BISERICA ÎN CASE

Eseuri scrise de
DAVID SERVANT
 Biserica în case

Când oamenii aud pentru prima dată termenul de biserică în case, de

obicei presupun în mod eronat că singura diferenţă dintre aceasta şi bisericile
instituţionale constă în mărimea şi abilităţile necesare susţinerii „lucrării“.
Oamenii ajung uneori la concluzia că biserica în case nu poate face o lucrare
la fel de calitativă ca cea desfăşurată în biserici ce deţin o clădire proprie. Dar,
dacă definiţia „lucrării“ este contribuţia adusă în procesul formării de ucenici,
în ajutarea lor să devină asemenea lui Hristos şi în echiparea acestora pentru
slujire, atunci bisericile instituţionale nu oferă nici un avantaj, ci, aşa cum
spuneam şi în capitolul anterior, sunt chiar dezavantajate. Desigur, bisericile
în case nu pot oferi cantitatea activităţilor multilaterale desfăşurate în
bisericile instituţionalizate, dar pot excela printr-o lucrare reală.

Unii oameni contestă ideea că bisericile în case sunt biserici adevărate

doar pentru că le lipseşte clădirea. Dacă aceşti confraţi ar fi trăit în perioada
primelor trei sute de ani ai bisericii, ar fi contestat autenticitatea fiecărei
biserici în parte, deoarece acestea nu aveau clădiri. Adevărul este că Isus a
afirmat: „Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu
în mijlocul lor“ (Mat. 18:20). Isus nu a spus nimic despre locul unde ar trebui
să se întâlnească credincioşii. Şi a promis că şi acolo unde vor fi doi
credincioşi El va fi prezent dacă se întâlnesc în Numele Lui. Ceea ce fac
ucenicii lui Isus când se întâlnesc în oraş pentru a lua masa împreună şi
vorbesc despre adevărurile biblice, învăţându-se sau îndemnându-se unii pe
alţii, se apropie mai mult de modelul adunărilor noul-testamentale decât ceea
ce se întâmplă adeseori duminică dimineaţă în multe clădiri bisericeşti.

În capitolul anterior am enumerat câteva din avantajele bisericii în case

faţă de cele instituţionale. Aş dori să încep acest capitol prin a enumera alte
câteva motive pentru care modelul bisericii în case reprezintă o alternativă
biblică validă care poate fi foarte eficientă în împlinirea scopului de a face
ucenici. Mai întâi, însă, permite-mi să spun din capul locului că scopul meu nu
este acela de a ataca bisericile instituţionale şi pastorii lor. Există o mulţime de
pastori evlavioşi şi sinceri în aceste biserici care fac tot ce le stă în putere
pentru a fi pe placul Domnului prin orânduielile stabilite. Lucrez cu mii de
pastori instituţionali în fiecare an şi îi iubesc şi îi apreciez foarte mult. Sunt
printre cei mai deosebiţi oameni din lume. Şi tocmai pentru că ştiu ce slujbă
grea au, doresc să le prezint o alternativă care îi va ajuta să suporte mai puţine
pierderi şi să fie mai eficienţi şi mai fericiţi în acelaşi timp. Modelul bisericii
în case este unul biblic şi care are potenţialul de a conduce la eficientizarea
uceniciei şi la extinderea Împărăţiei lui Dumnezeu. Nu am nici cea mai mică
îndoială că marea majoritate a pastorilor instituţionali ar fi mult mai fericiţi,
mai eficienţi şi mai împliniţi dacă şi-ar desfăşura lucrarea în contextul
bisericilor în case.

Şi eu am fost mai mult de douăzeci de ani pastor instituţional şi mi-am

dat toată silinţa să împlinesc tot ce ştiam atunci. Dar numai după ce am vizitat
timp de câteva luni mai multe biserici duminica dimineaţa am înţeles pentru
prima dată ce înseamnă să nu fii altceva decât un „spectator“. Mi s-au deschis
ochii şi am început să înţeleg de ce atât de mulţi oameni sunt lipsiţi de
entuziasmul de a merge la biserică. Pentru că, aşa cum făceau aproape toţi
ceilalţi în afară de pastor, stăteam în bancă şi aşteptam politicos să se termine
slujba. Abia atunci puteam interacţiona cu ceilalţi ca participant şi nu ca
spectator plictisit. Această experienţă a fost unul dintre catalizatorii care m-au
determinat să mă gândesc la o alternativă mai bună şi să studiez modelul
bisericii în case. Am fost surprins să descopăr că în lume există milioane de
biserici în case şi am ajuns la concluzia că acestea au câteva avantaje
consistente faţă de bisericile instituţionale.

Mulţi dintre cei care citesc această carte nu păstoresc biserici în case, ci
biserici instituţionale. Ştiu că multe din lucrurile pe care le scriu pot fi greu de
acceptat pentru ei, deoarece la prima vedere par radicale. Însă eu i-aş ruga să
mai mediteze şi nu mă aştept să îşi însuşească peste noapte principiile pe care
le enunţ. Dar am scris aceste lucruri pentru pastori, motivat fiind de dragoste
pentru ei şi pentru bisericile lor.

Singurul model de biserică din Biblie

În primul rând şi cel mai important, în Noul Testament nu sunt

menţionate în nici un loc biserici instituţionale care se întâlneau în clădiri
speciale, în timp ce bisericile în case erau clar standardul bisericii timpurii:

După ce şi-a dat bine seama de cele întâmplate, s-a îndreptat spre casa
Mariei, mama lui Ioan, zis şi Marcu, unde erau adunaţi mulţi laolaltă şi se
rugau (Fapte 12:12; subliniere personală).
 „…Ştiţi că n-am ascuns nimic din ce vă era de folos, şi nu m-am temut
să vă propovăduiesc şi să vă învăţ înaintea norodului [dar, evident, nu în
clădirile bisericiilor] şi în case…“ (Fapte 20:20; subliniere personală).

Spuneţi sănătate Priscilei şi lui Acuila....Spuneţi sănătate şi

Bisericii care se adună în casa lor (Rom. 16:3-5a; subliniere personală; vezi,
de asemenea, Romani 16:14-15 unde sunt menţionate alte două posibile
biserici în casele din Roma).

Bisericile din Asia vă trimit sănătate. Acuila şi Priscila, împreună

cu Biserica din casa lor, vă trimit multă sănătate în Domnul (1 Cor. 16:19;
subliniere personală).

Spuneţi sănătate fraţilor din Laodicea, şi lui Nimfa, şi Bisericii din casa
lui (Col. 4:15; subliniere personală).

…către sora Apfia şi către Arhip, tovarăşul nostru de luptă, şi

către Biserica din casa ta… (Filimon 1:2; subliniere personală).

S-a argumentat că singurul motiv pentru care biserica timpurie nu şi-a

construit biserici este acela că nu se maturizase încă. Însă această „copilărie“ a
durat câteva decenii bune, conform consemnărilor istorice din Noul Testament
(şi mai bine de două secole după). Deci, dacă semnul maturizării bisericii este
construirea de clădiri, biserica apostolilor despre care citim în cartea Fapte nu
s-a maturizat niciodată.

Aş sugera că motivul pentru care nici unul dintre apostoli nu a construit

vreo biserică este acela că un astfel de lucru ar fi fost socotit cel puţin în afara
voii lui Dumnezeu, având în vedere că Isus nu dăduse acest exemplu şi nici nu
lăsase instrucţiuni în privinţa aceasta. El făcea ucenici fără a avea nevoie
de clădiri speciale şi Îşi învăţase ucenicii să facă şi ei la rândul lor ucenici.
Pur şi simplu nu consideraseră că aveau nevoie de clădiri speciale. Când Isus
le-a spus ucenicilor să mergă în lume şi să facă alţi ucenici, aceştia nu s-au
gândit în sinea lor: „Ceea ce doreşte Isus de la noi este să construim clădiri în
care să le predicăm oamenilor o dată pe săptămână.“

Mai mult, construirea unor clădiri specifice ar fi putut fi considerată o

încălcare directă a poruncii lui Isus de a nu strânge comori pe pământ, irosind
banii pe ceva ce nu este necesar şi jefuind Împărăţia lui Dumnezeu de resurse
care ar putea fi folosite în lucrarea transformatoare.
 Adminstrarea biblică a bunurilor

Aceasta conduce la cel de al doilea avantaj al bisericilor în case

comparativ cu bisericile instituţionale: Modelul bisericii în case promovează o
administrare evlavioasă a resurselor membrilor ei, ceea ce reprezintă cu
siguranţă un aspect important al uceniciei. Nici un ban nu se irosea pe
construirea, cumpărarea, închirierea, repararea, extinderea, redecorarea,
încălzirea sau răcorirea bisericii. Drept urmare, ceea ce s-ar fi irosit pe clădiri
putea fi folosit pentru a-i hrăni şi a-i îmbrăca pe cei săraci, pentru a răspândi
Evanghelia şi pentru a face ucenici, aşa cum făceau cei din Faptele
Apostolilor. Gândeşte-te la ce s-ar fi putut face pentru Împărăţia lui Dumnezeu
dacă miliardele de dolari cheltuiţi pe construirea bisericilor ar fi fost folosiţi la
răspândirea Evangheliei şi pentru ajutorarea săracilor! Aproape că nici nu ne
putem imagina.

Mai mult, bisericile în case formate din nu mai mult de 20 de oameni

puteau fi supravegheate de prezbiteri/pastori/supraveghetori „care construiau
corturi“ (adică neplătiţi), ceea ce este foarte posibil dacă acestea sunt formate
din mai mulţi creştini maturi. Astfel de biserici nu ar avea în principiu nevoie
de bani pentru a putea funcţiona bine.

Desigur, Biblia lasă de înţeles că prezbiterii/pastorii/supraveghetorii ar

trebui să fie plătiţi conform muncii lor, astfel încât cei care îşi dedică tot
timpul lucrării să poată trăi de pe urma ei (vezi 1 Tim. 5:17-18). Zeciuiala a
zece salariaţi dintr-o biserică în casă poate ajuta pastorul să trăiască decent.
Cinci persoane care dau zeciuială îi pot oferi pastorului libertatea de a investi
jumătate din timpul său în lucrare.

Urmând modelul bisericii în case, banii care ar fi folosiţi pe clădiri pot

sprijini financiar pastorii şi, astfel, pastorii instituţionali nu ar trebui să se
teamă că proliferarea bisericilor în case le-ar ameninţa siguranţa slujbei. Mai
degrabă ar însemna că mulţi alţi bărbaţi şi femei ar putea împlini dorinţa pe
care le-a pus-o Dumnezeu în inimă, aceea de a-L sluji dedicându-se lucrării
Sale. Aceasta ar putea conduce spre împlinirea scopului de a face ucenici. Mai
mult, o biserică în casă formată din douzeci de salariaţi ar putea investi
jumătate din veniturile primite în misiunea de a evangheliza şi a-i sprijini pe
cei săraci.

Când o biserică instituţională doreşte să înceapă tranziţia spre o reţea de

biserici în case, există câteva categorii de oameni care se vor împotrivi
deoarece se tem să nu îşi piardă slujba. Personalul administrativ, de strângere
de fonduri şi poate o parte din membrii care se ocupă de lucrări specifice
precum cele cu copii şi cu tinerii sunt cei mai puţin disponibili să schimbe
lucrări care nu prea au fundamente biblice cu cele care chial le au. Bisericile
în case nu au nevoie de lucrări cu copii şi tinerii, deoarece această
responsabilitate biblică revine părinţilor, iar oamenii din bisericile în case îşi
dau silinţa să împlinească ceea ce spune Biblia şi nu normele creştine
culturale. Tinerii creştini care nu au părinţi credincioşi pot fi integraţi în
bisericile în case şi ucenicizaţi, aşa cum se procedează şi în bisericile
instituţionale. Nu te-ai întrebat niciodată de ce în Noul Testament nu se
menţionează nimic despre „pastorii de tineret“ şi „de copii“? Astfel de lucrări
nu existau în primii 1900 de ani de creştinism. De ce au devenit dintr-o dată
atât de importante, în special în ţările vestice bine dezvoltate?

În ultimul rând, în special în naţiunile sărace, pastorilor le este aproape

imposibil să închirieze sau să deţină o clădire pentru biserică dacă nu sunt
sponsorizaţi de creştinii din vest. Consecinţele nedorite ale acestei dependenţe
se extind. Totuşi, adevărul este că timp de 300 de ani această problemă nu
exista în creştinism. Dacă eşti pastor într-o naţiune a cărei comunitate nu îşi
poate permite să deţină o clădire, nu trebuie să flatezi câţiva americani în
speranţa că vei da de aur. Dumnezeu ţi-a rezolvat deja problema. Chiar nu ai
nevoie de o clădire pentru a fi eficient în multiplicarea ucenicilor. Urmează
modelul biblic !

Sfârşitul familiilor împărţite

Un alt avantaj remarcabil pe care îl au bisericile în case este următorul:

ucencizarea copiilor şi a tinerilor. Una dintre cele mai mari erori săvârşite de
bisericile instituţionale actuale (mai ales de cele numeroase din Statele Unite)
este aceea că le oferă copiilor şi tinerilor lucrări excepţionale. Totuşi, ascund
faptul că, marea majoritate a copiilor care participă ani de zile la întâlnirile
grupului şi se simt bine, nu se mai întorc niciodată în biserică după ce „îşi
părăsesc cuibul“. (Întreabă orice pastor de tineret despre aceste statistici – ar
trebui să le cunoască.)

În plus, bisericile care au pastori pentru copii şi adolescenţi, promovează

părinţilor în mod constant ideea falsă că fie sunt incapabili, fie nu sunt
responsabili de creşterea spirituală a copiilor lor. „Avem noi grijă de
maturizarea spirituală a copiilor dumneavoastră. Suntem profesionişti.“
 Sistemul acesta este destinat eşecului, întrucât crează un cerc vicios de
compromisuri din ce în ce mai mari. Totul începe cu părinţii care caută
biserici în care să se simtă bine copii. Dacă adolescentul Ionuţ spune în drum
spre casă că s-a simţit bine la biserică, părinţii sunt emoţionaţi, deoarece
echivalează interesul lui pentru biserică cu cel pentru lucrurile spirituale. De
multe ori însă se înşeală amarnic.

Pastorii seniori de succes doresc ca bisericile lor să crească, iar pastorii

pentru copii şi tineret pleacă de multe ori de la întâlnirile comitetului presaţi
de faptul că trebuie să creeze programe „relevante“ care să îi ajute pe copii să
se simtă bine. („Relevant“ este de obicei echivalentul „distracţiei“ pentru ei;
„relevant“ nu înseamnă neapărat „a conduce copii spre pocăinţă şi spre
împlinirea poruncilor lui Hristos.“) Dacă li se pot vinde aceste programe
copiilor, părinţii naivi vor reveni (cu bani cu tot), iar biserica “va creşte“.

Succesul grupului de tineret este în mod special apreciat în funcţie de

numărul participanţilor. Pastorii de tineret se surprind făcând tot ce este
necesar pentru a-i păstra, ceea ce duce de multe ori la compromiterea vieţii
spirituale veritabile. Vai de pastorul de tineret căruia îi spune pastorul senior
că l-au reclamat părinţii că se plâng copii de mesajele sale plictisitoare sau
critice!

Dar ce binecuvântaţi s-ar simţi în trupul lui Hristos pastorii de tineret

dacă ar deveni lideri de biserici în case. Ei posedă deja abilităţi de relaţionare
extraordinare, sunt plini de elan tineresc şi de energie. Mulţi dintre ei devin
pastori de tineret fiindcă acesta este primul pas necesar în dobândirea
abilităţilor “supra-umane“ necesare pentru a deveni pastor senior şi a
supravieţui în această slujbă. Mulţi dintre ei sunt mai mult decât capabili să
păstorească o biserică în casă. Ceea ce fac cu grupul de tineret este mult mai
aproape de modelul biblic de biserică decât ceea ce se întâmplă în sala
principală a bisericii! Acelaşi lucru se poate spune şi despre pastorii de copii,
care probabil sunt cu mult înaintea pastorilor seniori în ceea ce priveşte
abilitatea de a sluji în bisericile în case unde toată lumea, inclusiv copiii, stau
într-un cerc restrâns, participând şi chiar mâncând bucuroşi împreună.

Copii şi tinerii sunt în mod natural mai uşor de modelat în bisericile în

case, deoarece înţeleg astfel ce înseamnă o comunitate reală de creştini şi au
mai multe şanse de a interacţiona, de a pune întrebări şi de a se raporta la
oameni de alte vârste ca parte a familiei creştine. În bisericile instituţionale
sunt expuşi permanent unui spectacol şi unui mod „distractiv“ de învăţare,
înţeleg foarte puţin sau chiar deloc ce înseamnă comunitatea, sunt de obicei
foarte conştienţi de ipocrizia perversă existentă şi, ca şi la şcoală, învaţă să se
raporteze doar la semenii de vârsta lor.

Ce să faci în aceste adunări mixte cu copiii care plâng şi devin

nerăbdători?

Ar trebui să te bucuri întotdeauna de ei, putând să iei şi măsuri practice

pentru a avea grijă de ei atunci când fac probleme. De exemplu, pot fi duşi în
altă cameră pentru a se juca sau li se pot da culori şi hârtie pentru a sta pe
covor şi a colora. Într-o comunitate care se întâlneşte în case, sugarii şi copiii
mici nu reprezintă probleme de care să vrei să scapi lăsându-i pe mâna unui
supraveghetor străin. Ei sunt iubiţi de toţi cei din familia extinsă. Un copil
care începe să plângă într-o biserică instituţională este de multe ori privit ca o
perturbare a serviciului formal şi devine o situaţie jenantă pentru părinţii care
s-ar putea să simtă privirile insistente şi dezaprobatoare ale străinilor. Un copil
care începe să plângă într-o biserică în casă este înconjurat de familie şi
nimeni nu se supără că i s-a reamintit astfel că au în mijlocul lor un mic dar
din partea lui Dumnezeu – un copil pe care l-au ţinut cu toţii în braţe. Părinţii
ai căror copii sunt necontrolaţi pot fi învăţaţi cu blândeţe de către alţi părinţi
ce să facă în aceste situaţii. Încă o dată, între credincioşi există relaţii sincere,
pline de afecţiune. Nu se bârfesc unii pe alţii, aşa cum se întâmplă atât de des
în biserica instituţională. Ei se cunosc şi se iubesc unii pe ceilalţi.

Pastori fericiţi

Deoarece am păstorit mai multe biserici timp de două decenii, deoarece

am vorbit cu zeci de mii de pastori din întreaga lume, deoarece am mulţi
prieteni pastori, cred că pot spune că ştiu cam care sunt cerinţele pentru a
păstori o biserică modernă. Ca orice pastor din bisericile instituţionale, am
experimentat şi eu „latura întunecată“ a lucrării. Şi uneori poate
fi foarte întunecată. De fapt, poate că „brutal“ ar fi cuvântul cel mai potrivit
pentru a o descrie.

Aşteptările cerute de la majoritatea pastorilor crează în mod natural

tensiuni care uneori le distrug însăşi relaţia cu propria familie. Pastorii sunt
descurajaţi din multe motive. Trebuie să fie în acelaşi timp politicieni,
judecători, angajaţi, psihologi, coordonatori de activităţi, contractori de
clădiri, consilieri maritali, vorbitori în public, manageri, cititori de gânduri şi
administratori. De multe ori se trezesc în competiţii acerbe cu alţi pastori
pentru a căpăta o parte mai mare din trupul lui Hristos. Le rămâne foarte puţin
timp pentru disciplinele spirituale. Mulţi se simt prinşi în capcana propriei
vocaţii şi plătiţi necorespunzător. Comunităţile lor le sunt clienţi şi angajatori.
Şi uneori aceşti angajatori şi clienţi îţi pot face viaţa foarte dificilă.

În schimb, pentru pastorul bisericii în casă lucrurile sunt mult mai

uşoare. În primul rând, dacă trăieşte o viaţă exemplară de ucenicie şi îi învaţă
pe alţii să împlinească poruncile lui Isus fără a face compromisuri, vor fi
puţine capre doritoare să facă parte din acel grup. De fapt, adunările în case ţin
la distanţă multe capre, aşa că va avea de păstorit mai mult oi.

În al doilea rând, îşi poate iubi şi uceniciza toate oile deoarece nu are
decât doisprezece – douăzeci de adulţi de supravegheat. Se poate bucura de o
oarecare apropiere, întrucât el este într-un fel tatăl familiei. Le poate oferi
timpul pe care îl merită. Îmi amintesc că mă simţeam de multe ori singur când
eram pastorul unei biserici instituţionale. Nu mă puteam apropia de nimeni din
comunitatea mea de teamă să nu se supere alţii că nu îi includ în cercul meu
restrâns de prieteni sau să devină geloşi pe cei ce făceau parte din cerc.
Tânjeam după o prietenie sinceră cu alţi credincioşi, dar nu aş fi riscat să
plătesc preţul.

În cadrul familiei strâns unite ce formează biserica în case, pastorul va fi

încurajat de membrii să dea socoteală, deoarece le este cel mai bun prieten şi
nu un actor oarecare pe o scenă.

Pastorul bisericii în case poate petrece mult timp dezvoltând lideri

pentru noi biserici în case, astfel ca atunci când se vor multiplica, liderii să fie
pregătiţi. Nu trebuie să îşi privească cei mai promiţători lideri cum îşi retrag
darurile spirituale din biserică pentru a merge la un institut teologic în altă
zonă.

Ar avea, de asemenea, timp să dezvolte altă lucrare în afara comunităţii

locale. Poate că ar putea lucra în închisori, în azile sau s-ar putea implica în
evanghelizarea personală a refugiaţilor sau a oamenilor de afaceri. În funcţie
de experienţa sa, ar putea dedica o bună parte din timp plantării altor biserici
în case sau mentorării tinerilor pastori ai bisericilor în case care s-au format în
timpul lucrării lui.

El nu este deloc stresat că trebuie să fie un orator performant duminică

dimineaţă. Nu este nevoie să pregătească o predică succintă, întrebându-se în
acelaşi timp cum ar putea mulţumi atâţia oameni care sunt la niveluri
spirituale atât de diferite. Îşi poate desfăta inima privind felul în care Duhul
Sfânt îl foloseşte pe fiecare membru din adunare şi îl încurajează să îşi
folosească darurile spirituale. Poate lipsi de la întâlniri şi totul să meargă
foarte bine şi fără el.

Nu are nici o clădire care să îi distragă atenţia, nici angajaţi pe care să îi

coordoneze.

Nu are nici un motiv să concureze cu alţi pastori locali.

Nu mai există nici un „comitet al bisericii“ care să-i facă viaţa

mizerabilă şi în cadrul căruia neînţelegerile referitoare la măsurile interne
abordate sunt la ordinea zilei.

Pe scurt, acesta poate fi ceea ce l-a chemat Dumnezeu să fie şi nu ceea

ce îi impune creştinismul secular să fie. Nu este nici actorul principal, nici
preşedintele unei companii, nici pivotul central. Este o persoană care face
ucenici şi care echipează sfinţii.

“Oi“ Fericite

Bisericile în case autentice şi biblice reprezintă ceea ce îşi doresc

credincioşii autentici. Toţi credincioşii veritabili tânjesc după relaţii cu alţi
creştini, deoarece dragostea lui Dumnezeu a fost vărsată din plin în inima lor.
Astfel de relaţii sunt trăsături şi rezultate ale bisericii în case. Este ceea ce
Biblia numeşte părtăşie, împărtăşirea neprefăcută a experienţelor personale cu
alţi fraţii şi surori. Bisericile în case crează un context în care credincioşii pot
acţiona „unii faţă de alţii“ aşa cum ar trebui şi cum este menţionat şi în multe
pasaje din Noul Testament. În cadrul bisericilor în case, credincioşii se pot
îndemna, încuraja, zidi, consola, învăţa, sluji unul pe celălalt şi se pot ruga
unul pentru celălalt. Se pot îndemna la lucruri bune şi la dragoste, îşi pot
mărturisi păcatele unul altuia, îşi pot purta poverile, se pot sfătui cu psalmi şi
cu cântece de laudă. Pot plânge împreună cu cei ce plâng şi se pot bucura cu
cei ce se bucură. Astfel de lucruri nu se întâmplă prea des în timpul întîlnirilor
de duminică din bisericile instituţionale unde credincioşii stau jos şi asistă.
Membrul unei biserici în case mi-a spus: „Când cineva din trup este bolnav,
nu am sentimentul că duc mâncare unui străin pentru că m-am înscris pe lista
«lucrării cu alimente». Duc mâncare unei persoane pe care o cunosc şi pe care
o iubesc.“
 Credincioşii adevăraţi se bucură să interacţioneze şi să se implice în
vieţile celorlalţi. Pasivitatea de a sta şi a asculta predici irelevante sau
redundante an după an le insultă inteligenţa şi nevoile spirituale. Ei preferă
mai degrabă să aibă posibilitatea de a împărtăşi lucrurile personale pe care
le-au învăţat cu privire la Dumnezeu şi la Cuvântul Său, iar bisericile în case
le oferă această şansă. În bisericile în case nimeni nu este pierdut în mulţime
sau exclus dintr-un grup.

Credincioşii autentici doresc să fie folosiţi în slujba lui Dumnezeu. În

biserica noastră în casă fiecare are posibilitatea de a-i binecuvânta pe alţii, iar
responsabilităţile sunt împărţite astfel încât nimeni nu este extenuat, aşa cum
sunt de obicei membrii dedicaţi ai bisericilor instituţionale. Fiecare poate cel
puţin să aducă ceva de mâncare pentru a o servi împreună, ceea ce în Scriptură
este numită „masă de dragoste“ (Iuda 12).

Într-o biserică în casă închinarea este simplă, sinceră şi participativă, nu

doar spectacol. Credincioşii autentici se bucură să se închine lui Dumnezeu în
duh şi în adevăr.

Echilibrul doctrinar şi tolerarea

În întâlnirile informale şi deschise ale adunărilor în grupuri mici,

învăţătura poate fi cercetată de oricine poate citi. Surorile şi fraţii care se
cunosc şi se iubesc unii pe alţii sunt dispuşi să analizeze cu respect şi punctele
de vedere diferite de ale lor şi, chiar dacă grupul nu ajunge la un consens,
dragostea, nu doctrina, continuă să îi lege unii de alţii. Orice învăţătură dată de
oricine din grup, inclusiv de prezbiteri/pastori/supraveghetori este analizată de
toţi ceilalţi în dragoste, deoarece Învăţătorul trăieşte în fiecare dintre ei (vezi
Ioan 2:27). Evaluările implicaţiilor şi cântărirea modelelor biblice împiedică
deviaţiile doctrinare.

Această abordare diferă foarte mult de standardele bisericilor

instituţionale moderne, unde doctrina bisericii este stabilită de la bun început
şi nu poate fi modificată. Drept urmare, doctrinele greşite trăiesc veşnic, iar
doctrina în sine devine turnesolul acceptării. Tot din acest motiv, un singur
punct dintr-o predică poate avea drept rezultat o adevărată emigrare. Cei care
nu sunt de acord cu punctul respectiv vor căuta îndată altă biserică unde să
găsească un pastor cu a cărui învăţătură să fie de accord. Aceştia preferă să
plece, decât să rămână, deoarece ştiu că nu are nici un rost să vorbească cu
pastorul despre diferenţele lor doctrinare. Chiar dacă ar reuşi să îl convingă să
îşi schimbe punctul de vedere, ar trebui să îşi păstreze noua poziţie ascunsă de
ceilalţi oameni din biserică, ce nu ar fi de acord cu el, şi de cei care îi sunt
superiori în denominaţia respectivă (ca de exemplu episcopii). Diferenţele
doctrinare din bisericile instituţionale produc pastori care sunt cei mai abili
politicieni din lume, oratori care se exprimă în generalităţi şi care evită orice
ar putea naşte controverse, lăsându-i pe toţi să creadă că ei sunt în tabăra lor.

Noul curent

În mod interesant, din ce în ce mai multe biserici instituţionale dezvoltă

structuri în grupuri mici, recunoscându-le valoarea în ucenicie. Unele biserici
merg şi mai departe, bazându-şi forma principală de organizare pe grupuri
mici, considerându-le a fi cel mai important aspect al lucrării lor. Întâlnirile
„în plen“ sunt secundare ca importanţă faţă de grupurile mici (cel puţin
teoretic).

Aceştia sunt paşi în direcţia bună pe care Dumnezeu o binecuvântează,

întrucât binecuvântările Sale sunt revărsate peste noi în măsura în care ne
conformăm voii Lui. Într-adevăr, „bisericile-celulă“ sunt structuri care
facilitează procesul uceniciei mai mult decât bisericile instituţionale standard.
Ele se află la jumătatea drumului dintre modelul bisericilor instituţionale şi cel
al bisericilor în case, combinând elementele acestora.

Cum anume se deosebesc bisericile instituţionale cu grupuri mici de

modelul primar al bisericilor în case? Există câteva diferenţe.

De exemplu, grupurile mici din cadrul bisericilor instituţionale servesc

uneori, din nefericire, la promovarea multor lucruri greşite din cadrul bisericii,
mai ales când motivul pentru care au fost iniţiate aceste grupuri este acela de a
întări regatul pastorului senior. Acesta se foloseşte în mod consecvent de
oameni pentru a-şi atinge propriile scopuri, iar grupurile mici sunt exact ce îi
trebuie. În acest caz, liderii sunt selectaţi în funcţie de loialitatea faţă de
biserica mamă şi bine ar fi să nu fie nici prea talentaţi, nici prea
carismatici, “ca nu cumva diavolul să le bage în cap ideea că se pot descurca
şi singuri“. Acest gen de politică împiedică eficienţa grupurilor mici şi, ca
orice altă biserică instituţională, îi direcţionează greşit pe liderii chemaţi cu
adevărat, care doresc să urmeze institute şi seminarii biblice. În acest fel,
biserica este jefuită de daruri spirituale extraordinare, iar asftel de oameni sunt
îndreptaţi înspre locuri în care să li se ţină mai degrabă prelegeri, decât să fie
incluşi în procesul practic al uceniciei.

Grupurile mici din bisericile instituţionale se transformă adeseori în ceva

mai mult decât grupuri de părtăşie. Nu există un proces real de ucenicie.
Deoarece se presupune că oamenii sunt hrăniţi spiritual duminică dimineaţă,
grupurile mici sunt uneori focalizate pe alte lucruri decât Cuvântul lui
Dumnezeu, nedorindu-se a se repeta dimineţile de duminică.

Grupurile mici din cadrul bisericilor instituţionale sunt adeseori

organizate de un membru care face parte din personalul bisericii, nu iniţiate de
Duhul Sfânt. Ele devin un alt program dintre multe alte programe ale bisericii.
Oamenii sunt puşi laolaltă pe criterii de vârstă, statut social, contexte, interese,
statut marital sau locaţie geografică. Caprele sunt de multe ori amestecate cu
oile. Toată această organizare umană nu ajută credincioşii să înveţe să se
iubească unii pe alţii dincolo de diferenţele dintre ei. Aminteşte-ţi că multe din
bisericile primare erau o amestecătură de iudei cu neamuri. Se întâlneau
regulat pentru a lua masa împreună, ceea ce era interzis de tradiţia evreiască.
Cât de mult trebuie să fi învăţat din această experienţă! Ce posibilităţi de a-şi
manifesta dragostea! Ce mărturii ale puterii Evangheliei! Şi atunci de ce
considerăm că trebuie să îi despărţim pe toţi în grupuri omogene care să
asigure reuşita grupurilor mici?

Bisericile instituţionale organizate în grupuri mici încă mai păstrează

spectacolul de duminică dimineaţă, unde audienţa vine pentru a-i privi pe
profesionişti. Grupurilor mici li se interzice să se întâlnească în timpul
„adevăratelor“ servicii divine, inducând tuturor ideea că serviciile divine
instituţionale sunt cele cu adevărat importante. Datorită acestui mesaj, mulţi,
dacă nu chiar majoritatea celor ce frecventează slujba de duminică dimineaţă,
nu se vor implica în grupuri mici chiar dacă sunt încurajaţi în acest sens,
deoarece le consideră opţionale. Sunt mulţumiţi cu faptul că participă la
serviciul săptămânal cel mai important. Astfel, conceptul de grup mic este
promovat ca fiind oarecum important, dar nu la fel de important ca slujba
oficială. Cea mai bună oportunitate de a avea părtăşie, ucenicie şi creştere
spirituală autentice este călcată în picioare. Se transmite un mesaj greşit.
Serviciul instituţional încă tronează.
 Alte deosebiri

Bisericile instituţionale cu grupuri mici încă mai sunt structurate sub

forma unei piramide în care fiecare îşi cunoaşte locul în ierarhie. Oamenii din
vârf se pot numi „lideri slujitori“, dar de multe ori nu sunt altceva decât
directori executivi responsabili cu deciziile executive. Cu cât a ajuns mai
numeroasă biserica, cu atât este mai departe pastorul de membrii turmei lui.
Dacă este sincer, un pastor va recunoaşte că era mai fericit când păstorea o
turmă mai mică – asta dacă îl prinzi într-un moment de slăbiciune.

În acelaşi timp, bisericile instituţionale cu grupuri mici încă mai

promovează diviziunea clericală. Liderii grupurilor mici sunt întotdeauna
subordonaţi meseriaşilor plătiţi. Lecţiile studiului biblic sunt întotdeauna
înmânate clerului şi aprobate de acesta, de vreme ce liderilor grupurilor mici
nu li se poate da prea multă autoritate. Grupurilor mici nu li se permite să ia
Cina Domnului sau să boteze. Aceste sacramente sunt rezervate clasei de elită
care deţine titluri şi diplome. Cei care sunt chemaţi la o lucrare vocaţională în
trupul lui Hristos trebuie să urmeze şcoli şi seminarii teologice pentru a se
califica pentru o lucrare „reală“ şi a putea intra în grupul de elită.

Uneori grupurile mici din cadrul bisericilor instituţionale nu sunt altceva

decât mini-servicii bisericeşti care nu durează mai mult de 60-90 minute şi în
care o persoană talentată conduce închinarea şi o alta la fel de talentată dă
învăţătură aprobată „de sus“. Duhul Sfânt nu prea mai are loc să îi folosească
pe alţii, să împartă daruri spirituale sau să dezvolte lucrători.

De multe ori, în bisericile instituţionale oamenii nu sunt dedicaţi

grupurilor mici, frecventându-le sporadic. Aceste grupuri sunt uneori
planificate pe o perioadă limitată, iar profunzimea comunitară este mai mică
decât în bisericile în case.

Grupurile mici din cadrul bisericilor instituţionale se întâlnesc de obicei

în timpul săptămânii pentru a nu aglomera sfârşitul de săptămână. În
consecinţă, un grup mic ce se întâlneşte la mijlocul săptămânii se limitează la
nu mai mult de două ore şi este greu accesibil celor care au copii la şcoală sau
locuiesc la o distanţă considerabilă de locul întâlnirii.

Chiar şi atunci când bisericile instituţionale promovează lucrarea

grupurilor mici, încă mai există clădirea în care trebuie să se investească bani.
De fapt, dacă grupurile mici aduc noi oameni în biserică, se vor cheltui şi mai
mulţi bani pentru programele ce se desfăşoară în clădire. În plus, grupurile
mici organizate în cadrul bisericilor instituţionale necesită mărirea
personalului cu cel puţin o persoană. Asta înseamnă bani în plus pentru un
program în plus.

Şi poate cel mai rău lucru este că pastorilor bisericilor instituţionale ce

au grupuri mici nu le prea mai rămâne timp pentru a forma ucenici. Aceştia
sunt prea ocupaţi cu multele lor responsabilităţi şi găsesc puţin timp pe care să
îl poată investi în ucenicia de la om la om. Cel mult îi poate uceniciza pe
liderii grupurilor mici, dar chiar şi cu aceştia se întâlneşte de cele mai multe
ori o dată pe lună.

Părerea mea este că toate aceste lucruri indică faptul că bisericile în case
sunt mult mai biblice şi mai eficiente în procesul de formare şi multiplicare a
ucenicilor care să facă la rândul lor alţi ucenici. Sunt totuşi conştient că
părerea mea nu poate schimba aşa repede sute de ani de tradiţie clericală. De
aceea, îi îndemn pe pastorii bisericilor instituţionale să facă ceva în direcţia
îndreptării bisericilor lor spre un model biblic de ucenicie. De exemplu, ar
putea uceniciza personal viitori lideri sau iniţia o lucrare cu grupuri mici.
Duminica dimineaţă ar putea avea o adunare gen „biserica primară“, clădirea
bisericii să fie închisă, şi fiecare persoană să ia masa cu alţii, întâlnindu-se
astfel aşa cum obişnuiau creştinii din primele trei secole.

Pastorii care au grupuri mici în bisericile lor s-ar putea gândi la

permiterea unora dintre aceste grupuri să formeze biserici în case şi să vadă ce
se întâmplă. Dacă grupurile mici sunt sănătoase şi sunt conduse de
pastori/prezbiteri/supraveghetori chemaţi de Dumnezeu, ar trebui să fie
capabile să se descurce pe cont propriu. Nu au nevoie de biserica mamă mai
mult decât ar avea nevoie de ea o biserică tânără neafiliată. De ce să nu îi
lăsăm liberi? Banii pe care îi dădea fiecare membru bisericii mamă ar putea
susţine pastorul bisericii în casă.

Faptul că aprob bisericile în case nu înseamnă că nu am nimic bun de

spus despre bisericile instituţionale? Absolut deloc! Ele sunt de apreciat în
măsura în care formează ucenici care se supun lui Hristos. Totuşi, organizarea
şi practicile acestora pot constitui uneori piedici şi nu avânt în direcţia
atingerii scopului pe care l-a stabilit Hristos pentru noi ; şi de multe ori nu fac
altceva decât să devoreze pastori.
 Ce se întâmplă în timpul adunării unei biserici în casă

Bisericile în case nu trebuie să fie identice ca formă. Este loc pentru o

gamă mare de variaţii. Fiecare bisercă în casă ar trebui să reflecte nuanţele
culturale şi sociale specifice – unul dintre motivele pentru care bisericile în
case pot fi foarte eficiente în evanghelizare, mai ales în ţările care nu au o
tradiţie culturală creştină. Membrii bisericilor în case nu îşi invită vecinii
într-o clădire complet străină care are ritualuri complet străine de ale lor –
obstacole majore în calea convertirii. Ei îşi invită vecinii la masă împreună cu
alţi prieteni.

Primii credincioşii frângeau literal pâinea, mâncând împreună, ceea ce se

întâmpla practic la fiecare masă. Avea oare această frângere a pâinii în timpul
mesei vreo semnificaţie pentru primii creştini? Biblia nu spune clar acest
lucru. Totuşi, William Barclay scrie în cartea sa intitulată Cina Domnului,
următoarele: „Nu este nici un dubiu că Cina Domnului a început sub forma
servirii mesei în familie sau între prieteni într-o casă privată... Ideea unei
bucăţi mici de pâine şi a unei guri de vin (practică a bisericii instituţionalizate)
nu are absolut nici o legătură cu Cina Domnului care, în varianta ei originară,
era luată între prieteni, în casele lor.“ Isus le-a poruncit ucenicilor să îşi înveţe
ucenicii să facă tot ce le-a poruncit El; deci atunci când le-a poruncit să frângă
pâinea şi să bea împreună din vin spre amintirea Lui, ei îşi vor fi învăţat
ucenicii să facă la fel. Se putea face acest lucru în timpul unei mese obişnuite?
Conform cuvintelor lui Pavel adresate credincioşilor din Corint, se pare că da:

“Când vă adunaţi dar în acelaşi loc [şi nu vorbeşte despre clădirea

bisericii, deoarece nu exista nici una], nu este cu putinţă să mâncaţi cina
Domnului. Fiindcă atunci când staţi la masă, fiecare se grăbeşte să-şi ia cina
adusă de el, înaintea altuia; aşa că unul este flămând, iar altul este beat.“ (1
Cor. 11:20-21; subliniere personală).

Şi-ar mai avea rostul asemenea cuvinte dacă Pavel s-ar fi referit la Cina
Domnului aşa cum o practică bisericile moderne? Ai auzit vreodată de
probleme apărute în timpul slujbei din bisericile moderne deoarece unii îşi iau
cina adusă de ei, alţii rămân flămânzi iar alţii se îmbată când iau Cina
Domnului? Asemenea cuvinte aveau sens numai dacă Cina Domnului era
luată în contextul servirii mesei împreună. Pavel continuă:

“Ce! N-aveţi case pentru ca să mâncaţi şi să beţi acolo? Sau dispreţuiţi

Biserica lui Dumnezeu [nu uita, Pavel nu se referea la o clădire, ci la o
adunare de oameni care formau biserica lui Dumnezeu], şi vreţi să faceţi de
ruşine pe cei ce n-au nimic? Ce să vă zic? Să vă laud? În privinţa aceasta nu
vă laud.“ (1 Cor. 11:22).

Cum ar fi putut fi oamenii făcuţi de ruşine dacă ceea ce se întâmpla nu

era în contextul unei mese luate împreună? Pavel sublinia faptul că unii din
credincioşii corinteni care ajungeau mai devreme la întâlnirile lor, îşi mâncau
şi îşi terminau mâncarea fără să îi mai aştepte şi pe ceilalţi să sosească. Dacă
venea cineva atât de sărac încât nu avea ce să împartă cu ceilalţi la masă, nu
numai că era lăsat flămând, dar îl şi făceau de ruşine deoarece era evident că
nu adusese nimic.

Imediat după aceasta Pavel a scris mai multe despre Cina Domnului, un
sacrament pe care el „îl primise de la Domnul“ (1 Cor. 11:23) şi le-a spus din
nou ce s-a întâmplat la prima Cină a Domnului (vezi 1 Cor. 11:24-25). Apoi
i-a atenţionat să nu ia Cina Domnului “în chip nevrednic“, afirmând că dacă
nu se vor cerceta pe ei înşişi, îşi vor mânca şi îşi vor bea “propria osândă“,
manifestată prin neputinţe, boli şi «adormire». (vezi 1 Cor. 11:26-32).

Apoi a concluzionat,

“Asftel, fraţii mei, când vă adunaţi să mâncaţi, aşteptaţi-vă unii pe alţii.

Dacă-i este foame cuiva, să mănânce acasă, pentru ca să nu vă adunaţi spre
osândă.“ (1 Cor. 11:33-34).

În acest context, jignirea adusă Cinei Domnului era îndreptată spre

credincioşi. Pavel i-a avertizat din nou că cei care consumau singuri mâncarea
pe care ar fi trebuit să o împartă cu alţii erau în pericolul de a fi judecaţi (şi
pedepsiţi) de Dumnezeu. Soluţia era simplă. Dacă îi era cuiva atât de foame
încât nu îi mai putea aştepta pe ceilalţi, era bine să mănânce ceva înainte de a
veni la întâlnire. Iar cei care ajungeau primii, trebuia să îi aştepte pe cei care
întârziau la masă, eveniment care includea sau era considerat Cina Domnului.

Analizând întregul pasaj, pare evident că ceea ce le spunea Pavel era că

dacă motivul pentru care se strângeau împreună era Cina Domnului, ar fi
trebuit să o facă într-un mod care să Îi facă plăcere Domnului şi care să
reflecte dragoste şi respect unul pentru celălalt. Oricum, este clar ca lumina
zilei că biserica timpurie practica Cina Domnului în case, fără oficierea
clerului şi în contextul obişnuit al servirii mesei. Noi de ce nu facem aşa?
 Pâinea şi Vinul

Natura elementelor Cinei Domnului nu este cel mai important lucru.

Dacă ne-am chinui să imităm perfect Cina Domnului, ar trebui să ştim mai
întâi ingredientele precise din care era făcută pâinea şi strugurii din care era
făcut vinul. (Unii dintre patriarhii bisericii din primele secole specificau clar
că vinul trebuia diluat cu apă, altfel “Împărtăşania“ era practicată incorect.)

Pâinea şi vinul erau elementele cele mai obişnuite folosite la masa

evreiască. Isus a dat o semnificaţie profundă unor elemente care erau
incredibil de obişnuite, mâncare pe care practic o mânca zilnic orice om. Dacă
ar fi vizitat o altă cultură, într-un alt moment al istoriei, este posibil ca Cina
Domnului să fi constat din brânză şi lapte de capră, sau din prăjituri din orez şi
suc de ananas. Deci, orice mâncare sau băutură ar fi putut reprezenta trupul şi
sângele Lui la o cină luată cu ucenicii. Ceea ce este important este
semnificaţia spirituală a elementelor folosite în acea conjunctură culturală. Să
nu ignorăm spiritul legii, în timp ce îi respectăm cu sfinţenie litera!

Nu este necesar ca masa servită împreună să aibă un caracter extrem de

solemn. Creştinii timpurii, după cum am citit deja, „frângeau pâinea acasă şi
luau hrana cu bucurie şi curăţie de inimă.“ (Fapte 2:46; subliniere personală).
Seriozitatea este însă cu siguranţă adecvată momentului în care se celebrează
sacrificiul lui Isus şi când se consumă produsele specifice. Auto-evaluarea
este întotdeauna bine-venită înainte de luarea “Cinei“, după cum se indică şi
seriozitatea cuvintelor prin care Pavel îi avertizează pe credincioşii din Corint
în 1 Corinteni 11:17-34. Orice încălcare a poruncii lui Hristos de a ne iubi unii
pe alţii, este o invitaţie adresată lui Dumnezeu de a ne pedepsi. Orice
neînţelegere sau dezbinare ar trebui rezolvată înainte de masă. Fiecare
credincios ar trebui să se evalueze pe sine şi să îşi mărturisească păcatele, ceea
ce, conform cuvintelor lui Pavel, ar fi echivalentul lui „a se judeca pe sine“.

Biserica ideală

Ar putea pastorul unei biserici în casă să aibă mai mult success în ochii
lui Dumnezeu decât cel care conduce o mega-biserică ce deţine o clădire
impunătoare şi mii de participanţi în fiecare duminică? Da, dacă face ucenici
care împlinesc poruncile lui Isus şi care fac la rândul lor alţi ucenici, conform
modelului Lui ; şi dacă, în consecinţă, nu adună capre spirituale o dată pe lună
pentru a audia un concert şi eventual pentru a asculta o cuvântare (predică)
antrenantă sfinţită de câteva texte scripturale scoase din context.

Pastorul decis să urmeze modelul bisericii în case nu va avea niciodată o

comunitate mare. Dar pe termen lung va aduce mai multe roade durabile,
pentru că ucenicii lui vor face la rândul lor ucenici. Mulţi dintre pastorii care
au comunităţi „mici“ de 40-50 de oameni şi care se luptă pentru mai mulţi
membrii, ar trebui să îşi revizuiască modul de a gândi. S-ar putea ca biserica
lor să fie deja prea mare. Poate ar trebui să înceteze să se mai roage pentru o
clădire mai mare şi să înceapă să se roage pentru lideri pe care să îi pună peste
două noi biserici în case. (Te rog, atunci când se întâmplă acest lucru, să nu
dai noii biserici un nume şi ţie titlul de „episcop“!)

Trebuie să eradicăm concepţia că, atunci când vine vorba de biserici, cu

cât sunt mai mari, cu atât ar fi mai bine. Dacă am fi sinceri şi am judeca pe
baza Scripturii, comunităţile singulare ce constau din sute de spectatori ce nu
sunt ucenici şi care se întâlnesc în clădiri specifice, sunt chiar bizare. Dacă
vreunul dintre apostolii originari ar vizita bisericile instituţionale moderne,
s-ar lua cu mâinile de păr!

O ultimă obiecţie

S-a afirmat de foarte multe ori că în Vest, unde creştinismul face deja
parte din cultură, oamenii nu vor accepta niciodată ideea întâlnirilor sub forma
bisericilor în case. Acesta este motivul pentru care trebuie să rămânem la
modelul instituţional.

În primul rând, acest argument este contrazis de faptul că mişcarea

bisericilor în case câştigă din ce în ce mai mult teren în Occident.

În al doilea rând, oamenii deja se întâlnesc bucuroşi în case pentru

petreceri, mese, părtăşie, studii biblice şi grupuri mici. Acceptarea ideii de
biserică în casă cere doar o uşoară adaptare a modului de gândire.

În al treilea rând, este adevărat că oamenii religioşi, „caprele spirituale“,

nu vor accepta niciodată conceptul de biserică în casă. Nu ar face în veci ceva
care i-ar putea determina să pară ciudaţi în ochii vecinilor lor. Dar adevăraţii
ucenici ai lui Isus Hristos, când îi înţeleg fundamentele biblice, vor accepta cu
certitudine conceptul de biserică în casă. Vor realiza repede cât de puţin
necesară este clădirea bisericii în procesul uceniciei. Dacă vrei să clădeşti o
biserică mare din „lemn, fân şi trestie“ (vezi 1 Cor. 3:12), vei avea nevoie de o
clădire… Dar ea va arde. Dacă însă vrei să faci ucenici şi ucenicizatori,
clădind biserica lui Isus Hristos din „aur, argint şi pietre scumpe“, atunci nu e
nevoie să iroseşti bani şi energie pe clădiri.

Este foarte interesant că cea mai indigenă mişcare de evanghelizare

contemporană este mişcarea gen „întoarcerea la origini“ a bisericilor chineze
în case, care a adoptat o strategie deosebită pentru evanghelizarea lumii a
treia. Cei implicaţi spun: „Nu dorim să construim nici o clădire, niciunde!
Această formă permite răspândirea rapidă a Evangheliei, este mai greu de
depistat de autorităţi şi ne permite să ne canalizăm toate resursele în lucrarea
practică de evanghelizare.“ Iată un exemplu biblic şi înţelept de urmat!

Deşi pare forţat, singurul motiv real pentru care este nevoie de clădiri,
se datorează lipsei de supraveghetori care să păstorească bisericile în case.
Acesta este, evident, rezultatul ne-ucenicizării potenţialilor lideri din bisericile
instituţionale. Oare nu cumva pastorii bisericilor instituţionale extinse se fac
vinovaţi de împiedicarea dezvoltării unor lucrări autentice de către potenţiali
pastori chemaţi de Dumnezeu existenţi în comunitatea lor? Ba da!

Această rată de până la zece-douăzeci de oameni nu ar trebui privită ca o

masacrare a pastorilor. Privind lucrurile în lumina modelului biblic, Isus a
avut doisprezece ucenici, iar Moise a pus judecători peste zece oameni (vezi
Ex. 18:25). Majoritatea pastorilor instituţionali au în sarcină mai mulţi oameni
decât pot uceniciza!!!

Ne-am putea, de asemenea, întreba de ce în Scriptură nu se menţionează

nimic despre „pastori seniori“, „pastori asociaţi“ sau „pastori asistenţi“ . Încă
o dată, aceste titluri care par absolut esenţiale în bisericile moderne
datorită organizării, nu erau necesare bisericii timpurii tot
datorită organizării. Bisericile de douăzeci de oameni care funcţionează în
case, nu au nevoie de pastori seniori, asociaţi sau asistenţi.

Mulţi pastori nu devin niciodată buni oratori, chiar dacă sunt chemaţi de
Dumnezeu şi le pasă de slujitorii lui Hristos. De fapt, am fi prea răi dacă am
spune că multe sau cel puţin unele dintre predicile pastorilor sunt plictisitoare!
Cei care stau în strană înţeleg foarte bine ce a vrut să spună un critic al
bisericii prin „priviri pierdute în gol“. Însă aceşti pastori care sunt oratori
plictisitori, se dovedesc de multe ori a fi persoane care ştiu să întreţină o
discuţie, iar oamenii se plictisesc foarte rar atunci când discută unii cu alţii.
Tocmai de aceea învăţătura interactivă din cadrul bisericilor în case este
întotdeauna interesantă. Timpul zboară repede în astfel de contexte, spre
deosebire de privirile care se îndreaptă destul de des spre ceas în timpul
slujbei oficiale din biserică. Pastorii bisericilor în case nu trebuie să se teamă
că vor fi plictisitori.

Una dintre definiţiile mele preferate date cuvântului nebunie este

aceasta: A face acelaşi lucru de mai multe ori (într-un acelaşi context) şi a
aştepta de fiecare dată rezultate diferite. Pastorii pot predica ani de zile
despre responsabilitatea fiecărui membru de a se implica în procesul de
ucenicie; dar dacă nu fac ceva pentru a schimba forma sau organizarea,
oamenii vor continua să vină la biserică, să se aşeze în bancă, să asculte şi să
plece acasă.

Dragă pastore, dacă vei continua să faci ceea ce nu a schimbat oamenii

în trecut, cu siguranţă nu îi va schimba nici pe viitor. Schimbă ceea ce faci tu!

Desigur, motivul pentru care mulţi pastori se opun acestei idei, este acela
că de fapt ei îşi clădesc propriile lor imperii şi nu Împărăţia lui Dumnezeu…
 Stabilirea scopului corect

Pentru a avea succes în ochii lui Dumnezeu, este esenţial ca lucrătorul să

înţeleagă scopul pe care l-a stabilit Dumnezeu pentru el. Dacă nu înţelege
acest scop, nu are nici un etalon după care să îşi dea seama dacă a reuşit sau a
eşuat. S-ar putea să considere că a avut succes, când, de fapt a ratat ţinta. Şi
aceasta este o adevărată tragedie. El se aseamănă unui atlet care jubilează de
bucurie că a trecut primul linia de sosire a unei curse de 800m şi îşi ridică
victorios mâinile în faţa mulţimii aclamante, fără să realizeze că aleargă într-o
cursă de 1600m. Neînţelegerea scopului i-a asigurat eşecul. Gândul că a
câştigat i-a adus insuccesul. În acest caz, se aplică sintagma: „Cei dintâi vor fi
cei din urmă.“

Majoritatea lucrătorilor au un scop specific pe care îl numesc de obicei

„viziune“, ceva unic ce încearcă să realizeze bazându-se pe chemarea şi
darurile specifice. Chemarea şi darurile fiecărei persoane în parte sunt unice,
fie că vorbim despre păstorirea bisericii dintr-un anumit oraş, despre
evanghelizarea unei anumite regiuni sau despre transmiterea anumitor
adevăruri. Dar scopul dat de Dumnezeu la care mă refer este general şi se
aplică fiecărui lucrător. Este viziunea de ansamblu. Aceasta ar trebui să fie
viziunea generală din spatele fiecărei viziuni unice. Însă, de multe ori,
realitatea este alta. Nu numai că mulţi lucrători au viziuni specifice care nu se
armonizează cu viziunea generală a lui Dumnezeu, dar unii au viziuni
specifice care de fapt lucrează împotriva viziunii generale a lui Dumnezeu. Şi
eu m-am aflat o dată în această ultimă catogorie, deşi păstoream o comunitate
în continuă creştere.

Şi atunci, care este scopul sau viziunea generală pe care Dumnezeu a

dat-o fiecărui lucrător? Răspunsul poate fi găsit în Matei 28:18-20, un pasaj
atât de familiar, încât îi pierdem adeseori înţelesul. Să analizăm fiecare verset
în parte.

Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, şi le-a zis: „Toată puterea Mi-a
fost dată în cer şi pe pământ“ (Matei 28:18).

Isus a dorit ca ucenicii să înţeleagă că Tatăl Său I-a dat autoritatea

supremă. Desigur, intenţia Tatălui a fost (şi este) aceea ca toţi să-I se supună
Fiului, ca şi în cazul tuturor celor pe care îi investeşte cu autoritate. Dar Isus
este unic prin faptul că Dumnezeu I-a dat toată autoritatea, în cer şi pe
pământ, nu doar una limitată, aşa cum o dă oamenilor. Isus este Domn.
 Aşa stând lucrurile, orice om care nu se raportează la Isus ca la Domnul
lui, greşeşte. Mai presus de orice, Isus este în primul rând Domn. Tocmai de
aceea în Noul Testament este numit de mai mult de 600 de ori „Domn“.
(Mântuitor este numit de numai 15 ori). Din acest motiv a scris Pavel „Căci
Hristos pentru aceasta a murit şi a înviat, ca să aibă stăpânire şi peste cei
morţi şi peste cei vii“ (Rom. 14:9; subliniere personală). Isus a murit şi a
înviat cu scopul de a stăpâni ca Domn peste oameni.

Credinţa care mântuieşte cu adevărat

Atunci când evangheliştii şi pastorii moderni îi invită pe cei nemântuiţi

să „Îl accepte pe Isus ca Mântuitor“ (sintagmă sau concept niciunde precizat
în Biblie), dovedesc de fapt o carenţă fundamentală în înţelegerea
Evangheliei. Când temnicerul filipean, de exemplu, l-a întrebat pe Pavel ce să
facă pentru a fi mântuit, Pavel nu i-a răspuns: „Primeşte-L pe Isus ca
Mântuitor“. Ceea ce a spus a fost „Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit...“
(Fapte 16:31; subliniere personală). Reţineţi: nu vor fi mântuiţi doar pentru că
îmbrăţişează o doctrină despre mântuire sau despre Isus, ci doar atunci când
vor crede într-o persoană – Domnul Isus Hristos. Aceasta este credinţa care
mântuieşte. Prea mulţi oameni consideră că sunt mântuiţi deoarece cred că
moartea lui Isus a fost un sacrificiu suficient pentru păcatele lor, că mântuirea
se câştigă prin credinţă sau o mulţime de alte lucruri despre Isus şi despre
mântuire. Dar nu este adevărat. Şi Diavolul crede toate aceste lucruri despre
Isus şi despre mântuire. Credinţa care mântuieşte este credinţa în Isus. Şi cine
este El? El este Domn.

În mod normal, dacă eu cred în Isus ca Domn, voi şi acţiona ca atare,

supunându-mă Lui din toată inima. Dacă nu mă supun Lui, nu cred în El.
Dacă cineva spune „Cred că în cizmele mele este un şarpe veninos“ şi apoi le
încalţă fără teamă, evident nu crede ceea ce afirmă. Oamenii care spun că se
încred în Isus dar nu s-au pocăit încă de păcatele lor şi nu s-au predat Lui în
inimile lor, sunt oameni care nu cred cu adevărat în Isus. Poate cred într-un
Isus imaginar, dar nu în Isus-Domnul, Cel care are toată puterea în cer şi pe
pământ.

Am spus toate aceste lucruri pentru că înţelegerea greşită a mesajului

fundamental al creştinismului de către un lucrător îi va cauza mari probleme.
Succesul acestuia nu va fi în nici un fel susţinut de Dumnezeu, deoarece
denaturează cel mai important mesaj pe care El vrea ca lumea să îl audă. Chiar
şi pastorul unei biserici în creştere poate eşua lamentabil în ceea ce priveşte
împlinirea viziunii generale a lui Dumnezeu pentru lucrarea sa.

Astfel, lucrătorul ar trebui să aibă abilitatea de a-şi evalua rezultatele.

Fiecare dintre noi ar trebui să ne întrebăm: „Conduce lucrarea mea oamenii
spre ascultarea şi împlinirea poruncilor lui Hristos?“ Dacă ne punem această
întrebare, vom reuşi. Dacă nu, vom eşua.

Evanghelistul care îndeamnă oameni doar să „Îl primească pe Isus“, fără

a le spune să se pocăiască de păcatele lor – eşuează. Pastorul care încearcă să
formeze o comunitate mare, organizând multe activităţi sociale şi încercând să
mulţumească pe toată lumea – eşuează. Învăţătorul care nu predă decât
„curente doctrinare“ carismatice moderne – eşuează. Apostolul care plantează
biserici formate din oameni care afirmă că ei cred în Isus, dar care nu ascultă
de El – eşuează. Prorocul care profeţeşte numai binecuvântările care urmează
să se reverse peste oameni – eşuează.

Eşecul personal

Acum câţiva ani, când păstoream o biserică în creştere, Duhul Sfânt mi-a
pus o întrebare care mi-a deschis ochii să văd cât de departe eram de
îndeplinirea viziunii generale a lui Dumnezeu. În timp ce citeam despre
judecata viitoare a oilor şi caprelor din Matei 25:31-46, Duhul Sfânt mi-a pus
următoarea întrebare: „Dacă ar muri astăzi şi ar sta în faţa acestei judecăti,
câţi dintre oamenii din comunitatea ta ar fi oi şi câţi ar fi capre?“ Sau, mai
specific: „Câţi dintre oamenii din biserica ta au dat anul trecut mâncare
pentru surorile şi fraţi flămânzi, apă pentru creştinii însetaţi, adăpost pentru
cei fără acoperiş sau pentru urmaşii lui Hristos care călătoresc, haine pentru
cei goi? Câţi i-au vizitat pe cei bolnavi sau pe credincioşii din închisori?“
Mi-am dat seama că foarte puţini dintre ei au făcut aceste lucruri sau altele
similare, deşi toţi veneau la biserică, fredonau melodii de închinare, îmi
ascultau predicile şi dădeau bani la colectă. Astfel, conform criteriilor
creştine, nu se încadrau în categoria oilor şi în parte eu eram de vină, deoarece
nu îi învăţasem despre cât de important era pentru Dumnezeu ca fiecare dintre
noi să împlinească nevoile apăsătoare ale surorilor şi fraţilor noştri în Hristos.
Nu îi învăţasem să păzească toate poruncile lui Hristos. De fapt, mi-am dat
seama că neglijasem ceea ce era extrem de important pentru Dumnezeu – cea
de a doua mare poruncă, aceea de a ne iubi aproapele ca pe noi înşine – ca să
nu mai vorbesc despre noua poruncă pe care ne-a dat-o Isus de a ne iubi unii
pe alţii aşa cum ne-a iubit El. Mai mult, am înţeles în cele din urmă că, deşi
predicam o versiune modestă a binecunoscutei „evanghelii a prosperităţii“, nu
făceam altceva decât să propovăduiesc bisericii mele ceva ce era împotriva
scopului general al lui Dumnezeu, acela de a face ucenici. Deşi Isus a dorit ca
urmaşii Lui să nu îşi strângă comori pe pământ (vezi Mat. 6:19-24) şi să fie
mulţumitori pentru ceea ce au, chiar dacă este vorba doar de hrana zilnică şi
un acoperiş deasupra capului (vezi Evrei 13:5; 1 Tim. 6:7-8), eu predicam
bisericii mele prospere că Dumnezeu dorea să aibă şi mai multe avuţii. Într-o
anume măsură îi învăţam pe oameni să nu asculte de Isus (aşa cum fac sute şi
mii de pastori din întreaga lumea).

De îndată ce am conştientizat ce făceam, m-am pocăit şi mi-am cerut

iertare faţă de biserică. Am început să încerc să fac ucenici, învăţându-i să
păzească toate poruncile lui Hristos. Şi am făcut acest lucru cu teamă şi
emoţii, deoarece bănuiam că unii membrii ai bisericii nu doreau să
împlinească sincer toate poruncile lui Hristos, preferând un creştinism
convenţional care nu le cerea nici un sacrificiu personal. Şi am avut dreptate.
După cum stăteau lucrurile, erau destule persoane cărora nu le păsa de
creştinii din lume în suferinţă. Nu erau interesaţi să ducă Evanghelia celor
care nu auziseră niciodată de ea. Erau interesaţi, în primul rând, să obţină mai
mult pentru ei. Când venea vorba de sfinţenie, evitau doar acele păcate care
generau scandal, care erau condamnate chiar şi de cei mai răi oameni, trăind o
viaţă comparativă cu cea a majorităţii americanilor conservatori. Dar nu Îl
iubeau într-adevăr pe Domnul, pentru că nu voiau să asculte de poruncile lui
Isus, singurul mod prin care El a spus că ne putem dovedi dragostea faţă de El
(Ioan 14:21).

Temerile mele s-au adeverit – unii creştini practicanţi nu erau altceva

decât capre în piei de oaie. Când le-am cerut să se lepede de sine şi să îşi ia
crucea, unii s-au mâniat. Pentru ei, biserica era în primul rând o interacţiune
socială îmbinată cu muzică bună, tocmai ceea ce preferă oamenii în cluburi şi
baruri. Tolerau predicile atâta vreme cât le vorbeau despre siguranţa mântuirii
şi despre dragostea lui Dumnezeu pentru ei. Dar nu doreau să audă despre
ceea ce le cerea Dumnezeu. Nu doreau să asculte oameni care le-ar pune la
îndoială mântuirea. Nu erau dispuşi să îşi adapteze viaţa la dorinţele lui
Dumnezeu, dacă trebuia plătit un preţ pentru asta. Bineînţeles, erau dispuşi să
îşi împartă o parte din bani, atâta vreme cât reuşeai să îi convingi că
Dumnezeu le va da mai mult în schimb şi cât beneficiau şi ei de ceva, de
exemplu de îmbunătăţirea facilităţilor din biserică.

Timpul evaluării personale

Acesta este un moment potrivit pentru ca fiecare dintre lucrătorii care

citesc această carte să îşi pună aceeaşi întrebare pe care mi-a pus-o mie Duhul
Sfânt: „Dacă ar muri astăzi şi ar sta în faţa acestei judecăti, câţi dintre
oamenii din biserica ta ar fi oi şi câţi ar fi capre?“ Când lucrătorii îi asigură
că sunt mântuiţi pe cei din biserica lor care nu se comportă ca nişte oi, le spun
exact opusul a ceea ce doreşte Dumnezeu să li se spună. Acel lucrător
lucrează împotriva lui Hristos. Conform a ceea ce spune în Matei 25:31-46, el
acţionează contrar a ceea ce Isus vrea să li se spună unor astfel de oameni.
Motivul pentru care a spus Isus aceste cuvinte a fost acela de a-i avertiza pe
cei care nu fac parte dintre oi. El nu doreşte ca aceştia să creadă că vor ajunge
în Rai.

Isus a spus că toţi oamenii vor cunoaşte că suntem ucenicii Lui dacă ne
iubim unii pe alţii (vezi Ioan 13:35). Cu siguranţă se referă la o dragoste care
o depăşeşte pe cea existentă între necreştini, altfel ucenicii Lui nu ar putea fi
deosebiţi de necredincioşi. Genul de dragoste despre care vorbea Isus este
acea dragoste care se sacrifică. Dacă ne iubim unii pe alţii aşa cum ne-a iubit
El, ne vom da viaţa unii pentru alţii (vezi Ioan 13:34; 1 Ioan 3:16-20). Ioan a
scris, de asemenea, că ştim că am trecut de la moarte la viaţă, cu alte cuvinte
că am fost născuţi din nou, dacă ne iubim unii pe alţii (vezi 1 Ioan 3:14).
Oamenii nemulţumiţi, care îi vorbesc de rău şi îi urăsc pe lucrătorii ce predică
împlinirea poruncilor lui Hristos, manifestă ei acea dragoste care îi
caracterizează pe oamenii născuţi din nou? Dacă nu, atunci se încadrează în
categoria caprelor şi sunt în drum spre Iad!

În mod evident, Isus doreşte ca oamenii să fie ucenicii Lui, după cum le-
a şi spus mulţimilor prin cuvintele din Luca 14:26-33. Cât de important este să
devenim ucenicii Lui? Putem alege să nu Îi fim ucenici? Isus a răspuns acestor
întrebări la sfârşitul discursului din Luca 14:34-35.

„Sarea este bună; dar dacă sarea îşi pierde gustul ei de sare, prin ce i se va da
înapoi gustul acesta? Atunci nu mai este bună nici pentru pământ, nici pentru
gunoi, ci este aruncată afară. Cine are urechi de auzit, să audă“ (Luca 14:34-
35).
 Observă că nu este doar o afirmaţie fără legătură cu cele spuse anterior.
Sarea ar trebui să săreze. De aceea se numeşte sare. Dacă îşi pierde puterea de
a săra, nu mai este bună de nimic şi este „aruncată afară“.

Ce legătură are acest lucru cu a fi ucenic? Aşa cum sarea trebuie să aibă
puterea de a săra, tot aşa şi Isus Se aşteaptă ca oamenii să Îi fie ucenici. De
vreme ce este Dumnezeu, singura obligaţie rezonabilă este aceea de a-L iubi
mai presus de orice şi de a ne lua crucea. Dacă nu vom deveni ucenicii Lui,
respingem însuşi scopul pentru care ne-a creat. Nu mai suntem buni de nimic
şi suntem „aruncaţi afară“. Nu prea sună a „Rai“, nu-i aşa?

Cu o altă ocazie, Isus le-a spus ucenicilor (vezi Mat. 5:1):

„Voi sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va
căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic decât să fie
lepădată afară, şi călcată în picioare de oameni“ (Mat. 5:13).

Iată câteva avertismente destul de serioase. În primul rând, Dumnezeu

Se poate folosi numai de cei care sunt ca sarea (metaforă clară pentru
„supunere totală“). Ceilalţi, „nu mai sunt buni de nimic...decât să fie lepădaţi
afară şi călcaţi în picioare de oameni.“ În al doilea rând, este posibil ca cei ce
sunt „sare“ să îşi piardă „gustul“, alftel Isus nu ar fi avut nici un motiv să Îşi
avertizeze ucenicii. În ce măsură contrazic aceste adevăruri învăţăturile tuturor
celor ce afirmă astăzi că putem ajunge în Rai şi fără să fim ucenici ai lui
Hristos sau că mântuirea nu se poate pierde?

Noua Evanghelie Falsă

Datorită unui concept fals referitor la harul lui Dumnezeu în ceea ce

priveşte mântuirea, Evanghelia modernă a fost deseori dezbrăcată de
elementele biblice esenţiale, deoarece erau considerate incompatibile cu
mesajul harului. Dar o Evanghelie falsă nu poate produce decât creştini falşi,
motiv pentru care, la doar câteva săptămâni de la „primirea lui Hristos“, un
mare procentaj de noi-convertiţi moderni nu mai rămân în biserici. Mai mult,
mulţi dintre cei care merg la biserică sunt destul de greu de diferenţiat de cei
ce nu sunt născuţi din nou, având aceleaşi valori şi practicând aceleaşi păcate
ca şi vecinii lor. Şi toate acestea datorită faptului că nu cred în mod real în
Domnul Isus Hristos şi nu au fost născuţi din nou.
 Unul dintre elementele esenţiale scoase în prezent din noua Evanghelie
este chemarea la pocăinţă. Mulţi lucrători au sentimentul că dacă le spun
oamenilor să nu mai păcătuiască (aşa cum i-a spus Isus femeii prinse în actul
adulterului) ar fi echivalent cu a le spune că sunt mântuiţi nu prin har, ci prin
fapte. Însă acest lucru nu este adevărat, deoarece Ioan Botezătorul, Isus, Petru
şi Pavel au proclamat toţi patru că pocăinţa este absolut necesară pentru a
putea fi mântuit. Dacă predicarea pocăinţei neagă în vreun fel harul lui
Dumnezeu în procesul mântuirii, înseamnă că toţi au negat acest lucru, şi Ioan
Botezătorul şi Isus şi Petru şi Pavel. Însă aceştia au înţeles că harul lui
Dumnezeu oferă oamenilor posibilitatea temporară de a se pocăi, nu de a
continua să păcătuiască.

De exemplu, atunci când Ioan Botezătorul a proclamat ceea ce Luca

numeşte „Evanghelie“, mesajul central a fost pocăinţa (vezi Luca 3:1-18). Cei
ce nu se pocăiau ajungeau în Iad (vezi Mat. 3:10-12; Luca 3:17).

Isus a predicat pocăinţa încă de la începutul lucrării Sale (vezi Mat.

4:17). El a avertizat oamenii că dacă nu se vor pocăi, vor pieri (vezi Luca
13:3, 5).

Când Isus i-a trimis pe cei doisprezece să predice în mai multe cetăţi,
„ucenicii au plecat şi au propovăduit pocăinţa“ (Marcu 6:12; subliniere
personală).

După ce a înviat, Isus le-a spus să ducă lumii întregi mesajul pocăinţei,
deoarece acesta reprezenta cheia ce deschidea uşa către iertare:

Şi le-a zis: „Aşa este scris, şi aşa trebuia să pătimească Hristos, şi să învieze a
treia zi dintre cei morţi. Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele
Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, începând din Ierusalim“ (Luca 24:46-47;
subliniere personală).

Apostolii s-au supus poruncilor lui Isus. Când Petru a predicat în ziua
Cincizecimii, cei ce îl ascultau, după ce au înţeles adevărul despre Omul pe
care tocmai Îl răstigniseră, l-au întrebat pe Petru ce să facă. Răspunsul
acestuia a fost că, mai întâi de toate, trebuiau să se pocăiască (vezi Fapte
2:38).
A doua predică a lui Petru în public, cea de la pridvorul lui Solomon,
conţinea un mesaj identic. Păcatele nu pot fi şterse fără pocăinţă.6
„Pocăiţi-vă dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă
păcatele…“ (Fapte 3:19a; subliniere personală).

Când Pavel s-a aflat în faţa regelui Agripa, el a declarat că Evanghelia

propovăduită de el a conţinut întotdeauna mesajul pocăinţei:

„De aceea, împărate Agripa, n-am vrut să mă împotrivesc vedeniei cereşti. Ci

am propovăduit întâi celor din Damasc, apoi în Ierusalim, în toată Iudea, şi la
Neamuri, să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu, şi să facă fapte
vrednice de pocăinţa lor“ (Fapte 26:19-20; subliniere personală).

În Atena, Pavel i-a avertizat pe cei care îl ascultau că fiecare va sta în

faţa lui Hristos la judecată, iar cei ce nu s-au pocăit vor fi luaţi pe nepregătite:

„Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, şi porunceşte acum

tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; pentru că a rânduit o zi, în
care va judeca lumea după dreptate, prin Omul, pe care L-a rânduit pentru
aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul
că L-a înviat din morţi...“ (Fapte 17:30-31; subliniere personală).

În predică lui de rămas bun către prezbiterii din Efes, Pavel a menţionat
pocăinţa o dată cu credinţa, ca fiind parte esenţială din mesaj:

„Ştiţi că n-am ascuns nimic … şi nu m-am temut ... să vestesc Iudeilor şi

Grecilor: pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus
Hristos“ (Fapte 20:20a, 21; subliniere personală).

Această listă cu dovezi scripturale ar trebui să fie suficientă pentru a

convinge pe oricine că Evanghelia nu este vestită decât dacă este proclamată
şi pocăinţa. Relaţia cu Dumnezeu începe prin pocăinţă. Fără aceasta nu există
iertarea de păcate.

Am scris toate aceste lucruri pentru a înţelege că un lucrător biruitor cu

adevărat este cel ce împlineşte porunca lui Isus de a face ucenici şi care ştie că
pocăinţa, devotamentul şi ucenicia nu reprezintă alternative opţionale pentru
credincioşii mântuiţi, ci că sunt singura dovadă autentică a credinţei
mântuitoare. De aceea, lucrătorul biruitor trebuie să propovăduiască celor
nemântuiţi Evanghelia care are un fundament biblic. El trebuie să îi cheme pe
cei nemântuiţi la pocăinţă şi la a-L urma pe Isus şi nicidecum să îi asigure pe
cei nededicaţi că sunt mântuiţi.
 Timp de mulţi ani şi în multe feluri am urmat fără să îmi dau seama
practici care lucrau împotriva scopului pe care Dumnezeu dorea ca eu să îl
urmez, acela de a face ucenici. Însă treptat, Duhul Sfânt mi-a deschis prin
harul Său ochii pentru a-mi vedea greşelile. Un lucru pe care l-am învăţat este
acesta: ar trebui să filtrez tot ce am fost învăţat şi am crezut prin lumina
Cuvântului lui Dumnezeu. Tradiţiile noastre ne împiedică mai mult decât
orice să înţelegem Cuvântul lui Dumnezeu. Mai rău, suntem foarte mândri de
tradiţiile noastre şi convinşi că facem parte dintr-un grup de elită ce pătrunde
adevărul mai bine decât ceilalţi creştini. Un profesor a afirmat în mod
sarcastic: „În lume există 32.000 de denominaţiuni. Nu-i aşa că eşti fericit că
faci parte din singura care deţine adevărul?“

Drept rezultat al mândriei noastre, Dumnezeu ni Se împotriveşte

deoarece Se împotriveşte celor mândri. Dacă vrem să facem progrese şi să fim
pe deplin pregătiţi să stăm înaintea lui Isus, trebuie să ne smerim. Pentru că
doar faţă de astfel de oameni Îşi manifestă Dumnezeu harul.

Lucrătorul ar trebui să modeleze tot ce face în lucrare conform scopului

de a forma ucenici. El ar trebui să se întrebe constant: „În ce măsură
contribuie acţiunile mele la procesul de modelare de ucenici care să păzească
poruncile lui Isus?“ Dacă această întrebare evaluativă este pusă cu sinceritate,
va elimina multe activităţi inutile.

Să analizăm lucrarea pastorului/prezbiterului/supraveghetorului1,

persoană ale cărei sarcini îl leagă de o biserică locală specifică. Dacă această
persoană va forma ucenici care împlinesc poruncile lui Isus, care ar trebui să
fie una dintre responsabilităţile principale? Învăţătura este ceea ce ne vine în
minte în mod natural. Isus a spus că ucenicii sunt formaţi prin intermediul
învăţăturii (vezi Mat. 28:19-20). Un criteriu pentru a deveni
prezbiter/pastor/supraveghetor este acela de a „fi în stare să înveţe pe alţii“ (1
Tim. 3:2). Cei care „se ostenesc cu propovăduirea şi cu învăţătura pe care o
dau altora“ ar trebui „să fie învredniciţi de îndoită cinste“ (1 Tim. 5:17).

De aceea, pastorul ar trebui să îşi evalueze fiecare predică punându-şi

întrebarea, „În ce măsură ajută această predică la îndeplinirea sarcinii de a
face ucenici?“

Totuşi, putem considera că pastorul îşi îndeplineşte responsabilitatea de

a da învăţătură numai pentru că predică la serviciile de Duminică sau la cele
din cursul săptămânii? Dacă aşa consideră el, atunci pierde din vedere faptul
că Scriptura precizează că responsabilitatea de a da învăţătură este împlinită în
primul rând prin felul în care îşi trăieşte viaţa şi prin exemplul pe care îl dă.
Învăţătura publică este un surplus care se adaugă învăţăturii pe care o
transmite prin modelul vieţii lui zilnice. De aceea, ceea ce se cere de la
prezbiteri/pastori/supraveghetori are mai mult de a face cu caracterul şi stilul
de viaţă al unei persoane decât cu abilităţile de a comunica. Din cele
cincisprezece criterii pentru supraveghetori enumerate în 1 Timotei 3:1-7,
paisprezece se referă la caracter şi numai una la abilitatea de a da învăţătură.
Din cele optsprezece criterii pentru prezbiteri enumerate în Tit 1:5-9,
şaptesprezece se referă la caracter şi numai una la abilitatea de a da învăţătură.
Pavel i-a adus mai întâi aminte lui Timotei „...fii o pildă pentru credincioşi: în
vorbire, în purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţie“ (1 Tim. 4:12; subliniere
personală). Şi apoi a adăugat, „Până voi veni, ia seama bine la citire, la
îndemnare, şi la învăţătura pe care o dai altora“ (1 Tim. 4:13). Astfel, cel care
a fost menţionat primul a fost exemplul caracterului lui Timotei, pentru a-i
sublinia importanţa, şi apoi învăţătura publică.

Petru a scris de asemenea:

Sfătuiesc pe prezbiterii dintre voi, eu, care sunt prezbiter ca şi ei, un

martor al patimilor lui Hristos, şi părtaş al slavei care va fi descoperită:
Păstoriţi turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră, nu de silă, ci de
bună voie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câştig mârşav, ci cu
lepădare de sine. Nu ca şi cum aţi stăpâni peste cei ce v-au căzut la împărţeală,
ci făcându-vă pilde turmei (1 Pet. 5:1-3; subliniere personală).

Cine ne inspiră să ne lepădăm de noi înşine şi să ne supunem lui

Hristos? Cei cărora le admirăm predicile sau cei cărora le admirăm vieţile?
Pastorii nededicaţi şi alunecoşi nu inspiră pe nimeni să îşi ia crucea. Dacă
astfel de pastori predică ocazional despre dedicarea faţă de Hristos, cel mai
probabil vor spune generalităţi, altfel ascultătorii lor le-ar pune la îndoială
sinceritatea. Majoritatea liderilor creştini proeminenţi din trecut nu sunt ţinuţi
minte pentru predicile lor, ci pentru sacrificiile aceastora. Exemplul lor ne
inspiră mult timp după ce pleacă.

Dacă pastorul nu oferă un exemplu de ascultare aşa cum face un ucenic

autentic al lui Isus Hristos, îşi iroseşte timpul cu predicile. Dragă pastore,
exemplul tău vorbeşte de zece ori mai mult decât predicile tale. Îţi inspiri
oamenii să se lepede de ei înşişi şi să Îl urmeze pe Hristos printr-un exemplu
personal de lepădarea de sine şi urmare a lui Hristos?
 Dar cum poate un pastor să înveţe oamenii prin exemplul personal dacă
aceştia îl cunosc numai ca oratorul de duminică dimineaţa? Nu au decât cinci
secunde pentru a-i cunoaşte viaţa, atât cât durează o strângere de mână la
ieşirea din biserică. Poate că exemplul pastoral modern are ceva lacune.

O altă premiză greşită de la care poate pleca un pastor este aceea că

principala lui responsabilitate este să transmită predici publice săptămânale.
Învăţătura lui Isus consta nu numai din predici publice (care se pare că în cea
mai mare parte a lor erau destul de scurte), ci şi din discuţii particulare ce erau
iniţiate de curiozitatea ucenicilor. Mai mult, asemenea discuţii nu se limitau
doar la o jumătate de oră pe săptămână într-o clădire, ci pe maluri, în case şi
pe drumurile prăfuite, pentru că viaţa Lui era expusă privirilor ucenicilor.
Acelaşi model de învăţătură l-au adoptat şi apostolii. După ziua Cincizecimii,
cei doisprezece învăţau pe oameni „în Templu şi prin case“ (Fapte 5:42;
subliniere personală). Interacţionau zilnic cu credincioşii şi comunitatea.
Pavel, de asemenea, îi învăţa „în public şi prin case“ (Fapte 20:20; subliniere
personală).

Dacă eşti pastor, îţi poţi compara lucrarea de învăţătură prezentă cu cea a
lui Isus şi a primilor apostoli. Poate vei începe, de asemenea, să te întrebi dacă
ai făcut până acum ceea ce doreşte Dumnezeu să faci sau faci ceea ce sute de
ani de tradiţie te au învăţat să faci. Dacă îţi pui această întrebare este un semn
bun. Un semn foarte bun. Acesta este primul pas în direcţia cea bună. Poate te
ai gândit chiar mai departe. Poate ţi-ai spus: „Cum mi-aş putea face timpul
necesar cerut de o astfel de lucrare, pentru a putea învăţa oamenii prin case
sau pentru a-i implica în viaţa mea cotidiană, astfel încât să-i pot influenţa prin
exemplu personal?“ Aceasta este o întrebare foarte importantă, deoarece te
poate ajuta să descoperi şi alte lucruri eronate în conceptul modern referitor la
rolul unui pastor.

Poate chiar ţi-ai spus: „Nu sunt sigur că vreau să îmi trăiesc viaţa atât de
aproape de oamenii din biserică. La Institutul Biblic am învăţat că nu este bine
să te apropii prea mult de enoriaşi. Trebuie să menţii distanţa pentru a păstra
respectul profesional. Nu trebuie să le fii prieten apropiat.“

Un asemenea gând denotă faptul că ceva este cu adevărat foarte greşit în

felul în care decurg lucrurile în bisericile moderne. Isus a fost atât de apropiat
de cei doisprezece, încât unul dintre ei s-a simţit liber să stea la masă culcat pe
pieptul Lui (vezi Ioan 13:23-25). Câţiva ani de zile ei au şi locuit împreună.
Păstrarea distanţei profesionale faţă de ucenici pentru a-i putea conduce mai
bine, cade!
Dacă scopul nostru este acela de a ne supune lui Isus şi de a face ucenici, nu ar fi
înţelept să urmăm metodele folosite de El pentru a face ucenici? Pentru El au fost destul
de eficiente. La fel de eficiente au fost şi pentru apostolii care au călcat pe urmele Lui.

Cât de eficiente sunt metodele moderne de a face ucenici care să împlinească

poruncile lui Hristos? Întrucât sondajele făcute în mijlocul creştinilor americani, de
exemplu, arată în mod repetat că în principiu nu există nici o diferenţă între stilul de viaţă
al creştinilor practicanţi şi cel al necreştinilor, poate că este timpul să ne punem mai
multe întrebări şi să cercetăm din nou Scriptura.

Iată o întrebare majoră pe care ar trebui să ne-o punem: „Cum a reuşit biserica
primară să facă ucenici fără a avea nici biserici construite, nici personal instruit, nici şcoli
şi semninarii biblice, nici cărţi de cântări sau retroproiectoare, nici microfoane fără fir sau
dublu-casetofoane, nici programe duminicale sau lucrări cu tinerii, nici echipe de
închinare sau coruri, nici ordinatoare sau aparatură de multiplicat, nici emisiuni creştine
radio şi TV, nici sute şi mii de cărţi creştine şi nici chiar Biblii personale? Nu aveau
nevoie de nici unul dintre aceste lucruri pentru a face ucenici şi nici Isus nu a avut. Şi
deoarece nici unul dintre aceste lucruri nu era esenţial atunci, nu este nici acum. Ele pot
ajuta, dar nu sunt esenţiale. De fapt, multe dintre aceste lucruri pot şi chiar ne împiedică
să facem ucenici. Permite-mi să-ţi dau două exemple.

Să analizăm mai întâi elementul modern esenţial de a avea în fruntea bisericii

numai pastori absolvenţi ai institutelor sau seminariilor teologice. Un asemenea concept
îi era total necunoscut lui Pavel. După ce planta biserici în unele oraşe, pleca pentru
câteva săptămâni sau luni şi se întorcea apoi pentru a desemna prezbiteri care să îi
conducă (vezi, de exemplu, Fapte13:14-14:23). Ceea ce înseamnă că, în absenţa lui
Pavel, acele biserici nu aveau conducători oficiali timp de săptămâni sau luni şi că
majoritatea prezbiterilor investiţi în funcţie erau de fapt credincioşi tineri care nu
avuseseră nimic de genul unei educaţii formale de doi sau trei ani care să îi fi pregătit
pentru această slujbă.

Astfel, Biblia ne învaţă că pastorii/prezbiterii/supraveghetorii nu au

nevoie de o educaţie formală de doi-trei ani pentru a fi eficienţi în lucrarea
lor. Nimeni nu poate aduce argumente obiective împotriva acestui fapt.
Totuşi, acestă cerinţă modernă transmite următorul mesaj credincioşilor:
„Dacă vrei să fii lider în biserică ai nevoie de ani de instruire adecvată.“2
Această perspectivă încetineşte procesul de creare de lideri, care încetineşte
procesul de formare de ucenici şi care, la rândul lui, încetineşte extinderea
bisericii. Mă întreb cum ar fi saturat companiile americane Avon şi Amway
piaţa dacă, înainte de a-i autoriza să vândă săpun sau parfurm, ar fi cerut
fiecărui distribuitor să se mute cu familia într-un alt oraş pentru a se instrui
oficial timp de trei ani.

„Dar păstorirea este o îndatorire atât de dificilă şi complexă!“ spun unii.

„Biblia ne spune să nu punem în funcţie de supraveghetor un nou convertit“
(vezi 1 Tim. 3:6).

În primul rând, problema constă în definiţia noului convertit, iar în mod

clar conceptul lui Pavel era diferit de al nostru, de vreme ce a pus în funcţii de
prezbiter/pastor/supraveghetor pe cei ce deveniseră creştini doar de câteva
luni.

În al doilea rând, unul dintre motivele pentru care pastoratul modern este
atât de dificil şi complex, este acela că întregul nostru sistem de structurare a
bisericii şi a lucrării este mult mai diferit de modelul biblic. L-am făcut atât de
complex încât, într-adevăr, doar câţiva super-oameni pot supravieţui
exigenţelor lui!

„Dar Dumnezeu a interzis ca biserica să fie păstorită de cineva fără a

avea mai întâi o educaţie teologică!“ spun alţii. „Aceşti supraveghetori
neinstruiţi pot induce turmei învăţături greşite!“

Se pare că nu aceasta era temerea lui Pavel. Adevărul este că astăzi

avem un cler instruit în institute şi seminarii biblice care nu crede în naşterea
din fecioară, care aprobă homosexualitatea, care propovăduieşte că Dumnezeu
doreşte ca toţi oamenii să conducă automobile luxoase, care afirmă că
Dumnezeu predestinează anumiţi oameni spre a fi condamnaţi sau care spune
fără cea mai mică ezitare că se poate ajunge în Rai şi fără ascultare de Hristos.
Şcolile şi seminariile teologice au servit de multe ori la înaintarea doctrinelor
false, iar clerul autorizat le-a răspândit şi mai mult.

Creştinii „de rând“ se tem să îi confrunte pe profesionişti deoarece ei au

fost la seminar şi pot scoate şi alte „texte argumentative“. Mai mult, clericii au
format şi divizat bisericile de restul trupului lui Hristos prin doctrine
deformate, până acolo încât au ajuns să facă reclamă acestor diferenţe chiar şi
prin denumirile de pe plăcuţele din faţa bisericii, transmitând lumii mesaje
precum: „Noi nu suntem ca ceilalţi creştini.“ Şi pentru a produce şi mai mult
rău, îi etichetează pe toţi cei care nu sunt de acord cu doctrinele lor
indiscutabile şi scindabile ca fiind „dezbinători“. Încă mai există Inchiziţia şi
este condusă tocmai de oameni cu diplomă. Acesta este exemplul pe care
doreşte Isus să îl ofere cei care ar trebui să fie ucenicizatori şi care sunt
cunoscuţi de lume pentru dragostea lor unii faţă de ceilalţi?

Creştinii aleg biserici bazate pe aumite particularităţi doctrinare, iar

deţinerea doctrinei autentice a devenit mai importantă decât trăirea unui mod
de viaţă autentic. Şi toate acestea deoarece a fost abandonat modelul biblic.

Pledez oare în favoarea învestirii unui credincios convertit de trei luni în

poziţia de supraveghetor al bisericii (aşa cum a făcut însuşi Pavel)? Da, dar
numai dacă aceşti credincioşi îndeplinesc cerinţele biblice pentru
prezbiteri/supraveghetori şi numai dacă le sunt încredinţate biserici care
urmează modelul biblic. Cu alte cuvinte, aceste biserici trebuie să fi fost
plantate de curând şi supuse unui lucrător fondator matur, precum apostolii,
care să poată priveghea asupra lor.3 În acest fel, prezbiterii nou-învestiţi nu
sunt lăsaţi pe cont propriu.

În al doilea rând, comunităţile trebuie să fie suficient de mici pentru a se

putea întâlni în case, aşa cum a fost cazul bisericii timpurii.4 În felul acesta,
bisericile sunt mult mai uşor de administrat. Tocmai de aceea una dintre
cerinţele pentru prezbiteri/supraveghetori este aceea de a fi în stare să îşi
conducă bine propria gospodărie (vezi 1 Tim. 3:4-5). Administrarea unui
„grup de credincioşi“ nu este mai dificilă decât administrarea propriei familii.

În al treilea rând, comunitatea trebuie să fie formată din oameni care au

răspuns prin pocăinţă chemării la Evanghelia biblică şi care sunt astfel ucenici
autentici ai Domnului Isus Hristos. Toate dificultăţile apărute în urma
încercării de a păstori oi, care sunt de fapt capre, sunt astfel eliminate.

Iar în al patrulea rând, pastorii/prezbiterii/supraveghetorii trebuie să îşi

împlinească rolul biblic şi nu cel cultural. Aceasta înseamnă că nu trebuie să
deţină poziţia centrală, cea mai înaltă şi atrăgătoare, aşa cum se practică în
majoritatea bisericilor moderne.5 Mai degrabă, trebuie să fie părţi ale trupului,
slujitori smeriţi care să propovăduiască prin vorbă şi exemplu personal şi al
căror scop să fie acela de a face ucenici, nu prin a fi oratori duminică
dimineaţa, ci prin a urma metodele lui Isus.

Mergând pe acest drum, bisericile pot fi conduse şi de unii credincioşi

convertiţi de trei luni.
 Cum rămâne cu clădirile bisericilor? Şi ele sunt un alt element modern
„esenţial“ fără care biserica timpurie s-a descurcat chiar foarte bine. Ajută ele
la procesul de modelare al ucenicilor?

Când eram pastor, mă simţeam mai mult ca un agent imobiliar, bancher,

contractant principal şi strângător de fonduri de meserie. Visam clădiri,
căutam clădiri, recondiţionam clădiri vechi, închiriam clădiri, construiam
clădiri noi şi le reparam când Dumnezeu ne trimitea ploaie prin crăpături.
Clădirile consumă mult timp şi multă energie. Motivul pentru care am făcut
atât de multe lucruri care se învârteau în jurul clădirilor era acela că eram
sigur, ca mulţi alţi pastori, că nu puteam reuşi fără a avea o clădire, un loc în
care să se adune biserica.

Clădirile consumă, de asemenea, mulţi bani. Foarte mulţi. (În Statele

Unite unele comunităţi cheltuiesc zeci de milioane de dolari pe construcţii.)
După ce visul meu de a avea clădiri a fost împlinit, am visat la ziua în care
vom achita ipoteca pe ele, ca să putem folosi toţi banii pentru lucrare. La un
moment dat, în timp ce îi învăţam pe oamenii din biserică despre
administrarea eficientă şi ieşirea din datorii, mi-am dat seama că eu reuşisem
să îi bag pe toţi în datorii! (Halal exemplu personal.)

Majoritatea bisericilor construite sunt folosite pentru câteva ore, o dată

sau de două ori pe săptămână. Ce alte organizaţii din lume îşi construiesc
clădiri pe care să le folosească atât de puţin? (Răspuns: numai cultele şi
religiile eretice.)

Aceşti saci fără fund în care turnăm bani, cauzează o grămadă de

probleme. Pastorul care are o clădire, are nevoie şi de un flux monetar; şi acest
lucru îi afectează acţiunile. Este tentat să se îngrijească de cei bogaţi (pentru
care nu este un sacrificiu să dea bani), să compromită orice învăţătură care ar
putea deranja pe unii şi să sucească Scriptura cât să îi permită să îşi atingă
scopul. Predicile lui vor gravita în jurul subiectelor care nu vor împiedica
depunerea banilor şi care vor încuraja înmulţirea acestora. Datorită acestui
fapt, creştinii încep să creadă că cele mai importante aspecte ale vieţii de
creştin sunt: (1) darea zeciuielii (despre care, a-propos, Isus a spus că este una
dintre cele mai mici porunci) şi (2) mersul la biserică (unde se colectează
zeciuiala în fiecare duminică). Cu greu am putea spune că aceasta înseamnă
ucenicie. Şi totuşi mulţi pastori visează la biserici în care fiecare să facă măcar
aceste două lucruri. Dacă cel puţin jumătate din membrii bisericii ar face
aceste două lucruri, pastorul ar putea scrie cărţi şi şi-ar putea vinde secretele la
milioane de alţi pastori!

Realitatea relevă următorul aspect: în Faptele Apostolilor nu există nici

o consemnare despre comunităţi care să fi cumpărat sau construit biserici.
Credincioşii se întâlneau de cele mai multe ori în case.6 Nu s-au strâns
niciodată colecte pentru fonduri destinate construcţiilor. Nu există nici o
indicaţie în epistole de construcţii de biserici. Mai mult, nimeni nu s-a gândit
la construirea unei biserici timp de 300 sute de ani, până când biserica s-a unit
cu lumea, ca urmare a decretului lui Constantin. Trei sute de ani! Gândeşte-te
cât de mult timp! Şi biserica a înflorit şi s-a multiplicat considerabil, chiar şi
în vremuri de persecuţie intensă, deşi nu au avut clădiri. Asemenea fenomene
au fost repetate de multe ori de-a lungul secolelor care au urmat. Recent, s-a
întâmplat chiar şi în China, unde există probabil peste un milion de biserici în
case.

