Sunteți pe pagina 1din 11

http://www.cnaa.

md/files/theses/2006/5595/costache_nu
tu_abstract.pdf
http://www.scribd.com/doc/11850933/infractiuni-silvice

legea 173/2010 privind contraventiile silvice

CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA INFRACŢIUNILOR


SILVICE

I.1. Importanţa fondului forestier şi necesitatea apărării acestuia

Deteriorările produse de om asupra naturii, mai ales în ultimul timp,


au declanşat alarma asupra pericolului în care se află mediul înconjurător, au
canalizat eforturile omenirii în direcţia menţinerii echilibrului natural. În
menţinerea acestui echilibru pădurea joacă un rol deosebit. De aceea se impune
cunoaşterea şi înţelegerea importanţei fondului forestier precum şi direcţiile pe
care le urmează ocrotirea şi apărarea lui1.
Mai întâi însă, se impune să stabilim ce înţelegem prin noţiunea de fond
forestier. Actul normativ fundamental pentru domeniul silvic este Legea
46/2008, Codul Silvic în vigoare, care reglementează prin conţinutul său aspecte
privind administrarea, gospodărirea, asigurarea integrităţii şi dezvoltării fondului
forestier, aspecte privind vegetaţia forestieră din afara fondului forestier
naţional, fondului cinegetic şi fondului piscicol din apele de munte, precum şi
răspunderi şi sancţiuni. Astfel, conform articolului 1 din Codul Silvic, fondul
forestier naţional reprezintă totalitatea pădurilor, a terenurilor destinate
împăduririi, a celor care servesc nevoilor de cultură, producţie sau administraţie
silvică, a iazurilor, a albiilor pâraielor, a altor terenuri cu destinaţie forestieră şi
neproductive, cuprinse în amenajamente silvice la data de 1 ianuarie 1990 sau
incluse în acestea ulterior, în condiţiile legii. Fondul forestier naţional include:
o pădurile;
1
I. Gheorghiu – “Apărarea fondului forestier împotriva infracţiunilor şi contravenţiilor”, Editura Ceres,
Bucureşti, 1978, p212
o terenurile în curs de regenerare şi plantaţiile înfiinţate în scopuri
forestiere;
o terenurile destinate împăduririi: terenuri degradate şi terenuri
neîmpădurite, stabilite în condiţiile legii a fi împădurite;
o terenurile care servesc nevoilor de cultură: pepiniere, solarii, plantaje şi
culturi de plante-mamă;
o terenurile care servesc nevoilor de producţie silvică: culturile de răchită,
pomi de Crăciun, arbori şi arbuşti ornamentali şi fructiferi;
o terenurile care servesc nevoilor de administraţie silvică: terenuri destinate
asigurării hranei vânatului şi producerii de furaje, terenuri date în
folosinţă temporară personalului silvic;
o terenurile ocupate de construcţii şi curţile aferente acestora: sedii
administrative, cabane, fazanerii, păstrăvării, crescătorii de animale de
interes vânătoresc, drumuri şi căi forestiere de transport, spaţii industriale,
alte dotări tehnice specifice sectorului forestier;
o iazurile, albiile pâraielor, precum şi terenurile neproductive incluse în
amenajamentele silvice;
o perdelele forestiere de protecţie;

