1) Verbul

Verbul este o parte de vorbire flexibilă care exprimă în general acțiuni ale
persoanelor/obiectelor (Mihai mănâncă. Ioana citește.). Celelalte verbe pot
indica: stări ale obiectelor (Mașina stă în parcare), posesia unui obiect de
către alt obiect (Vasile are o carte. Cartea are multe pagini.),
necesitatea acțiunilor sau a obiectelor (Trebuie să mănânc.Îmi trebuie o
mașină.), posibilitatea de face anumite acțiuni (Pot să cânt la pian.),
voința sau dorința unei persoane de a face o acțiune (Vreau să merg la
film., Doresc o prăjitură.).

Clasificarea verbelor

După capacitatea verbului de a forma singur predicatul, verbele se împart

în: verbe predicative – au înțeles de sine stătător și verbe nepredicative –
nu au înțeles de sine stătător. Verbele nepredicativ sunt de două feluri:
verbe auxiliare și verbe copulative.
Verbele auxiliare (ajutătoare) ajută la formarea modurilor, a timpurilor
compuse și a diatezei pasive. Verbe auxiliare sunt: a fi, a avea, a vrea (a
voi).
Verbele copulative formează predicatul nominal împreună cu o altă parte
de vorbire cu funcția sintactică de nume predicativ.

Conjugările verbelor

În funcție de sunetul sau grupul de sunete care alcătuiesc terminația verbului la

infinitiv, verbele pot fi: de conjugarea I, conjugarea a II-a, conjugarea a III-a,
conjugarea a IV-a.

CONJU
CONJUGA CONJUGA CONJUGAREA A
GAREA
REA I REA A II-A IV-A
A III-A

-a a mânca -ea a tăcea -e a face -i, -î a citi

a lucra a ședea a crede a veni
a alerga a vedea a duce a hotărî
a cânta a plăcea a pune a coborî

Flexiunea verbului

Verbul își schimbă forma în funcție de următoarele categorii gramaticale: diateză,

mod, timp, persoană și număr. Categoriile gramaticale specifice verbului sunt:
diateza, modul și timpul.
În limba română verbul are trei diateze: activă, reflexivă și pasivă.
Diateza activă arată că acțiunea este făcută de subiectul gramatical. Subiectul
gramatical poate fi sau nu exprimat în propoziție.
• Copiii merg la școală. (subiectul copiii efectuează acțiunea – “merg”)
• Ai cumpărat cartea pe care ți-o doreai. (subiectul neexprimat -“tu” efectuează
acțiunea – “cumpără”)
Diateza reflexivă arată că acțiunea este făcută de subiectul gramatical, dar este și suferită de
acesta. Verbul aflat în conjugare este însoțit întotdeauna de pronume reflexive sau pronume
personale neaccentuate – folosite ca pronume reflexive. Pronumele folosite astfel nu au
funcție sintactică, ele sunt semne gramaticale ale diatezei reflexive.
•Te-ai supărat ca măgaru pe sat. (“tu” – face și suferă acțiunea “a supăra”)
•Mă gândesc și acum la filmul pe care l-am văzut ieri. (“eu” fac acțiunea de a gândi și tot
“eu” o sufăr)
Diateza pasivă arată că subiectul gramatical suferă acțiunea făcută de
altcineva. Subiectul gramatical – autorul acțiunii poate fi exprimat sau
poate fi neexprimat. Diateza pasivă se formează dintr-un verb auxiliar
și participiul verbului de conjugat.
• Vei fi judecat săptămâna viitoare. (vei fi – viitorul auxiliarului “a fi” +
judecat – participiul verbului “a judeca”)
• Profesorii trebuie să fie respectați. (subiectul profesorii suferă acțiunea de a fi
respectați de terți)

2) Pronumele
Pronumele este o parte de vorbire flexibilă care înlocuiește un substantiv
și, de regulă, își schimbă forma (flexionează) după gen, număr, caz și
persoană.

Clasificarea pronumelor :
1) Pronume cu forme personale – își schimbă forma după persoană și se împart în:
Pronume personal proprius-zis – eu, tu, el, noi, mie, ție, etc;
Pronume personal de politețe – dumneavoastră, dumneata, etc;
Pronume reflexiv – îmi, îți, mă, ne, vă, etc;
Pronume de întărire – însumi, însuți, însuși, etc;
Pronume posesiv – al meu, al tău, al său, al nostru,
2) Pronume fără forme personale :Nu își schimbă forma după persoană, iar atunci când este
analizat nu se precizează persoana acestuia :
Pronume demonstrativ – acesta, acela, aceștia, aceia, același, aceiași, celălalt, ceilalți, etc;
Pronume nehotărât – unul, toți, toate, alții, orice, oricare, ..
Pronume negativ – nimeni, nimic, niciuna, niciunul
Pronume interogativ – care, cine, ce, cât, câti, câte ..
Pronume relativ – care, cine, cât, câți, câte, câtă ..