Ne ajută clădirea bisericii sau ne împiedică să facem ucenici? Din punct

de vedere istoric, procesul de ucenicie a fost mult mai eficient secole întregi
fără clădiri din mai multe motive.

Adunările în case, aşa cum se strângea biserica timpurie din primele trei
secole, cuprindeau mai multe aspecte: se lua masa împreună cu bucurie, se
dădea învăţătură, se cânta şi se împărtăşea timp de mai multe ore din darurile
spirituale, credincioşilor li se oferea o atmosferă propice creşterii spirituale
reale. Aşezaţi unii în faţa celorlalţi, membrii trupului lui Hristos se simţeau
mai degrabă participanţi decât spectatori la cinema, aşa cum se simt cei care
merg la biserică şi care sunt aşezaţi unii în spatele celorlalţi, încercând să vadă
spectacolul de pe scenă peste capetele celor din faţă. Atmosfera naturală din
jurul mesei conducea la transparenţă, la consolidarea unor relaţii sincere şi la
părtăşie autentică, ceea ce nu poate fi comparat cu „părtăşia“ modernă care de
foarte multe ori se rezumă la o strângere de mână apatică a unor străini din
rândul vecin la semnalul pastorului.

Învăţăturile erau mai degrabă sub formă de întrebări şi răspunsuri şi

discuţii între oameni egali, nicidecum prelegeri făcute de oameni care poartă
haine ciudate, vorbesc teatral şi domină de sus audienţa politicoasă (şi
adeseori plictisită). Pastorii nu „pregăteau predica săptămânală“. Oricine
(inclusiv prezbiterii/pastorii/supraveghetorii) putea primi învăţătură de la
Duhul Sfânt.
 Când casa se umplea, prezbiterul(-ii) nu se gândea(au) la obţinerea unei
clădiri şi mai mari. Ci toată lumea ştia că trebuia să se împartă în două grupuri
şi unde se putea întâlni noul grup şi cine să vegheze asupra lui nu era decât o
chestiune de călăuzire a Duhului Sfânt. Din fericire, nu trebuiau să strângă
CV-uri de la străini şi de la specialişti în extinderea bisericii pentru a le
analiza deviaţiile filozofice şi doctrinare; se aflau chiar printre ei oameni care
aspirau să fie supraveghetori, care fuseseră instruiţi practic şi pe care îi
cunoşteau deja pe membrii viitoarei mici turme. Noua biserică în case avea
posibilitatea de a evangheliza o nouă zonă şi de a le demonstra
necredincioşilor ce erau creştinii – oameni care se iubeau unii pe alţii. Puteau
invita necredincioşi la întâlnirile lor la fel de uşor cum i-ar fi invitat la masă.

Creşterea Bisericii
Deci eşti pastor şi vrei ca biserica ta să crească. Aceasta este o dorinţă
frecvent întâlnită printre pastori. Dar de ce vrei să crească? Care este
adevăratul tău motiv?

Doreşti ca biserica ta să crească pentru a avea sentimentul reuşitei

personale? Vrei să fii respectat şi influent? Vrei să îţi exercizi puterea asupra
oamenilor? Speri să te îmbogăţeşti? Toate aceste motive pentru care vrei să
crească biserica sunt greşite.

Dacă îţi doreşti ca biserica ta să crească pentru ca numele lui Dumnezeu

să fie glorificat ca urmare a cât mai multor vieţi schimbate de Duhul Sfânt,
este un motiv corect pentru care să îţi doreşti un asemenea lucru.

Este de asemenea posibil să ne minţim pe noi înşine, gândindu-ne că

motivele noastre sunt curate când, de fapt, ele sunt egoiste.

Cum putem descoperi adevăratele noastre motive? Cum putem şti dacă
într-adevăr dorim să zidim Împărăţia lui Dumnezeu sau doar dorim să ne
construim propriul nostru regat?

O modalitate este aceea de a ne urmări reacţiile interioare la succesul

altor pastori. Dacă noi considerăm că motivele noastre sunt curate, că dorim
sincer să crească Împărăţia lui Dumnezeu şi biserica Sa, dar descoperim că
inima noastră este plină de invidie şi gelozie când auzim despre creşterea altor
biserici, această dovadă denotă că motivaţiile noastre nu sunt aşa de curate pe
cât credeam. Ele demonstrează că nu suntem interesaţi de creşterea bisericii,
ci de cea a bisericii noastre. Şi de ce? Pentru că motivele noastre sunt cel
puţin parţial egoiste.

Ne mai putem evalua motivaţiile şi prin monitorizarea reacţiilor

interioare când aflăm că se deschide o nouă biserică în zonă. Dacă ne simţim
ameninţaţi, acesta este semnul că suntem mai preocupaţi de împărăţia noastră
decât de cea a lui Dumnezeu.

Chiar şi pastorii care au biserici mari sau în creştere îşi pot verifica
motivele prin intermediul aceloraşi mijloace. Aceştia ar trebui să îşi pună, de
asemenea, câteva întrebări de genul: „Aş consimţi vreodată la plantarea unor
noi biserici, trimiţând şi renunţând la lideri cheie şi la oameni din comunitatea
mea, micşorându-mi astfel biserica?“ Este foarte probabil ca pastorul care se
opune unei astfel de idei să îşi zidească biserica pentru propria lui glorie. (Pe
de altă parte, pastorul unei biserici extinse ar putea, de asemenea, planta
biserici noi tot pentru gloria personală, astfel încât să se poată mândri cu cât
de multe biserici au luat naştere din biserica lui.) O altă întrebare pe care şi-ar
putea-o pune ar fi: „Mă întovărăşesc cu pastorii bisericilor mai mici sau m-am
îndepărtat de ei deoarece m-am integrat într-o clasă superioară?“ Ori: „Aş fi
dispus să păstoresc doar doisprezece sau douăzeci de oameni într-o biserică în
casă sau ar fi prea puţin pentru eul meu?“1

Mişcarea de creştere a bisericii

În librăriile creştine din America şi Canada, există secţiunii întregi cu

rafturi pline de cărţi despre creşterea bisericii. Aceste cărţi precum şi
conceptele pe care le cuprind s-au răspândit peste tot în lume. Pastorii sunt
înfometaţi după a afla cum să mărească numărul celor care vina la biserică şi,
de cele mai multe ori, se grăbesc să adopte sfaturile pastorilor mega-bisericilor
americane care sunt consideraţi plini de succes datorită numărului oamenilor
care participă la slujbă duminica şi în funcţie de cât de impunătoare este
clădiriea bisericii acestora.

Cei care au însă un pic mai mult discernământ, sunt conştienţi că

numărul participanţilor şi mărimea clădirii nu sunt neapărat un reper pentru
calitatea lucrării de ucenicie. Unele biserici americane au crescut datorită
doctrinelor atrăgătoare care pervertesc adevărul biblic. Am vorbit cu mulţi
pastori din întreaga lume care au rămas şocaţi când au auzit că o mulţime de
pastori americani cred şi proclamă că, odată ce ai fost mântuit, nu îţi mai poţi
pierde mântuirea indiferent de ce crezi sau cum îţi trăieşti viaţa. De asemenea,
mulţi pastori proclamă Evanghelia redusă la un har ieftin, lăsând oamenii să
creadă că pot ajunge în Rai fără a fi sfinţi. Alţii proclamă o Evanghelie a
prosperităţii, alimentând lăcomia oamenilor a căror religie este un mijloc de a
aduna cât mai multe averi pe pământ. Aceştia sunt pastori ale căror tehnici de
extindere a bisericii nu ar trebui imitate.

Am citit şi eu destule cărţi despre acest subiect şi părerile sunt împărţite.

Multe conţin strategii şi sfaturi care sunt biblice într-o oarecare măsură, fiind
astfel demne de a fi citite. Dar majoritatea sunt mai degrabă bazate pe modelul
vechi de 1700 de ani al bisericii instituţionale, decât pe cel biblic. Drept
urmare, atenţia este îndreptată nu asupra zidirii trupului lui Hristos prin
formarea ucenicilor şi a ucenicizatorilor, ci asupra formării comunităţilor
instituţionale individuale care necesită întotdeauna clădiri mai mari, mai mult
personal specializat pentru biserică şi mai multe programe, precum şi o
organizare ce seamănă mai degrabă cu o companie de afaceri, decât cu o
familie.

Unele strategii moderne de creştere a bisericii par să sugereze că

serviciile religioase ar trebui să fie mai atractive pentru cei care nu îşi doresc
să Îl urmeze pe Isus, doar de dragul cifrelor. Sfatul este acela de a avea predici
scurte şi pozitive, închinare inexpresivă, multe activităţi sociale, subiectul
banilor să fie scos din calcul, etc. Această abordare nu are drept rezultat
formarea de ucenici care să se lepede de ei înşişi şi să împlinească toate
poruncile lui Isus. Rezultatul ei constă în creştini practicanţi care nu se
deosebesc de restul lumii şi care merg pe calea cea lată direct spre Iad.
Aceasta nu este strategia lui Dumnezeu de a câştiga lumea, ci strategia lui
Satan de a câştiga biserica. Ea nu reprezintă „creşterea bisericii” ci „creşterea
lumească”.

Modelul bisericilor non-ofensive

Cea mai populară strategie americană de creştere a bisericii este

cunoscută sub numele de „non-ofensive”. Conform acestei strategii, serviciile
de duminică dimineaţă sunt astfel organizate încât: (1) creştinii să se simtă
confortabil să îşi invite prietenii nemântuiţi şi (2) oamenii necredincioşi să
audă Evanghelia în termeni care să nu îi ofenseze, pe care să îi înţeleagă şi la
care să se poată raporta. Serviciile din timpul săptămânii şi grupurile mici sunt
rezervate pentru ucenicizarea credincioşilor.
 Datorită acestor mijloace, bisericile individuale au crescut destul de
mult. În contextul american, bisericile instituţionale au un potenţial
extraordinar de a evangheliza şi a face ucenici cu condiţia ca oamenii să fie
încorporaţi în grupuri mici (care de obicei nu sunt mici). Aceştia se află într-
un proces real de ucenicie numai dacă Evanghelia nu este compromisă (care
de multe ori este). Cel puţin bisericile non-ofensive au implementat câteva
strategii pentru a-i evangheliza pe necredincioşi, ceea ce lipseşte majorităţii
bisericilor instituţionale.

Dar în ce măsură poate fi comparat modelul bisericilor non-ofensive cu

modelul biblic de creştere a bisericii?

În cartea Fapte, apostolii şi evangheliştii chemaţi de Dumnezeu

propovăduiau Evanghelia în public şi în case, însoţiţi de semne şi minuni care
atrăgeau atenţia necredincioşilor. Cei care se pocăiau şi credeau în Domnul
Isus stăruiau în învăţătura apostolilor şi se întâlneau regulat în case unde
învăţau din Cuvântul lui Dumnezeu, îşi manifestau darurile spirituale,
celebrau Cina Domnului, se rugau împreună, etc., toate acestea sub
conducerea prezbiterilor/pastorilor/supraveghetorilor. Învăţătorii şi prorocii
chemaţi de Dumnezeu mergeau din biserică în biserică. Toţi împărtăşeau
Evanghelia cu prieteni şi vecini. Nu exista nici un proiect de construcţie care
să încetinească lărgirea bisericii şi care să jefuiască Împărăţia lui Dumnezeu
de resurse ce puteau ajuta la răspândirea Evangheliei şi la formarea de ucenici.
Liderii erau instruiţi repede şi practic, nu trimişi la seminarii şi şcoli teologice.
Toate acestea aveau drept rezulat creşterea exponenţială a bisericii, până când
toţi oamenii receptivi dintr-o anumită zonă erau câştigaţi pentru Hristos.

Prin comparaţie, modelul non-ofensiv este în mod normal lipsit de

semne şi minuni, neavând astfel mijlocul divin de publicitate, atracţie şi
convingere. Acesta depinde foarte mult de mijloacele de marketing şi
publicitate pentru a atrage oameni înspre o clădire unde pot auzi mesajul
Evangheliei. Abilităţile oratorice ale predicatorului împreună cu puterea de
persuasiune sunt mijloace esenţiale de convingere. Cât de mult diferă aceste
metode de cele menţionate de Pavel, care a scris: „Şi învăţătura şi
propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci
într-o dovadă dată de Duhul şi de putere, pentru ca credinţa voastră să fie
întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu“ (1
Cor. 2:4-5).
Mai multe deosebiri

Modelul non-ofensiv este în general lipsit de apostoli şi evanghelişti,

deoarece figura principală este pastorul. O întrebare: reprezintă eliminarea
apostolilor şi a evangheliştilor din evanghelizare şi transferarea acestor
responsabilităţi pastorilor o metodă superioară de a creşte biserica? 2

Pastorul orientat spre necreştini predică o dată pe săptămână în timpul

slujbei de duminică la care creştinii sunt încurajaţi să aducă necredincioşi.
Astfel, general vorbind, Evanghelia poate fi auzită doar o dată pe săptămână
de către asociaţii nemântuiţi ai membrilor bisericii. Aceşti oameni nemântuiţi
trebuie să fie dispuşi să meargă la biserică şi trebuie să fie invitaţi de către
membrii bisericii care la rândul lor trebuie să fie dispuşi să îi invite. În
modelul biblic, apostolii şi evangheliştii propovăduiau continuu Evanghelia,
în public şi în locuri particulare, şi toţi credincioşii împărtăşeau Evanghelia cu
prietenii şi vecinii lor. Prin care dintre aceste două metode este cel mai
probabil să audă Evanghelia cât mai mulţi oameni nemântuiţi?

Modelul non-ofensiv cere o clădire acceptabilă în care credincioşilor să

nu le fie ruşine să îşi invite asociaţii nemântuiţi şi în care să nu le fie ruşine
nici asociaţilor nemântuiţi să intre. Şi acesta necesită o sumă substanţială de
bani. Înainte ca Evanghelia să fie „răspândită“, trebuie obţinută sau construită
o clădire acceptabilă. În America, această clădire trebuie să deţină o locaţie
bună, de obicei în zonele centrale. Modelul biblic, din contră, nu necesită nici
clădire, nici locaţii speciale, nici bani. Răspândirea Evangheliei nu se
limitează la numărul de oameni care intră duminca într-o anumită clădire.

Şi mai multe deosebiri

Există şi alte diferenţe când comparăm modelul bisericilor non-ofensive

cu cel biblic.

Apostolii şi evangheliştii din cartea Fapte chemau oamenii la pocăinţă,

la credinţa în Domnul Isus şi la botez. Aşteptarea era ca, o dată cu convertirea
lor, oamenii să devină ucenicii lui Hristos, împlinind condiţiile pe care le-a
menţionat Isus despre ucenicie şi care sunt enumerate în Luca 14:26-33 şi
Ioan 8:31-32. Aceştia începeau să Îl iubească pe Isus mai presus de toate,
rămânănd în Cuvântul Lui, luîndu-şi crucea şi renunţând la dreputurile pe care
le aveau asupra bunurilor care acum Îi aparţineau lui Dumnezeu.
 Evanghelia proclamată în bisericile non-ofensive este de multe ori
diferită. Păcătoşilor li se spune cât de mult îi iubeşte Dumnezeu, cum le poate
El împlini toate nevoile şi că pot fi mântuiţi dacă „Îl acceptă pe Isus ca
Mântuitor“. După ce se roagă o scurtă „rugăciune pentru mântuire“,
nespunându-li-se nimic despre cântărirea costului uceniciei, aceştia sunt
asiguraţi că sunt absolut mântuiţi şi sunt solicitaţi să înceapă un curs prin care
să crească în Hristos. Dacă frecventează un astfel de grup (mulţi nu se mai
întorc niciodată în biserică), sunt mai degrabă trecuţi prin procesul învăţării
sistematice referitoare la doctrinele particulare ale bisericii, decât să fie
învăţaţi cum să împlinească mai mult poruncile lui Hristos.

Culmea acestui program de „ucenicie“ este atinsă atunci când

credinciosul începe în sfârşit să dea bisericii zeciuiala din venitul său (sursa
principală pentru plata ipoceticii şi a salariilor personalului nebiblic, partea
cea mai oribilă a administrării, prin care se susţine mai mult ceea ce nu este
ordinat de Dumnezeu, luând-se astfel din ceea ce Dumnezeu doreşte să fie
investit în Împărăţia Lui) şi când este influenţat să creadă că este „partener în
lucrare“ dacă îşi ia în serios rolul de susţinător financiar în cadrul bisericii
instituţionale – ceea ce nu este precizat niciunde în Scriptură.

Ce s-ar întâmpla dacă guvernul naţiunii tale, îngrijorat de faptul că nu

există suficienţi voluntari pentru a se înscrie în armată, ar decide să se
„orienteze pe oameni“? Imaginează-ţi că le-ar promite potenţialilor recruţi că
dacă se vor înrola nu li se va cere nimic în schimb – salariul va fi un dar
gratuit, un câştig uşor şi nemeritat, că se pot trezi când vor, că vor face
antrenamente şi exerciţii numai dacă doresc, că în schimb se vor putea uita la
televizor cât vor dori şi că, în cazul izbucnirii unui război, vor putea alege
între a participa la bătălii sau a se duce la plajă. Care ar fi rezultatul?

Fără îndoială rândurile armatei s-ar îngroşa! Dar armata nu ar mai fi

armată, deoarece nu şi-ar mai îndeplini rolul. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu
bisericile orientate pe necreştini. Scăderea standardului creşte numărul
participanţilor, dar erodează ucenicia şi ascultarea. Aceste biserici orientate pe
necreştini, care încearcă să „predice Evanghelia“ duminica şi să „formeze
ucenici“ în timpul serviciilor din cursul săptămânii, descoperă că vor
întâmpina probleme dacă le vor spune oamenilor din timpul săptămânii că
numai ucenicii lui Isus ajung în Rai. În aceste condiţii, oamenii vor considera
că au fost minţiţi dumincă dimineaţă. De aceea, aceste bisericii vor trebui să îi
înşele şi pe cei din timpul săptămânii, prezentând ucenicia şi ascultarea drept
opţiuni şi nu criterii pentru a ajunge în Rai.3

Sunt foarte conştient de faptul că unele biserici instituţionale

încorporează modelul biblic mai mult decât altele. Dar chiar şi aşa, modelul
biblic este de departe cel mai eficient în formarea ucenicilor şi a
ucenicizatorilor.

De ce nu mai este aplicat modelul biblic? Lista scuzelor pare nesfârşită,

dar la o analiză amănunţită, modelul biblic nu mai este urmat datorită tradiţiei,
necredinţei şi neascultării. Mulţi spun că modelul biblic este imposibil de
aplicat în zilele noastre. Însă creşterea explozivă din ultima jumătate de
deceniu a bisericii din China, de exemplu, se datorează credincioşilor care au
urmat pur şi simplu modelul biblic. Se manifestă Dumnezeu diferit în China
decât în restul lumii?

Toate acestea ne spun că pastorii care nu sunt americani ar trebui să fie

atenţi la metodele americane de creştere a bisericii promovate peste tot în
lume. Ar avea mult mai mult succes în împlinirea scopului lui Hristos de a
face ucenici dacă ar merge pe urmele modelului biblic de creştere a bisericii.

Consecinţele

Un lucru pe care l-am observat a fost acela că mulţi pledanţi în favoarea

învăţăturii moderne de creştere a bisericii sunt rupţi de ceilalţi pastori din
întreaga lume. Marea majoritate a acestora păstoresc turme alcătuite din mai
puţin de o sută de oameni. Mulţi dintre ei rămân dezamăgiţi după ce încearcă
tehnici de creştere a bisericii care, independent de voinţa lor, fie nu
funcţionează, fie fac mai mult rău. Nimeni nu pare să admită că există câţiva
factori care nu stau în puterea pastorilor şi care limitează creşterea bisericii. Să
analizăm câţiva dintre aceştia.

În primul rând şi cel mai important, creşterea bisericii este limitată de

numărul populaţiei zonei respective. Este foarte clar că majoritatea bisericilor
instituţionale mari sunt localizate în zone metropolitane unde există milioane
de oameni din care să îşi atragă membrii. Dacă însă numărul este cel care
determină succesul, atunci bisericile ar trebui să fie judecate nu după mărimea
pe care o au, ci după procentajul pe care îl deţin din populaţia locală. Conform
acestui criteriu, unele biserici formate din doar zece oameni au mai mult
succes decât altele formate din zece mii. O biserică ce are zece membrii dintr-
un sat de cincizeci de oameni are mai mult succes decât o biserică formată din
zece mii într-un oraş cu o populaţie de cinci milioane. (Şi totuşi, pastorii
acestor biserici de zece oameni nu vor fi niciodată invitaţi să vorbească la o
conferinţă despre creşterea bisericii.)

În al doilea rând, creşterea bisericii este limitată de nivelul de saturare

printre oamenii receptivi de către bisericile din regiunea respectivă. La un
anumit moment, într-o zonă dată, există doar anumiţi oameni deschişi spre
Evanghelie. De îndată ce toţi cei receptivi sunt evanghelizaţi, nu va mai creşte
nici o biserică decât dacă membrii se transferă (şi aşa au crescut multe biserici
– pe socoteala altor biserici din regiune).

Bineînţeles, orice creştin a fost nereceptiv faţă de Evanghelie la un

moment dat, dar a devenit receptiv sub influenţa Duhului Sfânt. Astfel, este
foarte probabil ca oameni care nu sunt momentan receptivi să devină receptivi
în timp. Când se va întâmpla acest lucru, bisericile vor putea creşte. Ceea ce
numim deseori „trezire spirituală“ reprezintă momentul în care mulţi oameni
împotrivitori Evangheliei au devenit receptivi. Să nu uităm totuşi că şi o
singură persoană care a devenit receptivă înseamnă tot trezire, dar pe scară
mai mică. Aşa că pastore, nu dispreţuieşti începuturile slabe!

Isus Şi-a trimis ucenicii să propovăduiească Evanghelia în oraşe despre

care ştia că nu sunt receptive, unde nu urma să se pocăiască nici o singură
persoană (vezi Luca 9:5). Şi totuşi Isus i-a trimis să predice Evanghelia şi
acolo. Au eşuat aceşti ucenici? Nu! Chiar dacă nu a existat nici măcar un
singur convertit (şi nu a crescut nici o biserică) ei au avut succes deoarece au
ascultat de Isus.

În acelaşi fel, Isus încă mai trimite pastori în sate, oraşe şi suburbii unde
ştie că numai un mic procentaj va fi receptiv la Evanghelie. Aceşti pastori care
îşi slujesc cu credincioşie micile comunităţi au succes în ochii lui Dumnezeu,
chiar dacă în ochii anumitor experţi în creşterea bisericii ar fi falimentari.

Fiecare pastor ar trebui, de asemenea, să fie încurajat de faptul că,

datorită marii Lui îndurări şi ca răspuns la stăruinţele oamenilor Săi,
Dumnezeu îi ajută pe cei nereceptivi să îşi deschidă inima. El încearcă să îi
convingă pe oameni prin conştiinţa lor, prin creaţia Lui, prin circumstanţe,
prin judecata temporară, prin mărturia vie a bisericii Sale, prin propovăduirea
Evangheliei şi prin convingerea Duhului Sfânt. Aşa că pastore, îmbărbătează-
te! Continuă să fii ascultător, să te rogi şi să propovăduieşti. Înainte de orice
mare trezire spirituală există o mare nevoie de trezire spirituală. Şi există
întotdeauna cineva care visează la o trezire spirituală. Continuă să visezi!

Un al treilea factor care limitează creşterea bisericii

Un al treilea factor care limitează creşterea bisericilor individuale este

abilitatea pastorului. Majoritatea pastorilor nu au abilităţile care sunt necesare
supravegherii unei comunităţi mari şi nu este vina lor. Pur şi simplu nu sunt
înzestraţi cu aptitudinile organizatorice, administrative sau cu darul
învăţăturii/predicării necesare în cadrul unei comunităţi numeroase.

Este clar că aceşti pastori nu sunt chemaţi de Dumnezeu să conducă

astfel de comunităţi extinse şi ar fi greşit să încerce să vegheze asupra unei
biserici mai mari decât cele instituţionale normale sau decât biserica în case.

Am citit recent o carte foarte cunoscută despre conducere scrisă de

pastorul senior al uneia dintre cele mai numeroase biserici din America. Pe
măsură ce citeam paginile pline cu sfaturi din experienţa personală destinate
pastorilor moderni, un singur gând îmi venea în minte: „Omul acesta nu ne
vorbeşte despre cum să fii pastor – ne spune cum să fii director executiv al
unei corporaţii imense“. Şi nici nu există altă alternativă pentru pastorii seniori
ai mega-bisericilor instituţionale din America. Acesta are nevoie de un
personal numeros care să îl ajute, iar a administra acel personal este o slujbă
cu normă întreagă. Autorul a cărui carte am citit-o era suficient de abilitat
pentru a fi directorul executiv al unei corporaţii seculare extinse. (Şi într-
adevăr, în cartea lui cita mai mulţi consultanţi şi manageri de afaceri renumiţi,
aplicându-le sfaturile pastorilor care citeau cartea.) Dar mulţi, dacă nu
majoritatea cititorilor, nu au abilităţile lui manageriale şi de conducere.

În aceeaşi carte, autorul povestea deschis cum, în timp ce îşi zidea

congregaţia imensă, a făcut mai multe greşeli aproape fatale, greşeli ce erau să
îl coste familia şi chiar viitorul său în lucrare. Prin harul lui Dumnezeu a
supravieţuit. Totuşi, experienţele sale mi-au amintit despre multe momente în
care alţi pastorii ai bisericilor instituţionale, luptându-se pentru acelaşi gen de
succes, au făcut greşeli similare şi au suferit adevărate naufragii. Unii,
dedicându-se bisericii lor, şi-au pierdut copii sau şi-au ruinat căsnicia. Alţii au
suferit depresii nervoase sau falimentul lucrării. Alţii au fost atât de
deziluzionaţi încât au abandonat în cele din urmă şi lucrarea. Mulţi alţii au
supravieţuit, dar atât. Ei continuă să trăiască o viaţă plină de temeri ascunse,
întrebându-se dacă sacrificiul lor suprauman merită efortul.
 În timp ce citeam această carte îmi întăream încrederea în înţelepciunea
bisericii primare, care nu semăna nici pe departe cu bisericile instituţionale
moderne şi în care nici un pastor nu era responsabil pentru o turmă mai mare
decât aproximativ douăzeci şi cinci de persoane. Aşa cum am afirmat într-un
capitol anterior, mulţi dintre pastorii care consideră că au o comunitate prea
mică ar trebui să îşi revizuiască lucrarea în lumina Scripturii. Dacă au
cincizeci de persoane, probabil biserica lor este prea mare. Dacă există lideri
cu potenţial, ar trebui să se roage şi să se gândească să împartă biserica în trei
biserici în case şi să vândă clădirea, stabilind drept scop formarea de ucenici şi
zidirea Împărăţiei lui Dumnezeu, în modul în care vrea El.

Dacă aceste lucruri par prea radicale, ar putea cel puţin începe să
ucenicizeze viitori lideri sau să înceapă grupuri mici, sau, în cazul în care
există deja grupuri mici, să permită câtorva dintre ele să devină biserici în case
autonome şi să vadă ce se întâmplă.

Alte tehnici moderne de creştere a bisericii

Pe lângă modelul bisericii orientate spre necreştini există şi alte tehnici

promovate astăzi, la fel de esenţiale pentru creşterea bisericii. Multe dintre
aceste alte tehnici sunt nebiblice şi intră în categoria „războiului spiritual“.
Acestora li se face reclamă prin sintagme de genul „eliberarea din sclavie“,
„rugăciune pentru războiul spiritual“ şi „strategii spirituale“.

Vom discuta despre unele dintre aceste practici într-un capitol viitor care
tratează războiul spiritual. Poate ne vom întreba totuşi de ce în vremea noastră
asemenea practici necesare creşterii bisericii ar fi complet necunoscute
apostolilor.

Multe din noile mijloace de creştere a bisericii sunt rezultatul

experienţelor câtorva pastori care spun: „Eu am făcut aşa şi aşa şi biserica mea
a crescut. Deci, dacă vei face şi tu aceleaşi lucruri, biserica ta va creşte şi ea.“
Totuşi, adevărul este că nu există o legătură reală între creşterea bisericilor lor
şi anumite lucruri particulare pe care le-au făcut, deşi ei sunt de altă părere.
Această afirmaţie se adevereşte în mod constant când alţi pastori urmează
aceleaşi învăţături specifice şi imită aceleaşi etape, şi totuşi biserica lor nu
creşte deloc.

Pastorul unei biserici care a crescut ar putea spune: „Când am început să

strigăm împotriva demonilor care încătuşau oraşul, a fost o adevărată trezire
spirituală în biserica noastră. Deci trebuie să începi să strigi şi tu împotriva
demonilor dacă vrei trezire în biserica ta.“

Dar de ce în ultimii 2000 de ani de istorie a bisericii au existat în lume

atâtea treziri spirituale extraordinare fără să strige nimeni împotriva demonilor
care încăţuşau oraşele? Aceasta dovedeşte că, deşi pastorul a crezut că trezirea
a fost rezultatul strigătelor, totuşi s-a înşelat. Mult mai probabil este faptul că
oamenii din oraşul respectiv au devenit receptivi la Evanghelie poate ca un
rezultat al rugăciunilor unite ale bisericii, iar pastorul s-a întâmplat să fie
acolo propovăduind Evanghelia când au devenit receptivi. Creşterea bisericii
rezultă de cele mai multe ori în urma faptului că te afli în locul potrivit, la
momentul potrivit. (Iar Duhul Sfânt ne ajută să fim în locurile potrivite, la
momentele potrivite.)

Dacă a striga împotriva demonilor ce încătuşează oraşele a adus trezire

în biserica unuia dintre pastori, atunci de ce, după o periodă, trezirea s-a
diminuat şi apoi a încetat, aşa cum se întâmplă întotdeauna? Dacă a striga
împotriva demonilor este cheia, atunci raţionamentul ar fi că dacă noi
continuăm să strigăm împotriva lor toată lumea din oraş va deveni creştină. Şi
totuşi nu toţi devin.

Adevărul este foarte evident atunci când ne gândim puţin. Singurele

mijloace pentru creşterea bisericii sunt rugăciunea, învăţătura, multiplicarea
ucenicilor, ajutorul dat de Duhul Sfânt, şi aşa mai departe. Şi nici chiar aceste
metode biblice nu garantează creşterea bisericii, deoarece Dumnezeu le-a dat
oamenilor liberul arbitru. Pot alege să se pocăiască sau nu. Am putea spune că
şi Isus a eşuat câteodată în ceea ce priveşte creşterea bisericii, dacă ne gândim
la oraşele pe care le-a vizitat şi care nu s-au pocăit.

Toate aceste lucruri ne arată că nu avem nevoie să practicăm alte metode

în afară de mijloacele biblice pentru zidirea bisericii. Orice altceva este o
pierdere de timp. Sunt lucrări făcute din lemn, fân şi paie, care într-o zi vor fi
arse în foc şi nerăsplătite (vezi 1 Cor. 3:8).

În ultimul rând, scopul nu ar trebui să fie doar creşterea numerică a

bisericii, ci formarea de ucenici. Dacă biserica se lărgeşte pe măsură ce facem
ucenici, atunci slavă Domnului!

1
Iată un alt avantaj al modelului bisericii în casă – pastorii nu se luptă să aibă comunităţi
mari din motive greşite, deoarece mărimea comunităţii este limitată de mărimea casei.
2
Acesta este unul dintre motivele pentru care în prezent există atât de mulţi evanghelişti,
învăţători, profeţi şi chiar apostoli care păstoresc biserici. Multora dintre lucrările lui
Dumnezeu nu li se acordă locul meritat în structura bisericii instituţionale şi, astfel,
lucrătorii non-pastorali sfârşesc prin a păstori biserici, jefuind biserica de binecuvântarea
şi mai mare care ar putea-o aduce trupului de credincioşi din cadrul unei structuri biblice
prin lărgirea lui. Se pare că toţi s-au orientat pe construirea propriei lor împărăţii, sub
forma unei biserici instituţionale, în ciuda chemării lor. Deoarece se presupune că pastorii
au dreptul la zeciuielile „oamenilor lor“, dintre care o bună parte este investită în
întreţinerea construcţiilor, lucrătorii non-pastorali recurg la păstorirea bisericilor doar
pentru a obţine sprijinul financiar pentru lucrările la care au fost chemaţi de fapt.
3
Aminteşte-ţi că cerinţele pe care le-a enumerat Isus în Luca 14:26-33 pentru cei ce Îi
sunt cu adevărat ucenici nu erau adresate celor ce erau deja credincioşi, ca şi când i-ar fi
îndemnat să facă un al doilea pas în călătoria lor spirituală. Din contră, El vorbea
mulţimilor. A deveni ucenicul Lui era singura variantă pe care o oferea Isus, pasul spre
mântuire. Acest adevăr intră în contradictoriu cu ceea ce propovăduiesc majoritatea
bisericilor orientate spre necreştini.

Lucrarea învăţătorului biblic

În acest capitol vom analiza mai multe aspecte ale lucrării de

propovăduire. Învăţătura este responsabilitatea apostolilor, prorocilor,
evangheliştilor1, pastorilor/prezbiterilor/supraveghetorilor, învăţătorilor
(desigur) şi, la un anumit nivel, a tuturor urmaşilor lui Hristos, deoarece toţi
trebuie să facem ucenici, învăţându-i să împlinească toate poruncile Lui.2

După cum am accentuat şi anterior, pastorul sau lucrătorul care se ocupă

de ucenicie îi învaţă în primul rând prin exemplul personal şi, apoi, prin
cuvinte. Ei propovăduiesc ceea ce trăiesc. Apostolul Pavel, un ucenicizator
extraordinar, a scris:

Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Hristos (1 Cor. 11:1).

Acesta ar trebui să fie scopul oricărui lucrător – să fie capabil să le spună

sincer celor pe care îi conduce: „Urmaţi-mi exemplul. Dacă vreţi să ştiţi cum
trebuie să îşi trăiască viaţa un urmaş al lui Hristos, priviţi-mă pe mine.“
Comparativ cu această afirmaţie, îmi amintesc că le-am spus oamenilor dintr-
o comunitate pe care am păstorit-o: „Nu mă urmaţi pe mine...urmaţi-L pe
Hristos!“ Deşi la vremea respectivă nu mi-am dat seama, admiteam că nu sunt
un exemplu bun de urmat. De fapt, admiteam că nu Îl urmam pe Hristos aşa
cum ar trebui, spunându-le tuturor să facă ceea ce eu nu făceam! Câtă
diferenţă faţă de afirmaţia lui Pavel. În adevăr, dacă nu le putem spune
oamenilor să calce pe urmele noastre, deoarece şi noi călcăm pe urmele lui
Hristos, nu ar trebui să mai facem lucrarea, pentru că oamenii văd în lucrătorii
lor un model. Biserica este reflecţia liderilor care o conduc.

Învăţând unitatea prin exemplu personal

Să aplicăm acest concept al învăţării prin exemplul personal din

perspectiva unui subiect specific – acela al unităţii. Orice
pastor/prezbiter/supraveghetor doreşte ca turma pe care o conduce să fie unită.
Urăşte diviziunile din trupul local al lui Hristos. Ştie că dezbinările nu sunt
plăcute Domnului. Până la urmă, Isus ne-a poruncit să ne iubim unii pe alţii
aşa cum ne-a iubit El (vezi Ioan 13:34-35). Dragostea noastră reciprocă este
ceea ce dovedeşte lumii că suntem ucenicii Lui. Astfel stând lucrurile,
majoritatea liderilor îşi îndeamnă oile să se iubească unele pe altele şi să caute
să fie unite.

Totuşi, în calitate de lucrători de la care oamenii se aşteaptă să îi

învăţăm în primul rând prin exemplul personal, eşuăm lamentabil să îi
învăţăm despre dragoste şi unitate, datorită modului nostru de viaţă. Când, de
exemplu, demonstrăm lipsă de unitate şi dragoste faţă de alţi pastori,
transmitem mesaje care contrazic predicile făcute în comunitate. Ne aşteptăm
să facă ei ceea ce noi nu facem.

Realitatea este că cele mai importante cuvinte pe care le-a spus Isus
referitor la unitate se adresau liderilor şi vizau relaţiile lor cu ceilalţi lideri.
De exemplu, la cina cea de taină, după ce le-a spălat picioarele ucenicilor, Isus
le-a spus:

„Voi mă numiţi «Învăţătorul şi Domnul», şi bine ziceţi, căci sunt. Deci, dacă
Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori
să vă spălaţi picioarele unii altora. Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca şi voi să
faceţi cum am făcut Eu“ (Ioan 13:13-15). [Remarcă că Isus i-a învăţat prin
exemplul personal.]

Pastorii folosesc de multe ori acest pasaj din Scriptură pentru a-şi învăţa
turma despre ce înseamnă a-i iubi pe ceilalţi, lucru foarte important. Totuşi,
cuvintele din acest pasaj erau adresate liderilor, celor doisprezece apostoli.
Isus ştia că viitoarea Lui biserică avea puţine şanse de a-şi împlini misiunea
dacă liderii ei erau dezbinaţi sau concurau unii cu alţii. Deci a dovedit foarte
clar că Se aşteaptă ca liderii Lui să se slujească cu smerenie unii pe alţii.

În contextul culturii respective, Isus dădea dovadă de slujire smerită

îndeplinind una dintre cele mai înjositoare sarcini ale unui servitor, spălarea
picioarelor. Dacă ar fi vizitat o cultură diferită într-un alt moment al istoriei,
poate că le-ar fi desfundat WC-urile sau le-ar fi spălat găleţile de gunoi. Câţi
dintre liderii Lui moderni sunt dispuşi să demonstreze acest gen de dragoste
şi smerenie unii faţă de ceilalţi?

Într-un interval de mai puţin de o oră, Isus a subliniat în mod repetat

acest mesaj important. La câteva minute după ce le-a spălat picioarele, Isus a
spus grupului de viitori lideri ai bisericii:

„Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să
vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii
Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii“ (Ioan 13:34-35).

Aceste cuvinte se aplică cu siguranţă tuturor ucenicilor lui Hristos, dar

original ele au fost adresate liderilor şi făceau referire la relaţia lor cu alţi
lideri.

Din nou, puţin mai târziu Isus le-a spus:

„Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu. Nu
este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi“ (Ioan
15:12-13).

Observă că Isus le vorbea tot liderilor. Câteva secunde mai târziu le-a
spus din nou:

„Vă poruncesc aceste lucruri, ca să vă iubiţi unii pe alţii“ (Ioan 15:17).

Apoi, câteva minute după aceea, ucenicii lui Isus L-au auzit rugându-Se
pentru ei:

„Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, şi Eu vin la Tine. Sfinte Tată,
păzeşte, în Numele Tău, pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una,
cum suntem şi noi“ (Ioan 17:11; subliniere personală).
 În cele din urmă, câteva secunde mai încolo, în timp ce Isus continua să
Se roage, ucenicii L-au auzit spunând:

„Şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin
cuvântul lor. Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în
Tine; ca, şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.
Eu le-am dat slava, pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi noi
suntem una, – Eu în ei şi Tu în Mine; – pentru ca ei să fie în chip desăvârşit
una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit
pe Mine“ (Ioan 17:20-23; subliniere personală).

Astfel, în mai puţin de o oră, Isus a accentuat de şase ori în faţa

ucenicilor Săi importanţa de a fi uniţi şi de a da dovadă de unitate prin iubirea
şi slujirea smerită a unuia faţă de celălalt. Acest lucru era în mod evident
foarte important pentru Isus. Unitatea lor era un factor cheie pentru ca lumea
să creadă în El.

Cât de bine ne descurăm noi?

Din nefericire, în timp ce sperăm ca turma noastră să fie unită în

dragoste, mulţi dintre noi concurăm unii cu alţii şi folosim mijloace lipsite de
etică pentru a ne zidi bisericile pe socoteala altora biserici. Mulţi dintre noi
evită părtăşia cu alţi pastori ale căror doctrine sunt diferite. Chiar facem
publicitate lipsei noastre de unitate prin afişele pe care le afişăm în faţa
clădirii, transmiţând tuturor mesajul: „Noi nu suntem ca ceilalţi creştini din
celelalte biserici.“ (Şi am făcut o treabă foarte bună în a învăţa lumea despre
lipsa noastră de unitate, de vreme ce orice necredincios ştie că creştinismul
reprezintă o instituţie foarte divizată.)

Pe scurt, nu practicăm ceea ce predicăm, iar comunitatea învaţă din

exemplul nostru mai mult decât învaţă din predicile noastre despre unitate.
Este o nebunie să crezi că restul creştinilor vor fi uniţi şi se vor iubi unii pe
alţii când liderii lor acţionează diferit.

Bineînţeles, singura soluţie este pocăinţa. Trebuie să ne pocăim deoarece

nu am fost un exemplu bun în faţa credincioşilor şi în faţa lumii. Trebuie să
îndepărtăm barierele care ne dezbină şi să începem să ne iubim unii pe alţii
aşa cum ne-a poruncit Isus.
 Aceasta înseamnă că, mai întâi de toate, trebuie să ne întâlnim cu alţi
pastori şi lucrători, inclusiv cu pastori care au convingeri teologice diferite.
Nu vorbesc despre părtăşie cu pastori care nu sunt născuţi din nou, care nu îşi
doresc să se supună lui Isus sau care sunt implicaţi în lucrare pentru beneficii
personale. Aceştia sunt lupi deghizaţi în oi, iar Isus ne-a spus exact cum îi
putem identifica. Se cunosc după roada lor.

Vorbesc însă despre pastori şi lucrători care luptă să împlinească

poruncile lui Isus, adevăraţi fraţi şi surori în Hristos. Dacă eşti pastor, ar trebui
să fii devotat dragostei faţă de ceilalţi pastori, demonstrând dragostea în forme
practice în faţa turmei păstorite. Un început ar putea fi acela de a merge la
pastorii din vecinătate şi a-i ruga să te ierte că nu i-ai iubit aşa cum ar fi trebuit
să o faci. Această atitudine ar trebui să doboare câteva ziduri. Apoi angajază-
te să vă întâlniţi regulat la masă, pentru a vă încuraja unii pe alţii, pentru a vă
sfătui şi a vă ruga împreună. Când se întâmplă acest lucru, puteţi discuta în
dragoste chiar şi doctrinele care tind să vă dezbine, luptând pentru unitate fie
că veţi cădea de acord în discuţiile purtate, fie că nu. Viaţa şi lucrarea mea au
fost îmbogăţite semnificativ atunci când am devenit în cele din urmă deschis
să ascult şi lucrători care nu erau în aceeaşi tabără doctrinară cu mine. Am
pierdut ani de zile multe binecuvântări deoarece m-am închis faţă de alţii.

Putem, de asemenea, dovedi dragostea şi unitatea invitând alţi pastori să

predice în biserică sau la adunările în case. Sau aţi putea avea întâlniri comune
cu alte biserici sau adunări în case.

Poţi schimba numele bisericii astfel încât să nu mai atragă atenţia lumii
întregi că nu sunteţi uniţi cu restul trupului lui Hristos. Te poţi retrage din
denominaţia sau asociaţia din care faci parte şi să te identifici doar cu trupul
lui Hristos, transmiţând tuturor mesajul că tu crezi că Isus Îşi zideşte o singură
biserică, nu mai multe biserici diferite care nu se pot înţelege unele cu altele.

Ştiu, sună radical. Dar de ce să facem tot ce putem pentru a păstra ceea
ce Isus evident nu a intenţionat niciodată. De ce să fim implicaţi în ceva ce Îi
displace? Nu există nici o denominaţie sau asociaţie specială menţionată în
Scriptură. Când corintenii se certau pentru că aveau învăţători preferaţi
diferiţi, Pavel i-a certat ferm, spunîndu-le că dezbinările lor erau dovada
faptului că erau încă lumeşti şi prunci din punct de vedere spiritual (vezi 1
Cor. 3:1-7). Dezbinările noastre, dovedesc ele altceva?
 Orice ne îndepărtează unul de celălalt ar trebui evitat. Bisericile în case
ar trebui să evite să îşi dea o denumire sau să se alăture altor asociaţii care au
o denumire. În Scriptură, bisericile individuale erau identificate doar după
casele în care se întâlneau. Grupurile de biserici erau identificate doar după
oraşele din care făceau parte. Toate considerau că alcătuiesc o singură
biserică, trupul lui Hristos. Există un singur Rege şi o singură Împărăţie.
Oricine face în aşa fel încât credincioşii sau bisericile să se identifice cu el
însuşi îşi construieşte propriul regat şi nu Împărăţia lui Dumnezeu. Ar fi mai
bine pentru el să se pregătească să stea în faţa Regelui care spune: „Nu voi da
altuia slava Mea“ (Isaia 48:11).

Toate aceste lucruri ne spun încă o dată că lucrătorii ar trebui să fie

pentru alţii un exemplu concret de ascultare de Hristos, deoarece oamenii îi
vor urma exemplul. Viaţa pe care ei o trăiesc în faţa celorlalţi este cel mai
influent mod de a-i învăţa. Aşa cum le scria şi Pavel credincioşilor din Filipi:

Urmaţi-mă pe mine, fraţilor, şi uitaţi-vă bine la cei ce se poartă după pilda,

pe care o aveţi în noi“ (Fil. 3:17; subliniere personală).

Ce să propovăduieşti

Asemenea lui Pavel, lucrătorul care formează ucenici are un scop – “să
înfăţişăm pe orice om, desăvârşit în Hristos Isus“ (Col. 1:28b). Deci şi el, ca şi
Pavel, „va sfătui pe orice om şi va învăţa pe orice om în toată înţelepciunea“
(Col. 1:28a; subliniere personală). Observă că Pavel nu îi învăţa pe alţii pentru
a-i educa sau a le da o ocupaţie.

Ucenicizatorul autentic poate spune asemenea lui Pavel: „Ţinta poruncii

este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun, şi dintr-o
credinţă neprefăcută“ (1 Tim. 1:5). Adică doreşte să formeze oameni
asemenea lui Hristos şi urmăreşte sfinţirea vieţilor celor pe care îi slujeşte,
motiv pentru care îi învaţă pe credincioşi să împlinească toate poruncile lui
Hristos. El propovăduieşte adevărul, sfătuindu-i pe cei ce îl ascultă: „urmăriţi
pacea cu toţi şi sfinţirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul“ (Evrei
12:14).

Lucrătorul care formează ucenici ştie că Isus le-a poruncit ucenicilor să

îşi înveţe ucenicii să împlinească tot, nu doar o parte din ce le-a poruncit El
(vezi Mat. 28:19-20). El doreşte să fie sigur că nu uită să îi înveţe pe alţii ceva
din ceea ce a poruncit Hristos şi de aceea învaţă regulat verset cu verset din
Evanghelii şi Epistole. Aşa sunt ţinute minte şi subliniate poruncile lui Isus.

Acest gen de învăţătură expozitivă îl asigură, de asemenea, că

învăţăturile lui sunt echilibrate. Când predicăm numai mesaje tematice, ne
putem focaliza mai bine pe subiecte cunoscute oamenilor şi este posibil să le
neglijăm pe cele mai puţin cunoscute. Totuşi, învăţătorul care ia verset cu
verset nu numai că îi va învăţa pe alţii despre dragostea lui Dumnezeu, dar şi
despre disciplina şi mânia Lui. Nu le va vorbi doar despre binecuvântarea de a
fi creştin, ci şi despre responsabilităţi. Va cădea mai rar în capcana accentuării
şi evidenţierii subiectelor minore şi mai puţin importante, neglijându-le astfel
pe cele esenţiale. (Conform spuselor lui Isus aceasta era greşeala pe care o
făceau fariseii; vezi Mat. 23:23-24.)

Să învingem teama de învăţătura expozitivă

Multor pastori le este teamă să predice verset cu verset deoarece sunt

multe lucruri în Scriptură pe care nu le înţeleg şi nu vor ca biserica lor să ştie
cât ştiu şi cât nu ştiu! Şi această temere vine bineînţeles din mândrie. Nimeni
pe lume nu înţelege perfect tot ce este scris în Scriptură. Chiar şi Petru a spus
că unele din scrierile lui Pavel erau greu de înţeles (vezi 2 Pet. 3:16).

Când un pastor care predică verset cu verset ajunge la un verset sau

pasaj pe care nu îl înţelege, ar trebui să spună pur şi simplu turmei că nu
înţelege secţiunea care urmează şi să treacă peste. Poate, de asemenea, cere
credincioşilor să se roage ca Duhul Sfânt să îl ajute să înţeleagă. Smerenia lui
va fi un exemplu bun în faţa celor pe care îi păstoreşte, fiind ea însăşi o
predică.

Pastorul/prezbiterul/supraveghetorul bisericii în case are un avantaj în

plus prin faptul că dă învăţătură într-un grup mic, într-o atmosferă neformală,
deoarece î se pot pune întrebări în timpul predicii. Aceasta dă posibilitatea
Duhului Sfânt de a insufla perspicacitate altor membrii din grup în ceea ce
priveşte pasajele studiate. Rezultatul poate fi un mod de a învăţa mult mai
eficient pentru toată lumea.

Un punct bun de plecare în învăţarea poruncilor lui Hristos este Predica

Lui de pe Munte, care se află în Matei 5-7. Isus a dat multe porunci acolo şi i-
a ajutat pe evreii care doreau să Îl urmeze să înţeleagă corect legile lui Moise.
Puţin mai târziu în această carte voi vorbi despre Predica de pe Munte verset
cu verset pentru a îţi demonstra cum poţi face acest lucru.

Pregătirea predicii

Nu există nici o dovadă în Noul Testament că vreun

pastor/prezbiter/supraveghetor şi-a pregătit săptămânal oratoria/predica, cu
puncte foarte bine definite şi ilustraţii pe care le-a scris pe foi, aşa cum este
obiceiul multor pastori moderni. Cu siguranţă nici unul dintre noi nu ni L-am
putea imagina pe Isus procedând astfel. Învăţătura de pe vremea bisericii
primare era mai degrabă spontană şi interactivă, urmând stilul evreiesc şi nu
oratorică, aşa cum practicau grecii şi romanii, tradiţie ce a fost adoptată
ulterior de către biserică atunci când a fost instituţionalizată. Dacă Isus le-a
spus ucenicilor să nu se pregătească să se apere atunci când vor fi chemaţi la
judecată, promiţându-le că Duhul Sfânt le va da cuvinte spontane,
neplanificate, ar trebui să ne aşteptăm ca Dumnezeu să fie capabil să îi ajute şi
pe pastori în adunările bisercii!

Asta nu înseamnă că lucrătorii nu ar trebui să se pregătească pe ei înşişi

prin rugăciune şi studiu. Pavel l-a îndemnat pe Timotei:

Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător

care n-are de ce să-i fie ruşine, şi care împarte drept Cuvântul adevărului (2
Tim. 2:15).

Lucrătorii care urmează instrucţiunile lui Pavel de a lăsa „Cuvântul lui

Hristos să locuiască din belşug în voi“ (Col. 3:16) vor fi atât de plini de
Cuvântul lui Dumnezeu încât vor fi capabili să îi înveţe pe alţii din „belşugul“
lor. Deci, dragă pastore, cel mai important lucru este să aprofundezi Biblia.
Dacă îţi este familiară şi eşti pasionat de tema studiată, nu este nevoie de prea
multă pregătire pentru a comunica adevărul lui Dumnezeu. În plus, dacă
predici verset cu verset, poţi folosi drept schiţă fiecare verset consecutiv. În
acest caz pregătirea ar trebui să constea în rugăciune şi meditaţie asupra
versetelor Scripturii pe marginea cărora vei da învăţătură. Dacă păstoreşti o
biserică în casă, natura interactivă a învăţăturii va reduce şi mai mult nevoie
de schiţare a predicii.

Lucrătorul care crede că Dumnezeu îl va ajuta să dea învăţătură va fi

răsplătit prin ajutorul lui Dumnezeu. Deci încrede-te mai puţin în tine însuţi,
în pregătirea şi notiţele personale, şi mai mult în Domnul. Treptat, pe măsură
ce vei deveni mai încrezător şi mai plin de credinţă, pregăteşte mai puţine
notiţe ale predicii, până când te vei putea descurca cu o schiţă sumară sau
chiar fără ea.

Cel care este considerat de alţii stăpân pe sine este cel mai predispus să
depindă de notiţe, deoarece îi este foarte teamă să nu se facă de râs în public.
El are nevoie să conştientizeze că teama lui îşi are rădăcina în nesiguranţă a
cărei rădăcină este mândria. Ar fi mai bine să se îngrijoreze mai puţin de cum
va fi privit de oameni şi mai mult de părerea lui Dumnezeu despre el şi despre
audienţă. Cuvântările nepregătite pot atinge inimile deoarece sunt venite din
inimă şi pline de Duhul Sfânt. Gândeşte-te cât de greu ne-ar fi să comunicăm
dacă toţi am avea notiţe pregătite pentru toate discuţiile noastre. Conversaţia
ar muri! Un stil de conversaţie nepregătit este mult mai sincer decât o simplă
oratorie. A învăţa pe alţii nu înseamnă a juca un rol, ci a împărtăşi adevărul.
Cu toţii ne putem da seama când ascultăm doar un discurs şi atunci avem
tendinţa de a ne astupa automat urechile.

Alte patru gânduri

(1) Unii lucrători sunt ca papagalii – îşi extrag materialele pentru predici
din cărţi pe care le-au scris alţii. Pierd astfel binecuvântarea minunată de a fi
învăţaţi personal de Duhul Sfânt şi pot, de asemenea, propaga greşelile celor
pe care îi copiază.

(2) Mulţi pastori copiază stilul de învăţătură şi de predică ale altor

pastori, care sunt de multe ori tradiţionale. De exemplu, se vehiculează în
anumite cercuri că predicile sunt pline de Duhul Sfânt numai atunci când sunt
spuse cu voce puternică şi repede. Astfel, cei care frecventează biserica
trebuie să asculte o predică ţipată de la cap la coadă. Realitatea este că
oamenii nu sunt receptivi la ţipetele redundante, aşa cum nu sunt nici la
discursurile monotone. O voce variată este mult mai captivantă. Mai mult,
predicarea se face cu o voce mai puternică, deoarece are rolul de a îndeamna,
în timp ce învăţătura foloseşte mai mult un ton conversaţional deoarece
instruieşte.

(3) În timpul a sute de servicii divine la care am participat am putut

analiza oamenii care ascultă predicile şi mă uimeşte să descopăr că mulţi
pastori şi învăţători nu văd multele semne care indică faptul că oamenii sunt
plictisiţi şi/sau nu ascultă. Dragă pastore, oamenii care par plictisiţi aşa şi
sunt! Cei care nu se uită la tine în timp ce vorbeşti probabil că nu te ascultă.
Oamenii care nu ascultă nu sunt ajutaţi deloc. Dacă oamenii sinceri sunt
plictisiţi şi/sau nu ascultă, înseamnă că trebuie să îţi îmbunătăţeşti predicile.
Dă mai multe exemple. Foloseşte ilustraţii relevante. Inventează parabole. Fii
simplu. Vorbeşte din Cuvânt din inimă. Păstrează contactul vizual cu cât mai
mulţi oameni. Fii expresiv. Foloseşte-ţi mâinile. Mişcă-te. Nu vorbi prea mult.
Dacă grupul este mic, lasă-i pe oameni să pună întrebări cât de multe.

(4) Ideea că fiecare predică trebuie să aibă trei puncte este doar o
invenţie umană. Scopul este acela de a face ucenici şi nu de a aplica teoriile
homiletice moderne. Isus a spus „Paşte oile Mele“ şi nu „Impresionează oile
Mele“.

Pe cine să înveţi

Urmând exemplul lui Isus, lucrătorul ucenicizator va fi într-o oarecare

măsură selectiv faţă de cei pe care îi învaţă. Poate eşti surprins, dar este
adevărat. Isus a vorbit deseori noroadelor în pilde şi a avut un motiv specific:
nu dorea ca toată lumea să înţeleagă ceea ce spunea. Scriptura ne arată foarte
clar acest lucru:

Ucenicii s-au apropiat de El, şi I-au zis: „De ce le vorbeşti în pilde?“ Isus le-a
răspuns: „Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor,
iar lor nu le-a fost dat. Căci celui ce are, i se va da, şi va avea de prisos; iar de
la cel ce n-are se va lua chiar şi ce are. De aceea le vorbesc în pilde, pentru că
ei, măcar că văd, nu văd, şi măcar că aud, nu aud, nici nu înţeleg“ (Mat.
13:10-13).

Privilegiul de a înţelege parabolele lui Isus era rezervat doar celor care
se pocăiseră şi luaseră decizia de a-L urma pe El. Celor care respinseseră
posibilitatea de a se pocăi, împotrivindu-se voinţei lui Dumnezeu pentru
vieţile lor, li Se împotrivea şi Dumnezeu. Dumnezeu Se împotriveşte celor
mândri, dar celor smeriţi le dă har (vezi 1 Petru 5:5).

De asemenea, Isus i-a instruit pe cei care Îl urmau: „Să nu daţi câinilor
lucruri sfinte, şi să nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu
cumva să le calce în picioare, şi să se întoarcă să vă rupă“ (Mat. 7:6). În mod
evident Isus vorbea la figurat. El voia să spună: „Nu daţi lucrurile valoroase
celor care nu ştiu să le aprecieze valoarea.“ Porcii nu înţeleg că perlele sunt
preţioase şi nici porcii spirituali nu apreciază Cuvântul lui Dumnezeu când îl
aud. Dacă ar crede că ceea ce aud este într-adevăr Cuvântul lui Dumnezeu, i-
ar acorda cea mai mare atenţie şi ar asculta de el.

Cum poţi şti cine este un „porc“ spiritual? Îi arunci o singură perlă şi
vezi ce face cu ea. Dacă o dispreţuieşte, atunci ştii că este un astfel de om.
Dacă i se supune, atunci ştii că nu se încadrează în această categorie.

Din nefericire, prea mulţi pastori fac ceea ce Isus le-a spus să nu facă,
aruncând continuu perle la porci, învăţând oameni care se împotrivesc şi
resping Cuvântul lui Dumnezeu. Aceşti lucrători pierd timpul acordat de
Dumnezeu. Ar fi trebuit de mult să îşi scuture praful de pe picioare şi să plece
mai departe, aşa cum a poruncit Isus.

Oile, caprele şi porcii

Adevărul este că nu poţi face ucenici din oameni care nu vor să fie
ucenicizaţi, care nu doresc să asculte de Isus. Multe biserici sunt pline de
astfel de oameni care sunt doar creştini culturali şi dintre care mulţi consideră
că sunt născuţi din nou doar pentru că au acceptat mental câteva adevăruri
teologice despre Isus sau creştinism. Aceştia sunt capre sau porci, dar nu oi. Şi
totuşi mulţi pastori investesc 90% din timpul lor încercând să-i facă fericiţi, în
timp ce îi neglijează pe cei pe care i-ar putea ajuta spiritual şi pe care ar trebui
să îi slujească – adevăratele oi. Pastore, Isus doreşte să îi paşti oile, nu caprele
şi porcii (vezi Ioan 21:17)!

Dar cum poţi şti care sunt oile? Ele sunt cele care vin la biserică mai
devreme şi pleacă mai târziu. Sunt cei care sunt flămânzi după adevăr,
deoarece Isus este Domnul lor iar ei doresc să Îi fie plăcuţi. Ei vin la biserică
nu doar duminica, ci ori de câte ori este o întâlnire. Se implică în grupurile
mici. Sunt cei ce pun întrebări. Sunt plini de entuziasm faţă de Domnul. Caută
posibilităţi pentru a sluji.

Dragă pastore, dedică majoritatea timpului şi atenţiei unor astfel de

oameni. Ei sunt adevăraţii ucenici. Caprelor şi porcilor care frecventează
biserica ta predică-le Evanghelia atâta vreme cât o vor asculta. Dar dacă
predici adevărul evanghelic nu vor fi în stare să îl suporte prea mult timp. Fie
vor pleca din biserică sau, dacă au puterea necesară, vor încerca să te dea jos
de pe poziţia pe care o ai. Dacă reuşesc, scutură-ţi praful de pe picioare şi
pleacă. (În cadrul bisericii în case un astfel de lucru nu se poate întâmpla, mai
ales dacă biserica se întâlneşte în casa ta!)
 De asemenea, evangheliştii nu ar trebui să se simtă obligaţi să
propovăduiască mereu Evanghelia aceloraşi oameni care în mod repetat au
respins-o. Lasă morţii să-şi îngroape morţii (vezi Luca 9:60). Tu eşti
ambasadorul lui Hristos care duce cel mai important mesaj venit din partea
Regelui regilor! Poziţia ta este foarte înaltă în Împărăţia lui Dumnezeu, iar
responsabilitatea este mare! Nu-ţi irosi timpul spunându-le unora de două ori
Evanghelia până când nu a auzit-o o dată toată lumea.

Dacă vrei să fii ucenicizator, ar trebui să fii selectiv faţă de cei pe care îi
înveţi şi să nu îţi iroseşti timpul cu oameni care nu vor să se supună lui Isus.
Pavel i-a scris lui Timotei:

Şi ce ai auzit de la mine, în faţa multor martori, încredinţează la oameni

de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii (2 Tim. 2:2; subliniere
personală).

Împlinirea scopului

Imaginează-ţi pentru un moment ceva ce nu s-ar fi putut întâmpla în

lucrarea lui Isus, dar care se întâmplă foarte des în bisericile moderne.
Imaginează-ţi că, după înviere, Isus ar fi rămas pe pământ şi ar fi făcut o
biserică asemănătoare bisericilor instituţionale moderne pe care să o
păstorească treizeci de ani. Imaginează-ţi-L predicând aceleaşi comunităţi în
fiecare duminică. Imaginează-ţi-l pe Petru apropiindu-se de Ioan şi şoptindu-i
gemând la ureche: „Am auzit predica asta de zece ori.“

Ştim că această scenă este absurdă deoarece ştim cu toţii că Isus nu s-ar
fi pus niciodată pe El sau pe apostoli într-o asemenea situaţie. Isus a venit să
facă ucenici într-un anume fel şi într-o anumită perioadă de timp. În aproape
trei ani i-a format pe Petru, pe Iacov, pe Ioan şi pe alţi câţiva. Nu a făcut acest
lucru predicându-le în fiecare duminică într-o clădire. L-a făcut trăindu-Şi
viaţa în mijlocul lor, răspunzându-le la întrebări şi dându-le posibilitatea de a
sluji. Şi după ce Şi-a împlinit sarcina a mers mai departe.

Atunci noi de ce facem ceea ce Isus nu ar fi făcut niciodată? De ce

încercăm să împlinim voia lui Dumnezeu predicând decenii întregi în faţa
aceloraşi oameni? Când vom reuşi să ne împlinim îndatorirea? De ce, după
câţiva ani, ucenicii noştri nu sunt gata să facă la rândul lor alţi ucenici?
 Ceea ce vreau să spun este că, dacă ne facem treaba bine, ar trebui să
vină un timp când ucenicii noştri să fie suficient de maturi încât să facă la
rândul lor ucenici. Se aşteaptă de la noi să împlinim scopul pe care l-a stabilit
Dumnezeu pentru noi şi Isus ne-a arătat cum să procedăm. Şi să nu uiţi, într-o
biserică în case care creşte numeric, este o nevoie continuă de a face ucenici şi
de a dezvolta lideri. O biserică în casă sănătoasă nu va cădea în cercul vicios
al predicilor aceluiaşi pastor adresate ani la rând aceloraşi oameni.

Motivaţii corecte

Pentru a reuşi să dai acea învăţătură care să rezulte în ucenicizare, nimic

nu este mai important decât să ai motivaţii corecte. Când oamenii se implică
în lucrare din motive greşite, vor face lucruri greşite. Acesta este motivul
principal pentru care există atâtea învăţături contemporane false şi
dezechilibrate. Când motivele lucrătorului sunt acelea de a deveni cunoscut,
de a avea succes în ochii altora sau de a face o grămadă de bani, în ochii lui
Dumnezeu este destinat eşecului. Cel mai trist lucru este acela că s-ar putea să
reuşească să îşi atingă scopul de a deveni popular, de a avea succes în ochii
altora sau de a face mulţi bani, însă va veni şi ziua când motivele lui greşite
vor fi expuse în faţa tronului de judecată al lui Hristos şi nu va primi nici o
răsplată pentru munca lui. Dacă i se va permite să intre în Împărăţia cerurilor,3
toată lumea de acolo va şti adevărul despre el, întrucât lipsa recompensei şi
poziţia inferioară vor vorbi. Nu există nici o îndoială că există mai multe
ranguri în Rai. Isus a avertizat:

„Aşa că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci, şi va învăţa
pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine le
va păzi, şi va învăţa pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în Împărăţia
cerurilor“ (Mat. 5:19).

Desigur, aceşti lucrători care ascultă şi învaţă şi pe alţii poruncile lui

Hristos vor suferi datorită acestui lucru pe pământ. Isus le-a promis suferinţe
celor care vor asculta de El (vezi Mat. 5:10-12; Ioan 16:33). Este puţin
probabil să aibă succes, popularitate sau averi. Ceea ce vor câştiga în schimb
sunt recompense viitoare şi laudă din partea lui Dumnezeu. Pe care dintre ele
ai prefera să le ai? În acest sens a scris Pavel:

Cine este Pavel? Şi cine este Apolo? Nişte slujitori ai lui Dumnezeu,
prin care aţi crezut; şi fiecare după puterea dată lui de Domnul. Eu am sădit,
Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească: aşa că nici cel ce sădeşte, nici
cel ce udă nu sunt nimic; ci Dumnezeu, care face să crească. Cel ce sădeşte şi
cel ce udă, sunt tot una; şi fiecare îşi va lua răsplata după osteneala lui. Căci
noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu. Voi sunteţi ogorul lui
Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu.

După harul lui Dumnezeu, care mi-a fost dat, eu, ca un meşter-zidar
înţelept, am pus temelia, şi un altul clădeşte deasupra. Dar fiecare să ia bine
seama cum clădeşte deasupra. Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât
cea care a fost pusă, şi care este Isus Hristos. Iar dacă clădeşte cineva pe
această temelie, aur, argint, pietre scumpe, lemn, fân, trestie, lucrarea fiecăruia
va fi dată pe faţă: ziua Domnului o va face cunoscut, căci se va descoperi în
foc. Şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia. Dacă lucrarea zidită de
cineva pe temelia aceea, rămâne în picioare, el va primi o răsplată. Dacă
lucrarea lui va fi arsă, îşi va pierde răsplata. Cât despre el, va fi mântuit, dar ca
prin foc (1 Cor. 3:5-15).

Pavel s-a asemănat pe sine cu un maestru zidar care pune temelia. Pe

Apolo, un învăţător care a venit din Corint după ce Pavel a plantat biserica de
acolo, l-a asemănat cu cel ce construieşte deasupra fundaţiei deja zidite.

Observă că Pavel şi Apolo vor fi răsplătiţi în final în funcţie de calitatea

şi nu de cantitatea lucrării (vezi 3:13).

Figurat vorbind, Pavel şi Apolo ar putea construi Împărăţia lui

Dumnezeu cu şase tipuri diferite de materiale, dintre care trei sunt foarte
folosite, relativ ieftine şi inflamabile, iar celelalte trei mai puţin folosite, foarte
scumpe, dar neinflamabile. Într-o zi, materialele lor vor fi trecute prin focul
judecăţii lui Dumnezeu, iar lemnul, paiele şi fânul vor fi arse, dând la iveală
calitatea slabă şi de scurtă durată. Aurul, argintul şi pietrele preţioase care
reprezintă lucrări valoroase şi eterne în ochii lui Dumnezeu vor trece testul
focului.

Putem fi siguri că învăţătura nebiblică se va face cenuşă la judecata lui

Hristos. Şi la fel se va întâmpla cu orice este făcut prin puterea, metodele şi
înţelepciunea firii, dar şi cu cele care au la bază motivaţii greşite. Isus a
avertizat că orice facem din dorinţa de a fi lăudaţi de oameni nu va fi răsplătit
(vezi Mat. 6:1-6, 16-18). Acest gen de lucrări lipsite de valoare s-ar putea să
nu fie văzute de ochiul uman acum, dar cu siguranţă va fi descoperit tuturor în
viitor, aşa cum a avertizat şi Pavel. Dacă lucrarea mea este din lemn, fân sau
paie, eu personal aş prefera să aflu acum, decât să descopăr atunci. Acum mai
este vreme pentru pocăinţă; atunci va fi prea târziu.

Evaluarea motivaţiilor personale

Este foarte uşor să ne înşelăm pe noi înşine referitor la motivaţii. Eu

unul m-am înşelat. Cum putem şti dacă motivele noastre sunt curate?

Cea mai bună cale este să Îl rugăm pe Dumnezeu să ne descopere dacă

motivaţiile noastre sunt greşite şi apoi să ne monitorizăm gândurile şi faptele.
Isus ne-a spus să facem fapte bune, ca de exemplu să ne rugăm şi să îi ajutăm
pe cei săraci în secret şi că este singurul mod prin care putem fi siguri că
facem binele deoarece dorim să Îl lăudăm pe Dumnezeu şi nu să căutăm lauda
oamenilor. Dacă ascultăm de Dumnezeu numai când suntem priviţi de alţii,
acesta este un semnal că ceva nu e bine deloc. Dacă dorim într-adevăr să Îi
fim plăcuţi Domnului – care ne cunoaşte orice gând, cuvânt sau faptă – atunci
ne vom lupta să ascultăm de El tot timpul, în lucruri mari sau mici, cunoscute
sau necunoscute de alţii.

În acelaşi fel, dacă motivaţiile noastre sunt corecte, nu vom urma moda
creşterii bisericii care nu face altceva decât să mărească numărul
participanţilor în detrimentul formării de ucenici care să împlinească toate
poruncile lui Hristos.

Vom propovădui tot Cuvântul lui Dumnezeu şi nu ne vom focaliza doar

asupra subiectelor populare care le convin oamenilor lumeşti şi fireşti.

Nu vom distorsiona Cuvântul lui Dumnezeu şi nici nu vom învăţa pe

alţii din Scripturi într-un mod care să violeze contextul Bibliei ca întreg.

Nu vom alerga după titluri şi poziţii de onoare. Nu vom căuta să fim

cunoscuţi.

Nu ne vom ataşa de bogaţii.

Nu vom strânge bogăţii pe pământ, ci vom duce o viaţă simplă şi vom da

tot ce putem, fiind pentru turma noastră un bun exemplu de administratori
înţelepţi.

Vom fi mai preocupaţi de ce crede Dumnezeu despre predica noastră

decât de ce cred oameni.
 Care sunt motivaţiile tale?

O doctrină care combate ucenicizarea

Lucrătorul care ucenicizează nu-i va învăţa niciodată pe alţii ceva ce ar

lucra împotriva scopului de a face ucenici. Astfel, el nu va spune niciodată
nimic care să îi facă pe oameni să se simtă liniştiţi când nu ascultă de
Domnul Isus. El nu prezintă niciodată harul lui Dumnezeu ca posibilitatea de a
păcătui fără teamă de judecată. Din contră, el prezintă harul lui Dumnezeu ca
posibilitatea de a se pocăi de păcate şi de a duce o viaţă biruitoare. Scriptura,
după cum ştim, declară că doar cei biruitori vor moşteni Împărăţia lui
Dumnezeu (vezi Apoc. 2:11; 3:5; 21:7).

Din nefericire, unii lucrători moderni îmbrăţişează doctrine nebiblice

care produc multe pagube scopului ucenicizării. O astfel de doctrină care a
devenit foarte populară în Statele Unite este aceea de siguranţa mântuirii
necondiţionată şi eternă sau „o dată mântuit, veşnic mântuit“. Această
doctrină susţine că oamenii născuţi din nou nu îşi mai pot pierde mântuirea
indiferent de felul în care îşi trăiesc viaţa. Deoarece mântuirea se primeşte
prin credinţă, spun ei, acelaşi har care îi mântuieşte iniţial pe cei care se roagă
să fie mântuiţi îi va şi păstra mântuiţi. Orice alt punct de vedere, susţin ei, nu
ar face decât să suţină mântuirea prin fapte.

Bineînţeles că un asemenea punct de vedere este în detrimentul

sfinţeniei. De vreme ce ascultarea de Hristos nu este esenţială pentru a ajunge
în Rai, atunci există puţine motivaţii de a asculta de Hristos, mai ales când
această ascultare are un preţ.

După cum am menţionat anterior, harul pe care îl revarsă Dumnezeu

asupra omenirii nu anulează responsabilitatea de a asculta de El. Scriptura
spune că mântuirea nu se câştigă doar prin har, ci şi prin credinţă (vezi Efes.
2:8). Atât harul cât şi credinţa sunt necesare pentru a fi mântuit. Credinţa este
răspunsul adecvat dat harului lui Dumnezeu, iar crendinţa autentică are
întotdeauna ca rezultat pocăinţa şi ascultarea. Conform cuvintelor lui Iacov,
credinţa fără fapte este moartă, nefolositoare şi nu poate mântui (vezi Iacov
2:14-26).

De aceea, Scripturile declară în mod repetat că mânutirea depinde de

consecvenţa credinţei şi a ascultării. Există pasaje scripturale care vorbesc
foarte clar despre acest lucru. De exemplu, Pavel afirmă în scrisoarea către
credincioşii coloseni:

Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin

faptele voastre rele, El v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte,
ca să vă facă să vă înfăţişaţi înaintea Lui sfinţi, fără prihană şi fără vină;
negreşit, dacă rămâneţi şi mai departe întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă, fără
să vă abateţi de la nădejdea Evangheliei, pe care aţi auzit-o, care a fost
propovăduită oricărei făpturi de sub cer, şi al cărei slujitor am fost făcut eu,
Pavel (Col. 1:21-23; subliniere personală).

Mai clar nu se putea. Numai un teolog ar putea înţelege greşit sau

schimba înţelesul cuvintelor lui Pavel. Isus ne va înfăţişa neprihăniţi dacă
vom continua prin credinţă. Acest adevăr este reluat în Romani 11:13-24, 1
Corinteni 15:1-2 şi Evrei 3:12-14; 10:38-39, unde se afirmă foarte clar că
mântuirea finală depinde de continuitatea credinţei. Toate conţin prepoziţia
condiţională dacă.

Importanţa sfinţeniei

Îşi poate pierde credinciosul viaţa veşnică datorită păcatului? Răspunsul

se află în multe scripturi, cum ar fi cele care urmează, şi toate garantează că
cei care practică diferite păcate nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Dacă
un credincios se poate întoarce la practicarea următoarelor păcate enumerate
de Pavel, atunci el îşi poate pierde mântuirea finală.

Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă

înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici
preacurvarii, nici malahii, nici sodomiţii, nici hoţii, nici cei lacomi, nici
beţivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreţii nu vor moştenii Împărăţia lui
Dumnezeu (1 Cor. 6:9-10; subliniere personală).

Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute, şi sunt acestea: preacurvia,

curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile,
certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partid,
pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu
acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de
lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (Gal. 5:19-21; subliniere
personală).
 Căci ştiţi bine că nici un curvar, nici un stricat, nici un lacom de avere,
care este un închinător la idoli, n-are parte de moştenire în Împărăţia lui
Hristos şi a lui Dumnezeu. Nimeni să nu vă înşele cu vorbe deşarte; căci din
pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste oamenii neascultători
(Efes. 5:5-6; subliniere personală).

Observă că în fiecare caz Pavel le scria creştinilor, avertizându-i. De

două ori i-a avertizat să nu se lase înşelaţi, indicând faptul că era îngrijorat că
unii credincioşi ar putea crede că cineva poate practica păcatele enumerate şi
totuşi să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu.

Isus Şi-a avertizat ucenicii cei mai apropiaţi Lui, Petru, Iacov, Ioan şi
Andrei, că exista posibilitatea să fie aruncaţi în Iad dacă nu sunt pregătiţi
pentru întoarcerea Lui. Observă că următoarele cuvinte le erau adresate lor
(vezi Marcu 13:1-4) şi nu unei mulţimi de credincioşi:

„Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru. Să ştiţi că,

dacă ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte va veni hoţul, ar veghea şi n-ar
lăsa să-i spargă casa. De aceea, şi voi [Petru, Iacov, Ioan şi Andrei] fiţi gata;
căci Fiul omului va veni în ceasul în care voi [Petru, Iacov, Ioan şi Andrei] nu
vă gândiţi.

„Care este deci robul credincios şi înţelept, pe care l-a pus stăpânul său peste
ceata slugilor sale, ca să le dea hrana la vremea hotărâtă? Ferice de robul
acela, pe care stăpânul său, la venirea lui, îl va găsi făcând aşa! Adevărat vă
spun că îl va pune peste toate averile sale. Dar dacă este un rob rău, care zice
în inima lui: «Stăpânul meu zăboveşte să vină!» Dacă va începe să bată pe
tovarăşii lui de slujbă, şi să mănânce şi să bea cu beţivii, stăpânul robului
aceluia va veni în ziua în care el nu se aşteaptă, şi în ceasul pe care nu-l ştie, îl
va tăia în două, şi soarta lui va fi soarta făţarnicilor; acolo va fi plânsul şi
scrâşnirea dinţilor“ (Mat. 24:42-51; subliniere personală).

Morala? „Petru, Iacov, Ioan şi Andrei, nu fiţi ca slujitorul necredincios

din această pildă.“4

Pentru a sublinia importanţa cuvintelor pe care tocmai le spusese

ucenicilor Săi cei mai apropiaţi, Isus a continuat imediat cu pilda celor zece
fecioare. La început, toate cele zece fecioare erau pregătite pentru venirea
mirelui, dar cinci dintre ele nu au fost pregătite până la capăt şi au fost astfel
excluse de la sărbătorirea nunţii. Isus a încheiat parabola cu cuvintele:
„Vegheaţi dar [Petru, Iacov, Ioan şi Andrei], căci nu ştiţi [voi, Petru, Iacov,
Ioan şi Andrei] ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului“ (Matei 25:13).
Altfel spus „Petru, Iacov, Ioan şi Andrei nu fiţi ca aceste fecioare
nechibzuite.“ Dacă nu exista posibilitatea ca Petru, Iacov, Ioan şi Andrei să fie
găsiţi nepregătiţi, nu ar fi fost nevoie ca Isus să îi avertizeze.

Isus le-a spus apoi pilda talanţilor. Conţinea acelaşi mesaj „Nu fiţi ca
robul care a avut un singur talant şi care nu a făcut nimic cu ceea ce i-a
încredinţat stăpânul, neavând ce să îi arate la venirea lui.“ La sfârşitul pildei
stăpânul a spus: „Iar pe robul acela netrebnic, aruncaţi-l în întunericul de
afară: acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor“ (Mat. 25:30). Isus nu putea
transmite mesajul mai clar de atât. Numai un teolog îi poate deforma înţelesul.
Exista pericolul ca Petru, Iacov, Ioan şi Andrei să fie aruncaţi în întunericul de
afară dacă nu erau ascultători până la întoarcerea lui Isus. Dacă exista această
posibilitate pentru Petru, Iacov, Ioan şi Andrei, atunci ea este valabilă şi
pentru noi. Aşa cum a promis Isus, numai cei ce fac voia Tatălui Său din
ceruri vor intra în Împărăţia Lui (vezi Mat. 7:21).5

Cei care propovăduiesc o doctrină falsă a siguranţei necondiţionate şi

eterne lucrează clar împotriva lui Hristos şi îl ajută pe Satan, învăţându-i pe
alţii exact opusul a ceea ce proclamau Isus şi apostolii. Ei neutralizează pur şi
simplu porunca lui Isus de a face ucenici care să împlinească tot ceea ce a
poruncit El, blocând cărarea strâmtă care duce spre Rai şi lărgind-o pe cea
care duce spre Iad.6

O altă doctrină contemporană care combate ucenicizarea

Nu numai propovăduirea siguranţei mântuirii necondiţionate înşeală

oamenii, făcându-i să creadă că sfinţenia nu este esenţială pentru mântuirea
finală. Şi dragostea lui Dumnezeu este de multe ori prezentată într-o formă ce
neutralizează ucenicizarea. Pastorii pot fi deseori auziţi spunându-le
ascultătorilor: „Dumnezeu vă iubeşte necondiţionat.“ Oamenii interpretează
sensul acestei afirmaţii astfel: „Dumnezeu mă acceptă şi mă aprobă indiferent
dacă ascult sau nu de El.“ Totuşi, acest lucru nu este nici pe departe adevărat.

Mulţi dintre aceşti predicatori cred că Dumnezeu îi aruncă în Iad pe cei

ce nu sunt născuţi din nou şi această convingere este absolut îndreptăţită. Să
ne gândim puţin la acest lucru. În mod evident Dumnezeu nu îi aprobă pe cei
pe care îi aruncă în Iad. Deci, cum putem spune că îi iubeşte? Oamenii care
ajung în Iad, care sunt torturaţi pentru totdeauna şi suferă mânia lui
Dumnezeu, sunt ei iubiţi de Dumnezeu? Crezi că ei ţi-ar spune că Dumnezeu
îi iubeşte? Cu siguranţă nu! Ei sunt o urâciune înaintea Lui, tocmai de aceea îi
pedepseşte în Iad. Nu îi aprobă şi nici nu îi iubeşte.

Aşa stând lucrurile, dragostea lui Dumnezeu pentru păcătoşii de pe

pământ este o dragoste plină de milă, care este doar temporară, şi nu o
dragoste aprobatoare. El are milă de ei, avertizându-i de judecata Lui şi
dându-le posibilitatea să se pocăiască. Isus a murit pentru ei, oferindu-le astfel
un mod prin care pot fi iertaţi. Până în acest punct şi numai în acest mod am
putea spune că Dumnezeu îi iubeşte. Dar nu îi aprobă niciodată. Nu simte
pentru ei aceeaşi dragoste pe care un tată o simte faţă de copilul său. Din
contră, Scriptura declară: „Cum se îndură un tată de copii lui, aşa Se îndură
Domnul de cei ce se tem de El“ (Ps. 103:13; subliniere personală). De aceea
putem spune că Dumnezeu nu manifestă aceeaşi compasiune faţă de cei ce nu
se tem de El. Dragostea lui Dumnezeu pentru păcătoşi se aseamănă mai
degrabă cu mila pe care o are un judecător faţă de un criminal condamnat la
pedeapsa cu moartea, căruia îi dă în schimb sentinţa închisorii pe viaţă.

Nu există nici măcar un singur caz în cartea Faptele Apostolilor unde să

se menţioneze că cei care propovăduiau Evanghelia le spuneau celor
nemântuiţi că Dumnezeu îi iubeşte. Din contră, predicatorii biblici îi avertizau
de multe ori pe cei care îi ascultau de mânia lui Dumnezeu şi îi chemau să se
pocăiască, spunându-le că Dumnezeu nu este de acord cu ei, că sunt în pericol
şi că trebuie să facă schimbări majore în viaţa lor. Dacă le-ar fi spus celor cei
îi ascultau doar că Dumnezeu îi iubeşte (aşa cum fac mulţi lucrători
contemporani) i-ar fi putut induce în eroare determinându-i să creadă că nu
erau în nici un pericol, că nu îşi adunau mânie asupra capului lor şi că nu era
nevoie să se pocăiască.

Ura lui Dumnezeu faţă de păcătoşi

Contrar afirmaţiilor din zilele noastre care proclamă dragostea lui

Dumnezeu faţă de păcătoşi, Scriptura ne spune că Dumnezeu îi urăşte:

Nebunii nu pot să stea în preajma ochilor Tăi; Tu urăşti pe cei ce fac

fărădelegea, şi pierzi pe cei mincinoşi; Domnul urăşte pe oamenii care varsă
sânge şi înşală (Ps. 5:5-6; subliniere personală).

Domnul cearcă pe cel neprihănit, dar urăşte pe cel rău şi pe cel ce

iubeşte silnicia (Ps. 11:5; subliniere personală).
„Mi-am părăsit casa, şi Mi-am lăsat moştenirea, Mi-am dat pe iubita Mea în
mâinile vrăjmaşilor ei. Moştenirea Mea a ajuns pentru Mine ca un leu în
pădure, a mugit împotriva Mea; şi de aceea o urăsc“ (Ier. 12:7-8; subliniere
personală).

„Toată răutatea lor este la Ghilgal; acolo M-am scârbit de ei. Din pricina
răutăţii faptelor lor, îi voi izgoni din Casa Mea. Nu-i mai pot iubi, toate
căpeteniile lor sunt nişte îndărătnici“ (Osea 9:15; subliniere personală).

Remarcă că toate aceste pasaje scripturale nu spun doar că Dumnezeu

urăşte ceea ce fac oamenii – îi urăşte pe ei. Acest adevăr aruncă puţină lumină
asupra clişeului că Dumnezeu urăşte păcatul, dar îl iubeşte pe păcătos. Nu
putem separa o persoană de ceea ce face. Ceea ce face vorbeşte despre ceea
ce este. Astfel, Dumnezeu este îndreptăţit să îi urască pe cei ce păcătuiesc, nu
doar păcatele comise de ei. Dacă Dumnezeu îi aprobă pe cei care fac ceea ce
El urăşte, atunci este El Însuşi inconsecvent. În tribunale, oamenii sunt
judecaţi pentru nedreptăţile comise şi tot ei primesc pedeapsa care li se
cuvine. Nu putem să urâm nedreptatea, dar să îi aprobăm pe cei care o comit.

Oamenii care sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu

Nu numai că Scriptura afirmă că Dumnezeu îi urăşte pe anumiţi oameni,

dar declară, de asemenea, că anumite categorii de oameni păcătoşi sunt o
urâciune şi o disgraţie înaintea Lui. Încă o dată observă că pasajele scripturale
citate care urmează nu spun că ceea ce fac aceşti oameni este o urâciune
înaintea lui Dumnezeu, ci că ei înşişi sunt o urâciune înaintea Lui. Nu ni se
spune că păcatele lor sunt o scârbă înaintea lui Dumnezeu, ci că ei înşişi sunt
o scârbă înaintea Lui:7

Femeia să nu poarte îmbrăcăminte bărbătească, şi bărbatul să nu se îmbrace cu

haine femeieşti; căci oricine face lucrurile acestea este o urâciune înaintea
Domnului, Dumnezeului tău (Deut. 22:5; subliniere personală).

Căci oricine face aceste lucruri, oricine săvârşeşte o nedreptate, este o

urâciune înaintea Domnului, Dumnezeului tău (Deut. 25:16; subliniere
personală).

„Veţi mânca până şi carnea fiilor voştri, veţi mânca până şi carnea fiicelor
voastre. Vă voi nimici înălţimile pentru jertfă, vă voi dărâma stâlpii închinaţi
soarelui, voi arunca trupurile voastre moarte peste trupurile moarte ale idolilor
voştri, şi sufletul Meu vă va urî“ (Lev. 26:29-30; subliniere personală).

Nebunii nu pot să stea în preajma ochilor Tăi; Tu urăşti pe cei ce fac

fărădelegea, şi pierzi pe cei mincinoşi; Domnul urăşte pe oamenii care varsă
sânge şi înşală (Ps. 5:5-6; subliniere personală).

Căci Domnul urăşte pe oamenii stricaţi, dar este prieten cu cei fără prihană
(Prov. 3:32; subliniere personală).

Cei cu inima stricată sunt o scârbă înaintea Domnului, dar cei ce umblă fără
prihană Îi sunt plăcuţi (Prov. 11:20; subliniere personală).

Orice inimă trufaşă este o scârbă înaintea Domnului; hotărât, ea nu va rămâne

nepedepsită (Prov. 16:5; subliniere personală).

Cel ce iartă pe vinovat şi osândeşte pe cel nevinovat, sunt amândoi o scârbă

înaintea Domnului (Prov. 17:15; subliniere personală).

Cum putem împăca aceste scripturi cu cele care afirmă că Dumnezeu îi

iubeşte pe păcătoşi? Cum putem spune că Dumnezeu îi urăşte pe păcătoşi şi că
sunt o scârbă înaintea Lui, dar că îi şi iubeşte în acelaşi timp?

Trebuie să admitem că există mai multe tipuri de dragoste. Unul dintre

ele este necondiţionat. Am putea-o numi dragoste milostivă. Este o dragoste
care spune: „Te iubesc în ciuda faptului că ...“ Este o dragoste care iubeşte
oamenii fără să ţină cont de acţiunile lor. Acesta este genul de dragoste pe
care îl are Dumnezeu pentru păcătoşi.

În contradicţie cu dragostea milostivă este dragostea condiţionată. Am

putea-o numi dragoste aprobatoare. Este o dragoste care este câştigată sau
meritată. Este o dragoste care spune: „Te iubesc datorită faptului că…“

Unii consideră că dacă dragostea este condiţionată, atunci nu este

dragoste. Sau o dispreţuiesc deoarece spun că este o dragoste egoistă, spre
deosebire de dragostea lui Dumnezeu.

Totuşi, adevărul este că şi Dumnezeu are dragoste condiţionată, după

cum vom vedea în Scriptură. Astfel, nu ar trebui să dispreţuim dragostea
aprobatoare. Dragostea aprobatoare este principalul mod de dragoste pe care
îl manifestă Dumnezeu faţă de adevăraţii Săi copii. Ar trebui să ne dorim mult
mai mult dragostea aprobatoare decât dragostea milostivă a lui Dumnezeu.

Este dragostea aprobatoare o dragoste inferioară?

Opreşte-te puţin şi pune-ţi următoarea întrebare: „Ce fel de dragoste aş

prefera să aibă oamenii faţă de mine – dragoste milostivă sau dragoste
aprobatoare?“ Sunt sigur că ai prefera ca oamenii să te iubească „datorită
faptului că“ decât „în ciuda faptului că“.

Ai prefera să îţi auzi soţia spunând: „Nu am nici un motiv pentru care să
te iubesc şi nimic din ceea ce eşti nu mă motivează să te onorez“ sau: „Sunt
atâtea motive pentru care te iubesc, există multe lucruri pe care le faci şi
pentru care te admir“? Desigur, am prefera ca soţiile să ne iubească cu o
dragoste aprobatoare şi acesta este modul principal de dragoste care atrage şi
ţine cuplurile împreună. Când nu este nimic de admirat în soţie sau soţ, când
dragostea aprobatoare a încetat să mai existe, puţine căsnicii supravieţuiesc.
Dacă supravieţuiesc, creditul se duce în contul dragostei milostive, care
izvorăşte din caracterul evlavios al persoanei care o oferă.

Aşa stând lucrurile, vedem că dragostea aprobatoare sau condiţionată

nu este deloc inferioară. În timp ce dragostea milostivă este cea mai demnă de
oferit, dragostea aprobatoare este cea mai demnă de câştigat. Mai mult, faptul
că dragostea aprobatoare este singurul gen de dragoste manifestat de Tatăl
faţă de Isus o ridică la loc de cinste. Dumnezeu Tatăl nu a avut nici măcar un
strop de dragoste milostivă faţă de Isus, deoarece nu a fost niciodată ceva
nedemn de dragoste în Hristos. Isus a mărturisit:

„Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăşi să o iau“ (Ioan 10:17;
subliniere personală).

Vedem astfel că Tatăl Îl iubea pe Isus deoarece Isus a ascultat de El

până la moarte. Nu poate fi nimic greşit, ci chiar îndreptăţit în dragostea
aprobatoare. Isus a câştigat şi a meritat dragostea Tatălui Său.

Isus a mai declarat că a rămas în dragostea Tatălui prin faptul că a

ascultat de poruncile Lui:

„Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în
dragostea Mea. Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea,
după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu, şi rămân în dragostea Lui“
(Ioan 15:9-10; subliniere personală).

Mai mult, după cum indică acest pasaj scriptural, trebuie să urmăm
exemplul lui Isus şi să rămânem în dragostea Lui păzind poruncile Sale. Este
clar că vorbeşte despre dragoste aprobatoare în acest pasaj, comunicându-ne
că putem şi ar trebui să câştigăm dragostea Lui şi că putem să ne îndepărtăm
de dragostea Lui prin neascultarea faţă de poruncile Lui. Rămânem în
dragostea Lui numai dacă păzim poruncile Lui. Acest lucru este rar
propovăduit astăzi, dar ar trebui să fie, deoarece sunt cuvintele lui Isus.

Isus a confirmat dragostea aprobatoare a lui Dumnezeu numai celor ce

păzesc poruncile Lui:

„Căci Tatăl însuşi vă iubeşte, pentru că M-aţi iubit, şi aţi crezut că am ieşit de
la Dumnezeu“ (Ioan 16:27; subliniere personală).

„Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte; şi cine Mă iubeşte,

va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi, şi Mă voi arăta lui…Dacă Mă iubeşte
cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el, şi
vom locui împreună cu el“ (Ioan 14:21, 23; subliniere personală).

Observă că în al doilea citat Isus nu le promitea credincioşilor nededicaţi

că dacă vor începe să păzească cuvintele Lui Se va apropia de ei într-un mod
special. Nu! Isus a promis că oricine va începe să Îl iubească şi să păzească
cuvântul Lui, va fi iubit de Tatăl şi că atât El cât şi Tatăl Lui vor veni şi vor
locui împreună cu acea persoană, referire clară la naşterea din nou. Oricine
este născut din nou Îi are atât pe Tatăl cât şi pe Fiul care locuiesc în el prin
prezenţa Duhului Sfânt (vezi Rom. 8:9). Deci vedem încă o dată că cei care
sunt într-adevăr născuţi din nou sunt cei care se pocăiesc şi care ascultă de
Isus şi sunt singurii care câştigă astfel dragostea aprobatoare a Tatălui.

Bineînţeles, Isus încă mai păstrează dragostea milostivă pentru cei care
cred în El. Când sunt neascultători, este gata să îi ierte dacă îşi mărturisesc
păcatele şi îi iartă pe ceilalţi.

Concluzia

Toate aceste lucruri ne spun că Dumnezeu nu Îşi iubeşte copiii care

ascultă de El cu aceeaşi dragoste cu care îi iubeşte pe păcătoşi. El îi iubeşte pe
păcătoşi doar cu o dragoste milostivă şi această dragoste este temporară, fiind
valabilă până când mor. În acelaşi timp în care îi iubeşte cu o dragoste
milostivă, îi urăşte cu o ură ce izvorăşte din neaprobarea caracterului lor. Iată
ce ne învaţă Scriptura.

Pe de altă parte, Dumnezeu Îşi iubeşte copiii mult mai mult decât pe cei
care nu sunt născuţi din nou. În primul rând îi iubeşte cu o dragoste
aprobatoare deoarece s-au pocăit şi luptă să împlinească poruncile lui Isus. Pe
măsură ce ei devin din ce în ce mai sfinţi, El are din ce în ce mai puţine
motive să îi iubească cu o dragoste milostivă şi din ce în ce mai multe motive
să îi iubească cu o dragoste aprobatoare, exact ceea ce îşi doresc şi ei.

De asemenea, aceste lucruri ne mai spun şi că imaginea dragostei lui

Dumnezeu descrisă de mulţi predicatori şi învăţători moderni induce pe mulţi
în eroare şi este neadevărat. Ia-ţi un timp pentru a evalua în lumina Scripturii
următoarele clişee familiare despre dragostea lui Dumnezeu:

1.) Nimic din ceea ce faci nu Îl poate determina pe Dumnezeu să te iubească

mai mult sau mai puţin decât o face deja.

2.) Nimic din ceea ce faci nu Îl va putea determina pe Dumnezeu să înceteze

să te mai iubească.

3.) Dragostea lui Dumnezeu este necondiţionată.

4.) Dumnezeu ne iubeşte pe toţi la fel.

5.) Dumnezeu îi iubeşte pe păcătoşi, dar urăşte păcatul.

6.) Nimic din ceea ce faci nu poate câştiga sau merita dragostea lui
Dumnezeu.

7.) Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi nu este condiţionată de performanţele

noastre.

