant. Dată fiind complexitatea puterii statului în astfel de
circumstanţe, ar fi adecvată definirea existenţei acestei guvernante multinivel sub cupola
guvernantelor naţionale. Emergenţa unui superstat european ar însemna o armată europeană,
o poliţie europeană, o politică europeană externă şi de securitate axată pe interesele de ansam-
blu ale Europei, o constituţie europeană explicită, un sistem monetar european, un sistem fiscal
şi financiar european, un mare buget centralizat. Federaliştii susţin că UE are toate aceste

64
trăsături, unele în mod sigur, iar interguvernamentaliştii (liberali), că de lipsesc în mare
măsură. Adevărul este că UE are o politică externă şi de securitate comună pe baze
interguvemamentale, o constituţie în curs de ratificare, un sistem monetar bazat pe o monedă
unică, dar îi lipsesc celelalte trăsături menţionate pentru a putea spune cu temei că avem de-a
face cu un stat supranaţional sau un nou tip de stat federal. Interguvernamentaliştii susţin că
UE este o arenă unde statele naţionale suverane concurează între ele pentru a influenţa
politicile comunitare, politica UE şi regimurile politice. Ambele tabere fetişizează trăsăturile
juridice şi constituţionale oficiale şi ignoră capacităţile defacto ale statului de a guverna şi
modalităţile de exercitare a puterii statului.
Este greu de găsit un model statal adecvat pentru a analiza construcţia statală a UE, în
nici un caz nu poate fi vorba de statul liberal idealizat din secolul XIX, ci mai curând ar putea
fi statul de la sfârşitul secolului XX, bazat pe concurenţă, reglementare, bunăstare, coeziune
socială. Din punctul de vedere al democraţiei politice, sistemul de guvernare al UE nu poate fi
comparat nici cu statul liberal, nici cu cel intervenţionist, nici măcar cu statul postbelic al
bunăstării inspirat de ideile lui Keynes. Statul de la sfârşitul secolului XX este unul autoritar,
cu executiv puternic, democraţie bazată pe parlament şi pe referendumuri, partide politice de
masă cu autoritate şi influenţă pe scena politică. Deficitul democratic, dacă există un astfel de
defcit în UE, poate fi legat de forma contemporană a statalităţii, deficitele la diferite paliere
potenţându-se reciproc, ceea ce conduce la ideea că încercările de a dezvolta forme mai
democratice de reprezentare şi de sporire a răspunderii democratice sunt destul de dificile şi
presupun o înţelegere diferită a naturii şi fezabilităţii democraţiei.
Chestiunea distincţiei între stat şi societate este importantă, graniţa dintre cele două
ţine de sfera socialului, se circumscrie sistemului politic şi este supusă schimbării. Schimbările
din UE pot fi interpretate şi ca mutaţii în reorganizarea şi reorientarea statalităţii
contemporane, dar trebuie analizate organizarea mai largă a sistemului politic şi modul în
care schimbările în graniţele teritoriale contribuie la reorganizarea mai generală a puterii
statului. UE n-ar fi o formă fixă de statalitate, ci una flexibilă, legată de un cadru instituţional
specific şi de un nou echilibru de forţe între principalii actori politici.
Abordarea centrată pe guvernantă pune accentul pe tendinţa de destatalizare a
politicilor (sau de dezierarhizare a statului) decât pe cea de deznaţionalizare a statalităţii şi ea
subliniază rolul sporit al autoorganizării în rezolvarea problemelor complexe care implică o
gamă largă de parteneri sau acţionari în cadrul statului şi din afara sa. In contrast cu caracterul
ierarhic al starului, cu activităţile sale clar definite şi delimitate teritorial, cu cordoonarea sa