o jnepenişurile;
o păşunile împădurite cu consistenţa mai mare sau egală cu 0,4, calculată
numai pentru suprafaţa ocupată efectiv de vegetaţia forestieră.
În conformitate cu articolul 2 din Codul Silvic, sunt considerate păduri şi
sunt incluse în fondul forestier naţional terenurile cu o suprafaţă de cel puţin
0,25 ha, acoperite cu arbori; arborii trebuie să atingă o înălţime minimă de 5 m
la maturitate în condiţii normale de vegetaţie. Termenul “pădure” include
pădurile cuprinse în amenajamentele silvice la data de 1 ianuarie 1990, precum
şi cele incluse ulterior în acestea, în condiţiile legii, perdelele forestiere de
protecţie, jnepenişurile, păşunile împădurite cu consistenţa mai mare sau egală
cu 0,4, calculată numai pentru suprafaţa ocupată efectiv de vegetaţia forestieră.
Potrivit articolului 3 din Codul Silvic, fondul forestier national este, dupa
caz, proprietate publica sau privata si constituie bun de interes national. Dreptul
de proprietate asupra terenurilor care constituie fondul forestier national se
exercita in conformitate cu dispozitiile prezentului cod. Analizând prevederile
Constituţiei României, rezultă că proprietatea este privată [art.41] sau publică
[art.145] şi ambele sunt garantate şi ocrotite prin lege. Pe de altă parte, dreptul
de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi
asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care
potrivit legii sau obiceiului revin proprietarului.
Aşadar, ceea ce trebuie să se reţină de toţi proprietarii de păduri, dar mai
ales de către proprietarii particulari, este că a fi proprietar de pădure nu
înseamnă în niciun caz o gospodărire după bunul plac, ci acest drept de
proprietate presupune, în fapt, o sumă întreagă de obligaţii prevăzute de lege,
care trebuie cunoscute, respectate şi aplicate.
Analizând problema importanţei fondului forestier trebuie menţionat că
printr-o economie forestieră dezvoltată, puternică şi ascendentă se asigură,
printre altele creşterea bunăstării materiale şi spirituale a cetăţenilor şi
menţinerea echilibrului ecologic. Fondul forestier al ţării noastre este considerat
nu numai una dintre avuţiile naţionale cele mai importante, dar şi un element
component esenţial al mediului înconjurător de importanţă deosebită pentru
sănătatea oamenilor nu numai din generaţiile actuale dar şi ale generaţiilor
viitoare.
Ponderea pe care suprafaţa fondului forestier naţional o ocupă în teritoriul
naţional este de 26,8 %, România situându-se din acest punct de vedere pe locul
17 în Europa.
Fondul forestier pe picior însumează un volum total de 1 350 milioane mc
(39% răşinoase, 37% fag, 13% stejar şi 11% alte foioase), - volumul mediu de
masă lemnoasă la hectar fiind de 217 mc, iar creşterea medie anuală la hectar de
5,6 mc.
Pe lângă importanţa majoră legată de producţia de lemn, în funcţie de
amplasare, compoziţia specifică şi vârstă, pădurile joacă roluri bine definite:
- situate pe terenuri cu înclinare mare, ajută la fixarea versanţilor, evită
fenomenul de eroziune a solului;
- situate pe versanţii lacurilor de acumulare, constituie un filtru pentru apele care
alimentează direct aceste lacuri;
- situate în jurul staţiunilor balneo-climaterice, sporesc atât efectul estetic cât şi
pe cel al tratamentelor specifice;
- traseele turistice sunt practic nelipsite de porţiuni de pădure care le sporesc
frumuseţea.
În raport cu natura funcţiilor social-economice, pădurile României sunt
structurate astfel:
- cu funcţii speciale de protecţie - 52,1 %
- cu funcţii de producţie şi protecţie - 47,9 %.
Pe mari zone altitudinale distribuţia fondului forestier este neuniforma,
fiind structurată astfel:
- în zona montană pădurile ocupa 58,5% din suprafaţa;
- în zona de deal sunt numai pe 34,8%,
- în zona de câmpie se înregistrează cel mai mare deficit de pădure, cu 6,7% din
suprafaţă.2
Problematica menţionată este de natură a arăta presiunea diferită asupra
pădurii în raport de relief şi dezvoltarea economică în condiţiile în care categorii
importante de populaţie îşi asigură veniturile pe seama pădurii şi produselor
sale. În zonele de câmpie, presiunea exercitată asupra pădurii este determinată
de nevoia lemnului pentru foc şi mai puţin pentru lemnul destinat prelucrării
industriale în condiţiile lipsei de fapt a pădurii în aceste zone şi în paradoxul
unei mai mari capacităţi de valorificare a lemnului prelucrat. Acest fapt se
reflectă şi asupra situaţiei operative, faptele de tăiere ilegală de arbori şi
2
www.rosilva.ro – site-ul Regiei Naţionale a Pădurilor – Romsilva.
sustragerile de material lemnos fiind diferenţiate conform nevoilor imediate ale
populaţiei din zonă sau a prezenţei unei mari capacităţi de prelucrare a lemnului
rotund, cu influenţarea pe cale de consecinţă şi a infracţionalităţii din segmentul
valorificării acestuia.
Cu timpul politica economică neraţională – concretizată în principal
prin tăierea masivă a pădurilor – dublată de lipsa de preocupare pentru
reîmpădurirea zonelor exploatate, mai ales sub aspectul calitativ, a condus
inevitabil la reducerea considerabilă a fondului forestier, cu toate consecinţele
negative ce decurg dintr-o asemenea stare de lucru3. Mai trebuie precizat că la
aceasta a contribuit şi păşunatul masiv, fără oprelişti cât şi furturile de material
lemnos, aceste fapte luând amploare în special după anul 1989, aspect generat
printre altele şi de menţinerea în vigoare o perioadă de timp a unei legislaţii
depăşite de noile transformări şi realităţi social-economice în România.
Având în vedere importanţa deosebită pe care o prezintă fondul forestier
trebuie menţionat că producerea, gestionarea, conservarea şi protejarea „aurului
verde” este o problemă de interes naţional. Metafora amintită s-a născut din
evaluarea funcţiilor deosebite a pădurilor şi a altor terenuri cu vegetaţie
forestieră, atât ca bogăţie naturală greu recuperabilă cât şi ca mijloc de
menţinere a echilibrului ecologic.