Fiecare dintre afirmaţiile de mai sus pot induce în eroare sau sunt pur şi
simplu neadevărate, întrucât majoritatea neagă complet dragostea
aprobatoare a lui Dumnezeu şi multe descriu greşit dragostea Lui milostivă.

Referitor la afirmaţia (1), credincioşii pot face ceva care să Îl determine

pe Dumnezeu să îi iubească cu o dragoste aprobatoare mai mare: pot fi mai
ascultători. Şi pot face ceva care să Îl determine să îi iubească cu o dragoste
aprobatoare mai mică: pot fi neascultători. În ceea ce îi priveşte pe păcătoşi,
există ceva ce Îl poate determina pe Dumnezeu să îi iubească mai mult:
pocăinţa. În acest caz ar câştiga dragostea aprobatoare a lui Dumnezeu. Şi
există ceva ce L-ar putea face pe Dumnezeu să îi iubească mai puţin: moartea.
În acest fel vor pierde singurul gen de dragoste pe care îl manifesta Dumnezeu
faţă de ei, dragostea milostivă.

Referitor la afirmaţia (2), un creştin ar putea pierde dragostea

aprobatoare a lui Dumnezeu prin practicarea păcatului, punându-se în poziţia
de a experimenta doar dragostea Lui milostivă. Şi din nou, necredinciosul ar
putea să moară şi să curme astfel dragostea milostivă a lui Dumnezeu, singura
dragoste pe care a manifestat-o Dumnezeu faţă de el.

Referitor la afirmaţia (3), dragostea aprobatoare a lui Dumnezeu este cu

siguranţă condiţionată. Şi chiar şi dragostea milostivă este condiţionată de
existenţa persoanei în cauză. După moarte, dragostea milostivă a lui
Dumnezeu se sfârşeşte, deci este condiţionată prin faptul că este temporară.

Referitor la afirmaţia (4), este foarte probabil ca dragostea lui Dumnezeu

să nu se manifeste faţă de toţi la fel, deoarece Dumnezeu îi aprobă sau
dezaprobă pe toţi, păcătoşi sau sfinţi, la niveluri diferite. Dar este foarte
adevărat că dragostea lui Dumnezeu nu este aceeaşi pentru păcătoşi ca şi
pentru sfinţi.

Referitor la afirmaţia (5), Dumnezeu îi urăşte şi pe păcătoşi şi păcatele

lor. Ar fi mai corect să spunem că pe păcătoşi îi iubeşte cu o dragoste
milostivă şi că urăşte păcatele lor. Din punct de vedere al dragostei
aprobatoare, îi urăşte.

Referitor la afirmaţia (6), oricine poate şi toţi ar trebui să câştige

dragostea aprobatoare a lui Dumnezeu, dar desigur, nimeni nu Îi poate
câştiga dragostea milostivă, deoarece este necondiţionată.

Iar referitor la afirmaţia (7), dragostea milostivă a lui Dumnezeu nu este

condiţionată de performanţe, dar dragostea Lui aprobatoare este.

Toate acestea ne spun că ucenicizatorul autentic ar trebui să prezinte

dragostea lui Dumnezeu într-un mod adecvat, aşa cum este descrisă în Biblie,
deoarece nu doreşte să fie nimeni indus în eroare. Numai oamenii pe care
Dumnezeu îi iubeşte aprobator vor intra în Rai, iar Dumnezeu îi iubeşte
aprobator numai pe cei care sunt născuţi din nou şi ascultă de Isus.
Ucenicizatorul autentic nu propovăduieşte niciodată ceea ce ar putea îndepărta
oamenii de sfinţenie. Scopul lui coincide cu scopul lui Dumnezeu, acela de a
face ucenici care să împlinească toate poruncile lui Hristos.

1
Propovăduirea Evangheliei de către evanghelişti ar trebui considerată o formă de
învăţătură şi nu există nici un dubiu că evangheliştii trebuie să proclame o evanghelie
exactă din punct de vedere biblic.
2
Nu toţi credincioşii au responsabilitatea de a învăţa public grupuri de oameni, dar toţi au
responsabilitatea de a-şi învăţa ucenicii în cadrul relaţiile personale (vezi Mat. 5:19;
28:19-20; Col. 3:16; Evrei. 5:12).
3
Spun „dacă“, deoarece aceia care sunt lupi în piele de oaie sunt clar „lucrători“ ale căror
motivaţii sunt egoiste, iar aceştia vor fi aruncaţi în Iad. Presupun că ceea ce îi diferenţiază
de lucrătorii adevăraţi care au motivaţii greşite este gravitatea motivaţiilor.
4
În mod surprinzător, unii învăţători care nu pot ignora realitatea că Isus îşi avertiza cei
mai apropiaţi ucenici şi că slujitorul nechibzuit reprezenta în mod evident un credincios,
spun că locul unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor se află la marginea Raiului. Acolo,
credincioşii nechibzuiţi îşi vor plânge temporar pierderea răsplatei până când Isus le va
şterge lacrimile şi îi va primi în Rai!
5
Desigur, credincioşii care comit un singur păcat nu îşi pierd imediat mântuirea. Aceia
care se roagă pentru iertarea păcatelor lor sunt iertaţi de Dumnezeu (dacă iartă şi ei
păcatele altora împotriva lor). Cei care nu cer iertarea lui Dumnezeu se pun în pericolul
de a fi disciplinaţi de Dumnezeu. Numai prin împietrirea inimii la disciplinarea lui
Dumnezeu rişc credincioşii să îşi piardă mântuirea. Vom discuta mai pe larg subiectul
disciplinării lui Dumnezeu într-un alt capitol.
6
Aceia care încă nu sunt convinşi că un creştin îşi poate pierde mântuirea, să citească
următoarele pasaje din Noul Testament: Mat. 18:21-35; 24:4-5, 11-13, 23-26, 42-51;
25:1-30; Luca 8:11-15; 11:24-28; 12:42-46; Ioan 6:66-71; 8:31-32, 51; 15:1-6; Fapte
11:21-23; 14:21-22; Rom. 6:11-23; 8:12-14, 17; 11:20-22; 1 Cor. 9:23-27; 10:1-21;
11:29-32; 15:1-2; 2 Cor. 1:24; 11:2-4; 12:21-13:5; Gal. 5:1-4; 6:7-9; Fil. 2:12-16; 3:17-
4:1; Col. 1:21-23; 2:4-8, 18-19; 1 Tes. 3:1-8; 1 Tim. 1:3-7, 18-20; 4:1-16; 5:5-6, 11-15,
6:9-12, 17-19, 20-21; 2 Tim. 2:11-18; 3:13-15; Evr. 2:1-3; 3:6-19; 4:1-16: 5:8-9; 6:4-9,
10-20; 10:19-39; 12:1-17, 25-29; Iacov 1:12-16; 4:4-10; 5:19-20; 2 Pet. 1:5-11; 2:1-22;
3:16-17; 1 Ioan 2:15-28; 5:16; 2 Ioan 6-9; Iuda 20-21; Apoc. 2:7, 10-11, 17-26; 3:4-5, 8-
12, 14-22; 21:7-8; 22:18-19. Textele folosite drept dovadă în favoarea doctrinei
siguranţei mântuirii necondiţionate şi eterne sunt scripturi care doar subliniază credinioşia
lui Dumnezeu în ceea ce priveşte mântuirea şi nu spun nimic despre responsabilitatea
oamenilor. De aceea trebuie interpretate armonios, în raport cu celelalte scripturi
menţionate mai sus. Doar pentru că Dumnezeu promite că va fi credincios nu înseamnă
că toţi ceilalţi vor fi consideraţi credinioşi. Doar pentru că promit soţiei mele că nu o voi
părăsi niciodată şi îmi ţin promisiunea, nu îmi garantează faptul că ea nu mă va părăsi
niciodată.
7
S-ar putea obiecta că toate aceste pasaje din Scriptură care arată ura şi scârba lui
Dumnezeu faţă de păcătoşi sunt extrase din Vechiul Testament. Atitudinea lui Dumnezeu
faţă de păcătoşi nu s-a schimbat totuşi de la Vechiul la Noul Testament. Întâlnirea lui Isus
cu femeia cananeancă din Matei 15:22-28 este un exemplu excelent al atitudinii nou-
testamentale a lui Dumnezeu faţă de păcătoşi. La început, Isus nici măcar nu a răspuns
stăruinţelor ei şi chiar a comparat-o cu un câine. Credinţa ei persistentă a fost motivul
pentru care i-a arătat îndurare. Atitudinea lui Isus faţă de cărturari şi farisei cu greu ar
putea fi considerată drept rezultatul dragostei aprobatoare (vezi Mat. 23).

Interpretarea Biblică

Pavel i-a scris lui Timotei:

Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii, pe care o dai altora:
stăruieşte în aceste lucruri, căci dacă vei face aşa, te vei mântui pe tine însuţi,
şi pe cei ce te ascultă (1 Tim. 4:16; subliniere personală).

Fiecare lucrător ar trebui să ia acest îndemn în mod personal, să fie

foarte atent în primul rând la el însuşi şi să se asigure că oferă un exemplu
evlavios.

În al doilea rând, ar trebui să fie foarte atent la învăţătura pe care o dă

altora, deoarece mântuirea lui şi a celor care îl ascultă depinde de ceea ce
propovăduieşte el, aşa cum a afirmat şi Pavel în versetul citat mai sus.1 Dacă
un lucrător îmbrăţişează o doctrină falsă sau neglijează comunicarea
adevărului, rezultatul poate fi un dezastru etern pentru el şi pentru alţii.

Totuşi, nu există nici o scuză pentru ucenicizatorii care propovăduiesc

doctrine false, deoarece Dumnezeu le-a dat Duhul Sfânt şi Cuvântul Lui care
să îi călăuzească în adevărul Său. Din contră, lucrătorii care au motive greşite
doar preiau învăţăturile populare ale altora, fără să studieze ei înşişi din
Cuvânt şi sunt posibili să transmită erori prin învăţătura şi doctrina lor.
Singura modalitate de a se proteja este aceea de a-şi purifica inima,
asigurându-se că motivaţiile lui sunt acelea de (1) a fi pe placul lui Dumnezeu
şi (2) de a-i ajuta pe oameni să fie gata să stea în faţa lui Isus şi nu acelea de a
se îmbogăţi, de a fi influent sau popular. În plus, trebuie să studieze cu
sârguinţă Cuvântul lui Dumnezeu, astfel încât să capete o înţelegere
pătrunzătoare şi echilibrată. Pavel i-a mai scris lui Timotei:

Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un

lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine, şi care împarte drept Cuvântul
adevărului (2 Tim. 2:15).

Citirea, studierea şi meditarea asupra Cuvântului lui Dumnezeu ar trebui

să fie o disciplină practicată zilnic de lucrător. Duhul Sfânt îl va ajuta să
înţeleagă mai bine Cuvântul lui Dumnezeu atunci când studiază sârguincios,
asigurându-se astfel că „împarte drept Cuvântul adevărului“. Una dintre cele
mai mari probleme în biserica din zilele noastre este aceea că lucrătorii
interpretează greşit Cuvântul lui Dumnezeu şi îi induc în mod continuu în
eroare pe cei cărora le dau învăţătură. Şi poate fi destul de grav. Iacov a
avertizat:

Fraţii mei, să nu fiţi mulţi învăţători, căci ştiţi că vom primi o judecată mai
aspră (Iacov 3:1).

Din acest motiv este foarte important ca ucenicizatorii să ştie cum să

interpreteze în mod corect Cuvântul lui Dumnezeu, cu scopul de a înţelege şi
comunica cu precizie înţelesul fiecărui text.

Interpretarea corectă a Cuvântului lui Dumnezeu se face în acelaşi fel în

care interpretezi cuvintele altor oameni. Dacă dorim să înţelegem cu acurateţe
înţelesul intenţionat de autor sau vorbitor, trebuie să aplicăm câteva reguli de
interpretare, reguli de bun simţ. În acest capitol vom analiza trei dintre cele
mai importante reguli ale unei interpretări biblice sănătoase: (1) Citeşte
inteligent, (2) Citeşte contextual, şi (3) Citeşte onest.

Regula nr.1: Citeşte inteligent. Interpretează literal ceea ce citeşti dacă nu

este clară intenţia de a vorbi figurativ sau simbolic.

Scriptura, ca de altfel literatura în general, este plină de figuri de stil

precum metafore, hiperbole şi antropomorfisme. Acestea ar trebui luate ca
atare.
 Metafora este compararea similitudinilor dintre două lucruri
fundamental diferite. Scriptura conţine multe metafore. Una dintre ele constă
în cuvintele lui Isus spuse în timpul cinei cea de taină:

Pe când mâncau ei, Isus a luat o pâine; şi, după ce a binecuvântat, a

frânt-o, şi a dat-o ucenicilor, zicând: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu.“
Apoi a luat un pahar, şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat, zicând:
„Beţi toţi din el; căci acesta este sângele legământului celui nou, care se varsă
pentru mulţi, spre iertarea păcatelor“ (Mat. 26:26-28).

Dorea Isus să spună că pâinea pe care o dădea ucenicilor Săi era literal
trupul Lui şi că vinul pe care l-au băut era literal sângele Său? Bunul simţ ne
spune că NU. Scriptura afirmă foarte clar că ceea ce le-a dat Isus a fost pâine
şi vin, şi nu precizează nimic despre faptul că acestea s-ar fi transformat literal
în carne şi sânge. Nici Petru, nici Ioan, prezenţi la cină, nu au spus vreodată
astfel de lucruri în epistolele lor şi cu siguranţă le-ar fi fost greu să facă pe
canibalii!

Unii argumentează: „Dar Isus a spus că pâinea şi vinul erau trupul şi

sângele Lui, aşa că voi crede ceea ce a spus El!“ Isus a mai spus însă şi că este
Uşa (vezi Ioan 10:9). Înseamnă că S-a transformat literal într-o uşă cu
balamale şi zăvor? El a mai spus că este Via şi că noi suntem mlădiţele (vezi
Ioan 15:5). S-a transformat El literal într-o viţă de vie? Am devenit literal
mlădiţe? Isus a mai spus că este Lumina lumii şi pâinea care a coborât din cer
(vezi Ioan 9:5; 6:41). Este Isus lumina soarelui sau o bucată de pâine?

În mod clar aceste expresii sunt figuri de stil numite metafore, o

comparaţie între două lucruri care sunt fundamental diferite, dar care au
anumite lucruri în comun. Într-un fel, Isus era ca o uşă şi ca o viţă de vie.
Afirmaţiile lui Isus din timpul cinei cea de taină sunt, de asemenea,
metaforice. Într-un anume fel vinul era ca sângele Lui, iar pâinea era ca trupul
Lui.

Pildele lui Hristos

Pildele lui Hristos sunt comparaţii asemănătoare metaforelor, dar care

conţin întotdeauna cuvintele ca, precum, sau ca şi. Acestea transmit învăţături
spirituale prin compararea asemănărilor dintre două lucruri esenţial diferite.
Este foarte important să ţinem minte acest lucru atunci când le interpretăm;
altfel vom face greşeala de a căuta semnificaţii în fiecare detaliu al parabolei.
Metaforele şi comparaţiile ajung întotdeauna într-un punct în care dispar
asemănările şi apar deosebirile. De exemplu, dacă îi spun soţiei mele: „Ochii
tăi sunt ca marea“, vreau să spun că ochii ei sunt albaştrii, profunzi, atrăgători;
nu spun că înoată peştii în ei sau că păsările plutesc pe ei sau că îngheaţă în
timpul iernii.

Să analizăm trei dintre pildele lui Isus, toate fiind comparaţii, dintre care
prima este Pilda năvodului:

„Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un năvod aruncat în mare, care

prinde tot felul de peşti. După ce s-a umplut, pescarii îl scot la mal, şed jos,
aleg în vase ce este bun, şi aruncă afară ce este rău. Tot aşa va fi şi la sfârşitul
veacului. Îngerii vor ieşi, vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor buni, şi-i
vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor“ (Mat.
13:47-50).

Împărăţia cerurilor şi năvodul sunt fundamental asemănătoare?

Bineînţeles că nu! Sunt foarte diferite. Dar există câteva asemănări. Aşa cum,
după ce năvodul este scos la mal, peştii sunt aleşi şi separaţi în două categorii,
ce este bun şi ce nu este bun, tot aşa va fi şi în Împărăţia lui Dumnezeu. Într-o
zi, cei drepţi şi cei nedrepţi, care momentan trăiesc împreună, vor fi separaţi.
Dar aici se încheie asemănările. Peştii înoată; oamenii merg. Pescarii separă
peştele; îngerii îi vor separa pe cei răi de cei buni. Peştii sunt separaţi în
funcţie de cât de gustoşi sunt; oamenii sunt separaţi în funcţie de ascultarea
sau neascultarea faţă de Dumnezeu. Peştele bun este pus în vase, iar peştele
rău este aruncat afară. Oamenii drepţi vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu,
iar oamenii răi vor fi aruncaţi în Iad.

Această pildă este un exemplu perfect pentru a arăta felul în care

metaforele şi comparaţiile sunt în cele din urmă imperfecte, deoarece lucrurile
comparate sunt fundamental diferite. Nu vrem să mergem dincolo de intenţia
vorbitorului, presupunând că diferenţele sunt de fapt asemănări. De exemplu,
ştim cu toţii că „peştele bun“ sfârşeşte de fapt prin a fi gătit pe foc, în timp ce
„peştele rău“ se întoarce în apă şi trăieşte. Isus nu a menţionat acest lucru! Ar
fi fost contrar scopului Său.

Această pildă specifică nu propovăduieşte, oricine orice ar zice, o

strategie pentru „aruncarea năvodului evanghelistic“, prin care să încercăm să
aducem pe toată lumea la biserică, buni sau răi, fie că vor să vină, fie că nu!
Această parabolă nu ne învaţă că plaja este locul cel mai potrivit pentru
mărturisirea credinţei. Această parabolă nu ne spune că biserica va fi răpită la
sfârşitul perioadei de suferinţă. Această parabolă nu ne învaţă că mântuirea
noastră este doar alegerea suverană a lui Dumnezeu, de vreme ce peştii aleşi
din parabolă nu aveau nimic de a face cu motivele pentru care erau aleşi. Nu
dai semnificaţii neavizate şi forţate pildelor lui Isus!

Fiţi pregătiţi

Iată o altă parabolă a lui Isus familiară nouă, Pilda celor zece fecioare:

“Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care şi-au luat

candelele, şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele erau nechibzuite, şi
cinci înţelepte. Cele nechibzuite, când şi-au luat candelele, n-au luat cu ele
untdelemn; dar cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele şi
undelemn în vase. Fiindcă mirele zăbovea, au aţipit toate, şi au adormit. La
miezul nopţii, s-a auzit o strigare: «Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!» Atunci
toate fecioarele acelea s-au sculat şi şi-au pregătit candelele. Cele nechibzuite
au zis celor înţelepte: «Daţi-ne din undelemnul vostru, căci ni se sting
candelele.» Cele înţelepte le-au răspuns: «Nu; ca nu cumva să nu ne ajungă
nici nouă nici vouă; ci mai bine duceţi-vă la cei ce vând undelemn şi
cumpăraţi-vă.» Pe când se duceau ele să cumpere undelemn, a venit mirele:
cele ce erau gata, au intrat cu el în odaia de nuntă, şi s-a încuiat uşa. Mai pe
urmă, au venit şi celelalte fecioare, şi au zis: «Doamne, Doamne, deschide-
ne!» Dar el, drept răspuns, le-a zis: «Adevărat vă spun, că nu vă cunosc!»
Vegheaţi dar, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului“ (Mat.
25:1-13).

Care este lecţia principală a acestei parabole? Este cuprinsă în ultima

frază: Fiţi pregătiţi pentru întoarcerea Domnului, pentru că venirea Lui poate
întirzia mai mult decât vă aşteptaţi. Aceasta este morala.

După cum am menţionat în capitolul anterior, Isus le-a spus aceste

parabole unora dintre cei mai apropiaţi ucenici ai Săi (vezi Mat. 24:3; Marcu
13:3) care la momentul respectiv era evident că Îl urmau supuşi. Dar la fel de
clară este şi implicaţia că era posibil ca Petru, Iacov, Ioan şi Andrei să nu fie
pregătiţi la întoarcerea lui Isus. De aceea i-a avertizat Isus. Astfel, această
parabolă ne învaţă că există posibilitatea ca cei care sunt momentan pregătiţi
pentru venirea lui Isus să fie găsiţi nepregătiţi în momentul întoarcerii Lui.
Toate cele zece fecioare erau iniţial pregătite, dar cinci au devenit nepregătite.
Dacă mirele s-ar fi întors mai devreme, toate cele zece ar fi intrat în odaia de
nuntă.

Dar care este semnificaţia faptului că cinci erau nechibzuite şi cinci erau
înţelepte? Dovedeşte acest lucru că doar jumătate din cei care sunt creştini
practicanţi vor fi pregătiţi pentru venirea lui Isus? Nu.

Care este semnificaţia untdelemnului? Reprezintă Duhul Sfânt? Nu. Ne

descoperă faptul că doar cei care au fost botezaţi cu Duhul Sfânt vor intra în
cer? Nu.

Întoarcerea mirelui la miezul nopţii ne spune că şi Isus Se va întoarce tot

atunci? Nu.

De ce nu le-a pus mirele pe fecioarele înţelepte să le identifice pe cele

nechibzuite care băteau la uşă? Dacă mirele ar fi făcut acest lucru, ar fi ruinat
întreaga morală a pildei, întrucât şi cele nechibzuite ar fi reuşit să intre în cele
din urmă.

S-ar putea spune că, aşa cum fecioarele nechibzuite nu mai aveau
lumină şi au adormit, tot aşa şi credincioşii nechibzuiţi încep să meargă în
întuneric şi aţipesc din punct de vedere spiritual, spre condamnarea lor. Poate
am putea face o comparaţie între ospăţul mirelui din aceasta pildă şi ospăţul
Mielului. Dar doar până aici am putea forţa interpretarea înţelesului acestei
parabole sau a detaliilor ei variate.

A aduce roade

Poate cea mai greşită interpretare a pildelor lui Isus pe care am auzit-o
vreodată constă în explicaţia unui pastor dată Pildei neghinei. Haide mai întâi
să o citim:

Isus le-a pus înainte o altă pildă, şi le-a zis: „Împărăţia cerurilor se aseamănă
cu un om care a semănat o sămânţă bună în ţarina lui. Dar, pe când dormeau
oamenii, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină între grâu, şi a plecat. Când
au răsărit firele de grâu şi au făcut rod, a ieşit la iveală şi neghina. Robii
stăpânului casei au venit şi i-au zis: «Doamne, n-ai semănat sămânţă bună în
ţarina ta? De unde are dar neghină?» El le-a răspuns: «Un vrăjmaş a făcut
lucrul acesta.» Şi robii i-au zis: «Vrei dar să mergem să o smulgem?» «Nu»,
le-a zis el, «ca nu cumva, smulgând neghina, să smulgeţi şi grâul împreună cu
ea. Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş; şi, la vremea
secerişului, voi spune secerătorilor: ,Smulgeţi întâi neghina, şi legaţi-o în
snopi, ca s-o ardem, iar grâul strângeţi-l în grânarul meu‘»“ (Mat. 13:24-30).

Acum iată explicaţia pastorului respectiv:

Este o realitate faptul că atunci când răsare grâul şi neghina par identice.
Nimeni nu poate face diferenţa între ele. Tot aşa se întâmplă în lume şi în
biserică. Nimeni nu poate spune cine este creştin autentic şi cine este
necredincios. Nu se poate face diferenţa în funcţie de felul în care îşi trăiesc
viaţa, deoarece mulţi creştini nu ascultă de Hristos mai mult decât
necredincioşii. Numai Dumnezeu le cunoaşte inimile şi doar El îi va sorta
când va veni sfârşitul.

Bineînţeles că nu aceasta este morala Pildei neghinei. În realitate ea ne

învaţă că, din contră, creştinii se deosebesc foarte clar de necredincioşi.
Remarcă că slujitorii au observat că a fost plantată şi neghină în lanul de grâu
(vezi vers. 26). Neghina nu aduce nici o roadă şi tocmai de aceea este uşor de
identificat. Cred că este important că Isus a ales neghinele neroditoare pentru
a-i reprezenta pe cei răi care vor fi adunaţi şi aruncaţi în Iad la venirea
sfârşitului.

Morala principală a acestei pilde este simplă: Cei care sunt mântuiţi cu
adevărat aduc roadă; cei nemântuiţi nu. Deşi Dumnezeu încă nu îi judecă pe
cei răi cât timp trăiesc printre cei mântuiţi, va veni o zi când îi va separa de
cei neprihăniţi şi îi va arunca în Iad.

Isus chiar a dat o explicaţie specifică acestei parabole, de aceea nu mai

este nevoie să căutăm semnificaţii dincolo de ceea ce deja a explicat El:

„Cel ce seamănă sămânţa bună este Fiul omului. Ţarina este lumea; sămânţa
bună, sunt fiii Împărăţiei; neghina, sunt fiii Celui rău. Vrăjmaşul, care a
semănat-o, este Diavolul; secerişul, este sfârşitul veacului; secerătorii, sunt
îngerii. Deci, cum se smulge neghina şi se arde în foc, aşa va fi şi la sfârşitul
veacului. Fiul omului va trimite pe îngerii Săi, şi ei vor smulge din Împărăţia
Lui toate lucrurile, care sunt pricină de păcătuire şi pe cei ce săvârşesc
fărădelegea, şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea
dinţilor. Atunci cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor.
Cine are urechi de auzit, să audă“ (Mat. 13:37-43).
Hiperbola

O a doua figură de stil găsită adeseori în Biblie este hiperbola. Hiperbola

este o exagerare deliberată cu scopul de a scoate ceva anume în evidenţă.
Când o mamă îi zice copilului: „Ţi-am spus de o mie de ori să vii acasă pentru
cină“, aceasta este o hiperbolă. Un exemplu de hiperbolă în Biblie este
afirmaţia lui Isus despre tăierea mâinii drepte:

„Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi leapădă-o de la

tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie
aruncat tot trupul în gheenă“ (Mat. 5:30).

Dacă Isus ar fi vrut să spună literal că fiecare dintre noi care păcătuieşte
în vreun fel folosindu-şi mâna dreaptă ar trebui să i o taie, atunci ar trebui să
fim toţi ciungi! Dar, desigur, problema păcatului nu constă în folosirea
mâinilor. Ceea ce ne spunea Isus era mai degrabă că păcatul ne poate trimite
in Iad şi că modul în care putem evita păcatul este îndepărtarea ispitelor şi a
tuturor lucrurilor care ne determină să ne împiedicăm.

Antropomorfismul

O a treia figură de stil pe care o întâlnim în Scriptură este

antropomorfismul. Acesta reprezintă o exprimare metaforică prin care Îi sunt
atribuite lui Dumnezeu caracteristici umane, de dragul de a ne ajuta să Îl
înţelegem. De exemplu, în Genesa 11:5 citim:

Domnul S-a pogorât să vadă cetatea şi turnul, pe care îl zideau fiii

oamenilor (Gen. 11:5).

Acest verset nu poate fi decât un antropomorfism, deoarece este puţin

probabil ca Dumnezeul atotştiutor să fi fost nevoit să facă o călătorie din Rai
până la turnul Babel pentru a investiga ce vroiau să construiască oamenii!

Mulţi teologi savanţi consideră că fiecare afirmaţie biblică ce descrie

părţi ale trupului lui Dumnezeu, precum braţele sale, mâinile, ochii, părul,
nasul, sunt antropomorfisme. Bineînţeles că Dumnezeul atotputernic nu
posedă părţi ale trupului uman, spun ei.

Totuşi, din mai multe motive, eu nu sunt de acord. În primul rând,

deoarece Scriptura ne arată foarte clar că noi am fost creaţi după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu:
Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea
Noastră.“ (Gen. 1:26; subliniere personală)

Unii ar spune că suntem după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu doar

in sensul că posedăm conştiinţa de sine, responsabilitate morală, capacitatea
de a raţiona, etc. Totuşi, haide să citim o afirmaţie foarte asemănătoare celei
din Genesa 1:26 şi care apare doar câteva capitole mai târziu:

La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi

asemănarea lui, şi i-a pus numele Set (Gen. 5:3; subliniere personală).

Ce poate însemna acest lucru decât că Set semăna fizic cu tatăl său,
Adam? Deci, dacă aceasta vrea să spună Genesa 5:3, de ce nu poate avea
acelaşi înţeles expresia identică din Genesa 1:26? Bunul simţ şi o interpretare
sănătoasă ne spun că are acelaşi înţeles.

Mai mult, Dumnezeu ne este descris şi de către autori biblici care L-au
văzut. De exemplu, Moise împreună cu alţi şaptezeci şi trei de israeliţi L-au
văzut pe Dumnezeu.

Moise s-a suit împreună cu Aaron, Nadab şi Abihu, şi cu şaptezeci de

bătrâni ai lui Israel. Ei au văzut pe Dumnezeul lui Israel; subt picioarele Lui
era un fel de lucrare de safir străveziu, întocmai ca cerul în curăţia lui. El nu
Şi-a întins mâna împotriva aleşilor copiilor lui Israel. Ei au văzut pe
Dumnezeu, şi totuşi au mâncat şi au băut (Ex. 24:9-11).

Dacă l-ai fi întrebat pe Moise dacă Dumnezeu avea mâini şi picioare, ce

ţi-ar fi răspuns? 2

Profetul Daniel a avut o viziune a lui Dumnezeu Tatăl şi a lui Dumnezeu

Fiul:

Mă uitam la aceste lucruri, până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi
un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada, şi părul capului
Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc,
şi roatele Lui ca un foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii
de mii de slujitori Îi slujeau, şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea
Lui....M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte, şi iată că pe norii
cerurilor a venit unul ca un fiu al omului [Dumnezeu Fiul]; a înaintat spre Cel
îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpânire, slavă şi putere
împărătească, pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile, şi oamenii
de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică, şi nu va trece
nicidecum, şi împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată (Dan. 7:9-10, 13-14).

Dacă l-ai fi întrebat pe Daniel dacă Dumnezeu avea părul alb şi o

înfăţişare care să Îi permită să stea aşezat pe tron, ce ţi-ar fi răspuns?

Aşa stând lucrurile, sunt convins că Dumnezeu Tatăl are o formă

glorioasă care este oarecum asemănătoare cu înfăţişarea fiinţelor umane, deşi
nu din carne şi sânge, ci din spirit (vezi Ioan 4:24).

Cum poţi discerne care sunt părţile scripturale menite să fie interpretate
literal şi care ar trebui interpretate figurat sau simbolic? Această diferenţă ar
trebui să fie uşoară pentru toţi cei ce gândesc logic. Interpretează totul literal,
cu excepţia cazului în care nu ai altă alternativă logică decât aceea de a
interpreta figurativ şi simbolic ceea ce este scris. De exemplu, profeţiile din
Vechiul Testament şi cartea Apocalipsa sunt în mod clar pline de simboluri,
unele dintre ele explicate, altele nu. Însă simbolurile nu sunt greu de
identificat.

Regula nr.2: Citeşte contextual. Fiecare pasaj trebuie interpretat în

lumina pasajelor învecinate şi a întregii Biblii. Contextul cultural şi
istoric ar trebui, de asemenea, luat în calcul ori de câte ori este
posibil.

Principala cauză a interpretării greşite este citirea scripturilor fără a lua

în considerare contextul imediat şi pe cel biblic.

Dacă izolezi textul de context poţi face Biblia să spună tot ce doreşti să
spună. De exemplu, ştiai că Biblia afirmă că Dumnezeu nu există? În Psalmul
14 citim: „Nu există Dumnezeu“ (Ps. 14:1). Totuşi, dacă vrem să interpretăm
aceste cuvinte cu acurateţe, trebuie să le citim în contextul lor: „Nebunul zice
în inima lui: «Nu există Dumnezeu»“ (Ps. 14:1; subliniere personală). Iată că
textul capătă cu totul un alt înţeles!

Un alt exemplu: am auzit o dată un pastor predicând despre nevoia

creştinului de a fi „botezat în foc“. Şi-a început predica citind cuvintele lui
Ioan Botezătorul din Matei 3:11: „Cât despre mine, eu vă botez cu apă, spre
pocăinţă; dar Cel ce vine după mine, este mai puternic decât mine, şi eu nu
sunt vrednic să-I duc încălţămintele. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu
foc.“
 Pe baza acestui verset şi-a construit o întreagă predică. Mi-l amintesc
spunând: „Nu este suficient că sunteţi botezaţi cu Duhul Sfânt! Isus vrea, de
asemenea, să vă boteze şi cu foc, aşa cum a proclamat Ioan Botezătorul!“ Şi a
continuat să explice că de îndată ce vom fi „botezaţi cu foc“ vom fi plini de
zel pentru Domnul. La final i-a chemat în faţă pe cei ce doreau să fie botezaţi
cu foc.

Din nefericire, acest predicator a făcut greşeala clasică de a scoate

versetul din context.

Ce a vrut să spună Ioan Botezătorul când a afirmat că Isus va boteza cu

foc? Tot ceea ce trebuie să facem pentru a găsi răspunsul este să citim cele
două versete anterioare celui citit şi un verset după acesta.

„Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: «Avem ca tată pe Avraam!» Căci
vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam. Iată
că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci, orice pom care nu face
roadă bună, va fi tăiat şi aruncat în foc“ (Mat. 3:9-10; subliniere personală).

În primul rând aflăm că cel puţin o parte din audienţa lui Ioan consta din
evrei ce credeau că mântuirea lor se baza pe descendenţa genealogică. Astfel,
predica lui Ioan era evanghelistică.

Mai aflăm, de asemenea, că Ioan avertiza că oamenii nemântuiţi sunt în

pericolul de a fi aruncaţi în foc. Ar fi destul de rezonabil să concluzionăm că
„focul“ despre care vorbea Ioan în versetul 10 este unul şi acelaşi cu cel
descris în versetul 11. Acest fapt devine încă şi mai clar dacă citim şi versetul
12:

„Acela Îşi are lopata în mână, Îşi va curăţi cu desăvârşire aria, şi Îşi va strânge
grâul în grânar; dar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge“ (Mat. 3:12;
subliniere personală).

Atât în versetul 10 cât şi în 12, focul despre care vorbea Ioan era focul
Iadului. În versetul 12 afirmă metaforic că Isus va separa oamenii în două
categorii: grâul, pe care îl „va strânge în grânar“, şi pleava, pe care o va arde
„într-un foc care nu se stinge“.

În lumina versetelor învecinate, probabil că Ioan vroia să spună că Isus

va boteza oamenii fie cu Duhul Sfânt, dacă sunt creştini, fie cu foc, dacă sunt
necredinicioşi. În acest caz, nimeni nu ar trebui să le predice creştinilor că
trebuie să fie botezaţi cu foc!

Îndepărtându-ne puţin de contextul imediat al acestor versete, ar trebui,

de asemenea, să analizăm restul Noului Testament. Putem găsi vreun exemplu
în cartea Fapte în care creştinilor li se spune să fie „botezaţi cu foc“? Nu.
Singurul lucru care se apropie puţin de această afirmaţie este descrierea făcută
de Luca despre ziua Cincizecimii, când ucenicii au fost botezaţi cu Duhul
Sfânt şi când deasupra capetelor lor au apărut temporar limbi de foc. Dar Luca
nu spune în nici un caz că ar fi fost „botezaţi cu foc“. Mai mult, putem găsi în
epistole vreun îndemn sau vreo instrucţiune dată creştinilor spre a fi „botezaţi
cu foc“? Nu. De aceea, este destul de logic să concluzionăm că nici un creştin
nu ar trebui să caute botezul cu foc.

O doctrină falsă derivată din Scriptură

De multe ori Evanghelia însăşi este reprezentată greşit de predicatori şi

învăţători care, datorită faptului că nu iau în considerare contextul,
interpretează greşit Scriptura. Învăţătura falsă referitoare la harul lui
Dumnezeu abundă tocmai din acest motiv.

De exemplu, afirmaţia lui Pavel din Efeseni 2:8 că mântuirea este

produsul harului şi nu al faptelor a fost transformată într-o Evanghelie falsă
doar pentru că s-a ignorat contextul. Pavel a scris:

Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi;
ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni (Efes. 2:8-
9).

Mulţi se axează exclusiv pe afirmaţia lui Pavel despre mântuirea primită

prin har, gratuit, nu prin fapte. De aici, în ciuda sutelor de dovezi scripturale,
trag concluzia că nu există nici o legătură între mântuire şi sfinţenie. Unii
merg chiar mai departe şi afirmă că pocăinţa nu este necesară pentru a fi
mântuit. Acesta este un exemplu clasic de interpretare greşită a Scripturii
datorită ignorării contextului.

În primul rând, să analizăm ce ne spune pasajul studiat în ansamblu.

Pavel nu spune că am fost mântuiţi prin har, ci că am fost mântuiţi prin har
prin intermediul credinţei. Credinţa este la fel de importantă ca şi harul în
ecuaţia mântuirii. Scriptura declară că credinţa fără fapte este zadarnică şi nu
poate mântui (vezi Iacov 2:14-26). Astfel, Pavel nu ne învaţă că sfinţenia este
irelevantă în ceea ce priveşte mântuirea. El ne spune că nu eforturile noastre
sunt cele care ne mântuiesc; fundamentul mântuirii noastre este harul lui
Dumnezeu. Nu am putea fi niciodată mântuiţi fără harul Lui. Dar numai când
răspundem harului lui Dumnezeu prin credinţă suntem mântuiţi. Rezultatul
mântuirii este întotdeauna ascultarea – rodul credinţei autentice. Dacă citim nu
mai departe de următorul verset, ni se va confirma părerea.

Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru
faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în
ele (Efes. 2:10).

Singurul motiv pentru care am fost înnoiţi de Duhul Sfânt şi făcuţi

creaţii noi în Hristos este ca noi să putem umbla în faptele bune ale ascultării.
Astfel, ecuaţia mântuirii dată de Pavel arată după cum urmează:

Har + Credinţă = Mântuire + Ascultare

Aceasta înseamnă că harul plus credinţa rezultă sau echivalează cu

mântuirea plus ascultarea. Când harului lui Dumnezeu i se răspunde prin
credinţă, rezultatul este întotdeauna mântuirea şi faptele bune. Totuşi, cei care
au dezbrăcat cuvintele lui Pavel de contextul lor, au inventat o formulă ca
aceasta:

Har + Credinţă – Ascultare = Mântuire

Aceasta înseamnă că harul plus credinţa fără (sau minus) ascultare este
egal cu (sau rezultă în) mântuirea. În ceea ce priveşte Biblia, această afirmaţie
este o erezie.

Dacă mai citim puţin din contextul în care au fost spuse cuvintele lui
Pavel, vom descoperi de asemenea că situaţia din Efes era aceeaşi ca peste tot
pe unde predica Pavel. Şi anume, evreii le propovăduiau neamurilor convertite
de Pavel că, dacă vroiau să fie mântuiţi, era nevoie să fie circumcişi şi să
respecte o parte din legea mozaică. Contextul circumciziei şi al faptelor
religioase îl avea în minte Pavel când a scris despre „faptele“ care nu ne
mântuiesc (vezi Efes. 2:11-22).

Dacă citim şi mai departe, înţelegând mai bine contextul întregii scrisori
a lui Pavel către efeseni, vedem foarte clar că Pavel a crezut că sfinţenia era
esenţială pentru mântuire:
Curvia, sau orice altfel de necurăţie, sau lăcomia de avere, nici să nu fie
pomenite între voi, aşa cum se cuvine unor sfinţi. Să nu se audă nici cuvinte
porcoase, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste, care nu sunt
cuviincioase; ci mai degrabă cuvinte de mulţumire. Căci ştiţi bine că nici un
curvar, nici un stricat, nici un lacom de avere, care este un închinător la
idoli, n-are parte de moştenire în Împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu
(Efes.5:3-6; subliniere personală).

Dacă Pavel ar fi crezut că harul lui Dumnezeu va mântui în cele din

urmă şi pe cei curvari, stricaţi şi lacomi de avere care nu se pocăiesc, atunci
nu ar mai fi scris aceste cuvinte. Semnificaţia cuvintelor lui Pavel din Efeseni
2:8-9 nu poate fi înţeleasă corect decât în contextul întregii scrisori către
efeseni.

Eşecul Galatenilor

Cuvintele lui Pavel din scrisoarea către galateni au fost, de asemenea,

interpretate în afara contextului. Rezultatul a fost distorsionarea Evangheliei,
tocmai ceea ce spera Pavel să corecteze prin această scrisoare.

Întreaga temă a scrisorii lui Pavel către galateni este „Mântuirea prin
credinţă, nu prin faptele legii“. Dar a intenţionat oare Pavel să spună că
sfinţenia nu era necesară pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu? Cu
siguranţă nu.

În primul rând, observă că Pavel îi combătea încă o dată pe evreii care

veniseră în Galatia şi care îi învăţau pe noii convertiţi că nu puteau fi mântuiţi
decât dacă erau circumcişi şi păstrau legea lui Moise. Pavel menţionează de
mai multe ori în scrisoare subiectul specific al tăierii împrejur, deoarece acesta
părea să fie aspectul principal subliniat de iudeii legalişti (vezi Gal. 2:3, 7-9,
12; 5:2-3, 6, 11; 6:12-13, 15). Pavel nu era îngrijorat că galatenii deveniseră
prea ascultători de poruncile lui Hristos; el era îngrijorat că nu îşi mai puneau
credinţa în Hristos pentru mântuirea lor, ci în circumcizie şi în eforturile lor
slabe de a păstra legea mozaică.

Luând în calcul întreg contextul scrisorii lui Pavel către galateni,

remarcăm că acesta scrie în capitolul 5:

Dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub Lege. Şi faptele firii

pământeşti sunt cunoscute, şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia,
desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile,
mâniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile,
beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai
dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni
Împărăţia lui Dumnezeu (Gal. 5:18-21; subliniere personală).

Dacă Pavel ar fi dorit să le sugereze galatenilor că puteau să ajungă în

cer şi fără să fie sfinţi, atunci nu ar mai fi scris aceste cuvinte. Mesajul lui nu
era acela că pot ajunge în cer şi cei ce nu sunt sfinţi, ci acela că cei care
anulează harul lui Dumnezeu şi sacrificiul lui Hristos prin încercarea de a-şi
câştiga mântuirea prin intermediul circumciziei şi al legii mozaice nu vor
putea fi mântuiţi. Nu circumcizia este cea care mântuieşte. Credinţa în Isus
este cea care aduce acea mântuire ce transformă credincioşii în făpturi noi şi
sfinte:

Căci în Hristos Isus nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur nu sunt
nimic, ci a fi o făptură nouă (Gal. 6:15).

Toate acestea ne demonstrează o dată în plus cât de vital este să

analizăm contextul atunci când interpretăm Scriptura. Singurul mod în care
Evanghelia poate fi distorsionată folosind însuşi Cuvântul lui Dumnezeu este
reprezentat de ignorarea contextului. Nu putem face decât să ne întrebăm ce
inimă au „lucrătorii“ care o distorsionează într-un mod atât de bătător la ochi
încât nu poate fi considerat altfel decât deliberat.

De exemplu, am auzit o dată un predicator declarând că nu ar trebui să

menţionăm niciodată mânia lui Dumnezeu deoarece Biblia ne spune că
„bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă“ (Rom 2:4). Astfel, după
părerea lui, modalitatea corectă de proclamare a Evangheliei era aceea de a
vorbi doar despre dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu. Acestea îi vor
conduce în cele din urmă pe oameni la pocăinţă.

Dar dacă citim contextul în care a fost scris acel singur verset pe care l-a
citat predicatorul respectiv şi care se află în capitolul doi din Romani, vom
descoperi că scripturile includ şi judecata şi mânia îndreptăţită a lui
Dumnezeu. Contextul imediat relevă faptul că nu este posibil ca înţelesul pe
care l-a intenţionat Pavel să fie cel proclamat de predicator:

Ştim, în adevăr, că judecata lui Dumnezeu împotriva celor ce săvârşesc

astfel de lucruri, este potrivită cu adevărul. Şi crezi tu, omule, care judeci pe
cei ce săvârşesc astfel de lucruri, şi pe care le faci şi tu, că vei scăpa de
judecata lui Dumnezeu? Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi
îndelungei Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la
pocăinţă? Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi
aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi arătării dreptei judecăţi a lui
Dumnezeu, care va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Şi anume, va da viaţă
veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea; şi va
da mânie şi urgie celor ce, din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului şi
ascultă de nelegiuire. Necaz şi strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc
care face răul: întâi peste Iudeu, apoi peste Grec (Rom 2:2-10; subliniere
personală).

Când Pavel vorbeşte despre bunătatea lui Dumnezeu, se referă la

bunătatea de care dă dovadă Dumnezeu prin faptul că amână manifestarea
mâniei Sale! Şi te întrebi cum e posibil ca un lucrător să facă o afirmaţie atât
de absurdă în lumina contextului extins al Bibliei, care este plină de exemple
de predicatori ce au avertizat public pe păcătoşi că trebuie să se pocăiască.

Consecvenţa Scripturii

Deoarece Biblia este inspirată de o singură Persoană, mesajul ei este

consecvent de la început până la sfârşit. De aceea ne putem baza pe context să
ne ajute să interpretăm înţelesul intenţionat de Dumnezeu din pasajele citite.
Dumnezeu nu ar putea spune într-un verset ceva ce ar putea fi contrazis de un
altul. Şi dacă par să se contrazică, atunci trebuie să continuăm să studiem până
când interpretarea ambelor versete devine armonioasă. De exemplu, în Predica
lui Isus de pe Munte, sunt câteva versete care par să contrazică, ba chiar să
corecteze, o lege morală din Vechiul Testament. De exemplu:

„Aţi auzit că s-a zis: «Ochi pentru ochi, şi dinte pentru dinte.» Dar Eu vă
spun: Să nu vă împotriviţi celui ce face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul
drept, întoarce-i şi pe celălalt“ (Mat. 5:38-39).

Isus a citat direct din legea mozaică şi apoi a făcut o afirmaţie care părea
să o contrazică pe cea din legea pe care a citat-o. Cum vom interpreta ceea ce
a spus? Şi-a schimbat Dumnezeu părerea despre ce înseamnă moralitate? Era
răzbunarea un comportament acceptat în Vechiul Legământ, dar nu şi în noul?
Tot contextul ne va ajuta şi în acest caz.
 Isus Se adresa în primul rând ucenicilor Săi (vezi Mat. 5:1-2), oameni a
căror expunere la Cuvântul lui Dumnezeu fusese făcută prin cărturari şi farisei
care îi învăţau în sinagogi. Acolo au auzit citându-se această lege a lui
Dumnezeu: „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte“, o poruncă al cărei înţeles
fusese distorsionat de cărturari şi farisei, care ignorau contextul. Dumnezeu nu
a intenţionat ca poporul Lui să interpreteze această poruncă drept o cerinţă de
a se răzbuna întotdeauna pentru orice lucru nesemnificativ. De fapt chiar
afirmase în Lege că răzbunarea este a Lui (vezi Deut. 32:35) şi că cei ce sunt
copiii Lui ar trebui să facă bine duşmanilor lor (vezi Ex. 23:4-5). Însă fariseii
şi cărturarii au ignorat aceste porunci şi au născocit propria lor interpretare a
legii lui Dumnezeu „ochi pentru ochi“, una care le dădea dreptul la răzbunare
personală.3 Au ignorat contextul.

Porunca „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte“, se află în contextul

poruncilor care stabileau dreapta judecată în tribunalele din Israel (vezi Ex.
21:22-24; Deut. 19:15-21). Stabilirea regulamentelor pentru un sistem
judecătoresc este ea însăşi dovada faptului că Dumnezeu dezaproba
răzbunarea personală. Judecătorii imparţiali care analizau dovezile erau mult
mai capabili să facă dreptate decât persoanele prejudiciate. Dumnezeu Se
aşteaptă ca tribunalele şi judecătorii să dea sentinţe în raport cu nelegiurile
comise – „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte“.

În acest caz, putem armoniza ceea ce la început părea contradictoriu.

Isus doar îi ajuta pe cei ce Îl ascultau, oameni care aplicaseră toată viaţă o
învăţătură falsă, să înţeleagă adevărata voie a lui Dumnezeu referitoare la
răzbunarea personală, ceea ce fusese deja revelat în Legea lui Moise, dar care
fusese distorsionată de farisei. Isus nu contrazicea legea pe care o dăduse lui
Moise. Doar scotea la iveală sensul ei original.

Acest fapt ne ajută să înţelegem corect ce aşteaptă Isus de la noi în ceea

ce priveşte disputele majore care ne-ar putea duce în tribunal. Dumnezeu nu
Se aştepta ca Israeliţii să ignore orice fel de ofensă adusă de concetăţenii lor
evrei, altfel nu ar mai fi stabilit un sistem judecătoresc. Tot aşa, Dumnezeu nu
Se aşteptă ca creştinii să ignore orice fel de ofensă adusă de fraţii lor
credincioşi (sau de necredincioşi). Noul Testament prescrie ca neînţelegerile
dintre creştini să fie mediate de o persoană credincioasă (vezi 1 Cor. 6:1-6). Şi
nu este greşit ca un creştin să dea în judecată un necreştin în cazul unor ofense
majore. Ofensele majore pot fi mutilarea – ca de exemplu scoaterea unui ochi!
Cele minore sunt cele despre care a vorbit Isus, ca de exemplu o palmă luată
peste obraz, judecarea pe lucruri nesemnificative (pentru cămaşă) sau
constrângerea de a merge cu cineva o milă. Dumnezeu doreşte ca copiii Săi să
Îi urmeze exemplul şi să dea dovadă de har faţă de păcătoşii nechibzuiţi şi faţă
de oamenii răi.

Datorită unei înţelegeri greşite, mulţi credincioşi bine intenţionaţi au

refuzat să îi dea în judecată pe cei care i-au furat, deoarece au considerat că
astfel ascultă de Hristos. Credeau că „întorc şi celălalt obraz“, când de fapt
permiteau unui hoţ să continue să fure, învăţându-l că nu există consecinţe
pentru infracţiunile comise. Astfel de creştini nu dau dovadă de dragoste faţă
de cei care vor fi la rândul lor furaţi de acelaşi hoţ! Dumnezeu doreşte ca hoţii
să fie judecaţi şi să se pocăiască. Dar dacă cineva te ofensează cu lucruri
minore, ca de exemplu o palmă peste obraz, nu-l duci la tribunal şi nu-i întorci
palma. Arată-i dragoste şi compasiune.

Interpretarea Vechiului în lumina Noului

Nu numai că ar trebui să interpretăm scripturile din Noul Testament în

lumina Vechiului Testament, dar ar trebui, de asemenea, să interpretăm
Vechiul Testament în lumina Noului Testament. De exemplu, unii credincioşi
sinceri au citit legile lui Moise referitoare la nutriţie şi au concluzionat că toţi
creştinii ar trebui să îşi restricţioneze dieta raportat la aceste legi. Totuşi, dacă
vor citi doar două pasaje din Noul Testament, vor descoperi că legile lui
Moise despre hrană nu sunt aplicabile şi celor care fac parte din Noul
Legământ:

El [Isus] le-a zis: „Şi voi sunteţi aşa de nepricepuţi? Nu înţelegeţi că nimic din
ce intră în om de afară, nu-l poate spurca? Fiindcă nu intră în inima lui, ci în
pântece, şi apoi este dat afară în hazna?“ A zis astfel, făcând toate bucatele
curate (Marcu 7:18-19).

Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de
credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor,
abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu fierul
roşu în însuşi cugetul lor. Ei opresc căsătoria şi întrebuinţarea bucatelor, pe
care Dumnezeu le-a făcut ca să fie luate cu mulţumire de către cei ce cred şi
cunosc adevărul. Căci orice făptură a lui Dumnezeu este bună: şi nimic nu este
de lepădat, dacă se ia cu mulţumire; pentru că este sfinţit prin Cuvântul lui
Dumnezeu şi prin rugăciune (1 Tim. 4:1-5).
 Conform Noului Legământ nu mai suntem supuşi Legii lui Moise, ci
Legii lui Hristos (vezi 1 Cor. 9:20-21). Deşi Isus a inclus şi aspectele morale
din Legea Mozaică (încorporându-le astfel în Legea lui Hristos), nici El şi nici
apostolii nu i-au învăţat pe creştini că sunt obligaţi să ţină legile mozaice
referitoare la dietă.

Totuşi, este foarte clar că credincioşii timpurii, toţi evreii convertiţi,

continuau să păstreze legile nutritive ale Vechiului Legământ, datorită
convingerilor culturale (vezi Fapte 10:9-14). Iar când neamurile au început să
creadă în Isus, credincioşii evrei primari le-au cerut să respecte legile mozaice
referitoare la hrană doar pentru a nu se deosebi de vecinii lor evrei care s-ar fi
putut simţi ofensaţi (vezi Fapte 15:1-21). De aceea, nu este nimic greşit cu
credincioşii care împlinesc Legea lui Moise referitoare la nutriţie, atâta vreme
cât nu consideră că aceasta îi mântuieşte.

Unii dintre creştinii timpurii au fost, de asemenea, sfătuiţi că este greşit

să mănânce carne închinată idolilor. Pavel i-a instruit pe credincioşii care nu
erau de aceeaşi părere (ca şi el de altfel), să se poarte cu dragoste faţă de fraţii
„mai slabi în credinţă“ (Rom. 14:1), făcând în aşa fel încât să nu îi determine
să acţioneze contrar conştiinţei lor. Dacă o persoană se abţine să mănânce
carne pentru Dumnezeu (chiar dacă aceste convingeri nu sunt întemeiate), să
fie apreciată pentru dedicarea sa şi nu condamnată pentru că înţelege greşit. În
acelaşi fel, cei care se abţin de la consumarea anumitor feluri de mâncăruri din
convingere personală nu ar trebui să îi judece pe cei care nu fac la fel. Ambele
categorii ar trebui să acţioneze cu dragoste unele faţă de altele, întrucât
aceasta este o poruncă clară dată de Dumnezeu (vezi Rom.14:1-23).

În orice caz, deoarece Biblia se revelează progresiv, ar trebui să

interpretăm întotdeauna revelaţia mai veche (Vechiul Testament) în lumina
celei mai noi (Noul Testament). Nici una din revelaţiile date de Dumnezeu nu
este în contradicţie cu cealaltă, ci complementară acestei.

Contextul cultural şi istoric

Ori de câte ori este posibil, ar trebui să luăm în calcul şi contextul

cultural şi istoric al pasajelor scripturale pe care le studiem. Cunoştinţele
despre aspectele culturale, geografice şi istorice unice ale circumstanţelor
biblice ne pot ajuta să înţelegem mai profund ceea ce altfel ne-ar putea scăpa.
Desigur, acest lucru presupune un oarecare ajutor dat şi de alte cărţi, nu numai
de Biblie. Un studiu biblic bun ar trebui să conţină şi astfel de informaţii
ajutătoare.

Iată câteva exemple de informaţii istorice şi culturale care ne ajută să

clarificăm evantuale confuzii pe care le avem când citim Biblia:

1.) Citim uneori în Scriptură despre oameni care s-au suit pe acoperişul
casei (vezi Fapte 10:9) sau care au făcut gaură în acoperiş (vezi Marcu 2:4).
Ne este de ajutor să ştim că, pe vremea când au fost scrise aceste relatări,
acoperişurile erau de obicei plate în Israel şi că majoritatea caselor aveau scări
exterioare care duceau pe aceste acoperişuri plate. Dacă nu ştim acest lucru, s-
ar putea să ne imaginăm un personaj biblic făcând echilibristică pe acoperiş să
ajungă la horn!

2.) Citim în Marcu 11:12-14 că Isus a blestemat un smochin deoarece nu

avea fructe, deşi se precizează că „nu era încă vremea smochinelor“. Ne-ar
ajuta să ştim că smochinii mai au câteva fructe chiar şi atunci când nu este
anotimpul lor, deci Isus nu avea aşteptări nerealiste.

3.) În Luca 7:37-48 citim despre femeia care a intrat în casa unui fariseu
cu care lua Isus cina. Scripturile ne spun că în timp ce aceasta stătea înapoia
lui Isus şi plângea, a început să Îi stropească picioarele cu lacrimile ei, să le
şteargă cu părul capului ei, să le sărute şi să le ungă cu mir. Ne-am putea
întreba cum era posibil aşa ceva, având în vedere că Isus stătea la masă şi
mânca. S-a aplecat sub masă? Cum a putut să treacă printre picioarele
celorlalţi meseni?

Răspunsul îl găsim în afirmaţia lui Luca din versetul 7:37 prin care ni se
spune în original că Isus „stătea întins la masă“. Adică, conform obiceiului
acelor vremuri, oamenii stăteau în jurul unei mese rotunde joase, sprijinindu-
se cu o mână pe podea şi mâncând cu cealaltă. În această poziţie stătea Isus
când I s-a închinat femeia aceea.

Această informaţie ne poate ajuta, de asemenea, să înţelegem cum şi-a

putut sprijini Ioan capul pe pieptul lui Isus la cina cea de taină pentru a-i pune
o întrebare. Ioan stătea întins pe o parte cu spatele la Isus şi doar s-a aplecat pe
spate spre pieptul lui Isus pentru a-L întreba discret ceea ce voia să afle (vezi
Ioan 13:23-25). Binecunoscuta pictură a lui DaVinci „Cina cea de Taină“,
care Îl ilustrează pe Isus aşezat la masă cu şase dintre ucenici la stânga şi şase
la dreapta Lui, dovedeşte ignoranţa biblică a pictorului. Ar fi avut nevoie de
puţin context cultural!

O întrebare frecventă despre vestimentaţie

Una dintre întrebările frecvent puse de pastorii din întreaga lume este
aceasta: „Este bine ca o femeie creştină să poarte pantaloni având în vedere că
Biblia le interzice femeilor să poarte haine bărbăteşti?“

Aceasta este o întrebare bună la care putem răspunde aplicând câteva

reguli sănătoase de interpretare şi ajutându-ne puţin de contextul cultural.

În primul rând, haide să examinăm această interdicţie din Biblie ca

femeile să nu poarte haine bărbăteşti (şi vice-versa):

Femeia să nu poarte îmbrăcăminte bărbătească, şi bărbatul să nu se

îmbrace cu haine femeieşti; căci oricine face lucrurile acestea este o urâciune
înaintea Domnului, Dumnezeului tău (Deut. 22:5).

Ar trebui să începem prin a ne întreba: „Care a fost intenţia lui

Dumnezeu când a dat această poruncă?“ A fost scopul Lui acela de a
împiedica femeile să poarte pantaloni?

Nu, nu putea fi aceasta intenţia Lui, deoarece nici un bărbat din Israel nu
purta pantaloni în perioada în care a făcut Dumnezeu această afirmaţie.
Pantalonii nu erau consideraţi haine bărbăteşti sau de orice fel. De fapt, ceea
ce purtau bărbaţii în acele vremuri semănau mai degrabă cu ceea ce ar putea fi
considerate astăzi haine femeieşti! Iată o informaţie istorică şi culturală care
ne va ajuta să interpretăm corect ceea ce încearcă Dumnezeu să ne spună.

Dar care era intenţia lui Dumnezeu?

Citim că oricine purta haine ale sexului opus era o urâciune înaintea
Domnului. Sună destul de grav. Dacă un bărbat ia eşarfa unei femei şi o pune
pe cap timp de trei secunde, devine el o scârbă înaintea Domnului? Destul de
puţin probabil.

Este mult mai probabil ca Dumnezeu să Se fi opus celor care se

îmbrăcau intenţionat în aşa fel încât să lase impresia că aparţin sexului opus.
De ce ar vrea cineva să lase această impresie? În speranţa că va seduce pe
cineva de acelaşi sex, perversiune sexuală care este numită travestism. Cred că
acum putem înţelege de ce ar fi acest lucru o urâciune înaintea lui Dumnezeu.

De aceea greşim să concluzionăm că, în conformitate cu Deuteronom

22:5, este greşit ca femeile să poarte pantaloni, în afara cazului în care vorbim
de un travestit. Atâta vreme cât încă arată ca o femeie, nu păcătuieşte prin
faptul că poartă pantaloni.

Desigur, Scriptura ne învaţă că femeile ar trebui să se îmbrace modest

(vezi 1 Tim. 2:9), astfel că pantalonii foarte strâmţi şi provocatori sunt
inoportuni (ca de altfel şi rochiile şi fustele), deoarece pot trezi poftele
bărbaţilor. În general, îmbrăcămintea femeilor din ţările vestice este complet
inadecvată şi seamănă cu genul de haine pe care în ţările în dezvoltare le
poartă numai prostituatele. Nici o femeie creştină nu ar trebui să poarte în
public haine cu scopul de a arăta „sexi“.

Alte câteva gânduri

Este foarte interesant că în China nu mi s-a pus niciodată întrebarea

referitoare la femeile îmbrăcate în pantaloni. Poate şi pentru că femeile
chineze poartă de mult timp pantaloni. Mi s-a pus această întrebare numai de
către pastorii din ţările în care majoritatea femeilor nu poartă pantaloni, ceea
ce ne vorbeşte despre prejudecăţile culturale.

Mi se pare, de asemenea, interesant că nici lucrătoarele din Myanmar nu

mi-au pus această întrebare, unde prin tradiţie bărbaţii poartă ceea ce noi am
numi fustă, iar ei numesc longgi. Din nou spun, îmbrăcămintea masculină şi
feminină variază de la o cultură la alta, de aceea trebuie să fim foarte atenţi să
nu forţăm nota interpretând Biblia din perspectiva culturii noastre.

În încheiere, mă întreb de ce bărbaţii care se aşteaptă ca femeile să nu

poarte pantaloni conform Deuteronom 22:5 nu se simt şi ei obligaţi să aplice
la rândul lor Levetic 19:27 care spune:

Să nu vă tăiaţi rotund colţurile părului, şi să nu-ţi razi colţurile bărbii

(Lev. 19:27).

Cum pot bărbaţii să îşi radă complet barba dată de Dumnezeu, barbă
care îi diferenţiază clar de femei, sfidând astfel Levetic 19:27, şi să le acuze pe
femeile care poartă pantaloni că vor să semene cu bărbaţii? Sună un pic
ipocrit!
 Şi dacă tot am ajuns aici, o informaţie istorică ne-ar ajuta un pic să
înţelegem intenţia lui Dumnezeu din Levetic 19:27. Rotunjirea colţurilor
părului făcea parte dintr-un ritual păgân. Dumnezeu nu dorea ca poporului Lui
să fie devotat idolilor păgâni.

Cine vorbeşte?

Ar trebui să observăm întotdeauna cine este cel care vorbeşte în pasajul

analizat, deoarece această informaţie contextuală ne va ajuta să interpretăm
corect textul. Deşi toată Biblia este inspirată, nu tot ceea ce este scris este
Cuvântul lui Dumnezeu inspirat. Ce vreau să spun prin aceasta?

În multe pasaje din Scriptură sunt înregistrate şi cuvintele neinspirate ale

oamenilor. De aceea, nu ar trebui să considerăm că tot ce este rostit de oameni
în Biblie este inspirat de Dumnezeu.

De exemplu, unii comit greşeala de a cita cuvintele lui Iov şi ale

prietenilor săi ca şi când ar fi cuvinte inspirate de Dumnezeu. Există două
motive pentru care greşesc. În primul rând, Iov şi prietenii săi au discutat în
contradictoriu timp de 34 de capitole. Aveau păreri diferite. Evident nu tot
ceea ce au spus ei putea fi Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu deoarece
Dumnezeu nu Se contrazice pe Sine.

În al doilea rând, spre sfârşitul cărţii Iov, Dumnezeu Însuşi vorbeşte şi le

reproşează atât lui Iov cât şi prietenilor lui că spun lucuri neadevărate (vezi
Iov 38-42).

Trebuie să luăm aceleaşi măsuri de precauţie şi atunci când citim din

Noul Testament. În câteva cazuri Pavel spune foarte clar că anumite porţiuni
din scrierile lui reprezentau doar părerile lui personale (vezi 1 Cor. 7:12, 25-
26, 40).

Cui vorbeşte?

Nu numai că ar trebui să ne întrebăm cine vorbeşte în pasajul respectiv,

dar ar trebui, de asemenea, să ne întrebăm cui i se adresează. În caz contrar,
am putea interpreta în mod greşit că ni se aplică şi nouă ceva care nu are
această destinaţie. Sau am putea interpreta că anumite lucruri nu ni se aplică
nouă, când de fapt ni se aplică.
 De exemplu, unii afirmă că promisiunea din Psalmul 37:4 li se aplică şi
lor:

El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima (Ps. 37:4).

Dar se aplică acest lucru tuturor celor care citesc sau cunosc această
afirmaţie? Nu. Dacă citim în context vom descoperi că se aplică doar anumitor
oameni care îndeplinesc cinci condiţii:

Încrede-te în Domnul, şi fă binele; locuieşte în ţară, şi umblă în credincioşie.

Domnul să-ţi fie desfătarea, şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima (Ps. 37:3-4).

Deci, vedem cât de important este să ştim cine este destinatarul.

Iată un alt exemplu:

Petru a început să-I zică: „Iată că noi am lăsat totul, şi Te-am urmat.“ Isus a
răspuns: „Adevărat vă spun că nu este nimeni, care să fi lăsat casă, sau fraţi,
sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau copii, sau holde, pentru Mine
şi pentru Evanghelie, şi să nu primească acum, în veacul acesta, de o sută de
ori mai mult: case, fraţi, surori, mame, copii şi holde, împreună cu prigoniri;
iar în veacul viitor, viaţa veşnică“ (Marcu 10:28-30).

În anumite cercuri se propagă destul de mult ideea că dacă cineva

investeşte financiar într-o persoană care propovăduieşte Evanghelia va primi
„de o sută de ori mai mult“. Dar este această promisiune aplicabilă lor? Nu. Ea
se adresează oamenilor care îşi părăsesc familiile, casele şi holdele pentru a
predica Evanghelia, aşa cum a făcut Petru care L-a întrebat pe Isus care va fi
răsplata acordată lui şi celorlalţi ucenici.

Interesant este faptul că cei care propovăduiesc veniturile însutite par să

se focalizeze doar pe case şi holde fără să menţioneze şi persecuţiile care fac
parte din aceeaşi promisiune! Desigur că Isus nu le-a promis celor ce îşi
părăseau casele că vor primi în schimb de o sută de ori mai multe case. Le
promitea că atunci când îşi vor părăsi familiile şi casele, membrii noii familii
spirituale îşi vor deschide casele pentru a-i găzdui. Ucenicii autentici nu pun
preţ pe ceea ce posedă deoarece nimic nu le aparţine – ei doar administrează
ceea ce aparţine lui Dumnezeu.
Un ultim exemplu

Când oamenii citesc ceea ce se numeşte „Discursul de pe Muntele

Măslinilor“ din Matei 24-25, unii consideră în mod eronat că Isus Se adresa
doar celor nemântuiţi, concluzionând astfel că ceea ce a spus atunci nu este
valabil şi pentru ei. Aceştia consideră că pilda robului nechibzuit şi pilda celor
zece fecioare se adresează, de asemenea, necredincioşilor, dar, după cum am
mai spus, ambele sunt adresate celor mai apropiaţi ucenici ai lui Isus (vezi
Mat. 24:23; Marcu 13:3). Astfel, dacă Petru, Iacov, Ioan şi Andrei aveau
nevoie să fie avertizaţi că exista posibilitatea de a fi găsiţi nepregătiţi la
venirea lui Isus, şi noi avem. De aceea, avertismentele din Discursul lui Isus
de pe Muntele Măslinilor sunt aplicabile fiecărui credincios, chiar şi celor care
nu sunt de acord fiindcă ignoră să ia în calcul persoanele cărora li Se adresa
Isus.

Regula nr. 3: Citeşte onest. Nu atribui textului studiat teologia personală.

Când citeşti ceva ce-ţi contrazice convingerile personale, nu încerca
să schimbi Biblia – schimbă-ţi convingerile!

Fiecare dintre noi suntem influenţaţi de anumite prejudecăţi atunci când

citim Scriptura. Din acest motiv, ne este de multe ori foarte dificil să fim
sinceri când citim Biblia. Sfârşim mai degrabă prin a atribui Scripturii
propriile convingeri, decât să permitem Bibliei să ne modeleze teologia.
Uneori chiar vânăm pasaje biblice care să ne susţină doctrinele, ignorându-le
pe cele care ne contrazic convingerile. Această metodă este denumită
„textualizare demonstrativă“.

Iată un alt exemplu întâlnit recent de interpretare a unui text prin prisma
propriei teologii. Un anume învăţător a citit mai întâi un binecunoscut citat din
Matei 11:28-29:

„Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi

jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit
cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre“ (Mat. 11:28-29).

După aceea, învăţătorul a continuat să explice că Isus oferea două tipuri

diferite de odihnă. Prima odihnă (presupusă) era odihna mântuirii din 11:28,
iar cea de a doua era odihna ucenicilor din 11:29. Prima este primită atunci
când vii la Isus; a doua este primită prin acceptarea Lui ca Domn sau prin
luarea jugului Său.
 Dar oare acesta este înţelesul pe care l-a intenţionat Isus? Nu. Acesta
este un exemplu de cum poţi atribui unui text un înţeles care nu este nici
explicit, nici implicit. Isus nu a spus că oferea două tipuri de odihnă. El oferea
un singur fel de odihnă celor care erau trudiţi şi împovăraţi şi singura
modalitatea de a primi această unică odihnă era prin luarea jugului Lui, adică
prin supunere faţă de El. Acesta este singurul sens pe care l-a intenţionat Isus.

Cum a ajuns acest învăţător la o asemenea interpretare? Înţelesul evident

al pasajului nu se potrivea cu convingerea lui că există două feluri de creştini
care ajung în Rai: credincioşii şi ucenicii. Deci nu a fost onest când a
interpretat acest pasaj.

Bineînţeles, după cum am văzut şi în pasajele studiate mai devreme,

dacă analizăm strict această teologie, interpretarea dată de acest învăţător nu
este compatibilă cu contextul învăţăturii dată de Isus în ansamblu. Niciunde în
Noul Testament nu ni se spune că există două categorii de creştini care merg
în cer: credincioşii şi ucenicii. Orice creştin adevărat este un ucenic. Ucenicia
este roada credinţei autentice.

Haide să ne dăm silinţa să citim Biblia onest, cu inimi curate. Dacă vom
face aşa, rezultatul va fi mai multă dedicare şi ascultare de Hristos.

1
Este clar că Pavel nu a crezut în siguranţa mântuirii necondiţionate, altfel nu i-ar fi spus
lui Timotei, o persoană mântuită, că trebuie să facă ceva pentru a avea siguranţa
mântuirii.
2
Şi Moise L-a văzut o dată pe Dumnezeu din spate, când „a trecut“ pe lângă el.
Dumnezeu Şi-a ţinut mâna în aşa fel încât să îl împiedice pe Moise să Îi vadă faţa (vezi
Ex. 33:18-23).
3
De asemenea, ar trebui remarcat faptul că Isus spusese anterior că dacă neprihănirea
celor care Îl ascultau nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip
nu vor intra în Rai (vezi Mat. 5:20). Apoi, Isus a continuat prin a le enumera câteva dintre
lucrurile în care cărturarii şi fariseii greşeau.
 Predicatorul favorit al lui Isus

S-ar putea să fii surprins să afli că Isus avea un predicator favorit. S-ar
putea să fii şi mai surprins să afli că predicatorul preferat al lui Isus nu era
luteran, metodist, penticostal, anglican sau prezbiterian. Din contră, era
baptist! Sigur îl cunoaştem pe Ioan Botezătorul (în engleză John the Baptist,
n. t.)! Isus a spus despre el:

„Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s-a sculat nici unul mai
mare decât Ioan Botezătorul“ (Mat. 11:11a).

De vreme ce toţi oamenii „se nasc din femeie”, acesta era un alt mod de
a spune că, după părerea lui Isus, Ioan Botezătorul era cea mai mare persoană
care a trăit vreodată. Motivul pentru care a privit Isus lucrurile în acest fel este
o problemă de conjunctură. Totuşi, este destul de rezonabil să considerăm că
Isus avea o părere foarte bună despre Ioan datorită calităţilor spirituale ale
acestuia. În acest caz, ar fi foarte înţelept din partea noastră să studiem şi să
imităm aceste calităţi spirituale. Am descoperit cel puţin şapte calităţi
spirituale ale lui Ioan Botezătorul demne de admirat. Deşi lucrarea lui Ioan
reprezintă mai degrabă lucrarea unui profet şi evanghelist, toate cele şapte
calităţi sunt adecvate pentru orice lucrător pe ogorul Evangheliei. Să începem
cu prima dintre cele şapte calităţi.

Prima calitate a lui Ioan

Iată mărturisirea făcută de Ioan, când Iudeii au trimis din Ierusalim pe

nişte preoţi şi Leviţi să-l întrebe: „Tu cine eşti?“ El a mărturisit şi n-a tăgăduit:
a mărturisit că nu este el Hristosul. Şi ei l-au întrebat: „Dar cine eşti? Eşti
Ilie?“ Şi el a zis: „Nu sunt!“ „Eşti prorocul?“ Şi el a răspuns: „Nu!“ Atunci i-
au zis: „Dar cine eşti? Ca să dăm un răspuns celor ce ne-au trimis. Ce zici tu
despre tine însuţi?“ „Eu“, a zis el, „sunt glasul celui ce strigă în pustie:
«Neteziţi calea Domnului», cum a zis prorocul Isaia“ (Ioan 1:19-23).

Ioan îşi cunoaştea chemarea şi a împlinit-o.

Cât de important este ca lucrătorii care îşi cunosc chemarea să o şi

împlinească. Dacă eşti evanghelist, ar trebui să nu încerci să devii pastor.
Dacă eşti învăţător, nu ar trebui să încerci să devii profet. În caz contrar, nu
vei deveni decât frustrat.
 Cum îţi poţi cunoaşte chemarea? În primul rând, căutându-L pe Domnul,
Cel care te a chemat. În al doilea rând, analizându-ţi darurile. Dacă Dumnezeu
te a chemat să fii evanghelist, El te va echipa pentru această sarcină. Iar în al
treilea rând, prin confirmarea altora, care cu siguranţă ţi-au observat darurile.

De îndată ce eşti sigur de chemarea ta, ar trebui să începi să o împlineşti

din toată inima, fără a lăsa vreun obstacol să te împiedice. Mulţi aşteaptă ca
Dumnezeu să facă ceea ce El Se aşteaptă să facă ei. Noe nu L-a aşteptat pe
Dumnezeu să construiască barca!

S-a spus că ortografia cuvântului lucrare este M U N C Ă. Satan va

încerca fără îndoială să te împiedice să-ţi împlineşti chemarea, dar trebuie să
te supui Lui şi să mergi înainte prin credinţă. Deşi Scriptura nu ne spune
specific, poţi fi sigur că a existat o zi în care Ioan a început să predice în
regiunea Iordanului. Fără îndoială că primele mulţimi de oameni erau mult
mai mici decât cele ulterioare. Poţi fi sigur că oamenii şi-au bătut joc de el şi
că a fost persecutat. Însă nu putea fi oprit. Scopul lui era acela de a fi pe placul
Dumnezeului care îl chemase în lucrare. În final a reuşit.

Prima calitate spirituală a lui Ioan care merită să ne-o însuşim este
aceasta: Ioan şi-a cunoscut lucrarea şi a împlinit-o.

A doua calitate a lui Ioan

În vremea aceea a venit Ioan Botezătorul, şi propovăduia în pustia Iudeii. El

zicea: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape“ (Mat. 3:1-2).

Fără îndoială că Isus a aprobat acest mesaj simplu al lui Ioan, deoarece
era acelaşi mesaj pe care Isus îl predica pe oriunde mergea (vezi Mat. 4:17).
Ioan îi chema pe oameni să se pocăiască – să se întoarcă de la viaţa de păcat la
o viaţă de neprihănire. El ştia că relaţia cu Dumnezeu începe prin pocăinţă şi
că cei care nu se pocăiesc vor fi aruncaţi în foc.

Spre deosebire de mulţi evanghelişti moderni, Ioan nu a menţionat

niciodată dragostea lui Dumnezeu. El nici nu a vorbit despre folosirea
„nevoilor“ oamenilor ca mijloc de momeală în vederea rostirii unei rugăciuni
lipsită de valoare prin care să Îl „primească pe Isus“ pentru a putea începe să
trăiască „viaţa din abundenţă“. Nu i-a lăsat pe oameni să creadă că în esenţă
erau oameni buni pe care Dumnezeu ar dori să îi ia în Rai dacă ar putea
înţelege odată că mântuirea nu se câştigă prin fapte. Din contră, îi vedea aşa
cum îi vede şi Dumnezeu – răzvrătiţi în pericolul de a confrunta cu
consecinţele eterne ale păcatelor lor. El i-a avertizat în mod solemn de mânia
ce urma să vină. S-a asigurat că aceştia înţelegeau că, dacă nu îşi vor schimba
inima şi atitudinea, vor fi condamnaţi.

Deci, a doua calitate pe care o poseda Ioan şi care merită să fie insuşită
de fiecare ucenicizator este aceasta: Ioan a proclamat că pocăinţa este primul
pas în relaţia cu Dumnezeu.

A treia calitate a lui Ioan

Ioan purta o haină de păr de cămilă, şi la mijloc era încins cu un brâu de

curea. El se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică (Mat. 3:4).

În mod cert Ioan nu se încadra în curentul modern al „propovăduitorului

prosperităţii“. De fapt, aceştia nu ar permite niciodată unui om ca Ioan să urce
la amvon, deoarece nu ar fi îmbrăcat ca un om de succes. Totuşi, Ioan era un
adevărat om al lui Dumnezeu care nu urmărea să-şi strângă comori pământeşti
sau să îi impresioneze pe alţii prin înfăţişarea exterioară, conştient fiind că
Dumnezeu Se uită la inimă. El a trăit modest, iar stilul lui de viaţă nu a
determinat pe nimeni să cadă, deoarece se vedea că motivaţiile lui nu erau de
ordin financiar. Cât de mare este contrastul faţă de atât de mulţi lucrători
moderni din întreaga lume care folosesc Evanghelia în primul rând pentru
propriul câştig. Şi, deoarece nu Îl reprezintă adecvat pe Isus, aceştia provoacă
mari pagube lucrării Lui.

Cea de a treia calitate care a contribuit la faptul că a fost predicatorul

preferat al lui Isus a fost aceasta: Ioan a trăit o viaţă modestă.

A patra calitate a lui Ioan

Ioan zicea dar noroadelor, care veneau să fie botezate de el: „Pui de
năpîrci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare? Faceţi dar roade vrednice
de pocăinţa voastră, şi nu vă apucaţi să ziceţi în voi înşivă: «Avem pe Avraam
ca tată!» Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui
Avraam“ (Luca 3:7-8).

Deoarece lucrarea lui Ioan a început prin a-i învăţa pe oameni pocăinţa,
este clar că nu a compromis mesajul pe care dorea să-l transmită. Ioan chiar a
devenit suspicios faţă de motivaţiile oamenilor când a văzut că botezul
devenise destul de popular. Chiar şi fariseii şi cărturarii se duceau la Iordan
(vezi Mat. 3:7). El se temea că mulţi oameni acţionau din spirit de turmă. De
aceea, a făcut tot ce a putut pentru a-i împiedica să se autoînşele, dărâmînd
orice suport ce le sprijinea această minciună. Nu dorea să creadă vreunul că
doar botezul în sine îi va mântui sau că simularea pocăinţei îi va ţine departe
de Iad. El i-a avertizat că adevărata pocăinţă aduce roade ale ascultării.

Mai mult, deoarece mulţi evrei se considerau mântuiţi datorită faptului

că se trăgeau din Avraam, Ioan i-a expus zădărniciei acestei speranţe.

Cea de a patra calitate demnă de laudă a lui Ioan este aceata: I-a iubit pe
oameni suficient de mult încât să le spună adevărul. Nu ar fi asigurat
niciodată o persoană care nu s-a pocăit şi care nu era sfântă că merge pe
drumul spre Rai.

A cincea calitate a lui Ioan

Ioan nu ar fi botezat oameni care nu păreau să se pocăiască, nedorind să

încurajeze minciuna. El boteza oamenii care „îşi mărturiseau păcatele“ (vezi
Mat. 3:6). Pe cei care veneau la el i-a avertizat:

„Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci, orice pom care nu
face roadă bună, va fi tăiat şi aruncat în foc... Acela Îşi are lopata în mână, Îşi
va curăţi cu desăvârşire aria, şi Îşi va strânge grâul în grînar; dar pleava o va
arde într-un foc care nu se stinge“ (Mat 3:10,12).

Ioan nu se temea să spună adevărul despre Iad, un subiect care este de

multe ori evitat de predicatorii ce încearcă să câştige concursul de popularitate
mai degrabă decât suflete pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Ioan nici nu a eşuat
în proclamarea aceleaşi teme menţionată de Isus în Predica de pe Munte –
numai cei sfinţi vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Cei care nu fac roade
bune vor fi aruncaţi în foc.

Dacă Ioan ar trăi astăzi, cu siguranţă ar fi criticat de mulţi creştini

practicanţi ca fiind „predicatorul focului şi pucioasei“, „un profet al
întunericului şi judecăţii de apoi“, „insensibil“, sau chiar mai rău, „pesimist“,
„osânditor“, „legalist“ sau „autoîndreptăţit“. Şi totuşi Ioan a fost predicatorul
favorit al lui Isus. Cea de a cincea calitatea a sa: Ioan a predicat despre Iad şi
a menţionat foarte clar ce categorie de oameni se află în drum spre el.
Interesant este faptul că Luca s-a referit la mesajul lui Ioan ca fiind
„Evanghelia“ (vezi Luca 3:18).
Cea de a şasea calitate a lui Ioan

Deşi Ioan a fost folosit în mod supranatural de Dumnezeu şi a devenit

foarte popular printre mulţimi, el ştia că era nimic în comparaţie cu Isus,
glorificându-şi întotdeauna Domnul:

„Cât despre mine, eu vă botez cu apă, spre pocăinţă; dar Cel ce vine după
mine, este mai puternic decât mine, şi eu nu sunt vrednic să-I duc
încălţămintea. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc“ (Mat. 3:11).

Cât de multă diferenţă este între autoevaluarea lui Ioan şi aroganţa care
este atât de des şi ostentativ etalată de „lucrătorii“ contemporani. Revistele
colorate de prezentare a lucrării conţin fotografii cu ei pe fiecare pagină, în
timp ce Isus abia dacă este menţionat. Ei se mândresc ca păunii în faţa
bisericii, glorificându-se pe ei înşişi în faţa fraţilor lor. Sunt de neatins, plini
de propria importanţă. Unii chiar îi comandă pe îngeri şi pe Dumnezeu! Şi
totuşi, Ioan s-a considerat nedemn să ducă încălţămintea lui Isus, ceea ce în
mod normal reprezenta un act îndeplinit doar de cei mai nesemnificativi
servitori. Când a venit Isus la el să-L boteze, el s-a împotrivit la început, dar,
de îndată ce şi-a dat seama că Isus era Hristosul, a declarat în faţa tuturor că ca
era „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii“ (Ioan 1:29). „Trebuie ca
El să crească, iar eu să mă micşorez“ (Ioan 3:30) a devenit motto-ul smerit al
lui Ioan.

Aceasta este cea de a şasea calitate a lui Ioan care l-a transformat în
predicatorul preferat al lui Isus: Ioan s-a smerit pe sine şi L-a înălţat pe Isus.
Nu a avut nici cea mai mică dorinţă de a se înălţa pe sine.

A şaptea calitate a lui Ioan

Predicatorii moderni vorbesc de obicei generalităţi de teamă să nu

ofenseze pe cineva. Ce uşor este să predici „Dumnezeu vrea să facem ce este
bine!“ Şi creştinii adeveraţi şi creştinii falşi vor spune într-un glas „Amin“ la o
asemenea predică. Multor predicatorii le este, de asemenea, uşor să bată
moneda pe păcatele scandaloase ale lumii, evitând orice menţiune referitoare
la păcatele similare din biserică. De exemplu, aceştia se revoltă împotriva
pornografiei, dar nu îndrăznesc să menţioneze casetele video şi DVD-urile
catalogate drept violente şi imorale care sunt privite şi chiar colecţionate de
mulţi dintre enoriaşii lor. Teama de oameni i-a prins în capcană.
 Totuşi, Ioan nu a ezitat să predice specific. Luca scrie:

Noroadele îl întrebau, şi ziceau: „Atunci ce trebuie să facem?“ Drept răspuns,

el le zicea: „Cine are două haine, să împartă cu cine n-are nici una; şi cine are
de mâncare, să facă la fel.“ Au venit şi nişte vameşi să fie botezaţi, şi i-au zis:
„Învăţătorule, noi ce trebuie să facem?“ El le-a răspuns: „Să nu cereţi nimic
mai mult peste ce v-a fost poruncit să luaţi.“ Nişte ostaşi îl întrebau şi ei, şi
ziceau: „Dar noi ce trebuie să facem?“ El le-a răspuns: „Să nu stoarceţi nimic
de la nimeni prin ameninţări, nici să nu învinuiţi pe nimeni pe nedrept, ci să vă
mulţumiţi cu lefurile voastre“ (Luca 3:10-14).

Este foarte interesant că cinci dintre cele şase directive specifice pe care
le-a dat Ioan aveau de a face cu banii sau cu lucrurile materiale. Ioan nu s-a
temut să predice despre administrare, care se leagă de regula de aur şi de cea
de a doua mare poruncă. Nici nu a aşteptat mai mulţi ani până când noii
„credincioşi“ au fost pregătiţi pentru asemenea concepte „grele“. El a
considerat că era imposibil să Îl slujeşti şi pe Dumnezeu şi pe Mamona şi deci
administrarea bunurilor avea o importanţă foarte mare încă de la bun început.

Această idee atrage după sine o alta. Ioan nu a accentuat lucrurile

mărunte, insistând pe modul de îmbrăcare şi alte subiecte ale sfinţeniei legate
de aparenţele exterioare. El s-a concentrat pe „cele mai însemnate lucruri din
Lege“ (Mat. 23:23). Ştia că ceea ce avea foarte mare importanţă consta în a ne
iubi aproapele ca pe noi înşine şi a-i trata pe ceilalţi aşa cum am vrea să fim şi
noi trataţi. Aceasta înseamnă să împărţim mâncarea şi hainele cu cei cărora le
lipsesc aceste nevoi elementare, să fim cinstiţi faţă de ceilalţi şi să fim
mulţumiţi cu ceea ce avem.

Aceasta era cea de a şaptea calitate pentru care Isus l-a preţuit pe Ioan:
Nu predica în generalităţi, ci dădea oamenilor indicaţii specifice pe care
trebuia să le facă oameni pentru a fi pe placul lui Dumnezeu, chiar şi cele
legate de administrarea bunurilor. Şi s-a focalizat pe ceea ce era important.

În concluzie

Lucrarea unui pastor sau a unui învăţător este desigur caracterizată de o

gamă mult mai largă de subiecte decât cea a lui Ioan. Ioan a predicat pentru
nepocăiţi. Pastorii şi învăţătorii trebuie să le dea învăţătură în primul rând
celor care s-au pocăit deja. Învăţătura lor se bazează pe acele lucruri pe care
le-a comunicat Isus ucenicilor şi care sunt scrise în epistolele Noului
Testament.

Totuşi, de multe ori eşuăm să identificăm corect publicul căruia ne

adresăm şi se pare că astăzi păcătoşilor li se predică deseori ca şi când ar fi
sfinţi. Doar pentru că oamenii stau în biserică nu înseamnă că slujba noastră
este aceea de a-i asigura că sunt mântuiţi, mai ales dacă vieţile lor nu se
deosebesc în esenţă de vieţile celor din lume. În zilele noastre este o nevoie
foarte mare de milioane de oameni ca Ioan Botezătorul care să predice de la
amvonul bisericilor. Te vei ridica la înălţimea acestei provocări? Vei deveni
unul dintre predicatorii preferaţi ai lui Isus?

Conducerea bisericii

Este de asemenea foarte clar din pasajele scripturale menţionate anterior

nu numai că prezbiterilor/pastorilor/supraveghetorilor li s-a dat
responsabilitatea de a supraveghea biserica, dar şi autoritatea conducerii. Cu
alte cuvinte, prezbiterii/pastorii/ supraveghetorii au autoritatea, iar membrii
bisericii se supun lor:

Ascultaţi de mai marii voştri, şi fiţi-le supuşi, căci ei priveghează asupra

sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală de ele; pentru ca să poată
face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinând, căci aşa ceva nu v-ar fi de nici un
folos (Evrei 13:17).

Desigur, nici un creştin nu ar trebui să se supună unui pastor care nu se

supune la rândul său lui Dumnezeu, dar ar trebui să admită, de asemenea, că
nici un pastor nu este perfect.

Prezbiterii/pastorii/supraveghetorii au autoritate în biserică aşa cum un

tată are autoritate în familie:

Dar trebuie ca episcopul [prezbiterul/pastorul] să fie fără prihană, bărbatul

unei singure neveste, cumpătat, înţelept, vrednic de cinste, primitor de oaspeţi,
în stare să înveţe pe alţii. Să nu fie nici beţiv, nici bătăuş, nici doritor de câştig
mârşav, ci să fie blând, nu gâlcevitor, nu iubitor de bani; să-şi chivernisească
bine casa, şi să-şi ţină copiii în supunere cu toată cuviinţa. Căci dacă cineva nu
ştie să-şi cârmuiască bine casa lui, cum va îngriji de Biserica lui Dumnezeu?
(1 Tim. 3:2-5; subliniere personală).
 Pavel a continuat spunând:

Prezbiterii [pastorii/episcopii] care cârmuiesc bine, să fie învredniciţi de

îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu propovăduirea şi cu învăţătura pe
care o dau altora (1 Tim. 5:17; subliniere personală).

Este clar că prezbiterii trebuie să conducă biserica.

Prezbiteri nebiblici

Multe biserici consideră că structura de conducere este biblică deoarece

au un grup de prezbiteri care o cârmuiesc, însă problema constă în faptul că
acest concept de prezbiter este greşit înţeles. Prezbiterii lor sunt aleşi în mod
regulat şi prin rotaţie din cadrul comunităţii. Aceştia formează ceea ce este
numit „Comitetul prezbiterilor”. Însă asemenea oameni nu sunt prezbiteri
conform definiţiei biblice. Dacă examinăm doar cerinţele enumerate de Pavel
pentru un bărbat în funcţia de prezbiter, acest lucru aduce multă lumină. Pavel
a scris că slujba prezbiterului este fulltime, deci este plătit, că trebuie să dea
învăţătură, să predice şi să coordoneze biserica (vezi 1 Tim. 3:4-5; 5:17-18;
Tit 1:9). Foarte puţini, dacă nu chiar nici unul dintre oamenii care sunt în
comitetul prezbiterilor nu îndeplineşte aceste criterii: nu sunt plătiţi, nu dau
învăţătură, nu predică, nu lucrează fulltime pentru biserică şi rareori ştiu să
coordoneze biserica.

Cele mai multe problemele din bisericile locale se datorează în mare

parte unei conduceri nebiblice. Atunci când la conducerea bisericii se află
oameni nepotriviţi vor apărea întotdeauna probleme. În aceste condiţii pot
apărea dezbinări, compromisuri şi chiar dizolvarea bisericii. O structură
organizatorică nebiblică este o invitaţie deschisă diavolului.

Sunt conştient că mă adresez pastorilor care conduc şi biserici

instituţionale, dar şi biserici în case. Unii dintre pastorii bisericilor
instituţionale s-ar putea să păstorească biserici care au deja o formă de
guvernare nebiblică în cazul în care prezbiteri sunt aleşi din comunitate.
Această structură de guvernare nebiblică nu poate fi schimbată fără dispute.

Sfatul meu este ca fiecare pastor să facă tot ce ştie cu ajutorul lui
Dumnezeu pentru a schimba organizarea bisericii şi să reziste posibilelor
conflicte inevitabile temporare, întrucât conflictele viitoare vor fi oricum
inevitabile dacă nu va lua atitudine. Dacă reuşeşte să treacă de această
perioadă dificilă, va evita orice dezbinare viitoare. Dacă nu reuşeşte, poate
începe o nouă biserică, punând bazele unei structuri biblice încă de la început.

Deşi este dureros, pe termen lung va aduce mai multe roade pentru
Împărăţia lui Dumnezeu. Dacă cei care sunt în prezent la conducere sunt
ucenici autentici ai lui Hristos, atunci pastorul are şanse mari să-i convingă să
schimbe organizarea dacă le aduce cu respect argumente biblice care să
evidenţieze această nevoie de schimbare.

Pluralitatea Prezbiterilor?

Unii preferă să sublinieze faptul că despre prezbiteri se vorbeşte

întotdeauna la plural în Biblie, explicând astfel că este nebiblic să existe un
singur prezbiter/pastor/supraveghetor care să conducă turma. Totuşi, această
dovadă nu este definitorie, după părerea mea. Biblia menţionează într-adevăr
acest lucru – în anumite oraşe supravegherea bisericii era făcută de mai mult
de un singur prezbiter, dar nu spune că aceştia făceau parte din aceeaşi
biserică. De exemplu, când Pavel i-a adunat pe prezbiterii din Efes (vezi Fapte
20:17), este foarte clar că aceştia făceau parte dintr-un oraş în care trupul lui
Hristos era format din mii, poate chiar zeci de mii, de oameni (vezi Fapte
19:19). Astfel, probabil că erau multe turme în Efes şi este destul de posibil ca
fiecare prezbiter să fi supravegheat o biserică în casă.

Nu există nici un exemplu în Scriptură în care Dumnezeu să fi chemat

un comitet întreg să îndeplinească anumite sarcinii. Când a vrut să elibereze
Israelul de sub stâpânirea egiptenilor, El a chemat un singur om, pe Moise,
pentru a fi lider. Alţii au fost chemaţi să îl ajute pe Moise, dar toţi i se
subordonau şi, ca şi el, fiecare era responsabil la rândul lui pentru un anumit
grup de oameni. Această caracteristică este menţionată de mai multe ori în
Biblie. Când Dumnezeu are o însărcinare, El cheamă o singură persoană
pentru a-şi asuma acea responsabilitate şi îi cheamă pe alţii să ajute acea
persoană.

Astfel, pare puţin probabil ca Dumnezeu să fi chemat un comitet de

prezbiteri care să aibă o autoritate egală în supravegherea unei biserici în casă
de douăzeci de persoane. Pare o invitaţie la dezbinare.

Aceasta nu înseamnă că fiecare biserică în casă ar trebui supravegheată

numai de un singur prezbiter. Dar, dacă există mai mult de un singur prezbiter
în biserică, prezbiterul (prezbiterii) mai tineri şi mai puţin maturi spiritual ar
trebui să se supună celui mai în vârştă şi mai matur spiritual. Biblic vorbind,
nu seminariile biblice, ci biserica ar trebui să constituie terenul pentru
instruirea pastorilor/supraveghetorilor/prezbiterilor mai tineri. De aceea este
destul de posibil şi chiar dezirabil să existe mai multi
pastori/episcopi/prezbiteri într-o biserică în casă, astfel ca cei mai tineri din
punct de vedere spiritual să fie ucenicizaţi de cei mai maturi spiritual.

Am observat acest fenomen chiar şi în bisericile care se presupune că

sunt conduse de prezbiteri „egali“ ca funcţie. Totuşi, unul dintre ei este
întotdeauna respectat mai mult de ceilalţi. Sau unul dintre ei domină, în timp
ce ceilalţi sunt mai pasivi. Altfel s-ar ajunge tot la conflicte. Este o realitate că
şi comitetele îşi aleg un conducător. Atunci când se stabileşte un grup de
persoane pentru a împlini anumite sarcini, acestea recunosc că trebuie să fie
un singur lider. La fel este şi în biserică.