65
imperativă, guvernanta se bazează pe autoorganizare (reţele, negocieri, coordonare) şi pe
managementul interdependenţelor funcţionale.
Pe baza acestei abordări, UE este percepută ca având o guvernantă implicând o
pluralitate de state şi de actori nestatali la diferite niveluri care încearcă să-şi coordoneze
activităţile în jurul unei game largi de probleme funcţionale. întrebarea ar fi cum reuşesc
actorii statali şi nestatali să-şi organizeze interesele lor comune pe câteva niveluri teritoriale
sau pe o gamă de domenii funcţionale. Cele două dimensiuni - verticală şi orizontală - ale
guvernantei multinivel sunt evidente. Actorii statali cooperează ca parteneri de negocieri într-
o reţea complexă, prin gruparea autorităţii lor suverane şi a altor capacităţi distincte pentru a
atinge în colectiv ţeluri şi obiective în numele reţelei.
Suveranitatea statelor este asimilată unei resurse nu neapărat dominantă, ci mai mult
simbolică şi/sau materială. Din perspectiva guvernantei multinivel, suveranitatea este mai bine
interpretată ca o serie de capacităţi statale specifice (legislative, fiscale, coercitive) decât drept
o trăsătură definitorie a statului. Implicarea statului naţional devine mai puţin ierarhică, mai
puţin centralizată şi mai puţin îndrumătoare. Şi alţi acţionari sau grupuri de interese contribuie
cu alte resurse simbolice şi/sau materiale (fonduri, capacităţi organizaţionale, informaţii,
expertiză, legitimitate) pentru a realiza în colectiv ţelurile şi obiectivele convenite. în contrast
cu ierarhia clară a puterilor teritoriale ale statului naţional (suveran), guvernanta multinivel
implică ierarhii mai puţin clare şi interdependenţă complexă. UE funcţionează mai puţin ca un
aparat statal supranaţional, ci mai mult ca un punct nodal într-un păienjeniş de operaţiuni ale
guvernantei menite să orchestreze politica economică şi socială în cadrul şi pe multe paliere de
acţiune cu participarea unei game largi de actori oficiali, cvasioficiali, privaţi şi reprezentanţi
ai societăţii civile.
În privinţa caracterizării sistemului politic al „statului" european, ar fi trei abordări
importante conexate în special la conceptul de reţea, menţionat deja în subcapitolul 2.1.
Corelate cu chestiunea sistemului politic sunt însă problema eşecurilor guvernantei multinivel
şi răspunsul unor actori la acestea prin angajarea în diferite forme de metaguvernanţă (Bob
Jessop). în acest context se ridică chestiunea compatibilităţii sau incompatibilităţii relative a
regimurilor diferite de guvernantă implicate pentru unitatea proiectului european şi pentru
statalitatea europeană. Procesul de coordonare generală a interdependentelor complexe a
suferit unele schimbări importante, ceea ce s-a reflectat în disputele privind dinamica
procesului integrării europene şi a formării statului european; problematica aceasta a fost
chiar pe agenda UE îndeosebi legată de etapele integrării şi s-a reflectat prin recurgerea
crescândă la parteneriate, comitologie, dialog social, mobilizarea ONG-urilor şi mişcărilor

66
sociale. Strategia de la Lisabona cu pledoaria pentru extinderea Metodei Deschise de
Coordonare şi Cartea Albă a Guvernantei Europene sunt ultimele etape în căutarea unor
mecanisme adecvate ale metaguvernanţei.
În ce măsură un sistem de guvernare tip reţea rămâne ancorat în termenii teritorialităţii?
Philippe Schmitter a analizat acest aspect, identificând patru scenarii posibile pentru apariţia
sistemului european de guvernare (Europolity), bazate pe două dimensiuni ale formării
regimului politic: a) o formă de organizare teritorială de tip esenţial westfalian faţă deforma
neomedievală; b) reprezentarea funcţională eterogenă şi flexibilă faţă de una pregnant
ordonată şi i tabilă. Scenariile cele mai interesante şi mai plauzibile implică flexibilitatea din
a doua dimensiune, ele fiind condominium - sistem statal neomedieval cu caracter flexibil al
reprezentării funcţionale şi elaborării politicilor - şi consortium - o Europă a patriilor,
interguvernamentală cu reprezentare funcţională şi elaborare a politicilor de tip policentric şi
flexibil. Un statde tip westfalian la nivel european (forma clasică a statului naţional) ar
echivala cu un superstat supranaţional european, iar o confederaţie ar ( chivala cu un
aranjament teritorial de tip neomedieval, ambele scenarii de integrare politică nu sunt însă
plauzibile în opinia lui Philippe Schmitter.
Concluzia pe care o trage Bob Jessop este că studiul guvernantei multinivel nu trebuie
să ignore problema organizării statale şi că chestiunile metaguvernanţei multinivel au
dobândit o importanţă deosebită atât din punct de vedere practic, cât şi teoretic. O altă
concluzie trasă este de fapt o întrebare: actorii politici din UE pot fi limitaţi teritorial la statele
membre şi funcţional la in.erese şi mişcări organizate din spaţiul politic controlat de UE şi
statele membre? Este evident pentru oricine că evoluţia guvernantei comunitare este strâns
conexată cu evoluţia statului capitalist contemporan şi a guvernantei sale, fiind vorba de
procese care se împletesc şi se influenţează reciproc. Totuşi, complexitatea celor două procese
ridică gradul de dificultate a analizei lor indiferent de metodologia adoptată.
Pe fondul acestei interdependenţe, Jessop a identificat trei tendinţe sau fenomene
caracteristice evoluţiei statelor naţionale comunitare carte sunt strâns legate de dezvoltarea
economiei capitaliste europene. Prima ar fi deznaţionalizarea statalităţii teritoriale prin
transferarea puterilor de decizie şi reglementare? către nivelul supranaţional şi descentralizarea
autorităţii în favoarea nivelurilor teritoriale subordonate, cu efectul unei proliferări
instituţionale în luarea deciziei, creşterii complexităţii legăturilor între actori şi al unei mari
varietăţi de relaţii transnaţionale. A doua ar fi destatalizarea sistemului politic, care implică
translaţia de la guvernare clasică la guvernantă la diverse paliere teritoriale şi pentru variatele
domenii funcţionale, rolul central al aparatului de stat se atenuează în favoarea parteneriatului