I.2. Scurt istoric privind legislaţia silvică din România

Regimul silvic a progresat mereu în dimensiuni şi în combativitate,


aşa încât a repurtat în mod frecvent succese crescânde. Etapele străbătute de
legislaţiile altor ţări se cunosc şi pe teritoriul României.
În urma ocupării Daciei de către Traian, pădurile au rămas în proprietatea
exclusivistă a statului roman. În această perioadă în Dacia a funcţionat
„procuratores saltuum” (funcţionari însărcinaţi cu gestionarea veniturilor
pădurilor)şi colegiile forestiere care reglementau folosinţa lemnului şi păşunatul
în păduri. Mai târziu, după retragerea romană, valahii s-au organizat în cnezate
şi voievodate. Un cnezat stăpânea terenuri considerabile, inclusiv păduri.

3
I. Boţoc – “Metodica cercetării infracţiunilor silvice”, în “Curs de criminalistică, Anexă”, Academia de Poliţie
“A.I. Cuza, Bucureşti, 1985, p.139.
Folosinţa acestora se făcea în virtutea legilor strămoşeşti nescrise, în virtutea
vechiului obicei al pământului4.
Apoi, sub atotputernicia nobililor se ajunge în 1222 la „Bula de aur”5 prin
care toate bunurile au fost declarate proprietatea regelui. Potrivit acestui act
pădurile sunt supuse autorităţii regale, inclusiv cele ale statului. Regele putea
distribui aceste bunuri bisericilor, nobililor, oraşelor etc.
Tot pentru protecţia juridică a pădurilor încă de la început apar Pravilele
lui Vasile Lupu (Cartea pentru învăţătură) din 1664şi Matei Basarab
(Îndreptarea legii).
În anul 1703 la Viena s-a întocmit un plan pentru cercetarea pădurilor din
Transilvania cu scopul de a stabili care sunt resursele de lemn şi în special cele
cu valoare de utilizare mai ridicat (stejar, lemn de construcţie şi altele). În anul
1792 a fost elaborat un edict în cuprinsul căruia se prevedea că dreptul de
proprietate asupra pădurilor aparţine moşierilor (pătura feudală care beneficia de
toate drepturile). Aceştia aveau dreptul să stăpânească pădurile satelor de ţărani.
Mai târziu, respectiv în anul 1786 Iosif al II-lea emite pentru Bucovina un edict
care într-o traducere sintetică s-a intitulat „Orânduiala de pădure” care conţinea
12 capitole şi a fost considerat de specialişti ca „primul Cod silvic” care printre
altele prevedea ca „pe vinovaţi să-i înfăţişeze pădurari işi alergătorii lor, ca să-i
poată dovedi cu toată rânduiala, greşeala şi vinovăţia lor,şi apoi de va fi
podantul bine avutu, să iasă la lucru cu mâna la treburile pădurii”6. Mai trebuie
remarcat că în cuprinsul documentului respectiv se introduce termenul
„amenajament” într-o structură simplă la nivelul cunoştinţelor perioadei
respective.
Se stabileau speciile forestiere şi destinaţia elementului, recoltarea
seminţelor, păstrarea şi semănatul lor, obligativitatea angajării pădurarilor
(având cunoştinţe necesare), prevenirea incendiilor, interzicerea recoltării de
coajă de pe arbori, reglementarea păşunatului etc.
În acelaşi an (1786) împăratul Iosif al II-lea prin Ordonanţa din 29 aprilie,
înfiinţează „Fondul bisericesc ortodox român din Bucovina”, care grupa toate
pădurile mânăstirilor din această provincie într-o administraţie unică.
Documentele vremii atestă că în cuprinsul hotarelor ţării noastre spectrul crizei
de lemn (întrevăzut în principate odată cu declanşarea despăduririlor după 1829)
au dus la adoptarea unor legiuiri forestiere mai întâi în Transilvaniaşi Bucovina
şi câteva decenii mai târziu în Moldova (1843)şi Muntenia (1847)7.