3) Substantivul
Substantivul este partea de vorbire care definește obiecte (masă, casă); ființe (iepure,
câine), locuri (munte, mare), fenomene ale naturii (ploaie, furtună), acțiuni (mișcare),
dar și mai multe noțiuni abstracte.

De cele mai multe ori, substantivul poate fi identificat cu ajutorul întrebărilor: cine este
acesta/aceasta?, ce este acesta/aceasta? În cadrul unei propoziții, substantivul are rolul
adesea de subiect ori complement direct, care poate fi înlocuit de pronume sau poate fi
determinat de adjective.

Propriu – atunci când se folosește pentru nume de persoane, localități sau alte repere
geografice, alte denumiri ori nume de instituții.

Comun – atunci când substantivul definește obiecte de același fel și se scrie cu literă
mică, excepție face atunci când se află la începutul unei propoziții. Exemplu: În piață
se găsesc o mulțime de produse: fructe, legume, carne, lapte, ouă, etc.

Substantiv simplu – format dintr-un singur cuvânt.

Exemplu: pisică, școală, etc.
Substantiv compus – atunci când este format din două sau mai multe cuvinte. Exemplu:
pisică de mare, Câmpulung Muscel.
4)Numeralul
Numeralul este o parte de vorbire flexibilă care exprimă un număr
(unu, doi, trei), numărul obiectelor (trei copii, câte zece
pagini, amândouă cărțile), ordinea obiectelor (al doilea, al
treilea). În cele mai multe cazuri, numeralul determină un
substantiv și stă înaintea substantivului determinat.

Numeralele se împart în două categorii: cardinale – exprimă un

număr abstract sau numărul obiectelor (unu, doi, trei) și ordinale
– exprimă ordinea numerică a obiectelor într-o înșiruire (întâiul, al
doilea, al treilea).
Numeralele cardinale se împart în: numerale cardinale propriu-zise
(unu, doi, patruzeci), numerale colective(amândoi, tustrei,
tuspatru), numerale multiplicative (îndoit, întreit, dublu),
numerale distributive (câte unul, câte doi), numerale adverbiale
(o dată, de două ori), numerale fracționare (jumătate, sfert).

Cazurile și funcțiile sintactice ale substantivului :

Cazul nominativ (N)

Întrebări specifice cazului cine? ce? care?
Funcții sintactice posibile subiect, nume predicativ, atribut

Cazul acuzativ (Ac)

Întrebări ce? pe cine? pe ce? cu cine? cu ce? la cine? la ce? despre cine? despre ce? lângă
specifice cine? lângă ce? de la cine? de la ce? unde? de unde? până unde? când? cum? care?
cazului ce fel de?
complement direct, complement indirect, complement de agent, atribut
Funcții
substantival prepozițional, nume predicativ, complement circumstanțial de loc,
sintactice
complement circumstanțial de timp, complement circumstanțial de mod,
posibile
complement circumstanțial de scop

Cazul dativ (D)

Întrebări
specifice cui?
cazului
Funcții atribut substantival prepozițional, atribut apozițional, nume predicativ,
sintactice complement indirect, complement circumstanțial de mod, complement
posibile circumstanțial de cauză

Cazul genitiv (G)

Întrebări
specifice al cui? a cui? ai cui? ale cui?
cazului
Funcții atribut substantival genitival, atribut substantival prepozițional, atribut
sintactice substantival apozițional, nume predicativ, complement indirect, complement
posibile circumstanțial de timp, complement circumstanțial de loc, complement
 circumstanțial de mod, complement circumstanțial de scop

Cazul vocativ
Substantivele aflate în cazul vocativ nu îndeplinesc nicio funcție sintactică. Acestea pot
exprima fie o chemare, o strigare sau o invocare. Astfel, se observă o comunicare
directă, iar substantivul în vocativ se desparte de restul propoziției prin virgulă. De
regulă, substantivele în cazul vocativ sunt nume proprii.
Exemplu: Maria, hai la masă. (Caz vocativ, fără funcție sintactică. )