67
între organizaţiile guvernamentale, alte organizaţii publice şi organizaţii neguvernamentale.
Guvernanta implică arta complexă de a dirija agenţii, instituţii şi sisteme autonome
operaţional, dar şi cuplate structural prin diverse forme de interdependentă reciprocă. Se
remarcă deci un rol sporit al guvernelor în meiaguvernanţă, care înseamnă proliferarea
formelor de coordonare şi a diferitelor forme de autoorgan şiare. A treia tendinţă ar fi
internaţionalizarea regimurilor politice, factori şi procese extrateritoriale şi transnaţionale au
impact asupra acţiunii statelor. Politicile interne sunt influenţate sensibil de regimurile
internaţionale consolidate, dar şi actori străini, îndeosebi instituţii şi firme transnaţionale,
influenţează proiectarea politicilor şi implementarea lor. Politicile economice şi sociale pun
accentul tot mai mult pe competitivitatea la nivel internaţional. Date fiind constrângerile şi
consecinţele transnaţionalismului, condiţiile de acţiune ale statului suferă modificări
substanţiale. S-au dezvoltat reţele globale de politică publică şi s-au armonizat regimurile
politicilor în nulte domenii. Statul naţional este tot mai implicat în modelarea regimurilor
interna onale şi în modul în care acestea sunt implementate.
Redefinirea rolului statului naţional este necesară prin prisma nivelurilor diferite de
organizare economică şi pcjitică şi a interacţiunii lor complexe. Până când organizarea politică
transnaţională nu dobândeşte puteri guvernamentale şi legitimitate democratică populară, deşi
spest lucru pare foarte greu de realizat, statul naţional rămâne actorul politic cheie şi rolul său
depinde atât de matricea instituţională în schimbare, cât şi de modificarea echilibrului de
forţe datorat globalizării, regionalizării, dezvoltării guvernantei locale. Poate cel mai important
rol al statului naţional ar fi implicarea lui în metaguvernantă, adică în coordonarea diferitelor
forme de guvernantă şi asigurarea unei minine coerenţe între ele.
Bob Jessop, şi nu numai el, consideră că în perioada postbelică statul capitalist
european a evoluat pe baza a două modele, unul inspirat de Keynes, altul de Schumpeter. În
anii '50 şi 60, ani de avânt economic, statul a avut un rol important în politica
macroeconomică, în promovarea iniţiativei private şi crearea de locuri de muncă, în asigurarea
reproducerii forţei de muncă şi în politica socială, în combaterea eşecurilor pieţei. Acest tip de
stat s-ar apropia de statul naţional keynesian al bunăstării sociale, care a avut ca obiective
combaterea şomajului şi angajarea forţei de muncă prin politici axate pe latura cererii (demand-
side policies) şi prin dezvoltarea puternică a infrastructurilor, asigurarea prosperităţii tuturor
cetăţenilor, promovarea consumului colectiv ca motor al creşterii economice bazate pe
producţia de masă.
Statul keynesian s-a caracterizat prin faptul că politicile economice şi sociale au fost
aplicate în matricea istorică specifică a economiei naţionale, a statului naţional şi a societăţii

68
respective, de aici şi un anumit grad de protecţionism economic. Statul naţional teritorial a
fost responsabil cu dezvoltarea şi ghidarea politicilor keynesiene de bunăstare socială, actorii
regionali şi locali acţionând ca ştafete pentru aceste politici, iar regimurile internaţionale de
după cel de-al Doilea Război Mondial au urmărit restaurarea stabilităţii economice şi relansarea
creşterii economice a statelor naţionale. în statul keynesian, instituţiile statului la diferite
niveluri suplimentau şi corectau forţele pieţei într-o economie mixtă în care creşterea
economică era asociată integrării sociale.
După perioada de criză 1973-1983, statul keynesian a fost înlocuit de regimul
postnaţional schumpeterian al ocupării sociale, care promovează inovaţia şi flexibilitatea
permanentă în tipul de economie deschisă, liberală, cu intervenţii pe latura ofertei (supply-side
policies) şi cu obiectivul competitivităţii globale, subordonând politica socială cerinţelor
privind flexibilitatea forţei de muncă, angajării acesteia şi concurenţei internaţionale (cu
accent pe reducerea continuă a costului forţei de muncă şi creşterea productivităţii). Statul a
încercat să găsească parteneri pentru activităţile ino-vative, potenţarea cunoştinţelor
antreprenoriale, dezvoltarea economiei flexibile. Teritoriul naţional nu mai este aşa de
important din punct de vedere economic, politic, social, cultural şi acest stat postnaţional este
asociat trecerii de la guvernarea clasică la guvernantă şi apoi la metaguvernanţă.
Sistemul de guvernare european este coincident cu deznaţionalizarea statului,
destatalizarea politicii şi internaţionalizarea regimurilor politice. Ziltener a detaliat fazele
dezvoltării sistemului de guvernare european (Europolity), la început integrarea vest-
europeană a fost menită să promoveze reconstrucţia postbelică şi să integreze Europa de Vest
în circuitul politic şi economic al capitalismului producţiei de masă (de tip american). Modelul
de integrare al lui Jean Monnet urmărea crearea unei statalităţi keynesiene de tip corporatist la
nivel european care să asigure condiţii proprice dezvoltării capitalismului producţiei de masă
pentru statele membre, dar strategiile (divergente) de dezvoltare şi de răspuns la crizele
economice au produs o stagnare a integrării europene, cu momente de criză acută. A urmat apoi
proiectul pieţei unice şi dezvoltarea unor noi moduri de coordonare economică şi politică care
au condus la noul model de tip schumpeterian de integrare şi coordonare axat pe promovarea
competitivităţii structurale a UE într-o economie mondială globalizată bazată pe cunoaştere.
Încă de la începutul procesului de integrare, conflictul dominant a fost între
supranaţionalişti şi interguvernamentalişti, iar proiectul pieţei unice ar fi o încercare eşuată de
restaurare a modelului keynesian bazat pe supranaţionalism, deşi nu i se poate nega o
puternică componentă liberală. Trecerea la modelul schumpeterian este asociată cu
schimbarea în linia dominantă de conflict în jurul formelor adecvate de guvernantă multinivel