Mai mult, în 1 Timotei 3:4-5 responsabilitatea prezbiterilor este

comparată cu responsabilitatea unui tată. Prezbiterii trebuie să îşi
chivernisească bine casa, altfel nu sunt calificaţi pentru a conduce biserica.
Dar cât de bine ar putea fi condusă o casă care are doi taţi? Presupun că ar fi
ceva probleme.

Prezbiterii/pastorii/supraveghetorii din trupul lui Hristos local ar trebui

să ţină legătura unii cu alţii şi să existe o dare de socoteală reciprocă între
fraţii prezbiteri, care se pot ajuta reciproc dacă apare o problemă pe care ar
putea-o rezolva împreună. Pavel a scris că lucrarea de prezbiter (vezi 1 Tim.
4:14) trebuie să înceapă printr-o întâlnire a prezbiterilor (presbuteros) şi poate
şi a altor oameni ce au darurile lucrării. Dacă există un apostol, şi el poate fi
de ajutor în cazul în care există probleme în trupul local al lui Hristos datorită
unui prezbiter care a păcătuit. Când pastorii instituţionali se îndepărtează de la
calea cea dreaptă, rezultatul va consta întotdeauna în probleme mari datorită
structurii bisericii. Există clădiri şi programe ce trebuie menţinute. Dar
bisericile în case se pot dizolva instantaneu atunci când un pastor greşeşte, iar
membrii se pot alătura unui alt grup.

Autoritate în vederea slujirii

Chiar dacă Dumnezeu dă pastorului autoritate spirituală şi organizatorică

asupra bisericii sale, acestea nu îi dau dreptul de a-şi domina turma. Nu el le
este Domn, ci Isus. Ei nu sunt turma lui – sunt turma Domnului.
Păstoriţi turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră, nu de silă, ci de
bună voie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câştig mârşav, ci cu
lepădare de sine. Nu ca şi cum aţi stăpâni peste cei ce v-au căzut la
împărţeală, ci făcându-vă pilde turmei. Şi când Se va arăta Păstorul cel mare,
veţi căpăta cununa, care nu se poate vesteji, a slavei (1 Petru 5:2-4; subliniere
personală).

Fiecare pastor va trebui să dea socoteală pentru lucrarea lui în faţa

tronului de Judecată a lui Hristos. Mai mult, de aspectele financiare nu ar
trebui să se ocupe un singur pastor/prezbiter/supraveghetor. Dacă, din anumite
motive, se colectează regulat sau sporadic bani, ar trebui să fie responsabili şi
alţi oameni din biserică pentru a nu exista pricină de neîncredere referitoare la
folosirea fondurilor (vezi 2 Cor. 8:18-23). Aceştia pot fi organizaţi într-un
grup prin nominalizare directă sau prin alegeri.

Plata Prezbiterilor

Scriptura spune foarte concret că prezbiterii/pastorii/supraveghetorii

trebuie să fie plătiţi, deoarece sunt lucrători fulltime în biserică. Pavel a scris:

Prezbiterii care cârmuiesc bine, să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai

ales cei ce se ostenesc cu propovăduirea şi cu învăţătura, pe care o dau altora.
Căci Scriptura zice: „Să nu legi gura boului când treieră bucate“; şi: „Vrednic
este lucrătorul de plata lui“ (1 Tim. 5:17-18).

Subiectul este foarte clar – Pavel chiar foloseşte cuvântul plata. Fraza
mai generală în care spune că prezbiterii care cârmuiesc ar trebui să fie
consideraţi demni de o onoare dublă este uşor de înţeles dacă este luat în
calcul contextul. Chiar în versetele anterioare, Pavel a scris fără urmă de
îndoială despre responsabilitatea bisericii de a-şi susţine financiar văduvele
care nu aveau alt sprijin şi a început prin folosirea aceleiaşi formulări:
„Cinsteşte pe văduvele care sunt cu adevărat văduve“ (vezi 1 Tim. 5:3-16).
Deci, în acest context, a „onora“ înseamnă a sprijini financiar. Prezbiterii care
cârmuiresc bine sunt demni de o cinste îndoită, primind cel puţin dublu din
ceea ce le este dat văduvelor şi chiar mai mult dacă au şi copii de întreţinut.

Cele mai multe biserici instituţionale îşi subvenţioanează financiar

pastorii (chiar şi în naţiunile sărace), dar se pare că cele mai multe biserici în
casă, în special cele din Vest, nu fac aşa.
 Cred că acest lucru se datorează în parte faptului că majoritatea celor
care frecventează bisericile în case au o inimă răzvrătită şi caută să găsească
cea mai puţin costisitoare formă de creştinism existent pe lume. Ei spun că s-
au alăturat bisericii în casă deoarece doresc să se elibereze de barierele impuse
de biserica instituţională, dar de fapt doresc să scape de orice nivel de dedicare
faţă de Hristos, căutând biserici ce nu cer nici un fel de angajament financiar,
biserici ce sunt în contrast cu ceea ce aşteaptă Hristos de la ucenicii Săi.
Aceşti oameni, ai căror dumnezeu sunt banii şi care dovedesc acest lucru prin
strângerea comorilor pe pământ şi nu în cer, nu sunt ucenici autentici ai lui
Hristos (vezi Matei 6:19-24; Luca 14:33). În cazul în care creştinismul nu este
manifestat şi prin felul în care îşi administrează banii, acea persoană nu este
creştină.

Bisericile în case care susţin că sunt biblice ar trebui să îşi susţină

financiar pastorii, să aibă, de asemenea, grijă şi de săraci şi să finanţeze
misiunile. În ceea ce priveşte dărnicia şi toate elementele financiare, ar trebui
să depăşească cu mult bisericile instituţionale, de vreme ce nu au clădiri şi
programe în care să se investească. Este nevoie de doar zece oameni care să
îşi dea zeciuiala pastorului. 10 oameni care dau 20% din veniturile lor pot
sprijini atât un pastor, cât şi un alt misionar care are acelaşi nivel de trai ca şi
pastorul.

Ce fac pastorii?

Imaginează-ţi că întrebi participanţii la slujbă: „Cine trebuie să

îndeplinească următoarele sarcini: să ducă Evanghelia la oamenii nemântuiţi,
să trăiască o viaţă sfântă, să se roage, să mustre, să încurajeze sau să ajute
credincioşii, să îi viziteze pe cei bolnavi, să-şi pună mâinile peste cei bolnavi
şi să-i vindece, să poarte poverile celorlalţi, să îşi manifeste darurile în trupul
bisericii, să se lepede de sine, sacrifindu-se de dragul Împărăţiei Domnului, să
facă ucenici şi să-i boteze, învăţându-i să păzească tot ce a poruncit Hristos?“

Majoritatea vor răspunde fără ezitare: „Toate acestea sunt

responsabilităţile pastorului.“ Să fie oare adevărat?

Conform Scripturii, fiecare credincios ar trebui să vestească Evanghelia

oamenilor nemântuiţi:
„Ci sfinţiţi în inimile voastre pe Hristos ca Domn.“ Fiţi totdeauna gata să
răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu
blândeţe şi teamă (1 Petru 3:15).

Fiecare credincios trebuie să trăiască o viaţă sfântă:

Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea
voastră. Căci este scris: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt“ (1 Petru 1:15-16).

Fiecare credincios trebuie să se roage:

Bucuraţi-vă întotdeauna. Rugaţi-vă neîncetat (1 Tes. 5:16-17).

Fiecare credincios trebuie să mustre, să încurajeze şi să îi ajute pe ceilalţi

credincioşi:

Vă rugăm, de asemenea, fraţilor să mustraţi pe cei ce trăiesc în neorânduială;

să îmbărbătaţi pe cei deznădăjduiţi; să sprijiniţi pe cei slabi, să fiţi răbdători cu
toţi (1 Tes. 5:14; subliniere personală).

Fiecare credincios trebuie să îi viziteze pe cei bolnavi:

„Am fost gol, şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav, şi aţi venit să Mă vedeţi; am
fost în temniţă, şi aţi venit pe la Mine“ (Mat. 25:36).

Alte responsabilităţi

Fiecare credincios trebuie să poarte poverile fraţilor credincioşi:

Purtaţi-vă sarcinile unii altora, şi veţi împlini astfel legea lui Hristos (Gal.
6:2).

Fiecare credincios trebuie să îşi manifeste darurile spirituale:

Deoarece avem felurite daruri, după harul care ne-a fost dat: cine are darul
prorociei, să-l întrebuinţeze după măsura credinţei lui. Cine este chemat la o
slujbă, să se ţină de slujba lui. Cine învaţă pe alţii, să se ţină de învăţătură.
Cine îmbărbătează pe alţii, să se ţină de îmbărbătare. Cine dă, să dea cu inimă
largă. Cine cârmuieşte, să cârmuiască cu râvnă. Cine face milostenie, s-o facă
cu bucurie (Rom. 12:6-8).
 Fiecare credincios trebuie să se lepede de sine şi să se sacrifice de dragul
Evangheliei:

Apoi a chemat la El norodul împreună cu ucenicii Săi, şi le-a zis: „Dacă

voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea,
şi să Mă urmeze. Căci oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar
oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va
mântui“ (Marcu 8:34-35; subliniere personală).

Fiecare credincios trebuie să facă ucenici şi să îi boteze, învăţându-i să

păzească tot ce a poruncit Isus:

„Aşa că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci, şi va învăţa
pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine le
va păzi, şi va învăţa pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în Împărăţia
cerurilor“ (Mat. 5:19; subliniere personală).

În adevăr, voi care de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă de
cineva să vă înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu, şi aţi
ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare (Evrei 5:12; subliniere
personală).

„Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele

Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am
poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului“
(Mat. 28:19-20; subliniere personală).2

Toate aceste responsabilităţi sunt date fiecărui credincios, şi totuşi

majoritatea participanţilor la slujbele bisericii consideră că aceste sarcini revin
pastorilor! Motivul este probabil faptul că pastorii înşişi consideră că aceste
responsabilităţi le sunt atribuite doar lor.

Deci care este responsabilitatea pastorilor?

Dacă aceste responsabilităţi sunt date fiecărui credincios, atunci ce ar

trebui să facă pastorii? Este foarte simplu, ei sunt chemaţi să echipeze sfinţii
să facă toate aceste lucruri (vezi Efes. 4:11-12). Ei sunt chemaţi să îi înveţe
pe aceşti credincioşi sfinţi să păzească toate poruncile lui Hristos (vezi Mat.
28:19-20) prin cuvânt şi faptă (vezi 1 Tim. 3:2; 4:12-13; 5:17; 2 Tim. 2:2;
3:16-4:4; 1 Pet. 5:1-4).
 Scriptura nu putea fi mai clară în acest sens. Rolul biblic al pastorului nu
este acela de a aduna cât mai mulţi oameni la slujbele de duminica dimineaţa,
ci acela de a „înfăţişa pe orice om desăvârşit în Hristos“ (vezi Col. 1:28).
Pastorii biblici nu gâdilă urechile oamenilor (vezi 2 Tim. 4:3); ei învaţă,
instruiesc, îndeamnă, mustră, îndreaptă, ceartă, încurajează – toate acestea
conform Cuvântului lui Dumnezeu (vezi 2 Tim. 3:16-4:4).

În prima scrisoare către Timotei, Pavel a enumerat câteva calităţi pe care

trebuie să le aibă un om în slujba de pastor. Paisprezece dintre aceste
cincisprezece enumerări se referă la caracter, subliniând faptul că exemplul
vieţii personale este cel mai important lucru:

Adevărat este cuvântul acesta: „Dacă râvneşte cineva să fie episcop, doreşte
un lucru bun.“ Dar trebuie ca episcopul să fie fără prihană, bărbatul unei
singure neveste, cumpătat, înţelept, vrednic de cinste, primitor de oaspeţi, în
stare să înveţe pe alţii. Să nu fie nici beţiv, nici bătăuş, nici doritor de câştig
mârşav, ci să fie blând, nu gâlcevitor, nu iubitor de bani; să-şi chivernisească
bine casa, şi să-şi ţină copiii în supunere cu toată cuviinţa. Căci dacă cineva nu
ştie să-şi cârmuiască bine casa lui, cum va îngriji de Biserica lui Dumnezeu?
Să nu fie întors la Dumnezeu de curând, ca nu cumva să se îngâmfe şi să cadă
în osânda diavolului. Trebuie să aibă şi o bună mărturie din partea celor de
afară, pentru ca să nu ajungă de ocară, şi să cadă în cursa diavolului (1 Tim.
3:1-7).

Comparând aceste calităţi cu cele enumerate de bisericile instituţionale

în căutare de noi pastori, descoperim problema principală a multor biserici.
Ele caută un angajat manager/carismatic/cu predici
scurte/administrator/psiholog/director de activităţi şi programe/strângător de
fonduri/prietenul tuturor/cal de cursă lungă. Vor pe cineva care să „întreţină
lucrarea bisericii“. Totuşi, supraveghetorul biblic trebuie să fie mai presus de
toate un om de mare caracter şi supus lui Hristos, un adevărat slujitor,
deoarece scopul lui va fi acela de a se multiplica în alţii. El trebuie să fie în
stare să spună turmei pe care o conduce „Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu
calc pe urmele lui Hristos“ (1 Cor. 11:1).

Pentru un studiu mai aprofundat referitor la slujba de pastor vezi, de

asemenea, Fapte 20:28-31; 1 Tim. 5:17-20 şi Tit 1:5-9.
Slujba de Diacon

În încheiere, permite-mi să menţionez pe scurt câteva lucruri despre

diaconi. Slujba de diacon este singura slujbă din biserica locală care nu face
parte dintre darurile pentru cele cinci lucrări. Diaconii nu au autoritatea de a
conduce biserica, aşa cum o au prezbiterii. Cuvântul grecesc tradus cu diacon
este diakonos, ceea ce literal înseamnă „slujitor“.

Cei şapte bărbaţi aleşi pentru această slujbă zilnică de a hrăni văduvele
din biserica din Ierusalim sunt de obicei consideraţi a fi primii diaconi (vezi
Fapte 6:1-6). Aceştia au fost aleşi de biserica lor şi împuterniciţi de apostoli.
Cel puţin doi dintre ei, Filip şi Ştefan, au fot mai târziu promovaţi de
Dumnezeu pentru a fi evanghelişti influenţi.

Despre diaconi se mai menţionează şi în 1 Timotei 3:8-13 şi Filipeni 1:1.

Se pare că această slujbă poate fi îndeplinită atât de un bărbat cât şi de o
femeie (vezi 1 Tim. 3:11).

Confruntarea, iertarea şi împăcarea

Când am studiat Predica lui Isus de pe Munte în capitolele anterioare,

am învăţat cât este de important să îi iertăm pe cei care au păcătuit împotriva
noastră. Dacă nu îi iertăm, Isus ne-a promis în mod solemn că nici Dumnezeu
nu ne va ierta pe noi (vezi Mat. 4:14-15).

Ce înseamnă a ierta pe cineva? Să vedem ce ne învaţă Scriptura în acest

sens. Isus a comparat iertarea cu ştergerea datoriei (vezi Mat. 18:23-35).
Imaginează-ţi că cineva îţi datorează bani şi că apoi anulezi obligaţia acelei
persoane de a îţi plăti, distrugând documentul care consemnează această
datorie. Nu mai aştepţi să îţi plătească şi nu mai eşti supărat pe debitorul tău.
Acum îl vezi diferit de cum îl priveai când îţi datora bani.

Putem, de asemenea, înţelege mai bine ce înseamnă a ierta dacă ne

gândim ce înseamnă a fi iertat de Dumnezeu. Când El ne iartă păcatele, nu ne
mai ţine în seamă lucrurile prin care L-am supărat.

Tot aşa şi eu, dacă iert într-adevăr pe cineva, eliberez acea persoană în
inima mea, depăşind dorinţa de dreptate şi răzbunare, dovedind în schimb
milă. Nu mai sunt supărat pe persoana care a păcătuit împotriva mea. Suntem
împăcaţi. Dacă port ranchiună şi duşmănie împotriva cuiva, înseamnă că nu
am iertat acea persoană.

Creştinii se păcălesc de obicei singuri în acest aspect. Ei spun că au

iertat, ştiind că aşa ar trebui să facă, dar încă mai sunt mânioşi în sinea lor pe
persoana care i-a ofensat. Evită să dea ochii cu acea persoană deoarece mânia
iese din nou la iveală. Ştiu despre ce vorbesc pentru că şi eu am făcut aşa.
Haide să nu ne păcălim singuri. Aminteşte-ţi că Isus nu doreşte nici măcar să
fim mânioşi pe fratele nostru credincios (vezi Mat. 5:22).

Permite-mi să îţi pun o întrebare: Pe cine ne este mai uşor să iertăm, pe

cel care îşi cere iertare sau pe cel care nu îşi cere iertare? Desigur că suntem
de acord că este mai uşor să îl iertăm pe cel ce admite că a greşit şi îşi cere
iertare. De fapt, pare de o mie de ori mai uşor să iertăm pe cineva care doreşte
acest lucru decât pe cineva căruia nu îi pasă. A ierta pe cineva care nu vrea
acest lucru pare practic imposibil.

Acum haide să analizăm acest aspect dintr-un alt unghi. Dacă este greşit
să refuzi să acorzi iertare nu numai ofensatorului căruia îi pare rău, dar şi celui
căruia nu îi pare rău, atunci care dintre cele două este un păcat mai mare?
Cred că suntem de acord că dacă ambele sunt greşite, atunci ar fi mult mai
grav să refuzi să îl ierţi pe cel care se pocăieşte.

Scriptura ne rezervă o surpriză

Toate aceste lucruri mă duc cu gândul la o altă întrebare: Se aşteaptă

Dumnezeu să îi iertăm pe toţi cei care au păcătuit faţă de noi, chiar şi pe cei
care nu se smeresc, nu admit că au greşit şi nu îşi cer iertare?

Dacă studiem mai profund Scriptura, vom descoperi că răspunsul este:

„Nu“. Spre surprinderea multor creştini, Scriptura afirmă clar că, deşi ne este
poruncit să îi iubim pe toţi oamenii, chiar şi pe duşmanii noştri, nu ni se cere
să îi iertăm pe toţi.

De exemplu, Se aşteaptă Isus să ne iertăm pur şi simplu fratele creştin

care a păcătuit împotriva noastră? Nu, nu Se aşteaptă să facem asta. Altfel nu
ne-ar mai fi spus să urmăm cei patru paşi ai împăcării evidenţiaţi în Matei
18:15-17, paşi care se sfârşesc cu excomunicarea celui ce nu se pocăieşte:

„Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el
singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai
ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a
doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă
nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un
vameş.“

Este foarte clar că dacă se ajunge la cel de al patrulea pas

(excomunicarea), ofensatorul nu este iertat, întrucât iertarea şi excomunicarea
sunt două acţiuni incompatibile. Ar suna ciudat să auzim pe cineva spunând:
„L-am iertat şi apoi l-am excomunicat”, deoarece iertarea are ca rezultat
împăcarea, nu severitatea. (Ce ai zice dacă Dumnezeu ar spune: „Te iert, dar
nu vreau să mai am nimic de a face cu tine de acum înainte“?) Isus ne-a spus
să tratăm persoana excomunicată „ca pe un păgân şi ca pe un vameş“, două
categorii de oameni cu care evreii nu aveau nimic de a face şi chiar erau o
scârbă pentru ei.

În cei patru paşi menţionaţi de Isus, iertarea nu este acordată nici după
primul, nici după al doilea şi nici după al treilea pas dacă persoana respectivă
nu se pocăieşte. Dacă nu se pocăieşte după nici unul dintre aceşti paşi, se trece
la pasul următor şi este tratat tot ca o persoană care nu se pocăieşte. Numai
când ofensatorul „te ascultă“ (cu alte cuvinte se pocăieşte) se poate spune că
„l-ai câştigat pe fratele tău“ (cu alte cuvinte v-aţi împăcat).

Scopul confruntării este acela de a oferi iertarea. Totuşi, iertarea

depinde de pocăinţa ofensatorului. Deci, (1) confruntăm în speranţa că
ofensatorul (2) se va pocăi, pentru a-l putea (3) ierta.

Aşa stând lucrurile, putem spune cu certitudine că Dumnezeu nu Se

aşteaptă să ne iertăm pur şi simplu fratele credincios care a păcătuit împotriva
noastră şi care nu se pocăieşte după confruntare. Desigur, acest lucru nu ne dă
dreptul de a-l urî. Din contră, îl confruntăm pentru că îl iubim pe ofensator şi
pentru că dorim să îl iertăm şi să ne împăcăm cu el.

Însă de îndată ce am parcurs toţi cei trei paşi enumeraţi de Isus spre
împăcare, cel de al patrulea pas încheie relaţia în ascultare de Hristos.1 Aşa
cum nu trebuie să avem părtăşie cu aşa-zişii creştinii care comit adulter, sunt
beţivi, homosexuali, etc, (vezi 1 Cor. 5:11), tot aşa nu trebuie să avem părtăşie
nici cu aşa-zişii creştini care refuză să se pocăiască în consens cu întregul trup.
Astfel de oameni dovedesc că nu sunt adevăraţi urmaşi ai lui Hristos şi aduc
ruşine bisericii.
Exemplul lui Dumnezeu

Pe măsură ce continuăm să analizăm responsabilitatea de a-i ierta pe

ceilalţi, ne putem, de asemenea, întreba de ce s-ar aşteaptă Dumnezeu să
facem ceva ce El Însuşi nu face. Cu siguranţă Dumnezeu îi iubeşte pe vinovaţi
şi Îşi întinde plin de milă mâna pentru a-i ierta. El Îşi abţine mânia şi le dă
timp să se pocăiască. Dar iertarea lor este dependentă de pocăinţa lor.
Dumnezeu nu îi iartă pe păcătoşi decât dacă se pocăiesc. Deci ce motive am
avea să credem că Se aşteaptă ca noi să facem altfel?

Astfel stând lucrurile, nu este posibil ca păcatul neiertării care este atât
de grav în ochii lui Dumnezeu să fie de fapt păcatul de a nu-i ierta pe cei ce ne
cer iertare? Este interesant că, imediat după ce Isus a enumerat aceşti patru
paşi disciplinari în biserică, Petru a întrebat:

Atunci Petru s-a apropiat de El, şi I-a zis: „Doamne de câte ori să iert pe
fratele meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?“ Isus i-a zis:
„Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte“ (Mat.
18:21-22).

Credea Petru că Isus Se aştepta ca el să ierte un frate nepocăit de sute de

ori pentru sute de păcate, când Isus tocmai le spusese cu câteva minute înainte
să-şi trateze fratele nepocăit ca pe un păgân şi ca pe un vameş datorită unui
singur păcat? Pare puţin probabil. Din nou, nu poţi trata cu dezgust o persoană
pe care ai iertat-o.

O altă întrebare provocatoare este următoarea: „Dacă Isus Se aşteaptă să

iertăm un credincios de sute de ori pentru sute de păcate de care nu se
pocăieşte niciodată, păstrând astfel relaţia cu el, de ce ne permite să încheiem
relaţiile de căsătorie datorită unui singur păcat comis împotriva noastră –
păcatul adulterului, dacă soţul/soţia noastră nu se pocăieşte (vezi Mat. 5:32)?“2
Ar părea mai degrabă lipsă de consecvenţă.

Elaborare

Imediat după ce Isus i-a spus lui Petru să îşi ierte fratele de saptezeci de
ori câte şapte, El a mai spus o pildă pentru a-l ajuta pe Petru să înţeleagă ce
voia să spună:

„De aceea, Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat, care a vrut să se

socotească cu robii săi. A început să facă socoteala, şi i-au adus pe unul, care
îi datora zece mii de galbeni. Fiindcă el n-avea cu ce plăti, stăpânul lui a
poruncit să-l vândă pe el, pe nevasta lui, pe copiii lui, şi tot ce avea, şi să se
plătească datoria. Robul s-a aruncat la pământ, i s-a închinat, şi a zis:
«Doamne, mai îngăduieşte-mă, şi-ţi voi plăti tot.» Stăpânul robului aceluia,
făcându-i-se milă de el, i-a dat drumul, şi i-a iertat datoria. Robul acela, când a
ieşit afară, a întâlnit pe unul din tovarăşii lui de slujbă, care-i era dator o sută
de lei. A pus mâna pe el, şi-l strângea de gât, zicând: «Plăteşte-mi ce-mi eşti
dator.» Tovarăşul lui s-a aruncat la pământ, îl ruga, şi zicea: «Mai îngăduieşte-
mă, şi-ţi voi plăti.» Dar el n-a vrut, ci s-a dus şi l-a aruncat în temniţă, până va
plăti datoria. Când au văzut tovarăşii lui cele întâmplate, s-au întristat foarte
mult, şi s-au dus de au spus stăpânului lor toate cele petrecute. Atunci stăpânul
a chemat la el pe robul acesta, şi i-a zis: «Rob viclean! Eu ţi-am iertat toată
datoria, fiindcă m-ai rugat. Oare nu se cădea să ai şi tu milă de tovarăşul tău,
cum am avut eu milă de tine?» Şi stăpânul s-a mâniat şi l-a dat pe mâna
chinuitorilor, până va plăti tot ce datora. Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel
ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său“ (Mat.
18:23-35).

Observă că primul rob a fost iertat pentru că l-a rugat pe stăpân acest
lucru. Apoi, remarcă că cel de al doilea sclav l-a rugat smerit pe confratele lui
să îl ierte. Primul rob nu i-a acordat celui de al doilea ceea ce îi fusese acordat
lui şi acest lucru l-a mâniat foarte tare pe stăpânul său. În acest caz, ar fi putut
crede Petru că Isus Se aştepta să ierte un frate nepocăit care nu şi-a cerut
niciodată iertare, ceea ce nu este ilustrat de loc în această pildă? Pare foarte
puţin probabil de vreme ce Isus îi spusese să-şi trateze fratele nepocăit, după
ce a fost confruntat în mod adecvat cu greşeala lui, ca pe un păgân şi ca pe un
vameş.

Pare chiar şi mai puţin probabil ca Petru să fi gândit că trebuia să îşi ierte
fratele nepocăit în lumina pedepsei pe care o promitea Isus în cazul în care nu
ne iertăm fraţii din toată inima. Isus a promis să restabilizeze toate datoriile pe
care le avem faţă de El şi să ne dea pe mâna chinuitorilor până vom plăti
datoria. Ar fi o pedeapsă corectă pentru creştinii care nu îşi iartă fratele, un
frate pe care nici Dumnezeu nu îl iartă? Dacă un frate păcătuieşte împotriva
mea, păcătuieşte împotriva lui Dumnezeu şi Dumnezeu nu îl iartă până nu se
pocăieşte. Mă poate pedepsi Dumnezeu pentru că nu îl iert pe cel ce nici El nu
îl iartă?
Sinopsa

Aşteptarea lui Isus de a ne ierta fratele credincios este descrisă succint

de cuvintele din Luca 17:3-4:

„Luaţi seama la voi înşivă! Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, mustră-l!
Şi dacă-i pare rău, iartă-l! Şi chiar dacă păcătuieşte împotriva ta de şapte ori
pe zi, şi de şapte ori pe zi se întoarce la tine şi zice: «Îmi pare rău!» – să-l
ierţi“ (subliniere personală).

Putea fi mai clar de atât? Isus Se aşteaptă să îi iertăm pe fraţii credincioşi

cărora le pare rău. Când ne rugăm: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum
şi noi iertăm greşiţilor noştri“, Îl rugăm pe Dumnezeu să facă pentru noi ceea
ce facem şi noi pentru alţii. Nu ar trebui să ne aşteptăm niciodată ca El să ne
ierte fără să Îi cerem acest lucru. Atunci de ce am crede că El Se aşteaptă să îi
iertăm pe cei ce nu ne cer?

Încă o dată, toate acestea nu ne dau dreptul de a fi mânioşi pe fratele sau

sora în Hristos care a greşit faţă de noi. Ni s-a poruncit să ne iubim unii pe
alţii. De aceea ni s-a poruncit şi să îl confruntăm pe fratele credincios care ne-
a greşit, astfel încât să ne putem împăca şi să poate fi împăcat şi el cu
Dumnezeul faţă de care a păcătuit. Iată cum ar trebui să se manifeste
dragostea. Totuşi, foarte adesea creştinii spun că l-au iertat pe cel care le-a
greşit, dar aceasta este doar o scuză pentru a evita confruntarea. Ei evită pe cât
posibil să se întâlnească cu acea persoană şi vorbesc adeseori despre suferinţa
lor. Aceasta nu se numeşte împăcare.

Când păcătuim, Dumnezeu ne confruntă prin Duhul Său cel Sfânt care
locuieşte în noi, deoarece ne iubeşte şi doreşte să ne ierte. Ar trebui să Îi
urmăm exemplul, confruntându-ne fraţii credincioşi în dragoste, astfel încât să
existe pocăinţă, iertare şi împăcare.

Dumnezeu S-a aşteptat întotdeauna ca copiii Lui să se iubească unii pe

alţii cu o dragoste sinceră, o dragoste care permite mustrarea, dar o dragoste
care nu permite mânia. În Legea lui Moise este inclusă următoarea poruncă:

„Să nu urăşti pe fratele tău în inima ta; să mustri pe aproapele tău, dar să nu te
încarci cu un păcat din pricina lui. Să nu te răzbuni, şi să nu ţii necaz pe copiii
poporului tău. Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Eu sunt Domnul“
(Lev. 19: 17-18; subliniere personală).
O obiecţie

Dar ce vom spune despre cuvintele lui Isus din Marcu 11:25-26? Nu
indică faptul că trebuie să le iertăm toată greşelile tuturor, indiferent dacă le
pare rău sau nu?

„Şi, când staţi în picioare de vă rugaţi, să iertaţi orice aveţi împotriva cuiva,
pentru ca şi Tatăl vostru care este în ceruri, să vă ierte greşelile voastre. Dar
dacă nu iertaţi, nici Tatăl vostru care este în ceruri nu vă va ierta greşelile
voastre.“

Aceste versete nu le anulează pe cele pe care le-am analizat anterior.

Ştim deja că ceea ce este foarte grav înaintea lui Dumnezeu este refuzul nostru
de a ierta pe cineva care ne cere iertare. Deci putem interpreta acest verset în
lumina acestui fapt bine definit. Isus doar accentuează aici că trebuie să îi
iertăm pe ceilalţi dacă vrem ca Dumnezeu să ne ierte pe noi. Nu ne vorbeşte
despre un mecanism mai concret de funcţionare a iertării şi ce trebuie să
facem pentru a primi iertarea.

Observă, de asemenea, că Isus nu ne spune că trebuie să-i cerem iertare

lui Dumnezeu pentru a o primi. Ar trebui atunci să ignorăm toate celelalte
pasaje ale Scripturii care ne învaţă că iertarea lui Dumnezeu ni se acordă dacă
mai întâi o cerem (vezi Mat. 6:12, 1 Ioan 1:9)? Ar trebui să presupunem că nu
e nevoie să cerem iertarea lui Dumnezeu când păcătuim deoarece Isus nu a
menţionat acest lucru în versetele de mai sus? Aceasta ar fi o presupunere
lipsită de înţelepciune în lumina a ceea ce ne învaţă Scriptura. Este de
asemenea neînţelept să ignorăm restul învăţăturii din Scriptură referitor la
faptul că iertarea celorlalţi are la bază cererea lor specifică.

O altă obiecţie

Oare nu S-a rugat Isus pentru soldaţii care trăgeau la sorţi pentru
împărţirea hainelor Lui „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac“ (Luca 23:34)? Indică
acest lucru că Dumnezeu îi iartă oamenii fără ca aceştia să îşi ceară iertare?

Da, dar numai până la un anumit nivel. Acest lucru indică faptul că
Dumnezeu manifestă îndurare faţă de cei ignoranţi, o modalitate de iertare.
Deoarece Dumnezeu este absolut drept, El le ia oamenilor în socoteală
greşelile de care sunt conştienţi.
 Rugăciunea lui Isus pentru soldaţi nu le-a garantat locul în Rai – nu li s-a
luat în calcul doar faptul că şi-au împărţit între ei hainele Fiului lui Dumnezeu
şi doar pentru că nu erau conştienţi cine este El. Ei Îl considerau doar un alt
infractor pe care trebuiau să îl execute. Deci, Dumnezeu a manifestat îndurare
faţă de o faptă care ar fi meritat o anumită judecată dacă ar fi fost
conştientizată.

Dar S-a rugat oare Isus ca Dumnezeu să îi ierte pe toţi ceilalţi

responsabili într-un fel sau altul de suferinţele Lui? Nu, nu S-a rugat. De
exemplu, în ce-l priveşte pe Iuda, Isus a spus că ar fi fost mai bine să nu se fi
născut (Vezi Mat. 26:24). Cu siguranţă Isus nu S-a rugat ca Dumnezeu să îl
ierte pe Iuda. Din contră – dacă privim Psalmul 69 sau 109 ca rugăciuni
profetice ale lui Isus, aşa cum le-a considerat Petru (vezi Fapte 1:15-20), Isus
S-a rugat ca judecata lui Dumnezeu să cadă asupra lui Iuda, care nu era un
păcătos ignorant.

Tot aşa şi noi, cei care ne străduim să Îl imităm pe Hristos, ar trebui să

manifestăm îndurare faţă de cei care nu au fost conştienţi de ceea ce ne-au
făcut, cum este cazul necredincioşilor care sunt la fel de neştiutori ca şi
soldaţii care şi-au împărţit între ei hainele lui Isus. Isus Se aşteaptă să
manifestăm faţă de credincioşi o milă extraordinar de mare, iubindu-ne
duşmanii, făcând binele celor ce ne urăsc, binecuvântându-i pe cei ce ne
blesteamă şi rugându-ne pentru cei ce se poartă rău cu noi (vezi Luca 6:27-
28). Ar trebui să încercăm să combinăm ura lor cu dragostea noastră,
învingând răul prin bine. Acest concept este prescris chiar şi în Legea
Mozaică:

Dacă întâlneşti boul vrăjmaşului tău sau măgarul lui rătăcit, să i-l aduci
acasă. Dacă vezi măgarul vrăjmaşului tău căzut sub povara lui, să nu treci pe
lângă el, ci să-i ajuţi să ia povara de pe măgar (Ex. 23:4-5).

Dacă este flămând vrăjmaşul tău, dă-i pâine să mănânce, dacă-i este sete,
dă-i apă să bea. Căci făcând aşa, aduni cărbuni aprinşi pe capul lui, şi Domnul
îţi va răsplăti (Prov. 25:21-22).

Este interesant faptul că, deşi Isus ne-a poruncit să ne iubim duşmanii, să
facem fapte bune faţă de cei ce ne urăsc, să îi binecuvântăm pe cei ce ne
blesteamă şi să ne rugăm pentru cei se poartă rău cu noi (vezi Luca 6: 27-28),
El nu ne-a spus niciodată să îi iertăm pe vreunul dintre ei. Putem iubi oamenii
fără să îi iertăm – aşa cum şi Dumnezeu îi iubeşte pe oameni fără să îi ierte.
Nu numai că îi putem iubi, dar ar trebui să îi iubim, deoarece Dumnezeu ne
porunceşte acest lucru. Iar dragostea noastră pentru ei ar trebui manifestată
prin faptele noastre.

Doar pentru că Isus S-a rugat Tatălui Său să îi ierte pe soldaţii care Şi-au
împărţit hainele între ei nu înseamnă că Dumnezeu Se aşteaptă să ignorăm
toate celelalte lucruri pe care le-am studiat în Scriptură referitoare la acest
subiect şi să îi iertăm pe toţi cei care păcătuiesc împotriva noastră. Doar ne
învaţă că ar trebui să îi iertăm îndată pe cei care nu sunt conştienţi de greşeala
făcută faţă de noi şi să manifestăm multă îndurare faţă de necredincioşi.

Ce putem spune despre Iosif?

Iosif, care şi-a iertat din toată inima fraţii care îl vânduseră ca sclav, este
uneori dat ca exemplu al felului în care ar trebui să îi iertăm pe toţi cei care
păcătuiesc împotriva noastră, indifferent dacă ne cer sau nu iertare. Dar asta
ne învaţă povestea lui Iosif?

Nu!

Iosif şi-a trecut fraţii prin încercări şi teste timp de cel puţin un an,
pentru a-i determina să se pocăiască. Chiar a pus să fie închis unul dintre fraţii
săi pentru mai multe luni în Egipt (vezi Gen. 42:24). Când fraţii săi şi-au văzut
toţi vina (vezi Gen. 42:21; 44:16) şi când unul dintre ei s-a oferit drept zălog
în locul fratelui preferat de tatăl lor (vezi Gen. 44:33), Iosif a ştiut că nu mai
erau aceeaşi oameni geloşi şi egoişti care îl vânduseră pe el ca sclav. Atunci şi
numai atunci şi-a dezvăluit Iosif identitatea şi le-a adresat cuvinte pline de
dragoste celor care păcătuiseră împotriva lui. Dacă Iosif i-ar fi „iertat“
imediat, nu s-ar fi pocăit niciodată. De fapt aceasta este consecinţa implicită a
învăţăturii „iertării imediate pentru toţi“ care circulă uneori astăzi. A ne ierta
fraţii şi surorile care ne-au greşit fără a-i confrunta rezultă în: (1) o iertare
falsă care nu aduce împăcare şi (2) ofensatori care nu se pocăiesc şi deci nu se
maturizează spiritual.

Aplicarea principiilor din Matei 18:15-17

Deşi cei patru paşi ai împăcării enumeraţi de Isus sunt destul de uşor de
înţeles, în practică pot fi mai greu de îndeplinit. Când Isus a menţionat aceşti
patru paşi, S-a gândit la situaţia în care un frate A este convins, şi este
îndreptăţit să creadă aşa, că fratele B a greşit faţă de el. Totuşi, în realitate s-ar
putea ca fratele A să se înşele. Aşa că haide să ne imaginăm o situaţie în care
să analizăm fiecare scenariu posibil.

Dacă fratele A este convins că fratele B a greşit faţă de el, acesta ar

trebui să se asigure că nu este exagerat de critic, găsind un pai în ochiul
fratelui său B. Multe ofense mici ar trebui trecute cu vederea şi tratate cu
îndurare (vezi Mat 7:3-5). Totuşi, dacă fratele A descoperă că are
resentimente faţă de fratele B datorită unei ofense semnificative, ar trebui să îl
confrunte.

El ar trebui să o facă în particular, ascultând de porunca lui Isus, dând

dovadă de dragoste faţă de fratele B. Motivaţia lui ar trebui să fie dragostea,
iar scopul împăcarea. Nu ar trebui să mai spună nimănui altcuiva despre
greşeala respectivă. „Dragostea acoperă o sumedenie de păcate“ (1 Petru 4:8).
Dacă iubim pe cineva nu îi vom expune păcatele; le vom ascunde.

Confruntarea lui ar trebui să fie blândă, dând dovadă de dragoste. Ar

trebui să spună ceva de genul: „Frate B, apreciez foarte mult relaţia noastră.
Dar s-a întâmplat ceva ce a creat un zid în inima mea între mine şi tine. Nu
doresc să existe acest zid, de aceea trebuie să îţi spun de ce simt că ai greşit
faţă de mine ca să încercăm să ne împăcăm. Şi dacă am avut şi eu o
contribuţie la această problemă, aş vrea să îmi spui.“ Şi apoi ar trebui să îi
spui cu blândeţe fratelui tău B ofensa pe care ţi-a adus-o.

În majoritatea cazurilor, fratele B nici măcar nu şi-a dat seama că şi-a

jignit fratele A şi, de îndată ce află, îşi cere iertare. Dacă se întâmplă acest
lucru, fratele A ar trebui să îl ierte îndată pe fratele B. A avut loc împăcarea.

Un alt scenariu posibil este când fratele B va încerca să-şi îndreptăţească

greşeala faţă de fratele A, spunându-i că a fost o reacţie la ofensa pe care i-o
adusese mai înainte fratele A. În acest caz, fratele B ar fi trebuit să îl confrunte
pe fratele A cu greşeala respectivă. Dar cel puţin acum există un dialog şi o
speranţă de împăcare.

În asemenea cazuri, părţile ofensate ar trebui să discute ce s-a întâmplat,

admiţând că fiecare a greşit într-un anumit fel şi apoi să îşi ofere iertarea
reciprocă. A avut loc împăcarea.

Un al treilea scenariu este când A şi B nu reuşesc să se împace. Atunci

au nevoie de ajutor şi este timpul să treacă la pasul al doilea.
Pasul doi

Ar fi mai bine dacă fratele A şi fratele B ar cădea de acord cu privire la

persoana care să îi asiste în această încercare spre împăcare. Ideal ar fi ca fraţii
C şi D să îi cunoască şi să îi iubească şi pe A şi pe B, asigurându-le astfel
imparţialitatea. Şi numai fraţilor C şi D ar trebui să li se spună despre dispută
din dragoste şi respect faţă de A şi B.

Dacă fratele B nu este cooperant în această privinţă ţine de fratele A să

găsească o persoană sau două care să ajute.

Dacă fraţii C şi D vor fi înţelepţi, nu vor lua o decizie până nu vor auzi
ambele puncte de vedere. De în dată ce C şi D au hotărât, A şi B ar trebui să
se supună deciziei lor şi persoana care a greşit sau, dacă este cazul ambii, să
îşi ceară scuzele de rigoare şi să se împace.

Fraţii C şi D ar trebui să spună clar cine anume a greşit, nu să

concluzioneze că au greşit amândoi, din dorinţa de a fi imparţiali sau de a-şi
asuma un risc mai mic. Ei ar trebui să ştie că dacă fratele A sau B le respinge
hotărârea, atunci se va merge în faţa întregii biserici, iar judecata lor laşă va
deveni evidentă tuturor. Această ispită de a încerca să păstreze prietenia şi cu
A şi cu B prin compromiterea adevărului este un motiv întemeiat pentru care
este mai bine să ai doi judecători decât unul singur. În plus, este mult mai
probabil ca decizia lor să aibă greutate în faţa lui A şi B.

Pasul trei

În cazul în care fie A, fie B, respinge hotărârea luată de C şi D, problema

trebuie adusă în faţa întregii bisericii. Cel de al treilea pas nu este niciodată
făcut în bisericile instituţionale – şi din motive întemeiate – deoarece ar
rezulta inevitabil în dezbinări. Isus nu a dorit ca bisericile locale să aibă mai
mulţi oameni decât încap într-o casă. Acestă comunitate familială restrânsă, în
care fiecare îi cunoaşte şi îi iubeşte pe A şi B este contextul dorit pentru pasul
trei. Într-o biserică instituţională, pasul trei ar trebui făcut într-un grup restrâns
alcătuit din oameni care îi cunosc şi îi iubesc atât pe A, cât şi pe B. Dacă A şi
B fac parte din comunităţi diferite, corpul de decizii ar trebui să fie constituit
din câţiva dintre cei mai adecvaţi membrii ai celor două comunităţi.

De îndată ce biserica ia decizia, fratele A şi fratele B ar trebui să se

supună amândoi acestei decizii, ştiind care este consecinţa finală. Ar trebui să
îşi ceară scuze, să se acorde iertarea şi să se împace. Dacă fie A, fie B refuză
să îşi ceară scuzele de rigoare, ar trebui să fie dat afară din biserică şi nimeni
nu ar trebui să aibă părtăşie cu el. De obicei, persoana care nu doreşte să se
pocăiască se va fi retras deja singură şi probabil că va fi făcut acest lucru cu
mult înainte de a fi început acest proces, dând astfel dovadă de lipsă de
dragoste autentică faţă de familia lui spirituală.

O problemă frecventă

În bisericile instituţionale, oamenii îşi rezolvă de obicei neînţelegerile

părăsind pur şi simplu biserica şi ducându-se în alta, unde pastorul, dacă vrea
să îşi construiască propriul imperiu cu orice preţ şi dacă nu are o relaţie bună
cu ceilalţi pastori, îi va primi cu braţele deschise şi le va lua partea când le vor
auzi povestea dureroasă.

Această abordarea neutralizează porunca lui Isus de a face paşi spre

împăcare. Şi, în mod normal, este doar o chestiune de câteva luni sau ani până
când persoana jignită, care a fost primită cu căldură de aceşti pastori în
biserica lor, se va simţi din nou ofensată şi va pleca în altă biserică.

Isus S-a aşteptat ca bisericile să fie suficient de mici încât să se poată

întâlni în case şi ca pastori/prezbiteri/supraveghetori să lucreze împreună ca
formând un singur trup. Astfel, excomunicarea unui membru din biserică ar
trebui să fie o excomunicare din toate celelalte biserici. Este responsabilitatea
fiecărui pastor/prezbiter/supraveghetor să îl întrebe imediat pe creştinul care
vine în bisercă despre contextul în care a plecat din biserica anterioară şi apoi
să-i contacteze pe cei de la conducere pentru a stabili dacă un asemenea om ar
trebui să fie primit.

Planul lui Dumnezeu de a avea o biserică sfântă

O altă problemă frecventă în bisericile instituţionale este aceea că de

multe ori sunt alcătuite din oameni care participă ca la spectacol, fără să dea
socoteală altora decât poate la un nivel minim, deoarece relaţiile sunt doar de
natură socială. Astfel nimeni, şi în mod deosebit pastorii, nu are idee despre
cum îşi trăiesc viaţa, iar oamenii nesfinţi aduc în mod constant o pată bisericii
pe care o frecventează. Cei din afară îi judecă pe oameni pe care îi consideră
creştini ca fiind la fel ca şi necredincioşii.
 Acest lucru în sine ar trebui să fie o dovadă suficientă pentru oricine că
structura bisericilor instituţionale nu este ceea ce a intenţionat Dumnezeu
pentru biserica Lui sfântă. Oamenii ipocriţi şi lipsiţi de sfinţenie se ascund
întotdeauna în biserici mari, aducând reproşuri la adresa lui Hristos. Totuşi,
aşa cum am citit în Matei 18:15-17, Isus a intenţionat foarte clar ca biserica
Lui să fie alcătuită din oameni sfinţi care sunt membrii dedicaţi unui trup
curat. Lumea va privi biserica şi va vedea o mireasă curată. Totuşi, astăzi văd
în ea o prostituată necredinciosă Soţului ei.

Acest aspect divin al curăţiei bisericii a fost evidenţiat atunci când Pavel
a abordat o situaţie critică din biserica din Corint. Un membru ce făcea parte
din trup trăia în adulter cu mama lui vitregă:

Din toate părţile se spune că între voi este curvie; şi încă o curvie de acelea,
care nici chiar la păgâni nu se pomenesc; până acolo că unul din voi trăieşte
cu nevasta tatălui său. Şi voi v-aţi fălit! Şi nu v-aţi mâhnit mai degrabă, pentru
ca cel ce a săvârşit fapta aceasta, să fi fost dat afară din mijlocul vostru! Cât
despre mine, măcar că n-am fost la voi cu trupul, dar fiind de faţă cu duhul,
am şi judecat, ca şi când aş fi fost de faţă, pe cel ce a făcut o astfel de faptă. În
Numele Domnului Isus, voi şi duhul meu, fiind adunaţi laolaltă, prin puterea
Domnului nostru Isus, am hotărât ca un astfel de om să fie dat pe mâna lui
Satan, pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului
Isus....V-am scris în epistola mea să n-aveţi nici o legătură cu curvarii. Însă n-
am înţeles cu curvarii lumii acesteia, sau cu cei lacomi de bani, sau cu cei
hrăpăreţi, sau cu cei ce se închină la idoli, fiindcă atunci ar trebui să ieşiţi din
lume. Ci v-am scris să n-aveţi nici un fel de legături cu vreunul care, măcar că
îşi zice „frate“, totuşi este curvar, sau lacom de bani, sau închinător la idoli,
sau defăimător, sau beţiv, sau hrăpăreţ; cu un astfel de om nu trebuie nici să
mâncaţi. În adevăr, ce am eu să judec pe cei de afară? Nu este datoria voastră
să judecaţi pe cei dinăuntru? Cât despre cei de afară, îi judecă Dumnezeu. Daţi
afară dar din mijlocul vostru pe răul acela (1 Cor. 5:1-5, 9-13).

Nu era nici o nevoie ca acest om să treacă prin paşii specifici pentru

împăcare, deoarece era clar că nu era un credincios autentic. Pavel s-a referit
la el ca la unul care „îşi zice frate“ şi „bărbat rău”. Mai mult, câteva versete
mai târziu Pavel a scris:

Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă

înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici
preacurvarii, nici malahii, nici sodomiţii, nici hoţii, nici cei lacomi, nici
beţivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreţii nu vor moşteni Împărăţia lui
Dumnezeu (1 Cor. 6:9-10).

În mod clar Pavel avea dreptate să creadă că cei imorali, precum

bărbatul din biserica din Corint, îşi trădau falsitatea credinţei lor. Asemenea
oameni nu ar trebui trataţi ca fraţi şi trecuţi prin paşii împăcării. Aceştia ar
trebui excomunicaţi, „daţi pe mâna lui Satan“, pentru ca biserica să le
întărească convingerile false şi în speranţa că vor vedea că au nevoie să se
pocăiască pentru a putea fi „mântuiţi în ziua Domnului Isus“ (1 Cor. 5:5).

În bisericile mari contemporane există uneori sute de oameni care îşi

spun creştini, dar care conform standardului biblic sunt necreştini şi care ar
trebui excomunicaţi. Scriptura dovedeşte foarte clar că biserica are
responsabilitatea de a-i îndepărta pe curvarii, imoralii, homosexualii, beţivii,
etc., care nu se pocăiesc. Totuşi, astfel de oameni, sub egida „harului“, sunt
astăzi puşi în grupuri de ajutorare în care pot fi încurajaţi de alţi „credincioşi“
cu aceleaşi probleme. Acesta este un afront faţă de puterea transformatoare a
Evangheliei lui Isus Hristos.

Liderii căzuţi

În ultimul rând, în cazul liderilor care au căzut în păcate grave (precum

adulterul) dar s-au pocăit, ar trebui restauraţi imediat pe poziţia lor? Deşi
Domnul îl va ierta imediat pe liderul care se pocăieşte (şi la fel ar trebui să
facă şi biserica), liderul căzut a pierdut încrederea celor cu care lucra.
Încrederea trebuie câştigată. De aceea, liderii căzuţi ar trebui să se retragă de
bună voie din poziţia de conducere şi să se supună supravegherii spirituale
până când se vor dovedi din nou demni de încredere. Trebuie să o ia de la
început. Aceia care nu vor să se smerească slujind în lucruri mici ca să
recapete încredere nu ar trebui să fie reconsideraţi ca lideri de nimenea în
biserică.

Rezumat

Întrucât ucenicizatorii sunt chemaţi să mustre, să certe, să îndemne cu

toată blândeţea şi învăţătura (2 Tim. 4:2), să nu şovăim în faţa chemării
noastre. Haide să ne învăţăm ucenicii să se iubească cu adevărat unii pe alţii,
manifestând întotdeauna o îngăduinţă plină de milă, confruntându-ne cu
blândeţe când este cazul, apoi cerând şi ajutorul altora dacă este nevoie şi
iertându-ne ori de câte ori ne cerem iertare. Cât de diferită este această iertare
de cea falsă, care nu aduce vindecare reală în relaţiile destrămate. Haide să ne
dăm silinţa să ascultăm de Domnul în fiecare aspect, pentru a-I păstra biserica
sfântă şi curată, o adevărată laudă la adresa Numelui Său!

Pentru un studiu mai aprofundat legat de confruntare şi disciplina în biserică

vezi Rom. 16:17-18; 2 Cor. 13:1-3; Gal. 2:11-14; 2 Tes. 3:6, 14-15; 1 Tim.
1:19-20, 5:19-20; Tit 3:10-11; Iacov 5:19-20; 2 Ioan 10

1
Dacă, mai târziu, cel excomunicat se pocăieşte, este normal ca Isus să Se aştepte să îl
iertăm.
2
Dacă un soţ adulter este creştin, ar trebui să trecem acel soţ prin cei trei paşi spre
împăcare despre care a vorbit Isus înainte de a intenta divorţul. Dacă acel soţ adulter se
pocăieşte, conform poruncii lui Isus trebuie să îl iertăm

Disciplina administrată de Dumnezeu

Uitaţi-vă dar cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoşilor o

împotrivire aşa de mare faţă de Sine, pentru ca nu cumva să vă pierdeţi inima,
şi să cădeţi de oboseală în sufletele voastre. Voi nu v-aţi împotrivit încă până
la sânge, în lupta împotriva păcatului. Şi aţi uitat sfatul, pe care vi-l dă ca unor
fii: „Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului, şi nu-ţi pierde inima când eşti
mustrat de El. Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe
orice fiu pe care-l primeşte.“ Suferiţi pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca
şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl? Dar dacă
sunteţi scutiţi de pedeapsă, de care toţi au parte, sunteţi nişte feciori din
curvie, iar nu fii. Şi apoi, dacă părinţii noştri trupeşti ne-au pedepsit, şi tot le-
am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem
Tatălui duhurilor, şi să trăim? Căci ei într-adevăr ne pedepseau pentru puţine
zile, cum credeau ei că e bine; dar Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele
nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui. Este adevărat că orice pedeapsă,
deocamdată pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie; dar mai pe urmă
aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii.
Întăriţi-vă dar mâinile obosite şi genunchii slăbănogiţi; croiţi cărări drepte cu
picioarele voastre, pentru ca cel ce şchiopătează să nu se abată din cale, ci mai
de grabă să fie vindecat (Evrei 12:3-13).

Conform autorului inspirat al Epistolei către Evrei, Tatăl nostru Ceresc îi

disciplinează pe toţii copiii Lui. Dacă nu suntem disciplinaţi de El, acest lucru
dovedeşte că nu suntem copiii Lui. De aceea, trebuie să fim conştienţi şi
sensibili la disciplina administrată de El. Unii creştini practicanţi, care sunt
focalizaţi doar pe binecuvântările şi bunătatea lui Dumnezeu, interpretează
toate circumstanţele negative ca fiind atacuri din partea diavolului, lipsite de
orice scop divin. Aceasta poate fi o mare greşeală în cazul în care Dumnezeu
încearcă să ne aducă la pocăinţă prin disciplinare.

Părinţii pământeşti buni îşi disciplinează copiii în speranţa că aceştia vor

învăţa, se vor maturiza şi se vor pregăti pentru responsabilităţile vieţii de
adult. Tot aşa ne disciplinează şi Dumnezeu pe noi, ca să ne maturizăm
spiritual, să devenim mai utili în slujirea Lui şi să ne pregătească să stăm în
faţa tronului Său de judecată. El ne disciplinează pentru că ne iubeşte şi pentru
că doreşte să Îi împărtăşim sfinţenia. Iubitorul nostru Tată Ceresc este devotat
creşterii noastre spirituale. Scriptura spune: „Acela care a început în voi
această lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos“ (Fil. 1:6).

Nici un copil nu se bucură când este bătut la fund de părintele său şi,
după cum am citit, atunci când ne disciplinează Dumnezeu este „o pricină de
întristare şi nu de bucurie“. Totuşi, la sfârşit, suntem mai bine, deoarece
disciplinarea aduce „roada dătătoare de pace a neprihănirii“.

Când şi cum ne disciplinează Dumnezeu?

Ca orice părinte bun, Dumnezeu Îşi disciplinează copiii doar atunci când
au fost neascultători. De câte ori nu ascultăm de El, suntem în pericolul de a fi
disciplinaţi. Domnul este totuşi plin de milă şi ne dă de obicei destul de mult
timp pentru a ne pocăi. Disciplinarea Sa vine de obicei după ce, în urma
avertisementelor repetate, noi am continuat să fim neascultători.

Cum ne disciplinează Dumnezeu? Aşa cum am văzut într-un capitol

anterior, disciplinarea administrată de Dumnezeu poate veni sub forma bolilor
şi a morţii premature:

Din pricina aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi, şi nu

puţini dorm. Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi. Dar când suntem
judecaţi, suntem pedepsiţi de Domnul, ca să nu fim osândiţi odată cu lumea (1
Cor. 11:30-32).

Nu ar trebui să tragem imediat concluzia că boala este rezultatul

disciplinării lui Dumnezeu (îmi vine în minte cazul lui Iov). Totuşi, dacă ne
înbolnăvim, ar fi înţelept să ne evaluăm pentru a vedea dacă nu cumva am fost
neascultători, dându-i astfel motive lui Dumnezeu să ne disciplineze.

Putem evita judecarea lui Dumnezeu dacă ne judecăm singuri – adică

dacă ne vedem păcatul şi ne pocăim. Ar fi logic să concluzionăm că ne-am
putea vindeca după ce ne-am pocăit, dacă boala noastră este rezultatul
disciplinării administrată de Dumnezeu.

Fiind judecaţi de Dumnezeu, Pavel ne spune că evităm să fim

condamnaţi odată cu lumea. Ce voia să spună prin aceasta? Nu putea spune
decât că disciplinarea administrată de Dumnezeu duce la pocăinţă, astfel încât
nu vom fi trimişi în cele din urmă în Iad odată cu lumea. Acest lucru este greu
de acceptat pentru cei care cred că sfinţenia este opţională pentru cei ce vor să
ajungă în Rai. Însă cei care au citit Predica lui Isus de pe Munte ştiu că numai
cei care ascultă de Dumnezeu vor ajunge în Împărăţia Cerurilor (vezi Mat.
7:21). Astfel, dacă perseverăm în păcat şi nu ne pocăim, riscăm să pierdem
viaţa veşnică. Slavă Domnului pentru disciplinarea Lui care ne conduce la
pocăinţă şi care ne scapă de Iad!

Satan – un instrument al judecăţii lui Dumnezeu

Citind mai multe pasaje scripturale este foarte clar că Dumnezeu îl poate
folosi pe Satan pentru scopurile Sale disciplinare. De exemplu, în pilda
servitorului nemilos din Matei 18, Isus a spus că stăpânul robului „s-a aprins
de mânie“ când a aflat că slujitorul pe care el îl iertase nu a vrut să îl ierte la
rândul său pe tovarăşul lui. În consecinţă, l-a dat pe acest slujitor nemilos „pe
mâna chinuitorilor până va plăti tot ce datora“ (Mat. 18:34). Isus Şi-a încheiat
pilda cu următoarele cuvinte solemne:

„Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din
toată inima pe fratele său“ (Mat. 18:35).

Cine sunt „chinuitorii“? Este probabil să fie diavolul şi demonii lui.

Dumnezeu îl poate da pe unul dintre copiii Săi pe mâna diavolului, pentru a-l
aduce la pocăinţă. Şi dacă nu se pocăieşte, atunci i-l lasă pentru totdeauna.
Suferinţele şi calamităţile au modul lor de a aduce oameni la pocăinţă – cum a
fost cazul fiului risipitor (vezi Luca 15:14-19).

În Vechiul Testament găsim exemple ale felului în care Dumnezeu îl

folosea pe Satan sau duhurile rele pentru a-Şi manifesta disciplina sau
judecata în vieţile oamenilor care meritau mânia Lui. Un exemplu se află în
capitolul nouă din Judecători unde citim că „Dumnezeu a trimis un duh rău
între Abimelec şi locuitorii Sihemului“ (Jud. 9:23) pentru a-i judeca pentru
faptele rele comise împotriva fiilor lui Ierubaal.

Biblia spune, de asemenea, că „un duh rău care venea de la Domnul“ l-a
muncit pe Regele Saul pentru a-l aduce la pocăinţă (1 Sam. 16:14). Totuşi,
Saul nu s-a pocăit niciodată şi a sfârşit murind în luptă datorită răzvrătirii sale.

În ambele exemple din Vechiul Testament Scriptura ne spune că

duhurile rele erau „trimise de Dumnezeu“. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu
are în Cer duhuri rele care aşteaptă să Îl slujească. Mai degrabă, Dumnezeu
permite duhurilor rele ale lui Satan să facă într-o anume măsură limitată rău,
în speranţa că păcătoşii se vor pocăi ca urmare a acestor necazuri.

Alte mijloace prin care ne disciplinează Dumnezeu

Sub Vechiul Legământ, descoperim, de asemenea, că Dumnezeu Îşi

disciplina frecvent oamenii, permiţând probleme precum foametea sau
vrăjmaşi străini care să stăpânească peste ei. În cele din urmă se pocăiau şi El
îi scăpa de sub dominaţia duşmanilor. Când refuzau să se pocăiască după ani
de oprimări şi avertismente, Dumnezeu permitea în cele din urmă să fie
cuceriţi complet de o putere străină sau să îi ducă din ţara lor în exil.

Este fără îndoială posibil ca, sub Noul Legământ, Dumnezeu să Îşi
disciplineze copiii neascultători prin necazuri în vieţile lor sau permiţându-le
duşmanilor lor să îi rănească. De exemplu, pasajul biblic citat la începutul
acestui capitol referitor la disciplanarea administrată de Dumnezeu (vezi Evrei
12:3-13) se află în contextul în care credincioşii evrei erau persecutaţi pentru
credinţa lor. Totuşi, nu toate persecuţiile sunt permise datorită neascultării.
Fiecare caz trebuie judecat individual.

Reacţia adecvată la disciplinarea administrată de Dumnezeu

Conform mustrării citate la începutul acestui capitol, putem reacţiona

greşit la disciplinarea făcută de Dumnezeu în două moduri. Fie „dispreţuim
pedeapsa Domnului“, fie „ne pierdem inima când suntem mustraţi de El”
(Evrei 12:5). Dacă „dispreţuim“ disciplina lui Dumnezeu, înseamnă că fie nu
o recunoaştem, fie îi ignorăm avertismentele. A ne pierde inima în faţa lui
Dumnezeu înseamnă a renunţa să mai încercăm să fim pe placul lui
Dumnezeu, deoarece considerăm că disciplina Sa este prea severă. Oricare
dintre aceste reacţii este greşită. Ar trebui să recunoaştem că Dumnezeu ne
iubeşte şi că ne disciplinează spre propriul nostru bine. Când recunoaştem
dragostea cu care ne mustră, ar trebui să ne pocăim şi să primim iertarea Lui.

Îndată ce ne-am pocăit, ar trebui să ne aşteptăm să fim scoşi de sub

disciplina lui Dumnezeu. Totuşi, nu ar trebui să ne aşteptăm să fim eliberaţi de
consecinţele inevitabile ale păcatului nostru, chiar dacă putem cere Domnului
îndurare şi ajutor. Dumnezeu ascultă rugăciunile unei inimi smerite şi pline de
remuşcări (vezi Isaia 66:2). Biblia promite „Căci mânia Lui ţine numai o
clipă, dar îndurarea Lui ţine toată viaţa: seara vine plânsul, iar dimineaţa
veselia“ (Ps. 30:5).

După ce a căzut judecata Domnului asupra lui Israel, Dumnezeu a

promis:

„Câteva clipe te părăsisem, dar te voi primi înapoi cu mare dragoste. Într-o
izbucnire de mânie, Îmi ascunsesem o clipă Faţa de tine, dar Mă voi îndura de
tine cu o dragoste veşnică, zice Domnul, Răscumpărătorul tău“ (Isaia 54:7-8).

Dumnezeu este bun şi plin de îndurare!

Pentru un studiu mai detaliat referitor la disciplina lui Dumnezeu vezi 2 Cron.
6:24-31, 36-39; 7:13-14; Ps. 73:14; 94:12-13; 106:40-46; 118:18; 119:67, 71;
Ier. 2:29-30; 5:23-25; 14:12; 30:11; Hag. 1:2-13; 2:17; Fapte 5:1-11; Apoc.
3:19.

Planul veşnic al lui Dumnezeu

De ce ne-a creat Dumnezeu? A avut un scop în minte încă de la început?

Nu ştia că toţi se vor răzvrăti împotriva Lui? Nu prevăzuse consecinţele
răzvrătirii noastre, toată suferinţa şi tristeţea cu care s-a confruntat omenirea
de atunci încolo? Şi atunci de ce ne-a mai creat?

Biblia răspunde acestor întrebări. Ea ne spune că, încă înainte de a-i crea
pe Adam şi pe Eva, El ştia că ei şi toţi ceilalţi vor păcătui. Surprinzător, El
deja concepuse un plan de mântuire prin Hristos pentru umanitatea căzută.
Despre acest plan dinainte de creaţie Pavel a scris:
Ci sufere împreună cu Evanghelia, prin puterea lui Dumnezeu. El ne-a mântuit
şi ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui
şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii (2 Tim.
1:8b-9; subliniere personală).

Harul lui Dumnezeu ne-a fost dat în Hristos Isus înainte de veşnicie, nu
pentru veşnicie. Acest lucru indică faptul că sacrificiul morţii lui Isus este
ceva ce Dumnezeu a planificat înainte de vremurile trecute.

În acelaşi mod, Pavel a scris în scrisoarea lui către Efeseni:

...după planul veşnic, pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru (Efes.
3:11; subliniere personală).

Moartea lui Isus pe cruce nu a fost ceva organizat mai târziu, o

planificare rapidă pentru a repara ceea ce Dumnezeu nu prevăzuse.

Nu numai că Dumnezeu a avut un plan înainte de veşnicie de a ne

acorda harul Său, dar a şi ştiut înainte de veşnicie cine va alege să primească
harul Său şi chiar a scris numele acestora în cartea vieţii:

Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina [fiarei din Apocalipsa], toţi

aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii
Mielului, care a fost junghiat [Isus] (Apoc. 13:8; subliniere personală).

Căderea lui Adam nu L-a luat pe Dumnezeu prin surprindere. Nici

căderea mea, nici căderea ta. Dumnezeu a ştiut că vom păcătui şi a ştiut, de
asemenea, cine se va pocăi şi va crede în Domnul Isus.

Următoarea întrebare

Dacă Dumnezeu a ştiut dinainte că unii vor crede în Isus Hristos şi alţii
Îl vor respinge, de ce i-a creat pe oamenii despre care ştia că Îl vor respinge?
De ce nu i-a creat pe cei despre care ştia că se vor pocăi şi vor crede în Isus?

Răspunsul la această întrebare este mai dificil de înţeles, dar nu

imposibil.

Mai întâi, trebuie să înţelegem că Dumnezeu ne-a creat cu liber arbitru.

Adică, fiecare dintre noi are privilegiul de a decide pentru el însuşi dacă Îl va
sluji sau nu pe Dumnezeu. Decizia noastră de a asculta sau nu, de a ne pocăi
sau nu, nu este predeterminată de Dumnezeu. Ea reprezintă decizia luată de
noi.

Astfel stând lucrurile, fiecare dintre noi trebuie testat. Desigur că

Dumnezeu a ştiut ce vom face, dar noi trebuia să facem ceva la un anumit
moment pentru ca Dumnezeu să prevadă.

Putem lua ca exemplu un meci de fotbal. Dumnezeu ştie scorul înainte

de a se juca partida, dar trebuie să existe un meci care să fie jucat pe scor
pentru ca Dumnezeu să cunoască rezultatul. Dumnezeu nu prevede (şi nu
poate prevedea) rezultatele meciurilor de fotbal care nu sunt jucate niciodată,
deoarece nu există rezultate pe care să le poată prevedea.

În acelaşi fel, Dumnezeu nu poate prevede deciziile agenţilor morali

liberi, decât dacă acestora li se dă posibilitatea de a lua deciziile respective.
Trebuie să fie testaţi. Şi de aceea Dumnezeu nu a creat (şi nu putea crea)
numai oamenii despre care ştia mai dinainte că se vor pocăi şi vor crede în
Isus.

O altă întrebare

Aş putea fi, de asemenea, întrebat: „Dacă tot ceea ce doreşte Dumnezeu

sunt oameni ascultători de El, atunci de ce ne-a creat cu liberul arbitru? De ce
nu a creat o rasă veşnică de roboţi ascultători?”

Răspunsul este că Dumnezeu este Tată. El doreşte să aibă o relaţie tată-

copil cu noi şi această relaţie nu poate exista cu roboţi. Dorinţa lui Dumnezeu
este aceea de a avea o familie eternă de copiii care au ales de bună voie să Îl
iubească. Conform Scripturii, acesta a fost planul Său predestinat:

...în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos,
după buna plăcere a voii Sale (Efes. 1:4b-5; subliniere personală).

Dacă vrei să ai o idee despre cât de multă bucurie ar fi putut avea

Dumnezeu din partea unor roboţi, ia în mână o păpuşă şi pune-o să îţi spună
că te iubeşte. Nu cred că vei fi înduioşat! Păpuşa aceea spune doar ce o faci să
spună. Nu te iubeşte cu adevărat.

Ceea ce face ca dragostea să fie specială este faptul că ea se bazează pe

alegerea pe care o face o persoană prin liberul arbitru. Păpuşile şi roboţii nu
ştiu nimic despre dragoste, fiindcă nu pot decide nimic pe cont propriu.
 Deoarece Dumnezeu a dorit o familie de copii care să aleagă să Îl
iubească şi să Îl slujească din inimă, El a trebuit să creeze agenţi morali liberi.
Această decizie implica şi asumarea riscului ca unii agenţi morali să aleagă să
nu Îl iubească şi slujească. Şi aceşti agenţi morali liberi, după ce s-au opus o
viaţă întreagă lui Dumnezeu care Se descoperă pe Sine şi care atrage toţi
oamenii prin creaţia Lui, prin conştiinţa lor şi prin chemarea Evangheliei, vor
trebui să înfrunte pedeapsa dreaptă, dovedindu-se a fi demni de mânia lui
Dumnezeu.

Nici o persoană din Iad nu poate îndrepta un deget acuzator înspre

Dumnezeu, deoarece El le-a oferit o cale prin care fiecare persoană să poată
scăpa de pedeapsa Iadului. Dumnezeu doreşte ca fiecare persoană să fie
mântuită (vezi 1 Tim. 2:4; 2 Petru 3:9), însă fiecare persoană trebuie să decidă
în dreptul ei.

Predestinarea Biblică

Dar cum rămâne cu acele pasaje biblice din Noul Testament care
vorbesc despre faptul că Dumnezeu ne-a predestinat şi ne-a ales înainte de
întemeierea lumii?

Din nefericire, unii cred că Dumnezeu a ales în mod specific anumiţi

oameni ca să îi mântuiască şi pe restul ca să îi condamne, bazându-şi această
decizie pe ceva ce aceştia nu au făcut. Cu alte cuvinte, Dumnezeu ar fi ales
deja cine să fie mântuit şi cine nu. Această idee elimină în mod evident
conceptul liberului arbitru şi în mod categoric nu este propovăduit de Biblie.
Haide să considerăm ce spune Scriptura despre predestinare.

Într-adevăr, Scriptura ne învaţă că Dumnezeu ne-a ales, dar acest fapt

trebuie bine precizat. Înainte de întemeierea lumii, Dumnezeu a ales să
răscumpere oamenii pe care îi ştia dinainte că se vor pocăi şi vor crede în
Evanghelie sub influenţa atragerii Lui, însă de propria lor alegere. Citeşte ce
spune apostolul Pavel despre oamenii pe care Dumnezeu îi alege:

Dumnezeu n-a lepădat pe poporul Său, pe care l-a cunoscut mai dinainte.
Nu ştiţi ce zice Scriptura, în locul unde vorbeşte despre Ilie? Cum se plânge el
lui Dumnezeu împotriva lui Israel, când zice: „Doamne, pe prorocii Tăi i-au
omorât, altarele Tale le-au surpat; am rămas eu singur, şi caută să-mi ia
viaţa“? Dar ce-i răspunde Dumnezeu? „Mi-am păstrat şapte mii de bărbaţi,
care nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal.“ Tot aşa, şi în vremea de
faţă, este o rămăşiţă datorită unei alegeri, prin har (Rom. 11:2-5; subliniere
personală).

Observă că Dumnezeu i-a spus lui Ilie că „Şi-a păstrat şapte mii de
bărbaţi“, dar aceşti şapte mii de bărbaţi luaseră mai întâi decizia de a nu-şi
„pleca genunchiul înaintea lui Baal“. Pavel a spus că în acelaşi fel exista şi o
rămăşiţă de evrei credincioşi conform alegerii lui Dumnezeu. Deci putem
spune că da, Dumnezeu ne-a ales, dar Dumnezeu i-a ales pe cei care au luat
mai întâi decizia corectă în viaţa lor. Dumnezeu a ales să îi mântuiască pe toţi
cei care cred în Isus şi acesta a fost planul Său chiar înainte de creaţie.

Preştiinţa lui Dumnezeu

În acest context, Scriptura ne învaţă, de asemenea, că Dumnezeu îi ştia

dinainte pe cei care vor lua decizia bună în viaţa lor. De exemplu, Petru a
scris:

...către aleşii care trăiesc ca străini...după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu
Tatăl (1 Petru 1:1-2a; subliniere personală).

Suntem aleşi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu. Pavel a scris, de
asemenea, despre credincioşii cunoscuţi mai dinainte:

Căci pe aceia, pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai
dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi
născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi
chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe
care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit (Rom. 8:29-30).

Dumnezeu i-a ştiut dinainte pe cei care vor alege să creadă în Isus şi i-a
predestinat să fie asemenea chipului Fiului Său, devenind copiii lui Dumnezeu
născuţi din nou în familia Lui extinsă.

Pentru a păstra acest plan etern, Dumnezeu ne-a chemat prin Evanghelie,
ne-a îndreptăţit (ne-a sfinţit) şi, în final, ne va glorifica în viitoarea Sa
Împărăţie.

Într-o altă scrisoare Pavel a scris:

Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a
binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în
Hristos. În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim
sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai
dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre
lauda slavei harului Său, pe care ni l-a dat în Prea Iubitul Lui (Efes. 1:3-6;
subliniere personală).

Acelaşi adevăr este prezent şi aici – Dumnezeu ne-a predestinat pe noi,

cei despre care ştia dinainte că ne vom pocăi şi vom crede, înainte de
întemeierea lumii, să devenim copiii Lui sfinţi prin Isus Hristos.

După cum am menţionat deja, unii răstălmăcesc înţelesul acestui pasaj

biblic, ignorând tot restul învăţăturii biblice şi susţinând că de fapt nu am avut
nici o alegere în ceea ce priveşte mântuirea – decizia se presupune că I-a
aparţinut lui Dumnezeu.

Această doctrină este numită „alegerea necondiţionată“. Dar cine a mai

auzit de o astfel de „alegere necondiţionată“, adică despre o alegere care nu se
face pe baza împlinirii anumitor condiţii? În ţările democrate, candidaţii
politici sunt aleşi pe baza unor condiţii existente în mintea noastră pe care
trebuie să le împlinească. Ne alegem partenerii de viaţă pe baza unor condiţii
pe care trebuie să le împlinească şi a unor caracteristici care îi fac doriţi.
Totuşi, unii teologi vor să credem că presupusa alegere a lui Dumnezeu
referitoare la cine să fie mântuit şi cine nu este o „alegere necondiţionată“,
care nu este bazată pe vreo condiţie pe care să o împlinească oamenii! Astfel,
mântuirea indivizilor este pur şi simplu „noroc chior“, capriciul unui monstru
crud, nedrept, ipocrit şi lipsit de inteligenţă numită Dumnezeu! Această frază
în sine – „alegere necondiţionată“ – se contrazice pe sine, întrucât cuvântul
alegere presupune condiţionare. Dacă este o „alegere necondiţionată“ atunci
nu este de fapt o alegere; este doar baftă.

Imaginea de ansamblu

Acum putem vedea imaginea de ansamblu. Dumnezeu a ştiut că vom

păcătui cu toţii, dar a alcătuit un plan prin care să ne mântuiască înainte chiar
de a se fi născut vreunul dintre noi. Acest plan descoperea dragostea şi
dreptatea Sa extraordinare, întrucât El cerea ca Fiul Său neprihănit să moară în
locul nostru. Şi Dumnezeu nu numai că a predestinat ca noi, cei care ne vom
pocăi şi vom crede să fim iertaţi, dar să şi devenim asemenea Fiului Său Isus,
după cum a spus şi Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine“
(Gal. 2:20).
 Noi, cei care suntem copiii lui Dumnezeu născuţi din nou, vom avea
într-o zi trupuri nemuritoare şi vom trăi într-o societate perfectă, iubindu-L şi
având părtăşie cu minunatul nostru Tată ceresc! Vom trăi pe un pământ nou şi
într-un Ierusalim nou. Toate aceste lucruri au fost făcute posibile prin moartea
jertfitoare a lui Isus! Slavă Domnului pentru planul Său predestinat!

Viaţa prezentă

De îndată ce am înţeles planul etern, putem înţelege mai bine şi ce

înseamnă viaţa prezentă. În primul rând, această viaţă slujeşte ca un test
pentru fiecare dintre noi. Decizia fiecăruia în parte stabileşte dacă se va
bucura de privilegiul binecuvântat de a fi unul dintre copiii lui Dumnezeu şi
dacă va trăi alături de El pentru totdeauna. Cei care se smeresc pe ei înşişi
răspunzând chemării lui Dumnezeu, pocăindu-se şi crezând, vor fi înălţaţi
(vezi Luca 18:14). Această viaţă este în primul rând un test pentru viaţa
viitoare.

Această perspectivă ne ajută, de asemenea, să înţelegem unele dintre

misterele care împresoară viaţa. De exemplu, mulţi s-au întrebat: „De ce li se
permite lui Satan şi demonilor lui să ispitească oamenii?“ sau „Când Satan a
fost aruncat din ceruri, de ce i s-a permis să aibă acces pe pământ?“

Acum putem vedea că până şi Satan slujeşte unui scop divin în planul lui
Dumnezeu. În primul rând, Satan slujeşte ca alegerea alternativă pentru
umanitate. Dacă singura alternativă ar fi fost aceea de a-L sluji pe Isus, atunci
toată lumea I-ar fi slujit fie că ar fi vrut, fie că nu.

Ar fi ca în cazul unor alegeri electorale în care toată lumea trebuie să

voteze, dar nu există decât un candidat. Acel candidat ar fi ales în unanimitate,
însă nu ar putea avea niciodată încrederea că este iubit sau chiar plăcut de
vreunul dintre alegătorii săi! Aceştia nu au avut nici o altă alegere, nu l-au
putut vota decât să îl voteze pe el! În aceeaşi postură ar fi şi Dumnezeu dacă
nu ar fi nimeni care să concureze cu El pentru inimile oamenilor.

Analizează lucrurile din următorul unghi: Ce s-ar fi întâmplat dacă

Dumnezeu i-ar fi pus pe Adam şi pe Eva într-o grădină în care să nu le fi fost
interzis nimic? Atunci Adam şi Eva ar fi fost nişte roboţi datorită contextului.
Nu ar fi putut spune: „Am decis să ascultăm de Dumnezeu“, deoarece nu ar fi
avut posibilitatea de a nu I se supune.
 Mai important încă, Dumnezeu nu ar fi putut spune „Ştiu că Adam şi
Eva Mă iubesc“, deoarece Adam şi Eva nu ar fi avut nici o şansă de a-şi
dovedi dragostea faţă de Dumnezeu. Dumnezeu trebuie să dea agenţilor
morali liberi posibilitatea neascultării pentru a-Şi putea da seama dacă
aceştia doresc să I se supună. Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni (vezi Iacov
1:13), dar îi testează pe toţi (vezi Ps. 11:5; Prov. 17:3). Una dintre modalităţile
prin care îi testează este aceea de a-i permite lui Satan să îi ispitească, slujind
astfel scopului divin al planului veşnic al lui Dumnezeu.

Un exemplu perfect

În Deuteronom 13:1-3 citim:

Dacă se va ridica în mijlocul tău un proroc sau un visător de vise care-ţi va

vesti un semn sau o minune, şi se va împlini semnul sau minunea aceea de
care ţi-a vorbit el zicând: „Haidem după alţi dumnezei“ – dumnezei pe care tu
nu-i cunoşti – „şi să le slujim!“ să n-asculţi cuvintele acelui proroc sau visător
de vise, căci Domnul, Dumnezeul vostru, vă pune la încercare ca să ştie dacă
iubiţi pe Domnul, Dumnezeul vostru, din toată inima voastră şi din tot sufletul
vostru (subliniere personală).

Este logic să concluzionăm că nu Dumnezeu a fost cel care a dat acelui

profet fals abilitatea supranaturală de a face semne şi minuni – trebuie să fi
fost Satan. Totuşi, Dumnezeu a permis şi a folosit ispita lui Satan ca pe un test
prin care să descopere ce era de fapt în inimile oamenilor Săi.

Acelaşi principiu este ilustrat şi în Judecători 2:21-3:8, când Dumnezeu

a permis lui Israel să fie ispitit de către naţiunile înconjurătoare pentru a hotărî
dacă vor asculta sau nu de El. De asemenea, şi Isus a fost dus în pustie de
Duhul cu scopul de a fi ispitit de diavol (vezi Mat. 4:1), fiind astfel testat de
Dumnezeu. El trebuia să Se dovedească fără păcat, şi singura cale de a dovedi
acest lucru era aceea de a fi testat prin ispite.

Nu trebuie să dăm toată vina pe Satan

Satan a înşelat deja un mare număr de oameni, orbindu-le minţile pentru

a nu vedea adevărul Evangheliei, însă trebuie să conştientizăm că Satan nu
poate orbi chiar pe oricine. El îi poate înşela doar pe cei care îi permit acest
lucru, pe oamenii care resping adevărul.
 Pavel a declarat că necredinioşii „au mintea întunecată“ (Efes. 4:18) şi
ignorantă, dar a expus, de asemenea, şi rădăcina motivului pentru care au
mintea întunecată şi ignorantă:

...să nu mai trăiţi cum trăiesc păgânii, în deşertăciunea gândurilor lor, având
mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în
care se află în urma împietririi inimii lor. Ei şi-au pierdut orice pic de simţire,
s-au dedat la desfrânare, şi săvârşesc cu lăcomie orice fel de necurăţie (Efes.
4:17b-19; subliniere personală).

Cei nemântuiţi nu sunt doar oameni nefericiţi care au fost din păcate
prinşi în capcană de Satan. Ei sunt mai degrabă păcătoşi răzvrătiţi care sunt
ignoranţi de bună voie şi care vor să fie înşelaţi în continuare, deoarece inima
lor este foarte împietrită.

Nici o persoană nu trebuie să rămână înşelată, şi viaţa ta o dovedeşte din

plin! De îndată ce ţi-ai despietrit inima faţă de Dumnezeu, Satan nu te-a mai
putut ţine în minciună.

În cele din urmă, Satan va fi legat pe perioada celor o mie de ani de

domnie a lui Hristos şi atunci nu va mai avea nici o influenţă asupra nimănui:

El [îngerul] a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este

Diavolul şi Satan, şi l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a
închis acolo, şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele
Neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie
dezlegat pentru puţină vreme (Apoc. 20:2-3).

Observă că, înainte de închiderea lui, Satan „a înşelat neamuri“, dar,

când va fi legat, nu le va mai putea înşela. Totuşi, odată eliberat, va înşela
naţiunile din nou:

Când se vor împlini cei o mie de ani, Satan va fi dezlegat; şi va ieşi din
temniţa lui, ca să înşele Neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale
pământului... ca să-i adune pentru război...Şi ei s-au suit pe faţa pământului, şi
au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea prea iubită. Dar din cer s-a pogorât un
foc care i-a mistuit (Apoc. 20:7-9; subliniere personală).

De ce l-ar elibera Dumnezeu pe Satan pentru această scurtă perioadă de

timp? Motivul este acela ca toţi cei care Îl urăsc pe Hristos dar care au simulat
ascultarea faţă de El în timpul domniei Lui să se poată manifesta. Apoi vor
putea fi judecaţi pe drept. Acela va fi testul final.

Din acelaşi motiv i se permite lui Satan să se manifeste acum pe pământ

– pentru ca cei care Îl urăsc pe Hristos în inima lor să poată acţiona şi apoi să
poată fi judecaţi. De îndată ce Dumnezeu nu va mai avea nevoie de Satan
pentru a-Şi împlini scopurile divine, înşelătorul va fi aruncat în iazul de foc şi
torturat acolo pentru totdeauna (vezi Apoc. 20:10).

Pregătirea pentru lumea viitoare

Dacă te-ai pocăit şi ai crezut Evanghelia, ai trecut primul şi cel mai

important test din această viaţă. Totuşi, nu te gândi că nu vei mai fi testat(ă) în
continuare, pentru ca în acest fel Dumnezeu s-ar putea să stabilească dedicarea
ta continuă şi credinţa în El. Numai cei care „continuă în credinţă“ vor fi
prezentaţi înaintea lui Dumnezeu ca „sfinţi şi fără vină“ (Col. 1:22-23).

Dincolo de acest aspect, din Scriptura este clar că toţi vom sta într-o zi în
faţa scaunului de judecată al lui Dumnezeu, când vom fi răsplătiţi individual
conform supunerii noastre faţă de El pe pământ. Deci, suntem în continuare
testaţi, pentru a dovedi că suntem demni de răsplăţile viitoare din Împărăţia lui
Dumnezeu. Pavel a scis:

Dar pentru ce judeci tu pe fratele tău? Sau pentru ce dispreţuieşti tu pe

fratele tău? Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui
Hristos. Fiindcă este scris: „Pe viaţa Mea Mă jur, zice Domnul, că orice
genunchi se va pleca înaintea Mea, şi orice limbă va da slavă lui Dumnezeu.“
Aşa că fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu
(Rom. 14:10-12; subliniere personală).

Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui

Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul, pe
care-l va fi făcut când trăia în trup (2 Cor. 5:10).

De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va

scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric, şi va descoperi gândurile
inimilor. Atunci, fiecare îşi va căpăta lauda de la Dumnezeu (1 Cor. 4:5;
subliniere persoanlă).

În ce va consta răsplata
 În ce anume va consta răsplata dată celor care îşi dovedesc dragostea şi
devotamentul faţă de Isus? Scriptura vorbeşte despre cel puţin două tipuri
diferite de răsplată – lauda de la Dumnezeu şi mai multe posibilităţi de a-L
sluji. Ambele sunt revelate de Isus în pilda omului de neam mare:

„Un om de neam mare s-a dus într-o ţară depărtată, ca să-şi ia o împărăţie, şi
apoi să se întoarcă. A chemat zece din robii săi, le-a dat zece poli, şi le-a zis:
«Puneţi-i în negoţ până mă voi întoarce.» Dar cetăţenii lui îl urau; şi au trimis
după el o solie să-i spună: «Nu vrem ca omul acesta să împărăţească peste
noi.» Când s-a întors înapoi, după ce îşi luase împărăţia, a spus să cheme pe
robii aceia, cărora le dăduse banii, ca să vadă cât câştigase fiecare cu ei din
negoţ. Cel dintâi a venit, şi i-a zis: «Doamne, polul tău a mai adus zece poli.»
El i-a zis: «Bine, rob bun; fiindcă ai fost credincios în puţine lucruri, primeşte
cârmuirea a zece cetăţi.» A venit al doilea, şi i-a zis: «Doamne, polul tău a mai
adus cinci poli.» El i-a zis şi lui: «Primeşte şi tu cârmuirea a cinci cetăţi.» A
venit un altul, şi i-a zis: «Doamne, iată-ţi polul, pe care l-am păstrat învelit
într-un ştergar; căci m-am temut de tine, fiindcă eşti un om aspru; iei ce n-ai
pus, şi seceri ce n-ai semănat.» Stăpânul i-a zis: «Rob rău; te voi judeca după
cuvintele tale. Ştiai că sunt un om aspru, care iau ce n-am pus şi secer ce n-am
semănat; atunci de ce nu mi-ai pus banii la zarafi, pentru ca, la întoarcerea
mea, să-i fi luat înapoi cu dobândă?» Apoi a zis celor ce erau de faţă: «Luaţi-i
polul, şi daţi-l celui ce are zece poli.» «Doamne», i-au zis ei, «el are zece
poli.» Iar el le-a zis: «Vă spun că celui ce are, i se va da; dar de la cel ce n-are,
se va lua chiar şi ce are. Cât despre vrăjmaşii mei, care n-au vrut să împărăţesc
eu peste ei, aduceţi-i încoace, şi tăiaţi-i înaintea mea»“ (Luca 19:12-27).

Este foarte clar că omul de neam mare care absentase, dar care în cele
din urmă se întorsese, Îl reprezenta pe Isus. La venirea lui Isus va trebui să
dăm socoteală pentru ceea ce am făcut cu darurile, abilităţile, lucrările şi
oportunităţile pe care ni le-a dat, reprezentate de banii daţi fiecăruia dintre
slujitorii din această pildă. Dacă am fost credincioşi, vom fi răsplătiţi cu laudă
din partea Lui şi ni se va da autoritatea de a-L ajuta să împărăţească şi să
domnească peste pământ (vezi 2 Tim. 2:12; Apoc. 2:26-27; 5:10; 20:6), care
este reprezentat de oraşele peste care au fost autorizaţi cei doi slujitori
credincioşi din pildă să stăpânească.

Dreptatea cu care vom fi judecaţi

O altă pildă pe care a spus-o Isus ilustrează dreapta judecată cu care vom
fi judecaţi:
„Fiindcă Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un gospodar, care a ieşit dis-de-
dimineaţă, să-şi tocmească lucrători la vie. S-a învoit cu lucrătorii cu câte un
leu pe zi, şi i-a trimis la vie. A ieşit pe la ceasul al treilea, şi a văzut pe alţii
stând în piaţă fără lucru. «Duceţi-vă şi voi în via mea», le-a zis el, «şi vă voi
da ce va fi cu dreptul.» Şi s-au dus. A ieşit iarăşi pe la ceasul al şaselea şi al
nouălea, şi a făcut la fel. Când a ieşit pe la ceasul al unsprezecelea, a găsit pe
alţii stând în piaţă, şi le-a zis: «De ce staţi aici toată ziua fără lucru?» Ei i-au
răspuns: «Pentru că nu ne-a tocmit nimeni.» «Duceţi-vă şi voi în via mea», le-
a zis el, «şi veţi primi ce va fi cu dreptul.» Seara, stăpânul viei a zis
ispravnicului său: «Cheamă pe lucrători, şi dă-le plata, începând de la cei de
pe urmă, până la cei dintâi.» Cei din ceasul al unsprezecelea au venit, şi au
luat fiecare câte un leu. Când au venit cei dintâi, socoteau că vor primi mai
mult; dar au primit şi ei tot câte un leu de fiecare. După ce au primit banii,
cârteau împotriva gospodarului, şi ziceau: «Aceştia de pe urmă n-au lucrat
decât un ceas, şi la plată i-ai făcut deopotrivă cu noi, care am suferit greul şi
zăduful zilei.» Drept răspuns, el a zis unuia dintre ei: «Prietene, ţie nu-ţi fac
nici o nedreptate; nu te-ai tocmit cu mine cu un leu? Ia-ţi ce ţi se cuvine, şi
pleacă. Eu vreau să plătesc şi acestuia din urmă ca şi ţie. Nu pot să fac ce
vreau cu ce-i al meu? Ori este ochiul tău rău, fiindcă eu sunt bun?» Tot aşa,
cei din urmă vor fi cei dintâi, şi cei dintâi vor fi cei din urmă; pentru că mulţi
sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi“ (Mat. 20:1-16).

Isus nu învăţa prin această pildă că toţi slujitorii lui Dumnezeu vor primi
aceaşi răsplată la sfârşit, întrucât nu numai că acest lucru nu ar fi drept, dar ar
şi contrazice alte scripturi (vezi, de exemplu, Luca 19:12-27; 2 Cor. 3:8).

Mai degrabă, Isus îi învăţa că fiecare slujitor al lui Dumnezeu va fi

răsplătit nu numai pe baza a ceea ce a făcut pentru El, ci şi pe baza câtor
oportunităţi le-a oferit. Lucrătorii din pilda lui Isus care au muncit o oră ar fi
muncit toată ziua dacă ar fi găsit un gospodar care să le dea această ocazie.
Deci, cei care au dat tot ce au putut în acest timp de o oră, au fost răsplătiţi în
mod egal cu cei cărora li s-a dat posibilitatea să muncească toată ziua.

În concluzie, Dumnezeu dă ocazii diferite fiecăruia dintre slujitorii Săi.

Unora le dă marea oportunitate de a sluji şi binecuvânta mii de oameni prin
folosirea darurile extraordinare pe care li le-a dat. Altora le dă ocazii şi daruri
mai puţine şi totuşi pot primi aceeaşi răsplată la sfârşit, dacă sunt la fel de
credincioşi cu ceea ce le-a dat Domnul.1

Concluzia
 Nu este nimic mai important ca ascultarea de Dumnezeu, iar într-o zi toţi
vor înţelege acest lucru. Oamenii înţelepţi ştiu acest adevăr şi se comportă ca
atare!

Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi

păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va
aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce
este ascuns, fie bine, fie rău (Ecles. 12:13-14).

Ucenicizatorul autentic ascultă de Dumnezeu din toată inima lui şi îşi dă

toată silinţa să-şi motiveze ucenicii să facă la fel!

Pentru un studiu mai aprofundat referitor la acest subiect important al

judecăţii viitoare vezi: Mat. 6:1-6, 16-18; 10:41-42; 12:36-37; 19:28-29;
25:14-30; Luca 12:2-3; 14:12-14; 16:10-13; 1 Cor. 3:5-15; 2 Tim. 2:12; 1 Pet.
1:17; Apoc. 2:26-27; 5:10; 20:6.

1
De asemenea, această pildă nu ne învaţă că cei care se pocăiesc la o vârstă
fragedă şi care lucrează cu credincioşie de mulţi ani vor fi răsplătiţi la fel ca
cei care se pocăiesc în ultimul an de viaţă şi Îl slujesc pe Dumnezeu cu
credincioşie doar un an. Acest lucru ar fi nedrept şi nu ar fi bazat pe
oportunitatea pe care a creat-o Dumnezeu pentru fiecare, întrucât Dumnezeu a
dat fiecăruia în viaţă posibilitatea de a se pocăi. Astfel, cei care vor lucra mai
mult timp vor primi o răsplată mai mare decât cei care vor lucra mai puţin
timp.

Mituri moderne despre războiul spiritual

Partea I

Subiectul războiului spiritual a devenit foarte popular în biserici în

ultimii ani. Din nefericire, multe din învăţăturile referitoare la acest subiect
contrazic Scriptura. În consecinţă, mulţi lucrători din lume învaţă şi practică
un război spiritual pe care Biblia nu îl prescrie. Desigur, există şi război
spiritual biblic, şi pe acesta ar trebui să îl practice şi să îl propovăduiască
ucenicizatorii.

În acest capitol, precum şi în cel care va urma, voi vorbi despre unele
dintre cele mai greşite concepţii referitoare la Satan şi la războiul spiritual.
Acest subiect reprezintă un rezumat al cărţii pe care am scris-o pe marginea
lui, intitulată Mituri moderne despre Satan şi războiul spiritual. Cartea poate
fi citită în versiunea în engleză pe site-ul www.shepherdserve.org.

Mitul nr. 1: „În eternitate din trecut, Dumnezeu şi Satan au început

o mare bătălie. Astăzi, încă mai există lupta cosmică dintre ei.“

Acest mit specific contrazice unul dintre cele mai stabile şi

fundamentale adevăruri despre Dumnezeu care este precizat în Scriptură –
acela că este atotputernic sau omnipotent.

Isus ne-a spus că toate lucrurile sunt cu putinţă pentru Dumnezeu (vezi
Mat. 19:26). Ieremia a afirmat că nu este nimic prea greu de făcut pentru El
(vezi Ier. 32:17). Nici o persoană sau forţă nu Îl poate împiedica să Îşi ducă la
bun sfârşit planurile (vezi 2 Cron. 20:6; Iov 41:10; 42:2). Dumnezeu întreabă
prin Ieremia: „Căci cine este ca Mine?...Şi care căpetenie Îmi va sta
împotrivă?“ (Ier. 50:44). Răspunsul este nimeni, nici măcar Satan.