După modelul aplicat în Galiţia în anul 1875 s-au înfiinţat în ţara noastră
„ocoalele silvice”. Pădurile erau amenajate în sistem unitar pe ocoale silvice, iar
amenajamentele erau revizuite la 10 ani, modelul de gospodărire fiind la cel mai
ridicat nivel pe teritoriul românesc. Pe baza resurselor lemnoase din pădurile
Fondului bisericesc s-a dezvoltat o puternică industrie de prelucrare a lemnului
4
Vasile Sabău – “Evoluţia economiei forestiere în România”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1946, pag. 4 – 36,
5
Vasile Sabău, op. cit., pag. 28 – 29,
6
I. Gheorghiu – “Apărarea fondului forestier împotriva infracţiunilor şi contravenţiilor”, Editura Ceres,
Bucureşti, 1978, pag. 6 – 7, 42 – 43.
7
I. Gheorghiu, op. cit. pag. 146,
cu fabrici de cherestea în Cernăuţi, Vatra Dornei, Iacobeni, Gura Humorului,
Vatra Moldoviţeişi Brodina8.
În Moldova, primul document referitor la păduri a fost emis de domnitorul
Alexandru Moruzi la data de 28 noiembrie 1792 şi se referea la „anafora pentru
codri, rediuri, dumbrăvi şi lunci”, act normativ căruia i-a urmat la 2 ani
„aşezământul hotărât cu sfatul de obşte pentru paza dumbrăvilor, a rediurilor, a
luncilor şi a codrilor”. Hotărârea domnească respectivă a fost adoptată
întrucât s-au tăiat fără nici o socoteală dumbrăvi şi codri, ceea ce a dus la golirea
câmpurilor. S-a pus un accent deosebit pe păstrarea pădurilor în fiinţă.
Documentul enunţat mai prevedea şi îndatorirea (obligaţia) stăpânilor de moşii
să asigure paza acestora cât şi dreptul sătenilor de a tăia lemne pentru nevoile
proprii sau pentru biserică, precum şi cazurile în care se aplică „zeciuiala”9.
La data de 3/15 ianuarie 1805 domnitorul Alexandru Moruzi emite
„aşezământul agrar”, prin care se restrângeau drepturile ţăranilor clăcaşi asupra
fâneţelor, păşunilor şi pădurilor. Privind pădurile, documentul enunţat prevedea
că fiecare sătean care are car cu boi este obligat să ducă anual două care cu
lemne de foc la aşezarea stăpânului moşiei.
În anul 1818 s-a emis Codicele lui Ion Vodă Caragea prin care se obligă
de asemenea clăcaşii de a aduce de Crăciun la casa stăpânului moşiei un car cu
lemne de foc10.
Preocuparea pentru apărarea şi ocrotirea pădurilor a provocat o îngrijorare
deosebită a conducătorilor de state cu toată apartenenţa acestora la clasele
bogate care obţineau venituri şi profituri fabuloase din valorificarea materialului
lemnos.
În elaborarea unor acte normative în domeniul forestier o mare influenţă a
avut-o Codul silvic francez din 24 iunie 1827 care a constituit un model
legislativ modern în direcţia protejării fondului forestier. Prin urmare în anul
1843 în Moldova s-a emis o lege pentru stabilirea unor reguli după care să se
facă exploatarea pădurilor mânăstireşti, pentru oprirea abuzurilor şi a
câştigurilor ilegale necinstite care periclitau aceste păduri, ce reprezentau o mare
suprafaţă de teren.
Pe timpul când guvernul era condus de M. Kogălniceanu, mai precis în
luna decembrie 1863 se adoptă Legea secularizării averilor mânăstireşti care
cuprindeau şi întinderi mari de păduri.
In anul 1872 prin „Legea pentru administrarea domeniilor statului” ia
fiinţă „serviciul de silvicultură”. La un an, ministrul de finanţe prezintă un
proiect de Cod silvic care este votat de Cameră, însă Senatul nu-l votează. Mai
târziu, un rol hotărâtor în apărarea fondului forestier s-a făcut şi prin
incriminarea în Codul penal din 1864 cu modificările din 1874, 1882, 1893,