69
şi de sistem de guvernare de tip reţea. Guvernele naţionale joacă un rol major în toate
aspectele metaguvernanţei, implicându-se în reproiectarea pieţelor, în schimbarea
constituţională şi rereglementarea juridică a formelor şi obiectivelor organizaţionale, în
asigurarea condiţiilor pentru autoorganizare. Statul este unul dintre participanţi într-un sistem
pluralistic, unde există o gamă de reţele, parteneriate, de modele de guvernantă economică şi
politică. Continuităţile şi discontinuităţile în dezvoltarea UE sunt legate de transformarea
structurală şi reorientarea strategică a statalităţii într-o lume unde există o guvernantă globală.
Pentru UE, metaguvernanţa multinivel poate fi văzută ca o instanţă supranaţională majoră în
raport cu o gamă largă de probleme complexe şi înrudite. întrucât amploarea problemelor
depăşeşte spaţiul UE, care trebuie să joace un rol important şi complex în sistemul emergent,
hipercom-plex şi oarecum haotic al guvernantei sau metaguvernanţei globale, s-au căutat
soluţii adecvate şi de aceea UE a dezvoltat Strategia de la Lisabona ca un instrument de racor-
dare la cerinţele acesteia. Cartea Albă a Guvernantei Europene, publicată de Comisia
Europeană în iulie 2001, precum şi dezbaterile pe tema tratatului constituţional au pus în
discuţie viitorul guvernantei europene şi ajungerea la o formă de compromis a meta-guvernanţei
multinivel pe fondul trecerii la forma post-naţională a statalităţii. Dezvoltarea metaguvernanţei
multinivel este un proces de reflecţie, implicând conferinţe interguvernamentale şi dezbateri
de ordin constituţional.
Există o divizare sinergică a metaguvernanţei între Consiliul European, Consiliile de
Miniştri specializate şi Comisia Europeană. Consiliul European este reţeaua politică de
metaguvernanţă a primilor miniştri care decide asupra dezvoltării politicii generale implicând
obiective economice şi sociale, de asemenea jucând un rol-cheie pe plan interguvernamental şi
de monitorizare. Comisia Europeană deţine un rol-cheie în metaguvernanţă prin organizarea
reţelelor paralele de putere, asigurarea de expertiză şi recomandări privind dezvoltarea de
etaloane, monitorizarea progresului, schimbul celor mai bune practici, promovarea
învăţării reciproce, asigurarea continuităţii şi coerenţei activităţii preşedinţiilor
Consiliului. Aceasta este asociată cu proliferarea reţelelor în domeniul vechilor şi noilor
politici la nivel european, cât şi cu extinderea gamei de forţe politice, economice, sociale
angrenate în consultarea multinivel, formularea politicilor şi implementarea lor. Consiliile
de Miniştri specializate asigură coordonarea unor politici specifice şi utilizarea eficientă a
reţelelor respective implicate, iar Consiliul Afacerilor Generale este actorul principal în
metaguvernanţă care coordonează celelalte Consilii şi activitatea lor împreună cu preşedinţia
Consiliului.