Dacă Dumnezeu este într-adevăr atotputernic, aşa cum menţionează

pasajele anterioare, atunci a spune că Dumnezeu şi Satan au fost în război
implică automat faptul că Dumnezeu nu este atotputernic. Dacă Dumnezeu a
pierdut chiar şi o singură bătălie, dacă a fost învins de Satan chiar şi la cel mai
mic nivel sau dacă a trebuit să lupte împotriva lui chiar şi pentru o perioadă
scurtă, atunci El nu este atotputernic aşa cum a declarat despre Sine.

Comentariul lui Hristos despre puterea lui Satan

Isus a făcut la un moment dat o afirmaţie referitoare la căderea lui Satan

din Rai care ne va ajuta să înţelegem câtă putere are acesta comparativ cu
Dumnezeul nostru omnipotent:
Cei şaptezeci s-au întors plini de bucurie, şi au zis: „Doamne, chiar şi dracii ne
sunt supuşi în Numele Tău.“ Isus le-a zis: „Am văzut pe Satan căzând ca un
fulger din cer“ (Luca 10:17-18).

Când Dumnezeul atotputernic a decretat expulzarea lui Satan din Rai,

Satan nu s-a putut împotrivi. Isus a ales metafora ca un fulger pentru a
sublinia viteza cu care a căzut Satan. El a căzut nu ca o melasă, ci ca un
fulger. Adică, în secunda asta era în ceruri şi, în secunda următoare, – BUM! –
nu mai era!

Dacă Dumnezeu îl poate expulza atât de repede şi de uşor pe Satan

însuşi, nu ar fi trebuit să constituie o surpiză faptul că slujitorii împuterniciţi
de El puteau scoate atât de repede şi de uşor demonii. Asemenea primilor
ucenici ai lui Isus, prea mulţi creştini contemporani nouă au un mare respect
pentru puterea diavolului şi au priceput că puterea lui Dumnezeu este de
departe mult, mult mai mare. Dumnezeu este Creator, iar Satan este doar o
creaţie. Satan nu se poate împotrivi lui Dumnezeu.

Războiul care nu a existat niciodată

Oricât de ciudat ne-ar părea, trebuie să înţelegem că Dumnezeu şi Satan

nu sunt, nu au fost niciodată, şi nici nu vor fi într-un război. Da, au planuri
diferite şi am putea spune că sunt adversari. Dar atunci când două partide sunt
adverse şi unul este cu mult mai puternic decât celălalt, conflictele lor nu sunt
considerate bătălii. S-ar putea lupta o râmă cu un elefant? Satan, ca o râmă, a
avut o încercare firavă de a se opune Celui ce era de o mie de ori mai puternic.
Această opoziţie a fost rezolvată foarte repede, iar el a fost expulzat din Rai
„ca un fulger“. Nu a existat nici o bătălie – doar o expulzare.

Dacă Dumnezeu este atotputernic, atunci Satan nu are nici cea mai
infimă şansă de a-L împiedica măcar în cea mai mică măsură pe Dumnezeu să
Îşi împlinească planurile. Şi dacă Dumnezeu îi permite lui Satan să facă ceva,
scopul final este tot împlinirea planului Său divin. Acest adevăr va deveni
extrem de clar pe măsură ce vom continua să analizăm scripturile care tratează
acest subiect.

În mod interesant, autoritatea supremă a lui Dumnezeu asupra lui Satan

a fost demonstrată nu numai în veşnicia trecută, dar va fi demonstrată şi în
viitor. Citim în Apocalipsa că „un singur înger“ îl va lega pe Satan şi îl va
încarcera timp de o mie de ani (vezi Apoc. 20:1-3). Acest incident viitor nu ar
putea fi considerat o bătălie între Dumnezeu şi Satan, după cum nici
expulzarea lui nu poate fi considerată o bătălie. Observă, de asemenea, că
Satan nu va avea puterea de a ieşi din închisoare şi că doar va fi eliberat atunci
când va fi convenabil pentru planurile lui Dumnezeu (Apoc. 20:7-9).

Cum rămâne cu viitorul „Război din cer“?

Dacă este adevărat că între Dumnezeu şi Satan nu este, nu a fost, şi nu

va fi niciodată un război, atunci de ce citim în Apocalipsa despre un război
viitor în cer care îl implică şi pe Satan (Apoc. 12:7-9)? Aceasta este o
întrebare bună care are un răspuns uşor de găsit.

Observă că acest război va fi între Mihail şi îngerii lui şi Satan şi îngerii

lui. Dumnezeu Însuşi nu este menţionat ca fiind implicat în această bătălie.
Totuşi, dacă ar fi fost implicat, abia dacă am putea descrie acest conflict drept
război, deoarece Dumnezeu, fiind atotputernic, ar putea stinge foarte uşor
această opoziţie, într-o clipită, după cum a şi dovedit deja acest lucru.

Îngerii, inclusiv Mihail, nu sunt atotputernici şi astfel conflictul lor cu

Satan şi îngerii lui poate fi considerat război, deoarece va exista de fapt un
astfel de conflict pentru o perioadă de timp. Totuşi, fiind mai puternici, aceştia
îl vor învinge pe Satan şi hoardele lui.

De ce nu se implică Dumnezeu în mod personal în această bătălie aparte

şi o lasă pe mâna îngerilor? N-am nici cea mai vagă idee. Cu siguranţă că
Dumnezeu, fiind atotştiutor, ştia că îngerii Săi pot câştiga acest război şi, de
aceea, poate a considerat că nu este nevoie să Se implice personal.

Nu mă îndoiesc că Dumnezeu i-ar fi putut foarte uşor şi repede anihila

pe canaaniţii nelegiuiţi din zilele lui Iosua, dar a ales să dea această sarcină
israeliţilor. Dumnezeu le-a cerut să facă eforturi mari timp de câteva luni
pentru a îndeplini ceea ce El ar fi putut face fără nici un efort. Poate că acest
lucru a fost pe placul lui Dumnezeu şi pentru că cerea credinţă din partea
evreilor. Poate că acesta este şi motivul pentru care nu Se va implica personal
în războiul viitor din cer. Totuşi, Biblia nu ne spune nimic despre aceste
lucruri.

Doar faptul că într-o zi va exista un război în cer între Mihail şi îngerii

lui şi Satan şi îngerii săi nu ne dă motive suficiente pentru a crede că
Dumnezeu nu este atotputernic – tot aşa cum nici bătăliile dintre Israel şi
Canaan nu ne dau un motiv să credem că Dumnezeu nu este atotputernic.

Nu a fost Satan învins de Isus pe cruce?

În cele din urmă, referitor la acest prim mit al războaielor dintre

Dumnezeu şi Satan, aş vrea să trag o concluzie în ceea ce priveşte afirmaţia
frecvent întâlnită: Isus l-a învins pe Satan pe cruce. Scriptura nu menţionează
de fapt niciunde că Isus l-a învins pe Satan pe cruce.

Când spunem că Isus l-a învins pe Satan, sună ca şi când între Isus şi
Satan a existat o bătălie, ceea ce implică faptul că Dumnezeu nu este
atotputernic şi că Satan nu era deja sub autoritatea Lui deplină. Există mai
multe modalităţi biblice de a explica ce s-a întâmplat cu Satan când Isus Şi-a
dat viaţa la Calvar. De exemplu, Scriptura ne spune că, prin moartea Sa, Isus a
„nimicit (în engleză: l-a lăsat fără putere, n. t.) pe cel ce are puterea morţii”
(vezi Evrei 2:14-15).

În ce măsură l-a lăsat fără putere pe Satan? Evident, Satan nu este

complet lipsit de putere în prezent, altfel apostolul Ioan nu ar mai fi scris:
„...că toată lumea zace în cel rău.”(1 Ioan 5:19; subliniere personală) În
conformitate cu Evrei 2:14-15, Satan a fost lăsat fără putere în ceea ce priveşte
„puterea morţii“. Ce vrea să spună această afirmaţie?

Scriptura face referire la trei tipuri de moarte: moarte spirituală, moarte

fizică şi moartea a doua.

După cum am citit într-un capitol anterior, cea de a doua moarte (sau
moartea veşnică) este menţionată în Apocalipsa 2:22; 20:6, 14; 21:8 şi este
momentul în care necredincioşii vor fi aruncaţi în iazul de foc.

Moartea fizică apare atunci când sufletul unei persoane părăseşte trupul,
care încetează să mai funcţioneze.

Moartea spirituală descrie condiţia duhului uman care nu a fost născut

din nou prin Duhul Sfânt. O persoană moartă din punct de vedere spiritual are
un duh alienat de Dumnezeu, care posedă o natură păcătoasă şi care este, într-
o oarecare măsură, unită cu Satan. Efeseni 2:1-3 ne ilustrează imaginea unei
persoane moarte spiritual:
 Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi
odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a
duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi
odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile
firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi
ceilalţi.

Pavel le-a scris credincioşilor efeseni că erau „morţi în greşelile şi

păcatele“ lor. Evident nu se referea la moartea spirituală deoarece scria unor
oameni vii. De aceea, trebuie să se fi referit la moarte spirituală.

Ce îi omorâse, spiritual vorbind? „Greşelile şi păcatele“ lor. Aminteşte-ţi

că Dumnezeu i-a spus lui Adam că, în ziua în care nu va mai asculta de El, va
muri (Gen. 2:17). Dumnezeu nu vorbea despre o moarte fizică, ci despre una
spirituală, deoarece Adam nu a murit, fizic vorbind, în ziua în care a mâncat
fructul oprit. Mai degrabă a murit din punct de vedere spiritual, iar fizic abia
câteva sute de ani mai târziu.

Pavel a mers mai departe şi le-a spus efesenilor că, asemenea oamenilor
morţi spiritual, şi ei trăiau în (sau practicau) aceleaşi greşeli şi păcate, urmând
„mersul lumii“ (adică făcând ceea ce făceau toţi ceilalţi) şi pe „domnul puterii
văzduhului“.

Cine este „domnul puterii văzduhului“? Este Satan, care domneşte peste
împărăţia întunericului şi care este comandantul-şef al duhurilor rele care
locuiesc în văzduh. Aceste duhuri rele sunt enumerate într-un capitol posterior
din Efeseni ca având ranguri diferite (vezi Efes. 6:12).

Pavel a spus că prinţul întunericului este duhul „care lucrează acum în

fiii neascultării”. Expresia „fiii neascultării“ este doar o altă descriere a tuturor
necredincioşilor, subliniind faptul că natura lor este păcătoasă. Pavel a spus
mai târziu că erau „din fire copii ai mâniei“ (Efes. 2:3; subliniere personală).
Mai mult, a spus că Satan lucra în ei.

Avându-l de tată pe Satan

Fie că oamenii nemântuiţi sunt conştienţi sau nu, ei îl urmează pe Satan

şi fac parte din împărăţia întunericului. Duhurile lor moarte spiritual sunt pline
de natura lui rea şi egoistă. De fapt, Satan le este tată şi domn spiritual.
Tocmai de aceea le-a spus Isus unora dintre liderii religioşi: „Voi aveţi de tată
pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru“ (Ioan 8:44).

Aceasta este imaginea deprimantă a celui care nu a fost născut din nou!
Acesta merge prin viaţă mort din punct de vedere spiritual, plin de natura lui
Satan, îndreptându-se spre o moarte fizică inevitabilă de care se teme
extraordinar de mult; şi fie că este conştient sau nu, într-o zi va experimenta
cea mai năprasnică moarte din câte există, moartea veşnică, atunci când va fi
aruncat în iazul de foc.

Este extrem de important să înţelegem că moartea spirituală, cea fizică şi

cea veşnică sunt toate manifestări ale mâniei lui Dumnezeu asupra umanităţii
păcătoase şi că Satan are un rol în ea. Dumnezeu i-a permis lui Satan să
domnească peste împărăţia întunericului şi peste cei care „iubesc întunericul“
(Ioan 3:19) . De fapt, Dumnezeu i-a zis lui Satan: „Îţi dau voie să ai puterea de
a-i ţine în captivitate pe cei care nu Mi se supun“. Satan a devenit un
instrument subordonat mâniei lui Dumnezeu revărsată asupra oamenilor
răzvrătiţi. Deoarece toţi au păcătuit, toţi sunt sub puterea lui Satan, având
natura lui în duhurile lor şi fiind ţinuţi prizonieri voii sale (vezi 2 Tim. 2:26).

Răscumpărarea din captivitate

Totuşi, îi putem mulţumi lui Dumnezeu că a avut milă de umanitate şi

că, datorită acestei mile, nimeni nu trebuie să rămână în această condiţie
jalnică. Deoarece moartea substituentă a lui Isus a satisfăcut clauzele dreptăţii
divine, toţi cei care cred în Hristos pot scăpa de moarte spirituală şi din
captivitatea lui Satan, deoarece nu mai sunt sub mânia lui Dumnezeu. Atunci
când credem în Domnul Isus, Duhul Sfânt vine în duhul nostru şi eradichează
natura lui Satan, generând naşterea din nou a duhului nostru (vezi Ioan 3:1-16)
şi permiţându-ne să beneficiem de natura divină a lui Dumnezeu (vezi 2 Petru
1:4).

Şi acum, să revenim la întrebarea iniţială. Când scriitorul Epistolei către

Evrei a afirmat că Isus, prin moartea Sa, l-a lăsat fără putere „pe cel ce are
puterea morţii, adică diavolul“, a vrut să spună că puterea morţii spirituale, pe
care o are Satan asupra oamenilor nemântuiţi, a fost nimicită în ceea ce-i
priveşte pe toţi cei care sunt „în Hristos“. Suntem aduşi din nou la viaţă din
punct de vedere spiritual datorită lui Hristos, care a plătit pedeapsa în locul
nostru.
 Mai mult, deoarece nu mai suntem morţi din punct de vedere spiritual şi
nici sub dominaţia lui Satan, nu ne mai temem de moartea fizică, de vreme ce
ştim ce ne aşteaptă – o moştenire glorioasă şi eternă.

În final, datorită lui Isus, am fost feriţi de suferinţele morţii a doua şi de

iazul de foc.

L-a învins Isus pe diavol pe cruce? Nu, nu l-a învins, deoarece nu a

existat o bătălie între Isus şi Satan. Totuşi, Isus l-a lăsat fără putere în ceea ce
priveşte moartea spirituală, prin care îi ţine pe oamenii nemântuiţi captivi
păcatului. Satan încă mai are puterea morţii spirituale asupra celor nemântuiţi,
dar în ceea ce-i priveşte pe cei care sunt în Hristos, Satan nu are nici o putere
asupra lor.

Dezarmarea puterilor

Acest lucru ne ajută, de asemenea, să înţelegem afirmaţia lui Pavel

despre „dezbrăcarea domniilor şi stăpânirilor“ din Coloseni 2:13-15

Pe voi, care eraţi morţi [spiritual] în greşelile voastre...Dumnezeu v-a adus la

viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile. A şters zapisul cu
poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit,
pironindu-l pe cruce. A dezbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de
ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce (subliniere
personală).

Pavel foloseşte în mod evident limbajul metaforic în acest pasaj. În

prima parte, el compară toate greşelile noastre cu un „zapis“ (act de vânzare
sau cumpărare). Ceea ce noi nu am putut plăti, a plătit Isus în locul nostru,
care a luat asupra Lui pe cruce plata păcatelor noastre.

În a doua parte, aşa cum regii antici îi dezarmau pe cei învinşi luându-le
armele şi făcând parade triumfătoare pe străzile oraşului cu ele, tot aşa şi
moartea lui Hristos a fost o biruinţă asupra „domniilor şi stăpânirilor“, adică,
asupra demonilor cu statut inferior care domnesc peste cei cu inima rebelă,
ţinându-i captivi.

Nu am putea spune pe baza acestui pasaj că Hristos l-a învins pe Satan?

Poate, dar cu o condiţie. Trebuie să nu uităm că Pavel foloseşte metafora în
acest pasaj. Şi fiecare metaforă are un punct în care similitudinile se
transformă în disimilitudini, aşa cum am vorbit în capitolul despre
interpretarea biblică.

Trebuie să fim atenţi când interpretăm metaforele folosite de Pavel în

Coloseni 2:13-15. Este clar că nu a existat un „zapis“ care să conţină toate
păcatele noastre şi care să fi fost pironit pe cruce. Totuşi, acesta este un simbol
a ceea ce a realizat Isus pe cruce.

În mod asemănător, demonii care au stăpânit peste cei nemântuiţi nu au

fost dezarmaţi literal de săbiile şi scuturile lor şi nici Isus nu a făcut paradă
publică pe străzi. Limbajul pe care îl foloseşte Pavel este simbolul a ceea ce a
realizat Isus pentru noi. Am fost ţinuţi captivi de duhurile rele. Totuşi, murind
pentru păcatele noastre, Isus ne-a eliberat din această captivitate. Isus nu a
luptat literal împotriva duhurilor rele, iar acestea nu se aflau în război cu El.
Ele, cu dreapta permisiune a lui Dumnezeu, ne-au ţinut sub puterea lor toată
viaţa noastră. „Armamentul“ lor era îndreptat nu spre Hristos, ci spre noi.
Totuşi, Isus i-a „dezarmat“. Nu ne mai pot ţine captivi.

Haide să nu ne gândim că a existat o bătălie de secole între Isus şi

duhurile rele ale lui Satan şi că în cele din urmă Isus a câştigat bătălia pe
cruce. Dacă vom spune că Isus l-a învins pe diavol, să ne asigurăm că
înţelegem că El a învins diavolul pentru noi, nu pentru El.

Odată am alungat un căţel din grădină deoarece o speria pe fetiţa mea.

Aş putea spune că l-am învins, dar sper să înţelegi că acest câine nu a fost nici
un moment o ameninţare pentru mine, ci doar pentru fetiţa mea. Acelaşi lucru
s-a întâmplat şi cu Isus şi Satan. Isus a alungat pentru noi un câine care pe El
nu L-a speriat deloc.

Cum a alungat Isus câinele-Satan? Purtând pedeapsa pentru păcatele

noastre şi eliberându-ne astfel de vina pe care o aveam înaintea lui Dumnezeu,
deci de mânia Lui, şi, în consecinţă, duhurile malefice cărora Dumnezeu le-a
permis în mod drept să îi înrobească pe cei răzvrătiţi nu mai au nici un drept
de a ne încătuşa. Slavă Domnului pentru acest lucru!

Această perspectivă ne conduce spre un al doilea mit demn de analizat şi

legat de primul.
 Mitul nr. 2: “Există lupte constante pe tărâmul spiritual între îngerii
lui Dumnezeu şi îngerii lui Satan. Rezultatul acestor bătălii este
determinat de războiul spiritual dus de noi.“

Am aflat deja din cartea Apocalipsa că va exista într-o bună zi un război

spiritual în ceruri, între Mihail şi îngerii lui şi Satan şi îngerii săi. În afară de
acesta, mai există un singur război angelic menţionat în Scriptură şi care se
găseşte în capitolul zece din Daniel.1 Daniel ne spune că a jelit timp de trei
săptămâni în cel de-al treilea an al domniei lui Cir, Împăratul Persiei, când un
înger i-a apărut lângă râul Tigru. Scopul vizitei îngerului a fost acela de a-i da
capacitatea de a înţelege ce se va întâmpla cu Israel în viitor şi am studiat deja
pe scurt ce i s-a spus lui Daniel în capitolul „Răpirea şi sfârşitul vremurilor“.
În timpul conversaţiei lor, îngerul, al cărui nume nu este precizat, i-a zis:

„Daniele, nu te teme de nimic! Căci cuvintele tale au fost ascultate din cea
dintâi zi, când ţi-ai pus inima ca să înţelegi, şi să te smereşti înaintea
Dumnezeului tău, şi tocmai din pricina cuvintelor tale vin eu acum! Dar
căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile; şi iată
că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor, şi am
ieşit biruitor acolo lângă împăraţii Persiei“ (Dan. 10:12-13).

Daniel a aflat că rugăciunea lui fusese ascultată cu trei săptămâni înainte

de întâlnirea sa cu îngerul, dar că îngerului îi luase trei săptămâni să ajungă la
el. Motivul întârzierii îngerului era acela că „căpetenia împărăţiei din Persia“ i
s-a împotrivit. Totuşi, a putut să iasă biruitor pentru că Mihail, „una dintre
căpeteniile cele mai de seamă“ i-a venit în ajutor.

Când îngerul era pe punctul de a pleca de la Daniel i-a zis:

„Acum mă întorc să mă lupt împotriva căpeteniei Persiei; şi când voi pleca,

iată că va veni căpetenia Greciei! Dar vreau să-ţi fac cunoscut ce este scris în
cartea adevărului. Nimeni nu mă ajută împotriva acestora, în afară de
voievodul vostru Mihail“ (Dan. 10:20-21)

Din acest pasaj putem învăţa mai mulţi factori importanţi. Vedem încă o
dată că îngerii lui Dumnezeu nu sunt atotputernici şi că pot fi într-adevăr
implicaţi în lupta împotriva îngerilor întunericului.

În al doilea rând, învăţăm că unii îngeri (precum Mihail) sunt mai

puternici decât alţii (precum îngerul care i-a vorbit lui Daniel).
Întrebări la care nu avem nici un răspuns

Am putea întreba: „De ce nu l-a trimis Dumnezeu pe Mihail de la bun

început să transmită mesajul lui Daniel, ca să nu mai fi existat întârzierea de
trei săptămâni?“ Adevărul este că Biblia nu ne spune de ce a trimis Dumnezeu
un înger despre care ştia cu siguranţă că nu va putea trece de „căpetenia
Persiei“ fără ajutorul lui Mihail. De fapt, nu avem nici o idee de ce ar folosi
Dumnezeu orice înger pentru a transmite cuiva un mesaj. De ce nu a mers El
personal, de ce nu i-a vorbit lui Daniel cu vocea tare sau de ce nu l-a dus
temporar pe Daniel în ceruri pentru a-i spune aceste lucruri? Pur şi simplu nu
ştim.

Dar dovedeşte acest pasaj că există lupte constante pe tărâmul spiritual

între îngerii lui Dumnezeu şi îngerii lui Satan? Nu, doar dovedeşte că, acum
câteva mii de ani, a existat o bătălie de trei săptămâni între unul dintre îngerii
mai slabi ai lui Dumnezeu şi unul dintre îngerii lui Satan numit „căpetenia
Persiei“, o bătălie care, dacă ar fi vrut Dumnezeu, nu ar fi existat niciodată.
Singura bătălie angelică menţionată în Biblie în afară de aceasta este viitorul
război din ceruri, consemnat în cartea Apocalipsa. Atât. Poate că au fost şi
alte bătălii angelice, dar aceasta nu poate fi decât o concluzie bazată pe
presupunerile noastre.

Un mit bazat pe un altul

Dovedeşte această istorisire despre Daniel şi căpetenia Persiei că

războiul nostru spiritual poate determina rezultatul bătăliilor angelice? Din
nou, această idee presupune (pe baza câtorva scripturi) că există bătălii
angelice frecvente. Dar haide să facem un pas în necunoscut şi să spunem că
da, există bătălii angelice regulate. Dovedeşte această istorisire despre Daniel
că lupta noastră spirituală poate determina rezultatul bătăliilor angelice care
este posibil să aibă loc?

Această întrebare este adeseori pusă de cei care promovează următorul

mit particular: „Dacă Daniel ar fi renunţat după prima zi?“ Desigur că
răspunsul la această întrebare nu îl cunoaşte nimeni, deoarece realitatea este că
Daniel nu a încetat să Îl caute pe Dumnezeu în rugăciune până când nu a ajuns
îngerul fără nume. Totuşi, implicaţia acestei întrebări este aceea de a ne
convinge că Daniel, printr-un război spiritual continuu, a fost cheia reuşitei
celeste a îngerului fără nume. Dacă Daniel ar fi renunţat la această luptă
spirituală se presupune că îngerul nu ar fi trecut niciodată de căpetenia Persiei.
Cei care susţina această idee vor să credem că noi, ca şi Daniel, trebuie să
continuăm lupta noastră spirituală, altfel îngerii răului i-ar putea învinge pe
îngerii lui Dumnezeu.

Mai întâi, permite-mi să subliniez faptul că Daniel „nu se lupta spiritual“

– el se ruga lui Dumnezeu. Nu există nici o precizare că ar fi spus ceva despre
îngerii demonici, despre legarea acestora sau despre „lupta“ împotriva lor. De
fapt, Daniel nici nu ştia că existase o bătălie angelică până după cele trei
săptămâni, când a ajuns la el îngerul. El a petrecut aceste trei săptămâni în
post, căutând faţa Domnului.

Aşa că să reformulăm întrebare: „Dacă Daniel ar fi renunţat să se mai

roage şi să caute faţa Domnului după una sau două zile, ar fi eşuat îngerul să
ajungă la el pentru a-i transmite mesajul lui Dumnezeu?“ Nu ştim. Totuşi,
permite-mi să evidenţiez faptul că îngerul fără nume nu i-a spus niciodată lui
Daniel: „Bine ai făcut că ai continuat să te rogi, altfel nu aş fi reuşit.“ Nu,
îngerul i-a atribuit lui Mihail meritul victoriei sale. Este evident că Dumnezeu
l-a trimis pe înger şi pe Mihail şi i-a trimis ca răspuns la rugăciunea lui Daniel
de a înţelege ce se va întâmpla cu Israel în viitor.

Ar fi o simplă presupoziţie să credem că dacă Daniel ar fi încetat să mai

postească sau să Îl caute pe Domnul acesta din urmă ar fi spus: „Gata! Voi, cei
doi îngeri, Daniel a încetat să mai postească şi să se roage, aşa că, deşi l-am
trimis pe unul dintre voi să îi transmită un mesaj din prima zi în care a început
să se roage, nu-l mai transmiteţi. Se pare că nu vor mai exista capitolele
unsprezece şi doisprezece în cartea Daniel.“

Evident, Daniel a perseverat în rugăciune (nu în „război spiritual“) şi

Dumnezeu i-a răspuns trimiţând la el un înger. Şi noi ar trebui să perseverăm
în rugăciune înaintea lui Dumnezeu şi, dacă va voi Dumnezeu, răspunsul Lui
ar putea veni prin intermediul unui înger. Însă nu uita că există o mulţime de
exemple de îngeri care au transmis mesaje oamenilor din Biblie deşi nu este
menţionată nici o rugăciune, cu atât mai puţin rugăciuni de trei săptămâni.2
Avem nevoie de echilibru. Mai mult, există consemnări în care îngerii au
transmis mesaje oamenilor din Biblie fără să fie înclusă vreo precizare despre
lupte purtate de aceştia cu îngeri demonici în drum spre pământ. Poate că a
fost nevoie ca aceşti îngeri să se lupte cu îngerii întunericului pentru a putea
transmite mesajul, dar nu ştim dacă aşa s-a întâmplat, deoarece Biblia nu ne
spune nimic în acest sens. Şi aşa ajungem la un al treilea mit crezut de mulţi.
 Mitul nr. 3: „Odată cu căderea lui Adam, Satan a preluat dreptul
acestuia de a conduce lumea.“

Ce anume s-a întâmplat cu Satan odată cu căderea umanităţii? Unii cred

că Satan a fost promovat atunci când a căzut Adam. Ei spun că, la origine,
Adam fusese „dumnezeul acestei lumi“, dar că, odată ce acesta a căzut în
păcat, Satan a câştigat această poziţie, dându-i-se dreptul de a face pe pământ
tot ceea ce dorea. Se presupune că nici măcar Dumnezeu nu a avut puterea de
a-l opri de atunci înainte, deoarece Adam avusese „dreptul legal“ de a-i acorda
această poziţie lui Satan şi că Dumnezeu a trebuit să onoreze acordul Lui cu
Adam care acum îi aparţinea lui Satan. Se presupune că Satan posedă acum
„drepturile lui Adam“ şi că Dumnezeu nu îl poate opri până când nu „expiră
drepturile lui Adam“.

Este această teorie adevărată? A câştigat Satan „drepturile lui Adam“

odată cu căderea umanităţii? În mod categoric nu. Satan nu a câştigat nimic în
urmă căderii umanităţii, cu excepţia blestemului lui Dumnezeu şi a
promisiunii divine de anihilare totală.

Adevărul este că Biblia nu a afirmat niciodată că Adam a fost la origine

„dumnezeul acestei lumi“. În al doilea rând, Biblia nu a afirmat niciodată că
Adam a avut drepturi care vor expira la un moment dat. Toate aceste idei sunt
nebiblice.

Care a fost autoritatea pe care a avut-o Adam la început? În Genesa

citim că Dumnezeu le-a spus lui Adam şi Evei „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi
pământul, şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului,
şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ“ (Gen. 1:28; subliniere
personală). Dumnezeu nu i-a spus nimic lui Adam despre faptul că ar fi fost
„dumnezeu“ peste pământ şi peste toţi oamenii care se vor naşte sau că putea
controla totul, de exemplu vremea, etc. El doar le-a dat lui Adam şi Evei, în
calitate de primii oameni, stăpânire asupra peştilor, păsărilor şi animalelor şi
le-a poruncit să umple pământul şi să-l stăpânească.

Atunci când Dumnezeu a pronunţat sentinţa omului, nu a menţionat

nimic despre faptul că şi-a pierdut poziţia de „dumnezeu al acestei lumi“. Mai
mult, El nu a spus nimic despre faptul că şi-ar fi pierdut puterea de a stăpâni
asupra peştilor, păsărilor şi animalelor. De fapt, cred că este evident că
umanitatea încă mai stăpâneşte asupra peştilor, păsărilor şi asupra „oricărei
vieţuitoare care mişcă pe pământ“. Rasa umană încă mai umple pământul,
stăpânindu-l. Adam nu şi-a pierdut nimic din autoritatea care i-a fost dată de
Dumnezeu înainte de cădere.

Nu este Satan „Dumnezeul acestei lumi“?

Dar nu s-a referit Pavel la Satan ca fiind „dumnezeul veacului acesta“?

Şi nu S-a referit Isus la el ca la „stăpânul acestei lumi“? Da, aşa este, dar nici
unul dintre ei nu a făcut o paralelă între Adam ca prim „dumnezeu al acestei
lumi“ şi Satan care a câştigat acest titlu odată cu căderea lui Adam.

În plus, titlul lui Satan de „dumnezeul acestei lumi“ nu dovedeşte faptul

că poate face tot ce doreşte pe pământ sau că Dumnezeu nu are puterea de a-l
opri. Isus a spus: „Toată puterea [sau „autoritatea“] Mi-a fost dată în cer şi pe
pământ“ (Mat. 28:18; subliniere personală). Dacă Isus are toată autoritatea pe
pământ, atunci Satan nu poate acţiona fără permisiunea Sa.

Cine I-a dat lui Isus toată puterea în cer şi pe pământ? Nu poate fi
altcineva decât Dumnezeu Tatăl, care o avea El Însuşi mai întâi, altfel nu i-o
putea da lui Isus. De aceea L-a numit Isus pe Tatăl Său „Domn al cerului şi al
pământului“ (Mat. 11:25; Luca 10:21; subliniere personală).

Dumnezeu a avut toată autoritatea peste pământ, de vreme ce El l-a

creat. La început a dat şi oamenilor puţină autoritate şi umanitatea nu a pierdut
niciodată această autoritate dată de Dumnezeu atunci.

Când Biblia vorbeşte de Satan ca fiind dumnezeul sau stăpânul acestei

lumi, vrea doar să spună că oamenii acestei lumi (care nu au fost născuţi din
nou) îl urmează pe Satan. El este cel căruia îi slujesc, fie că realizează acest
lucru, fie că nu. El este dumnezeul lor.

Oferta lui Satan de împroprietărire?

O bună parte din teoria drepturilor câştigate de Satan este construită pe

baza istorisirii ispitirii lui Isus în pustie, înregistrată în Matei şi Luca. Să
analizăm consemnarea din Luca pentru a vedea ce putem învăţa din ea:

Diavolul L-a suit [pe Isus] pe un munte înalt, i-a arătat într-o clipă, toate
împărăţiile pământului, şi I-a zis: „Ţie Îţi voi da toată stăpânirea şi slava
acestor împărăţii; căci mie îmi este dată, şi o dau oricui voiesc. Dacă dar, Te
vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.“ Drept răspuns, Isus i-a zis:
„Înapoia Mea, Satano! Este scris: «Să te închini Domnului, Dumnezeului tău,
şi numai Lui să-I slujeşti»“ (Luca 4:5-8).

Dovedeşte acest incident că Satan avea controlul asupra tuturor

lucrurilor din lume sau că Adam i le-a predat lui sau că Dumnezeu nu are
puterea de a-l opri pe diavol? Nu, din mai multe motive întemeiate.

În primul rând, ar trebui să fim atenţi când ne bazăm teologia pe o

afirmaţie făcută de cineva pe care Isus îl numeşte „tatăl minciunii“ (Ioan
8:44). Uneori Satan spune adevărul, dar în acest caz ar trebui să agităm furios
cartonaşul roşu, deoarece afirmaţia făcută de Satan contrazice afirmaţiile lui
Dumnezeu.

În al patrulea capitol al cărţii Daniel, găsim povestea umilirii împăratului

Nebucadneţar. Plin de mândrie datorită poziţiei şi realizărilor sale,
Nebucadneţar a fost anunţat de profetul Daniel că va sta la un loc cu animalele
până când va recunoaşte că: „ Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia
oamenilor şi o dă cui vrea“ (Dan. 4:25; subliniere personală). Această
declaraţie este făcută de şapte ori în prezenta istorisire, subliniindu-i
importanţa (vezi Dan. 4:17, 25, 32; 5:21).

Observă că Daniel a spus: „Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia

oamenilor“. Această afirmaţie indică faptul că Dumnezeu are un oarecare
control asupra pământului, nu-i aşa?

Observă, de asemenea, că afirmaţia lui Daniel pare a fi în contradicţie

directă cu ceea ce i-a spus Satan lui Isus. Daniel a susţinut că Dumnezeu „o
dă cui vrea“, iar Satan a spus că „o dau oricui voiesc“ (Luca 4:6).

Deci, pe cine vei crede? Eu personal îl cred pe Daniel.

Totuşi, există posibilitatea ca Satan să fi spus adevărul – dacă privim

afirmaţia lui dintr-un alt unghi.

Satan este „dumnezeul acestei lumi“, ceea ce înseamnă, aşa cum am

menţionat deja, că stăpâneşte peste împărăţia întunericului care include
oameni din orice naţiune care sunt răzvrătiţi faţă de Dumnezeu. Biblia spune
că: „lumea zace în cel rău“ (1 Ioan 5:19). Când Satan a susţinut că poate da
autoritate peste împărăţiile pământului oricui doreşte, era foarte probabil să se
referit la teritoriul său, la împărăţia întunericului, care este alcătuită din sub-
împărăţii ce corespund împărăţiilor geopolitice. Scriptura ne informează că
Satan are sub el mai multe duhuri rele ierarhizate prin care îşi conduce
împărăţia (vezi Efes. 6:12) şi am putea presupune că el este cel care
promovează sau retrogradează aceste duhuri, întrucât el este şeful. În acest
caz, Satan Îi oferea în mod legitim lui Isus poziţia locului doi ca duh rău – sub
el – pentru a-l ajuta să-şi conducă împărăţia. Tot ceea ce trebuia să facă Isus
era să îngenuncheze înaintea lui Satan şi să i Se închine.

Din fericire, Isus a refuzat acea oportunitate de „promovare“.

Cine i-a dat autoritate lui Satan

Dar cum rămâne cu afirmaţia lui Satan că această autoritate asupra

împărăţiilor i-a fost „dată“? Există din nou o posibilitate destul de mare ca
Satan să fi minţit. Dar haide să îi acordăm o şansă şi să presupunem că spunea
adevărul.

Observă că Satan nu a spus că Adam i-a dat această autoritate. După

cum am văzut deja, Adam nu i-ar fi putut da autoritate lui Satan, deoarece nu-i
fusese dată nici lui. Adam a stăpânit peste peşti, păsări şi animale, nu peste
împărăţii. (De fapt, când a căzut Adam, nici nu exista vreo împărăţie peste
care acesta să poată stăpâni.) În plus, dacă Satan Îi oferea lui Isus domnia
asupra împărăţiei întunericului, care consta în toate duhurile rele şi toţi
oamenii nemântuiţi, atunci nu ar fi existat nici o posibilitate plauzibilă prin
care Adam să îi fi putut da lui Satan această jurisdicţie. Satan domnea peste
îngerii căzuţi înainte ca Adam să fi fost creat.

Poate că Satan voia să spună că toţi oamenii pământului îi dăduseră

autoritate peste ei, întrucât nu erau supuşi lui Dumnezeu şi erau astfel,
conştient sau inconştient, supuşi lui.

O altă posibilitate şi mai plauzibilă este ca Dumnezeu să îi fi dat această

autoritate. În lumina Scripturii este foarte posibil ca Dumnezeu să îi fi spus lui
Satan: „Tu şi duhurile tale rele aveţi permisiunea Mea de a domni peste toţi
cei care nu Îmi sunt supuşi.“ Această variantă poate fi greu de crezut acum,
dar vei vedea mai târziu că este probabil cea mai bună explicaţie la afirmaţia
lui Satan. Dacă Dumnezeu este într-adevăr „stăpân peste împărăţia oamenilor“
(Dan. 4:25), atunci orice autoritate pe care o are Satan asupra omenirii trebuie
să îi fi fost dată de Dumnezeu.
 Satan nu stăpâneşte decât peste împărăţia întunericului, care mai poate fi
numită şi „împărăţia rebelă“. El a domnit peste această împărăţie din ziua în
care a fost expulzat din Rai, ceea ce s-a întâmplat înainte de căderea lui Adam.
Până la căderea lui Adam, împărăţia întunericului era alcătuită doar din îngerii
răzvrătiţi. Însă, când Adam a păcătuit, el s-a alăturat împărăţiei rebele şi, de
atunci încolo, împărăţia lui Satan a inclus nu numai îngeri răzvrătiţi, ci şi
oameni răzvrătiţi.

Satan domnea peste regatul întunericului înainte ca Adam să fi fost

creat, aşa că nu trebuie să credem că, atunci când a căzut Adam, Satan a
câştigat ceea ce posedase acesta. Nu! După ce a păcătuit, Adam s-a alăturat
împărăţiei răzvrătiţilor care existase dinainte, o împărăţie condusă de Satan.

A fost Dumnezeu surprins de cădere?

O altă implicaţie a „teoriei drepturilor câştigate de Satan“ este aceea că îl

face pe Dumnezeu să pară mai degrabă stupid, ca şi când ar fi fost luat prin
surprindere de evenimentele căderii şi, prin urmare, S-a trezit într-o situaţie
dificilă şi nefericită. Nu ştia Dumnezeu că Satan va încerca să îi ispitească pe
Adam şi pe Eva şi că rezultatul va fi căderea omului? Dacă Dumnezeu este
atotştiutor, şi este, atunci trebuie să fi ştiut ce urma să se întâmple. De aceea,
Biblia ne informează că El făcuse planuri pentru răscumpărarea umanităţii
chiar înainte de a fi creat omul (vezi Mat. 25:34; Fapte 2:2-23; 4:27-28; 1 Cor.
2:7-8; Efes. 3:8-11; 2 Tim. 1:8-10; Apoc. 13:8).

Dumnezeu l-a creat pe diavol ştiind că acesta va cădea şi i-a creat pe

Adam şi pe Eva ştiind că vor cădea. Nu există absolut nici o posibilitate ca
Satan să Îl fi înşelat pe Dumnezeu şi să fi câştigat ceva ce El nu Şi-ar fi dorit
să aibă Satan.

Vreau să insinuez că Dumnezeu doreşte ca Satan să fie „dumnezeul

acestei lumi“? Da, atâta vreme cât îi va servi împlinirii planurilor divine. Dacă
Dumnezeu nu ar fi dorit ca Satan să acţioneze, l-ar fi oprit pur şi simplu, aşa
cum ni se spune în Apocalipsa 20:1-2 că va face într-o bună zi.

Totuşi, nu spun că Dumnezeu doreşte ca cineva să rămână sub domnia

lui Satan. Dumnezeu doreşte ca toţi să fie mântuiţi şi eliberaţi de sub puterea
lui Satan (Fapte 26:18; Col. 1:13; 1 Tim. 2:3-4; 2 Petru 3:9). Însă Dumnezeu îi
permite lui Satan să domnească peste cei care iubesc întunericul (vezi Ioan
3:19) – peste cei care continuă să rămână răzvrătiţi faţă de Dumnezeu.
 Nu putem face nimic pentru a salva oamenii din împărăţia lui Satan? Ba
da, ne putem ruga pentru ei şi îi putem chema la pocăinţă şi la credinţa în
Evanghelie (aşa cum ne-a poruncit Isus). Dacă fac acest lucru, vor fi luaţi de
sub autoritatea lui Satan. Însă a crede că îi putem „distruge“ duhurile rele care
îi ţin pe oameni prizonieri este o mare greşeală. Dacă oamenii doresc să stea
în întuneric, Dumnezeu îi va lăsa acolo. Isus le-a spus ucenicilor că, dacă
oamenii din anumite oraşe nu vor primi mesajul lor, ar trebui să îşi scuture
praful de pe picioare şi să meargă într-un alt oraş (Mat. 10:14). El nu le-a spus
să rămână şi să doboare zidurile care încătuşează oraşele pentru ca oamenii să
devină receptivi. Dumnezeu permite duhurilor rele să îi ţină captivi pe cei care
refuză să se pocăiască şi să se întoarcă la El.

Alte dovezi ale autorităţii supreme a lui Dumnezeu asupra lui Satan

Există mai multe pasaje scripturale care dovedesc faptul că Dumnezeu

nu a pierdut controlul asupra lui Satan când omul a căzut în păcat. Biblia
afirmă în mod repetat că Dumnezeu a avut şi va avea întotdeauna control total
asupra lui Satan. Diavolul poate face doar ceea ce permite Dumnezeu. Mai
întâi, să analizăm în acest sens câteva ilustraţii din Vechiul Testament.

Primele două capitole din cartea Iov includ un exemplu clasic de

autoritate asupra lui Satan. Citim acolo că Satan stătea înaintea tronului lui
Dumnezeu şi îl acuza pe Iov. La momentul acela, Iov asculta de Dumnezeu
mai mult decât orice altă persoană de pe pământ şi deci, în mod natural, Satan
îl viza. Dumnezeu ştia că Satan „îi pusese gând rău“ lui Iov (Iov 1:8, vezi
observaţiile de pe marginea versiunii în engleză NASB) şi îl asculta pe Satan
acuzându-l pe Iov că Îl slujeşte doar datorită binecuvântărilor de care se
bucurase (vezi Iov 1:9-12).

Satan zicea că Dumnezeu îl ocrotise pe Iov şi cerea să îi fie luate

binecuvântările. În consecinţă, Dumnezeu i-a permis lui Satan să se atingă
până la un anumit punct de Iov. La început, Satan nu a avut voie să se atingă
de trupul lui Iov. Totuşi, mai târziu, Dumnezeu i-a permis să se atingă şi de
trup, înterzicându-i însă să-l omoare (Iov 2:5-6).

Acest pasaj biblic ne dovedeşte clar că Satan nu poate face tot ceea ce
doreşte. Nu s-a putut atinge de averile lui Iov până când nu i-a permis
Dumnezeu. Nu i-a putut fura sănătatea până când nu i-a permis Dumnezeu. Şi
nu l-a putut ucide pe Iov, deoarece Dumnezeu nu a permis acest lucru.3
Dumnezeu are putere asupra lui Satan chiar şi după căderea lui Adam.
Duhul rău al lui Saul „venit de la Domnul“

Există mai multe exemple în Vechiul Testament în care Dumnezeu

foloseşte duhurile rele ale lui Satan ca agenţi ai mâniei Lui. În 1 Samuel 16:14
citim: „Duhul Domnului S-a depărtat de la Saul; şi a fost muncit de un duh rău
care venea de la Domnul.“ Fără îndoială că această situaţie a avut loc pentru
că Dumnezeu îl disciplina pe Împăratul Saul datorită neascultării sale.

Întrebarea este ce vrea să spună expresia „duh rău de la Domnul“? Ce

înseamnă acest lucru? Că Dumnezeu a trimis un duh rău care trăia cu el în Rai
sau că a permis în mod suveran ca unul dintre duhurile rele ale lui Satan să îl
chinuie pe Saul? Cred că majoritatea creştinilor înclină să fie de acord cu cea
de a doua posibilitate, având în vedere învăţătura întregii Scripturi. Motivul
pentru care versetul spune că duhul rău era „de la Dumnezeu“ este acela că
tulburările produse de acest duh erau un rezultat direct al disciplinării lui Saul
de către Dumnezeu. Vedem astfel că duhurile rele se află sub controlul
suveran al lui Dumnezeu.

În Judecători 9:23 citim: „Atunci Dumnezeu a trimis un duh rău între

Abimelec şi locuitorii Sihemului“, pentru a cădea asupra lor judecata divină
pentru faptele lor rele. Din nou, acest duh rău nu venea din Rai de la
Dumnezeu, ci din împărăţia lui Satan, şi i se permisese în mod divin să
planifice lucruri rele împotriva anumitor persoane care meritau acest lucru.
Duhurile rele nu îşi pot duce la îndeplinire nici un plan fără permisiunea lui
Dumnezeu. Dacă acest lucru nu ar fi adevărat, atunci Dumnezeu nu este
atotputernic. Astfel, putem concluziona încă o dată, fără să ne înşelăm, că, la
căderea lui Adam, Satan nu a câştigat o autoritate pe care Dumnezeu să nu o
poată ţine sub control.

Exemple din Noul Testament referitoare la puterea lui Dumnezeu asupra

lui Satan

Noul Testament ne oferă dovezi adiacente care combat „teoria

drepturilor câştigate de Satan“. De exemplu, în Luca 9:1 citim că Isus le-a dat
celor doisprezece ucenici „putere şi stăpânire peste toţi dracii“. În plus, în
Luca 10:19 Isus le-a spus „Iată că v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi
peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului: şi nimic nu vă va putea
vătăma“ (subliniere personală).
 Dacă Isus le-a dat autoritate asupra întregii puteri a lui Satan, atunci
trebuie mai întâi să fi avut El Însuşi această autoritate. Satan este sub
autoritatea lui Dumnezeu.

Mai târziu în Evanghelia după Luca citim că Isus i-a zis lui Petru:
„Simone, Simone, Satan v-a cerut să vă cearnă ca grâul“ (Luca 22:31). Textul
indică faptul că Satan nu l-a putut cerne pe Petru fără a obţine mai întâi
permisiunea lui Dumnezeu. Iată încă o dovadă că Satan este sub controlul lui
Dumnezeu.4

Închiderea lui Satan pentru o mie de ani

Când citim în Apocalipsa 20 despre îngerul care îl leagă pe Satan, nu

există nici o referire la expirarea drepturilor lui Adam. Motivul pentru care
este închis este pur şi simplu „ca să nu mai înşele Neamurile“ (Apoc. 20:3).

Interesant este faptul că, după ce Satan va fi închis pentru o mie de ani,
acesta va fi eliberat „ca să înşele Neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale
pământului“ (Apoc. 20:8). Aceste naţiuni înşelate vor strânge armate pentru a
ataca Ierusalimul în care va domni Isus. După ce vor fi înconjurat oraşul, din
cer va cădea foc şi îi va „mistui“ (Apoc. 20:9).

Ar fi cineva atât de nebun încât să spună că drepturile lui Adam

includeau o ultimă perioadă scurtă după cei 1000 de ani şi că, din acest motiv,
Dumnezeu va fi obligat să îl elibereze pe Satan? O asemenea idee este
absurdă. Nu, ceea ce învăţăm o dată în plus din această secţiune biblică este
faptul că Dumnezeu are control total asupra diavolului şi că îi permite să
înşele doar pentru a-Şi împlini planurile Sale divine.

În timpul celor o mie de ani de domnie a lui Isus, Satan nu va putea

acţiona, neputând să mai înşele pe nimeni. Totuşi, vor exista oameni pe
pământ care vor fi supuşi doar la suprafaţă domniei lui Hristos, dar care în
sinea lor ar dori să Îl vadă dat jos de la putere. Totuşi, nu vor încerca să
comploteze împotriva Lui, deoarece vor şti că nu ar avea nici o şansă de a-L
da jos de pe tron pe Cel care va domni „cu un toiag de fier“ (Apoc. 19:15).

Însă după ce va fi eliberat Satan, acesta va putea să îi înşele pe toţi cei

care în inimile lor Îl urăsc pe Hristos şi, ca nişte nebuni, vor încerca să atingă
imposibilul. Întrucât lui Satan i se dă permisiunea de a înşela potenţiali
răzvrătiţi, condiţia inimii oamenilor va fi scoasă la iveală şi, apoi, Dumnezeu
îi va judeca cu dreptate pe cei care nu sunt demni să trăiască în Împărăţia Lui.

Desigur, acesta este unul dintre motivele pentru care Dumnezeu îi

permite şi astăzi lui Satan să înşele oamenii. Vom investiga mai târziu
scopurile depline ale lui Dumnezeu cu Satan, dar, pentru moment, este de
ajuns să spunem că Dumnezeu nu doreşte să rămână vreunul înşelat. Totuşi,
El doreşte să ştie ce este în inima oamenilor. Satan nu îi poate înşela pe cei
care cunosc şi cred adevărul. Însă Dumnezeu permite diavolului să îi înşele pe
cei care resping adevărul datorită inimii lor împietrite.

Vorbind despre vremea anticristului, Pavel a scris:

Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu

suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va
face prin puterea lui Satan, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri
mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea
pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din
această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o
minciună: pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în
nelegiuire, să fie osândiţi (2 Tes. 2:8-12; subliniere personală).

Observă că Dumnezeu este cel căruia I se atribuie trimiterea unei lucrări

„de rătăcire, ca să creadă o minciună“. Dar observă, de asemenea, că aceşti
oameni care vor fi înşelaţi sunt oameni care „n-au crezut adevărul“, indicând
faptul că au avut o ocazie, dar că au respins Evanghelia. Dumnezeu îi va
permite lui Satan să îl împuternicească pe anticrist cu semne şi puteri
mincinoase pentru ca cei care L-au respins pe Hristos să fie înşelaţi, iar scopul
final al lui Dumnezeu este acela „ca toţi...să fie osândiţi”. Din acelaşi motiv,
Dumnezeu îi permite şi astăzi lui Satan să îi înşele pe oameni.

Dacă Dumnezeu nu ar avea nici un motiv de a-l lăsa pe Satan să

acţioneze pe pământ, ar fi putut foarte uşor să îl trimită într-un alt loc din
univers când a căzut. În 2 Petru 2:4 ni se spune că există anumiţi îngeri
păcătoşi pe care Dumnezeu i-a aruncat deja în Iad şi i-a lăsat „înconjuraţi de
întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru judecată“. Dumnezeul nostru
omnipotent ar fi putut face acelaşi lucru şi cu Satan şi cu oricare dintre îngerii
acestuia, dacă aşa ar fi fost bine pentru planurilor Sale divine. Însă, pentru
încă o perioadă de timp, Dumnezeu are un motiv bun pentru care îi permite lui
Satan şi îngerilor lui să acţioneze pe pământ.
Teama demonilor de chinuri

Întrucât ne apropiem de încheierea studiului acestui mit, un ultim

exemplu scriptural pe care îl vom analiza este povestea îndrăciţilor din ţinutul
gadarenilor:

Când a ajuns Isus de partea cealaltă, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat

doi îndrăciţi, care ieşeau din morminte. Erau aşa de cumpliţi, că nimeni nu
putea trece pe drumul acela. Şi iată că au început să strige: „Ce legătură este
între noi şi Tine, Isuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici să ne chinuieşti
înainte de vreme?“ (Mat. 8:28-29; subliniere personală).

Această istorisire este folosită adeseori de adepţii teoriei drepturilor

câştigate de Satan pentru a-şi suţine ideile. Ei spun că: „Aceşti demoni au
făcut apel la dreptatea lui Isus. Ei ştiau că nu avea dreptul să îi chinuie înainte
de vremea când vor expira drepturile lui Adam, vreme în care ei şi Satan vor fi
aruncaţi în iazul cu foc pentru a fi chinuiţi veşnic, zi şi noapte.“

Însă adevărul este exact contrariul. Ei ştiau că Isus avea puterea şi toate
drepturile de a-i chinui oricând dorea, motiv pentru care I-au implorat mila. Le
era în mod categoric teamă că Fiul lui Dumnezeu i-ar putea trimite să fie
chinuţi mult mai devreme. Luca ne spune că L-au rugat stăruitor „să nu le
poruncească să se ducă în Adânc“ (Luca 8:31). Dacă Isus nu ar fi putut face
acest lucru, din cauza anumitor drepturi presupuse ale diavolului, nu ar fi fost
deloc îngrijoraţi.

Aceşti demoni ştiau însă că erau doar la mila lui Isus, după cum ne
ilustrează rugămintea lor de a nu-i trimite afară din ţinutul acela (Marcu 5:10),
cerinţa lor stăruitoare de a li se permite să intre într-o turmă de porci (Marcu
5:12), implorarea lor de a nu fi trimişi „în Adânc“ (Luca 8:31) şi rugămintea
fierbinte adresată lui Hristos de a nu-i chinui „înainte de vreme“.

Mitul nr. 4: „Satan, în calitate de «dumnezeul acestei lumi», are

control asupra tuturor lucrurilor de pe pământ, inclusive asupra
guvernelor umane, asupra dezastrelor naturale şi asupra vremii.“

În Scriptură, apostolul Pavel ne vorbeşte despre Satan ca fiind

„dumnezeul veacului acestuia“ (2 Cor. 4:4), iar Isus îl numeşte „stăpânitorul
lumii acesteia“ (Ioan 12:31; 14:30; 16:11). Pe baza acestor titluri atribuite lui
Satan, mulţi au presupus că Satan are control total asupra pământului. Deşi am
luat deja în discuţie suficiente pasaje biblice pentru a dovedi greşeala acestui
mit specific, ne-ar prinde bine să mai studiem şi altele, pentru a avea o
înţelegere deplină asupra a cât de limitată este de fapt puterea lui Satan.

Pe măsură ce vom examina şi alte pasaje din Biblie, vom descoperi nu

numai că Isus nu S-a referit doar la Satan ca „stăpânitorul lumii acesteia“, ci şi
la Tatăl Său ceresc ca „Domn al cerului şi al pământului“ (Mat. 11:25; Luca
10:21; subliniere personală). În plus, apostolul Pavel nu s-a referit doar la
Satan ca fiind „dumnezeul veacului acestuia“, ci şi la Dumnezeu ca fiind
„Domnul cerului şi al pământului“ (Fapte 17:4; subliniere personală). Acest
fapt dovedeşte că nici Isus, nici Pavel nu ar dori să credem că Satan deţine
control deplin asupra pământului. Autoritatea lui Satan nu poate fi decât
limitată.

O distincţie importantă între aceste două pasaje scripturale se află în

cuvintele lume şi pământ. Deşi folosim destul de des aceste două cuvinte ca
sinonime, în greaca originară cele două cuvinte sunt diferite. De îndată ce vom
înţelege diferenţa dintre ele, cunoştinţa noastră despre autoritatea lui
Dumnezeu şi a lui Satan va creşte simţitor.

Isus S-a referit la Dumnezeu Tatăl ca la Domnul pământului. Cuvântul

tradus cu pământ este grecescul ge. Acesta se referă la planeta fizică pe care
trăim şi din el este derivat cuvântul geografie. Contrar, Isus a spus că Satan
este stăpânitorul lumii. Echivalentul grecesc al acestui cuvânt este kosmos şi
se referă în primul rând la ordine şi aranjare. El vorbeşte despre oameni mai
degrabă decât despre planeta fizică în ea însăşi. De aceea creştinii vorbesc
adeseori despre Satan ca fiind „dumnezeul acestui sistem lumesc“.

În prezent, Dumnezeu nu are control deplin asupra lumii, deoarece nu

are control deplin asupra tuturor oamenilor din lume. Motivul este acela că
Dumnezeu a dat tuturor oamenilor capacitatea de a alege în ceea ce priveşte
domnul lor şi mulţi au ales să se supună lui Satan. Liberul arbitru al umanităţii
face, desigur, parte din planul lui Dumnezeu.

Pavel a folosit un cuvânt diferit pentru lume, grecescul aion, când a scris
despre dumnezeul acestei lumi. Aion poate fi şi este deseori tradus cu veac; cu
alte cuvinte marchează o perioadă de timp. Satan este dumnezeul veacului
actual.
 Ce înseamnă toate aceste lucruri? Pământul este planeta fizică pe care
trăim. Lumea se referă la oamenii care trăiesc în prezent pe pământ şi, mai
specific, la aceia care nu Îl slujesc pe Isus. Ei îl slujesc pe Satan şi sunt prinşi
în sistemul pervertit şi păcătos al acestuia. Despre noi, creştinii, se spune că
suntem „în lume“, dar nu „din lume“ (Ioan 17:11, 14). Trăim printre cetăţenii
împărăţiei întunericului, însă noi facem parte din Împărăţia Luminii, Împărăţia
lui Dumnezeu.

Iată răspunsul la întrebarea noastră. Mai clar: Dumnezeu are control

suveran asupra întregului pământ. Satan, cu permisiunea lui Dumnezeu, nu
poate controla decât „sistemul lumii“ adică pe cei care sunt cetăţeni ai
împărăţiei întunericului. Din acest motiv, apostolul Ioan a scris că „toată
lumea (nu tot pământul) zace în puterea celui rău“ (1 Ioan 5:19).

Asta nu înseamnă că Dumnezeu nu are autoritate asupra lumii sau asupra

sistemului lumii sau asupra oamenilor din lume. După cum a afirmat şi Daniel,
El „stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi o dă cui vrea“ (Dan. 4:25). El încă
poate ridica sau smeri pe oricine doreşte. Totuşi, ca „stăpân peste împărăţia
oamenilor“, El i-a permis în mod suveran lui Satan să domnească peste acea
parte a umanităţii care este rebelă faţă de El.

Analizarea ofertei lui Satan

Diferenţa dintre pământ şi lume ne ajută, de asemenea, să înţelegem

ispitirea lui Isus în pustie. Acolo, Satan I-a arătat lui Isus „într-o clipă toate
împărăţiile lumii“. Satan nu Îi putea oferi lui Isus o poziţie politică peste
guvernele umane, ceea ce am putea numi preşedinte sau prim ministru. Nu
Satan este cel care înalţă sau smereşte conducătorii lumii – Dumnezeu face
acest lucru.

Mai degrabă, Satan trebuie să-I fi arătat lui Isus toate sub-împărăţiile din
lume care făceau parte din împărăţia întunericului. El I-a arătat lui Isus
ierarhia duhurilor rele care, în teritoriile încredinţate lor, domnesc atât peste
împărăţia întunericului, cât şi peste oamenii rebeli care îi sunt supuşi. Satan I-
a oferit lui Isus control asupra regatului său – cu condiţia ca Isus să Se alăture
cauzei răzvrătite a lui Satan îndreptată împotriva lui Dumnezeu. Atunci Isus ar
fi devenit mâna lui dreaptă în împărăţia întunericului.
Controlul lui Dumnezeu asupra guvernelor umane

Haide să definim şi mai specific limitele autorităţii lui Satan, analizând

mai întâi scripturile care afirmă că Dumnezeu are autoritate peste guvernele
umane de pe pământ. Satan are o oarecare autoritate peste aceste guverne
doar pentru că are autoritate asupra oamenilor nemântuiţi, iar guvernele sunt
de obicei controlate de acest fel de oameni. Însă, în final, Dumnezeu este
suveran peste guvernele umane şi Satan nu poate să le manipuleze decât în
măsura în care îi permite Dumnezeu.

Am studiat deja afirmaţia lui Daniel către împăratul Nebucadneţar, însă,

deoarece este atât de revelatoare, haide să o mai analizăm o dată.

Marele împărat Nebucadneţar era plin de mândrie datorită puterii şi

realizărilor sale, de aceea Dumnezeu a decretat că va fi adus într-o stare cât
mai josnică, pentru a învăţa că „Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia
oamenilor, că o dă cui îi place, şi înalţă pe ea pe cel mai de jos dintre oameni“
(Dan. 4:17). În mod clar, lui Dumnezeu I se atribuia înălţarea lui
Nebucadneţar la o poziţie politică atât de măreaţă. Acest adevăr se aplică
oricărui lider de pe pământ. Apostolul Pavel, vorbind despre domnitorii
acestui pământ, a declarat că „nu este stăpânire care să nu vină de la
Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu“ (Rom.
13:1).

Dumnezeu este autoritate primară şi supremă în întregul univers. Dacă

are cineva vreo autoritate, acest lucru se datorează doar faptului că Dumnezeu
a delegat-o unora dintre copiii Lui sau că le-a permis altora să o aibă.

Cum rămâne cu domnitorii răi? A vrut Pavel să spună că până şi ei sunt

puşi în acele poziţii de Dumnezeu? Da, asta a vrut. Mai devreme, în aceaşi
scrisoare, Pavel a scris: „Fiindcă Scriptura zice lui Faraon: «Te-am ridicat
înadins, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea, şi pentru ca Numele Meu să fie
vestit în tot pământul»“ (Rom. 9:17). Dumnezeu l-a înălţat pe Faraon, cel cu
inima împietrită, cu scopul de a-Şi glorifica Numele Său. Dumnezeu urma să
Îşi dovedească puterea prin miracolele făcute – o posibilitate oferită de un om
încăpăţânat pe care El îl ridicase.

Oare nu acelaşi lucru reiese şi din conversaţia lui Isus cu Pilat? Uimit că
Isus nu răspundea întrebărilor sale, Pilat I-a zis: „Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii
că am putere să Te răstignesc, şi am putere să-Ţi dau drumul!“ (Ioan 19:10).
Isus i-a răspuns: „N-ai avea nici o putere asupra Mea dacă nu ţi-ar fi fost dată
de sus“ (Ioan 19:11; subliniere personală). Cunoscând caracterul laş al lui
Pilat, Dumnezeu l-a ridicat pentru ca planul prestabilit ca Isus să moară pe
cruce să poată fi împlinit.

O simplă citire fugitivă a cărţilor istorice ale Vechiului Testament ne

arată că Dumnezeu foloseşte uneori conducători răi ca agenţi ai mâniei Sale
faţă de cei care o merită. Nebucadneţar a fost folosit de Dumnezeu pentru a-Şi
manifesta judecata asupra naţiunilor din Vechiul Testament.

Există numeroase exemple de conducători pe care Dumnezeu i-a ridicat

şi i-a coborât în Biblie. De exemplu, în Noul Testament citim despre Irod, care
nu i-a acordat glorie lui Dumnezeu când unii dintre supuşii lui au strigat
înaintea sa: „Glas de Dumnezeu, nu de om!“ (Fapte 12:22).

Rezultatul? „Îndată l-a lovit un înger al Domnului, pentru că nu dăduse

slavă lui Dumnezeu. Şi a murit mâncat de viermi“ (Fapte 12:23).

Nu uita că Irod era cu siguranţă un cetăţean al împărăţiei lui Satan, dar

nu s-a situat în afara jurisdicţiei lui Dumnezeu. În mod categoric, Dumnezeu
poate ridica sau coborâ orice lider pământesc dacă aşa doreşte El.[5]

Mărturia personală a lui Dumnezeu

În cele din urmă, să citim cuvintele spuse la un moment dat de

Dumnezeu prin profetul Ieremia cu privire la suveranitatea Lui peste
împărăţiile umane.

„Nu pot Eu să fac cu voi ca olarul acesta, casă a lui Israel? zice Domnul. Iată,
cum este lutul în mâna olarului, aşa sunteţi voi în mâna Mea, casă a lui Israel!
Deodată zic despre un neam, despre o împărăţie, că-l voi smulge, că-l voi
surpa, şi că-l voi nimici; dar dacă neamul acesta, despre care am vorbit astfel,
se întoarce de la răutatea lui, atunci şi Mie Îmi pare rău de răul pe care Îmi
pusesem în gând să i-l fac. Tot aşa însă, deodată zic despre un neam, sau
despre o împărăţie, că-l voi zidi sau că-l voi sădi. Dar dacă neamul acesta face
ce este rău înaintea Mea, şi n-ascultă glasul Meu, atunci Îmi pare rău şi de
binele, pe care aveam de gând să i-l fac“ (Ier. 18:6-10).

Poţi vedea acum că Satan, când L-a ispitit pe Isus în pustie, nu I-ar fi
putut oferi lui Isus în mod legitim domnia peste împărăţiile politice omeneşti
de pe pământ? Dacă spunea adevărul (aşa cum face uneori), atunci tot ceea ce
I-ar fi putut oferi lui Isus ar fi fost controlul asupra împărăţiei întunericului.

Dar are Satan influenţă asupra guvernelor umane? Da, dar doar pentru că
este domnul spiritual al oamenilor nemântuiţi, iar oamenii nemântuiţi sunt
implicaţi în aceste guverne. Totuşi, el are doar atâta influenţă cât îi permite
Dumnezeu să aibă şi Dumnezeu poate strica planurile lui Satan oricând
doreşte. Apostolul Ioan a scris despre Isus că este „Domnul împăraţilor
pământului“ (Apoc. 1:5).

Provoacă Satan calamităţi naturale şi clime adverse?

Deoarece Satan este „dumnezeul acestei lumi”, mulţi presupun că el

controlează şi vremea şi că el este cel care cauzează calamităţi naturale
precum inundaţii, secete, uragane, cutremure, ş.a.m.d. Dar asta ne învaţă
Scriptura? Din nou, trebuie să fim foarte atenţi să nu ne bazăm întreaga
teologie despre Satan pe baza unui verset care spune că „hoţul nu vine decât
să fure, să înjunghie şi să prăpădească“ (Ioan 10:10). Cât de des am auzit
oameni citând acest verset în favoarea ideii că tot ceea ce fură, înjunghie sau
distruge este de la Satan. Totuşi, studiind mai mult Biblia, aflăm că Dumnezeu
Însuşi ucide şi distruge. Gândeşte-te la aceste trei pasaje extrase dintre multe
altele:

Unul singur este dătătorul şi judecătorul Legii: Acela care are putere să
mântuiască şi să piardă (Iacov 4:12; subliniere personală).

„Am să vă arăt de cine să vă temeţi. Temeţi-vă de Acela care, după ce a ucis,

are puterea să arunce în gheenă; da, vă spun, de El să vă temeţi“ (Luca 12:5;
subliniere personală).

„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă
mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă“ (Mat.
10:28; subliniere personală).

Dacă spunem că tot ce implică uciderea şi distrugerea este lucrarea lui

Satan, ne înşelăm. Există mai multe exemple în Biblie că Dumnezeu ucide şi
distruge (pierde).

Ar trebui să ne întrebăm „Când a vorbit Isus despre hoţul care vine să

fure, să înjunghie şi să prăpădească, la diavol Se referea de fapt?” Repet, tot
ce trebuie să facem este să citim contextual afirmaţia Lui. Într-un verset
anterior acestei afirmaţii despre hoţul care vine să fure, să înjunghie şi să
prăpădească Isus a spus: „Toţi cei ce au venit înainte de Mine, sunt hoţi şi
tâlhari; dar oile n-au ascultat de ei“ (Ioan 10:8). Când citim în întregime
discursul lui Isus din Ioan 10:1-15 prin care afirmă că El este Păstorul cel bun,
devine încă şi mai evident că termenii hoţ şi hoţi se referă la învăţătorii şi
liderii religioşi falşi.

Diverse păreri referitoare la adversităţile climaterice şi la calamităţile

naturale

Când lovesc uraganele sau cutremurele, acestea generează în mintea

oamenilor care cred în Dumnezeu următoarea întrebare teologică: „Cine
cauzează aceste fenomene?“ Există doar două posibilităţi pentru credincioşii
creştini biblici: fie Dumnezeu, fie Satan.

Unii ar putea obiecta: „O, nu! Nu trebuie să dăm vina pe Dumnezeu.

Oamenii sunt vinovaţi. Dumnezeu îi judecă pentru păcatele lor.“

Dacă Dumnezeu este cel care cauzează uraganele şi cutremurele datorită

pedepsirii păcatului, atunci cu siguranţă am putea da vina pe oamenii răzvrătiţi
şi nu pe Dumnezeu, dar totuşi, Dumnezeu este cel responsabil, deoarece
calamităţile naturale nu ar fi avut loc fără ca El să le decreteze.

Sau, dacă este adevărat că Dumnezeu îi permite lui Satan să trimită

uragane şi cutremure pentru a-i pedepsi pe păcătoşi, atunci am putea spune că
Satan este cel care le cauzează, dar totuşi, responsabilitatea îi revine tot lui
Dumnezeu. Motivul este faptul că El este cel care îi permite lui Satan să
cauzeze aceste distrugeri, deoarece aceste calamităţi apar ca rezultat al reacţiei
Lui faţă de păcat.

Unii spun că nici Dumnezeu, nici Satan nu sunt responsabili de uragane

şi cutremure, ci că acestea sunt simple „fenomene naturale în lumea noastră
căzută în păcat“. Într-o măsură vagă, aceştia încearcă, de asemenea, să dea
vina pe umanitate pentru dezastrele naturale, dar încă pierd din vedere ideea
esenţială. Această explicaţie nu Îl scoate pe Dumnezeu din discuţie. Dacă
uraganele sunt doar „fenomene naturale în lumea noastră căzută în păcat“,
cine decide ca acestea să se manifeste? Este evident că uraganele nu sunt
provocate de oameni. Cu alte cuvinte, ele nu se declanşează atunci când în
văzduh se acumulează un număr de minciuni. Cutremurele nu apar când un
anumit număr de oameni comit adulter.

Nu, dacă există o legătură între uragane şi păcat, atunci ea Îl implică şi

pe Dumnezeu, deoarece uraganele sunt manifestarea pedepsirii păcatului.
Chiar dacă apar la întâmplare, trebuie să fie voia lui Dumnezeu să apară la
întâmplare, deci este implicat şi El.

Chiar dacă nu ar exista nici-o relaţie între păcat şi calamităţile naturale,

chiar dacă Dumnezeu ar fi încurcat lucrurile când a creat lumea, astfel încât să
fi existat greşeli în crusta pământului care se mişcă uneori şi în sistemul
climateric care se manifestă ocazional, tot Dumnezeu ar fi responsabil pentru
cutremure şi pentru uragane, deoarece El este Creatorul, iar greşelile Lui
rănesc oamenii.

Nu există „Mama-Natură“

Deci, avem două răspunsuri posibile la întrebarea despre calamităţile

naturale. Fie este responsabil Dumnezeu, fie Satan. Înainte de a ne îndrepta
atenţia asupra unui pasaj specific pentru a afla răspunsul corect, haide să
mergem puţin mai departe în privinţa acestor posibilităţi.

Dacă Satan este cel care cauzează dezastrele naturale, atunci Dumnezeu
fie poate, fie nu poate să îl oprească. Dacă Dumnezeu poate să îl oprească pe
Satan să mai cauzeze aceste dezastre, dar nu o face, atunci are în continuarea o
oarecare responsabilitate. Calamitatea nu ar fi avut loc dacă nu ar fi permis El.

Dacă Dumnezeu nu îl poate opri pe Satan, atunci fie Satan este mai
puternic decât Dumnezeu, fie este mai deştept decât El. În fapt, tocmai asta
susţin şi adepţii teoriei „controlului câştigat asupra lumii de Satan, odată cu
căderea lui Adam“. Ei susţin că Satan are dreptul legal de a face tot ceea ce
doreşte pe pământ deoarece l-a furat de la Adam. În acest caz se presupune că
Dumnezeu ar dori să-l oprească pe Satan, dar nu poate, deoarece trebuie să
onoreze legământul făcut cu Adam, însă care a ajuns acum în mâinile
diavolului. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a fost prea prost ca să poată prevedea
ce se va întâmpla la cădere, dar Satan, fiind mai inteligent decât Dumnezeu, a
câştigat o putere pe care Dumnezeu nu dorea ca acesta să o deţină. Eu
personal nu am de gând să spun că Satan este mai înţelept decât Dumnezeu.
 Dacă teoria „câştigului lui Satan“ ar fi adevărată, am vrea să ştim de ce
nu cauzează Satan mai multe cutremure şi uragane şi de ce nu are drept ţintă
populaţiile creştine. (Dacă spui „pentru că Dumnezeu nu îl lasă să se atingă de
populaţia creştină“, atunci tocmai ai admis că Satan nu poate acţiona fără
permisiunea lui Dumnezeu.)

Dacă devenim şi mai concreţi, singurele două răspunsuri posibile la

întrebarea noastră sunt acestea: Fie (1) Dumnezeu cauzează cutremurele şi
uraganele, fie (2) Satan le cauzează cu permisiunea lui Dumnezeu.

Vezi că, indiferent de varianta aleasă, în cele din urmă cel responsabil
este Dumnezeu? Când oamenii spun: „Nu Dumnezeu a trimis acel uragan, ci
Satan l-a trimis cu permisiunea lui Dumnezeu“, nu îl scot în totalitate „bazma
curată“ pe Dumnezeu, aşa cum speră ei. Dacă Dumnezeu l-ar fi putut opri pe
Satan să provoace uragan, indiferent dacă ar fi dorit sau nu, atunci El este
responsabil. Oamenii răzvrătiţi ar putea fi vinovaţi datorită păcatelor lor (dacă
uraganul a fost trimis de Dumnezeu sau permis ca pedeapsă), dar totuşi, ar fi o
prostie să spunem că Dumnezeu nu este în nici un fel implicat sau responsabil.

Mărturia Scripturii

Ce anume spune Scriptura cu referire specifică la „calamităţile

naturale“? Cine afirmă Biblia că le provoacă: Dumnezeu sau diavolul? Să
analizăm mai întâi cutremurele, deoarece Biblia vorbeşte despre multe
evenimente de acest fel. Conform Scripturii, cutremurele pot apărea ca o
pedeapsă a lui Dumnezeu faţă de păcătoşi. În Ieremia citim: „Pământul
tremură de mânia Lui [Dumnezeu], şi neamurile nu pot să sufere urgia Lui“
(Ieremia 10:10; subliniere personală).

Isaia avertizează:

De la Domnul oştirilor va veni pedeapsa, cu tunete, cutremure de pământ şi

pocnet puternic, cu vijelie şi furtună, şi cu flacăra unui foc mistuitor (Isaia
29:6; subliniere personală).

Poate îţi aduci aminte că, în zilele lui Moise, pământul s-a deschis şi i-a
înghiţit pe Core şi pe confraţii lui răzvrătiţi (vezi Numeri 16:23-34). Aceasta a
fost în mod clar pedeapsa lui Dumnezeu. Alte exemple ale judecăţii lui
Dumnezeu manifestată prin cutremure pot fi găsite în Ezechiel 38:19; Ps.
18:7; 77:18; Hagai 2:6; Luca 21:11; Apoc. 6:12; 8:5; 11:13; 16:18.
 Unele cutremure înscrise în Scriptură nu reprezintă în mod categoric
dovezi ale judecăţii lui Dumnezeu, dar asta nu înseamnă că nu au fost
provocate de El. De exemplu, conform Evangheliei după Matei, au avut loc
cutremure şi când a murit Isus (Mat. 27:51, 54), dar şi când a înviat (Mat.
28:2). Pe acestea din urmă să le fi provocat oare Satan?

Când Pavel şi Sila Îl lăudau pe Domnul prin cântece într-o închisoare

din Filipi, pe la mijlocul nopţii „Deodată, s-a făcut un mare cutremur de
pământ, aşa că s-au clătinat temeliile temniţei. Îndată, s-au deschis toate uşile,
şi s-au dezlegat legăturile fiecăruia“ (Fapte 16:26; subliniere personală). Satan
a cauzat acest cutremur? Nu prea cred! Chiar şi temnicerul a fost mântuit după
ce a văzut puterea lui Dumnezeu. Şi acesta nu este singurul cutremur din
cartea Faptele Apostolilor cauzat de Dumnezeu (vezi Fapte 4:31).

Am citit recent despre nişte creştini bine intenţionaţi care, auzind

prevestirea unui cutremur într-o anume zonă, s-au deplasat la faţa locului
pentru a duce „un război spiritual“ împotriva diavolului. Poţi detecta greşeala
implicată de presupunerea lor? Ar fi fost biblic să se roage lui Dumnezeu
pentru a avea milă de oamenii care trăiau în acea zonă. Şi, dacă ar fi făcut aşa,
nu ar mai fi fost nevoie să îşi piardă timpul şi banii pentru a se deplasa la locul
presupusului cutremur – s-ar fi putut ruga lui Dumnezeu chiar în locul în care
stăteau ei. Însă a lupta împotriva diavolului pentru a împiedica manifestarea
unui cutremur este nescriptural.

Ce putem spune despre uragane?

Cuvântul uragan nu există în Biblie, dar putem găsi în mod categoric

câteva exemple de vânturi năprasnice. De exemplu:

Cei ce se pogorâseră pe mare în corăbii, şi făceau negoţ pe apele cele mari,

aceia au văzut lucrările Domnului şi minunile Lui în mijlocul adâncului. El a
zis, şi a pus să sufle furtuna, care a ridicat valurile mării (Ps. 107:23-25;
subliniere personală).

Dar Domnul a făcut să sufle pe mare un vânt năpraznic, şi a stârnit o mare

furtună. Corabia ameninţa să se sfărâme (Iona 1:4; subliniere personală).

După aceea am văzut patru îngeri, care stăteau în picioare în cele patru colţuri
ale pământului. Ei ţineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt
pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac (Apoc. 7:1).
 În mod cert, Dumnezeu poate provoca sau opri vânturi.6

În toată Biblia nu există decât un singur pasaj care îi atribuie lui Satan
trimiterea vântului – cel care relatează încercările lui Iov. Un mesager a venit
şi i-a spus: „Şi deodată, a venit un vânt mare de dincolo de pustie, şi a izbit în
cele patru colţuri ale casei: Casa s-a prăbuşit peste tineri, şi au murit. Şi am
scăpat numai eu, ca să-ţi dau de ştire“ (Iov 1:19).

Citind primul capitol al carţii Iov, aflăm că Satan este cel care a cauzat
nefericirea lui Iov. Totuşi, nu trebuie să uităm că Satan nu i-a putut face nici
un rău lui Iov sau copiilor lui fără permisiunea lui Dumnezeu. Deci, vedem
încă o dată că Dumnezeu este suveran şi peste vânt.

Furtuna din Galilea

Cum rămâne cu „furtuna năprasnică“ ce I-a asaltat pe Isus şi pe ucenicii

Săi când traversau Marea Galilee cu barca? Trebuie să fi fost Satan cel care a
cauzat acea furtună, întrucât Dumnezeu nu ar fi trimis niciodată un vânt care
să răstoarne barca în care se afla Fiul Său. „O împărăţie dezbinată împotriva ei
însăşi se va destrăma“, aşa că de ce să fi trimis Dumnezeu un vânt care i-ar fi
putut răni pe Isus şi pe cei doisprezece ucenici?

Aceste sunt argumente solide, dar să ne oprim puţin şi să analizăm

situaţia. Dacă nu Dumnezeu a trimis furtuna, ci Satan, atunci tot trebuie să
admitem că Dumnezeu i-a permis lui Satan să o trimită. Deci întrebarea
rămâne: „De ce i-ar permite Dumnezeu lui Satan să trimită o furtună care L-ar
fi putut răni pe Isus şi pe cei doisprezece?“

Există vreun răspuns la această întrebare? Poate că Dumnezeu îi învăţa

pe ucenici ceva despre credinţă. Poate că îi testa. Poate că Îl testa pe Isus, care
trebuia să fie ispitit „în toate lucrurile ca şi noi, dar fără păcat“ (Evrei 4:15).
Pentru a fi testat în toate lucrurile, Isus trebuia să fie ispitit să Se îndoiască şi
să Se teamă. Poate că Dumnezeu dorea să Îl glorifice pe Isus. Poate a
intenţionat toate lucrurile menţionate mai sus.

Dumnezeu i-a condus pe copiii lui Israel pe ţărmul Mării Roşii ştiind foarte
bine că erau urmăriţi îndeaproape de armata lui Faraon. Dar oare nu îi elibera
Dumnezeu pe israeliţi? Atunci nu lucra oare împotriva Lui Însuşi când îi
conducea pe evrei într-un loc în care urmau să fie masacraţi? Nu este acesta
un exemplu de împărăţie „divizată împotriva ei însăşi“?
 Nu, deoarece Dumnezeu nu intenţiona să îi lase pe evrei să fie masacraţi.
Şi nici nu avea vreo intenţie de a trimite sau a permite lui Satan să provoace o
furtună năprasnică pe Marea Galilee care să Îi înece pe Isus şi pe ucenici.

În ciuda acestor lucruri, Biblia nu menţionează că Satan este cel care a

provocat furtuna, dar nu spune nici că Dumnezeu ar fi fost acela. Unii spun că
trebuie să fi fost Satan, deoarece Isus l-a certat. Poate aşa e, dar nu este un
argument imbatabil. Isus nu l-a certat pe Dumnezeu – a certat vântul.
Dumnezeu Tatăl ar fi putut face acelaşi lucru, adică ar fi putut provoca un
vânt printr-un singur cuvânt şi l-ar fi putut potoli certându-l. Doar pentru că
Isus a certat furtuna nu este o dovadă că Satan a iniţiat-o.

Încă o dată, nu ar trebui să ne bazăm întreaga teologie pe un singur

verset care de fapt nu dovedeşte nimic. Deja am făcut referire la pasajele
biblice care dovedesc că Dumnezeu este suveran şi controlează şi vântul şi că,
de cele mai multe ori, Lui i se atribuie provocarea vântului. Ideea mea este că
Satan, deşi este „dumnezeul acestei lumi“, în mod categoric nu are control
independent asupra vântului sau dreptul de a provoca furtuni oricând şi ori de
câte ori doreşte.

De aceea, când apar uraganele, nu ar trebui să le privim ca pe nişte

fenomene ce depăşesc controlul lui Dumnezeu, ceva ce El ar dori să oprească,
dar nu poate. Faptul că Isus a certat furtuna de pe Marea Galilee ar trebui să
fie o dovadă suficient de relevantă că Dumnezeu poate împiedica furtunile
dacă doreşte.

Şi dacă Dumnezeu trimite (sau permite) manifestarea furtunilor, atunci

trebuie să aibă un motiv, iar cel mai inteligent răspuns la întrebarea „De ce ar
trimite sau ar permite furtuni care cauzează calamităţi catastrofale extinse?“
este acela că avertizează şi pedepseşte oamenii neascultători.

„Dar uragenele îi afectează câteodată şi pe creştini“

Cum rămâne cu creştinii care sunt afectaţi de aceste calamităţi? Când

lovesc furtunile, ele nu demolează doar casele necreştinilor. Nu sunt creştinii
absolviţi de mânia lui Dumnezeu datorită morţii ispăşitoare a lui Isus? Atunci
cum putem spune că în ultimă instanţă Dumnezeu este cel din spatele acestor
dezastre, când ele îi pot afecta chiar şi pe copiii Lui?
 Acestea sunt într-adevăr întrebări dificile. Totuşi, trebuie să
conştientizăm că nici răspunsurile nu sunt uşoare, dacă plecăm de la premiza
falsă că Satan cauzează calamităţile naturale. Dacă Satan este cel care le
cauzează, atunci de ce îi permite Dumnezeu să provoace lucruri care îi pot
afecta şi pe copiii Săi? Problema rămâne.

Biblia specifică foarte clar că cei care sunt în Hristos „nu sunt rânduiţi la
mânie“ (1 Tes. 5:9). În acelaşi timp, Biblia spune că „mânia lui Dumnezeu
rămâne“ peste cei care nu ascultă de Isus (Ioan 3:36). Şi totuşi, cum poate
mânia lui Dumnezeu să rămână peste cei nemântuiţi fără să îi afecteze şi pe
creştini, când aceştia din urmă trăiesc printre necreştini? Răspunsul este că
uneori îi afectează şi ar trebui să acceptăm acest adevăr.

În vremea exodului, toţi israeliţii trăiau într-o singură locaţie, iar plăgile
pe care le-a trimis Dumnezeu ca pedeapsă peste egipteni nu i-a afectat şi pe ei
(vezi Ex. 8:22-23; 9:3-7, 24-26; 12:23). Însă noi lucrăm cot la cot cu
„egiptenii“. Dacă Dumnezeu doreşte să îi pedepsească prin calamităţi
naturale, cum vom scăpa noi?

A scăpa este în mod cert cuvântul cheie pentru înţelegerea răspunsului la

întrebare. Deşi Noe a scăpat de mânia lui Dumnezeu manifestată prin potopul
asupra pământului, şi el a fost afectat, întrucât a trebuit să muncească la
construirea arcei şi apoi a trebuit să petreacă un an întreg pe arcă împreună cu
o mulţime de animale urât-mirositoare. (Pentru că tot a venit vorba, atât
Vechiul, cât şi Noul Testament îi atribuie lui Dumnezeu potopul lui Noe, nu
lui Satan; vezi Gen. 6:17; 2 Petru 2:5.)

Lot a scăpat cu viaţă când a căzut pedeapsa lui Dumnezeu peste Sodoma
şi Gomora, însă a pierdut în foc şi pucioasă tot ce a avut. Judecata lui
Dumnezeu faţă de oamenii răi îi afectează şi pe cei neprihăniţi.

Cu mulţi ani înainte, Isus îi avertizase pe credincioşii din Ierusalim să

fugă atunci când vor vedea oraşul încercuit de armate, deoarece acestea vor fi
„zilele răzbunării“ (Luca 21:22-23) – indiciu clar că invadarea Romanilor în
Ierusalim în anul 70 d.Hr. avea drept scop revărsarea mâniei lui Dumnezeu.
Slavă Domnului că cei care au ascultat de avertismentul lui Hristos au scăpat
cu viaţă! Însă prin fuga lor au pierdut tot ce avuseseră în Ierusalim.

În fiecare dintre aceste trei exemple vedem că oamenii lui Dumnezeu pot
suferi până la un anumit punct atunci când judecata lui Dumnezeu cade asupra
oamenilor răi. De aceea, nu putem sări la concluzia că Dumnezeu nu este
responsabil de calamităţile naturale, deoarece ele îi afectează uneori şi pe
creştini.

Ce să facem în acest caz?

Trăim într-o lume blestemată de Dumnezeu, o lume asupra căreia

Dumnezeu Îşi manifestă tot timpul mânia. Pavel a scris: „Mânia lui Dumnezeu
se descopere din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva
oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăduşe adevărul în nelegiuirea lor“
(Rom. 1:18). Deoarece trăim printre cei răi, în lumea blestemată de
Dumnezeu, nu putem scăpa total de efectele mâniei lui Dumnezeu asupra ei,
chiar dacă această mânie nu ne vizează pe noi.

Ştiind acest lucru, ce ar trebui să facem? În primul rând ar trebui să ne

încredem în Dumnezeu. Ieremia a scris:

„Binecuvântat să fie omul, care se încrede în Domnul, şi a cărui nădejde este

Domnul! Căci el este ca un pom sădit lângă ape care-şi întinde rădăcinile spre
râu; nu se teme de căldură, când vine, şi frunzişul lui rămâne verde; în anul
secetei, nu se teme, şi nu încetează să aducă roadă“ (Ier. 17:7-8).

Observă că Ieremia nu a spus că omul care se încrede în Domnul nu se

va confrunta cu seceta. Nu, ci când va veni căldura sau foametea, omul care se
încrede în Domnul va fi ca un copac ce îşi întinde rădăcinile spre râu. El are o
altă sursă de alimentare, chiar şi când lumea din jurul lui se ofileşte. Un
exemplu care imi vine în minte este povestea lui Ilie care a fost hrănit de un
corb în vremea foametei din Israel (vezi 1 Împăraţi 17:1-6). David a scris
despre cei neprihăniţi că „au de ajuns în zilele de foamete“ (Ps. 37:19).

Dar nu sunt foametele provocate de diavol? Conform Scripturii, nu.

Dumnezeu Îşi asumă întotdeauna responsabilitatea pentru ele, iar despre
foamete se vorbeşte adeseori ca fiind o consecinţă a mâniei lui Dumnezeu
asupra celor ce o merită. De exemplu:

„De aceea aşa vorbeşte Domnul oştirilor: «Iată, îi voi pedepsi; tinerii vor muri
ucişi de sabie, iar fiii şi fiicele lor vor muri de foamete»“ (Ier. 11:22;
subliniere personală).
„Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: «Iată, voi trimite între ei sabie, foamete şi
ciumă, şi-i voi face ca nişte smochine grozave care, de rele ce sunt, nu se pot
mânca»“ (Ier. 29:17; subliniere personală).

„Fiul omului, când va păcătui o ţară împotriva Mea, dedându-se la fărădelege,

şi Îmi voi întinde mâna împotriva ei, dacă îi voi sfărâma toiagul pâinii, dacă
îi voi trimite foametea, dacă îi voi nimici cu desăvârşire oamenii şi vitele...”
(Ezec. 14:13; subliniere personală).

„Vă aşteptaţi la mult, şi iată că aţi avut puţin; l-aţi adus acasă, dar Eu l-am
suflat. Pentru ce? zice Domnul oştirilor. Din pricina Casei Mele, care stă
dărâmată, pe când fiecare din voi aleargă pentru casa lui. De aceea cerurile nu
v-au dat roua, şi pământul nu şi-a dat roadele. Am chemat seceta peste ţară,
peste munţi, peste grâu, peste must, peste untdelemn, peste tot ce poate aduce
pământul, peste oameni şi peste vite, şi peste tot lucrul mâinilor voastre“
(Hagai 1:9-11; subliniere personală).

În cel de-al patrulea exemplu citim că israeliţilor li s-a imputat vina

secetei datorită păcatului lor, însă Dumnezeu Şi-a asumat responsabilitatea de
a o fi trimis-o.7

Când Dumnezeu trimite foamete peste oamenii răi, iar noi se întâmplă să
trăim printre aceşti oameni răi, ar trebui să ne încredem în El că ne va împlini
nevoile. Pavel a afirmat că foametea nu ne poate separa de dragostea lui
Hristos!: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau
strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau
primejdia sau sabia?“ (Rom. 8:35; subliniere personală). Observă că Pavel nu
a spus că cei ce sunt creştini nu se vor confrunta niciodată cu foametea, ci, din
contră, a implicat posibilitatea acesteia, chiar dacă el, în calitatea de student al
Scripturii, ştia că foametea poate fi trimisă de Dumnezeu pentru a-i judeca pe
cei răi.

Ascultarea şi înţelepciunea

În al doilea rând, ar trebui să fim ascultători şi să folosim înţelepciunea

divină de a evita să fim prinşi în oricare din momentele în care Dumnezeu Îşi
revarsă mânia peste lume. Noe a trebuit să îşi construiască o barcă, Lot a
trebuit să fugă spre dealuri, creştinii din Ierusalim au trebuit să fugă din
cetatea lor; toţi aceştia au trebuit să asculte de Dumnezeu pentru a evita să
suporte manifestarea mâniei lui Dumnezeu faţă de cei răi.
 Dacă aş trăi într-o zonă în care apar frecvent tornade, mi-aş construi o
casă solidă care să nu poată fi spulberată sau o casă ieftină pe care să o pot
înlocui uşor! Şi m-aş ruga. Fiecare creştin ar trebui să se roage şi să rămână
sensibil la glasul Celui despre care Isus a promis că „va descoperi lucruri
ascunse“ (Ioan 16:13) astfel încât să poată evita mânia lui Dumnezeu faţă de
lume.

În Fapte 11 citim că profetul Agab a avertizat despre o foamete iminentă

care ar fi putut fi un dezastru pentru creştinii din Iudea. În consecinţă, Pavel şi
Barnaba au adus daruri strânse de ucenici pentru ajutorarea lor (Fapte 11:28-
30).

Se poate întâmpla acest lucru şi astăzi? Desigur, pentru că Duhul Sfânt

nu S-a schimbat şi nici dragostea lui Dumnezeu nu s-a micşorat. Totuşi, din
nefericire, unii membrii ai trupului lui Hristos nu sunt deschişi spre astfel de
daruri şi manifestări ale Duhului Sfânt şi, astfel, datorită faptului că „sting
Duhul“ (1 Tes. 5:19), pierd cele mai bune lucruri date de Dumnezeu.

În autobiografia sa, regretatul preşedinte şi fondator al Full Gospel

Businessmen, Demos Shakarian, povesteşte cum Dumnezeu a vorbit
creştinilor din Armenia anilor 1800 printr-un băiat-profet iliterat. Acesta i-a
avertizat că va avea loc un holocaust iminent şi, drept rezultat, mii de creştini
penticostali care au crezut în posibilitatea unor asemenea manifestări au fugit
din ţară, inclusiv bunicii lui Shakarian. La scurt timp după aceea, o invazie
turcă în Armenia s-a soldat cu masacrarea a milioane de armeni, inclusiv a
creştinilor care au refuzat să ţină seama de avertismentul Domnului.

Ar fi înţelept din partea noastră să rămânem deschişi faţă de Duhul Sfânt

şi ascultători de Domnul, altfel este destul de posibil să experimentăm o parte
din mânia lui Dumnezeu, prin care El nu ar dori să trecem. Elisei a instruit la
un moment dat o femeie: „Scoală-te, du-te, tu şi casa ta, şi locuieşte pentru o
vreme unde vei putea; căci Domnul va trimite o foamete de şapte ani peste
ţară, şi foametea a şi început“ (2 Împ. 8:1). Ce s-ar fi întâmplat dacă femeia
aceea nu ar fi ascultat de profet?

În cartea Apocalipsa citim un avertisment interesant adresat copiilor lui

Dumnezeu de a ieşi din „Babilon“, ca să nu fie acolo când se va manifesta
mânia lui Dumnezeu:
Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: „Ieşiţi din mijlocul ei
[Babilonului], poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi
loviţi cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit, şi au ajuns până în
cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei...Tocmai pentru aceea,
într-o singură zi vor veni urgiile ei: moartea, tânguirea şi foametea. Şi va fi
arsă de tot în foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este tare“
(Apoc. 18:4-5, 8; subliniere personală).

Pe scurt, Dumnezeu este suveran asupra vremii şi calamităţilor naturale.

El a dovedit în Biblie în mod repetat că este Domn peste natură, începând cu
potopul de patruzeci de zile din vremea lui Noe, continuând cu grindina şi
plăgile trimise peste inimacii lui Israel, cu provocarea furtunii împotriva bărcii
în care era Iona, până la certarea furtunii de pe Marea Galilee. El este, aşa cum
a spus Isus, „Domnul cerului şi al pământului“ (Mat. 11:25). Pentru mai multe
dovezi biblice referitoare la domnia lui Dumnezeu peste natură, vezi Iosua
10:11; Iov 38:22-38; Ier. 5:24; 10:13; 31:35; Ps. 78:45-49; 105:16; 107:33-37;
135:6-7; 147:7-8, 15-18; Mat. 5:45; Fapte 14:17.

Răspunsul la câteva întrebări

Dacă Dumnezeu îi pedepseşte pe oameni prin foamete, inundaţii şi

cutremure, atunci este greşit ca noi, reprezentanţii lui Dumnezeu, să îi ajutăm
şi să micşorăm suferinţa celor pe care Dumnezeu îi pedepseşte?

Nu, absolut deloc. Ar trebui să conştientizăm că Dumnezeu ne iubeşte pe

toţi, chiar şi pe cei pe care îi judecă. Oricât de ciudat ar suna, pedepsirea prin
calamităţi naturale este de fapt o dovadă a dragostei Sale. Cum aşa?
Dumnezeu, prin dificultăţile şi greutăţile provocate de dezastrele naturale, îi
avertizează pe oamenii pe care îi iubeşte că El este sfânt, că judecă şi că
păcatul are consecinţe. Dumnezeu permite suferinţa temporară pentru ca
oamenii să se trezească la realitate şi să vadă că au nevoie de un Mântuitor –
ca să poată scăpa de iazul de foc. Aceasta este dragostea autentică!