8
I. Machedon,Şt. Enăşescu, Ad. Popa, V. St. Popescu – Istorie şi actualitate în managementul silvic românesc,
Editura Economică, 1999, pag. 13,
9
V. Breban „Dicţionar al limbii române contemporane de uz curent”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1980, pag. 677,
10
Gh.T. Kimleanu – Introducere la orânduiala de pădure pentru Bucovina, Tipografia „Gutemberg”, Joseph Gobl
20, Str. Doamnei 20, 1908, pag. 173.
1894şi 1895 (act normativ la care se face referire şi prin prevederile art.71 din
Codicele silvic din 9 iunie 1881) a unor fapte penale (art. 358-363). În acest sens
art. 358 din Codul penal menţionat, prevedea că „oricine cu voinţă va pune foc
la ziduri, corăbii, fabrice, magazii de obşte sau de cherestele sau la orice clădiri
când nu sunt locuite, nici servesc spre locuinţă sau la păduri ori la bucate
nesecerate sau fâneţe necosite se va pedepsi cu recluziunea de la 5 până la 7 ani,
dacă acele lucruri nu vor fi ale lui.” Prin art. 359 se încrimina fapta aceluia care
„punând pe foc unele din lucrurile menţionate în articolul de mai sus, fiind al
său va cauza cu voinţă orice pagubă altuia, se va pedepsişi cu închisoare de la 6
luni până la 2 ani”. De asemenea, prin art. 360 se incriminaşi fapta „aceluia care
cu voinţă va pune foc la lemnele tăiate în pădure sau la bucate secerate sau la
fâneţe cosite, fie acele lemne grămădite ori aşezate aproape unele de altele
precum şi bucatele grămădite ori făcute stoguri sau fânul strâns în căpiţe, clăi
cuşire, dacă aceste bunuri nu vor fi ale lui se va pedepsi cu recluziunea de la 5
până la 7 ani.” În conformitate cu art. 361 se sancţionează şi „acela care punând
foc la unul din lucrurile menţionate în articolul de mai sus, fiind al său, va cauza
cu voinţă orice pagubă acestuia.”
Potrivit art. 362 se va pedepsi şi „cel care va fi comunicat focul la unul din
lucrurile menţionate în articolele de mai sus punând cu voinţă foc la orice lucru
al său, ori străin, dar aşezat în chip încât să se poată întinde focul se va pedepsi
cu pedeapsa hotărâtă pentru cei ce da dreptul vor fi pus foc la unul dintre aceste
lucruri.” În sfârşit, conform art. 363 „la toate cazurile mai sus menţionate, dacă
focul a cauzat moartea la una sau mai multe persoane care se aflau în locurile
aprinse când s-a ivit focul pedeapsa va fi munca silnică pe timp mărginit.”
Distrugerile şi despăduririle care aveau loc din ce în ce mai frecvent a
sensibilizat legiuitorul pentru a lua cele mai corespunzătore măsuri şi în acest
domeniu.
Un pas important în această direcţie s-a făcut ca urmare a apariţiei
primului Cod silvic românesc din 9 iulie 1881şi ale Regulamentului de aplicare
a acestuia. În prealabil, în anul 1880 a fost depus la Corpurile legiuitoare, spre
deliberare Mesajul regal precum şi proiectul de lege pentru păduri – Codicele
silvic11. Această lege de bază a silviculturii, a fost promulgată prin
impresionanta formulă „Carol I prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională
rege al României.”
Actul normativ, respectiv primul Cod silvic românesc, lege modernizată
după Codul silvic francez a fost de natură să contribuie la protejarea pădurilor şi
reglementarea tăierilor. Printre altele, în acel Codice silvic se incriminau şi o
serie de fapte urmărindu-se apărarea fondului forestier cu mai multă eficienţă.
Sunt prevăzute diverse forme agravante, unele asemănătoare cu cele
reglementate în legislaţia în vigoare. Legislaţia silvică, respectiv Codicele silvic
de care am amintit, incrimina şi faptele funcţionarilor publici care participau
într-o formă sau alta la comiterea infracţiunilor silvice.