70
Scott şi Trubek apreciază că au fost dezvoltate noi metode ale guvernantei multinivel
într-un sistem complex al metaguvernanţei, aplicate la alte politici importante aflate
tradiţional sub competenţa autorităţilor naţionale şi subnaţionale: învăţământ, reformă
structurală şi piaţă internă, inovare tehnologică şi societate informaţională, cercetare şi
protecţie socială. Din perspectiva abordării relaţional strategice, aceasta implică o schimbare
în selectivităţile strategice ale modurilor de guvernantă şi metagu-vernanţă din UE. Deşi
constituit pe structurile anterioare ale interguvernamentalismu-lui liberal şi ale efectului de
antrenare neofuncţionalist, procesul de integrare are particularităţile sale şi se evidenţiază
deja un recul al formelor mai ierarhice de coordonare, fie interguvernamentale, fie
supranaţionale, ceea ce implică şi schimbări suplimentare în selectivităţile strategice ale
statelor naţionale şi nivelurile subordonate de guvernantă, solicitând noi forme de coordonare
strategică şi noi forme de (meta)guver-nanţă pe o gamă largă de politici. Pe fondul structurii
evolutive a metaguvernanţei multinivel în UE şi al eşecurilor tipice ale tuturor formelor majore
de guvernantă (piaţă, ierarhie, reţea) şi de metaguvernanţă vor continua experimentele,
improvizaţiile şi adaptările. Telo şi Schmitter întrevăd pentru UE un nou sistem de legitimitate
democratică şi guvernantă: multinivel (internaţional, naţional, supranaţional, transnaţional),
multifaţat (teritorial, funcţional, modern şi post-modern), o multitudine de actori (politici,
economici, sociali, culturali, instituţionali şi extrainstituţionali). în opinia celor doi, acest
sistem complex de guvernantă este mult mai plauzibil pentru exprimarea statalităţii UE decât
un model politic clasic, cum este cel federal/constituţional.

Actori – cheie în guvernanţa corporatistã în domeniul bancar

4.2.1. Autorităţi de reglementare: Stabilirea unui cadru pentru guvernanţa


corporatistă

Un cadru de reglementare cuprinde mai mult decât reglementări destinate îndeplinirii


unor obiective specifice. Mediul de reglementare se concretizează într-o filozofie generală şi
principii care ghidează atât conţinutul, cât şi implementarea reglementărilor specifice. În
general, cei ce reglementează pot prefera o abordare cu orientare de piaţă pentru îndeplinirea
sarcinilor lor. Această alegere este determiată de multe ori de bazele filozofice ale economiei
ca întreg.

71
O abordare prescriptivă limitează, de obicei, aria de aplicabilitate a activităţilor
instituţiilor financiare şi deseori are ca rezultat încercări de promulgare a reglementărilor
pentru toate riscurile cunoscute de cei ce fac reglementările.
Tabelul oferă informaţii cu privire la responsabilităţile actorilor-cheie implicaţi în guvernanţa
băncii şi în managementul riscului:

Actori cheie Responsabilităţi pentru Importanţa


managementul riscului La nivelul politicilor La nivel
operaţional
Sistemic
Autorităţi legislative şi de Optimizare Critică Nu se abordează
reglementare

Supraveghetori bancari Monitorizare Indirectă Indirectă


(monitorizare)
Instituţional
Acţionari Desemnarea actorilor-cheie Indirectă Indirectă
Consiliul Director Stabilirea politicilor Critică Indirectă
Conducerea executivă Implementarea politicilor Critică Critică
(implementarea)
Comitetul de audit/ auditul Testează conformitatea cu Indirectă Critică
intern politicile C.A. şi furnizează (conformitatea)
asigurări privind guvernaţa
corporatistă, sistemele de
control
Auditorii externi Evaluare şi exprimare a Indirectă(evaluare)
opiniei
Consumatori
Beneficiari externi/public Acţionează responsabil Nu se abordează Indirectă

În contrast, cei ce fac reglementările bancare conform abordării reglementării orientate


spre piaţă, cred că pieţele, prin definiţie, funcţionează eficient, sunt capabile să gestioneze
riscurile financiare aferente şi, de aceea, ar trebui să li se permită să opereze cât mai liber
posibil. Cu o abordare orientată spre piaţă, rolul celui ce face reglementările se concentrează
pe facilitarea îmbunătăţirii managementului riscului.
Responsabilul cu emiterea reglementărilor şi entitatea reglementată trebuie să se pună
de acord asupra obiectivelor comune pentru a se asigura de existenţa unui proces eficient.
Atunci când întocmeşte reglementări, autoritatea responsabilă trebuie să ia în considerare
opiniile participanţilor pe piaţă, pentru a evita emiterea unor reglementări insuficiente sau