Atâta vreme cât oamenii încă mai respiră, Dumnezeu continuă să arată
faţă de ei o milă nemeritată, şi încă mai este timp pentru pocăinţă. Prin
compasiunea şi ajutorul nostru, putem dovedi dragostea lui Dumnezeu faţă de
oamenii care experimentează mânia Lui temporară, dar care pot fi mântuiţi de
mânia Lui eternă. Calamităţile naturale sunt oportunităţi de a ajunge la cei
pentru care a murit Isus.
 Oare nu este evanghelizarea oamenilor cel mai important lucru în viaţa
aceasta? Când avem perspectiva eternităţii, suferinţa celor prinşi în dezastre
naturale este nimic în comparaţie cu suferinţa celor care vor fi aruncaţi în
iazul de foc.

Este dovedit faptul că oamenii devin în general mult mai receptivi faţă
de Evanghelie atunci când trec prin suferinţă. Există numeroase exemple
biblice în acest sens, de la pocăinţa lui Israel sub dominaţia popoarelor vecine,
până la pilda lui Isus despre Fiul Risipitor. Creştinii ar trebui să privească
dezastrele naturale ca posibile vremuri de seceriş.

Să spunem adevărul

Dar ce mesaj le-am putea transmite celor care îşi culeg bucăţile rămase
în urma uraganelor sau a cutremurelor de pământ? Ce le-am putea spune dacă
ne vor cere un răspuns teologic pentru necazurile lor? Ar trebui să fim sinceri
şi să le spunem oamenilor ce ne învaţă Biblia, că Dumnezeu este sfânt şi că
păcatul lor are consecinţe. Haide să le spunem că urletul îngrozitor al
uraganului nu este decât o imitaţie pală a puterii pe care o are Dumnezeul
atotputernic şi că teama pe care au simţit-o când li s-a zguduit casa nu este
nimic în comparaţie cu teroarea care îi va apuca atunci când vor fi aruncaţi în
Iad. Şi haide să le spunem că, deşi toţi merităm să fim aruncaţi în Iad,
Dumnezeu este plin de milă şi ne mai dă timp să ne pocăim şi să credem în
Isus, prin care putem fi absolviţi de mânia Lui.

„Dar nu ar trebui să îi speriem pe oameni când le vorbim despre Dumnezeu,

nu-i aşa?“ întreabă unii. Răspunsul se găseşte în Scriptură: „Frica Domnului
este începutul ştiinţei“ (Prov. 1:7). Până când oamenii nu se vor teme de
Dumnezeu, nu vor înţelege mare lucru.

Dar dacă oamenii se supără pe Dumnezeu?

Nu este oare posibil ca oamenii să se supere pe Dumnezeu datorită

suferinţei lor? Poate că da, însă trebuie să îi ajutăm cu blândeţe să îşi vadă
propria mândrie. Nimeni nu are dreptul de a se plânge împotriva lui
Dumnezeu şi a felului în care îl tratează, deoarece toţi am fi meritat să fim
aruncaţi în Iad de mult. Decât să Îl blasteme pe Dumnezeu pentru calamităţile
suferite, oamenii ar trebui să Îl laude că îi iubeşte atât de mult încât să îi
avertizeze. Dumnezeu are tot dreptul de a-i ignora pe toţi, lăsându-i să îşi
urmeze drumul plin de egoism care duce în Iad. Însă El îi iubeşte pe oameni şi
îi cheamă în fiecare zi. Îi cheamă prin tăcerea pomilor care înfloresc, prin
cântecele păsărilor, prin maiestatea munţilor şi prin licărirea miliardelor de
stele. Îi cheamă prin conştiinţa lor, prin trupul Lui – Biserica – şi prin Duhul
Sfânt. Însă ei ignoră chemarea Sa.

Sigur că nu este voia lui Dumnezeu ca oamenii să trebuiască să sufere,

dar atunci când aceştia continuă să Îl ignore, El îi iubeşte suficient de mult
încât să folosească măsuri mai drastice pentru a le atrage atenţia. Uraganele,
cutremurele, inundaţiile şi foametea sunt câteva dintre aceste măsuri drastice.
Dumnezeu speră ca astfel de calamităţi să smerească mândria oamenilor şi să
îi trezească la realitate.

Este Dumnezeu nedrept când pedepseşte?

Dacă Îl privim pe Dumnezeu şi lumea în care trăim din perspectiva

biblică, atunci şi numai atunci putem gândi corect. Perspectiva biblică este
aceea că toţi merită mânia lui Dumnezeu, dar că El este plin de îndurare. Când
oamenii care suferă spun că merită un tratament mai bun din partea lui
Dumnezeu, mai mult ca sigur că Dumnezeu oftează. Toţi primesc mult mai
multă îndurare decât ar merita.

Abordând această temă, Isus a comentat la un moment dat două

calamităţi din vremea Lui. În Evanghelia după Luca citim:

În vremea aceea au venit unii, şi au istorisit lui Isus ce se întâmplase

unor Galileeni, al căror sânge îl amestecase Pilat cu jertfele lor. „Credeţi voi“,
le-a răspuns Isus, „că aceşti Galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi
Galileeni, pentru că au păţit astfel? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi
veţi pieri la fel. Sau acei optsprezece inşi, peste care a căzut turnul din Siloam,
şi i-a omorât, credeţi că au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi oameni, care
locuiau în Ierusalim? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la
fel“ (Luca 13:1-5).

Galileenii care muriseră de mâna lui Pilat nu puteau spune „Dumnezeu

nu ne-a tratat corect prin faptul că nu ne-a scăpat din mâna lui Pilat!“ Nu, ei
erau păcătoşi care meritau să moară. Şi, conform spuselor lui Isus, aceşti
galileeni care supravieţuiseră ar fi greşit dacă s-ar fi grăbit să tragă concluzia
că ei erau mai puţin păcătoşi decât semenii lor ucişi. Ei nu câştigaseră o
favoare mai mare din partea lui Dumnezeu – lor li se acordase o îndurare mai
mare. Mesajul lui Hristos era clar: „Toţi sunteţi păcătoşi. Păcatul are
consecinţe. Pentru moment, voi trăiţi datorită milei lui Dumnezeu. Deci,
pocăiţi-vă, înainte de a fi şi pentru voi prea târziu.“

Isus Şi-a încheiat comentariul asupra acestor tragedii cu pilda despre

mila lui Dumnezeu:

El a spus şi pilda aceasta: „Un om avea un smochin sădit în via sa. A venit să
caute rod în el, şi n-a găsit. Atunci a zis vierului: «Iată că sunt trei ani, de când
vin şi caut rod în smochinul acesta, şi nu găsesc. Taie-l. La ce să mai cuprindă
şi pământul degeaba?» «Doamne», i-a răspuns vierul, «mai lasă-l şi anul
acesta; am să-l sap de jur împrejur, şi am să-i pun gunoi la rădăcină. Poate că
de acum înainte va face roadă; dacă nu, îl vei tăia»“ (Luca 13:6-9).

Aici sunt ilustrate dreptatea şi mila lui Dumnezeu. Dreptatea lui

Dumnezeu strigă: „Taie copacul acesta nefolositor!“ Dar mila Lui pledează:
„Nu, mai dă-i timp să facă mai multă roadă.“ Fiecare persoană care este fără
Hristos este ca acest copac.

Putem certa uraganele şi inundaţiile?

O ultimă întrebare despre calamităţile naturale: „Nu este oare adevărat

că, dacă avem suficientă credinţă, putem certa şi opri manifestarea
calamităţilor naturale?“

A avea credinţă înseamnă a crede voia revelată a lui Dumnezeu. De

aceea, credinţa trebuie fondată pe Cuvântul lui Dumnezeu, altfel nu este
credinţă, ci mai degrabă speranţă sau presupunere. Nu există nici un loc în
Biblie în care Dumnezeu să ne promită că putem certa şi linişti uraganele şi,
deci, nici o persoană nu este în măsură să aibă credinţa că putea face acest
lucru (decât dacă Dumnezeu îi acordă această credinţă).

Permite-mi să îţi explic. Singura modalitate prin care o persoană poate

avea credinţa de a certa uraganele este cu condiţia ca persoana respectivă să
fie convinsă că Dumnezeu nu a vrut ca acel uragan să lovească o anumită zonă
geografică. Aşa cum am învăţat din Scriptură, Dumnezeu este cel care
controlează vântul şi, deci, cel care este responsabil de uragane. De aceea, ar
fi imposibil ca cineva să aibă credinţa neclintită că ar putea opri uraganul în
condiţiile în care Dumnezeu Însuşi a decretat manifestarea acestuia! Singura
excepţie ar fi în cazul în care Dumnezeu S-a răzgândit cu privire la uragan,
fapt care s-ar putea întâmpla ca răspuns la rugăciunea unei persoane care a
cerut îndurarea lui Dumnezeu sau ca răspuns la pocăinţa oamenilor pe care era
pe cale să îi pedepsească (exemplul care îmi vine în minte este povestea cetăţii
Ninive din zilele lui Iona). Totuşi, chiar dacă Dumnezeu S-ar răzgândi, nimeni
nu ar putea avea credinţa de a certa şi calma uraganul decât dacă acea
persoană ar şti că Dumnezeu S-a răzgândit şi că Dumnezeu doreşte ca ea să
certe şi să calmeze furtuna.

Singura persoană care a certat şi a calmat vreodată un vânt puternic a

fost Isus. Singura modalitate ca vreunul dintre noi să poată face acest lucru ar
fi cazul în care Dumnezeu ne-ar fi dat „darul credinţei“ (sau darul „credinţei
speciale“ după cum mai este numită uneori), unul dintre cele nouă daruri ale
Duhului listate în 1 Corinteni 12:7-11. Ca şi în cazul celorlalte daruri ale
Duhului, darul credinţei acţionează nu după cum am dori noi, ci după cum
vrea Duhul (vezi 1 Cor. 12:11).

De aceea, în afara cazului în care Dumnezeu ţi-a dat credinţa specială de

a certa un uragan în desfăşurare, ar trebui să nu îi stai în cale, presupunând că
acţionezi cu credinţă. Ar trebui să-ţi dai la o parte din calea lui! Aş sugera, de
asemenea, să te rogi ca Dumnezeu să te protejeze şi să îi ceri să aibă milă de
oamenii pe care îi judecă, rugându-L să le cruţe vieţile, pentru a mai avea timp
să se pocăiască.

Observă că, atunci când Pavel era în lanţuri în drum spre Roma într-o
corabie care fusese purtată timp de două săptămâni de forţa vânturilor
năpraznice, acesta nu le-a certat pentru a le calma (vezi Fapte 27:14-44).
Motivul pentru care nu a făcut acest lucru a fost că nu a putut. Observă, de
asemenea, că Dumnezeu a avut milă de fiecare persoană de la bord, întrucât
toţi cei 276 de oameni au supravieţuit naufragiului (vezi Fapte 27:24, 34, 44).
Mi-ar place să cred că Dumnezeu a avut milă de ei datorită mijlocirii lui
Pavel.
1
Răspunsul la două obiecţii posibile: (1) Iuda menţionează o dispută între Mihail şi Satan
legată de trupul lui Moise, dar nu există nici o referire la o bătălie în sine. De fapt, Iuda
ne spune că Mihail „n-a îndrăznit să rostească împotriva lui [Satan] o judecată de ocară,
ci doar a zis: «Domnul să te mustre!»“ (Iuda 9). (2) Când Elisei şi slujitorul lui au fost
înconjuraţi de armata siriană în oraşul Dotan, Elisei s-a rugat ca Dumnezeu să-i deschidă
ochii slujitorului său (2 Împăraţi 6:15-17). În consecinţă, slujitorul său a văzut „cai şi care
de foc“ care presupunem că erau conduse de o armată de îngeri pe tărâmul spiritual.
Totuşi, acesta nu este un indiciu decisiv că îngerii fuseseră sau erau pe cale de a se
implica într-o bătălie cu îngerii demonici. Uneori îngerii sunt folosiţi de Dumnezeu
pentru a revărsa mânia Lui asupra celor nelegiuiţi, un exemplu fiind cel din 2 Împăraţi
19:35 în care un singur înger a ucis 185.000 de soldaţi din armata siriană.
2
Vezi de exemplu Mat. 1:20; 2:13,19; 4:11; Luca 1:11-20, 26-38.
3
Acest pasaj este, de asemenea, o dovadă a faptului că Iov nu „i-a deschis uşa lui Satan
datorită temerilor pe care le avea“, un alt mit crezut de unii. Dumnezeu Însuşi i-a zis lui
Satan în Iov 2:3 referitor la Iov: „El [Iov] se ţine tare în neprihănirea lui, şi tu Mă
îndemni să-l pierd fără pricină“ (subliniere personală). Acest subiect este tratat în detaliu
în cartea mea God’s Tests (Testele lui Dumnezeu), pg. 175-181, care este disponibilă în
limba engleză şi pe pagina noastră web (www.shepherdserve.org).
4
Vezi, de asemenea, 1 Corinteni 10:13, care indică faptul că Dumnezeu ne limitează
ispitele, ceea ce înseamnă că îl limitează şi pe cel care ne ispiteşte.
5
Presupune acest lucru că nu ar trebui să ne rugăm pentru liderii guvernului sau că nu ar
trebui să mergem la vot, pentru că ştim că Dumnezeu înalţă peste noi pe oricine doreşte?
Nu, în democraţie, mânia lui Dumnezeu este practic zidită. Îi avem pe cei pentru care
votăm, iar oamenii răi aleg în general oameni răi. Din acest motiv, cei neprihăniţi ar
trebui să voteze. Mai mult, atât în Vechiul cât şi în Noul Testament, suntem învăţaţi să ne
rugăm pentru liderii guvernului (Ier. 29:7; 1 Tim. 2:1-4), ceea ce indică faptul că putem
influenţa decizia lui Dumnezeu referitoare la cine va fi învestit în funcţie. Deoarece
judecata lui Dumnezeu îmbracă uneori forma liderilor răi şi deoarece majoritatea
naţiunilor merită judecata Lui, putem cere şi obţine mila lui Dumnezeu pentru ca ţara
noastră, în mod specific, să nu primească tot ceea ce merită.
6
Alte scripturi care dovedesc că Dumnezeu are control asupra vântului sunt: Gen. 8:11;
Ex. 10:13,19; 14:21; 15:10; Num. 11:31; Ps. 48:7; 78:76; 135:7; 147:18; 148:8; Is. 11:15;
27:8; Ier. 10:13; 51:16; Ezec. 13:11,13; Amos 4:9,13; Iona 4:8; Hagai 2:17. În multe din
aceste exemple Dumnezeu foloseşte vântul ca mijloc de judecată şi pedeapsă.
7
Pentru alte referinţe cu privire la faptul că Dumnezeu cauzează foametea vezi Deut.
32:23-24; 2 Sam. 21:1; 24:12-13; 2 Împ. 8:1; Ps. 105:16; Is. 14:30; Ier. 14:12, 15-16;
16:3-4; 24:10; 27:8; 34:17; 42:17; 44:12-13; Ezec. 5:12, 16-17; 6:12; 12:16; 14:21;
36:29; Apoc. 6:8; 18:8. Isus Însuşi a afirmat că Dumnezeu „dă ploaie peste cei drepţi şi
peste cei nedrepţi“ (Mat. 5:45). Dumnezeu controlează ploaia.
 Mituri moderne despre războiul spiritual
Partea a II-a

Vom continua acest capitol analizând şi alte învăţături eronate, dar

populare, referitoare la Satan şi la războiul spiritual. Spre sfârşit, ca o
concluzie, vom lua în calcul ce spune de fapt Scriptura despre războiul
spiritual pe care ar trebui să îl practice credincioşi.

Mitul nr. 5: „Prin războiul spiritual putem dărâma întăriturile

demonice din văzduh.“

Conform Scripturii, nu există nici un dubiu că Satan este domn peste

duhurilor rele care locuiesc în atmosfera pământului, care sunt ierarhizate şi
care îl ajută să conducă împărăţia întunericului. Ideea că duhurile rele sunt
„teritoriale“ şi că stăpânesc peste anumite zone geografice este, de asemenea,
inclusă în Biblie (vezi Dan. 10:13, 20-21; Marcu 5:9-10). Faptul că creştinii
au autoritatea de a alunga demoni din alţi oameni şi responsabilitatea de a se
împotrivi celui rău este, de asemenea, biblic (vezi Marcu 16:17; Iacov 4:7; 1
Petru 5:8-9). Dar pot creştinii alunga duhurile rele care planează deasupra
oraşelor? Răspunsul este „Nu!“ şi orice încercare de acest gen este o pierdere
de vreme.

Doar pentru că putem scoate demonii din oameni nu avem motive să

presupunem că putem surpa puterea duhurile rele care domnesc peste oraşe. În
Evanghelii şi în cartea Fapte există numeroase exemple despre scoaterea
demonilor din oameni, dar poţi găsi măcar la unul singur în care un duh rău
care domnea peste un oraş sau o zonă geografică să fi fost învins? Nu poţi
găsi, pentru că nu există. Te poţi gândi la măcar o învăţătură din epistole care
vorbeşte despre responsabilitatea noastră de a micşora puterea duhurile rele
din atmosferă? Nu, deoarece nu există. Din acest motiv, nu avem nici un temei
biblic pentru a crede că putem sau că ar trebui să ne îndreptăm „războiul
spiritual“ împotriva duhurilor rele din văzduh.

Interpretarea forţată a pildelor

Creştinii care citesc pasajele ce conţine un limbaj metaforic fac cel mai
adesea greşeala de a scoate din Biblie mai multe semnificaţii decât a
intenţionat Dumnezeu. Un exemplu clasic de interpretare greşită a limbajului
metaforic se referă la cuvintele lui Pavel despre „surparea întăriturilor“:
Măcar că traim în firea pământească, totuşi nu ne luptăm călăuziţi de firea
pământească. Căci armele cu care ne luptăm noi, nu sunt supuse firii
pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile.
Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime, care se ridică împotriva
cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos.
Îndată ce se va săvârşi ascultarea aceasta din partea voastră, suntem gata să
pedepsim orice neascultare (2 Cor. 10:3-6).

Din expresie metaforică „a surpa întăriturile“ a luat naştere o întreagă

teologie care apără ideea „războiului spiritual“ cu scopul de a „surpa
întăriturile“ formate din duhurile rele din atmosferă. Dar, după cum Pavel se
exprimă clar, nu este vorba despre duhurile rele din atmosferă, ci despre
zidurile credinţelor false care există în minţile oamenilor. Pavel dărâma
speculaţiile, nu duhurile rele din înălţimi.

Acest lucru devine şi mai clar dacă citim contextual. Pavel a spus: „noi
răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime, care se ridică împotriva
cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos“
(subliniere personală). Bătălia despre care Pavel scrie simbolic este una
împotriva gândurilor sau ideilor care sunt contrare adevăratei cunoaşteri a lui
Dumnezeu.

Folosind metafore militare, Pavel explică faptul că suntem într-o bătălie,

o bătălie pentru minţile oamenilor care au crezut minciunile lui Satan. Arma
noastră principală în această bătălie este adevărul, motiv pentru care ni s-a
poruncit să mergem în lumea întreagă şi să propovăduim Evanghelia,
invadând teritoriul inamicului cu mesajul care îi poate elibera pe captivi.
Întăriturile pe care le vom distruge au fost construite cu cărămizi formate din
minciuni, peste care s-a pus mortarul decepţiei.

Întreaga armură a lui Dumnezeu

Un alt pasaj din scrierile lui Pavel care este adeseori interpretat greşit se
află în Efeseni 6:10-17, în care menţiona responsabilitatea de a purta armura
lui Dumnezeu. Deşi acest pasaj se referă în mod evident la luptele interioare
ale creştinilor cu diavolul şi cu duhurile rele, nu se face nici o specificaţie
despre răsturnarea duhurilor rele ce stăpânesc peste oraşe. Dacă studiem
pasajul mai atent, devine foarte clar că Pavel scria în primul rând despre
responsabilitatea fiecăruia dintre noi de a ne împotrivi individual tentativelor
lui Satan, prin aplicarea adevărului Cuvântului lui Dumnezeu.
 Citind acest pasaj specific, observă, de asemenea, limbajul metaforic
evident. Pavel în mod cert nu se referea literal la materialul unei armuri pe
care creştinii să o îmbrace. Această armură este mai degrabă figurativă.
Piesele acestei armuri reprezintă diferite adevăruri scripturale pe care creştinii
ar trebui să le folosească pentru a se apăra împotriva diavolului şi a duhurilor
rele. Cunoscând, crezând şi acţionând conform Cuvântului lui Dumnezeu,
creştinii sunt, la figurat vorbind, îmbrăcaţi în armura protectoare a lui
Dumnezeu.

Să analizăm verset cu verset pasajul din Efeseni, având în minte

următoarea întrebare: „Ce încerca să ne transmită de fapt Pavel?“

Sursa puterii noastre spirituale

În primul rând, ni se spune să ne „întărim în Domnul şi în puterea tăriei

Lui“ (Efes. 6:10). Accentul cade asupra faptului că ar trebui să ne extragem
putere nu din noi înşine, ci din Dumnezeu. Acest lucru este evidenţiat de
următoarea afirmaţie a lui Pavel: „Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui
Dumnezeu“ (Efes. 6:11a). Armura este a lui Dumnezeu, nu a noastră. Pavel nu
spune că Dumnezeu Însuşi poartă o armură, ci că noi avem nevoie de armura
pe care ne-o pune Dumnezeu la dispoziţie.

De ce avem nevoie de armura pe care ne-o dă Dumnezeu? Răspunsul

este „ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului“ (Efes. 6:11b).
Această armură este, în primul rând, folosită pentru defensivă, nu pentru atac.
Nu ni se pune la dispoziţie pentru a merge şi a lupta cu duhurile rele ce
stăpânesc peste oraşe, ci ne foloseşte pentru a ţine piept împotriva uneltirilor
lui Satan.

Aflăm că diavolul are planuri rele prin care vrea să ne atace şi că, dacă
nu purtăm armura pusă la dispoziţie de Dumnezeu, suntem vulnerabili.
Observă, de asemenea, că este responsabilitatea noastră să îmbrăcăm cu
această armură, nu a lui Dumnezeu.

Să mergem mai departe:

Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva

căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului
acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti (Efes.
6:12).
 Aici devine cât se poate de clar faptul că Pavel nu vorbea despre o
bătălie fizică, materială, ci despre una spirituală. Luptăm împotriva uneltirilor
diferitelor duhuri rele ierarhizate pe care Pavel le şi enumeră. Majoritatea
cititorilor presupun că Pavel a enumerat aceste duhuri rele de jos în sus,
„căpeteniile“ fiind rangul cel mai de jos, iar „duhurilor răutăţii care sunt în
locurile cereşti“ fiind rangul cel mai înalt.

Cum putem lupta împotriva fiinţelor spirituale? Răspundem la această

întrebare cu o alta: „Cum pot ataca fiinţele spirituale?“ Ele ne atacă în primul
rând cu ispite, gânduri, sugestii şi idei care contrazic Cuvântul şi voia lui
Dumnezeu. De aceea, apărarea noastră constă în cunoaşterea, crederea şi
ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu.

De aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în

ziua cea rea, şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul (Efes. 6:13).

Observă încă o dată că scopul lui Pavel este acela de a ne echipa să ne

împotrivim şi să rămânem în picioare când ne atacă Satan. Scopul lui nu este
acela de a ne echipa pentru a ieşi la atac împotriva lui Satan şi pentru a doborî
întăriturile duhurilor rele din văzduh. Pavel ne spune de trei ori în acest pasaj
să rămânem în picioare. Poziţia noastră este defensivă, nu ofensivă.

Adevărul – principala noastră apărare

Staţi gata dar, având mijlocul încins cu adevărul (Efes. 6:14a).

Iată ce ţine armura noastră legată – adevărul. Ce este adevărul? Isus I-a
spus Tatăului Său: „Cuvântul Tău este adevărul“ (Ioan 17:17). Nu putem
rămâne în picioare înaintea lui Satan dacă nu deţinem adevărul cu care îi
putem risipi minciunile. Isus a demonstrat într-un mod extraordinar de frumos
acest lucru, atunci când a fost ispitit în pustie şi când a răspuns fiecărei
sugestii a lui Satan: „Este scris.“

Pavel a continuat:

...îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii (Efes. 6:14b).

În calitate de creştini, ar trebui să fim familiarizaţi cu cele două tipuri de

neprihănire. Mai întâi, ni s-a dat în dar neprihănirea lui Hristos (vezi 2 Cor.
5:21). Neprihănirea Lui invariabilă a fost trecută în contul celor care cred în
Isus, care a purtat păcatele lor pe cruce. Această neprihănire permanentă ne-a
eliberat de sub stăpânirea lui Satan.

Apoi, noi ar trebui să trăim în neprihănire prin împlinirea poruncile lui

Isus şi probabil că acest aspect îl avea în minte Pavel când a scris despre
platoşa neprihănirii. Ascultând de Hristos nu îi facem loc diavolului (Efes.
4:26-27).

Picioare ferme încălţate cu Evanghelia

...având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii (Efes. 6:15).

Cunoaşterea, încrederea şi acţionarea conform adevărului Evangheliei ne

dă stabilitatea de a rămâne în picioare în faţa atacurilor lui Satan.
Încălţămintea purtată de soldaţii romani avea pe talpă crampoane care le
dădea multă stabilitate pe câmpul de luptă. Când Îl avem ca Domn pe Isus,
avem picioare care stau ferme în faţa minciunilor lui Satan.

Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea

stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău (Efes. 6:16).

Observă încă o dată că Pavel pune aici accentul pe poziţia de defensivă.

Nu vorbeşte despre alungarea demonilor de deasupra oraşelor. El vorbeşte
despre folosirea credinţei în Cuvântul lui Dumnezeu pentru a rezista
minciunilor diavolului. Când credem şi acţionăm pe baza a ceea ce ne-a spus
Dumnezeu, este ca şi când am avea un scut care ne protejează de minciunile
lui Satan, reprezentate figurativ ca „săgeţi arzătoare ale celui rău“.

Sabia noastră spirituală – Cuvântul lui Dumnezeu

Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui

Dumnezeu (Efes. 6:17).

Mântuirea, aşa cum o descrie Biblia, include eliberarea din captivitatea

lui Satan. Dumnezeu „ne-a izbăvit de sub puterea întunericului, şi ne-a
strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui“ (Col. 1:13). Cunoaşterea acestui
adevăr este echivalentul unui coif care ne fereşte mintea să credem minciunile
lui Satan că încă suntem sub puterea lui. Satan nu ne mai este stăpân – Isus
este stăpânul nostru.
 În plus, trebuie să luăm „sabia Duhului“ care, aşa cum explică şi Pavel,
este o imagine figurativă atribuită Cuvântului lui Dumnezeu. După cum am
menţionat deja, Isus a fost exemplul perfect de războinic spiritual care a ştiut
să îşi învârtă cu îndemânare sabia spirituală. În timpul ispitelor din pustie, El
i-a răspuns de fiecare dată lui Satan cu citate luate direct din Cuvântul lui
Dumnezeu. De asemenea, dacă vrem să îl învingem pe diavol în lupta
spirituală, trebuie să cunoaştem şi să credem ceea ce a spus Dumnezeu, ca să
nu cădem în capcana minciunilor lui.

Observă, de asemenea, că Isus a folosit „sabia Duhului“ în mod defensiv.

Unora le place să le amintească celor care cred că armura despre care vorbeşte
Pavel este în primul rând defensivă că o sabie este în mod categoric o armă
ofensivă. Astfel, cu câteva argumente slabe, aceştia încearcă să îşi justifice
teoria că pasajul din Efeseni 6:10-12 este aplicabilă presupusei noastre
responsabilităţi de a „dărâma întăriturile“ duhurilor rele din locurile cereşti.

Evident, citind însuşi motivul lui Pavel pentru care creştinii ar trebui să
îmbrace cu armura lui Dumnezeu (pentru a putea „rămâne în picioare în faţa
uneltirilor diavolului”), ştim că acesta vorbeşte în primul rând despre o
folosire defensivă a armurii. În plus, deşi o sabie poate fi considerată armă
ofensivă, ea poate fi, de asemenea, şi defensivă, întrucât blochează sau
protejează de loviturile sabiei adversarului.

Mai mult, trebuie să fim atenţi să nu forţăm întreaga metaforă în

încercarea noastră de a stoarce din diferitele piese ale armurii semnificaţii care
de fapt nu există. Când începem să aducem argumente despre natura defensivă
sau ofensivă a sabiei, cel mai probabil este că „împingem pilda prea departe“,
în încercare de a ciopârţi în bucăţi o simplă metaforă care nu a fost deloc
folosită cu scopul de a fi atât de disecată.

Dar nu ne-a învăţat Isus să „legăm omul tare“?

În Evanghelii găsim de trei ori referiri făcute de Isus la „legarea omului

tare“. Totuşi, în nici unul dintre aceste trei cazuri nu le-a spus urmaşilor Săi că
„legarea omului tare“ trebuia să devină o practică. Să analizăm mai concret ce
anume a spus Isus şi să citim contextual afirmaţiile Lui:
 Isus i-a chemat la El, şi le-a zis, în pilde: „Cum poate Satan să scoată
afară pe Satan? Dacă o împărăţie este dezbinată împotriva ei însăşi, împărăţia
aceea nu poate dăinui. Şi dacă o casă este dezbinată împotriva ei însăşi, casa
aceea nu poate dăinui. Tot astfel, dacă Satan se răscoală împotriva lui însuşi,
este dezbinat, şi nu poate dăinui, ci s-a isprăvit cu el. Nimeni nu poate să intre
în casa unui om tare şi să-i jefuiască gospodăria, decât dacă a legat mai întâi
pe omul acela tare; numai atunci îi va jefui casa. Adevărat vă spun că toate
păcatele şi toate hulele, pe care le vor rosti oamenii, li se vor ierta; dar oricine
va huli împotriva Duhului Sfânt, nu va căpăta iertare în veac: ci este vinovat
de un păcat veşnic.“ Aceasta, pentru că ei ziceau: „Are un duh necurat“
(Marcu 3:23-30; subliniere personală).

Observă că Isus nu Îşi învăţa urmaşii să lege oamenii tari. Mai degrabă
răspundea criticilor cărturarilor din Ierusalim cu argumente logice şi printr-o
metaforă clară.

Ei Îl acuzau că scotea demoni cu ajutorul puterilor demonice. El le-a

răspuns că Satan ar fi nebun să lucreze împotriva lui însuşi. Nimeni nu poate
aduce argumente inteligente împotriva acestui raţionament.

Dacă Isus nu folosea puterea lui Satan pentru a scoate demoni, atunci a
cui putere o folosea? Trebuia să fie o putere mai mare decât a lui Satan.
Trebuia să fie puterea lui Dumnezeu, puterea Duhului Sfânt. Astfel, Isus
vorbea metaforic despre Satan, comparându-l cu un om tare ce îşi păzea
proprietatea. Singurul capabil să i-a posesiunile omului tare trebuia să fie mai
tare, şi anume El Însuşi. Aceasta este adevărata explicaţie referitoare la felul
în care scoatea Isus demonii.

Acest pasaj care vorbeşte despre omul tare, ca şi cele similare aflate în
Matei şi Luca, nu pot fi folosite pentru a justifica ideea că noi „legăm oamenii
tari“ ce stăpânesc peste oraşe. În plus, dacă examinăm restul Noului
Testament, nu vom găsi nici un exemplu referitor la vreo persoană care să fi
„legat oamenii tari“ din văzduh sau vreo indicaţie pentru noi de a face acelaşi
lucru. Putem astfel concluziona fără să greşim că este nebiblic pentru creştini
să încerce să lege sau să distrugă puterea unui presupus „om tare-duh rău“
care stăpâneşte peste un anume oraş sau zonă geografică.
Ce putem spune despre „legarea pe pământ şi în cer“?

În Evanghelii găsim doar de două ori cuvintele lui Isus „Orice vei lega
pe pământ, va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat în
ceruri“. Ambele sunt consemnate în Evanghelia după Matei.

Ne învăţa Isus că putem sau că ar trebui să „legăm“ duhurile demonice

din atmosferă?

În primul rând, haide să analizăm cuvintele Lui a lega şi a dezlega.

Folosirea acestor cuvinte de către Isus este în mod evident figurativă, întrucât
fără îndoială că nu se referea la faptul că urmaşii Săi vor lua frânghii şi sfori
propriu-zise şi vor lega sau dezlega literal ceva ce fusese legat cu frânghii sau
sfori materiale. Atunci ce a vrut să spună Isus?

Pentru a da un răspuns, ar trebui să studiem folosirea acestor cuvinte, a

lega şi a dezlega, în contextul subiectului despre care vorbea la momentul
respectiv. Vorbea despre duhurilor rele? Dacă da, am putea concluziona că
aceste cuvinte se refereau la legarea duhurilor rele.

Haide să examinăm primul pasaj în care a menţionat Isus legarea şi

dezlegarea:

„Dar voi“, le-a zis El, „cine ziceţi că sunt?“ Simon Petru, drept răspuns, I-a
zis: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!“ Isus a luat din nou
cuvântul, şi i-a zis: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi
sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri. Şi Eu îţi
spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile
Locuinţei morţilor nu o vor birui. Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor, şi orice
vei lega pe pământ, va fi legat în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ, va fi
dezlegat în ceruri“ (Matei 16:15-19; subliniere personală).

Fără îndoială că motivul pentru care acest pasaj a fost interpretat în

atâtea moduri este că acesta conţine cel puţin cinci expresii metaforice: (1)
„carnea şi sângele“, (2) „piatra“, (3) „porţile Locuinţei morţilor“, (4) „cheile
Împărăţiei cerurilor“ şi (5) „vei lega/dezlega“. Toate aceste expresii sunt
figurate şi vorbesc despre altceva decât pare la suprafaţă.
Porţile Locuinţei morţilor

Indiferent de inţelesul precis al metaforelor, putem vedea că, în acest

pasaj, Isus nu a menţionat duhurile rele. Cea mai aproape de această
interpretare ar fi „porţile Locuinţei morţilor“, care, desigur, sunt simbolice,
întrucât nu există nici o posibilitate ca, literal vorbind, porţile acestea să
împiedice în vreun fel biserica.

Ce reprezintă „porţile Locuinţei morţilor“? Puteau fi un simbol al puterii

lui Satan, simbol prin care Isus a dorit să precizeze că puterea lui Satan nu va
împiedica zidirea bisericii Sale. Sau poate că Isus a intenţionat să spună că
biserica pe care o va zidi va salva oamenii de la a fi ţinuţi prizonieri în spatele
uşilor Locuinţei morţilor. Observă că Isus a făcut de fapt referire la două tipuri
de porţi: porţile Locuinţei morţilor şi porţile Împărăţiei cerurilor. Acest
contrast sprijină şi mai mult ideea că afirmaţia lui Isus despre porţile Locuinţei
morţilor este reprezentativă pentru rolul bisericii în salvarea oamenilor de
moartea spirituală.

Chiar dacă Isus a vrut într-adevăr să spună că „Satan cu toată puterea lui
nu poate împiedica zidirea bisericii“, nu putem sări la concluzia că aceste
comentarii despre legare şi dezlegare sunt instrucţiuni referitoare la ce ar
trebui să facem noi cu duhurile rele stăpâne peste oraşe din simplu motiv că
nu putem găsi nici-un exemplu in Evanghelii nici în Fapte de cineva legând
duhurile rele stăpâne peste oraşe. Şi nici în Epistole nu găsim vreo indicaţie în
acest sens. Oricum am interpreta cuvintele lui Hristos despre legare şi
dezlegare, interpretarea noastră trebuie să fie susţinută de contextul întregului
Nou Testament.

Din perspectiva faptului că nu există nici-un exemplu scriptural, este

uimitor faptul că adeseori creştinii fac afirmaţii de genul: „Îl leg pe diavol în
Numele lui Isus“ sau „Dezleg îngerii asupra acelei persoane“, etc. În Noul
Testament nu citim despre nimeni care să fi făcut astfel de afirmaţii. În Fapte
şi Epistole accentul nu se pune pe cuvintele rostite împotriva diavolului sau pe
legarea sau dezlegarea duhurilor rele, ci pe propovăduirea Evangheliei şi pe
rugăciune. De exemplu, când Pavel a fost în mod continuu lovit de un sol
(literal „înger“) al lui Satan, acesta nu a încercat să îl „lege“. El s-a rugat lui
Dumnezeu (vezi 2 Cor. 12:7-10).
Cheile Împărăţiei cerurilor

Să mergem mai departe în analizarea contextului imediat al cuvintelor

lui Isus despre legare şi dezlegare. Observă că, înainte chiar de a menţiona
aceste două cuvinte, Isus a spus că îi va da lui Petru „cheile Împărăţiei
cerurilor“. Lui Petru nu i s-au dat niciodată literal cheile Împărăţiei cerurilor,
astfel că aceste cuvinte ale lui Isus trebuie interpretate figurativ. Ce reprezintă
„cheile“? Cheile reprezintă mijlocul de acces la ceva ce este închis. Cel care
are cheile are şi mijlocul necesar pe care alţii nu îl au pentru a deschide
anumite uşi.

Analizând lucrarea lui Petru aşa cum este înregistrată în cartea Fapte, ce
anume din ceea ce facea el ar putea fi comparat cu deschiderea unor uşi
închise pentru alţii?

În primul rând, îl vedem proclamând Evaghelia, cea care deschide

porţile cerurilor pentru toţi cei ce cred (şi care închide porţile Locuinţei
morţilor). În acest sens, tuturor ni s-au dat cheile Împărăţiei cerurilor,
deoarece suntem toţi ambasadorii lui Hristos. Cheile Împărăţiei cerurilor nu
pot fi altceva decât Evanghelia lui Isus Hristos, mesajul care poate deschide
porţile Raiului.

Acum, legarea şi dezlegarea

În cele din urmă, după ce lui Petru i se promit cheile Împărăţiei cerurilor,
Isus face afirmaţia referitoare la legare şi dezlegare, cea de a cincea expresie
figurată din pasajul în discuţie.

În contextul afirmaţiilor deja analizate, ce a dorit Isus să spună prin

această ultimă frază? Cum se aplică puterea lui Petru de a lega şi dezlega la
zidirea bisericii lui Isus, la salvarea oamenilor de Locuinţa morţilor şi la
proclamarea Evangheliei?

Nu există decât o singură alternativă viabilă. Isus a vrut pur şi simplu să

spună: „Te împuternicesc reprezentant al cerurilor. Îndeplineşte-ţi
responsabilităţile pe pământ, iar cerurile te vor susţine.“

Dacă un angajator i-ar spune agentului: „Tot ce vei face în Bangkok se

va face şi la sediul principal“, cum ar interpreta agentul cuvintele patronului?
Acesta ar presupune că a fost autorizat să îşi reprezinte compania în Bangkok.
Tot ce a vrut Isus să spună a fost că Petru, pe pământ, a fost autorizat să Îl
reprezinte pe Dumnezeu din ceruri. Această promisiune făcută lui Petru
trebuia să fie un sprijin pentru încrederea necesară pentru a începe să
proclame mesajul lui Dumnezeu în Ierusalim, sub privirile critice ale
cărturarilor şi fariseilor – oameni care considerau că erau reprezentanţii
autorizaţi ai lui Dumnezeu şi cărora Petru le acordase respectul adecvat
acestei poziţii.

Această interpretare specifică a cuvintelor lui Isus se armonizează cu cea

de a doua folosire a aceleiaşi expresii găsită în Matei două capitole mai
încolo:

„Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el
singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai
ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a
doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă
nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un
vameş. Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pământ, va fi legat în cer; şi
orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer. Vă mai spun iarăşi, că,
dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi
dat de Tatăl Meu care este în ceruri. Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi
în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor“ (Matei 18:15-20; subliniere
personală).

În acest al doilea pasaj în care se menţionează legarea şi dezlegarea, nu

există absolut nici un indiciu în text care să ne determine să credem că Isus
vorbea despre legarea duhurilor rele. Hristos vorbeşte aici despre legare şi
dezlegare imediat după ce vorbeşte despre disciplina bisericii.

Acest lucru pare să indice faptul că, referitor la legarea şi dezlegarea din
pasaj, Isus a vrut să spună ceva de genul: „Vă dau responsabilitatea de a
decide cine ar trebui să rămână în biserică şi cine nu. Aceasta este sarcina
voastră. Şi dacă vă îndepliniţi responsabilităţile, cerurile vă vor susţine.“

Explicând mai pe larg, Isus a spus: „Voi sunteţi pe pământ reprezentanţi

autorizaţi ai cerului. Aveţi responsabilităţi şi cerul vă va sprijini întotdeauna în
împlinirea acestor responsabilităţi pe pământ.“
Legarea şi dezlegarea în context

Această interpretare este foarte compatibilă atât cu contextul imediat, cât

şi cu cel extins al Noului Testament.

Referitor la contextul imediat, observăm că, îndată după afirmaţia Lui

despre legare şi dezlegare, Isus a spus: „Vă mai spun iarăşi, că, dacă doi dintre
voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu
care este în ceruri“ (Matei 18:19; subliniere personală).

Aici apare din nou tema „ce veţi face pe pământ va fi susţinut în cer“. Pe
pământ suntem autorizaţi şi responsabili să ne rugăm. Dacă facem acest lucru,
cerul ne va răspunde. Cuvintele lui Isus: „Vă mai spun iarăşi...“ par a indica
faptul că extinde afirmaţia pe care o făcuse anterior despre legare şi dezlegare.

Ultima afirmaţie a lui Isus din acesta pasaj: „Căci acolo unde sunt doi
sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor“ sprijină, de
asemenea, faptul că „cerul vă va susţine“. Atunci când credincioşii se adună în
Numele Lui, Cel care locuieşte în ceruri va fi prezent.

Chiar dacă nu eşti deloc de acord cu perspectiva din care am interpretat

aceste pasaje studiate, tot vei fi nevoit să aduci un argument scriptural
puternic care să susţină ideea că Isus vorbea despre legarea şi dezlegarea
duhurilor rele ce încătuşează oraşele!

Planul divin al lui Dumnezeu îl include şi pe Satan

Satan şi îngerii săi formează o armată răzvrătită, dar nu una care să nu

poată fi controlată de Dumnezeu. Această armată rebelă a fost creată de
Dumnezeu, (deşi nu au fost creaţi răzvrătiţi). Pavel a scris:

Pentru că prin El [Hristos] au fost făcute toate lucrurile care sunt în

ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie
dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El
(Col. 1:16; subliniere personală).

Isus a creat fiecare duh angelic din fiecare rang, inclusiv pe Satan. Ştia
că unii se vor răscula? Desigur că ştia. Atunci de ce i-a creat? Deoarece îi
putea folosi pe aceşti rebeli pentru a-Şi împlini planul. Dacă nu ar fi avut nici
un plan cu ei, i-ar fi putut pur şi simplu încarcera, aşa cum ni se spune că a
făcut deja cu unii dintre îngerii rebeli (vezi 2 Petru 2:4) şi aşa va şi face într-o
zi cu Satan (vezi Apoc. 20:2).

Dumnezeu are anumite motive pentru care le permite lui Satan şi

duhurilor lui rele să acţioneze pe pământ. Dacă nu ar fi avut, ar fi fost lipsiţi
de putere. Care sunt motivele pentru care îi permite Dumnezeu lui Satan să
acţioneze pe pământ? Nu cred că poate cineva înţelege toate motivele, totuşi
Dumnezeu a revelat câteva dintre ele în Cuvântul Său.

Mai întâi, Dumnezeu îi permite lui Satan să acţioneze limitat pe pământ

pentru a-Şi îndeplini planul de a testa oamenii. Satan slujeşte ca alternativă a
oamenilor în alegerea unui stăpân. Fie că sunt conştienţi sau nu, oamenii sunt
sau sub stăpânirea lui Dumnezeu, sau sub cea a lui Satan. Dumnezeu i-a
permis lui Satan să îi ispitească pe Adam şi pe Eva, doi oameni care posedau
liberul arbitru oferit de Dumnezeu, pentru a-i testa. Toţi cei care au liberul
arbitru trebuie să fie testaţi pentru a ieşi la iveală ceea ce este în inimile lor –
ascultare sau răzvrătire.1

În al doilea rând, Dumnezeu îi permite lui Satan să acţioneze limitat pe

pământ ca agent al mâniei Lui împotriva celor ce fac răul. Deja am argumentat
anterior această afirmaţie, indicând câteva pasaje specifice din Scriptură care
menţionează că Dumnezeu Şi-a manifestat pedeapsa faţă de cei care meritau
acest lucru prin intermediul duhurilor rele. Simplul fapt că Dumnezeu îi
permite lui Satan să domnească peste oamenii nemântuiţi ai acestei lumi este
un indiciu al mâniei Sale faţă de ei. Dumnezeu judecă grupurile de oameni răi
prin permiterea oamenilor răi şi a fiinţelor spirituale rele să domnească peste
ei şi să le facă viaţa mizerabilă.

În al treilea rând, Dumnezeu îi permite lui Satan să acţioneze limitat pe

pământ spre gloria Lui. „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească
lucrările diavolului“ (1 Ioan 3:8). De fiecare dată când Dumnezeu distruge
lucrările lui Satan este spre gloria puterii şi înţelepciunii Sale.

Isus este capul oricărei domnii şi stăpâniri

În calitate de creştini, responsabilitatea noastră spirituală de a ne

împotrivi lui Satan şi duhurilor rele cuprinde două aspecte: acela de a ne
împotrivi lui în mod personal (Iacov 4:7) şi de a-i scoate afară din cei care
doresc să fie eliberaţi (Marcu 16:17). Fiecare creştin care a mai scos afară
demoni din alţi oameni ştie că, în general, dacă persoana demonizată nu
doreşte să fie eliberată nu va putea scoate demonul din el.2 Dumnezeu respectă
liberul arbitru al fiecărei persoane şi, dacă cineva doreşte să se predea
duhurilor rele, Dumnezeu nu îl va opri. Acesta este un alt motiv pentru care
noi nu putem dărâma duhurile teritoriale care stăpânesc peste localităţi
geografice. Aceste duhuri rele ţin oamenii încătuşaţi deoarece aceasta a fost
alegerea primilor. Prin propovăduirea Evangheliei le oferim acestor oameni
posibilitatea de a alege. Dacă vor face alegerea bună, rezultatul va fi eliberarea
lor de sub dominaţia lui Satan şi a duhurilor rele. Dar dacă iau decizia greşită,
alegând să nu se pocăiască, Dumnezeu îi va permite lui Satan să îi ţină captivi.

În Scriptură ni se vorbeşte despre Isus ca fiind „Capul oricărei domnii şi

stăpâniri“ (Col. 2:10). Deşi cuvintele greceşti domnie (arche) şi stăpânire
(exousia) sunt uneori folosite pentru a-i descrie pe liderii politici umani, ele
sunt, de asemenea, folosite în Noul Testament ca titluri ce caracterizează
domnitorii duhurilor demonice. Exemplul clasic despre lupta împotriva
acestor domnitori (arche) şi stăpânitori (exousia) este versetul din Efeseni
6:12.

Dacă citim contextual afirmaţia lui Pavel din Coloseni 2:10 prin care
spune că Isus este capul oricărei domnii şi stăpâniri, devine destul de evident
că se referă la puterile spirituale. De exemplu, cinci versete mai încolo el scrie
despre Isus că: „A dezbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară
înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce“ (Col. 2:15).

Dacă Isus este capul domniilor şi stăpânirilor spirituale, atunci înseamnă

că este Suveran peste ele. Iată o revelaţie minunată pentru creştinii care trăiesc
în culturi păgâne şi spiritualiste şi care înainte îşi petreceau viaţa închinându-
se la idoli şi temându-se de duhurile rele care ştiau că stăpânesc peste ei.

Singura cale de scăpare

Singura cale de a scăpa din captivitatea duhurilor rele este aceea de a te

pocăi şi a crede în Evanghelie. Aceasta este scăparea pe care a pus-o
Dumnezeu la dispoziţia tuturor. Nimeni nu poate lega forţele demonice ce
încătuşează un oraş şi nimeni nu te poate elibera total sau parţial. Până când o
persoană nu se pocăieşte şi crede în Evanghelie, mânia lui Dumnezeu rămâne
peste ea (Ioan 3:36), ceea ce înseamnă că este sub puterea demonilor.

Din acest motiv nu există schimbări măsurabile în oraşele în care au loc

conferinţe şi sesiuni pe tema războiului spiritual – pentru că, de fapt, nu s-a
întâmplat nimic ce ar fi putut afecta ierarhia demonică ce stăpâneşte peste
zonele respective. Creştinii pot striga împotriva domniilor şi stăpânirilor zile
şi nopţi la rând; pot încerca să îl înspăimânte pe diavol prin aşa-zisele „limbi
războinice“; pot spune „vă leg duhuri rele ce stăpâniţi peste oraş“ de mii de
ori; pot face aceste lucruri chiar şi în avioane şi de pe acoperişurile zgârie-
norilor (aşa cum şi fac unii dintre ei); dar singurul mod în care vor fi afectate
duhurile rele va fi acela că vor râde cu lacrimi de creştinii proşti.

Să trecem la un al şaselea mit legat de războiul spiritual.

Mitul nr. 6: „Războiul spiritual împotriva duhurilor teritoriale

deschide uşa spre eficientizarea evanghelizării.“

Motivaţia care îi îndeamnă pe mulţi creştini să se implice la nivel ceresc

în războiul spiritual împotriva duhurilor teritoriale este dorinţa lor de a vedea
Împărăţia lui Dumnezeu extinzându-se şi de aceea sunt demni de lăudat.
Fiecare creştin ar trebui să îşi dorească să vadă cât mai mulţi oameni scoşi din
strânsoarea lui Satan.

Totuşi, este foarte important să folosim metodele lui Dumnezeu pentru

zidirea Împărăţiei Lui. Dumnezeu ştie ce anume funcţionează şi ce este
pierdere de timp. El ne-a spus cu exactitate care sunt responsabilităţile noastre
cu privire la lărgirea Împărăţiei Sale. Este o nebunie să credem că putem
creşte eficienţa evanghelizării prin modalităţi care nu sunt menţionate în
Scriptură şi pe care Isus, Petru şi Pavel nu le-au practicat niciodată în lucrările
lor.

De ce cred atât de mulţi creştini că războiul spiritual poate deschide uşa

către o evanghelizare mai eficientă? Cursul raţionamentelor lor sună cam aşa:
„Satan a orbit minţile oamenilor nemântuiţi. De aceea, trebuie să purtăm un
război spiritual împotriva lui pentru a-l opri să orbească oamenii. De îndată ce
le va fi ridicat vălul de pe ochi, mulţi vor crede Evanghelia.“ Aşa să fie?

Nu există nici o îndoială că Satan a întunecat minţile celor nemântuiţi.

Pavel a scris:

Şi dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce

sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul
veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui
Hristos, care este chipul lui Dumnezeu (2 Cor. 4:3-4).
 Întrebarea este aceasta: „A transmis Pavel această informaţie
credincioşilor corinteni cu scopul de a-i motiva să poarte războaie spirituale
şi să înfrângă duhurile teritoriale pentru a nu mai orbi oamenii?“

Răspunsul este „Nu!“ şi avem mai multe argumente.

În primul rând, Pavel nu a continuat prin a spune: „De aceea, corinteni,

întrucât Satan a orbit minţile necredincioşilor, vreau să intraţi în război
spiritual şi să doborâţi duhurile teritoriale pentru ca această orbire să fie
înlăturată.“ Din contră, următorul lucru pe care l-a menţionat a fost
propovăduirea lui Hristos, ceea ce reprezintă calea prin care orbirea spirituală
este îndepărtată.

În al doilea rând, în nici una dintre scrisorile lui nu a învăţat pe vreun

credincios să se implice în dărâmarea întâriturilor duhurilor ce stăpânesc peste
oraşe, pentru ca rezultatul evanghelistic să crească.

În al treilea rând, ştim din scrisorile lui că Pavel nu credea că motivul

principal pentru care necredincioşii rămâneau în această stare era orbirea lor
de către Satan. Orbirea de către Satan este un factor care contribuie, dar care
nu este cel mai important. Factorul principal care îi ţine pe oamenii
nemântuiţi departe de Dumnezeu este împietrirea inimii lor. Acest lucru este
evident din simplu motiv că Satan nu are capacitatea de a-i ţine pe toţi orbi.
Unii oameni, atunci când aud adevărul, îl cred şi resping astfel minciunile pe
care le crezuseră anterior. Cauza necredinţei lor nu este atât orbirea lor de
către Satan, cât necredinţa care îi permite lui Satan să îi orbească.

Inimi împietrite

În scrisoarea către efeseni, Pavel ne explică precis de ce necreştinii

rămân în necredinţă:

Iată dar ce vă spun şi mărturisesc eu în Domnul: să nu mai trăiţi cum trăiesc

păgânii, în deşertăciunea gândurilor lor, având mintea întunecată [posibilă
referire la orbirea lor de către Satan], fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din
pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii lor. Ei şi-au pierdut
orice pic de simţire, s-au dedat la desfrânare, şi săvârşesc cu lăcomie orice fel
de necurăţie (Efes. 4:17-19; subliniere personală).

Pavel a spus că cei nemântuiţi sunt străini de viaţa lui Dumnezeu

datorită „neştiinţei în care se află“. Dar de ce se află în neştiinţă? De ce le este
„mintea întunecată“? Răspunsul este datorită „împietririi inimii lor“. Au
devenit lipsiţi de „orice pic de simţire“. Aceasta este rădăcina şi motivul
principal pentru care oamenii rămân nemântuiţi.3 Îşi poartă singuri vina. Satan
doar le furnizează minciunile pe care ei sunt dispuşi să le creadă.

Pilda lui Isus despre semănat şi despre tipurile de pământ ilustrează

perfect acest concept:

„Semănătorul a ieşit să-şi semene sămânţa. Pe când semăna el, o parte din
sămânţă a căzut lângă drum: a fost călcată în picioare, şi au mâncat-o păsările
cerului....Iată ce înţeles are pilda aceasta: Sămânţa, este Cuvântul lui
Dumnezeu. Cei închipuiţi în sămânţa căzută lângă drum, sunt cei ce aud; apoi
vine diavolul şi ia Cuvântul din inima lor, ca nu cumva să creadă, şi să fie
mântuiţi“ (Luca 8:5, 11-12).

Observă că sămânţa, care reprezintă Evanghelia, a căzut lângă drum şi a

fost călcată în picioare. Nu a putut penetra solul bătătorit frecvent de oameni.
De aceea, păsărilor, care îl reprezintă pe diavol, le-a fost uşor să fure sămânţa.

Scopul întregii parabole este acela de a compara condiţia inimii

oamenilor (şi receptivitatea lor faţă de Cuvântul lui Dumnezeu) cu diferite
tipuri de soluri. Isus le explica de ce unii oameni cred şi alţii nu: totul depinde
de ei.

Ce loc are Satan în această ilustraţie? El poate fura Cuvântul doar de la

cei care au inimile împietrite. Păsările din parabolă erau doar o cauză
secundară în ceea ce priveşte motivul pentru care sămânţa nu a încolţit.
Problema principală era solul; de fapt, problema era duritatea solului care le-a
permis păsărilor să ia seminţele.

Acelaşi lucru este adevărat şi în cazul Evangheliei. Adevărata problemă

constă în împietrirea inimilor agenţilor morali. Atunci când resping
Evanghelia, oamenii aleg să rămână orbi. Preferă să creadă minciuni, decât
adevărul. Aşa cum a evidenţiat Isus: „...odată venită Lumina în lume, oamenii
au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele“
(Ioan 3:19; subliniere personală).

Biblia nu ne lasă să credem că oamenii sunt sinceri, confraţi bine-

intenţionaţi care ar crede cu siguranţă Evanghelia dacă Satan nu i-ar mai orbi.
Din contră, Biblia zugrăveşte în culori foarte întunecate imaginea caracterului
uman, iar Dumnezeu îl va trage la răspundere pe fiecare individ în parte
pentru alegerile păcătoase.

Pe tronul Său de judecată, Dumnezeu nu va accepta nici-o scuză de

genul: „diavolul m-a determinat să fac aşa“.

Felul în care întunecă Satan minţile oamenilor

Cum anume întunecă Satan minţile oamenilor? Posedă vreo putere

spirituală mistică pe care o toarnă ca pe o poţiune peste capul oamenilor
pentru a le micşora capacitatea de a raţiona? Îşi bagă demonul ghiara în
creierele lor, scurcircuitând pur şi simplu procesul raţional de gândire? Nu,
Satan întunecă minţile oamenilor prin faptul că îi alimentează cu minciuni.

Evident, dacă oamenii ar crede într-adevăr că Isus este Fiul lui

Dumnezeu care a murit pentru păcatele lor, dacă ar crede într-adevăr că într-o
zi vor trebui să stea în faţa Lui şi să Îi dea socoteală de felul în care şi-au trăit
viaţa, atunci s-ar pocăi şi L-ar urma. Dar nu cred aceste lucruri. Ceva cred
totuşi. Cred că nu există Dumnezeu sau că nu există viaţă după moarte. Poate
cred că se vor reîncarna sau că Dumnezeu nu îi va trimite niciodată în Iad.
Poate cred că faptele lor religioase îi vor duce în Rai. Dar orice altceva ar
crede în afară de Evanghelie poate fi rezumat printr-un singur cuvânt:
minciuni. Nu cred adevărul şi Satan îi ţine astfel orbi prin minciuni. Totuşi,
dacă se vor smeri pe ei înşişi şi vor crede adevărul, Satan nu va putea să îi mai
ţină în întuneric.

Minciunile întunericului

Împărăţia lui Satan este numită în Scriptură domeniul „întunericului“

(Col. 1:13). Desigur, întunericul reprezintă absenţa adevărului – absenţa
luminii sau a iluminării. Când eşti în întuneric mergi mai mult prin imaginativ
şi de obicei sfârşeşti prin a fi rănit. Aşa este şi în împărăţia întunericului
stăpânită de Satan. Cei care sunt în ea îşi conduc vieţile după propria
imaginaţie, iar imaginaţia lor a fost alimentată din plin cu minciunile
diavolului. Aceştia se află în întuneric spiritual.

În acest caz, împărăţia lui Satan este cel mai bine definită nu ca o zonă
geografică ce are frontiere bine definite, ci ca o împărăţie a credinţei – adică a
credinţei în minciuni. Împărăţia întunericului este localizată tot acolo unde se
află şi Împărăţia luminii. Cei care cred adevărul trăiesc neprihănit printre cei
care cred minciuni.4 Prima noastră sarcină este aceea de a proclama adevărul
în faţa oamenilor care cred deja minciuni. Atunci când cineva crede adevărul,
Satan îşi mai pierde încă unul din supuşi, deoarece nu mai are putere asupra
lui.

Astfel, eliberăm oamenii de sub puterea lui Satan nu prin „legarea“

duhurilor rele stăpâne peste ei, ci prin proclamarea adevărului. Isus a spus:
„Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi“ (Ioan 8:32; subliniere
personală). Orbirea spirituală este îndepărtată de adevăr.

În acelaşi pasaj din Evanghelia după Ioan, Isus le-a spus celor
nemântuiţi din norod:

„Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de

la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori
de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl
minciunii. Iar pe Mine, pentru că spun adevărul, nu Mă credeţi“ (Ioan 8:44-45;
subliniere personală).

Observă contrastul pe care l-a evidenţiat Isus dintre El şi diavol. El

spune adevărul; Satan este mincinosul.

Observă, de asemenea, că, deşi Isus le-a spus ascultătorilor că erau ai

tatălui lor, diavolul, şi că Satan este mincinos, tot lor le-a atribuit
responsabilitatea de a crede adevărul pe care îl spunea. Nu era vina diavolului
că erau orbiţi – era vina lor. Isus îi considera responsabili. Satan îi ajută pe
oamenii care „iubesc întunericul“ să rămână în întuneric, furnizându-le
acestora minciuni pe care să le creadă. Dar Satan nu poate prosti pe nici unul
dintre cei care vor să creadă adevărul.

Aşa stând lucrurile, modalitatea principală prin care putem micşora

împărăţia întunericului este răspândirea luminii – a adevărului Cuvântului lui
Dumnezeu. De aceea, Isus nu ne-a spus „Duceţi-vă în toată lume şi legaţi-l pe
diavol“, ci „Duceţi-vă în toată lumea şi predicaţi Evanghelia“. Isus i-a spus lui
Pavel că scopul propăvăduirii lui va fi „să le deschizi ochii [oamenilor], să se
întoarcă de la întuneric la lumină şi de sub puterea lui Satan la Dumnezeu”
(Fapte 26:18; subliniere personală). Acest verset dovedeşte că atunci când
sunt expuşi adevărului Evangheliei şi când iau decizia de a se întoarce de la
întuneric la lumină, crezând adevărul şi nu minciuna, oamenii scapă de sub
puterea lui Satan. Singurele întărituri pe care le doborâm sunt întâriturile
minciunilor construite în minţile oamenilor.

Acesta este planul lui Dumnezeu

Nu uita că Dumnezeu este cel care l-a alungat pe Satan din cer pe
pământ. El l-ar fi putut trimite pe Satan oriunde în univers sau l-ar fi putut
închide pentru veşnicie. Dar nu a făcut-o. De ce? Pentru că Dumnezeu dorea
să îl folosească pe Satan pentru a-Şi împlini scopul final – scopul ca într-o zi
să aibă o familie mare, alcătuită din agenţi morali care Îl vor iubi şi care au
ales să Îl slujească.

Dacă Dumnezeu doreşte o familie de copii care să Îl iubească, atunci

sunt necesare două lucruri. În primul rând, a trebuit să creeze oameni cu liber
arbitru, deoarece fundamentul dragostei este dragostea liber consimţită.
Roboţii şi maşinile nu pot iubi.

În al doilea rând, a trebuit să îi testeze într-un context în care să fie puşi

în faţa alegerii de a I se supune sau nu, de a-L iubi sau de a-L urî. Agenţii
morali liberi trebuia să fie testaţi. Şi dacă urma să existe un test al loialităţii,
atunci trebuia să existe şi ispita de a fi neloial. Începem astfel să înţelegem de
ce l-a lăsat Dumnezeu pe Satan pe pământ. Satan Îi putea sluji ca alegere
alternativă în ceea ce priveşte supunerea oamenilor. Îi putea permite (în
anumite limite) să îi înfluenţeze pe toţi cei care erau receptivi la minciunile
sale. Fiecare trebuia să ia o decizie. Să-L cred pe Dumnezeu sau pe Satan? Să
mă supun lui Dumnezeu sau lui Satan? Fie că sunt conştienţi sau nu, toţi au
luat deja o decizie. Datoria noastră este să îi încurajăm pe oamenii care au luat
decizia greşită să se pocăiască şi să creadă Evanghelia, luând astfel decizia cea
bună.

Nu asta s-a întâmplat în Grădina Eden? Dumnezeu a pus copacul

cunoştinţei binelui şi răului acolo şi le-a interzis lui Adam şi Evei să mănânce
din el. Dacă Dumnezeu nu ar fi dorit ca ei să mănânce din el, de ce l-a mai pus
acolo? Răspunsul este pentru că era un test.

Observăm, de asemenea, că Dumnezeu i-a permis lui Satan să o

ispitească pe Eva. Din nou, dacă loialitatea trebuie testată, atunci trebuie să
existe şi ispita de a fi neloial. Satan a minţit-o pe Eva şi ea l-a crezut, şi în
acelaşi timp a decis să nu Îl creadă pe Dumnezeu. Rezultatul? Primii agenţi
morali au scos la iveală lipsa de loialitate care era în inima lor.
 În acelaşi fel, fiecare agent moral liber este testat pe parcursul vieţii.
Dumnezeu S-a revelat pe Sine prin creaţie şi fiecare poate vedea că există un
Dumnezeu extraordinar (vezi Rom. 1:19-20). Dumnezeu ne-a dat fiecăruia
dintre noi conştiinţă şi, în inimile noastre, ştim să deosebim binele de rău
(Rom 2:14-16). Lui Satan şi duhurilor rele li se permite într-o măsură limitată
să mintă şi să ispitească oamenii. Rezultatul este că fiecare agent moral este
testat.

Adevărul trist este că fiecare agent moral s-a răzvrătit şi „a schimbat în

minciună adevărul lui Dumnezeu“ (Rom. 1:25). Totuşi, Îi putem mulţumi lui
Dumnezeu că ne-a oferit răscumpărare pentru păcatele noastre şi o modalitate
de a fi născuţi din nou în familia Sa. Moartea ispăşitoare a lui Isus este
răspunsul unic şi suficient la problema noastră.

Înşelăciunea lui Satan, acum şi mai târziu

Deci înţelegem cel puţin unul dintre motivele pentru care i s-a permis
diavolului şi armatei lui răzvrătite să lucreze pe pământ: cu scopul de a-i
înşela pe cei care iubesc întunericul.

Acest adevăr este validat şi mai mult atunci când ne gândim că, aşa cum
menţionează cartea Apocalipsa, Satan va fi într-o zi legat de un înger şi închis
pentru o mie de ani. Motivul acestei închideri? „Ca să nu mai înşele
Neamurile“ (Apoc. 20:3). În timpul acelui Mileniu, Isus va domni personal
peste lume, din Ierusalim.

Însă după aceşti o mie de ani, Satan va fi eliberat pentru o perioadă

scurtă de timp. Rezultatul? El „va ieşi din temniţa lui, ca să înşele Neamurile,
care sunt în cele patru colţuri ale pământului“ (Apoc. 20:8).

Dacă Dumnezeu nu ar dori ca Satan să îi înşele pe oameni în acea

perioadă, de ce să-l mai elibereze? Mai ales din perspectiva faptului că
Dumnezeu l-a închis iniţial pe Satan ca să nu mai înşele naţiunile? Desigur,
Dumnezeu ar prefera ca Satan să nu înşele niciodată pe nimeni. Dar ştie că
singurii oameni pe care îi va înşela Satan vor fi aceia care nu cred ce a spus El
Însuşi. Satan nu îi poate înşela decât pe cei care resping adevărul şi de aceea îi
permite Dumnezeu să acţioneze acum şi de aceea îi va permite să acţioneze şi
atunci. Când Satan îi înşeală pe oameni, condiţia inimii lor devine evidentă şi
atunci Dumnezeu poate sorta „grâul de pleavă“ (vezi Mat. 13:24-30).
 Exact aşa se va întâmpla la sfârşitul Mileniului, când va fi eliberat Satan.
El îi va înşela pe cei care iubesc întunericul şi atunci se vor aduna şi vor
împresura Ierusalimul cu armatele lor şi vor încerca să răstoarne domnia lui
Hristos. Dumnezeu va şti cu exactitate cine Îl iubeşte şi cine Îl urăşte şi va
trimite îndată „foc din ceruri“ care „îi va mistui“ (Apoc. 20:9). Satan va sluji
atunci împlinirii planurilor lui Dumnezeu, aşa cum face şi acum. Din acest
motiv, printre multe altele, este o nebunie să credem că putem „doborî
duhurile teritoriale“. Dumnezeu are propriile motive pentru care le permite să
acţioneze.

Evanghelizarea biblică

Adevărul incontestabil este că nici Isus, nici vreunul dintre apostoli nu

au practicat genul de război spiritual care susţin unii că ar fi cheia ce lipseşte
evanghelizării contemporane eficiente. Nu citim niciunde despre Isus, Petru,
Ioan, Ştefan, Filip sau Pavel că „surpau întăriturile“ sau „legau oamenii tari“
stăpâni peste oraşele în care predicau. Mai degrabă descoperim că au urmat
călăuzirea Duhului Sfânt în ceea ce priveşte locul în care acesta dorea ca ei să
propovăduiască; îi vedem proclamând doar Evanghelia – chemând oamenii la
pocăinţă şi la credinţa în Hristos – şi vedem rezulatele minunate de care s-au
bucurat. Şi în acele cazuri în care predicau oamenilor nereceptivi care
respingeau Evanghelia, nu îi vedem „angajaţi în războaie spirituale pentru ca
Satan să nu le mai poată întuneca minţile oamenilor“. Îi vedem mai degrabă
„scuturându-şi praful de pe picioare“, aşa cum le poruncise Isus, şi plecând în
următorul oraş (vezi Mat. 10:14; Fapte 13:5).

Este uimitor faptul că sunt oameni care pot susţine că „doborîrea

întăriturilor“ şi „legarea oamenilor tari“ este o prerechizită necesară
evanghelizării, când există atâtea mii de exemple de treziri spirituale în istoria
bisericii fără să fi fost practicat vreun „război spiritual“.

„Dar tehnicile noastre funcţionează!“ vor spune unii. „De când am

început acest gen de război spiritual au fost mântuiţi mai mulţi oameni decât
oricând“.

Dacă acest lucru este adevărat, îţi spun eu de ce s-a întâmplat aşa.
Deoarece au fost multe rugăciuni biblice şi evanghelizări în acelaşi timp sau
fiindcă un grup de oameni a devenit mai receptiv la Evanghelie.
 Ce ai zice dacă un evanghelist ţi-ar spune: „În seara asta, înainte de a
predica trezirea spirituală am mâncat trei banane. Şi, când am predicat,
şaisprezece oameni au fost mântuiţi. În sfârşit am găsit cheia unei
evanghelizări eficiente! De acum încolo voi avea grijă să mănânc trei banane
înainte de a predica“?

Sunt sigur că i-ai spune: „Faptul că ai mâncat trei banane nu are nimic
de a face cu mântuirea acestor şaisprezece oameni. Cheia succesului tău a fost
faptul că ai predicat Evanghelia şi că te-au ascultat şaisprezece oameni
receptivi.“

Dumnezeu Îşi respectă Cuvântul. Dacă Dumnezeu face o promisiune şi

cineva împlineşte criteriile specifice acelei promisiuni, Dumnezeu Îşi va ţine
promisiunea, chiar dacă acea persoană mai face şi alte lucruri care nu sunt
biblice. Această situaţie este valabilă şi în cazul practicării războiului spiritual.
Dacă începi să înmânezi broşuri şi „să legi omul tare“ care stăpâneşte peste
oraş, un anume procentaj de oameni va fi mântuit. Dar şi dacă începi să dai
doar broşuri, fără să legi omul tare, acelaşi procentaj de oameni va fi mântuit.

Cum să ne rugăm scriptural pentru secerişul spiritual

Cum ar trebui să ne rugăm pentru oamenii nemântuiţi? În primul rând, ar

trebui să înţelegem că nu există nici o indicaţie în Noul Testament care să ne
spună să ne rugăm pentru mântuirea oamenilor, nici nu este vreo consemnare
referitoare la creştini care să se fi rugat în acest fel. Motivul este acela că, din
punctul de vedere al lui Dumnezeu, El a făcut tot ce a fost nevoie pentru a
mântui fiecare om din lume. El Şi-a dorit atât de mult ca toţi oamenii să fie
mântuiţi încât L-a dat pe Fiul Lui să moară pe cruce.

Şi atunci, de ce nu sunt toţi oamenii mântuiţi încă? Deoarece nu toţi au

crezut Evanghelia. Şi de ce nu au crezut? Există doar două motive: (1) Fie nu
au auzit încă Evanghelia, (2) Fie au auzit-o, dar au respins-o.

De aceea, modalitatea biblică de a ne ruga pentru cei nemântuiţi este

pentru oportunităţi prin care să audă Evanghelia. De exemplu, Isus ne-a spus:
„Mare este secerişul, dar puţini sunt lucrătorii! Rugaţi dar pe Domnul
secerişului să scoată lucrători la secerişul Său“ (Luca 10:2; subliniere
personală). Pentru ca oamenii să audă Evanghelia şi să fie mântuiţi, trebuie să
le prezinte cineva Evanghelia. De aceea, ar trebui să ne rugăm ca Dumnezeu
să trimită pe cineva la aceşti oameni.
 Când s-a rugat biserica primară pentru seceriş, ei au zis: „Şi acum,
Doamne, uită-Te la ameninţările lor, dă putere robilor Tăi să vestească
Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala, şi întinde-Ţi mâna, ca să se facă
tămăduiri, minuni şi semne prin Numele Robului Tău celui Sfânt, Isus“ (Fapte
4:29-30; subliniere personală).

Ei cereau fie (1) oportunităţi de a vesti Evanghelia cu îndrăzneală, fie (2)

îndrăzneala de a vesti Evanghelia în timpul oportunităţilor pe care ştiau că le
au. De asemenea, se aşteptau ca Dumnezeu să le confirme Evanghelia prin
vindecări, semne şi minuni. Acestea sunt rugăciunile biblice şi observă că
obiectivul era acela de a le da oamenilor şansa de a auzi Evanghelia.
Dumnezeu le-a răspuns rugăciunilor: „După ce s-au rugat ei, s-a cutremurat
locul unde erau adunaţi; toţi s-au umplut de Duhul Sfânt, şi vesteau Cuvântul
lui Dumnezeu cu îndrăzneală“ (Fapte 4:31).

Cum a considerat Pavel că ar trebui să se roage creştinii pentru secerişul

spiritual? I-a învăţat să Îl roage pe Dumnezeu să mântuiască mai mulţi
oameni? Nu! Să citim împreună ce a spus în acest sens:

Încolo, fraţilor, rugaţi-vă pentru noi ca, Cuvântul Domnului să se

răspândească şi să fie proslăvit cum este la voi (2 Tes. 3:1; subliniere
personală).

...şi pentru mine, ca, ori de câte ori îmi deschid gura, să mi se dea cuvânt, ca
să fac cunoscut cu îndrăzneală taina Evangheliei, al cărei sol în lanţuri sunt;
pentru ca, zic, să vorbesc cu îndrăzneală, cum trebuie să vorbesc (Efes. 6:19-
20; subliniere personală).

Dacă oamenii sunt sau nu mântuiţi în acest moment depinde mai mult de
ei decât de Dumnezeu şi deci, rugăciunile noastre ar trebui să fie ca oamenii
să audă Evanghelia şi ca Dumnezeu să ne ajute pe noi să o proclamăm.
Dumnezeu ne va răspunde rugăciunilor, dar asta tot nu garantează că vor fi
toţi mântuiţi, deoarece Dumnezeu le dă oamenilor dreptul de a face propriile
alegeri. Mântuirea lor depinde de răspunsul pe care îl dau Evangheliei.

Mitul nr. 7: “Atunci când un creştin păcătuieşte, acesta deschide uşa

demonilor să vină şi să locuiască în el.“

Este adevărat că dacă un creştin păcătuieşte poate fi din cauza faptului să

s-a lăsat condus de ispita unui duh rău. Totuşi, cedarea în faţa ispitei duhului
rău nu înseamnă că acesta poate intra în viaţa credinciosului. Dacă suntem
creştini, atunci când păcătuim rupem părtăşia cu Dumnezeu, deoarece nu L-
am ascultat (vezi 1 Ioan 1:5-6). Ne simţim vinovaţi. Totuşi, nu am rupt relaţia
cu El, întrucât încă suntem copiii Lui.

Dacă ne mărturisim păcatele „El este credincios şi drept, ca să ne ierte

păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire“ (1 Ioan 1:9). În acest caz,
relaţia noastră cu El este restabilită. Observă că Ioan nu a spus că trebuie să
fim curăţiţi de orice demon care locuieşte în noi când suntem vinovaţi de
păcat.

Fiecare creştin se confruntă zilnic cu ispitele lumii, cărnii şi diavolului.

Pavel a scris că luptăm într-adevăr împotriva diferitelor duhuri rele (vezi Efes.
6:1). De aceea, într-o oarecare măsură fiecare creştin este asaltat de duhurile
demonice. Acest lucru este normal şi este responsabilitatea noastră să ne
opunem diavolului şi demonilor prin credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu (vezi
1 Petru 5:8-9). Când credem şi acţionăm pe baza a ceea ce a spus Dumnezeu,
ne împotrivim diavolului.

De exemplu, dacă Satan ne aduce gânduri deprimante, ar trebui să ne

gândim la versetele care contraatacă depresia, să ascultăm de Cuvântul lui
Dumnezeu care ne spune „bucuraţi-vă întotdeauna“ (1 Tes. 5:16) şi să
„mulţumim lui Dumnezeu pentru toate lucrurile“ (1 Tes. 5:18).
Responsabilitatea noastră este să acţionăm pe baza Cuvântului lui Dumnezeu
şi să înlocuim gândurile lui Satan cu gândurile lui Dumnezeu.

Trebuie să recunoaştem că, în calitate de agenţi morali, putem gândi tot

ce dorim. Dacă un credincios alege în mod continuu să asculte şi să cedeze în
faţa sugestiilor duhurilor rele, acesta îşi poate cu siguranţă deschide mintea
pentru a fi oprimat, ceea ce este doar o stare de receptivitate mai mare la un
anumit gen de gândire incorectă. Dacă alege să cedeze şi mai mult, poate
deveni obsedat de un anume gen de gânduri, ceea ce se întâmplă rar în cazul
creştinilor, dar este posibil. Dar chiar şi atunci, dacă acest creştin obsedat
doreşte să fie eliberat, tot ceea ce trebuie să facă este să decidă în mintea lui să
se gândească la Cuvântul lui Dumnezeu, să i se supună şi să se împotrivească
diavolului.

Dar este posibil să devină posedat? Doar dacă decide de bună voie, în
inima lui, fără constrângeri, să Îl respingă pe Hristos şi să Îi întoarcă spatele
definitiv. Desigur, în acest caz nu mai este creştin5 şi este posibil să devină
posedat – dacă se predă şi mai mult duhului rău care îl asupreşte. Dar de la a
deschide uşa duhului rău să vină să locuiască în tine printr-un singur păcat şi
până la această situaţie este cale lungă.

Este o realitate faptul că nu există nici măcar un exemplu de creştin

posedat de vreun demon în Noul Testament. Şi nici vreun avertisment adresat
creştinilor despre pericolul posibilităţii de a fi locuit de demoni. Şi nici vreo
indicaţie referitoare la cum să scoatem afară demonii din fraţii noştrii creştini.

Adevărul este că noi, creştinii, nu avem nevoie să ne fie scoşi demonii

din noi – ceea ce avem nevoie este să ne reînnoim minţile prin Cuvântul lui
Dumnezeu. Iată o realitate biblică. Pavel a scris:

Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin

reînnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea
bună, plăcută şi desăvârşită (Rom. 12:2).

De îndată ce minţile voastre au fost curăţite de tiparele vechi şi au fost

înnoite cu adevărul Cuvântului lui Dumnezeu, câştigăm victoria asupra
obiceiurilor păcătoase şi trăim în mod constant asemenea lui Hristos. Cel care
ne eliberează este adevărul (vezi Ioan 8:32). Suntem transformaţi pe măsură
ce ne reînnoim gândirea, nu în funcţie de exorcizarea tuturor demonilor.

Atunci, de ce există atât de mulţi creştini care mărturisesc că li s-a scos

demonul (demonii) din ei? O posibilitate ar fi aceea de să-şi fi imaginat doar
că au fost posedaţi de demoni care a fost scoşi afară. Mulţi creştini sunt naivi
şi nu cunosc Cuvântul lui Dumnezeu, astfel că sunt prăzi uşoare pentru
„lucrătorii eliberatori“ care manipulează psihologic oamenii, determinându-i
să creadă că au demoni.

De îndată ce oamenii sunt convinşi că în ei trăieşte un demon, vor

coopera în mod natural cu oricine pare să deţină abilitatea de a exorciza
demonul.

O altă posibilitate reală este ca astfel de oameni din care au fost scoşi
demoni să nu fi fost creştini adevăraţi în momentul eliberării, chiar dacă au
crezut că sunt. Evanghelia modernă, care este în contrast puternic cu
Evanghelia biblică, a înşelat mulţi oameni, determinându-i să creadă că sunt
creştini, deşi nu se deosebesc cu nimic de necreştini, iar Isus nu le este Domn.
În Scriptură descoperim că atunci când oamenii credeau Evanghelia şi erau
născuţi din nou, demonii care trăiau în ei ieşeau automat (vezi Fapte 8:5-7).

Demonii nu pot poseda oamenii în care locuieşte Duhul Sfânt, iar Duhul
Sfânt locuieşte în cei care sunt născuţi din nou.

Mitul nr. 8: “Dacă studiem istoria unui oraş putem stabili ce duhuri
rele îl domină, devenind astfel mai eficienţi în războiul spiritual şi, în cele
din urmă, în evanghelizare.“

Acest mit are la bază câteva idei care nu sunt susţinute de Scriptură. O
astfel de idee este aceea că duhurile teritoriale stau acolo pentru mai mult
timp. Cu alte cuvinte, cele care au stăpânit regiunea acum sute de ani se
presupune că sunt tot acolo. Astfel, dacă descoperim că un oraş a fost fondat
de oameni lacomi, putem concluziona că acel oraş este în prezent dominat de
duhurile lăcomiei. Dacă oraşul a fost pe vremuri un sat indian, putem
concluziona că oraşul este dominat şi astăzi de duhurile şamaniste şi solomite.
Şi tot aşa.

Dar este adevărat că aceleaşi domnii şi stăpâniri care au posedat acea

zonă geografică cu sute de ani în urmă sunt şi astăzi acolo? Poate, dar nu
neapărat.

Gândeşte-te la povestea din capitolul zece al cărţii Daniel despre care am

vorbit anterior. Îngerul fără nume care a fost ajutat de Mihail pentru a lupta
împotriva „căpeteniei Persiei“ i-a spus lui Daniel: „Acum mă întorc să mă lupt
împotriva căpeteniei Persiei; şi când voi pleca, iată că va veni căpetenia
Greciei!“ (Dan. 10:20; subliniere personală). Istoria ne spune că Imperiul
Persan a căzut în mâna grecilor prin victoria purtată de Alexandru cel Mare. Şi
totuşi, îngerul fără nume era conştient de schimbările corespunzătoare pe
tărâmul spiritual – urma să vină „căpetenia Greciei“.

Atunci când a venit într-adevăr căpetenia greciei, a domnit pe tărâmul

spiritual peste Imperiul Grec aşa cum căpetenia Persiei a domnit pe tărâmul
spiritual peste Imperiul Persan? Pare o concluzie destul de rezonabilă, şi, dacă
aşa au stat lucrurile, atunci înseamnă că anumite duhuri rele cu ranguri
superioare şi-au schimbat locaţiile, întrucât Imperiul Grec includea practic
toate teritoriile Imperiului Persiei. Atunci când există schimbări politice pe
pământ, există, de asemenea, posibilitatea schimbărilor şi în împărăţia
întunericului. Totuşi, realitatea este că pur şi simplu nu ştim care este adevărul
în acest aspect, decât în cazul în care ni-l descoperă Dumnezeu.

Indiferent de acest lucru, nu are prea mare importanţă care duhuri anume
stăpânesc peste orice zonă geografică, întrucât nu putem face nimic în acest
sens prin „războiul spiritual“, după cum am dovedit mai devreme.

Supra-clasificarea duhurilor rele

Mai mult, este doar o presupunere că există duhuri rele specializate în

anumite păcate. Întregul concept de „duhuri de lăcomiei“, „duhuri ale poftei
firii“, „duhuri religioase“, „duhuri de ceartă“, etc., nu poate fi argumentat
biblic, cu atât mai puţin ideea că aceste diferite feluri de duhuri deţin ranguri
înalte în ierarhia duhurilor care domnesc peste împărăţia întunericului.

Oricât de surprinzător le-ar părea celor care nu au studiat niciodată mai

îndeaproape Evangheliile, există doar trei categorii specifice de demoni pe
care i-a scos Isus: o dată este menţionat un „drac mut“ (Luca 11:14), apoi
citim despre un „duh surd şi mut“ (Marcu 9:25) şi de mai multe ori găsim
referiri la „duhuri necurate“ care par a include toţi demonii pe care i-a
exorcizat Isus, inclusiv „dracul surd şi mut“ (vezi Marcu 9:25).

Nu este posibil ca „dracul surd şi mut“ să fi putut face şi altceva înafară

de a surzi sau a amuţi o persoană? Fără îndoială că putea, deoarece îl făcea pe
băiatul din Marcu să se zvârcolească şi să facă spume la gură. De aceea, „surd
şi mut“ nu poate fi o referire la un tip specific de duhuri, ci mai degrabă la
cum îl afecta pe om. Unii dintre noi am devenit „nebuni după clasificări“ când
vine vorba de demoni, depăşind cu mult revelaţia biblică.

Singurele duhuri specifice care sunt menţionate în întreg Vechiul

Testament şi care pot fi considerate duhuri rele categorisite sunt „duhul de
minciună“ (1 Împ. 22:22-23), „duhul de denaturare“ (Is. 19:14) şi „duhul
curviei“ (Hosea 4:12; 5:4). Referitor la primele două, este clar că toate
duhurile pot fi numite „mincinoase“ şi „de denaturare“. Referitor la cel de-al
treilea, expresia „duh de curvie“ nu se referă neapărat la un duh rău specific,
ci doar la o atitudine preponderentă.6

În întreaga carte Faptele Apostolilor, singurul loc în care este menţionat

un duh rău specific este Fapte 16:15, unde citim despre o fată care avea „un
duh de ghicire“. Iar în epistole, singurul tip specific de duhuri rele care sunt
menţionate sunt „duhuri înşelătoare“ (1 Tim. 4:1) care, încă o dată, pot descrie
orice fel de duh rău.

În lumina celor câtorva referiri la tipuri specifice de demoni din Biblie,

este uimitor că există liste moderne care conţin sute de tipuri variate de
demoni care pot locui în oameni şi stăpâni peste oraşe.

Nu ar trebui să presupunem că există o clasificare pe scara ierarhică a

duhurilor în funcţie de tipul de păcat. Este doar o presupunere afirmaţia că:
„Deoarece în oraşul acela sunt multe jocuri de noroc, mai mult ca sigur că
sunt stăpânite de duhuri de joc de noroc“.

Duhuri de fumat?

Gândeşte-te cât de prostesc ar suna să auzim pe cineva spunând:

„Trebuie să fie multe duhuri de fumat deasupra oraşului acela, deoarece foarte
mulţi oameni din acel oraş fumează.“ Ce făceau aceste „duhuri de fumat“
înainte ca acele oraşe să existe? Unde erau în acest caz? Ce făceau înainte de a
fi inventat tutunul folosit pentru ţigări? Oare motivul pentru care în prezent
fumează mai puţini oameni este acela că unele dintre aceste bătrâne „duhuri
de fumat“ sunt pe moarte sau s-au mutat în alte teritorii?

Observă cât de prosteşti sună afirmaţii de genul „Oraşul acela este

posedat de demonul poftelor sexuale, de aceea există atâtea bordeluri acolo.“
Adevărul este că oriunde există oameni care nu Îl slujesc pe Hristos există şi
împărăţia întunericului. Multe dintre duhurile rele acţionează pe tărâmul acela
întunecat, amăgindu-şi adepţii să păcătuiască şi să fie în continuare răzvrătiţi
faţă de Dumnezeu. Aceste spirite vor ispiti oamenii în toate domeniile
păcatului şi în unele locuri oamenii cedează mai mult în faţa unui anume
păcat. Singura lor speranţă este Evanghelia pe care suntem chemaţi să o
vestim.

Chiar dacă ar exista duhuri rele specializate în anumite păcate şi care

stăpânesc anumite zone geografice, nu ne este de nici un folos să le
cunoaştem, deoarece nu putem face nimic pentru a le îndepărta.
Responsabilitatea noastră este aceea de a ne ruga (în mod biblic) pentru
oamenii din locul acela care sunt înşelaţi şi de a le vesti Evanghelia.

Singurul lucru bun pe care l-am putea avea în urma încercării de a afla
care sunt păcatele predominante dintr-un anume oraş ar fi acela că le putem
propovădui oamenilor mesaje condamnatorii, numind în mod specific păcatele
de care se fac vinovaţi înainte lui Dumnezeu. Dar nu este nevoie să analizăm
istoria oraşului pentru a descoperi aceste lucruri. Trebuie doar să vizităm
oraşul un timp şi să fim ochi şi urechi. Păcatele predominante vor deveni
repede evidente.

În final, nu există nici un exemplu în Noul Testament de oameni care să

fi făcut „hărţi spirituale“ ca mijloace pentru pregătirea războiului spiritual şi
pentru evanghelizare. Nici nu există vreun îndemn în epistole să facem acest
lucru. În Noul Testament, apostolii au urmat călăuzirea Duhului Sfânt cu
privire la locul în care ar trebui să propovăduiască, au vestit cu credinicioşie
Evanghelia, i-au chemat pe oameni să se pocăiască şi s-au bazat pe Domnul să
le confirme cuvintele prin minuni. Metoda lor a funcţionat destul de bine.

Mitul nr. 9: „Unii creştini trebuie să fie eliberaţi de blestemele

satanice sau de cele transmise de generaţiile anterioare.“

Toată ideea aceasta despre „păcate trasmise de generaţii“ este derivată

din patru pasaje biblice din Vechiul Testament care spun în esenţă acelaşi
lucru. Aceste pasaje sunt Exod 20:5; 34:7; Numeri 14:18 şi Deuteronom 5:9.
Să analizăm Numeri 14:18:

„Domnul este încet la mânie şi bogat în bunătate, iartă fărădelegea şi

răzvrătirea; dar nu ţine pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte
fărădelegea părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam“
(subliniere personală).

Cum vom interpreta acest pasaj biblic? Vrea să spună că Dumnezeu va

blestema sau va pedepsi pe cineva pentru păcatele părinţilor, bunicilor,
străbunicilor sau stră-străbunicilor? Ar fi logic să credem că Dumnezeu va
putea ierta o persoană pentru păcatele comise dacă va crede în Isus, dar că
apoi va pedepsi aceaşi persoană pentru păcatele stră-străbunicilor ei?

Categoric nu, altfel Dumnezeu ar putea fi acuzat pe bună dreptate de

multă ipocrizie şi nedreptate. El Însuşi a afirmat că a pedepsi pe cineva pentru
păcatele părinţilor ar fi greşit din punct de vedere moral:

„Voi [israeliţii] însă ziceţi: «Pentru ce nu poartă fiul pedeapsa pentru

nelegiuirea tatălui său?» [Dumnezeu răspunde] Pentru că fiul a lucrat după
neprihănire şi dreptate, a păzit şi a împlinit toate legile Mele; el va trăi
negreşit! Sufletul care păcătuieşte, acela va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea
tatălui său, şi tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său! Neprihănirea celui
neprihănit va fi peste el, şi răutatea celui rău va fi peste el“ (Ezechiel 18:19-
20; subliniere personală).

Mai mult, sub Legea lui Moise, Dumnezeu a poruncit ca nici tatăl, nici
fiul să nu fie pedepsit unul pentru celălalt:

Să nu omori pe părinţi pentru copii, şi să nu omori pe copii pentru părinţi;

fiecare să fie omorât pentru păcatul lui (Deut. 24:16).

Nu există nici o posibilitate ca un Dumnezeu sfânt şi plin de dragoste să

blesteme sau să pedepsească pe cineva pentru păcatele strămoşilor lui.7 Atunci
ce vrea să spună Scriptura când afirmă că Dumnezeu „nu ţine pe cel vinovat
drept nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii până la al treilea
şi la al patrulea neam“?

Nu poate însemna decât că Dumnezeu îi consideră responsabili pe

oameni pentru exemplul păcătos pe care îl dau copiilor lor şi că astfel îi
consideră în parte responsabili pentru păcatele pe care le comit copiii lor
datorită influenţei pe care au avut-o asupra acestora. Dumnezeu îi consideră
pe oameni responsabili în parte, datorită influenţei negative, pentru păcatele
stră-strănepoţilor lor! Atât de sfânt este Domnul! Şi nimeni nu poate spune că
este nedrept să procedeze în acest fel.

Observă că pasajul discutat declară că Dumnezeu va „pedepsi

fărădelegea părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam“. Cea
care va fi pedepsită este fărădelegea părinţilor în copii.

Astfel, întreaga idee despre „blestemele generaţiilor“ este o superstiţie,

şi încă una rea, întrucât Îl pune pe Dumnezeu în postura de judecător nedrept.

Blesteme Satanice?

Ce putem spune despre “blestemele satanice“?

În primul rând, nu există nici o menţiune în Biblie care să indice că

Satan are puterea de a „blestema“ pe cineva şi nici nu sunt exemple în acest
sens. Desigur, în Biblie citim despre faptul că Satan le face rău oamenilor, dar
nu este scris niciunde că „a blestemat“ o familie care a avut de atunci înainte
numai ghinion, ea şi generaţiile care au urmat.
 Fiecare creştin este hărţuit de Satan şi de duhurile rele pe tot parcursul
vieţii (cu anumite limite), dar acest lucru nu înseamnă că are vreunul dintre
noi nevoie de cineva care să „dezlege blestemul satanic“ care ne-a fost
transmis de la părinţii noştri. Ceea ce trebuie să facem este să rămânem în
Cuvântul lui Dumnezeu şi să ne împotrivim diavolului prin credinţă, aşa cum
ne învaţă Scripturile (1 Petru 5:8-9).

În Biblie Dumnezeu este cel care are puterea de a binecuvânta şi

blestema (vezi Gen. 3:17; 4:11; 5:29; 8:21; 12:3; Num. 23:8; Deut. 11:26;
28:20; 29:27; 30:7; 2 Cron. 34:24; Ps. 37:22; Prov. 3:33; 22:14; Plân. 3:65;
Mal. 2:2; 4:6). Ceilalţi ne pot blestema prin cuvintele gurii lor, dar blestemele
acestea sunt lipsite de puterea de a ne face rău:

Cum sare vrabia încoace şi încolo şi cum zboară rândunica, aşa nu

nimereşte blestemul neîntemeiat (Prov. 26:2).

Balaam a înţeles bine acest lucru când, angajat fiind de Balac să îi

blesteme pe copiii lui Israel, a spus:

„Cum să blestem eu pe cel ce nu-l blesteamă Dumnezeu? Cum să defaim eu

pe cel ce nu-l defaimă Domnul?“ (Num. 23:8).

Unii creştini au exagerat ideea că oamenii îi pot blestema pe alţii,

bazându-se pe cuvintele lui Isus din Marcu 11:23 „Adevărat vă spun că, dacă
va zice cineva muntelui acestuia: «Ridică-te şi aruncă-te în mare», şi dacă nu
se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce zice se va face, va avea lucrul cerut.“

Observă totuşi că nu există nici o putere în simpla rostire a cuvintelor, ci

mai degrabă în credinţă din inimă care însoţeşte aceste cuvinte. Nu este în nici
un fel posibil ca o persoană să aibă credinţa că blestumul rostit împotriva
altora îi va chinui, deoarece credinţa este o încredere neclintită (Evrei 11:1) şi
aceasta vine doar în urma auzirii Cuvântului lui Dumnezeu (Rom. 10:17).
Aceasta poate spera că blestemul se va prinde şi va provoca greutăţi celui
împotriva căruia este pronunţat blestemul, dar nu ar putea nicidecum crede că
se va întâmpla, deoarece Dumnezeu nu a oferit nici o promisiune că le va da
oamenilor care blesteamă credinţa necesară acestui act.

Singura excepţie ar fi în cazul în care Dumnezeu i-ar da cuiva „darul

credinţei“ împreună cu „darul profeţiei“ (două dintre cele nouă daruri ale
Duhului Sfânt) exprimate sub forma unei binecuvântări sau a unui blestem,
aşa cum a făcut câteodată în vieţile unora dintre personajele Vechiului
Testament (vezi Gen. 27:27-29, 38-41; 49:1-27; Ios. 6:26 şi 1 Împ. 16:34; Jud.
9:7-20, 57; 2 Împ. 2:23-24). Chiar şi în aceste cazuri, binecuvântările sau
blestemele au fost iniţiate de Dumnezeu, nu de oameni. Astfel, ideea că cineva
poate „arunca un blestem“ asupra altei persoane este simplă superstiţie. De
aceea, Isus nu ne-a învăţat să „dezlegăm blestemele care au fost rostite
împotriva noastră“, ci mai degrabă să „îi binecuvântăm pe cei ce ne
blesteamă“.