11
Codicele silvic din 1881 cu modificările aduse până la 2 martie 1896 – Imprimeria Statului, 1896,
În conţinutul Codicelui silvic se găseau şi reglementări privitoare la aspectele de
drept procesual penal, mai precis, cele referitoare la „urmărirea delictelor
silvice”, prevederi destul de bine conturate pentru acea perioadă.
De asemenea, erau prevăzute dispoziţii referitoare la aplicarea măsurii de
siguranţă a confiscării speciale.
Făcându-se trimitere la competenţa instanţelor judecătoreşti, în lege se
preciza că justiţia în nici un caz nu poate anula pentru vicii de formă procesele-
verbale încheiate pentru faptele săvârşite în flagrant.
Privitor la personalul împuternicit să asigure paza pădurilor (sensul este
mai larg azi, înţelegându-se regimul silvic iar ca personal, în prezent, există
pădurari, brigadieri silvici etc.) Codicele silvic prevedea că sunt: agenţi silvici,
inspectori, sub-inspectori, guarzi generali, brigadierii şi pădurarii „care au depus
jurământul legiuit” la încadrarea lor în funcţiune, în faţa tribunalului judeţului în
care sunt chemaţi a funcţiona.
Un alt moment important în direcţia perfecţionării organizării domeniului
silvic în ţara noastră şi al consolidării managementului forestier, îl constituie
elaborarea în anul 1910 a celui de- al doilea Cod silvic12, care preia majoritatea
dispoziţiilor anterioare şi adaugă un plus de eficienţă regimului silvic existent
până atunci.
Avându-se în vedere şi modelul legiuirilor străine şi ţinându-se cont de
consecinţele despăduririlor care continuaseşi sub legislaţia anterioară, se
introduce pentru prima dată noţiunea de „păduri de protecţie” limitată însă
numai la unele categorii de păduri, cu rol de conservare a solului. Despre
instaurarea unor tipuri de gospodărire funcţională nu se poate vorbi încă, în acea
perioadă, întrucât acest cod impunea doar condiţia amenajării. Au fost create
numai unele din premise, printre care cea mai importantă este păstrarea stării de
împădurire.
Ultimul capitol al acestui cod se referă la delicte, penalităţi şi urmăriri.
Delicventul sau contravenientul, în afară de plata despăgubirilor pentru produse,
erau obligaţi şi la plata amenzii.
Problema regimului pădurilor şi în special al celor de protecţie a fost
amplu discutată, imediat după primul război mondial, ceea ce a contribuit la
cunoaşterea realităţilor şi necesitatea elaborării unor noi acte normative
referitoare la fondul forestier ( legi, decrete etc.), destinate să contribuie la
reprimarea activităţilor ilicite, prin care se pot aduce prejudicii regimului silvic.
După al II-lea război mondial a fost elaborată Legea nr. 204/1947, act
normativ destul de important prin dispoziţiile date. Legea menţionată, prin
modificările pe care le-a adus Codului silvic (din 1910) şi implicit numeroaselor
acte normative în materie de silvicultură a reuşit într-o oarecare măsură
sistematizarea legislaţiei proprii acestui sector, stabilindu-se însemnate măsuri
pentru viitor.
Modificările survenite pe plan social, economic şi politic au determinat
înlocuirea Codului silvic din 1910. Corespunzător acestor necesităţi s-a adoptat
12
Codul silvic al României din 1910 publicat în Monitorul Oficial nr. 8 din 9 aprilie 1910.
la 28 decembrie 1962 Codul silvic – devenit Legea nr. 3/1962 care reflecta
transformările social-economice, realizările obţinute în ramura economiei
forestiere şi a asigurat totodată cadrul legal al ocrotirii pădurilor prin reguli
stricte de apărare, gospodărire bşi dezvoltare a fondului forestier13. Legea nr.
3/1962, respectiv Codul silvic în 1962 este fundamental deosebit de cel din 1910
pentru că a eliminat multe inconsecvenţe ale legislaţiei silvice anterioare.
Îmbunătăţirea legislaţiei penale în materia infracţiunilor silvice a fost
realizată şi prin adoptarea Legii nr. 2 din 30 octombrie 1987 privind
conservarea, protejarea şi dezvoltarea pădurilor, exploatarea lor raţională şi
menţinerea echilibrului ecologic. În Capitolul al VII-lea au fost prevăzute
infracţiunile şi contravenţiile la regimul forestier.
După Revoluţia din decembrie 1989, respectiv după apariţia statului de
drept, democratic şi social s-a impus cu necesitate adoptarea unui nou cadru
legal în domeniul silvic, trebuind înlocuită aproape în totalitate Legea nr.
2/1987. Astfel a fost elaborat un nou Cod silvic14, devenit Legea nr. 26/1996
precum şi alte acte normative. Codul silvic enunţat este structurat pe 7 titluri, în
ultimul titlu este redat cadrul incriminator şi regimul sancţionator, cât şi unele
probleme privind constatarea şi cercetarea infracţiunilor.
Adoptarea actualului Cod silvic al României a ocazionat exprimarea unor opinii
diferite în literatura de specialitate şi pronunţarea unor soluţii discutabile în
practica judiciară.
S-a impus astfel adoptarea unor noi acte normative, fiind elaborată
Ordonanţa Guvernului României nr. 96 din 27 august 199815 privind
reglementarea regimului silvic şi administrarea fondului forestier naţional.
A fost apoi elaborată Legea nr. 141 din 23 iulie 1999 care a aprobat Ordonanţa
menţionată cu modificări şi completări, între acestea figurând atât dispoziţii
penale de incriminare cât şi unele dispoziţii cu caracter procesual penal, fiind
reglementate patru infracţiuni.
Pentru a se înlătura incriminarea unor fapte (de natură contravenţională)
prin mai multe acte normative care nu era cea mai bună soluţie legislativă, s-a
recurs la elaborarea Legii nr. 31 din 3 aprilie 2000 privind stabilirea şi
sancţionarea contravenţiilor silvice16.
A fost adoptată de asemenea Legea nr. 107 din 16 iunie 1999 pentru
aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 81/1998 privind unele măsuri pentru
ameliorarea prin împădurire a terenurilor degradate. Printre altele a fost adoptată