72
care nu sunt practice. În practică, reglementarea din majoritatea ţărilor importante combină
ambele abordări. Dezvoltările care au avut loc începând cu 1980 au fost martore ale unei
întoarceri către abordarea orientată spre piaţă. La nivelul sistemului, eforturile organelor de
reglementare se concentrează în mod normal pe menţinerea încrederii publicului în sectorul
bancar şi pe crearea unor pieţe echitabile pentru instituţiile financiare si pentru furnizorii de
servicii financiare.4
Având în vedere că autorităţile de reglementare sunt cel mai bine poziţionate pentru a
acţiona în interesul deponenţilor, ele ar trebui să menţină un cadru legal flexibil si să se mişte
decisiv atunci când sunt identificate probleme bancare. De exemplu, cadrul legal din SUA
stabileşte câteva baze de înterventie pentru autorităţile de reglementare. Acestea cuprind
capitalizarea critică sau pierderi suficient de mari pentru a epuiza capitalul, active insuficiente
sau incapacitatea de satisfacere a obligaţiilor, disiparea substanţiala a activelor, condiţii
instabile şi nesigure, ascunderea registrelor si înregistrărilor, utilizarea greşită a poziţiei
manageriale şi încălcarea legii.
Odata ce s-a ajuns la un consens că exista o problemă care nu poate fi rezolvată
eficient de conducerea băncii, metoda tipică a fost inlocuirea managerilor şi directorilor
responsabili, amendarea acestora, şi acolo unde sunt implicate fraude, urmărirea penală. Din
nefericire, apar şi situaţii în care autorităţile de reglementare eşuează, în identificarea
problemelor într-un stadiu incipient, uneori chiar ca rezultat al unor legi nefavorabile. Alţi
factori includ natura foarte tehnică a maşinaţiunilor financiare şi influenţa politică negativă,
sau chiar corupţia, având in vedere profiturile sau pierderile foarte mari implicate. De
asemenea frauda poate aparea şi la instituţii supravegheate de multiple autoritaţi de
reglementare.

4.2.2. Elemenele cheie ale guvernaţei corporatiste într-o bancă

Guvernanţa corporatistă se referă la maniera în care este guvernată activitatea băncii,


inclusiv stabilirea obiectivelor corporaţiei şi a profilului riscului băncii, alinierea activităţilor
corporatiste şi a comportamentelor la ipoteza că managentul va opera într-o manieră sigură şi
solidă, conducând operaţiunile de zi cu zi în cadrul unui profil de risc stabilit, în timp ce

4
Petre Prisecaru, Guvernanţa europeanã şi doctrinele integrãrii, Reforma constituţionalã şi
instituţionalã a Uniunii Europene, Editura Economicã, 2003

73
protejează interesele deponenţilor şi ale altor beneficiari. Guvernanţa corporatistă este definită
de un set de relaţii între managementul băncii, Consiliul acesteia, acţionarii şi alţi beneficiari.
Elemenele cheie ale unei guvernaţe corporatiste solide într-o bancă includ:
a) O strategie corporatistă foarte bine articulată, faţă de care să se poată evalua
contribuţia individuală şi interesul general;
b) Stabilirea şi asigurarea aplicării unor responsabilităţi clare, autoritatea
adoptării deciziilor şi alte responsabilităţi care sunt potrivite pentru profilul de risc al băncii.
c) O funcţie puternică de gestionare a riscului finaciar, sisteme adecvate de
control intern şi proiectarea funcţională a proceselor, cu verificările şi soldurile necesare.
d) Valori corporatiste, coduri de conduită şi alte standarde de comportament
adecvat şi siteme eficiente utilizate pentru asigurarea conformităţii. Acestea includ
monitorizarea specială a expunerilor la risc ale unei bănci acolo unde se aşteaptă să apară
conflicte de interese;5
e) Stimulentele financiare şi manageriale pentru bună conduită, oferite
Consiliului de Administraţie, conducerii şi angajaţilor, inclussiv compensaţii, promovări şi
penalizări;
f) Transparenţa şi informaţiile potrivite care circulă atât la nivel intern, cât şi
către public.

4.2.3 Acţionarii: Numirea persoanelor potrivite insărcinate cu politicile

Actionarii joaca un rol cheie în promovarea guvernanţei corporatiste. Prin alegerea


consiliului de supraveghere şi prin aprobarea consiliului de administraţie, a comitetului de
audit şi auditorilor externi, acţionarii pot determina modul de conducere al unei bănci. Băncile
sunt diferite de alte companii prin aceea că responsabilitaţile managementului şi consiliului de
admnistraţie nu sunt numai faţă de acţionari, dar si faţă de deponenţi, care oferă capital
suplimentar faţă de capitalul propietarilor. Deponenţii sunt diferiţi de creditorii comerciali
obişnuiti, pentru că intreaga funcţie de intermediere din economie, inclusiv plăţile si
compensările este in joc.
Organele de reglementare bancare recunosc importanţa acţionarilor. În
abordarea modernă a reglementării bancare, orientate spre piaţă, importanţa acordată
responsabilităţii fiduciare a acţionarilor a crescut semnificativ. Acest fapt este reflectat prin
5
Corporate Governance in Romania, OECD Report, 2001