Nu trebuie să ne fie teamă de blestemele oamenilor. A te teme de

blestemele oamenilor înseamnă a da dovadă de necredinţă în Dumnezeu. Din
nefericire, întâlnesc tot timpul pastori care par să aibă mai multă credinţă în
puterea lui Satan, decât în cea a lui Dumnezeu. Deşi călătoresc lunar în
diferite ţări şi provoc multe pagube împărăţiei lui Satan, nu îmi este nici cât
negru sub unghie frică de el sau de orice blestem rostit împotriva mea. Nu
există nici un motiv să-ţi fie frică.

Blesteme oculte?

Este posibil să existe asupra noastră blesteme satanice datorită implicării

ocultiste din trecut?

Nu trebuie să uităm că atunci când am fost năcuţi din nou am fost

eliberaţi de sub puterea lui Satan şi scoşi din împărăţia întunericului (vezi
Fapte 26:18; Col.1:13). Satan nu mai are nici o putere asupra noastră, decât
dacă i-o dăm noi. Deşi Biblia indică faptul că creştinii din Efes fuseseră
implicaţi în practicarea magiei înainte de convertire (vezi Fapte 19:18-19), nu
există nici o consemnare despre Pavel că ar fi „dezlegat blestemele satanice“
sau că ar fi legat puterea pe care Satan o avea asupra lor, după naşterea din
nou a acestora. Motivul pentru care nu găsim o astfel de consemnare este
acela că ei fuseseră automat eliberaţi de sub dominaţia lui Satan în momentul
în care crezuseră în Isus.

În plus, atunci când Pavel le-a scris creştinilor efeseni, nu le-a dat nici o
indicaţie cu privire la eliberarea vreunei persoane de blestemele transmise de
generaţiile anterioare sau de cele satanice. Tot ce le-a spus a fost „să nu daţi
prilej diavolului“ (Efes. 4:27) şi să se îmbrace „cu toată armătura lui
Dumnezeu“ ca să poată „ţine piept împotriva uneltirilor diavolului“ (Efes.
6:11). Acestea sunt responsabilităţile fiecărui creştin.
 Dar de ce în anumite cazuri creştinii au fost ajutaţi, după câte s-ar părea,
când au fost dezlegaţi de un blestem „transmis din generaţii sau satanic“?
Probabil pentru că persoanele respective au avut credinţa că diavolul va fugi
de la ele de îndată ce vor fi „dezlegate“ de blestem. Credinţa este ceea ce îl
pune pe diavol pe fugă şi fiecare creştin poate şi ar trebui să aibă credinţa că,
dacă se împotriveşte diavolului, acesta va fugi. Însă pentru a-l pune pe Satan
pe fugă nu este nevoie să chemăm „specialistul în dezlegări“.

În cele din urmă, Biblia ne spune că Hristos „S-a făcut blestem pentru
noi“ şi astfel „ne-a răscumpărat din blestemul Legii“ (Gal. 3:13; subliniere
personală). În trecut am fost toţi sub blestemul lui Dumnezeu, deoarece cu
toţii am păcătuit, dar, întrucât Isus a purtat pedeapsa noastră, am fost dezlegaţi
de acest blestem. Slavă Domnului!

Nemaifiind sub blestem, ne putem bucura că acum suntem binecuvântaţi

„cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos“
(Efes. 1:3).

Războiul spiritual biblic

Am discutat despre multe din miturile moderne ce tratează războiul

spiritual. Există însă şi o formă biblică de război spiritual? Da, şi pe acest
răspuns ne vom focaliza în continuare.

Poate că primul lucru pe care trebuie să îl ştim despre războiul spiritual

este acela că nu ar trebui să reprezinte centrul vieţii noastre spirituale. Noi ar
trebui să fim centraţi pe Hristos, să Îl urmăm şi să ascultăm de El, crescând
progresiv în asemănarea cu El. Numai un mic procentaj din scrierile nou-
testamentale tratează subiectul războiului spiritual, indicându-ne faptul că
acesta ar trebui să reprezinte un aspect minor în viaţa de creştin.

Al doilea lucru pe care trebuie să îl ştim despre războiul spiritual este

acela că Biblia ne spune ce trebuie să ştim. Nu avem nevoie de nici un
discernământ deosebit (sau de un predicator care să susţină că are un
discernământ deosebit) cu privire la „profunzimea împărăţiei lui Satan“.
Războiul spiritual biblic este simplu. Planurile lui Satan sunt descoperite
foarte clar în Scriptură. Responsabilităţile noastre sunt menţionate fără
ocolişuri. De îndată ce cunoşti şi crezi cuvintele lui Dumnezeu, ţi se
garantează victoria în această luptă spirituală.
Înapoi la origini

Să ne întoarcem la cartea Genesa unde ni se vorbeşte pentru prima dată

de diavol. Acolo, în primele capitole, Satan apare sub forma unui şarpe. Dacă
ai vreo îndoială că acest şarpe era de fapt Satan, Apocalipsa 20:2 o va risipi:
„El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satan, şi
l-a legat pentru o mie de ani“ (subliniere personală).

Genesa 3:1 ne spune: „Şarpele era mai şiret decât toate fiarele câmpului pe
care le făcuse Domnul Dumnezeu.“ Dacă te vei gândi la cât de şirete sunt
unele dintre creaturile lui Dumnezeu care trebuie să lupte pentru supravieţuire
şi care îşi vânează prada, vei conştientiza cât de viclean trebuie să fie Satan.
Pe de altă parte, Satan nu este atotştiutor sau atotprevăzător, aşa cum este
Dumnezeu, deci nu ar trebui să considerăm că suntem dezavantajaţi mental în
această luptă cu el. Isus ne-a învăţat să fim „înţelepţi ca şerpii“ (Mat. 10:16;
subliniere personală). Pavel a susţinut că nu era în necunoştinţă de planurile
lui Satan (vezi 2 Cor. 2:11) şi că avem „mintea lui Hristos“ (1 Cor. 2:16).

Primul atac lansat de Satan a fost întrebarea pusă Evei despre ce a spus
Dumnezeu. Răspunsul ei urma să îi descopere dacă avea vreo şansă să o înşele
să nu mai asculte de Dumnezeu. Satan nu are nici o şansă să îl înşele pe cel
care crede şi ascultă de cuvintele lui Dumnezeu, motiv pentru care toată
strategia lui se învârte în jurul ideilor care contrazic Cuvântul lui Dumnezeu.

Satan a întrebat-o: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: «Să nu mâncaţi

din toţi pomii din grădină?»“ (Gen. 3:1). Aproape că pare o întrebare inocentă,
pusă de o persoană obişnuită, însă Satan îşi ştia cu precizie scopul.

Eva a răspuns: „Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină.
Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: «Să nu
mâncaţi din el, şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi»“ (Gen. 3:2-3).

Eva răspunsese aproape corect. De fapt, Dumnezeu nu le-a interzis

niciodată să nu se atingă de pomul cunoştinţei binelui şi răului, doar le-a
interzis să nu mănânce din el.

În mod cert, Eva ştia suficient de bine adevărul pentru a recunoaşte

răspunsul mincinos al lui Satan: „Hotărât, că nu veţi muri!“ (Gen. 3:4).
Desigur, această afirmaţie contrazicea în mod flagrant cuvintele lui Dumnezeu
şi este puţin probabil ca Eva să îl fi crezut fără rezerve. Aşa că Satan şi-a
îndulcit minciuna cu puţin adevăr, aşa cum face de obicei, făcând-o mai uşor
de înghiţit. El a continuat: „Dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din
el, vi se vor deschide ochii, şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul“
(Gen. 3:5).

Satan, după ce a minţit, a spus trei adevăruri. Ştim că, după ce au mâncat
din fructul oprit, lui Adam şi Evei li s-au deschis ochii (vezi Gen. 3:7) aşa
cum le spusese Satan. Mai mult, mai târziu Dumnezeu Însuşi a zis că omul
devenise ca Dumnezeu şi că ajunsese să cunoască binele şi răul (vezi Gen.
3:22). Ia aminte: pentru a-i înşela pe oameni Satan amestecă de obicei
adevărul cu minciuna.

Observă, de asemenea, că Satan a calomniat caracterul lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu dorea ca Adam şi Eva să mănânce din fructul oprit spre binele
şi fericirea lor, însă Satan a răstălmăcit adevărul făcându-l să sune ca şi când
Dumnezeu le interzicea ceea ce era bun. Majoritatea minciunilor lui Satan
calomniază caracterul, voia şi motivaţiile lui Dumnezeu.

Din nefericire, primul cuplu de pe Pământ a respins adevărul şi a crezut

minciuna, suferind consecinţele. Dar observă toate elementele războiului
spiritual din povestea lor: singura armă a lui Satan a fost o minciună înfăşurată
în adevăr. Oamenii s-au confruntat cu decizia de a crede cea ce a spus
Dumnezeu sau Satan. Crederea adevărului le-ar fi putut fi „scutul credinţei“,
dar nu l-au ridicat niciodată.

Războiul spiritual purtat de Isus

Citind despre întâlnirea lui Isus cu Satan în timpul ispitirilor din pustie,
ne putem da seama destul de repede că, deşi trecuseră mii de ani, Satan nu îşi
schimbase metodele. Calea de atac era discreditarea cuvintelor lui Dumnezeu,
întrucât ştia că singura şansă de a-şi învinge adversarul era să-L abată de la
credinţa sau ascultarea de adevăr. Cuvântul lui Dumnezeu este din nou esenţa
bătăliei. Satan a lansat minciunile, iar Isus le-a barat cu adevărul. Isus a crezut
şi a ascultat de cuvintele lui Dumnezeu. Acesta este războiul spiritual biblic.

Isus a fost pus în faţa aceleiaşi situaţii ca şi Eva, Adam şi noi. A trebuit
să decidă dacă va asculta de Dumnezeu sau de Satan. Isus Şi-a purtat lupta
spirituală cu „sabia Duhului“, Cuvântul lui Dumnezeu. Să vedem ce putem
învăţa din războiul spiritual cu Satan.
 Repovestind cea de a doua ispită a lui Isus, Matei ne spune:

Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe streaşina Templului,
şi I-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos; căci este scris: «El va
porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta; şi ei Te vor lua pe mâini, ca nu
cumva să Te loveşti cu piciorul de vreo piatră.»“ „De asemenea este scris“, a
zis Isus: „«Să nu ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău»“ (Mat. 4:5-7).

Şi aici subiectul central sunt tot cuvintele lui Dumnezeu. Satan chiar a
citat din Psalmul 91, dar l-a răstălmăcit pentru a încerca să îi dea un înţeles pe
care Dumnezeu nu l-a intenţionat.

Isus i-a răspuns citând un verset ce aducea o înţelegere echilibrată a

promisiunii de protecţie a lui Dumnezeu din Psalmul 91. Dumnezeu ne va
proteja, dar nu şi când acţionăm nebuneşte „testându-L“, conform indicaţiilor
de pe marginea Bibliei mele.

De aceea este extrem de important să nu scoatem versetele biblice din

contextul Bibliei în ansamblu. Fiecare verset trebuie pus în balanţă cu restul
afirmaţiilor din Biblie.

Răstălmăcirea Scripturii este una dintre cele mai folosite tactici ale lui
Satan în războiul spiritual şi, din nefericire, a avut mare succes cu acestă
tactică folosită împotriva multor creştini prinşi în mişcarea războiului spiritual
modern. Un exemplu clasic de o astfel de răstălmăcire este folosirea expresiei
biblice „dărâmarea întăriturilor“ în favoarea ideii de a surpa puterea duhurilor
rele din atomosferă. După cum am menţionat anterior, citită în context,
această expresie specifică nu are nici o legătură cu alungarea duhurilor rele
din văzduh. Totuşi, diavolul s-ar bucura nespus de mult dacă am crede acest
lucru, ca să ne pierdem timpul strigând împotriva căpeteniilor şi stăpânirilor
din atmosferă.

În relatarea lui Matei despre cea de a treia ispită citim:

Diavolul L-a dus apoi pe un munte foarte înalt, I-a arătat toate împărăţiile
lumii şi strălucirea lor, şi I-a zis: „Toate aceste lucruri Ţi le voi da Ţie, dacă
Te vei arunca cu faţa la pământ şi Te vei închina mie.“ „Pleacă, Satano“, i-a
răspuns Isus. „Căci este scris: «Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi
numai Lui să-I slujeşti»“ (Matei 4:8-10).
 Aceasta a fost ispita de a deţine putere. Dacă Isus i S-ar fi închinat lui
Satan şi dacă Satan şi-ar fi ţinut promisiunea, Isus ar fi putut câştiga poziţia de
comandant adjunct în împărăţia întunericului. Ar fi stăpânit peste fiecare om
nemântuit şi peste toate duhurile rele, având autoritate asupra lumii întregi
cum numai Satan o avusese până atunci. Numai în coşmarurile noastre ne-am
putea imagina ce s-ar fi întâmplat dacă Isus ar fi cedat acestei ispite.

Observă din nou că Isus a contracarat sugestia lui Satan cu cuvântul scris
al lui Dumnezeu. În timpul tuturor celor trei ispite, Isus a replicat cu: „Este
scris“. Şi noi trebuie să cunoaştem Cuvântul lui Dumnezeu şi să îl credem,
dacă vrem să evităm să fim înşelaţi şi să cădem în capcanele lui Satan. În
aceasta constă adevăratul război spiritual.

Terenul de luptă

În cea mai mare parte, singura putere pe care o au Satan şi demonii lui
este aceea de a sădi gânduri în inimile şi minţile oamenilor (dar şi această
putere este limitată de Dumnezeu; vezi 1 Cor. 10:13). Având acest gând în
minte, meditează asupra următoarelor exemple biblice:

Petru i-a zis: „Anania, pentru ce ţi-a umplut Satan inima ca să minţi pe Duhul
Sfânt, şi să ascunzi o parte din preţul moşioarei?“ (Fapte 5:3; subliniere
personală).

În timpul cinei, după ce diavolul pusese în inima lui Iuda Iscarioteanul, fiul
lui Simon, gândul să-L vândă... (Ioan 13:2; subliniere personală).

Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de
credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor...
(1 Tim. 4:1; subliniere personală).

Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi
gândurile voastre să nu se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de
Hristos (2 Cor. 11:3; subliniere personală).

Să nu vă lipsiţi unul pe altul de datoria de soţi, decât doar prin bună învoială,
pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea; apoi să vă
împreunaţi iarăşi, ca să nu vă ispitească Satan, din pricina nestăpânirii voastre
(1 Cor. 7:5; subliniere personală).
Astfel, în nerăbdarea mea, am trimis să-mi aducă ştiri despre credinţa voastră,
de teamă ca nu cumva să vă fi ispitit Ispititorul, şi osteneala noastră să fi fost
degeaba (1 Tes. 3:5; subliniere personală).

...a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să

nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui
Dumnezeu (2 Cor. 4:4; subliniere personală).

Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satan, acela care
înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost
aruncaţi şi îngerii lui (Apoc. 12:9; subliniere personală).

„Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de

la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori
de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl
minciunii (Ioan 8:44; subliniere personală).

Aceste scripturi, precum şi altele, dovedesc clar că terenul pe care se

poartă războiul spiritual biblic sunt inima şi mintea noastră. Satan atacă cu
gânduri – sugestii rele, idei greşite, filosofii false, ispite, diferite minciuni, etc.
Mijloacele noastre de apărarea sunt cunoaşterea, credinţa şi acţionarea pe baza
Cuvântului lui Dumnezeu.

Este de o importanţă vitală să înţelegi că fiecare gând avut nu izvorăşte

neapărat din sinea noastră. Satan are mulţi purtători de cuvânt care îl ajută să
îşi planteze gândurile în minţile oamenilor. El lucrează să ne influenţeze prin
ziare, cărţi, televiziune, reviste, radio, prieteni, vecini şi chiar şi prin
predicatori. Chiar şi apostolul Petru a fost folosit odată, fără să-şi dea seama,
ca purtător de cuvânt al lui Satan, sugerându-I lui Isus că nu era voia lui
Dumnezeu ca El să moară (vezi Mat. 16:23).

Dar Satan şi duhurile rele lucrează, de asemenea, şi direct în minţile

oamenilor, fără nici un intermediar uman, şi toţi creştinii se vor trezi uneori
asaltaţi din plin. Atunci începe războiul spiritual. Îmi amintesc o femeie
creştină valoroasă care a venit la un moment dat să îmi mărturisească o
problemă. Spunea că ori de câte ori se ruga, îi veneau dintr-o dată în minte
gânduri blasfematoare şi înjurături. Era una dintre cele mai agreabile, bune,
valoroase şi dedicate femei din biserică şi totuşi avea această problemă cu
gândurile urâte.
 I-am explicat că aceste gânduri nu îşi aveau rădăcina în interiorul ei, ci
că era atacată de Satan, care încerca să îi ruineze viaţa de rugăciune. Atunci
mi-a spus că a încetat să se mai roage în fiecare zi, de teamă să nu mai aibă
din nou acele gânduri. Satan câştigase.

Aşa că i-am spus să înceapă să se roage din nou şi, dacă îi mai veneau în
minte aceste gânduri blasfematoare să le contracareze cu adevărul Cuvântului
lui Dumnezeu. Dacă avea un gând care spunea: „Isus nu a fost decât un .......“,
ea să spună: „Nu, Isus a fost şi este Fiul divin al lui Dumnezeu“. Dacă îi venea
în minte o înjurătură, trebuia să o substituie cu un gând de laudă la adresa lui
Isus, etc.

I-am mai spus şi că, prin faptul că îi era frică să nu aibă gânduri greşite,
nu făcea altceva decât să le invite, întrucât teama este şi ea într-un fel o
credinţă reversă – credinţa în diavol. Încercarea de a nu ne mai gândi la ceva
anume presupune ca mai întâi să ne gândim la lucru respectiv pentru a ne
strădui să nu ne mai gândim la el.

De exemplu, dacă îţi spun: „Nu te gândeşti la mâna dreaptă”, te vei

gândi imediat la mâna dreaptă în timp ce încerci să faci ce ţi-am spus. Cu cât
mai mult încerci, cu atât mai rău iese. Singura cale de a nu te mai gândi la
mâna dreaptă este aceea de a te gândi conştient la altceva, de exemplu la
pantofi. De îndată ce te vei gândi la pantofi, nu te vei mai gândi la mână.

Am încurajat acea femeie evalvioasă să „nu se teamă“, aşa cum ne

porunceşte şi Biblia. Şi ori de câte ori detecta un gând care era contrar
Cuvântului lui Dumnezeu, trebuia să îl înlocuiască cu unul conform
Cuvântului lui Dumnezeu.

Mă bucur să îţi spun că mi-a urmat sfatul şi că, deşi a mai fost atacată de
câteva ori în timpul rugăciunilor, a câştigat o victorie totală în lupta cu această
problemă. A ieşit biruitoare dintr-un război spiritual biblic.

A fost, de asemenea, interesant să descopăr, în urma unor sondaje făcute

în mai multe biserici, că problema ei era foarte răspândită. De obicei, mai mult
de jumătate din numărul creştinilor pe care i-am interogat au menţionat că la
un anumit moment au avut gânduri blasfematoare în timp ce se rugau. Satan
nu este atât de original pe cât pare.
„Ai grijă ce asculţi“

Nu-i putem opri pe Satan sau pe duhurile rele să ne atace minţile, dar nu
trebuie să permitem gândurilor lor să devină gândurile noastre. Adică, nu
trebuie să rămânem asupra ideilor şi sugestiilor demonice, însuşindu-ni-le.
După cum s-a spus: „Nu poţi împiedica păsările să zboare deasupra capului
tău, dar le poti împiedica să-ţi facă un cuib în păr.“

În plus, ar trebui să fim atenţi ca, atât cât ţine de noi, să nu ne expunem
minţile la influenţele păcătoase. Când stăm în faţa televizorului o oră sau când
citim ziarul, este ca şi când am scoate plancarda de bun venit gândurilor care
ar putea fi satanice. Imediat după ce a spus pilda semănătorului, Isus a
avertizat: „Luaţi seama la ce auziţi“ (Marcu 4:24).

Isus ştia că efectele distructive ale auzirii minciunilor îi permitea lui

Satan să planteze „seminţe“ în inima şi mintea noastră. Aceste seminţe se pot
transforma în „spini şi mărăcini“ care vor sfârşi prin a înăbuşi Cuvântul lui
Dumnezeu din vieţile noastre (vezi Marcu 4:7, 18-19).

Perspectiva lui Petru asupra războiului spiritual

Apostolul Petru a înţeles războiul spiritual biblic şi adevărat. Niciunde în

epistolele sale nu i-a îndemnat pe creştini să surpe puterea căpeteniilor şi
stăpânirilor de deasupra oraşelor. Dar i-a învăţat să reziste atacurilor lui Satan
în viaţa personală şi le-a spus modul exact prin care pot face acest lucru:

Fiţi treji, şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale

ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui tari în
credinţă, ştiind că şi fraţii voştri în lume trec prin aceleaşi suferinţe ca voi (1
Petru 5:8-9).

Observă mai întâi că Petru a menţionat că poziţia noastră era una de

apărare, nu de atac. Satan este cel care ne dă târcoale, el ne vânează pe noi, nu
noi pe el. Sarcina noastră este nu aceea de a ataca, ci de a ne împotrivi.

În al doilea rând, observă că Satan, ca un leu, caută pe cine să înghită.

Cum ar putea înghiţi creştinii? Insinua Petru că Satan putea să le mănânce
trupurile, aşa cum fac lei? Evident nu. Singura modalitate de a devora creştini
este aceea de a-i determina să creadă minciuni care să le distrugă credinţa.
 În al treilea rând, observă că Petru ne spune să ne împotrivim diavolului
prin credinţă. Lupta noastră nu este o bătălie fizică şi nici nu ne putem folosi
pumnul împotriva lui Satan. El ne asaltează cu minciuni, iar noi ne împotrivim
acestor minciuni prin fermitatea încrederii în Cuvântul lui Dumnezeu. Din nou
spun, acesta este adevăratul război spiritual biblic.

Creştinii cărora le scria Petru sufereau persecuţii aspre şi erau astfel

tentaţi să renunţe la credinţa lor în Hristos. De multe ori, când suntem în
mijlocul unor situaţii adverse, Satan ne bombardează cu îndoieli şi minciuni.
Acesta este momentul în care trebuie să fim fermi în credinţă. Aceasta este
„ziua diavolului“ despre care a scris Pavel, când trebuie să ne îmbrăcăm „cu
toată armătura lui Dumnezeu, ca să [putem] ţine piept împotriva uneltirilor
diavolului“ (Efes. 6:11; subliniere personală).

Perspectiva lui Iacov asupra războiului spiritual

În epistola sa, apostolul Iacov a făcut, de asemenea, unele precizări

despre războiul spiritual. Le-a spus el creştinilor că rugăciunile lor puteau
influenţa rezultatul bătăliilor angelice? Nu. Le-a spus să studieze istoria
oraşelor pentru a putea stabili ce gen de duhuri rele au fost acolo de la
început? Nu.

Iacov a crezut în războiul spiritual biblic şi de aceea a scris:

Supuneţi-vă dar lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la

voi (Iacov 4:7; subliniere personală).

Observă încă o dată că postura creştinului este aceea de apărare – trebuie

să ne împotrivim, nu să atacăm. Când ne vom împotrivi, Iacov promite că
Satan va fugi de la noi. Nu are nici un motiv să rămână în preajma unui creştin
care nu se va lăsa înşelat de minciunile lui, care nu-i va pune în aplicare
sugestiile şi nici nu va ceda ispitei.

Observă, de asemenea, că Iacov ne-a îndemnat mai întâi să ne supunem

lui Dumnezeu. Ne supunem lui Dumnezeu prin ascultarea de Cuvântul Lui.
Împotrivirea noastră faţă de Satan este bazată pe supunerea faţă de Cuvântul
lui Dumnezeu.
Perspectiva lui Ioan asupra războiului spiritual

Şi apostolul Ioan a scris despre războiul spiritual în prima lui epistolă.

Ne-a spus el să mergem pe înălţimi pentru a nimici întăriturile diavolului? Nu.
Ne-a spus cum să scoatem dracii de mânie din creştinii care au uneori accese
de acest gen? Nu.

Dar Ioan, asemenea lui Petru şi Iacov, a crezut în războiul spiritual biblic
şi, de aceea, instrucţiunile lui au fost similare celorlalte:

Prea iubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă

sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi proroci mincinoşi. Duhul lui
Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: Orice duh, care mărturiseşte că Isus
Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; şi orice duh, care nu mărturiseşte
pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire
aţi auzit. El chiar este în lume acum. Voi, copilaşilor, sunteţi din Dumnezeu;
şi i-aţi biruit, pentru că Cel ce este în voi, este mai mare decât cel ce este în
lume. Ei sunt din lume; de aceea vorbesc ca din lume, şi lumea îi ascultă. Noi
însă suntem din Dumnezeu; cine cunoaşte pe Dumnezeu, ne ascultă; cine nu
este din Dumnezeu, nu ne ascultă. Prin aceasta cunoaştem duhul adevărului şi
duhul rătăcirii (1 Ioan 4:1-6).

Observă că toată discuţia lui Ioan din acest pasaj se învârte în jurul
minciunilor lui Satan şi a adevărului lui Dumnezeu. Trebuie să testăm
duhurile pentru a ne asigura că sunt sau nu de la Dumnezeu, iar acest test are
la bază adevărul. Duhurile rele nu vor admite că Isus Hristos a venit în trup.
Ele sunt mincinoase.

Ioan ne-a spus, de asemenea, că am biruit duhurile rele. Cu alte cuvinte,

ca cetăţeni ai Împărăţiei luminii, nu mai suntem sub dominaţia lor. Cel mai
mare, Isus, trăieşte în noi. Oamenii în viaţa cărora trăieşte Isus nu ar trebui să
se teamă de demoni.

Ca urmaşi ai lui Hristos, nu ar trebui să ascultăm minciunile duhurilor

rele, iar Ioan afirmă că cei care Îl cunosc pe Dumnezeu ne vor asculta,
deoarece noi deţinem adevărul – avem Cuvântul lui Dumnezeu.

Din nou, observă că strategia lui Satan este aceea de a îndemna oamenii
să creadă minciunile lui. Satan nu ne poate învinge dacă ştim şi credem
adevărul. Iată în ce constă războiul spiritual biblic.
Credinţa este cheia

Pentru câştigarea războiului spiritual, nu este suficientă doar cunoaşterea

Cuvântului lui Dumnezeu. Cheia este credinţa autentică în ceea ce a spus
Dumnezeu pentru a ne împotrivi diavolului şi a scoate draci. De exemplu,
gândeşte-te din nou la pasajul pe care l-am analizat mai devreme, când Isus le-
a dat celor doisprezece ucenici „puterea să scoată afară duhurile necurate“
(Matei 10:1). Şapte capitole mai târziu îi vedem incapabili să scoată un demon
dintr-un băiat epileptic.8 Când a aflat Isus despre eşuarea lor S-a lamentat:

„O, neam necredincios şi pornit la rău!“ a răspuns Isus. „Până când voi fi cu
voi? Până când vă voi suferi? Aduceţi-l aici la Mine“ (Mat. 17:17).

Necredinţa lor o deplângea Isus. Mai mult, când ucenicii Săi L-au
întrebat mai târziu de ce nu au putut scoate afară demonul, Isus le-a răspuns:
„din pricina puţinei voastre credinţe“ (Mat. 17:20). Vedem astfel că
autoritatea lor de a scoate demoni nu funcţiona fără credinţă. Succesul nostru
în scoaterea dracilor şi în împotrivirea în faţa diavolului depinde de credinţa
pe care o avem în Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă într-adevăr credem ceea ce a
spus Dumnezeu, atunci vom vorbi şi vom acţiona ca atare. Câinii fugăresc
oamenii care fug de ei şi acelaşi lucru este valabil şi în cazul diavolului. Dacă
fugi, diavolul te va urmări. Dar dacă rămâi ferm în credinţă, el va fugi de la
tine (vezi Iacov 4:7).

Fără îndoială că lipsa de credinţă a apostolilor a fost foarte evidentă

pentru orice observator, întrucât au încercat, dar nu au reuşit să elibereze
băiatul de demon. Dacă diavolul acela s-ar fi manifestat în faţa ucenicilor la
fel ca în faţa lui Isus, trântind băiatul la pământ şi scuturându-l cu putere (vezi
Luca 9:42) şi făcându-i spume la gură (vezi Marcu 9:20), este foarte probabil
ca credinţa lor să se fi transformat în teamă. Şi aşa, probabil că au fost
paralizaţi de ceea ce au văzut.

Totuşi, cel care are credinţă nu este mişcat de ceea ce vede, ci mai
degrabă de ceea ce a spus Dumnezeu. „Umblăm prin credinţă, nu prin vedere“
(2 Cor. 5:7; subliniere personală). Dumnezeu nu poate minţi (vezi Tit 1:2) şi
deci, chiar dacă circumstanţele noastre par a contrazice Cuvântul lui
Dumnezeu, ar trebui să rămânem neclintiţi în credinţă.

Observă că Isus l-a eliberat pe băiat de demon în numai câteva secunde.

L-a eliberat prin credinţă. Nu Şi-a pierdut timpul conducând o „sesiune de
eliberare“. Cei care au credinţă în autoritatea dată lor de Domnul nu au nevoie
de ore întregi pentru a scoate un drac.

Mai mult, nu există nici o consemnare în care Isus să fi strigat la vreun

drac. Cei care au credinţă nu trebuie să ţipe. Nici nu i-a poruncit de mai multe
ori vreunui demon să iasă afară. O singură dată a fost suficientă. O a doua
poruncă ar fi însemnat strecurarea îndoielii.

Rezumat

Ucenicizatorul autentic îi învaţă pe ucenici războiul spiritual biblic prin

cuvinte şi fapte, astfel încât aceştia să fie în stare să se împotrivească
uneltirilor diavolului şi să umble în ascultare de poruncile lui Hristos. El nu îşi
îndreaptă ucenicii spre noile „curente doctrinare“ care promovează metode
nebiblice de război spiritual, ştiind că cei care practică aceste metode sunt
focalizaţi pe lucruri greşite şi sunt chiar înşelaţi de Satan, adică de acela pe
care ei proclamă victorioşi că îl învi

1
Acest concept este tratat mai amplu în cartea mea God’s Tests (Testele lui
Dumnezeu), pe care o poţi citi în engleză pe adresa de internet
www.shepherdserve.org.
2
Excepţia de la această regulă ar fi cazul în care oamenii sunt atât rău posedaţi
de demoni încât nu au nici un mijloc de a-şi exprima dorinţa de a fi eliberaţi.
În aceste cazuri este nevoie de darurile spirituale ale Duhului pentru eliberare,
iar darurile Duhului acţionează după cum doreşte El.
3
Această idee este susţinut şi de descrierea pe care o face Pavel
necredincioşilor în Romani 1:18-32.
4
Desigur, este adevărat că în anumite zone geografice există un procentaj mai
mic sau mai mare de oameni ce aparţin ambelor împărăţii.
5
Cu siguranţă că adepţii teoriei „odată mântuit, veşnic mântuit“ se vor
împotrivi acestei afirmaţii. I-aş încuraja să citească Rom. 11:22; 1 Cor. 15:1-2;
Fil. 3:18-19; Col. 1:21-23 şi Evrei 3:12-14, acordând o atenţie deosebită
cuvântului „dacă“ ori de câte ori îl întâlnesc.
6
„Duhul geloziei“ despre care se vorbeşte în Numeri 5:14-30 şi „duhul
trufiei“ din Proverbe 16:18 sunt exemple bune în favoarea ideii că acest
cuvânt duh este folosit mai degrabă pentru a evidenţia un anumit gen de
atitudine predominantă, decât pentru a caracteriza un demon. În Numeri 14:24
citim despre Caleb că avea un „alt duh“, ceea ce este în mod clar o referire la
atitudinea lui bună.
7
Acest lucru nu înseamnă că copiii nu suferă din cauza păcatelor părinţilor
lor, deoarece de cele mai multe ori aşa se întâmplă. Totuşi, atunci când suferă,
nu este o davadă a faptului că Dumnezeu îi pedepseşte pe aceşti copiii datorită
păcatelor părinţilor lor, ci este mai degrabă o dovadă că oamenii care sunt atât
de răi încât fac din păcat o practică îşi vor afecta proprii copii. Este, de
asemenea, foarte clar din punct de vedere biblic că Dumnezeu, în mila Lui,
poate renunţa să Îşi manifeste mânia faţă de un individ şi să o reverse ulterior
asupra unui copil, care o merită la fel de mult sau chiar mai mult. În acelaşi
fel, El Îşi poate opri manifestarea pedepsei faţă de o generaţie rea şi să o
reverse totuşi asupra unei generaţii ulterioare care o merită la fel de mult sau
chiar mai mult (vezi Ier. 16:11-12). Dar acest lucru este diferit de pedepsirea
unei persoane pentru păcatele bunicilor ei.
8
Ar trebui să fim foarte precauţi faţă de presupoziţia că toate cazurile de
epilepsie sunt cauzate de duhuri rele interioare

Administrarea bunurilor
 Am discutat în capitolul despre Predica lui Isus de pe Munte despre
câteva dintre cuvintele adresate de Isus ucenicilor, referitoare la administrarea
bunurilor. El le-a spus să nu îşi strângă comori pe pământ, ci în ceruri, scoţând
în evidenţă nu numai nebunia celor care investesc în averile temporare, ci şi
întunericul care le stăpâneşte inima (Mat. 6:19-24).

Adevăratul dumnezeu al celor care îşi strâng averi pe pământ este banul,
deoarece lui i se-nchină şi el le conduce viaţa. Isus a declarat că este imposibil
să-I slujim şi lui Dumnezeu şi banului, indicând clar faptul că, dacă
Dumnezeu este adevăratul nostru Stăpân, atunci este şi Stăpânul banilor
noştri. Banul, mai mult decât orice altceva, este cel care concurează cu
Dumnezeu pentru inimile oamenilor. Fără îndoială că acesta a fost motivul
pentru care Isus ne-a învăţat că nu Îi putem fi ucenici dacă nu renunţăm la
toate posesiunile noastre (vezi Luca 14:33). Ucencii lui Hristos nu au nimic.
Ei doar administrează ceea ce este al lui Dumnezeu, iar lui Dumnezeu Îi place
să-Şi folosească banii în direcţii care Îi reflectă caracterul şi care Îi lărgesc
Împărăţia.

Isus a avut multe de spus despre administrare, dar se pare că cei care
declară urmaşii Lui de cele mai multe ori Îi ignoră cuvintele. Mult mai
populară este răstălmăcirea Scripturii prin care se elaborează moderna
„doctrină a prosperităţii“, sub multele ei forme subtile, dar strigătoare la cer.
Totuşi, lucrătorul ucenicizator doreşte să îi înveţe pe oameni să asculte de
poruncile lui Hristos. Astfel, prin vorbă şi faptă, acesta îi va învăţa
administrarea biblică.

Să analizăm ce ne învaţă Scriptura despre administrare şi, în acelaşi

timp, să scoatem la iveală câteva dintre exemplele cele mai răspândite bazate
pe învăţătura falsă despre prosperitate. Acesta nu va fi în nici un caz un studiu
exhaustiv. Am scris o carte întreagă pe această temă, carte ce poate fi citită în
engleză pe pagina noastră de internet (www.shepherdserve.org), la titlul
„Teaching Articles“ (Articole de învăţătura) şi la subtitlul „Stewardship and
Money“ (Administrarea bunurilor şi banii).

Suplinitorul nevoilor

Începând într-o notă pozitivă, să ne aducem aminte că Pavel, inspirat de

Duhul Sfânt, a scris: „Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele
voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos“ (Fil. 4:19). Această
promisiune familiară este adeseori citată şi afirmată de creştini. Dar care era
contextul ei? Citind contextual, vom descoperi destul de repede că Pavel era
încrezător că Dumnezeu se va îngriji de toate nevoile credincioşilor filipeni:

Dar bine aţi făcut că aţi luat parte la strâmtorarea mea. Ştiţi voi înşivă,
Filipenilor, că, la începutul Evangheliei, când am plecat din Macedonia, nici o
Biserică n-a avut legătură cu mine în ce priveşte „darea“ şi „primirea“ afară de
voi. Căci mi-aţi trimis în Tesalonic, o dată, şi chiar de două ori, ceva pentru
nevoile mele. Nu că umblu după daruri. Dimpotrivă, umblu după câştigul care
prisoseşte în folosul vostru. Am de toate, şi sunt în belşug. Sunt bogat, de când
am primit prin Epafrodit ce mi-aţi trimis, un miros de bună mireasmă, o jertfă
bine primită şi plăcută lui Dumnezeu. Şi Dumnezeul meu să îngrijească de
toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos (Fil. 4:14-
19; subliniere personală).

Pavel era sigur că Isus Se va îngriji într-adevăr de nevoile filipenilor,

deoarece au îndeplinit condiţia lui Isus: au căutat mai întâi Împărăţia lui
Dumnezeu, dovada fiind darurile lor jertfitoare către Pavel, pentru ca acesta să
poată continua să planteze biserici. Aminteşte-ţi că în Predica de pe Munte,
Isus a spus:

„Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele. Căutaţi mai întâi
Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da
pe deasupra“ (Mat. 6:32-33).

Vedem deci că promisiunea lui Pavel din Filipeni 4:19 nu se aplică

oricărui creştin care citează şi proclamă acest verset. El se aplică mai degrabă
celor care caută mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu.

Care sunt de fapt nevoile noastre?

Din promisiunea lui Isus din Matei 6:32-33 mai putem învăţa încă un
lucru. Uneori ne este greu să facem diferenţa între nevoile şi dorinţele noastre.
Totuşi, Isus ne-a definit nevoile. El a spus: „Tatăl vostru ceresc ştie că aveţi
nevoie de ele.“

Care sunt aceste lucruri la care Se referea Isus şi care le sunt date pe
deasupra celor ce caută mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui?
Ele sunt hrana, lichidele şi îmbrăcămintea. Nimeni nu poate nega acest lucru,
deoarece despre asta vorbise Isus înainte de a face promisiunea pe care o
analizăm (vezi Mat. 6:25-31). Hrana, lichidele şi îmbrăcămintea sunt singurele
noastre nevoi materiale reale. Acestea sunt de fapt singurele lucruri pe care le-
au avut Isus şi grupul de ucenici.

Pavel a fost clar de acord cu definiţia lui Isus despre nevoile noastre,
când i-a scris lui Timotei:

Negreşit, evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig. Căci noi n-am
adus nimic în lume, şi nici nu putem să luăm cu noi nimic din ea. Dacă avem,
dar, cu ce să ne hrănim şi cu ce să ne îmbrăcăm, ne va fi de ajuns. Cei ce vor
să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită, în laţ şi în multe pofte nesăbuite
şi vătămătoare, care cufundă pe oameni în prăpăd, şi pierzare. Căci iubirea de
bani este rădăcina tuturor relelor; şi unii, care au umblat după ea, au rătăcit de
la credinţă, şi s-au străpuns singuri cu o mulţime de chinuri (1 Tim. 6:6-10;
subliniere personală).

Pavel a crezut că hrana şi îmbrăcămintea erau toate nevoile materiale de

care avem într-adevăr nevoie, altfel nu ar fi spus că ar trebui să ne mulţumim
cu ele. Această afirmaţie ne conduce spre o perspectivă puţin cam diferită de
cea anterioară, în ceea ce priveşte promisiunea făcută de Pavel filipenilor, şi
anume că Dumnezeu Se va îngriji de toate nevoile lor! Interpretarea pe care o
dau unii pastori acestui verset te face să crezi că Pavel spune: „Dumnezeul
meu se va îngriji de toate lăcomiile voastre!“

Mai mult, dacă ar trebui să ne mulţumim doar cu hrană şi îmbrăcăminte,

nu ar trebui să fim şi mai recunoscători pentru ceea ce avem de fapt şi care
pentru mulţi dintre noi depăşeşte cu mult simpla mâncare şi îmbrăcăminte?

Nemulţumirea

Problema noastră constă în convingerea că avem nevoie de mai mult

decât ne este necesar în realitate. Gândeşte-te că atunci când Dumnezeu i-a
creat pe Adam şi pe Eva, aceştia nu deţineau nimic şi totuşi trăiau într-un
paradis. Este clar că Dumnezeu nu a intenţionat să ne extragem fericirea din
acumularea lucrurilor materiale. T-ai gândit vreodată la faptul că Isus nu a
deschis niciodată un robinet şi nici nu a făcut duş în baie? Nu Şi-a spălat
niciodată hainele la maşina de spălat; nu a deschis niciodată uşa frigiderului;
nu a condus niciodată maşina şi nu a avut nici măcar bicicletă. Nu a ascultat
nici măcar o dată la radio, nu a vorbit cu cineva la telefon, nu a gătit la cuptor,
nu a predicat printr-un sistem public de sonorizare. Nu a privit niciodată vreo
emisiune televizată sau vreo casetă video, nu a stins o veioză, nu S-a răcorit în
faţa aparatului de aer condiţionat şi nici a ventilatorului. Nu a avut ceas de
mână. Nu a avut un dulap plin cu haine. Cum e posibil să fi fost fericit?

În Statele Unite (poate şi la tine în ţară), suntem bombardaţi cu reclame

ce ne arată cât de fericiţi sunt oamenii care dobândesc noi bunuri materiale. În
consecinţă, creierul nostru este „spălat“ (sau „murdărit“) pentru a crede că
fericirea vine din acumularea mai multor posesiuni şi, indiferent de cât de
mult acumulăm, nu suntem niciodată fericiţi. Aceasta a vrut să spună Isus prin
expresia „înşelăciunea bogăţiilor“ (Mat. 13:22). Lucrurile materiale promit
fericire, dar se ţin rareori de promisiune. Şi, în timp ce ne alăturăm cursei
frenetice a lumii pentru acumularea mai multor lucruri materiale, devenim de
fapt idolatri, slujitorii lui Mamona, uitându-L pe Dumnezeu şi cea mai
importantă dintre poruncile Lui, aceea de a-L iubi din toată inima noastră şi de
a ne iubi aproapele ca pe noi înşine. La acest aspect specific S-a referit
Dumnezeu când a avertizat poporul Israel:

Vezi să nu uiţi pe Domnul, Dumnezeul tău, până acolo încât să nu

păzeşti poruncile, rânduielile şi legile Lui, pe care ţi le dau azi. Când vei
mânca şi te vei sătura, când vei zidi şi vei locui în case frumoase, când vei
vedea înmulţindu-ţi-se cirezile de boi şi turmele de oi, mărindu-ţi-se argintul
şi aurul, şi crescându-ţi tot ce ai, ia seama să nu ţi se umfle inima de mândrie
şi să nu uiţi pe Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din
casa robiei (Deut. 8:11-14).

În acelaşi fel, Isus a avertizat că „înşelăciunea bogăţiilor“ pot duce la

înăbuşirea vieţii spirituale a creştinului care permite să fie distras (vezi Mat.
13:7, 22). Pavel a avertizat că „iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor“,
spunând că „unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credinţă, şi s-au
străpuns singuri cu o mulţime de chinuri“ (1 Tim. 6:10). Autorul Epistolei
către Evrei ne îndeamnă: „Să nu fiţi iubitori de bani. Mulţumiţi-vă cu ce aveţi,
căci El însuşi a zis: «Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi
părăsi»“ (Evrei 13:5).

Acestea sunt doar câteva dovezi de avertismente ale Bibliei referitoare la

pericolele bogăţiei.

Când stăpân este banul

 Poate că nu există un barometru mai bun al relaţiei noastre cu Dumnezeu
decât interacţiunea noastră cu banii. Banii – timpul şi mijloacele folosite
pentru a-i câştiga şi utilizarea lor după aceea – ne spun multe despre viaţa
noastră spirituală. Banii, atunci când îi avem, dar chiar şi când ne lipsesc,
alimentează ispitele mai mult decât orice altceva. Banii pot sfida cele două
mari porunci, deoarece pot deveni dumnezeu peste singurul Dumnezeu şi ne
pot amăgi să ne iubim mai mult pe noi înşine, decât pe aproapele nostru.

Isus a spus odată o parabolă despre un bărbat care le-a permis banilor şi
nu lui Dumnezeu să-i conducă viaţa:

„Ţarina unui om bogat rodise mult. Şi el se gândea în sine, şi zicea: «Ce voi
face? Fiindcă nu mai am loc unde să-mi strâng rodurile.» «Iată», a zis el, «ce
voi face: îmi voi strica grânarele, şi voi zidi altele mai mari; acolo voi strânge
toate rodurile şi toate bunătăţile mele; şi voi zice sufletului meu: ‚Suflete, ai
multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea şi
veseleşte-te!‘» Dar Dumnezeu i-a zis: «Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi
se va cere înapoi sufletul; şi lucrurile, pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi?»
Tot aşa este şi cu cel ce îşi adună comori pentru el, şi nu se îmbogăţeşte faţă
de Dumnezeu“ (Luca 12:16-21).

Isus l-a caracterizat pe acest om bogat ca fiind nebun. Deşi binecuvântat

cu avere, pământ bogat şi abilităţi agricole, nu-L cunoştea pe Dumnezeu, altfel
nu şi-ar fi strâns surplusurile pentru a se deda la o viaţă plină de plăceri
egoiste şi de odihnă. Mai degrabă, L-ar fi întrebat pe Domnul cum să
folosească binecuvântarea primită, conştient fiind că nu era decât
administratorul lui Dumnezeu. Desigur, Dumnezeu ar fi dorit ca el să împartă
cu alţii roadele abundente şi să continue să muncească pentru a putea împărţi
în continuare din binecuvântările lui. Poate că singura alternativă acceptabilă
ar fi fost să se oprească din munca agricolă şi să se dedice unei lucrări
spirituale, dacă la aceasta îl chema Dumnezeu, autofinanţându-se.

Fermierul bogat din parabola lui Isus a comis o mare greşeală când şi-a
făcut calculele referitoare la lungimea vieţii lui. A presupus că mai avea mulţi
ani de trăit când, de fapt, era doar la câteva ore distanţă de eternitate. Mesajul
lui Isus este inconfundabil: Ar trebui să trăim fiecare zi ca şi când ar fi ultima,
întotdeauna pregătiţi să stăm în faţa lui Dumnezeu pentru a da socoteală.

Două perspective
 Cât de mult diferă perspectiva lui Dumnezeu de cea a omului! Omul
bogat din pilda lui Isus era probabil invidiat de toţi oamenii care îl cunoşteau.
Şi totuşi, Dumnezeu îl compătimea. În ochii oamenilor era cel mai bogat, dar
era sărac în ochii lui Dumnezeu. Ar fi putut strânge comori în ceruri, unde ar
fi rămas ale lui pentru eternitate, dar a ales să strângă comori pe pământ, care
nu i-au folosit la nimic în momentul în care a murit. Şi, în lumina învăţăturii
pe care o dădea Isus despre oamenii lacomi, este prea puţin probabil ca El să fi
vrut să credem că omul bogat a mers în Rai după ce a murit.

Această pildă ar trebui să ne ajute să ne amintim că tot ce avem este un

dar de la Dumnezeu şi că El Se aşteaptă să Îi fim administratori credincioşi. Şi
această aşteptare nu îi vizează doar pe cei care au bogăţii, ci pe fiecare dintre
noi care suntem ispitiţi să acordăm o importanţă prea mare posesiunilor
materiale. Isus a spus foarte clar acest lucru în continuarea discuţiei cu
ucenicii:

„De aceea [aceasta înseamnă ce urmează să spună este bazat pe cea ce tocmai
spusese] vă spun: Nu vă îngrijoraţi, cu privire la viaţa voastră, gândindu-vă ce
veţi mânca, nici cu privire la trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca.
Viaţa este mai mult decât hrana, şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea.
Uitaţi-vă cu băgare de seamă la corbi: ei nu seamănă, nici nu seceră, n-au nici
cămară, nici grânar: şi totuşi Dumnezeu îi hrăneşte. Cu cât mai de preţ sunteţi
voi decât păsările! Şi apoi, cine dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate să
adauge un cot la lungimea vieţii lui? Deci, dacă nu puteţi face nici cel mai mic
lucru, pentru ce vă mai îngrijoraţi de celelalte? Uitaţi-vă cu băgare de seamă
cum cresc crinii: ei nu torc, nici nu ţes: totuşi vă spun că nici Solomon, în
toată slava lui, n-a fost îmbrăcat ca unul din ei. Dacă astfel îmbracă
Dumnezeu iarba, care astăzi este pe câmp, iar mâine va fi aruncată în cuptor,
cu cât mai mult vă va îmbrăca El pe voi, puţin credincioşilor? Să nu căutaţi ce
veţi mânca sau ce veţi bea, şi nu vă frământaţi mintea. Căci toate aceste
lucruri Neamurile lumii le caută. Tatăl vostru ştie că aveţi trebuinţă de ele.
Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, şi toate aceste lucruri vi se vor da
pe deasupra. Nu te teme, turmă mică; pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere
Împărăţia.

„Vindeţi ce aveţi şi daţi milostenie. Faceţi-vă rost de pungi, care nu se

învechesc, o comoară nesecată în ceruri, unde nu se apropie hoţul, şi unde nu
roade molia. Căci unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră“
(Luca 12:22-34).
 Cât de mult contrastează cuvintele lui Isus cu cele ale modernilor
„propovăduitori ai prosperităţii“! Astăzi ni se spune că Dumnezeu doreşte să
avem mai mult, în timp Isus le spunea ucenicilor să vândă ce aveau deja şi să
facă milostenii! El a dovedit încă o dată nebunia celor care îşi strâng comori
pe pământ – unde sunt destinate pieirii şi unde sunt şi inimile celor ce le deţin.

Observă că Isus a aplicat lecţia nebunului bogat cazului celor care aveau
atât de puţin că erau ispitiţi să se îngrijoreze cu privire la ce vor mânca sau cu
se vor îmbrăca. Îngrijorarea din cauza acestor lucruri dovedeşte că suntem
centraţi pe lucrurile greşite. Dacă ne vom încrede în Tatăl nostru iubitor, aşa
cum ar trebui să facem, nu ne vom îngrijora şi această atitudine eliberată de
griji ne va permite să ne focalizăm pe zidirea Împărăţiei lui Dumnezeu.

Exemplul lui Hristos

Isus a avut mult mai multe lucruri de spus despre bani. Totuşi, aşa cum
ar trebui să facă fiecare ucenicizator, El i-a învăţat prin exemplul personal. El
predica ceea ce practica. Cum a trăit Isus? Isus nu a strâns bogăţii pe pământ,
chiar dacă Şi-ar fi putut exploata foarte uşor situaţia şi ar fi putut deveni
extrem de bogat. Mulţi lucrători talentaţi au presupus că, dacă lucrările lor
atrăgeau bani, atunci Dumnezeu dorea să fie şi ei personal bogaţi. Totuşi, Isus
nu Şi-a folosit ungerea pentru câştig personal. Banii care Îi erau daţi erau
folosiţi pentru a face ucenici. Tot El le împlinea şi nevoile ucenicilor cu care
călătorea şi pe care îi modela.1 În zilele noastre, de cele mai multe ori ucenicii
sunt cei care trebuie să plătească pentru a fi învăţaţi de lucrătorii mai în vârstă
din şcolile biblice. Totuşi, prin viaţa Lui, Isus ne-a învăţat contrariul!

De asemenea, Isus a trăit o viaţă de credinţă, având încredere că Tatăl

Său Îi va împlini toate nevoile şi că Îl va binecuvânta pentru a putea împlini şi
nevoile altora. Uneori era invitat să cineze la banchete, alteori Îl vedem
mâncând boabe de grâu de pe câmp (vezi Luca 6:1).

În cel puţin două ocazii a hrănit mii de oameni care veniseră să Îl

asculte. Câtă diferenţă faţă de sistemul modern de conferinţe creştine unde cei
care vor să asculte trebuie să plătească taxă de intrare! Pe seama noastră, a
celor care îi hrănim pe cei care participă la conferinţele lucrătorilor noştri se
fac glume ironice că „plătim oamenii să ne asculte“. În realitate, nu facem
altceva decât să urmăm exemplul lui Isus.
 De asemenea, lui Isus I-a păsat de oamenii săraci, având în vedere că
grupul Lui avea o cutie cu bani din care se împărţea. Dărnicia faţă de săraci
era o trăsătură atât de regulată a lucrării lui Isus încât, atunci când i-a spus lui
Iuda la ultima cină să facă repede ce are de făcut, toţi ceilalţi au presupus că
Iuda se ducea fie să cumpere hrană pentru ei, fie să dea bani săracilor (vezi
Ioan 13:27-30).

Isus Şi-a iubit cu adevărat aproapele ca pe El Însuşi, de aceea a avut o

viaţă simplă şi a împărţit cu alţii ce avea. Nu trebuia să Se pocăiască la auzirea
predicii lui Ioan „cine are două haine, să împartă cu cine n-are nici una“ (Luca
3:11). Isus nu avea decât o haină. Totuşi, unii propovăduitori ai prosperităţii
încearcă să ne convingă că Isus era bogat, deoarece purta o cămaşă fără
cusătură interioară (vezi Ioan 19:23), haină ce se presupune că era purtată
numai de oameni bogaţi. Este uimitor ce semnificaţii pot fi scoase dintr-un
text biblic, dacă cineva doreşte să dovedească ceea ce contrazice numeroase
alte scripturi! Am putea, de asemenea, să tragem concluzia la fel de absurdă
că Isus încerca să Îşi ascundă bogăţia, deoarece nu purta o cămaşă cu cusătură
exterioră.

Isus a avut atât de multe lucruri de spus despre bani, încât nu avem
spaţiul necesar să le cuprindem. Totuşi, haide să mai analizăm câteva dintre
cele mai cunoscute învăţături ale predicatorilor prosperităţii care sunt atât de
experţi în răstălmăcirea scripturilor şi în înşelarea credulilor.

„Dumnezeu l-a îmbogăţit pe Solomon“

Aceasta este justificarea folosită de mulţi adepţi ai prosperităţii pentru a-

şi masca lăcomia. Ei uită motivul pentru care l-a îmbogăţit Dumnezeu pe
Solomon. Motivul a fost acela că, atunci când Dumnezeu i-a promis lui
Solomon că îi va îndeplini orice dorinţă, Solomon a cerut înţelepciunea de a
domni peste oameni. Dumnezeu a fost atât de încântat că nu I-a cerut averi
(printre altele) încât, împreună cu înţelepciunea, i-a dat şi bogăţia. Totuşi,
Solomon nu şi-a folosit înţelepciunea primită aşa cum dorise Dumnezeu şi
consecinţa a fost că a devenit cel mai prost dintre oamenii care au trăit
vreodată. Dacă ar fi fost înţelept, ar fi ţinut seama de ceea ce spusese
Dumnezeu poporului Israel prin Lege, înainte ca el să se fi născut:

După ce vei intra în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău, şi o vei
stăpâni, după ce-ţi vei aşeza locuinţa, şi vei zice: „Vreau să pun peste mine un
împărat, ca toate neamurile care mă înconjoară“, să pui peste tine ca împărat
pe acela pe care-l va alege Domnul, Dumnezeul tău, şi anume să iei un
împărat din mijlocul fraţilor tăi; nu vei putea să pui împărat pe un străin, care
să nu fie fratele tău. Dar să n-aibă mulţi cai, şi să nu întoarcă pe popor în Egipt
ca să aibă mulţi cai; căci Domnul v-a zis: „Să nu vă mai întoarceţi pe drumul
acela.“ Să n-aibă un mare număr de neveste, ca să nu i se abată inima; şi să nu
strângă mari grămezi de argint şi aur (Deut. 17:14-17).

Iată un alt pasaj biblic pe care propovăduitorii prosperităţii îl ignoră,

urmând exemplul lui Solomon care l-a ignorat şi el, spre propria lui pierzare.
Şi, tot ca el, devin şi idolatri. Aminteşte-ţi că inima lu Solomon a fost dusă pe
calea închinării la idoli de multele soţii pe care le-a avut, soţii pe care şi le-a
putut permite doar datorită folosirii nechibzuite a averilor sale.

Dumnezeu a intenţionat ca Solomon să folosească averea pe care i-o

dăduse pentru a-şi iubi aproapele ca pe el însuşi, dar Solomon a folosit-o
pentru a se iubi doar pe sine. El şi-a sporit aurul, argintul, caii şi nevestele
pentru el însuşi, ignorând astfel făţiş porunca lui Dumnezeu. Până la urmă a
ajuns să aibă şapte sute de neveste şi trei sute de concubine, lăsând pur şi
simplu o mie de bărbaţi fără soţii. În loc să dea la săraci, Solomon s-a răsfăţat
pe sine. Astfel, în lumina egoismului şi a idolatriei vulgare, este extrem de
uluitor că predicatorii prosperităţii îl dau ca model pe Solomon. Oare scopul
nostru nu este acela de a ne asemăna lui Hristos?

„Dumnezeu l-a îmbogăţit pe Avraam, iar binecuvântările lui Avraam ne

sunt promise şi nouă“

Această justificare este construită pe cuvintele lui Pavel din Galateni,

capitolul trei. Voi cita versetul deseori răstălmăcit, dar în contextul lui:

Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti

neprihănite pe Neamuri, prin credinţă, a vestit mai dinainte lui Avraam
această veste bună: „Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine.“ Aşa că cei
ce se bizuiesc pe credinţă, sunt binecuvântaţi împreună cu Avraam cel
credincios.

Căci toţi cei ce se bizuiesc pe faptele Legii, sunt sub blestem; pentru că este
scris: „Blestemat este oricine nu stăruieşte în toate lucrurile scrise în cartea
Legii, ca să le facă.“ Şi că nimeni nu este socotit neprihănit înaintea lui
Dumnezeu, prin Lege, este învederat, căci „cel neprihănit prin credinţă va
trăi.“ Însă Legea nu se întemeiază pe credinţă; ci ea zice: „Cine va face aceste
lucruri, va trăi prin ele“. Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii,
făcându-Se blestem pentru noi, – fiindcă este scris: „Blestemat e oricine este
atârnat pe lemn“ – pentru ca binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste
Neamuri, în Hristos Isus, aşa ca, prin credinţă, noi să primim Duhul făgăduit
(Gal. 3:8-14; subliniere personală).

„Binecuvântarea lui Avraam“ la care se referea Pavel în versetul 14 era

promisiunea lui Dumnezeu făcută lui Avraam că în el va binecuvânta toate
neamurile (pe care Pavel a citat-o în versetul 8), sau, mai specific, după cum a
explicat şi Pavel câteva versete mai târziu, în singura sa sămânţă, Isus (Gal.
3:16). Conform a ceea ce tocmai am citit, Isus a oferit tuturor neamurilor
binecuvântarea promisă, prin faptul că a fost blestemat de Dumnezeu şi că a
murit pentru păcatele lumii pe cruce. Deci „binecuvântarea lui Avraam venită
peste neamuri“ nu se referă la faptul că Dumnezeu îi va îmbogăţi material, aşa
cum a făcut cu Avraam, ci la promisiunea lui Dumnezeu faţă de Avraam de a
binecuvânta neamurile prin sămânţa lui şi la împlinirea acestei promisiuni de
către Isus, prin moartea Lui pe cruce pentru ei. (Tema extinsă a lui Pavel din
acest pasaj este că neamurile pot fi mântuite prin credinţă ca şi iudeii, prin
credinţa în Isus.)

O altă răstălmăcire

Pentru a-şi justifica doctrina, adepţii prosperităţii folosesc deseori acelaşi

pasaj şi cu altă conotaţie. Ei spun că, datorită faptului că legea promitea
blestemul sărăciei peste cei care nu o împlineau (Deut. 28:30-31, 33, 38-40,
47-48, 51, 68) şi că, deoarece Pavel a scris în Galateni 3:13 că „Hristos ne-a
răscumpărat din blestemul Legii“, noi, cei care suntem în Hristos, am fost
răscumpăraţi din sărăcie la prosperitate.

Mai întâi, dacă Pavel s-a gândit sau nu specific la blestemul din
Deuteronom 28 când a scris despre „blestemul legii“ de sub care ne-a
răscumpărat Isus este discutabil. Observă că Pavel nu a spus că Hristos ne-a
răscumpărat de sub „blestemele“ (la plural) legii, ci de sub „blestemul“ legii,
la singular, implicând poate ideea că întreaga lege este un blestem pentru cei
care au încercat să îşi câştige mântuirea prin respectarea acesteia. Odată
răscumpăraţi de Hristos, nu am mai face greşeala de a încerca să ne mântuim
prin împlinirea legii şi deci, în acest sens, suntem „răscumpăraţi din blestemul
legii“.
 Dacă Pavel spunea într-adevăr că Hristos ne-a răscumpărat de toate
lucrurile dezastruoase enumerate în Deuteronom 28, garantându-ne astfel
prosperitatea materială, ar trebui să ne întrebăm de ce a mai scris despre el
însuşi că „până în clipa aceasta suferim de foame şi de sete, suntem goi,
chinuiţi, [şi] umblăm din loc în loc“ (1 Cor. 4:11). Ar trebui, de asemenea, să
ne întrebăm de ce ar mai scrie Pavel:

Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau

strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau
primejdia sau sabia? După cum este scris: „Din pricina Ta suntem daţi morţii
toată ziua; suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat“ (Rom. 8:35-36).

De asemenea, ar trebui să ne mai întrebăm de ce a prezis Isus

următoarea scenă din ceruri:

„Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: «Veniţi binecuvântaţii

Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea
lumii. Căci am fost flămând, şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete, şi Mi-aţi
dat de băut; am fost străin, şi M-aţi primit; am fost gol, şi M-aţi îmbrăcat; am
fost bolnav, şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă, şi aţi venit pe la
Mine.» Atunci cei neprihăniţi Îi vor răspunde: «Doamne, când Te-am văzut
noi flămând, şi Ţi-am dat să mănânci? Sau fiindu-Ţi sete, şi Ţi-am dat de ai
băut? Când Te-am văzut noi străin, şi Te-am primit? Sau gol, şi Te-am
îmbrăcat? Când Te-am văzut noi bolnav sau în temniţă, şi am venit pe la
Tine?» Drept răspuns, Împăratul le va zice: «Adevărat vă spun că, ori de câte
ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei,
Mie mi le-aţi făcut»“ (Mat. 25:34-40; subliniere personală).

Astfel, există multe şanse ca unii dintre credincioşii „răscumpăraţi de

sub blestemul legii“ să se afle în circumstanţe mai puţin prospere. Observă
totuşi că în circumstanţele dificile pe care le-a descris Isus, Dumnezeu a
împlinit nevoile credincioşilor în suferinţă şi a făcut-o prin alţi creştini care
aveau mai mult decât le trebuia. Ne putem baza întotdeauna pe faptul că
Dumnezeu ne va împlini nevoile, chiar dacă temporar lucrurile par să stea
altfel.

În ultimul rând, aceşti propovăduitori ai prosperităţii, care doresc să fie

bogaţi ca Avraam, ar trebui să se întrebe sincer dacă ar vrea să trăiască toată
viaţă într-un cort, fără electricitate şi fără apă curentă! Dumnezeu S-a aşteptat
ca cei pe care i-a binecuvântat cu anumite bogăţii în Vechiul Testament să îşi
folosească bogăţiile spre gloria lui Dumnezeu, împărţind prisosul lor cu alţii şi
având grijă de ei. Aşa a făcut Avraam, îngrijindu-se de sute de oameni prin
faptul că le-a dat de lucru (vezi Gen. 14:14). Şi Iov a făcut acelaşi lucru şi a
mărturisit că şi-a folosit averea pentru a avea gijă de văduve şi de orfani (Iov
29:12-13; 31:16-22). Cei care sunt înzestraţi să dezvolte afaceri ar trebui să se
asigure că principala lor afacere este ascultarea de Dumnezeu şi iubirea
aproapelui ca pe ei înşişi.

„Scriptura spune că Isus a devenit sărac pentru ca noi să putem deveni

bogaţi“

Biblia spune într-adevăr:

Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Hristos. El, măcar că era bogat, s-
a făcut sărac pentru voi, pentru ca prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi (2
Cor. 8:9).

Se consideră că, de vreme ce acest verset biblic spune clar că Isus a fost
în cer bogat din punct de vedere material şi că a devenit sărac material
vorbind pe pământ, înseamnă că Pavel a avut în minte bogăţia materială
atunci când a scris că cititorii lui se puteau îmbogăţi prin sărăcia lui Hristos.
Este clar, spun ei, că, dacă Pavel vorbea în prima parte a versetului despre
bogăţia şi sărăcia materială, nu s-ar fi putut referi la bogăţiile spirituale în a
doua parte.

Totuşi, chiar dacă Pavel ar fi vrut să spună că vom deveni bogaţi

material datorită sărăciei materiale a lui Hristos, ar trebui să ne întrebăm de ce
câteva versete mai târziu a scris:

Deseori am fost...în osteneli şi necazuri, în priveghiuiri adesea, în foame şi

sete, în posturi adesea, în frig şi lipsă de îmbrăcăminte! (2 Cor. 11:26-27).

Dacă în 2 Corinteni 8:9 Pavel a vrut să spună că Hristos a devenit sărac

din punct de vedere material pentru ca noi să putem deveni bogaţi, atunci
intenţia lui Hristos nu era împlinită în viaţa lui Pavel! Deci, este foarte clar că
Pavel nu a vrut să spună că Hristos S-a făcut sărac din punct de vedere
material pentru ca noi să putem deveni bogaţi pe pământ. El s-a referit la
faptul că vom deveni bogaţi din punct de vedere spiritual, „bogaţi faţă de
Dumnezeu“, ca să folosim expresia lui Isus (vezi Luca 12:21), şi bogaţi în
ceruri, acolo unde ne sunt inima şi comoara.
 Putem presupune fără să greşim că, deoarece Pavel vorbea despre
bogăţia materială în prima parte a propoziţiei, nu se putea să vorbească despre
bogăţia spirituală în cealaltă parte a propoziţiei sau în alta, aşa cum susţin
predicatorii prosperităţii? Meditează asupra următoarelor cuvinte adresate de
Isus ucenicilor din oraşul Smirna:

Ştiu necazul tău şi sărăcia ta (dar eşti bogat)... (Apoc. 2:9a).

Este clar că Isus vorbea despre sărăcia materială prin care treceau
credincioşii din Smirna, şi că apoi, trei cuvinte mai încolo, vorbea despre
bogăţia spirituală a aceloraşi credincioşi.

„Isus a promis însutirea dărniciei noastre“

Da, celor care fac anumite sacrificii Isus le-a promis de o sută de ori mai
mult decât au dat. Haide să citim exact ce a spus Isus:

„Adevărat vă spun că nu este nimeni, care să fi lăsat casă, sau fraţi, sau surori,
sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau copii, sau holde, pentru Mine şi pentru
Evanghelie, şi să nu primească acum, în veacul acesta, de o sută de ori mai
mult: case, fraţi, surori, mame, copii şi holde, împreună cu prigoniri; iar în
veacul viitor, viaţa veşnică“ (Marcu 10:29-30).

Observă că această promisiune nu este făcută celor care dau bani

predicatorilor, aşa cum proclamă adeseori propovăduitorii prosperităţii.
Această promisiune este mai degrabă făcută celor care îşi lasă casele,
gospodăriile şi rudele pentru a propovădui Evanghelia în locuri îndepărtate.
Isus le-a promis acestor oameni „de o sută de ori mai mult în veacul acesta, iar
în veacul viitor viaţa veşnică“.

Dar le-a promis Isus acestor oameni că vor deveni literal deţinători a o
sută de case sau gospodării, aşa cum proclamă predicatorii prosperităţii? Nu.
La fel cum nu le-a promis nici că le va da literal o sută de mame sau de copii.
Isus nu spunea altceva decât că cei care îşi părăsesc casele şi familiile vor
vedea că fraţii creştini le vor deschide casele şi îi vor primi ca pe membrii
familiei lor.

Observă că Isus le-a promis acestora şi persecuţii şi viaţa veşnică.

Aceasta afirmaţie ne reaminteşte contextul întregului pasaj, în care ucenicii
văzuseră cum tânărul bogat care voia viaţa veşnică plecase mâhnit, în timp ce
Isus spunea: „Mai lesne este să treacă o cămilă prin urechea unui ac, decât să
intre un om bogat în Împărăţia lui Dumnezeu“ (Marcu 10:25).

Ucenicii erau şocaţi de afirmaţia lui Isus şi se întrebau ce şanse aveau ei

înşişi pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Ei I-au reamintit lui Isus ce
lăsaseră în urmă pentru a-L urma. Atunci a făcut Isus promisiunea înmulţirii
„de o sută de ori mai mult“.

Astfel stând lucrurile, este incredibil că predicatorii prosperităţii încearcă

să ne convingă că Isus promitea însutirea materială literală, care ne-ar face
incredibil de bogaţi într-un timp scurt, având în vedere că numai cu câteva
secunde înainte Isus îi spusese unui om bogat că, dacă dorea să aibă viaţa
veşnică, trebuia să vândă tot ce avea şi să dea săracilor!

Există multe alte scripturi, pe lângă cele pe care le-am analizat deja, pe
care predicatorii prosperităţii le deformează, dar spaţiul cărţii nu ne permite să
le tratăm. Ai grijă!

O maximă pe care să o ţii minte

John Wesley, fondatorul mişcării metodiste în Biserica Anglicană, a

inventat o maximă extraordinară referitoare la perspectiva corectă asupra
banilor: „Câştigă cât poţi; economiseşte cât poţi; dăruieşte cât poţi.“

Cu alte cuvinte, creştinii ar trebui mai întâi să muncescă din greu,

folosindu-şi abilităţile şi oportunităţile date de Dumnezeu pentru a câştiga
bani, dar asigurându-se că îi câştigă cinstit şi fără a încălca vreuna din
poruncile lui Hristos.

În al doilea rând, ar trebui să trăiască frugal şi simplu, cheltuind cât de

puţin posibil pentru ei înşişi, ceea ce le va permite să „economisească atât cât
pot“.

În ultimul rând, după ce au urmat primii doi paşi, ar trebui să „dea cât
pot“, fără a se limita la zeciuială, ci lepădându-se de ei înşişi pe cât posibil,
astfel încât văduvele şi orfanii să poată fi hrăniţi şi Evanghelia să fie
proclamată în lume.

Biserica timpurie practica în mod cert acest gen de administrare, iar

împărţirea bunurilor cu cei dintre ei care erau în nevoie era o caracteristică
regulată a vieţii nou-testamentale. Aceşti primi credincioşi au luat în serios
porunca lui Isus dată urmaşilor Săi: „Vindeţi ce aveţi şi daţi milostenie.
Faceţi-vă rost de pungi, care nu se învechesc, o comoară nesecată în ceruri,
unde nu se apropie hoţul, şi unde nu roade molia“ (Luca 12:33). În relatarea
lui Luca despre biserica primară citim:

Toţi cei ce credeau, erau împreună la un loc, şi aveau toate de obşte. Îşi
vindeau ogoarele şi averile, şi banii îi împărţeau între toţi, după nevoile
fiecăruia....Mulţimea celor ce crezuseră, era o inimă şi un suflet. Nici unul nu
zicea că averile lui sunt ale lui, ci aveau toate de obşte. Apostolii mărturiseau
cu multă putere despre învierea Domnului Isus. Şi un mare har era peste toţi.
Căci nu era nici unul printre ei, care să ducă lipsă: toţi cei ce aveau ogoare sau
case, le vindeau, aduceau preţul lucrurilor vândute, şi-l puneau la picioarele
apostolilor; apoi se împărţea fiecăruia după cum avea nevoie (Fapte 2:44-45;
4:32-35).

Scriptura este, de asemenea, foarte clară în ceea ce priveşte faptul că

biserica timpurie hrănea şi împlinea nevoile stringente ale văduvelor sărace
(vezi Fapte 6:1; 1 Tim. 5:3-10).

Pavel, cel mai mare apostol care a trăit vreodată, însărcinat de

Dumnezeu să ducă Evanghelia la neamuri, scriitorul majorităţii epistolelor din
Noul Testament, a considerat că lucrarea de ajutorare a celor săraci aflaţi în
nevoi era o parte esenţială a lucrării sale. De la bisericile pe care le-a fondat,
Pavel a strâns sume mari de bani pentru creştinii săraci (vezi Fapte 11:27-30;
24:17; Rom. 15:25-28; 1 Cor. 16:1-4; 2 Cor. 8-9; Gal. 2:10). La cel puţin 17
ani după convertirea lui, Pavel a călătorit spre Ierusalim pentru a supune
Evanghelia pe care o primise cercetării lui Petru, Iacov şi Ioan. Nici unul
dintre ei nu a găsit nimic incorect în mesajul pe care îl propovăduise şi,
povestindu-le acest eveniment galatenilor în scrisoarea trimisă acestora, el şi-a
amintit: „Ne-au spus numai să ne aducem aminte de cei săraci, şi chiar aşa am
şi căutat să fac“ (Gal. 2:10). În mintea lui Petru, Iacov, Ioan şi Pavel,
manifestarea compasiunii faţă de cei săraci era situată imediat după
proclamarea Evangheliei.

Rezumat
 Referitor la acest subiect, cel mai bun sfat pe care îl pot da ucenicizatorii
vine din partea apostolului Pavel, care, după ce l-a avertizat pe Timotei că
„iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor“ şi i-a spus că „unii, care au
umblat după ea, au rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns singuri cu o mulţime
de chinuri“, l-a îndemnat:

Iar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de aceste lucruri, şi caută neprihănirea,

evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţa (1 Tim. 6:11).

1
Propovăduitorii prosperităţii folosesc de obicei acest fapt pentru a dovedi că lucrarea lui
Isus a fost prosperă. Fără îndoială că Dumnezeu S-a îngrijit de toate nevoile lui Isus
pentru ca acesta să-Şi poată împlini misiunea. Diferenţa dintre Isus şi predicatorii
prosperităţii este aceea că Isus nu era egoist şi nu dorea să folosească banii lucrării pentru
a se îmbogăţi personal.

Relaţia dintre Lege şi urmaşii lui Hristos

Acum începem un nou paragraf, o secţiune pivot foarte importantă, o

introducere la multe din ceea ce urma să spună Isus în continuarea predicii.

„Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci

să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul,
nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi
îmtâmplat toate lucrurile. Aşa că, oricine va strica una din cele mai mici din
aceste porunci, şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în
Împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi, şi va învăţa pe alţii să le păzească,
va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor. Căci vă spun că, dacă neprihănirea
voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu nici un chip
nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (Mat. 5:17-20).

De vreme ce Isus i-a atenţionat pe cei care Îl ascultau că nu a venit să

anuleze Legea, ci s-o împlinească, putem fi siguri că cel puţin unii din ei
credeau acest lucru. Putem doar presupune de ce ar fi crezut aşa ceva. Poate
datorită reproşurilor severe pe care le făcea fariseilor şi cărturarilor legalişti
erau unii tentaţi să considere că abroga Legea şi Profeţii.
 În ciuda acestui lucru, Isus dorea ca ucenicii Lui să înţeleagă că o
asemenea presupunere era greşită. El era Cel care inspirase întregul Vechi
Testament, de aceea în nici un caz nu avea să anuleze nimic din ceea ce
spusese prin Moise şi Profeţi. Din contră, aşa cum a menţionat, va împlini
Legea şi Profeţii.

Şi cum anume împlinea Legea şi Profeţii? Unii cred că Isus vorbea doar
despre împlinirea prezicerilor mesianice. Deşi Isus a împlinit (sau va împlini)
într-adevăr fiecare promisiune mesianică, El nu Se referea doar la aceasta.
Contextul ne indică foarte clar că Se referea, de asemenea, la tot ce era scris în
Lege şi Profeţi, până la „ultima iotă sau frântură de slovă “ (vers. 18) şi până
la „cea mai mică dintre porunci“ (vers. 19).

Alţii presupun că Isus a vrut să spună ca va împlini Legea în sensul că îi

va îndeplini cerinţele ei în contul nostru printr-o viaţă supusă şi prin moarte pe
cruce (vezi Rom. 8:4). Dar, după cum ne arată şi contextul, nu S-a referit nici
la acest lucru. Isus nu a menţionat nimic în versetul următor despre viaţa şi
moartea Sa ca fiind punctul de referinţă pentru împlinirea Legii. Mai degrabă,
în fraza următoare, El a afirmat că Legea îşi va păstra relevanţa cel puţin până
când „nu vor trece cerul şi pământul“ şi până când „nu se vor fi întâmplat
toate aceste lucruri“, puncte de referinţă ce transcend moartea Sa pe cruce.
Apoi a declarat că atitudinea oamenilor faţă de Lege le va afecta chiar şi
statutul pe care îl vor avea în Rai (vers. 19) şi că oamenii trebuie să se supună
Legii chiar mai mult decât fariseii şi cărturarii, altfel nu vor intra în ceruri
(vers. 20).

Evident, pe lângă împlinirea în contul nostru a profeţiilor mesianice, a

tipurilor, nuanţelor şi a cerinţelor Legii, Isus Se gândea, de asemenea, la faptul
că şi oamenii trebuiau să respecte şi să împlinească ceea ce spuneau profeţii.
Într-un fel, Isus împlinea Legea prin revelarea adevărului lui Dumnezeu şi a
scopului Său iniţial, aprobându-l, explicându-l pe deplin şi completând astfel
ceea ce le lipsea oamenilor pentru a-l înţelege.2 Cuvântul grec tradus în
versetul 17 prin împlinire este, de asemenea, folosit în Noul Testament prin
completare, încheiere, realizare şi îndeplinirea în întregime. Aceasta urmărea
Isus să facă, conform celor patru fraze imediat următoare.

Nu, Isus nu a venit să anuleze, ci să împlinească Legea şi Profeţii, adică

să le „completeze“. Atunci când vorbesc despre această parte a Predicii de pe
Munte, de obicei le arăt oamenilor un pahar plin cu apă pe jumătate, pentru a
ilustra revelaţia pe care a dat-o Dumnezeu prin Lege şi Profeţi. Isus nu a venit
să anuleze Legea şi Profeţii, (şi în acest moment înclin paharul ca şi când aş
vrea să îl golesc de conţinut); El vroia să completeze Legea şi Profeţii
(moment în care iau o sticlă cu apă şi umplu paharul). Această exemplificare îi
ajută pe oameni să înţeleagă mai bine ceea ce a vrut să spună Isus.

Importanţa împlinirii Legii

În ceeea ce priveşte poruncile cuprinse în Lege şi Profeţi, Isus nu putea

fi mai convingător. El Se aştepta ca ucenicii să le împlinească. Ele erau la fel
de valide ca întotdeauna. De fapt, de importanţa pe care le-o acordau depindea
importanţa ce le va fi acordată lor în Rai: „Aşa că, oricine va strica una din
cele mai mici din aceste porunci, şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel
mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi, şi va învăţa pe alţii să le
păzească, va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor“ (Mat. 5:19).

Apoi urmează versetul 20: „Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră
nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu nici un chip nu veţi
intra în Împărăţia cerurilor“.

Observă că aceasta nu este o idee nouă, ci o afirmaţie concluzivă legată

de versetele anterioare prin conjuncţia „căci“. Cât de importantă este
respectarea poruncilor? Trebuie să le împlinim mai bine decât cărturarii şi
fariseii pentru a putea intra în Împărăţia cerurilor. Vedem din nou că Isus nu
Se îndepărta de la tema principală – Numai cei sfinţi vor moşteni Împărăţia lui
Dumnezeu.

Pentru a nu-L contrazice pe Isus, ucenicizatorul autentic nu ar trebui să

asigure pe nimeni că este mântuit, dacă neprihănirea celui în cauză nu o
depăşeşte pe cea a fariseilor şi a cărturarilor.

Despre ce fel de neprihănire vorbea Isus?

Când a afirmat Isus că neprihănirea noastră trebuie să depăşească

neprihănirea fariseilor şi a cărturarilor, oare nu cumva făcea referire la
neprihănirea legalistă care ni se atribuie ca un dar gratuit?

Nu, nu la asta Se referea şi avem un motiv întemeiat să spunem acest

lucru. În primul rând, contextul nu susţine această interpretare. Înainte şi după
această afirmaţie (şi în întreaga Predică de pe Munte), Isus vorbeşte despre
împlinirea poruncilor, adică a trăi o viaţă neprihănită. Cea mai naturală
interpretare a cuvintelor Sale este aceea că trebuie să trăim mult mai sfânt
decât fariseii şi cărturarii. Ar fi absurd să credem că Isus îi raporta pe fariseii
şi cărturarii la un standard pe care nu îl impunea şi propriilor ucenici. Câtă
nebunie să credem că Isus îi va condamna pe farisei şi pe cărturari pentru
păcatele lor, şi că pe ucenici nu îi va condamna doar pentru că ei au rostit
„rugăciunea pentru mântuire“.3

Problema noastră este că nu vrem să acceptăm înţelesul evident al

acestui verset, deoarece ne sună legalist. Însă cea mai mare problemă este
aceea că nu înţelegem corelaţia inseparabilă dintre neprihănirea atribuită şi cea
practică. Totuşi, apostolul Ioan a înţeles-o. Acesta a scris: „Copilaşilor, nimeni
să nu vă înşele! Cine trăieşte în neprihănire, este neprihănit“ (1 Ioan 3:7). De
asemenea, nu înţelegem nici legătura dintre naşterea din nou şi neprihănirea
practică despre care a vorbit Ioan: „Dacă ştiţi că El este neprihănit, să ştiţi şi
că oricine trăieşte în neprihănire este născut din El“ (1 Ioan 2:29).

Isus ar fi putut adăuga următoarele la afirmaţia din 5:20: „Şi dacă vă

pocăiţi, dacă sunteţi născuţi din nou cu adevărat şi primiţi darul gratuit al
neprihănirii printr-o credinţă constantă, neprihănirea voastră practică o va
întrece pe cea a fariseilor şi a cărturarilor, deoarece cooperaţi cu puterea
Duhului Meu Sfânt care este în voi“.

Cum putem fi mai sfinţi decât cărturarii şi fariseii

Întrebarea pe care ne-o punem în mod natural ca reacţie la afirmaţia lui

Isus din 5:20 este aceasta: cât de neprihăniţi erau mai exact fariseii şi
cărturarii? Răspunsul este: nu prea mult.

Cu altă ocazie, Isus S-a referit la ei ca la „morminte văruite, care, pe

dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de
orice fel de necurăţenie“ (Mat. 23:27). Adică, la suprafaţă păreau exemplar de
neprihăniţi, dar în interior erau plini de răutate. Se descurcau de minune să
păstreze litera legii, dar îi ignorau spiritul, deformând sau chiar alterând
poruncile lui Dumnezeu pentru a se justifica pe ei înşişi.

De fapt, în continuarea Predicii de pe Munte, Isus Se focalizează în mare

parte pe această greşeală fundamentală pe care o făceau fariseii şi cărturarii.
Vedem că a citat mai multe porunci cunoscute ale lui Dumnezeu şi, după ce
le-a citat, a scos la iveală diferenţa dintre litera şi spiritul fiecărei legi. Făcând
acest lucru, a expus în mod repetat ipocrizia fariseilor şi cărturarilor şi a
descoperit aşteptările reale pe care le are de la ucenicii Lui.
 Isus a început fiecare exemplu cu cuvintele „aţi auzit“. El Se adresa
oamenilor care probabil nu citiseră niciodată în viaţa lor, doar îi auziseră pe
farisei şi cărturari citind în sinagogi pergamentele ce conţineau Vechiul
Testament. Am putea spune că cei ce Îl ascultau fuseseră tot timpul supuşi
unei învăţături false, întrucât nu auziseră decât comentariile deformate ale
fariseilor şi cărturarilor pe marginea Cuvântului lui Dumnezeu şi nu
observaseră decât vieţile lor nesfinte.

Iubiţi-vă unii pe alţii, nu cum fac fariseii şi cărturarii

Folosind ca punct de referinţă cea de a şasea poruncă, Isus a început să îi

învăţe pe ucenici aşteptările pe care le are Dumnezeu de la ei, expunând în
acelaşi timp ipocrizia fariseilor şi a cărturarilor:

„Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: «Să nu ucizi; oricine va ucide, va
cădea sub pedeapsa judecăţii.» Dar Eu vă spun că orişicine se mânie pe fratele
său, va cădea sub pedeapsa judecăţii; şi oricine va zice fratelui său:
«Prostule!» va cădea sub pedeapsa Soborului; iar oricine-i va zice
«Nebunule!», va cădea sub pedeapsa focului gheenei. Aşa că, dacă îţi aduci
darul la altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta,
lasă-ţi darul acolo înaintea altarului, şi du-te întâi de împacă-te cu fratele tău;
apoi vino de adu-ţi darul. Caută de te împacă degrabă cu pârâşul tău, câtă
vreme eşti cu el pe drum; ca nu cumva pârâşul să te dea pe mâna
judecătorului, judecătorul să te dea pe mâna temnicerului, şi să fii aruncat în
temniţă. Adevărat îţi spun că nu vei ieşi de acolo până nu vei plăti cel din
urmă bănuţ“ (Mat. 5:21-26).

În primul rând, remarcă că Isus atrăgea atenţia asupra unui lucru care
putea duce o persoană în Iad. Aceasta era tema principală – numai cei sfinţi
vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Citând cea de a şasea poruncă, cărturarii
şi fariseii predicau împotriva uciderii, avertizându-i de fapt că omorul te poate
aduce în faţa tribunalului. Totuşi, Isus dorea ca ucenicii Lui să ştie ceea ce
fariseii şi cărturarii nu păreau să conştientizeze – existau infracţiuni mult mai
„mici“ care îi puteau duce pe oameni la tribunal, la judecata lui Dumnezeu.
Deoarece este atât de important să ne iubim unii pe alţii (cea de a doua mare
poruncă), atunci când ne mâniem pe fratele nostru ne putem considera deja
găsiţi vinovaţi în faţa curţii de judecată a lui Dumnezeu. Dacă ne exprimăm
verbal mânia prin cuvinte răutăcioase, infracţiunea comisă este chiar mai
gravă şi ar trebui să ne considerăm vinovaţi conform criteriilor curţii supremă
a lui Dumnezeu. Şi dacă mergem mai departe, rostind cuvinte pline de ură şi
scârbă faţă de un frate, suntem suficient de vinovaţi înaintea lui Dumnezeu
încât să fim aruncaţi în Iad!4 Atât este de grav!

Relaţia noastră cu Dumnezeu este determinată de relaţia noastră cu fraţii

noştrii. Dacă ne urâm fratele, aceasta dovedeşte că nu vom avea viaţa veşnică.
Ioan a scris:

Oricine urăşte pe fratele său, este un ucigaş; şi ştiţi că nici un ucigaş n-

are viaţa veşnică rămânând în el (1 Ioan 3:15).

Dacă zice cineva „Eu iubesc pe Dumnezeu“, şi urăşte pe fratele său, este
un mincinos; căci cine nu iubeşte pe fratele său, pe care îl vede, cum poate să
iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede (1 Ioan 4:20).

Cât de important este să ne iubim unii pe alţii şi, aşa cum ne-a poruncit
Isus, să facem paşi spre împăcare dacă ne ofensăm unii pe alţii (vezi Mat.
18:15-17).

Isus a continuat:

„Aşa că, dacă îţi aduci darul la altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are
ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo înaintea altarului, şi du-te întâi de
împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu-ţi darul“ (Mat. 5:23-24).

Acest îndemn ne spune că dacă relaţia noastră cu fratele nostru nu este

bună, atunci nici relaţia noastră cu Dumnezeu nu este. Fariseii se făceau
vinovaţi de accentuarea lucrurilor care erau nesemnificative şi minimalizarea
celor care aveau o importanţă majoră, „strecurând ţânţarul şi înghiţind
cămila“, după cum a spus Isus (vezi Mat. 23:23-24). Ei subliniau importanţa
zeciuielii şi a darurilor, dar neglijeau ceea ce era mult mai important, cea de a
doua mare poruncă, să se iubească unii pe alţii. Cât de ipocrit este să îţi aduci
ofranda, pentru a-ţi arăta dragostea presupusă faţă de Dumnezeu, în timp ce
încalci cea de a doua mare poruncă a Sa! Împotriva acestui lucru vorbea Isus.

Tot referitor la stricteţea justiţiei lui Dumnezeu, Isus a continuat:

„Caută de te împacă degrabă cu pârâşul tău, câtă vreme eşti cu el pe drum; ca

nu cumva pârâşul să te dea pe mâna judecătorului, judecătorul să te dea pe
mâna temnicerului, şi să fii aruncat în temniţă. Adevărat îţi spun că nu vei ieşi
de acolo până nu vei plăti cel din urmă bănuţ“ (Mat. 5:25-26).
 Este mai bine să stăm departe de curtea de justiţie a lui Dumnezeu,
trăind pe cât posibil în pace cu fraţii noştrii. Dacă un frate sau o soră se supără
pe noi, iar noi refuzăm cu încăpăţânare să încercăm să ne împăcăm „în drum
spre tribunal“, adică în timpul călătoriei noastre pe acest pământ, vom regreta
cu siguranţă când vom sta înaintea lui Dumnezeu. Ceea ce a spus Isus în acest
pasaj este asemănător cu avertizmentul pe care l-a dat referitor la imitarea
slujitorului neîndurător din Matei 18:23-35. Slujitorul acesta care fusese iertat
dar căruia, deoarece refuzase să ierte, i se restaurase datoria, a fost dat pe
mâna chinuitorilor „până va plăti tot ce datora“ (Mat. 18:34). Tot aşa ne
avertizează şi Isus să fim conştienţi de consecinţele teribile şi eterne pe care le
vom suporta dacă nu ne iubim fratele aşa cum Se aşteaptă Dumnezeu.

Fiţi puri din punct de vedere sexual, nu ca fariseii şi cărturarii

Al doilea exemplu despre felul în care fariseii şi cărturarii respectau

litera legii, dar îi ignorau esenţa, constă în abordarea celei de a şaptea porunci.
Isus Se aştepta ca ucenicii Săi să fie şi mai puri din puct de vedere sexual
decât fariseii şi cărturarii:

„Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: «Să nu preacurveşti.» Dar Eu vă spun
că orişicine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima
lui. Dacă deci ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l
de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-
ţi fie aruncat tot trupul în gheenă. Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în
păcat, taie-o şi leapădă-o de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din
mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă“ (Matt. 5:27-30).

Din nou, observă că Isus nu S-a îndepărtat de la tema principală – numai

cei sfinţi vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. El i-a avertizat din nou despre
Iad şi ce trebuie făcut să stea departe de el.

Fariseii şi cărturarii nu puteau ignora cea de a şaptea poruncă, aşa că se

supuneau cu pioşenie, rămânând fideli soţiilor lor. Totuşi, în mintea lor se
vedeau făcând dragoste cu alte femei. Le dezbrăcau mental pe femeile pe care
le vedeau în piaţa publică. Inima lor era adulteră şi prin asta încălcau esenţa
celei de a şaptea porunci. Câţi din bisericile contemporane nu fac la fel?

Bineînţeles că Dumnezeu a intenţionat ca oamenii să fie complet puri

din punct de vedere sexual. Evident, dacă este greşit să ai o relaţie sexuală cu
soţia vecinului, este, de asemenea, greşit să meditezi la a întreţine relaţii
sexuale cu ea. Isus nu a adăugat o lege mai strictă decât cea care fusese deja
cerută de Legea lui Moise. Cele zece porunci conţineau clar interzicerea
poftei: „Să nu pofteşti nevasta aproapelui tău“ (Ex. 20:17).

Era condamnat vreunul dintre cei din mulţime? Probabil că da. Ce

trebuia să facă? Trebuia să se pocăiască imediat, aşa cum a afirmat Isus.
Oricare ar fi preţul, oricât de mult ar costa, cei care poftesc în inima lor ar
trebui să se oprească, deoarece cei care se lasă pradă poftelor vor ajunge în
Iad.

Desigur, nici o persoană rezonabilă nu consideră că Isus a vrut să spună

că cei care au o inimă adulteră ar trebui să îşi scoată ochiul sau să-şi taie
mâna. O persoană adulteră care îşi scoate ochiul nu devine decât o persoană
adulteră cu un singur ochi! Isus a subliniat în mod dramatic şi solemn
importanţa împlinirii raţiunii celei de a şaptea porunci. Veşnicia ta depinde de
ea.

Urmând exemplul lui Isus, ucenicizatorul autentic îşi va îndemna

ucenicii să „taie“ orice lucru care îi determină să se împiedice. Dacă este
televizorul, trebuie deconectat. Dacă este abonamentul la o revistă, trebuie
anulat. Dacă este internetul, trebuie scos. Nici unul dintre aceste lucruri nu
merită preţul Iadului şi, pentru că lucrătorul îşi iubeşte cu adevărat turma,
acesta le va spune adevărul şi îi va avertiza, aşa cum a făcut Isus.

Un alt mod de a comite adulter

Următorul exemplu pe care îl dă Isus este destul de mult legat de cel

anterior şi probabil acesta este şi motivul pentru care a fost menţionat imediat
după. Subiectul este acesta: „Un alt lucru pe care fariseii îl fac şi care este
echivalentul adulterului.“

„S-a zis iarăşi: «Oricine îşi va lăsa nevasta să îi dea o carte de despărţire.» Dar
Eu vă spun că orişicine îşi va lăsa nevasta, afară numai de pricină de curvie, îi
dă prilej să preacurvească; şi cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat,
preacurveşte“ (Mat. 5:31-32).

Iată un alt exemplu al felului în care fariseii şi cărturarii respectau litera

legii dar îi încălcau conţinutul.

Haide să creionăm un fariseu din vremea lui Isus. Peste stradă de el

trăieşte o femeie atrăgătoare pe care o pofteşte în inima lui. Flirtează cu ea de
fiecare dată când o vede. Ea pare atrasă de el, iar dorinţa lui creşte. I-ar plăcea
să o vadă dezbrăcată şi se gândeşte la ea în fanteziile lui sexuale. O, dacă ar
putea-o avea!

Dar există o problemă. Este căsătorit şi la fel este şi ea, iar religia îi
interzice adulterul. Nu vrea să încalce cea de a şaptea poruncă (chiar dacă a şi
încălcat-o de fiecare dată când a poftit-o). Ce-ar putea face?

Există o soluţie! Dacă amândoi ar fi despărţiţi de partenerii actuali, el s-

ar putea căsători cu amanta viselor lui! Dar este legal să divorţezi? Un coleg
fariseu îi spune că Da! Este scris în scripturi. Deuteronom 24:1 spune ceva
despre a-i da soţiei o carte de despărţire când divorţezi de ea. Divorţul trebuie
să fie legal în anumite circumstanţe. Dar care sunt aceste circumstanţe?
Citeşte atent ceea ce spune Dumnezeu:

Când cineva îşi va lua o nevastă şi se va însura cu ea, şi s-ar întâmpla ca

ea să nu mai aibă trecere înaintea lui, pentru că a descoperit ceva ruşinos în ea,
să-i scrie o carte de despărţire, şi, după ce-i va da-o în mînă, să-i dea drumul
din casa lui“ (Deut. 24:1).

Aha! Poate deci divorţa de soţia sa dacă găseşte ceva ruşinos în ea! Şi
există! Nu este la fel de atrăgătoare ca femeia de peste stradă! (Şi acest
exemplu nu este prea departe de ceea ce se întâmpla. Conform lui Rabbi
Hillel, cel care pe vremea lui Hristos a avut cea mai populară învăţătură
referitoare la divorţ, un bărbat putea să divorţeze în mod legal de soţia sa dacă
găsea pe cineva mai atrăgătoare, deoarece în ochii lui soţia sa devenea
„neruşinată“. Rabbi Hillel spunea, de asemenea, că un bărbat putea să
divorţeze de soţia lui şi dacă punea prea multă sare în mâncare, dacă vorbea
cu alt bărbat sau dacă nu îi făcea un băiat.)

Deci, fariseul imoral divorţează legal de soţia lui, dându-i o carte de

despărţire, şi se căsătoreşte repede cu femeia visurilor lui. Şi toate acestea fără
să îşi atragă vreo vină, deoarece Legea lui Dumnezeu a fost respectată!