13
I. Buceloiu, A. Sitaru – “Codul silvic comentat şi adnotat”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, pag. 15,
14
Codul silvic al României (Legea nr. 26/1996 privind regimul silvic) publicat în Monitorul Oficial Partea I nr.
93 din 8 mai 1996.
15
Ordonanţa Guvernului nr. 96 din 27 august 1998 privind reglementarea regimului silvic şi administrarea
fondului forestier naţional, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 320 din 28 august 1998
aprobată prin Legea nr. 141 din 23 iulie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 355 din 27
iulie 1999,
16
Legea nr. 31 din 3 aprilie 2000 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, publicată în Monitorul
Oficial Partea I nr. 144 din 6 aprilie 2000.
Legea nr. 75 din 16 ianuarie 2002 pentru modificarea şi completarea O.G. nr.
96/1998 privind reglementarea regimului silvic şi administrarea fondului
forestier, republicată. A fost adoptată Legea nr. 183/2005 privind modificarea
art.32 din Ordonanţa de Guvern nr. 96/1998.
În anul 2008, datorită modificărilor sociale şi ca urmare a aderării
României la Uniunea Europeană, o nouă lege privind Codul silvic a fost
adoptată. Este vorba de Legea nr. 46/2008 privind Codul Silvic, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 27.01.2008. această lege a
mai fost modificată, ultima dată în martie 2010 prin Legea 54/2010 de
modificare a Legii 46/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 186 din 25.03.2010.
După redarea principalelor acte normative privitoare la regimul forestier şi
unele motivaţii în special cu referire la cele mai actuale dintre acestea se trage
concluzia că în momentul de faţă fondul forestier naţional indiferent de forma de
proprietate trebuie protejat şi păstrat integru, motiv pentru care răspunderea
penală şi cea contravenţională a celor care încalcă reglementările în
domeniul silvic trebuie să fie unitară şi de natură a descuraja fenomenul
infracţional.