74
mai multe moduri inclusiv prin cerinţe mai stringente pentru obţinerea licenţelor bancare si
standarde pe care fondatorii băncii şi acţionarii mai importanţi trebuie să le indeplinească
pentru a fi consideraţi potriviţi. Măsurile care pot fi luate înpotriva acţionarilor care eşuează
în îndeplinirea responsabilităţilor de a numi persoane potrivite pentru procesul de guvernanţă
corporativă au devenit mai largi.
Acţionarii ar trebui sa joace un rol cheie în supravegherea afacerilor unei bănci. În
mod normal, se aşteaptă ca ei sa selecteze un consiliu de administraţie competent, ai cărui
membri să fie experimentaţi si calificaţi pentru a stabili politici şi obiective solide pentru
bancă. De asemenea, consiliul de administraţie trebuie sa fie capabil sa adopte o strategie de
afaceri potrivite pentru banca, să supravegheze afacerile bancii şi poziţia financiara a
acesteia, să menţina o capitalizare rezonabilă si să prevină practicile de auto-servire între ei,
cat şi în întreaga bancă.
În realitate, acţionarii s-ar putea să nu fie capabili să-şi exercite funcţia de
supraveghere în cazul unor bănci foarte mari, cu o structura dispersată a acţionariatului. În
timp ce fondatorii unei bănci treubuie sa îndeplinească anumite standarde, pe măsură ce o
bancă devine mai mare şi acţiunile au propietari din ce in ce mai diverşi, acţionariatul poate
deveni atât de difuz, încât acţionarii individuali să ajungă sa nu mai aiba nici o putere în ceea
ce priveşte managementul băncii, neavând altă variantă decât sa-şi vânda acţiunile în cazul în
care nu le place cum este condusă banca. În aceste cazuri, supravegherea eficientă devine
critică.
Procesul de evaluare. Determinarea structurii de propietate şi de control al unei
bănci şi situaţia capitalului său sunt elemente cheie pentru evaluarea bancară. Acest proces
trebuie să includă o analiză a registrului propietarilor, în care toti acţionarii care deţin mai
mult de doua procente din capitalul unei bănci trebuie sa fie identificaţi nominal.
Probabilitatea ca o bancă să se angajeze in practici imprudente este mai mare dacă este
deţinută de către stat decât dacă este deţinută de către sectorul privat. Astfel, o analiză a
acţionariatului trebuie să încludă şi o evaluare a procentului de acţiuni deţinute direct sau
indirect de către stat, de către sectorul cooperatist şi de catre management şi angajaţi, şi
trebuie să precizeze orice drepturi speciale sau scutiri ataşate acţiunilor.
Alte informaţii valoroase se referă la cei mai improtanţi acţionari şi pe cei ce îi
controlează. Statutul corporatist al băncii cât si alte documente de infiinţare şi hotărârile
corporatiste trebuie sa fie analizate pentru a determina natura exactă a relaţiei dintre acţionari
şi bancă. O atenţie specială trebuie acordată oricărei situaţii în care mai mult de 50% din
voturile acţionarilor şi administratorilor sunt necesare pentru a aproba o moţiune. Trebuie

75
luată in considerare existenţa unor prevederi care limitează drepturile de vot sau care,
dinpotrivă, alocă drepturi de vot acţionarilor individuali sau claselor de acţionari
disproporţionate faţă de numarul acţiunilor deţinute, ca şi dacă exista sau nu opţiuni de
achiziţionare de capital suplimentar.
Un alt element esenţial este acela dacă acţionarii îşi exercită eficient responsabilităţile
fiduciare şi dacă au avantaje de pe urma faptului că sunt acţionari ai băncii. În termeni
practici, acest lucru poate fi concluzionat prin analizarea aspectelor selectate, inclusiv a
frecvenţei adunărilor acţionarilor, a numărului de acţionari care sunt prezenţi în mod normal
şi a procentului din totalul acţiunilor pe care aceştia îl reprezintă. Nivelul de implicare directă,
în cazul în care există, pe care acţionarii îl au în ceea ce priveşte banca, consiliul de
supraveghere(administratorii) şi consiliul de conducere(conducerea executivă) ar trebui, de
asemenea, luate în considerare.

4.2.4 Consiliul de Administraţie: Responsabilitatea finală pentru activitatea


băncii

Conform majorităţii legilor bancare, responsabilitatea finală revine, în mod normal,


consiliului de administraţie. Consiliul răspunde în faţa deponenţilor şi acţionarilor cu privire
la apărarea intereselor acestora, prin intermediul unei administrări a instituţiei bazată pe lege,
informaţie, eficienţă şi experienţă. Membrii consiliului delegă, de obicei, conducerea de zi cu
zi a activităţilor băncii ofiţerilor şi angajaţilor, dar nu pot renunţa la răspundere în cazul unor
politici şi practici imprudente şi instabile privind procesul de creditare, investiţiile, protecţia
împotriva fraudelor interne, sau orice altă activitate bancară.
Un Consiliu de Administraţie atrage un interes semnificativ, din partea autorităţilor de
reglementare, având în vedere că o abordare bazată pe risc a supravegherii bancare întăreşte
responsablităţile fiduciare ale consiliului de administraţie şi caută să se asigure că directorii
sunt calificaţi şi capabili să îndeplinească în mod eficient asemenea responsabilităţi. De
obicei, există legi şi reglementări care guvernează alegerea, numărul necesar, calificarea,
răspunderea şi demiterea membrilor consiliului şi a ofiţerilor, ca şi cerinţele de prezentare
pentru cei din afară interesaţi de afacere. Alte legi şi reglementări se ocupă de restricţii,
prohibiţii, achiziţii şi vânzări de la şi către membrii consiliului de administraţie, comisioane şi
cadouri pentru procurarea de credite, delapidare, furt, aplicare voit greşită, înregistrări false,
penalizări pentru contribuţii politice şi alte asemenea probleme.

76
Alcătuirea consiliului de administraţie este crucială. Studiile relevă că aproape 60%
din băncile care au falimentat aveau membri ai consiliului de administraţie care, ori nu aveau
cunoştinţele necesare din domeniul bancar, ori erau neinformaţi şi pasivi în ceea ce priveşte
supravegherea activităţilor băncii. Un director general puternic şi un consiliu slab reprezintă
cea mai bună reţetă pentru dezastru. Un consiliu cu un preşedinte neexecutiv puternic are mai
multe şanse să fie capabil să ofere idei obiective faţă de un consiliu de administraţie care să
fie puternic şi experimentat. Este esenţial ca acest consiliu să încurajeze discuţiile deschise şi,
chiar mai important, să aibă o bună toleranţă la conflicte, având în vedere că aceste conflicte
indică faptul că sunt luate în considerare ambele feţe ale monedei.

Rolul consiliului de Administraţie


Consiliul de Administraţie al oricărei instituţii financiare deţine răspunderea finală
pentru protecţia consumatorului şi pentru gestionarea riscurilor financiare ale instituţiei
respective.
Consiliul de administraţie al unei bănci este responsabilul final pentru conducerea
activităţii băncii. Consiliul controlează conducerea băncii şi determină modul în care vor
evolua afacerile acesteia. Consiliul angajează conducerea băncii şi stabileşte politicile sub
care aceasta va opera. Consiliul poate delega operaţiunile de zi cu zi ale managementului, dar
rămâne responsabil cu asigurarea că aceste operaţiuni sunt efectuate în conformitate cu legile
şi reglementările în vigoare şi sunt consecvente cu practicile bancare solide şi sigure.
Consiliul monitorizează operaţiunile băncii şi se asigură de faptul că managementul acesteia
poate face faţă noilor cerinţe apărute odată cu dezvoltarea băncii, operaţiunilor sale care devin
mai complexe şi modificării ţelurilor acesteia. ( oficialul însărcinat cu controlul monedei din
SUA, 1987)
Responsabilităţile Consiliului de Administraţie. Un consiliu de administraţie trebuie
să fie puternic, independent şi implicat activ în afacerile băncii. Atât administratorii băncii,
cât şi conducerea executivă trebuie să adere la standarde etice înalte şi să fie gata şi capabili să
acţioneze în interesul băncii. Deşi administratorii băncii nu vor neapărat experţi în domeniul
bancar, ei trebuie să aibă, aptitudinile, cunoştinţele, şi experienţa care să le permită să îşi ducă
sarcinile la capăt în mod eficient.
În momentele bune, consiliul stabileşte tonul şi direcţia de acţiune, supraveghează şi
sprijină eforturile managementului, testând şi probând recomandările înainte de a le aproba şi
se asigură că există sisteme şi moduri de control adecvate pentru a identifica şi rezolva
problemele.

77
b) Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior
c) Schema logică a modulului
d) Conţinutul informaţional detaliat

e) Sumar
f) Sarcini şi teme ce vor fi notate
g) Bibliografie modul

III. Anexe
a) Bibliografia completă a cursului
1. http://www.cnvm.md/act%20norm/CGC.pdf;
2. OAKLAND, JOHN S. - PORTER, LESLIE, Total quality management,
Oxford: Butter - Worth Heinemann, 1998;
3. Green, S., Techniques and Best Practices for Corporate Governance, John
Wiley&Sons, New-Jersey, 2005;
4. Prisecaru, P., Guvernanţa Uniunii Europene, Editura Economică, Bucureşti, 2005,
Mod de accesare: Biblioteca Facultăţii de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor;
5. Newquist, S., Russell, M., Putting Investors First: Real Solutions for Better
Corporate Governance, Bloomberg Publishing, 2003;
6. Tenev, S., Zhang, C., Brefort, L., Corporate Governance and Enterprise
Reform in China Building the Institutions of Modern Markets, The World Bank and the
International Finance Corporation, Washington, 2002;

b) Glosar
c) Alte informaţii relevante pentru curs
d) Scurtă biografie a titularului de curs

ŞEF CATEDRĂ
TITULAR DE DISCIPLINĂ

78
79