O perspectivă diferită

Desigur, Dumnezeu vede lucrurile diferit. El nu a stipulat niciodată în ce

anume consta „neruşinarea“ menţionată în Deuteronom 24:1-4 sau dacă era un
motiv legitim de divorţ. De fapt, pasajul nu spune nimic referitor la divorţ şi la
când este acesta îngăduit şi când nu. Conţine doar interzicerea ca o femeie
divorţată de două ori sau o dată divorţată/o dată văduvă să se recăsătorească
cu primul ei soţ. A spune că, pe baza acestui pasaj, trebuie să existe ceva
„neruşinat“ în ochii lui Dumnezeu care să legitimeze divorţul, înseamnă a
forţa înţelesul textului.

În orice caz, în ochii lui Dumnezeu bărbatul imaginar pe care l-am

descris mai sus nu se deosebeşte de un preacurvar. El a încălcat cea de a
şaptea poruncă. De fapt, este chiar mai vinovat decât un preacurvar, deoarece
comite „dublu adulter“. Cum aşa? În primul rând, el personal a comis adulter.
Isus a spus mai târziu: „oricine îşi lasă nevasta, afară de pricină de curvie, şi ia
pe alta de nevastă, preacurveşte“ (Mat. 19:9).

În al doilea rând, pentru că soţia lui acum divorţată trebuie să îşi

găsească un alt soţ ca să poată supravieţui. În ochii lui Dumnezeu fariseul nu a
făcut altceva decât să îşi forţeze soţia să aibă relaţii sexuale cu un alt bărbat.
Astfel, este vinovat că a determinat-o să preacurvească.5 Isus a spus: „orişicine
îşi va lăsa nevasta, afară numai de pricină de curvie, îi dă prilej să
preacurvească“ (Mat. 5:32; subliniere personală).

Isus l-ar putea acuza pe fariseul nostru chiar de „triplu adulter“ dacă
afirmaţia Lui „şi cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte“
(Mat. 5:32) implică faptul că Dumnezeu îl consideră responsabil şi pentru
„adulterul“ comis de noul soţ al fostei sale soţii.6

Acesta era un subiect controversat pe vremea lui Isus, întrucât citim într-
un alt loc că fariseii L-au întrebat: „oare este îngăduit unui bărbat să-şi lase
nevasta pentru orice pricină?“ (Mat. 19:3). Întrebarea lor le dezvăluie
gândurile inimii. Este clar că cel puţin unii dintre ei vroiau să creadă că
divorţul era îngăduit pentru orice pricină.

Trebuie, de asemenea, să adaug cât de greşit este ca creştinii să ia aceste

pasaje despre divorţ, să le interpreteze greşit şi să pună poveri mari pe copiii
lui Dumnezeu. Isus nu vorbeşte despre cei care au divorţat pe vremea când
trăiau încă în păcat şi care acum, găsind o persoană potrivită care Îl iubeşte, de
asemenea, pe Hristos, doreşte să se căsătorească cu aceasta. Acest lucru nu
este nici pe departe echivalentul adulterului. Şi dacă la aceasta Se referă Isus,
va trebui să schimbăm Evanghelia, deoarece nu mai oferă iertare pentru toate
păcatele păcătoşilor. Ar trebui să predicăm de acum încolo: „Isus a murit
pentru tine şi dacă te pocăieşti şi crezi în El toate păcatele îţi vor fi iertate.
Totuşi, dacă eşti divorţat, să nu te mai căsătoreşti niciodată, altfel vei trăi în
adulter, iar Biblia spune că cei care comit adulter merg în Iad. De asemenea,
dacă ai divorţat şi te-ai recăsătorit, înainte de a veni la Hristos trebuie să mai
faci un păcat şi să divorţezi de actualul partener/actuala parteneră. Altfel, vei
continua să trăieşti în adulter şi cei care comit adulter nu sunt mântuiţi“.7 Aşa
ne învaţă Evanghelia?8

Fiţi sinceri, nu ca fariseii şi cărturarii

Cel de al treilea exemplu dat de Isus referitor la comportamentul imoral

şi la aplicarea greşită a Scripturii de către farisei şi cărturari este legat de
porunca lui Dumnezeu de a spune adevărul. Cărturarii şi fariseii descoperiseră
o cale foarte creativă de aminţi. Aflăm din Matei 23:16-22 că nu se considerau
obligaţi să îşi îndeplinească promisiunea dacă jurau pe Templu, pe altar sau pe
cer. Totuşi, dacă jurau pe aurul din Templu, pe darul de pe altar sau pe
Dumnezeu care este în ceruri, erau obligaţi să îşi respecte promisiunea făcută!
Această modalitate a adulţilor de a vedea lucrurile era asemănătoare cu
convingerea unui copil că, dacă îşi ţine degetele încrucişate la spate, are voie
să nu spună adevărul. Isus Se aşteaptă ca ucenicii Lui să spună adevărul.

„Aţi mai auzit iarăşi că s-a zis celor din vechime: «Să nu juri strâmb; ci să
împlineşti faţă de Domnul jurămintele tale.» Dar Eu vă spun: Să nu juraţi
nicidecum; nici pe cer, pentru că este scaunul de domnie al lui Dumnezeu; nici
pe pământ, pentru că este aşternutul picioarelor Lui; nici pe Ierusalim, pentru
că este cetatea marelui Împărat. Să nu juri nici pe capul tău, căci nu poţi face
un singur păr alb sau negru. Felul vostru de vorbire să fie: «Da, da; nu, nu»; ce
trece peste aceste cuvinte, vine de la cel rău“ (Matei 5:33-37).

Porunca iniţială a lui Dumnezeu referitoare la jurământ nu spunea nimic

despre a face o promisiune jurând pe altceva. Dumnezeu a intenţionat ca
oamenii Lui să spună întotdeauna adevărul, nemaifiind astfel nevoie să facă
un jurământ.

Nu este nimic greşit în a face un jurământ. De fapt, jurămintele de

supunere faţă de Dumnezeu sunt foarte bune. Mântuirea începe prin
jurământul de a-L urma pe Isus. Dar când oamenii trebuie să jure pe ceva
pentru a fi credibili în ochii celorlalţi, admit implicit că de obicei mint.
Oamenii care spun întotdeauna adevărul nu trebuie să jure. Totuşi, biserica din
zilele noastre este plină de mincinoşi, iar lucrătorii sunt de multe ori liderii în
a-i decepţiona pe alţi şi în viclenii.
 Ucenicizatorul autentic oferă un exemplu de corectitudine şi îşi învaţă
ucenicii să spună întotdeauna adevărul. El ştie că Ioan a avertizat că toţi
mincinoşii vor fi aruncaţi în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă (vezi Apoc.
21:8).

Nu vă răzbunaţi, cum fac fariseii şi cărturarii

Următorul aspect pe lista critică a lui Isus era pervertirea de către farisei
a unui foarte bine cunoscut verset din Vechiul Testament. Am vorbit deja
despre acest pasaj în capitolul despre interpretarea biblică.

„Aţi auzit că s-a zis: «Ochi pentru ochi, şi dinte pentru dinte.» Dar Eu vă
spun: Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste
obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Orişicui vrea să se judece cu tine şi să-ţi
ia haina, lasă-i şi cămaşa. Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc,
mergi cu el două. Celui ce-ţi cere, dă-i; şi nu întoarce spatele celui ce vrea să
se împrumute de la tine“ (Matei 5:38-42).

Legea lui Moise declara că atunci când o persoană era găsită la judecată
vinovată că a pricinuit un rău unei alte persoane, pedeapsa acesteia trebuia să
fie echivalentul răului pricinuit. Dacă ar fi scos dintele unei persoane, cinstit şi
drept ar fi fost să i se scoată şi ei un dinte. Această poruncă era dată pentru a
se asigura că tribunalul făcea dreptate în cazul ofenselor majore. Totuşi, încă o
dată spun, fariseii şi cărturarii deformaseră această poruncă şi o
transformaseră într-una care făcea din răzbunare o obligaţie sfântă. După câte
se pare abordaseră o politică de „intoleranţă“, căutând răzbunarea chiar şi
pentru lucruri mărunte.

Însă Dumnezeu a avut întotdeauna aşteptări mai mari de la copiii Săi.

Răzbunarea era o atitudine pe care o interzisese explicit (vezi Deut. 32:35).
Vechiul Testament ne învăţa că oamenii lui Dumnezeu ar trebui să manifeste
bunătate faţă de duşmanii lor (vezi Ex. 23:4-5; Prov. 25:21-22). Isus a
accentuat acest adevăr, spunându-le ucenicilor Săi să întoarcă şi celălalt obraz
şi să meargă o milă în plus atunci când au de a face cu oameni răi. Când
suntem nedreptăţiţi, Dumnezeu doreşte să fim plini de milă şi să întoarcem
bine pentru rău.

Dar Isus Se aşteaptă să le permitem oamenilor să abuzeze de noi şi să ne

ruineze vieţile dacă asta urmăresc? Este greşit să dăm în judecată un
necredincios şi să ne căutăm dreptatea pentru o ilegalitate comisă împotriva
noastră? Nu! Isus nu Se referea la dreptatea ce ni se cuvine în cazul unor
nedreptăţi majore, ci la răzbunarea în cazul infracţiunilor mici. Observă că
Isus nu a afirmat că ar trebui să ne punem capul pe tava celor care ne-au
înjunghiat pe la spate. El nu a spus că ar trebui să le dăm oamenilor casa, dacă
ne cer maşina. Isus ne-a spus doar să manifestăm multă toleranţă şi milă
atunci când ne confruntăm zilnic cu ofense mici şi când suntem nevoiţi să
intrăm în contact cu oameni egoişti. El doreşte să fim mai buni decât se
aşteaptă cei egoişti şi să nu fim zgârciţi cu banii noştri, împrumutându-i şi
dăruindu-i cu generozitate. Fariseii şi cărturarii nu se apropiau nici pe departe
de acest standard.

De ce sunt creştinii practicanţi atât de uşor-ofensabili? De ce se mânie

atât de repede în cazul unor ofense ce sunt de zece ori mai mici decât a fi
pălmuit? Sunt aceşti oameni mântuiţi? Ucenicizatorul autentic oferă un
exemplu prin care întoarce şi celălalt obraz şi îi învaţă şi pe ucenici să facă
acelaşi lucru.

Nu vă urâţi duşmanii, cum fac fariseii şi cărturarii

În cele din urmă, Isus a enumerat încă o poruncă dată de Dumnezeu pe

care fariseii şi cărturarii o răstălmăciseră pentru a o adapta inimilor lor pline
de ură.

„Aţi auzit că s-a zis: «Să iubeşti pe aproapele tău, şi să urăşti pe vrăjmaşul
tău.» Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă
blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi
vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să
răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi
peste cei nedrepţi. Dacă îi iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai
aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii? Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe
fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel? Voi fiţi dar
desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit“ (Mat. 5:43-
48).

În Vechiul Testament Dumnezeu a spus: „Iubeşte-ţi aproapele“ (Lev.

19:18), însă fariseilor şi cărturarilor le-a convenit să-şi definească aproapele
ca fiind doar aceia care îi iubeau. Oricine altcineva le era duşman şi, de vreme
ce Dumnezeu a spus să ne iubim doar aproapele, nu ar trebui să fie nimic
greşit în a ne urî duşmanii. Totuşi, după cum spunea Isus, Dumnezeu aştepta
mai mult.
 Isus va vorbi mai târziu, în pilda bunului samaritean, că ar trebui să
considerăm fiecare persoană ca fiindu-ne aproapele.9 Dumnezeu doreşte să îi
iubim pe toţi, inclusiv pe duşmani. Acesta este standardul lui Dumnezeu
pentru copii Săi, un standard pe care El Însuşi l-a trăit. El trimite soare şi
ploaie peste holde nu numai pentru cei buni, ci şi pentru cei răi. Ar trebui să Îi
urmăm şi noi exemplul, dând dovadă de bunătate faţă de cei care nu merită.
Când procedăm în acest fel, dovedim că suntem „fii ai Tatălui nostru care este
în ceruri“. Credincioşii născuţi într-adevăr din nou acţionează ca Tatăl lor.

Dragostea pe care Se aşteaptă Dumnezeu să o cultivăm nu constă în

sentimente duioase sau aprobatoare faţă de cei care ne fac rău. El nu ne
determină să spunem ceea ce nu este adevărat – că duşmanii noştri sunt
oameni într-adevăr deosebiţi. Dar Se aşteaptă să fim plini de îndurare faţă de
ei şi să facem paşi în acest sens, cel puţin prin a-i saluta şi a ne ruga pentru ei.

Observă că Isus subliniază odată în plus tema principală: Doar cei sfinţi
vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. El le-a spus ucenicilor că, dacă îi iubeau
doar pe cei ce îi iubeau, nu erau mai buni decât păgânii şi vameşii, două
categorii de oameni despre care evreii credeau că vor merge în Iad.

Faceţi binele având motivaţii corecte, nu ca fariseii şi cărturarii

Nu numai că Isus Se aştepta ca urmaşii Lui să fie sfinţi, dar Se aştepta să

fie sfinţi din motivaţii corecte. Este posibil să împlineşti poruncile lui
Dumnezeu şi totuşi să nu fii plăcut înaintea Lui, dacă ascultarea ta porneşte
din motivaţii greşite. Isus i-a condamnat pe farisei şi cărturari deoarece făceau
fapte bune doar pentru a-i impresiona pe alţii (vezi Mat.23:5). El Se aşteaptă
ca ucenicii Lui să fie diferiţi.

„Luaţi seama să nu vă îndepliniţi neprihănirea voastră înaintea oamenilor, ca

să fiţi văzuţi de ei; altminteri, nu veţi avea răsplată de la Tatăl vostru care este
în ceruri. Tu dar, când faci milostenie, nu suna cu trâmbiţa înaintea ta, cum fac
făţarnicii, în sinagogi şi în uliţe, pentru ca să fie slăviţi de oameni. Adevărat
vă spun, că şi-au luat răsplata. Ci tu, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta
ce face dreapta, pentru ca milostenia ta să fie făcută în ascuns.; şi Tatăl tău
care vede în ascuns îţi va răsplăti“ (Matt. 6:1-4).

Isus Se aştepta ca urmaşii Lui să îi ajute pe cei săraci. Legea poruncea

acest lucru (vezi Ex. 23:11; Lev. 19:10; 23:22; 25:35; Deut. 15:7-11), însă
fariseii şi cărturarii o făceau în sunet de trompete, modul prin care îi chemau
pe săracii să primească darurile lor generoase, oferite în public. Dar câţi
creştini practicanţi nu dau nimic săracilor? Nici măcar nu au ajuns acolo încât
să îşi poată analiza motivaţiile pentru care fac acte de binefacere. Dacă fariseii
şi cărturarii erau motivaţi de egoism, care sunt motivaţiile creştinilor care
ignoră problema săracilor? În acest aspect, depăşeşte neprihănirea lor pe cea a
fariseilor şi a cărturarilor?

Aşa cum scria şi Pavel în 1 Corinteni 3:10-15, putem face lucruri bune
având motivaţii greşite. Dacă motivaţiile noastre nu sunt pure, faptele noastre
bune vor rămâne nerăsplătite. Pavel a scris că este posibil chiar să
propovăduieşti Evanghelia din motive necinstite (vezi Fil. 1:15-17). Aşa cum
a recomandat Isus, o modalitate bună de a ne asigura că dărnicia noastră are
motivaţii corecte este aceea de a dărui pe cât posibil în secret, fără a şti stânga
ce face dreapta. Lucrătorul ucenicizator îi învaţă pe ucenici să dea săracilor
(dacă au posibilitatea) şi practică el însuşi, în tăcere, ceea ce propovăduieşte.

Rugăciunea şi postul să aibă motivaţii corecte

Isus Se aştepta, de asemenea, ca urmaşii Lui să se roage şi să postească

şi să facă aceste lucruri nu pentru a fi văzuţi de oameni, ci pentru a fi plăcuţi
înaintea Tatălui. Altfel, nu s-ar diferi cu nimic de fariseii şi cărturarii care se
rugau şi posteau numai pentru a fi lăudaţi de oameni, o răsplată foarte
temporară. Isus Şi-a îndemnat ucenicii:

„Când vă rugaţi, să nu fiţi ca făţarnicii, cărora le place să se roage stând în

picioare în sinagogi şi la colţurile uliţelor, pentru ca să fie văzuţi de oameni.
Adevărat vă spun, că şi-au luat răsplata. Ci tu, când te rogi, intră în odăiţa ta,
încuie-ţi uşa, şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede
în ascuns, îţi va răsplăti.”

“Când postiţi, să nu vă luaţi o înfăţişare posomorâtă, ca făţarnicii, care îşi

sluţesc feţele ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun, că şi-au
luat răsplata. Ci tu, când posteşti, unge-ţi capul şi spală-ţi faţa, ca să te arăţi că
posteşti nu oamenilor, ci Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care
vede în ascuns, îţi va răsplăti“ (Mat. 6:5-6; 16-18).

Câţi dintre creştinii practicanţi au o viaţă de rugăciune şi post

inexistentă?10 În acest aspect, am putea compara neprihănirea lor cu cea a
fariseilor şi a cărturarilor care le practicau pe amândouă (chiar dacă din
motive greşite)?
Paranteză referitoare la rugăciune şi iertare

În ceea ce priveşte rugăciunea, Isus a făcut o paranteză pentru a le da

ucenicilor câteva indicaţii referitoare la cum ar trebui să se roage. Isus doreşte
să ne rugăm într-un aşa mod încât să nu Îl insultăm pe Tatăl Său prin negarea
a ceea ce El a revelat despre Sine. De exemplu, de vreme ce Dumnezeu ştie
ceea ce ne trebuie înainte de a-I cere (El ştie totul), nu avem nici un motiv să
repetăm fără rost aceleaşi rugăciuni:

„Când vă rugaţi, să nu bolborosiţi aceleaşi vorbe, ca păgânii, cărora li se pare

că, dacă spun o mulţime de vorbe, vor fi ascultaţi. Să nu vă asemănaţi cu ei;
căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi trebuinţă, mai înainte ca să-I cereţi voi“ (Mat.
6:7-8).

Într-adevăr, rugăciunile noastre vorbesc despre cât de bine Îl cunoaştem

pe Dumnezeu. Cei care Îl cunosc aşa cum S-a revelat în Cuvântul Lui, se
roagă ca voia Lui să se facă şi ca El să fie glorificat. Cea mai mare dorinţă a
acestora este aceea de a fi sfinţi şi de a fi în totalitate plăcuţi înaintea Lui.
Acest lucru este reflectat în modelul de rugăciune oferit de Isus, model pe care
l-am numit Rugăciunea Domnului sau Tatăl Nostru, şi în instrucţiunile pe care
le dă ucenicilor. Acest model ne descoperă aşteptările Sale în ceea ce priveşte
priorităţile şi devotamentul nostru:11

„Iată dar cum trebuie să vă rugaţi: «Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-
se Numele Tău; vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ.
Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi»“ (Mat. 6:9-11).

Cea mai mare grijă a ucenicilor lui Hristos ar trebui să fie aceea ca
Numele lui Dumnezeu să fie glorificat, respectat, onorat şi sfinţit.

Desigur, cei care se roagă ca Numele lui Dumnezeu să fie sfinţit ar

trebui să fie ei înşişi sfinţi, onorându-I Numele. Am fi ipocriţi dacă am acţiona
contrar. Astfel, această rugăciune reflectă dorinţa noastră ca şi alţii să se
supună lui Dumnezeu aşa cum am făcut noi.

Cea de a doua cerinţă a rugăciunii model este similară: „vie împărăţia

Ta“. Ideea de o împărăţie implică faptul că există un Împărat care stăpâneşte
peste împărăţia Sa. Ucenicul creştin tânjeşte după a-şi vedea Împăratul, Cel
care îi conduce viaţa şi care stăpâneşte peste întregul pământ. O, ce bine ar fi
ca toţi să îngenuncheze înaintea Împăratului Isus printr-o credinţă plină de
ascultare!

Cea de a treia cerinţă rezultă din prima şi a doua: „facă-se voia Ta,
precum în cer şi pe pământ“. Cum am putea spune sincer o astfel de rugăciune
fără a ne supune voii lui Dumnezeu în vieţile noastre? Ucenicul autentic
doreşte să se facă voia lui Dumnezeu precum în cer, aşa şi pe pământ –
perfectă şi deplină.

Sfinţirea Numelui lui Dumnezeu, facerea voii Lui şi venirea Împărăţiei

Lui ar trebui să fie mai importante pentru noi decât „pâinea cea de toate
zilele“. Această cerinţă, cea de a patra, este plasată pe acest loc cu un anumit
scop. Prin el însuşi, modelul reflectă ordinea corectă a priorităţilor noastre şi
nu face nici o referire la lăcomie. Ucenicii lui Hristos Îi slujesc lui Dumnezeu
şi nu lui Mamona. Ei nu îşi concentrează atenţia pe a-şi strânge comori pe
pământ.

Permite-mi să mai adaug că această a patra cerinţă pare să indice faptul

că acest model de rugăciune ar trebui folosit zilnic, la începutul fiecărei zile.

Rugăciunea-model continuă

Păcătuiesc vreodată ucenicii lui Hristos? Se pare că uneori păcătuiesc, de

vreme ce Isus i-a învăţat să îşi ceară iertare pentru păcatele lor.

„«...şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; şi
nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău. Căci a Ta este împărăţia şi
puterea şi slava în veci. Amin!» Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl
vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre. Dar dacă nu iertaţi oamenilor
greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre“ (Mat. 6:12-15).

Ucenicii lui Isus sunt conştienţi că neasculatarea lor Îl insultă pe

Dumnezeu şi le este ruşine atunci când păcătuiesc. Ei doresc să li se
îndepărteze pata şi, din fericire, Tatăl lor cel ceresc este dispus să îi ierte. Dar
trebuie să îşi ceară iertare conform celei de a cincea cerinţă găsită în
Rugăciunea Domnului.

Totuşi, iertarea lor este condiţionată de iertarea pe care o acordă ei

altora. Deoarece li s-au iertat atât de multe, ei au obligaţia de a-i ierta pe toţi
cei care le cer iertare (şi de a-i iubi şi de a încerca să se împace cu cei care nu
îşi cer iertare). Dacă refuză să îi ierte, atunci nici Dumnezeu nu îi va ierta.
 Cea de a şasea cerinţă reflectă, de asemenea, dorinţa ucenicului autentic
de a fi sfânt: „şi nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău“. Atât de mult
îşi doreşte ucenicul veritabil să fie sfânt, încât Îi cere lui Dumnezeu să nu îl
pună în situaţii în care ar putea fi tentat, de teamă să nu cedeze. Mai mult, el Îi
cere lui Dumnezeu să îl izbăvească de orice rău care l-ar putea încătuşa. Cu
siguranţă că această rugăciune extraordinară merită să fie spusă la începutul
fiecărei zile, înainte de a ne duce în mijlocul unei lumi rele şi pline de ispite.

Cei care Îl cunosc pe Dumnezeu înţeleg de ce toate aceste şase cerinţe

ale rugăciunii specificate sunt recomandabile. Motivul este revelat în ultima
parte a rugăciunii: „Căci [sau deoarece] a Ta este împărăţia şi puterea şi slava
în veci“ (Mat. 6:13). Dumnezeu este un Împărat măreţ care stăpâneşte peste
Împărăţia în care noi Îi suntem slujitori. El este atotputernic şi nimeni nu ar
trebui să îndrăznească să se împotrivească voii Sale. Toată gloria va fi a Lui
pentru totdeauna. El este demn să Îi ne supunem.

Care este tema dominantă a rugăciunii Domnului? Sfinţenia. Ucenicii lui

Hristos doresc ca Numele lui Dumnezeu să fie sfinţit, ca Împărăţia Lui să fie
întemeiată pe pământ şi ca voia Lui să se împlinească în întregime peste tot
pământul. Acest lucru este mai important pentru ei decât pâinea zilnică. Ei
doresc să fie plăcuţi înaintea Lui şi, atunci când greşesc, doresc iertarea Lui.
Deoarece sunt iertaţi, îi iartă şi ei pe ceilalţi. Ei tânjesc să fie complet sfinţi,
până acolo încât doresc să evite ispitele, deoarece ispita măreşte şansa de a
păcătui. Ucenicizatorul autentic îi învaţă pe ucenici aceste lucruri.

Ucenicul şi posesiunile materiale

Următorul subiect al predicii poate fi destul de deranjant pentru creştinii

practicanţi al căror principal scop în viaţă este acela de a acumula din ce în ce
mai multe bunuri materiale:

„Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina, şi unde

le sapă şi le fură hoţii; ci strângeţi-vă comori în cer, unde nu le mănâncă
moliile şi rugina, şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură. Pentru că unde este
comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră. Ochiul este lumina trupului.
Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină; dar dacă
ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric. Aşa că, dacă lumina
care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie să fie întunericul acesta!
Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe
celălalt, sau va ţine la unul şi va nesocoti pe celălalt: Nu puteţi sluji lui
Dumnezeu şi lui Mamona“ (Mat. 6:19-24).

Isus a poruncit să nu ne strângem comori pe pământ. Ce este o

„comoară“? Comorile literale sunt în mod normal păstrate în seifuri sau
depozitate în alte locuri, fără să fie folosite în scopuri practice. Isus le-a definit
ca fiind lucruri ce atrag moliile, rugina sau hoţii. Altfel spus: „neesenţiale“.
Moliile mănâncă ceea ce se află prin colţurile dulapurilor şi nu este folosit.
Rugina erodează ceea ce nu folosim prea des. Hoţii fură de cele mai multe ori
lucruri de care oamenii nu au neapărat nevoie: obiecte de artă, bijuterii,
aparaturi scumpe şi ceea ce poate fi amanetat.

Ucenicii autentici au renunţat la „posesiunile lor“ (vezi Luca 14:33). Ei

sunt doar administratori ai banilor lui Dumnezeu, deci orice decizie de a
cheltui banii este o decizie spirituală. Ceea ce facem cu banii noştri este o
reflecţie a celui care ne coordonează viaţa. Când adunăm „comori“, strângând
teancuri de bani şi cumpărând lucruri neimportante, dovedim că Isus nu este
în control, deoarece, dacă ar fi, ar face lucruri mai semnificative cu banii pe
care ni i-a încredinţat.

Care sunt aceste lucruri semnificative? Isus porunceşte să ne strângem

comori în ceruri. Cum? În Evanghelia după Luca, ne spune: „Vindeţi ce aveţi
şi daţi milostenie. Faceţi-vă rost de pungi, care nu se învechesc, o comoară
nesecată în ceruri, unde nu se apropie hoţul, şi unde nu roade molia“ (Luca
12:33).

Făcând acte de binefacere ne strângem comori în ceruri. Isus ne spune să

investim ceea ce se poate deprecia până acolo încât să îşi piardă valoare în
ceea ce nu se va deprecia niciodată. Iată ce face ucenicizatorul autentic şi ce îi
învaţă şi pe ucenici să facă.

Ochiul rău

Ce a vrut să spună Isus când a vorbit despre oameni cu ochiul sănătos

ale căror trupuri sunt pline de lumină şi cei cu ochiul rău ale căror trupuri sunt
pline de întuneric? Cuvintele Sale trebuie să aibă legătură cu banii şi lucrurile
materiale, întrucât despre aceste lucruri vorbise înainte şi după aceste versete.

Cuvântul grec tradus cu „rău“ în 6:23 este acelasi cuvânt folosit şi în

Matei 20:15 şi tradus în versiunea engleză prin „invidios“. Acolo citim despre
un angajator care îi spune angajatului: „Sau eşti tu zgârcit şi invidios pentru că
eu sunt generos?“ Evident, un ochi nu poate fi invidios în mod literal. De
aceea, expresia „ochi invidios (sau rău)“ se referă la o persoană care este
lacomă de avere. Aceasta ne ajută să înţelegem mai bine ce a vrut să spună
Hristos în Matei 6:22 şi 23, versete ale căror context indică subiectul banilor.
Persoana cu un ochi sănătos îl simbolizează pe cel ce permite luminii
adevărului să intre. În acest fel, Îl slujeşte pe Dumnezeu şi adună comori nu pe
pământ, ci în ceruri. Persoana care are un ochi rău împiedică lumina
adevărului să intre, deoarece consideră că deja posedă adevărul, fiind astfel
plin de întuneric şi trăind în minciună. Aceasta îşi strânge comori pe pământ.
Ea consideră că scopul vieţii este autosatisfacerea. Dumnezeul ei sunt banii.
Nu este orientată spre ceruri.

Ce înseamnă a avea drept dumnezeu banul? Înseamnă că banii deţin în

inima ta locul pe care numai Dumnezeu are dreptul să îl ocupe. Banii îţi
dirijează viaţa. Îţi consumă energia, gândurile, timpul. Ei sunt principala sursă
de bucurie. Îi iubeşti.12 De aceea a echivalat Pavel lăcomia cu idolatria,
afirmând că nici un lacom de avere nu va moşteni Împărăţia lui Dumnezeu
(vezi Efes. 5:5; Col. 3:5-6).

Atât Dumnezeu cât şi banii vor să fie stăpânii vieţii noastre, iar Isus a
spus că nu le putem sluji amândorura. Vedem din nou că Isus a rămas
consecvent subiectului principal: Numai cei sfinţi vor moşteni Împărăţia lui
Dumnezeu. El a spus foarte clar că cei care sunt plini de întuneric, ai căror
dumnezeu sunt banii şi care strâng comori pe pământ nu se află pe calea
strâmtă care duce la viaţă.

Săracul lacom de avere

Nu numai este greşit să fim preocupaţi de posesiunile materiale, dacă

acestea nu reprezintă obiecte luxoase. O persoană poate fi preocupată în mod
greşit de lucrurile materiale chiar şi atunci când acestea reprezintă nevoi
elementare. Isus a continuat:

„De aceea vă spun [adică bazat pe ceea ce tocmai am spus]: Nu vă îngrijoraţi

de viaţa vostră, gândindu-vă ce veţi mânca, sau ce veţi bea; nici de trupul
vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât
hrana, şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea? Uitaţi-vă la păsările cerului:
ele nici nu seamănă, nici nu seceră, şi nici nu strâng nimic în grânare; şi totuşi
Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ
decât ele? Şi apoi, cine dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate să adauge
măcar un cot la înălţimea lui? Şi de ce vă îngrijoraţi de îmbrăcăminte? Uitaţi-
vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe câmp; ei nici nu torc, nici nu ţes;
totuşi, vă spun că nici chiar Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca
unul din ei. Aşa că, dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba de pe câmp, care
astăzi este, dar mâine va fi aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca El cu mult
mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Nu vă îngrijoraţi dar, zicând: «Ce vom
mânca?» Sau: «Ce vom bea?» Sau: «Cu ce ne vom îmbrăca?» Fiindcă toate
aceste lucruri Neamurile le caută. Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă
de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate
aceste lucruri vi se vor da pe deasupra. Nu vă îngrijoraţi dar de ziua de mâine;
căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei“ (Mat.
6:25-34).

Mulţi dintre cititorii acestei cărţi nu s-ar putea identifica în nici un fel cu
oamenii cărora le vorbea Isus. Când a fost ultima dată când te ai îngrijorat că
nu ai ce mânca, ce bea sau cu ce să te îmbraci? Totuşi, cuvintele lui Isus ni se
aplică şi nouă. Dacă este greşit să fii preocupat de lucrurile esenţiale ale vieţii,
cu cât mai greşit este să fii preocupat de lucrurile neesenţiale? Isus Se aştepta
ca ucenicii Lui să se focalizeze pe căutarea a două lucruri: Împărăţia şi
neprihănirea Lui. Atunci când creştinul practicant nu îşi permite să dea
zeciuiala (poruncă a Vechiului Legământ, aş putea spune), dar îşi poate
permite multe alte lucruri materiale neesenţiale, trăieşte acesta conform
standardului lui Isus de a căuta mai întâi Împărăţia şi neprihănirea Lui?
Răspunsul este evident.

Nu căutaţi greşelile altora

Următorul set de porunci dat de Isus urmaşilor Săi se referă la păcatul de

a judeca şi de a căuta greşeli:

„Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi

judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura. De ce vezi tu paiul din
ochiul fratelui tău, şi nu te uiţi cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău?
Sau, cum poţi zice fratelui tău: «Lasă-mă să scot paiul din ochiul tău», şi, când
colo, tu ai o bârnă într-al tău? Făţarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău, şi
atunci vei vedea desluşit să scoţi paiul din ochiul fratelui tău“ (Mat. 7:1-5).
 Deşi în acest pasaj Isus nu i-a acuzat direct sau indirect pe farisei şi
cărturari, ei erau cu siguranţă vinovaţi de acest păcat – Îi aduceau Lui
învinuiri.

Ce anume a vrut Isus să spună prin acest avertizment împotriva judecării

altora?

În primul rând, să analizăm ce nu a vrut să spună. Nu a vrut să spună că

nu trebuie să discernem şi să facem delimitări fundamentale referitoarea la
caracterul oamenilor ca urmare a observării acţiunilor acestora. Acest lucru
este destul de clar. Imediat după această secţiune, Isus Îşi instruieşte ucenicii
să nu arunce mărgăritare înaintea porcilor sau să dea câinilor lucruri sfinte
(vezi 7:6). În mod evident vorbea despre anumite categorii de oameni la
figurat, referindu-se la ei ca la porci şi câini, oameni care nu apreciează
valoarea lucrurilor sfinte, a „perlelor“, care li se oferă. Aceştia sunt fără
îndoială cei nemântuiţi. Şi evident, ca să împlinim această poruncă trebuie să
judecăm dacă oamenii sunt porci sau câini.

Mai mult, Isus le-a spus pe scurt urmaşilor Săi cum îi pot judeca pe
învăţătorii falşi, „lupi îmbrăcaţi în haine de oi“ (vezi 7:15), examinându-le
roadele. Este clar că, pentru a ne supune instrucţiunilor lui Isus, trebuie să
analizăm stilul de viaţă al oamenilor şi să judecăm.

La fel le-a spus şi Pavel credincioşilor corinteni:

Ci v-am scris să n-aveţi nici un fel de legături cu vreunul care, măcar că îşi
zice „frate“, totuşi este curvar, sau lacom de bani, sau închinător la idoli, sau
defăimător, sau beţiv, sau răpareţ; cu un astfel de om nu trebuie nici să
mâncaţi (1 Cor. 5:11).

Pentru a împlini această indicaţie este nevoie să examinăm modul de

viaţă al oamenilor şi să îi judecăm pe baza a ceea ce observăm.

Apostolul Ioan a spus, de asemenea, că putem face uşor deosebire între

copiii Domnului şi copiii diavolului. Observându-le viaţa devine evident cine
este mântuit şi cine nu (vezi 1 Ioan 3:10).

Astfel stând lucrurile, a descoperi caracterul omului prin examinarea

acţiunilor sale şi a judeca dacă aparţine lui Dumnezeu sau diavolului nu este
păcatul judecăţii asupra căruia atrăgea Isus atenţia. Atunci ce a vrut Isus să
spună?
 Observă că Isus vorbea despre a găsi greşelile mici, „paiele“, unui frate
(remarcă că Isus a folosit cuvântul frate de trei ori în acest pasaj). Isus nu ne
atenţiona să nu judecăm dacă oamenii sunt necredincioşi prin analizarea
greşelilor evidente, aşa cum ne va învăţa chiar în această predică. Acestea sunt
instrucţiuni despre cum ar trebui să îi trateze creştinii pe creştini. Nu ar trebui
să îşi găsească greşeli mici unul altuia, cu atât mai mult cu cât ei înşişi sunt
orbi faţă de greşelile personale mai mari. În acest caz sunt ipocriţi. Aşa cum a
spus o dată Isus unei mulţimi de judecători ipocriţi: „Cine dintre voi este fără
păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea“ (Ioan 8:7).

Apostolul Iacov, a cărui epistolă este de multe ori o paralelă a predicii de

pe munte, a scris, de asemenea: „Nu vă plângeţi unii împotriva altora, fraţilor,
ca să nu fiţi judecaţi: iată că Judecătorul este chiar la uşă“ (Iacov 5:9). Poate
că acest verset ne ajută să înţelegem ceva mai mult din lucrările asupra cărora
a atras Isus atenţia – găsirea geşelilor fratelui credincios şi apoi răspândirea
acestora, plângându-ne unii de alţii. Acesta este unul dintre cel mai des
întâlnite păcate din biserică, iar cei care sunt vinovaţi se pun în poziţia
periculoasă de a fi judecaţi. Când vorbim împotriva fratelui nostru credincios,
arătându-le şi altora greşelile acestuia, încălcăm regula de aur, deoarece nu
dorim să ne vorbească şi pe noi alţii de rău în absenţa noastră.

Putem să abordăm cu dragoste greşeala unui frate sau unei surori, dar
numai când putem face acest lucru fără să fim ipocriţi, cu alte cuvinte convinşi
că noi nu suntem vinovaţi (sau mai vinovaţi) de acelaşi păcat ca al celui/celei
pe care îl/o confruntăm. Totuşi, este doar o pierdere de timp dacă facem
acelaşi lucru cu un necredincios, care pare a fi vizat în versetul următor. Isus a
spus:

„Să nu daţi câinilor lucrurile sfinte, şi să nu aruncaţi mărgăritarele voastre

înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare, şi să se întoarcă să vă
rupă“ (Mat. 7:6).

De asemenea, există un proverb care spune: „Nu mustra pe cel

batjocoritor, ca să nu te urască; mustră pe cel înţelept, şi el te va iubi!“ (Prov.
9:8). Cu altă ocazie, Isus le-a spus ucenicilor să îşi scuture praful de pe
picioare împotriva celor care resping Evanghelia. De îndată ce sunt identificaţi
„câinii“, ca urmare a neaprecierii adevărului, Dumnezeu nu doreşte ca
slujitorii Lui să îşi piardă vremea încercând să îi evanghelizeze, în timp ce
altora nu li s-a dat încă această posibilitate.
Încurajarea la rugăciune

Ajungem în cele din urmă la ultima secţiune a predicii lui Isus. Aceasta
începe cu câteva promisiuni care încurajează rugăciunea:

„Cereţi, şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide. Căci

orişicine cere, capătă; cine caută, găseşte; şi celui ce bate, i se deschide. Cine
este omul acela dintre voi, care, dacă-i cere fiul său o pâine, să-i dea o piatră?
Sau, dacă-i cere un peşte, să-i dea un şarpe? Deci, dacă voi, care sunteţi răi,
ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru, care este
în ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer!“ (Mat. 7:7-11).

„Aha!“ şi-ar putea spune cititorul nostru. „Iată o parte a Predicii de pe

Munte care nu are nimic de a face cu sfinţenia.“

Depinde de ceea ce cerem, unde batem sau ce căutăm în rugăciune.

Pentru că „flămânzim după neprihănire“, ar trebui să tânjim să împlinim tot
ceea ce a poruncit Isus în predica Sa şi această dorinţă se reflectă cu siguranţă
în rugăciunile noastre. De fapt, modelul rugăciunii pe care ni l-a oferit Isus în
aceaşi predică era expresia dorinţei de a se face voia lui Dumnezeu şi de a fi
sfinţi. În plus, versiunea lui Luca referitoare la promisiunile care însoţesc
această rugăciune se sfârşeşte cu: „Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi
daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da
Duhul Sfânt celor ce I-L cer!“ (Luca 11:13). Se pare că Isus nu Se gândea
neapărat la lucruri luxoase când ne-a promis „daruri bune“. În mintea Lui,
Duhul Sfânt este un „dar bun“, deoarece El este Cel care ne face sfinţi şi care
ne ajută să vestim Evanghelia care îi face şi pe alţii sfinţi.

Alte daruri bune sunt acelea care sunt după voia lui Dumnezeu. Este clar
că Dumnezeu este mai preocupat de voia şi Împărăţia Lui şi deci ar trebui să
ne aşteptăm ca rugăciunile care ne fac nefolositori pentru voia Împărăţiei lui
Dumnezeu să rămână întotdeauna fără răspuns.

Declaraţie rezumativă

Ajungem acum la un verset care ar trebui considerat o declaraţie

rezumativă practică a ceea ce a spus Isus până în acest punct. Mulţi
comentatori pierd din vedere acest lucru, dar este important ca noi să nu facem
la fel. Acest verset specific este în mod clar o afirmaţie rezumativă, având în
vedere că începe cu deci. Este astfel legată de instrucţiunile anterioare, iar
întrebarea este: „Cât din ceea ce a spus Isus sumarizează această afirmaţie?“
Haide să o citim şi să ne gândim:

„Toate deci câte doriţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; pentru că
în aceasta este legea şi profeţii“ (Mat. 7:12, Traducere Literală Nouă).

Această afirmaţie nu poate fi doar un rezumat al celor câteva versete

anterioare despre rugăciune; nu ar avea sens.

Aminteşte-ţi că mai devreme, în predica Lui, Isus a avertizat împotriva

greşelii de a crede că a venit să strice Legea şi Prorocii (vezi Mat. 5:17). Din
acel punct al predicii până în cel în care am ajuns noi acum, nu a făcut altceva
decât să explice poruncile lui Dumnezeu cuprinse în Vechiul Testament.
Astfel, El rezumă tot ceea ce a poruncit şi toate rezultate din Lege şi Proroci:
„Toate deci câte doriţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; pentru că
în aceasta este legea şi profeţii“ (7:12). Expresia „legea şi profeţii (prorocii)“
leagă tot ce a spus Isus începând cu Matei 5:17 până la 7:12.

În timp ce Isus începe să tragă concluzia la predica Sa, reiterează tema

principală - Numai cei sfinţi vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu:

„Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce
la pierzare, şi muţi sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este
calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o află“ (Mat. 7:13-14).

Evident că poarta şi calea înguste care duc la viaţă, pe care puţini o

găsesc, este simbolul mântuirii. Poarta şi calea largi care duc la pierzare,
drumul pe care îl aleg majoritatea, simbolizează condamnarea. Dacă tot ce a
spus Isus anterior acestei afirmaţii are vreo semnificaţie, dacă predica are o
progresie logică şi dacă Isus poseda suficientă inteligenţă în arta comunicării,
atunci cea mai naturală interpretare ar fi aceea că drumul îngust este cel pe
care Îl urmează pe Isus, împlinind poruncile Lui. Drumul larg ar fi direcţia
opusă. Câţi dintre creştinii practicanţi se află pe calea strâmtă descrisă în
această predică? Ucenicizatorul autentic se află sigur pe calea cea strâmtă şi
îşi călăuzeşte ucenicii pe acelaşi drum.

Pentru unii creştini practicanţi este greu de înţeles de ce Isus nu a spus

nimic despre credinţa sau încrederea în El în această predică în care vorbeşte
atât de mult despre mântuire şi condamnare. Însă pentru cei care înţeleg
corelaţia inseparabilă între credinţă şi comportament, această predică nu ridică
nici o nelămurire. Cei care ascultă de Isus îşi dovedesc credinţa prin fapte. Cei
care nu se supun Lui, nu cred că El este Fiul lui Dumnezeu. Nu numai
mântuirea noastră este o dovadă a harului lui Dumnezeu faţă de noi, ci şi
transformarea produsă în vieţile noastre. Sfinţenia noastră este însăşi sfinţenia
Lui.

Cum să recunoaştem liderii religioşi falşi

În continuarea remărcilor concluzive, Isus a avertizat audienţa de

prorocii mincinoşi care îi duc la pierzare pe cei ce nu au discernământ. Ei nu
sunt cu adevărat copiii lui Dumnezeu, dar totuşi sunt deghizaţi ca aceştia. Toţi
liderii şi învăţătorii mincinoşi intră în această categorie. Cum pot fi
identificaţi?

„Păziţi-vă de prorocii mincinoşi. Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe

dinăuntru sunt nişte lupi răpitori. Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg
oamenii struguri din spini, sau smochine din mărăcini? Tot aşa, orice pom bun
face roade bune, dar pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade
rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. Orice pom care nu face roade
bune, este tăiat şi aruncat în foc. Aşa că după roadle lor îi veţi cunoaşte. Nu
orişicine-Mi zice: «Doamne, Doamne!» va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel
ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea:
«Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci
în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?» Atunci le
voi spune curat: «Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi
toţi care lucraţi fărădelegea»“ (Mat. 7:15-23).

Clar, Isus arăta că învăţătorii mincinoşi sunt foarte vicleni. În exterior

par foarte autentici. Îl pot numi pe Isus Domnul lor, pot profeţi, pot scoate
demoni şi pot face minuni. Însă „haina de oaie“ maschează „lupul răpitor“. Nu
fac parte dintre oi. Cum putem afla dacă sunt sinceri sau mincinoşi?
Veridicitatea caracterului lor poate fi examinată în funcţie de „roadele lor“.

Care sunt roadele despre care vorbea Isus? Evident nu cele ale
minunilor. Ci mai degrabă sunt roadele ascultării de tot ce a învăţat Isus. Cei
care sunt autentici fac voia Tatălui. Cei care sunt mincinoşi „lucrează
fărădelegea“ (7:23). Responsabilitatea noastră este aceea de a compara vieţile
lor cu ceea ce a învăţat şi poruncit Isus.
 În biserică abundă învăţători mincinoşi şi nu ar trebui să fim surprinşi,
deoarece atât Isus, cât şi Pavel, ne-a prevenit că, întrucât se apropie sfârşitul
veacului, ar trebui să ne aşteptăm la astfel de lucruri (vezi Mat. 24:11; 2 Tim.
4:3-4). Cei mai răspândiţi proroci falşi ai zilelor noastre sunt cei care
propovăduiesc că Raiul îi aşteaptă şi pe cei ce nu sunt sfinţi. Aceştia sunt
responsabili de condamnarea eternă a milioane de oameni. Despre ei John
Wesley a scris:

Cât de îngrozitor este acest lucru! – când ambasadorii lui Dumnezeu se

transformă în agenţi ai diavolului! – când ei, cei care sunt învestiţi să îi înveţe
pe oameni calea spre Rai îi învaţă de fapt calea spre Iad... Dacă se va pune
întrebarea: „Oare, cine a făcut...asta?“... eu voi răspunde: „zece mii de bărbaţi
înţelepţi şi onorabili“; chiar şi toţi acei care, indiferent de denominaţie, îi
încurajează să creadă că merg în Rai pe cei mândri, pe cei zemflemitori, pe cei
imorali, pe iubitorii lumii, pe cei care aleargă după plăceri, pe cei nedrepţi sau
nemiloşi, pe creaturile liniştite, indiferente, inofensive şi nevaloroase, pe cei
care nu suferă nici un reproş de dragul neprihănirii. Aceştia sunt proroci falşi
în cel mai propriu înţeles al cuvântului. Aceştia sun trădători atât faţă de
Dumnezeu, cât şi faţă de oameni... Ei populează în mod continuu împărăţia
întunericului; şi când vor urma bietele suflete pe care le-au distrus, „din
adâncuri, Iadul le va veni în întâmpinare!“13

Interesant, Wesley comenta specific despre învăţătorii falşi asupra cărora

ne atrage Isus atenţia în Matei 7:15-23.

Observă că Isus a afirmat din nou în mod direct, contrar a ceea ce ne spun
astăzi învăţătorii falşi, că cei care nu aduc roade bune vor fi aruncaţi în Iad
(vezi 7:19). Mai mult, această afirmaţie se aplică nu numai învăţătorilor şi
prorocilor, ci tuturor. Isus a spus: „Nu orişicine-Mi zice: «Doamne, Doamne!»
va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în
ceruri” (Mat. 7:21). Ceea ce este adevărat pentru proroci, este adevărat pentru
toată lumea. Aceasta este tema principală abordată de Isus –Numai cei sfinţi
vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Oamenii care nu ascultă de Isus sunt
destinaţi Iadului.

Observă, de asemenea, conexiunea pe care a făcut-o Isus între interiorul

şi exteriorul unei persoane. Copacii „buni“ produc roade bune. Copacii „răi“
nu pot produce roade bune. Sursa roadelor bune care ies la suprafaţă
reprezintă natura acelei persoane. Prin harul Său, Dumnezeu a schimbat natura
celor care au crezut cu adevărat în Isus.14
Un ultim avertisment şi rezumat

Isus Şi-a încheiat predica cu un ultim avertisment şi cu un exemplu

rezumtiv. După cum bănuieşti, este o ilustraţie a mesajului Său – Numai cei
sfinţi vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.

„De aceea, pe orişicine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face, îl voi asemăna
cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stâncă. A dat ploaia, au venit
şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în acasa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit,
pentru că avea temelia zidită pe stâncă. Însă orişicine aude aceste cuvinte ale
Mele, şi nu le face, va fi asemănat cu un om nechibzuit care şi-a zidit casa pe
nisip. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au izbit în casa
aceea: ea s-a prăbuşit şi prăbuşirea i-a fost mare“ (Mat. 7:24- 27).

Ultima ilustraţie a lui Isus nu este o formulă pentru a avea „succes în

viaţă“, aşa cum o folosesc unii. Contextul ne arată că nu dădea sfaturi despre
cum să prosperi financiar în vremuri grele prin încrederea în promisiunile Lui.
Acesta este rezumatul a tot ceea ce a spus Isus în Predica Sa de pe Munte. Cei
care vor face ceea ce spune El sunt înţelepţi şi vor rezista până la capăt; nu
trebuie să se teamă de mânia lui Dumnezeu atunci când se va dezlănţui. Cei
care nu ascultă de El sunt nebuni care vor suferi mult, plătind „pedeapsa
pierzării veşnice“ (2 Tes. 1:9).

Răspunsul la o întrebare

Nu este posibil ca Predica lui Isus de pe Munte să fi fost aplicabilă doar

celor care Îl urmau şi care au trăit înainte de moartea şi învierea Lui? Nu este
invalidată tema expusă în această predică de faptul că atunci se aflau sub Lege
ca mijloc temporar de mântuire, în timp ce după moartea lui Isus pentru
păcatele lor urmau să fie mântuiţi prin credinţă?

Această teorie este greşită. Nimeni nu a fost vreodată mântuit prin

faptele sale. Mântuirea a fost întotdeauna prin credinţă, înainte şi pe parcursul
Vechiului Legământ. Pavel argumentează în Romani 4 că atât Avraam
(înainte de Vechiul Legământ), cât şi David (sub Vechiului Legământ) au fost
mântuiţi prin credinţă, nu prin fapte.

Mai mult, era imposibil ca vreunul dintre ascultătorii lui Isus să fi putut
fi mântuit prin fapte, deoarece cu toţii păcătuiseră şi erau lipsiţi de slava lui
Dumnezeu (vezi Rom. 3:23). Numai harul lui Dumnezeu îi putea mântui şi
numai prin credinţă se putea primi harul Lui.

Din nefericire, foarte mulţi oameni din biserica actuală privesc poruncile
lui Isus ca neavând alt scop decât acela de a ne face să ne simţim vinovaţi
pentru a vedea că este imposibil să primim mântuirea prin fapte. Acum că am
„priceput mesajul“ şi că am fost mântuiţi prin credinţă, putem ignora
majoritatea poruncilor Sale. Asta, bineînţeles, dacă nu vrem să îi „mântuim“ şi
pe alţii. Atunci putem scoate din nou la înaintare poruncile pentru a le arăta şi
altora cât de păcătoşi sunt, astfel încât să poată fi mântuiţi printr-o „credinţă“
fără fapte.

Totuşi, Isus nu le-a spus ucenicilor Săi: „Mergeţi în lume, faceţi ucenici
şi asiguraţi-vă că sunt conştienţi că, odată ce s-au simţit vinovaţi şi au fost
apoi mântuiţi prin credinţă, poruncile Mele şi-au atins scopul în viaţa lor.“ Din
contră, El le-a zis: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile ...Şi
învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit“ (Mat. 28:19-20; subliniere
personală). Ucenicizatorul autentic acţionează ca atare.

1
Interesant este faptul că versetul imediat următor din cartea lui Iacov este: „Fraţii mei,
ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte?“ (Iacov 2:14).
2
Acest lucru este valabil pentru ceea ce numim „aspectele ceremoniale ale Legii“, ca de
altfel şi pentru „aspectele morale ale Legii“, deşi multe din explicaţiile Sale referitoare la
Legea ceremonială aveau să fie înţelese pe deplin după învierea Sa, cu ajutorul Duhului
Sfânt dat apostolilor. Astfel înţelegem de ce, conform Noului Legământ, nu mai este
nevoie de sacrificarea animalelor – deoarece Isus era Mielul lui Dumnezeu. Nici nu mai
împlinim legământul vechi referitor la ce fusese numit curat sau nu, întrucât Isus a
declarat toate alimentele curate (vezi Marcu 7:19). Nu mai avem nevoie de mijlocirea
unui mare preot uman, deoarece Isus este acum Marele Preot, ş.a.m.d. Totuşi, spre
deoasebire de Legea ceremonială, nimic din ceea ce a spus sau a făcut Isus nu a alterat în
vreun fel Legea morală, înainte sau după moartea şi învierea Lui. Din contră, Isus a
explicat şi a validat legea morală a lui Dumnezeu, şi la fel au făcut şi apostolii după
învierea Lui, inspiraţi de Duhul Sfânt. Aspectele morale ale Legii Mozaice sunt toate
incluse în legea lui Hristos, legea Noului Legământ. De asemenea, nu uita că Isus le
vorbea în acele zile iudeilor care erau sub Legea Mozaică. Astfel, cuvintele din Mat.
5:17-20 trebuie interpretate în lumina întregii revelaţii din Noul Testament.
3
Mai mult, dacă Isus vorbea doar despre neprihănirea legală pe care o primim ca un dar
în urma credinţei în El, de ce nu a făcut cel puţin o aluzie în acest sens? De ce să fi spus
ceva ce putea fi atât de uşor interpretat greşit de oamenii neinstruiţi cărora li se adresa şi
care nu ar fi ghicit niciodată că vorbea despre neprihănirea atribuită?
4
Acest lucru se aplică relaţiilor cu fraţii şi surorile noastre în Hristos. Isus i-a numit
nebuni pe anumiţi conducători religioşi (vezi Mat. 23:17) şi la fel ne spune şi Scriptura
(vezi Prov. 1:7; 13:20).
5
Desigur, dacă se recăsătoreşte, Dumnezeu nu o consideră vinovată de adulter; ea este
doar victima păcatului soţului său. Altfel, nu există nici un motiv pentru care să poată fi
considerată femeie adulteră.
6
Dumnezeu nu îl va considera vinovat de adulter nici pe noul soţ al femeii. El face un
lucru virtuos pentru că se căsătoreşte şi are grijă de o femeie divorţată. Totuşi, dacă un
bărbat a încurajat o femeie să divorţeze de soţul său pentru a se putea căsători el cu ea,
atunci va fi vinovat de adulter, şi probabil că acesta este păcatul pe care îl viza Isus în
acest caz.
7
Există însă şi alte situaţii care pot fi luate în calcul. De exemplu, femeia creştină al cărui
soţ nemântuit divorţează de ea nu este deloc considerată vinovată de adulter dacă se
căsătoreşte cu un bărbat creştin.
8
Mai târziu, într-un alt capitol, vorbesc mai detaliat despre divorţ şi recăsătorire.
9
Pentru a se putea dezvinovăţi, un învăţător al legii evreu I-a pus lui Isus întrebarea:
„Cine este aproapele meu?“ Poţi fi sigur că se gândea deja că el deţinea răspunsul corect.
Isus i-a răspuns prin povestea samariteanului, membrul unei rase pe care evreii o urau şi
care s-a dovedit a fi aproapele unui evreu maltratat (vezi Luca 10:25-37).
10
În continuare în această carte este inclus un întreg capitol despre post.
11
Din nefericire, unii susţin că acesta nu este genul de rugăciune care trebuie practicat de
creştini, deoarece nu este făcută „în Numele lui Isus“. Totuşi, aplicând această logică, ar
trebui să concluzionăm că multe dintre rugăciunile apostolilor consemnate în cartea Fapte
şi în Epistole nu au fost „rugăciuni creştine“.
12
Cu altă ocazie, Isus a făcut aceaşi afirmaţie despre imposibilitatea de a sluji şi lui
Dumnezeu şi lui Mamona şi Luca ne spune: „Fariseii, care erau iubitori de bani, ascultau
şi ei toate lucrurile acestea, şi îşi băteau joc de El“ (Luca 16:14). Deci, iată că încă o dată
în Predica de pe Munte, Isus demaschează practicile şi învăţătura fariseilor.
13
Lucrările lui John Wesley (The Works of John Wesley), (Baker: Grand Rapids, 1996),
de John Wesley, retipărită în 1872, ediţia Wesleyan Methodist Book Room, London, pp.
441, 416.
14
Nu mă pot abţine să nu profit de posibilitatea de a comenta, de asemenea, o expresie
răspândită pe care o folosesc oamenii când încearcă să găsească scuze pentru păcatele
altora: „Nu ştim ce este în inima lor.“ În contradicţie cu această afirmaţie, Isus a
menţionat aici că ceea ce iese în exterior relevă ceea ce este în interior. Într-un alt loc
spune: „Din prisosul inimii vorbeşte gura“ (Mat. 12:34). Când o persoană vorbeşte
cuvinte de ură, aceasta dovedeşte că inima ei este plină de ură. Isus ne-a spus, de
asemenea: „Căci dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile,
uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul
rău, hula, trufia, nebunia“ (Marcu 7:21-22). Când o persoană comite adulter, ştim ce este
în inima ei: adulter.

Secretele evanghelizării

Când Avraam şi-a dovedit disponibilitatea de a-şi sacrifica fiul iubit, pe

Isaac, Dumnezeu i-a promis:

„Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta, pentru că ai

ascultat de porunca Mea!“ (Gen. 22:18).

Apostolul Pavel menţionează că promisiunea a fost făcută lui Avraam şi

seminţei sale, la singular, nu seminţelor sale, la plural, şi că această sămânţă
singulară era Hristos (vezi Gal. 3:16). În Hristos vor fi binecuvântate toate
naţiunile sau, mai precis, toate grupurile etnice de pe pământ. Această
promisiune faţă de Avraam prezicea includerea miilor de grupuri etnice
păgâne de pe glob în binecuvântarea de a fi în Hristos. Aceste grupuri etnice
se deosebesc unele de altele prin faptul că trăiesc în zone geografice diferite,
aparţin unor rase diferite, se conformează unor culturi diferite şi vorbesc limbi
diferite. Dumnezeu doreşte ca toate să fie binecuvântate în Hristos, motiv
pentru Isus a murit pentru păcatele întregii omeniri (vezi 1 Ioan 2:2).

Deşi Isus a spus că drumul care duce la viaţă este îngust şi că puţini îl
găsesc (vezi Mat. 7:14), apostolul Ioan ne-a dat un motiv întemeiat să credem
că în viitoarea Împărăţie a lui Dumnezeu vor exista reprezentanţi din toate
grupurile etnice umane:

După aceea m-am uitat, şi iată că era o mare gloată, pe care nu putea s-o
numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice
limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea
Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini; şi strigau cu glas
tare, şi ziceau: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de
domnie, şi a Mielului!“ (Apoc. 7:9-10; subliniere personală).

Deci, copiii lui Dumnezeu aşteaptă cu mare nerăbdare ca, într-o zi,
alături de o mulţime formată din toate grupurile etnice, să se bucure în faţa
tronului lui Dumnezeu!

Mulţi dintre misionarii contemporani strategici au pus mare accent pe

evanghelizarea celor o mie de grupuri etnice „ascunse“, în speranţa plantării
unei biserici viabile în fiecare dintre ele. Acest lucru este lăudabil, întrucât
Isus ne-a poruncit să mergem în toată lumea şi „să facem ucenici din toate
naţiunile (sau, literal, grupuri etnice)“ (Mat. 28:19). Totuşi, planurile
oamenilor, indiferent de cât de bine intenţionate, mai ales atunci când nu sunt
inspirate de Duhul Sfânt, pot face de multe ori mai mult rău decât bine. Este
crucial să călcăm pe urmele înţelepciunii lui Dumnezeu când încercăm să Îi
zidim Împărăţia. El ne-a dat mai multe informaţii şi instrucţiuni decât cele din
Matei 28:19 în ceea ce priveşte modul de a face ucenici în lume.

Poate că cel mai ignorat lucru de către cei care se luptă să împlinească
Marea Trimitere este faptul că Dumnezeu este cel mai mare dintre evanghelişti
şi că se presupune că noi ar trebui să lucrăm cu El, nu pentru El. Lui Îi pasă
mai mult decât oricui de evanghelizarea lumii şi în acest scop lucrează cu mult
mai multă sârguinţă decât oricare dintre noi. El a fost şi este devotat cauzei
pentru care a murit, S-a gândit la ea dinainte de a fi creat omul şi încă Se mai
gândeşte la ea! Acesta este adevăratul devotament.

„Câştigarea lumii pentru Hristos“

 Este interesant că, atunci când citim epistolele Noului Testament, nu
găsim nici un fel de rugăminţi (aşa cum se întâmplă în zilele noastre) adresate
credincioşilor pentru a „merge şi a câştiga lumea pentru Hristos“! Creştinii şi
liderii primari înţeleseseră că Dumnezeu lucra din greu pentru a răscumpăra
lumea şi că datoria lor era aceea de a coopera cu El, lăsându-se călăuziţi.
Apostolul Pavel, care nu fusese adus „la Domnul“ de nimeni ştia acest lucru
mai bine decât oricine. El a fost convertit printr-un act divin direct, în timpul
călătoriei spre Damasc. Şi pe parcursul cărţii Faptele Apostolilor, vedem cum
biserica se extindea datorită ungerii Duhului şi a cooperării oamenilor care se
lăsau conduşi de El. Cartea Fapte, deşi este numită „Faptele Apostolilor“, ar
trebui intitulată mai degrabă „Faptele lui Dumnezeu“. În introducerea pe care
o face Luca acestei cărţi, precizează că prima relatare (Evanghelia care îi
poartă numele) a fost o consemnare a „tot ce a început Isus să facă şi să înveţe
pe oameni“ (Fapte 1:1; subliniere personală). Fără îndoială că Luca a crezut că
în cartea Fapte relata ceea ce a continuat Isus să facă şi să-i înveţe pe oameni.
El a lucrat prin ungerea Duhului Sfânt şi prin slujitori care au cooperat cu El.

Dacă primii creştini nu au fost încurajaţi să „se ducă să-L mărturisească

semenilor lor şi să ajute la câştigarea lumii pentru Hristos“, atunci care era
responsabilitatea lor în privinţa zidirii Împărăţiei lui Dumnezeu? Aceia care
nu erau în mod specific chemaţi şi echipaţi să proclame public Evanghelia
(apostoli şi evanghelişti) erau chemaţi să trăiască în ascultare şi sfinţenie şi să
fie gata să dea socoteală oricui îi acuzau sau îi interpela. De exemplu, Petru a
scris:

Chiar dacă aveţi de suferit pentru neprihănire, ferice de voi! „N-aveţi nici o
teamă de ei, şi nu vă tulburaţi! Ci sfinţiţi în inimile voastre pe Hristos ca
Domn.“ Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea
care este în voi; dar cu blândeţă şi teamă, având un cuget curat; pentru ca cei
ce bârfesc purtarea voastră bună în Hristos, să rămână de ruşine tocmai în
lucrurile în care vă vorbesc de rău (1 Petru 3:14-16).

Remarcă faptul că Petru scria unor creştini care treceau prin persecuţii.
Totuşi, dacă creştinii nu se deosebesc de lume, lumea (desigur) nu-i va
persecuta. Acesta este unul dintre motivele pentru care sunt puţine locuri în
care creştinii sunt persecutaţi – deoarece aşa-zişii creştini nu se comportă
diferit de ceilalţi. De fapt aceştia nu sunt deloc creştini şi deci nu-i persecută
nimeni. Totuşi, mulţi dintre aceşti „creştini“ sunt îndemnaţi de la amvon să
„îşi împărtăşească credinţa semenilor lor“. Când îşi mărturisesc credinţa,
aceşti semeni rămân surprinşi să afle despre ei că sunt (presupuşi) creştini
născuţi din nou. Mai rău, „Evanghelia“ pe care o comunică semenilor lor se
rezumă în mare parte la „vestea bună“ că se înşeală dacă aceştia cred că
faptele bune sau ascultarea de Dumnezeu au ceva de a face cu mântuire. Tot
ceea ce contează este doar „să-L accepte pe Isus ca Mântuitor personal“.

Spre deosebire de ei, creştinii timpurii (al căror Domn era cu adevărat
Isus) trăiau ca lumini în întuneric şi deci nu aveau nevoie să dea lecţii despre
mărturie sau despre adunarea curajului de a le spune semenilor că erau urmaşi
ai lui Hristos. Aveau o mulţime de oportunităţi de a mărturisi Evanghelia când
erau întrebaţi şi bârfiţi de vecini din pricina neprihănirii lor. După cum spune
Petru, tot ce trebuia să facă era să Îl sfinţească pe Isus ca Domn al inimii lor şi
să fie gata să dea socoteală pentru aceasta.

Poate cea mai importantă diferenţă dintre creştinii moderni şi cei

timpurii este aceasta: creştinii moderni sunt înclinaţi să creadă că un
credinicios este caracterizat de ceea ce ştie şi crede – adică ceea ce numim
„doctrină“ – şi, de aceea, se concentrează asupra învăţării acesteia. Spre
deosebire de aceştia, creştinii primari credeau că un creştin era caracterizat de
ceea ce făcea – şi, astfel, se focalizau pe ascultarea de poruncile lui Hristos.
Este interesant să conştientizăm că practic nici un creştin din primele
paisprezece secole nu a avut o Biblie personală, fiindu-i astfel imposibil să
„citească din Biblie în fiecare zi“, una dintre regulile de bază ale
responsabilităţilor creştine contemporane. Categoric nu spun că creştinii
moderni nu ar trebui să citească din Biblie în fiecare zi. Spun doar că prea
mulţi creştini au făcut din studiul Bibliei un lucru mult mai important decât
împlinirea ei. Am ajuns să ne lăudăm cu faptul că deţinem doctrina corectă
(spre deosebire de ceilalţi membrii care fac parte din alte 29.999 de
denominaţii care nu se pot compara cu noi) şi totuşi continuăm să bârfim, să
minţim şi să ne adunăm comori pe pământ.

Dacă sperăm să atingem inimile oamenilor pentru a deveni receptive la

Evanghelie, cel mai probabil este că vom reuşi prin faptele, şi nu prin
doctrinele noastre.

Dumnezeu, cel mai mare evanghelist

Să analizăm mai detaliat lucrarea lui Dumnezeu de zidire a Împărăţiei

Sale. Cu cât Îi înţelegem mai bine lucrarea, cu atât mai mult vom coopera cu
El.
 Credinţa oamenilor în Isus are loc la nivelul inimii (vezi Rom. 9:9-10).
Ei cred în Domnul Isus şi ca urmare se pocăiesc. Îşi detronează propria voie şi
Îl pun pe Isus pe tronul dorinţelor lor. Credinţa implică schimbarea inimii.

De asemenea, când oamenii nu cred în Isus este o decizie ce are loc la

nivelul inimii. Ei se împotrivesc lui Dumnezeu, deci nu se pocăiesc. Prin
această decizie conştientă, Îl ţin pe Isus departe de tronul inimii lor.
Necredinţa implică decizia continuă de a nu-ţi schimba inima.

Isus a precizat că inimile oamenilor sunt atât de împietrite încât nimeni

nu va veni la El dacă nu îl va atrage Tatăl (vezi Ioan 6:44). Dumnezeu este
plin de îndurare şi ne atrage pe toţi în mod constant spre Isus, prin diferite
modalităţi care le ating inimile şi prin care trebuie să continue să decidă dacă
îşi vor sensibiliza inimile sau le vor împietri.

Ce mijloace foloseşte Dumnezeu pentru a atinge inimile oamenilor în

speranţa că îi va aduce la Isus?

Mai întâi foloseşte creaţia Lui. Pavel a scris:

Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui
Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăbuşe adevărul
în nelegiuirea lor. Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este
descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile
nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de
la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de
El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi (Rom. 1:18-20; subliniere personală).

Observă că Pavel a spus că oamenii „înăbuşe adevărul“ care este

„descoperit în ei“. Adică adevărul iese la iveală şi îi confruntă şi totuşi înăbuşe
şi se împotrivesc acelei convingeri interioare.

Care este mai exact adevărul interior evident pentru orice persoană?
Pavel spune că sunt adevărurile lui Dumnezeu; „însuşirile nevăzute ale Lui,
puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui“ revelate prin „lucrurile făcute“.
Privind creaţia lui Dumnezeu, oamenii ştiu în sinea lor fără dubii că El există,1
că este extrem de puternic, extraordinar de creativ şi incredibil de inteligent şi
înţelept, acestea fiind doar câteva dintre atributele Lui.

Concluzia lui Pavel este aceea că astfel de oameni „nu se pot

dezvinovăţi“, şi are dreptate. Dumnezeu strigă continuu la oameni,
descoperindu-Se şi încercând să le despietrească inimile, dar de cele mai
multe ori urechile lor sunt surde. Totuşi Dumnezeu nu încetează să îi cheme
pe parcursul întregii lor vieţi, prin minuni continue – prin flori, păsări, copii,
fulgi de zăpadă, banane, mere şi un milion de alte lucruri.

Dacă Dumnezeu există şi dacă este atât de puternic pe cât mărturiseşte

creaţia, atunci în mod clar ar trebui să fie ascultat. Acea revelaţie interioară
strigă acelaşi mesaj ignorat: Pocăiţi-vă! Din acest motiv susţine Pavel că toţi
au auzit deja chemarea lui Dumnezeu la pocăinţă:

Dar eu întreb: „N-au auzit ei?“ Ba da; căci „glasul lor a răsunat prin tot
pământul, şi cuvintele lor au ajuns până la marginile lumii“ (Rom. 10:18).

Pavel cita de fapt un foarte cunoscut verset din Psalmul 19, al cărui text
extins spune:

Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor
Lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre el. Şi
aceasta, fără vorbe, fără cuvinte al căror sunet să fie auzit: dar răsunetul lor
străbate tot pământul, şi glasul lor merge până la marginile lumii (Ps. 19:1-
4a; subliniere personală).

Acest pasaj indică o dată în plus că, prin creaţia Sa, Dumnezeu ne
vorbeşte zi şi noapte fiecăruia dintre noi. Dacă oamenii ar reacţiona corect la
mesajul creaţiei lui Dumnezeu, atunci ar cădea cu faţa la pământ şi ar striga
ceva de genul: „Puternic Creator, Tu m-ai creat şi este clar că m-ai creat
pentru a face voia Ta. Aşa că mă predau Ţie!“

Un alt mijloc prin care vorbeşte Dumnezeu

Referitor la revelaţia exterioară/interioară este o alta dată tot de

Dumnezeu, interioară, şi care nu depinde de cunoaşterea miracolelor creaţiei.
Această revelaţie interioară este conştiinţa fiecărei persoane, o voce care
dezvăluie în mod constant legea lui Dumnezeu. Pavel a scris:

Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta
ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege; şi ei dovedesc că lucrarea Legii este
scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi
gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se desvinovăţesc între ele. Şi faptul
acesta se va vedea în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca,
prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor (Rom. 2:14-16).
 Astfel, fiecare om ştie ce este răul şi ce este binele. Sau, mai direct,
fiecare om ştie ce Îi place lui Dumnezeu şi ce nu, iar în ziua judecăţii El va
trage la socoteală fiecare persoană pentru acţiunile despre care a ştiut că nu
sunt pe placul Lui. Pe măsură ce oamenii cresc, aceştia devin fără îndoială din
ce în ce mai experţi în justificarea păcatelor lor şi în ignorarea vocii conştiinţei
lor, dar Dumnezeu nu încetează să le vorbească despre legea Lui care este în
ei.

Al treilea mijloc

Însă lucrurile nu se opresc aici. Dumnezeu, cel mai mare evanghelist

care lucrează pentru a-i aduce pe toţi la pocăinţă, le vorbeşte oamenilor şi prin
alte mijloace. Să mai citim odată cuvintele lui Pavel:

Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui
Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăbuşe adevărul
în nelegiuirea lor (Rom. 1:18; subliniere personală).

Observă că Pavel a spus că mânia lui Dumnezeu se descoperă, nu se va

descoperi într-o zi. Mânia lui Dumnezeu este evidentă pentru oricine, prin
evenimente dureroase şi tragice, mici sau mari, care năpăstuiesc umanitea.
Dacă Dumnezeu este atotputernic, capabil să facă orice şi să prevină orice,
atunci asemenea lucruri, când îi lovesc pe cei care Îl ignoră, nu pot fi decât
manifestarea mâniei Lui. Numai teologii necugetaţi şi filozofii nebuni nu văd
acest adevăr. Şi totuşi, în mânia lui Dumnezeu sunt arătate mila şi dragostea
Lui, întrucât obiectele mâniei Sale primesc mult mai puţin decât ar merita şi
sunt astfel atenţionate cu dragoste de mânia veşnică ce îi aşteaptă după moarte
pe cei ce nu se pocăiesc. Acesta este un alt mijloc pe care îl foloseşte
Dumnezeu pentru a atrage atenţia oamenilor care trebuie să se pocăiască.

Al patrulea mijloc

În cele din urmă, Dumnezeu nu numai că încearcă să-i atragă pe oameni

la Sine prin creaţie, conştiinţă şi calamităţi, dar şi prin chemarea la
Evanghelie. Când slujitorii Lui ascultă de El şi proclamă vestea bună, este
confirmat acelaşi mesaj al creaţiei, conştiinţei şi calamităţilor: Pocăiţi-vă!

Poţi vedea că, raportat la Dumnezeu, ceea ce facem noi în evanghelizare

este incomparabil. El evanghelizează constant fiecare persoană în fiecare
moment al fiecărei zile din viaţa ei, în timp ce nici chiar cei mai mari
evanghelişti nu pot vorbi decât câtorva sute de mii de persoane de-a lungul
deceniilor. Şi aceşti evanghelişti predică în general oricărui grup de oameni
doar o dată şi doar pentru o scurtă perioadă de timp. De fapt, acea singură
oportunitate este tot ceea ce îşi pot permite acei evanghelişti să le ofere
oamenilor în lumina poruncii lui Isus de a-şi scutura praful de pe picioare ori
de câte ori un oraş, sat sau casă refuză să îi primească (vezi Mat. 10:14). Toate
aceste lucruri ne spun că, atunci când încercăm să comparăm evanghelizarea
neîncetată, universală, dramatică, interioară şi convingătoare cu
evanghelizarea noastră foarte limitată, înţelegem că nu există comparaţie.

Această perspectivă ne ajută să ne înţelegem mai bine responsabilitatea

în evanghelizarea şi în zidirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Totuşi, înainte de a
analiza acest rol mai specific, mai este un alt factor important pe care nu
trebuie să îl pierdem din vedere.

După cum am menţionat anterior, pocăinţa şi credinţa sunt două

evenimente care au loc la nivelul inimii oamenilor. Dumnezeu doreşte ca
fiecare să se smerească pe sine, să îşi despietrească inima, să se pocăiască şi să
creadă în Domnul Isus. În această direcţie, Dumnezeu lucrează constant în
inimile oamenilor în multele modalităţi descrise.

Dumnezeu cunoaşte desigur condiţia inimii fiecărei persoane. El ştie

care inimi sunt împietrite şi care nu. El ştie cine ascultă mesajele Lui
neîncetate şi cine le ignoră. El îi cunoaşte pe oamenii ale căror inimi se vor
despietri şi se vor pocăi în urma calamităţilor. El îi cunoaşte pe cei ale căror
inimi sunt atât de împietrite încât nu există speranţa să se pocăiască. (De
exemplu, lui Ieremia i-a spus de trei ori să nici nu se roage pentru Israel,
pentru că inimile lor erau prea împietrite pentru a se pocăi; vezi Ieremia 7:16;
11:14; 14:11.)2 El îi cunoşte pe cei ale căror inimi se vor despietri până acolo
încât puţin mai multă convingere din partea Duhului Sfânt va aduce pocăinţa.
Ştiind toate aceste lucruri, ce putem învăţa despre responsabilitatea bisericii
de a proclama Evanghelia şi de a zidi Împărăţia lui Dumnezeu?

Principiul nr. 1

În primul rând, nu ni se pare rezonabil ca Dumnezeu, Marele

Evanghelist care face 95% din lucrarea generală şi care continuă să cheme
fără încetare oamenii în fiecare zi, să-Şi trimită slujitorii să proclame
Evanghelia mai degrabă celor ale căror inimi sunt în mare parte receptive,
decât celor care sunt cei mai puţin receptivi? Eu aşa cred.
 Nu pare, de asemenea, că ar fi posibil ca Dumnezeu, Marele Evanghelist
care le predică deja tuturor oamenilor în fiecare moment al vieţii lor, să aleagă
nici măcar să nu se deranjeze să trimită mesajul Evangheliei celor care ignoră
complet tot ceea ce le-a spus deja de ani de zile? De ce să ne irosim eforturile
pentru a le spune oamenilor ultimele 5% din veştile pe care Dumnezeu ar vrea
ca ei să le cunoască, dacă ei le-au ignorat complet pe celelalte 95% pe care a
încercat El să le comunice? Aş zice că este mai mult probabil ca Dumnezeu să
îi pedepsească pe astfel de oameni în speranţa că îşi vor despietri astfel
inimile. Dacă şi când vor face acest lucru, atunci ar fi logic să credem că Îşi va
trimite slujitorii să proclame Evanghelia.

Unii ar putea spune că Dumnezeu Îşi va trimite slujitorii la cei despre

care ştie că nu se vor pocăi, astfel încât să nu aibă nici o scuză când vor sta în
faţa scaunului de judecată al lui Dumnezeu. Totuşi, nu uita că, după cum
afirmă Scriptura, aceşti oameni sunt deja nejustificabili înaintea Lui, datorită
revelaţii Lui neîncetate în creaţie (vezi Rom. 1:20). Astfel, dacă Dumnezeu
trimite pe unul dintre slujitorii Lui la astfel de oameni, nu este pentru ca
aceştia să poată da socoteală, ci pentru a da şi mai mult socoteală.

Dacă este adevărat că este mai probabil ca Dumnezeu să-Şi trimită

slujitorii la oamenii receptivi, atunci noi, slujitorii Lui, ar trebui să ne rugăm
pentru a primi înţelepciunea de fi conduşi spre aceia care El ştie că sunt roade
gata de secerat.

Un exemplu biblic

Acest principiu este demonstrat foarte frumos de lucrarea lui Filip

evanghelistul care este relatată în cartea Fapte. Filip predicase mulţimilor
receptive din Samaria, dar a fost mai târziu îndemnat de un înger să facă o
călătorie spre o locaţie specifică. Acolo a fost ghidat spre un căutător
incredibil de deschis:

Un înger al Domnului a vorbit lui Filip, şi a zis: „Scoală-te, şi du-te spre

miazăzi, pe drumul care pogoară spre Ierusalim la Gaza, şi care este pustiu.“
Filip s-a sculat şi a plecat. Şi iată că un Etiopian, un famen cu mare putere la
împărăteasa Candace a Etiopienilor, şi îngrijitorul tuturor vistieriilor ei, venit
la Ierusalim ca să se închine, se întorcea de acolo, şi şedea în carul lui, şi citea
pe prorocul Isaia. Duhul a zis lui Filip: „Du-te, şi ajunge carul acesta!“ Filip a
alergat, şi l-a auzit pe Etiopian citind pe prorocul Isaia. El a zis: „Înţelegi tu ce
citeşti?“ Famenul a răspuns: „Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi
cineva?“ Şi a rugat pe Filip să se suie în car, şi să şadă împreună cu el. Locul
din Scriptură, pe care-l citea, era acesta:

„El a fost dus ca o oaie la tăiere; şi, ca un miel fără glas înaintea celui ce-l
tunde, aşa nu Şi-a deschis gura; în smerenia Lui, judecata I-a fost luată. Şi
cine va zugrăvi pe cei din timpul Lui? Căci viaţa I-a fost luată de pe pământ.“

Famenul a zis lui Filip: „Rogu-te, despre cine vorbeşte prorocul astfel? Despre
sine sau despre vreun altul?“ Atunci Filip a luat cuvântul, a început de la
Scriptura aceasta, şi i-a propovăduit pe Isus. Pe când îşi urmau ei drumul, au
dat peste o apă. Şi famenul a zis: „Uite apă; ce mă împiedică să fiu botezat?“
Filip a zis: „Dacă crezi din toată inima, se poate.“ Famenul a răspuns: „Cred
că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.“ A poruncit să stea carul, s-au pogorât
amândoi în apă, şi Filip a botezat pe famen. Când au ieşit afară din apă, Duhul
Domnului a răpit pe Filip, şi famenul nu l-a mai văzut...famenul îşi vedea de
drum, plin de bucurie (Fapte 8:26-39).

Filip a fost condus în mod divin să propovăduiască unui om flămând din

punct de vedere spiritual care venise din Africa la Ierusalim pentru a se
închina Domnului şi care cumpărase cel puţin o copie a pergamentelor ce
conţineau profeţiile lui Isaia. În timp ce citea capitolul 53 din Isaia, cea mai
explicită scriptură din Vechiul Testament care detaliază sacrificiul ispăşitor al
lui Hristos, întrebându-se despre cine era vorba, iată-l pe Filip gata să-i
explice ce citea! Era un om gata să se convertească! Dumnezeu i-a cunoscut
inima şi l-a trimis pe Filip.

O cale mai bună

Cât de mare ar fi răsplata noastră dacă ne-am lăsa conduşi de Duhul

Sfânt către oameni receptivi în loc să abordăm în mod sistematic şi aleatoriu
oameni care nu sunt receptivi, deoarece gândim, plini de vinovăţie, că altfel
vor rămâne neevanghelizaţi. Nu uita – fiecare persoană pe care o întâlneşti
este în mod neîncetat evanghelizată de Dumnezeu. Am face mai bine să îi
întrebăm pe oameni cum îşi tratează conştiinţa, pentru a stabili mai întâi dacă
sunt receptivi faţă de Dumnezeu sau nu, deoarece fiecare persoană are
modalităţile ei de a se lupta cu vinovăţia.

Un alt exemplu al acestui principiu este convertirea casei lui Corneliu în

urma lucrării lui Petru, care a fost condus într-un mod supranatural să predice
Evanghelia acestui grup receptiv dintre neamuri. Corneliu este fără îndoială
un om care îşi asculta conştiinţa şi Îl căuta pe Dumnezeu, fapt dovedit de
milosteniile şi rugăciunile sale (vezi Fapte 10:2). Dumnezeu l-a pus pe
Corneliu în legătură cu Petru, iar el a ascultat mesajul evanghelic cu inima
deschisă şi a fost mântuit.

Cât de înţelepţi am fi dacă ne-am ruga şi am cere Duhului Sfânt să ne

conducă spre cei ale căror inimi sunt deschise, în loc să alcătuim planuri vaste
şi să ne irosim timpul pentru a împărţi oraşele în cartiere şi a organiza echipe
de evanghelizare care să viziteze fiecare casă şi apartament. Dacă Petru ar fi
participat în Ierusalim la o întâlnire de strategii misionare sau dacă Filip ar fi
continuat să predice în Samaria, cei din casa lui Corneliu şi famenul etiopian
ar fi rămas neevanghelizaţi.

Desigur, evangheliştii şi apostolii vor fi conduşi să proclame Evanghelia

în faţa mulţimilor mixte formate atât din oameni receptivi, cât şi nereceptivi.
Dar chiar şi ei ar trebui să caute călăuzirea lui Dumnezeu în ceea ce priveşte
locul în care să predice. Încă o dată, relatările din Faptele Apostolilor vorbesc
despre oameni conduşi şi unşi de Duhul Sfânt, care cooperau cu acesta, în
timp ce El zidea Împărăţia lui Dumnezeu. Cât de diferite erau metodele
bisericii timpurii în comparaţie cu cele ale bisericii moderne. Cât de diferite
sunt rezultatele! De ce să nu imităm ceea ce a avut succces?

Principiul nr. 2

În ce alt mod ne mai ajută principiile biblice din prima parte a acestui
capitol să ne înţelegem rolul în evanghelizare şi în zidirea Împărăţiei lui
Dumnezeu?

Dacă Dumnezeu a intenţionat ca creaţia, conştiinţa şi calamităţile să îi

cheme pe oameni la pocăinţă, atunci cei care predică Evanghelia trebuie să se
asigure că nu proclamă un mesaj contradictoriu. Şi totuşi, sunt atât de mulţi
care fac aşa! Propovăduirea lor contrazice în mod direct tot ceea ce
Dumnezeu deja încearcă să le comunice păcătoşilor! Mesajul harului nebiblic
transmis de aceştia promovează ideea că sfinţenia şi ascultarea nu sunt
importante pentru obţinerea vieţii veşnice. Prin faptul că nu menţionează că
pocăinţa este necesară mântuirii, prin sublinierea ideii că mântuirea nu se
câştigă prin fapte (înţelegând acest lucru într-un mod pe care Pavel nu l-a
intenţionat), lucrează de fapt împotriva lui Dumnezeu, înşelând oamenii într-
un mod care cel mai adesea le pecetluieşte condamnarea eternă, deoarece
acum sunt siguri că sunt mântuiţi, când de fapt nu sunt. Ce tragedie este ca
trimişii lui Dumnezeu să lucreze de fapt împotriva Dumnezeului pe care
afirmă că Îl reprezintă!

Isus ne-a poruncit să predicăm „pocăinţa şi iertarea păcatelor“ (Luca 24:47).

Acest mesaj confirmă încă o dată ceea ce Dumnezeu îi spune păcătosului

pe tot parcursul vieţii sale. Predicarea Evangheliei îi atinge pe oameni direct
în inimă şi îi ofensează pe cei a căror inimă este împietrită. Totuşi, Evanghelia
subtilă şi modernă care îi informează pe oameni despre cât de mult îi iubeşte
Dumnezeu (mesaj pe care nici un apostol din cartea Faptele Apostolilor nu l-a
menţionat vreodată în proclamarea Evangheliei) îi induce în eroare,
determinându-i să creadă că Dumnezeu nu este supărat sau jignit de ei. Li se
spune de multe ori că doar trebuie să-L „primească pe Isus“. Însă Regele
regilor şi Domnul domnilor nu are nevoie de acceptarea noastră. Întrebarea nu
este: „Îl accepţi pe Isus?“ Întrebarea este: „Isus te acceptă pe tine?“ Şi
răspunsul este că, dacă nu te pocăieşti şi nu începi să-L urmezi, eşti o urâciune
înaintea Lui şi numai mila Lui face să întârzie destinul tău în Iad.

În lumina Evangheliei moderne care ieftineşte atât de mult harul lui

Dumnezeu, nu mă pot abţine să mă întreb de ce atât de multe naţiuni, conduse
de lideri cărora Dumnezeu le-a dat autoritatea de a conduce (şi acest lucru este
incontestabil; vezi Dan. 4:17, 25, 32; 5:21; Ioan 19:11; Fapte 12:23; Rom
13:1), şi-au închis ţările definitiv în faţa misionarilor. Ar fi o variantă că
Dumnezeu încearcă să ţină Evanghelia falsă departe de aceste ţări?

Principiul nr. 3

Principiile analizate mai devreme în acest capitol ne ajută, de asemenea,

să înţelegem mai bine cum îi priveşte Dumnezeu pe adepţii religiilor false.
Sunt ei necunoscători demni de milă, deoarece nu au auzit niciodată adevărul?
Zace întreaga vină la picioarele bisericii deoarece nu i-au evanghelizat în mod
eficient?

Nu, astfel de oameni nu sunt necunoscători ai adevărului. Poate că nu

ştiu tot ce ştie un creştin care crede Biblia, dar ştiu tot ce le-a revelat
Dumnezeu despre Sine prin creaţie, conştiinţă şi calamităţi. Sunt oameni pe
care Dumnezeu i-a chemat la pocăinţă toată viaţa lor, chiar dacă nu au văzut
niciodată un creştin şi nu au auzit niciodată Evanghelia. Mai mult, sunt
oameni care fie şi-au deschis inima faţă de Dumnezeu, fie şi-au împietrit-o.
 Pavel a scris despre necunoştinţa necredincioşilor şi a scos la iveală
motivul acesteia:

Iată dar ce vă spun şi mărturisesc eu în Domnul: să nu mai trăiţi cum

trăiesc păgânii, în deşertăciunea gândurilor lor, având mintea întunecată, fiind
străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află în urma
împietririi inimii lor. Ei şi-au pierdut orice pic de simţire, s-au dedat la
desfrânare, şi săvârşesc cu lăcomie orice fel de necurăţie (Efes. 4:17-19;
subliniere personală).

Observă că motivul pentru care neamurile erau în neştiinţă era „din

pricina împietririi inimii lor“. Pavel a declarat, de asemenea, că „şi-au pierdut
orice pic de simţire“. Este clar că vorbea despre condiţia inimii lor. Bătăturile
se formează pe mâinile oamenilor datorită contactului permanent al pielii moi
cu materiale dure. Pielea bătătorită devine mai puţin sensibilă. Tot aşa, în timp
ce oamenii continuă să se împotrivească chemării lui Dumnezeu prin creaţie,
conştiinţă şi calamităţi, inimile lor se împietresc, devenind încetul cu încetul
mai puţin sensibili faţă de chemarea divină. De aceea indică statisticile că
oamenii devin mai puţin receptivi pe măsură ce îmbătrânesc. Cu cât este mai
în vârstă o persoană, cu atât este mai puţin probabil să se pocăiască.
Evangheliştii înţelepţi vizează mai mult persoanele mai tinere.

Vina necredinciosului

O altă dovadă a faptului că Dumnezeu îi consideră pe oameni vinovaţi,

chiar dacă nu au auzit niciodată un evanghelist creştin, este aceea că îi
pedepseşte. Dacă Dumnezeu nu i-ar considera responsabili de păcatele lor, nu
i-ar pedepsi. Totuşi, deoarece îi pedepseşte, putem fi siguri că Dumnezeu îi
consideră responsabili şi, dacă îi consideră responsabili, trebuie să înţeleagă că
ceea ce fac nu este pe placul lui Dumnezeu. Un mod prin care Dumnezeu îi
pedepseşte pe cei care se împotrivesc chemării Sale la pocăinţă este „să-i lase
în voia“ dorinţelor lor păcătoase, ca să devină sclavii unei degradări încă şi
mai mari. Pavel a scris:

Fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu,

nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără
pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sunt înţelepţi, şi au înebunit; şi au
schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul
muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare.
De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor;
aşa că îşi necinstesc singuri trupurile; căci au schimbat în minciună adevărul
lui Dumnezeu, şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care
este binecuvântat în veci! Amin.

Din pricina aceasta, Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase; căci
femeile lor au schimbat întrebuinţarea firească a lor într-una care este
împotriva firii; tot astfel şi bărbaţii, au părăsit întrebuinţarea firească a femeii,
s-au aprins în poftele lor unii pentru alţii, au săvârşit parte bărbătească cu
parte bărbătească lucruri scârboase, şi au primit în ei înşişi plata cuvenită
pentru rătăcirea lor.

Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a

lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. Astfel au
ajuns plini de ori ce fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de
răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri
răutăcioase; sunt şoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufaşi,
lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, fără pricepere, călcători
de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecaţi, fără milă. Şi, măcar că ştiu
hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri, sunt vrednici de
moarte, totuşi, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac
(Rom. 1:21-32; subliniere personală).

Observă că Pavel a accentuat vinovăţia umană şi responsabilitatea în faţa

lui Dumnezeu. Cei care nu sunt născuţi din nou „L-au cunoscut pe
Dumnezeu“, dar „nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit“. Ei
„au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu“, ceea ce înseamnă că au
cunoscut adevărul lui Dumnezeu. Astfel, Dumnezeu „i-a lăsat“ să se
degradeze şi mai mult, până acolo încât au făcut cele mai urâte, nenaturale şi
pervertite lucruri, devenind din ce în ce mai înrobiţi de păcat. De fapt,
Dumnezeu spune „Deci vreţi să slujiţi păcatului aşa cum ar trebui să-Mi slujiţi
Mie? Atunci aşa să fie. Nu vă voi opri şi veţi deveni din ce în ce mai înrobiţi
de dumnezeii pe care îi iubiţi.“

Presupun că unii ar putea considera această formă de judecată ca fiind o

dovadă a milei lui Dumnezeu, părându-li-se rezonabil să creadă că, pe măsură
ce oamenii vor deveni tot mai perverşi şi mai păcătoşi, vor ajunge să realizeze
acest lucru şi se vor trezi. Ne întrebăm de ce homosexualii nu-şi pun
întrebarea: „De ce mă simt atras sexual de oameni de acelaşi sex cu care nu
pot să am o relaţie sexuală deplină? E ciudat!“ Într-un fel, se poate spune că
Dumnezeu „i-a făcut aşa“ (după cum susţin ei înşişi pentru a-şi justifica
perversiunea), dar numai într-un sens permisiv, şi numai deoarece speră ca ei
să se trezească pentru a se putea pocăi şi pentru a putea experimenta mila Lui
extraordinară.

Nu doar homosexualii ar trebui să-şi pună aceste întrebări. Pavel a

enumerat mai multe păcate care înrobesc şi care sunt dovada judecăţii lui
Dumnezeu faţă de cei care refuză să Îi slujească. Miliarde de oameni ar trebui
să îşi pună întrebări despre comportamentul lor straniu. „De ce îmi urăsc
propria familie?“ „De ce mă bucur când împrăştii bârfele?“ „De ce nu sunt
niciodată mulţumit cu ceea ce am?“ „De ce mă simt îndemnat să privesc din
ce în ce mai multă pornografie explicită?“ Dumnezeu i-a lăsat să fie înrobiţi
de propriul lor dumnezeu.

Desigur, oricine, oricând îşi poate deschide inima, se poate pocăi şi

crede în Isus. Unii dintre cei mai împietriţi păcătoşi de pe pământ au făcut
acest lucru şi Dumnezeu i-a spălat şi i-a eliberat de păcatele lor! Atâta vreme
cât oamenii încă mai respiră, Dumnezeu le mai dă posibilitatea să se
pocăiască.

Fără scuze

Conform afirmaţiei lui Pavel, păcătoşii nu au nici o scuză. Prin faptul că

îi condamnă pe alţii dovedesc că ştiu să deosebească binele de rău şi, astfel,
sunt demni de condamnarea lui Dumnezeu:

Aşa dar, omule, oricine ai fi tu, care, judeci pe altul, nu te poţi dezvinovăţi;
căci prin faptul că judeci pe altul, te osândeşti singur; fiindcă tu, care judeci pe
altul, faci aceleaşi lucruri. Ştim, în adevăr, că judecata lui Dumnezeu
împotriva celor ce săvârşesc astfel de lucruri, este potrivită cu adevărul. Şi
crezi tu, omule, care judeci pe cei ce săvârşesc astfel de lucruri, şi pe care le
faci şi tu, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? Sau dispreţuieşti tu
bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungei Lui răbdări? Nu vezi tu că
bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă? (Rom. 2:1-4).

Pavel a spus că motivul îngăduinţei şi răbdării lui Dumnezeu este acela

de a le da oamenilor şansa de a se pocăi. Mai mult, Pavel a descoperit în
continuare că doar cei care se pocăiesc şi trăiesc o viaţă sfântă vor moşteni
Împărăţia lui Dumnezeu:
Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o
comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui
Dumnezeu, care va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Şi anume, va da viaţa
veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea; şi va
da mânie şi urgie celor ce, din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului şi
ascultă de nelegiuire. Necaz şi strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc
care face răul: întâi peste Iudeu, apoi peste Grec. Slavă, cinste şi pace va veni
însă peste oricine face binele: întâi peste Iudeu, apoi peste Grec (Rom. 2:5-
10).

În mod evident, Pavel nu ar fi de acord cu cei care dau învăţătura că

celor care doar „Îl primesc pe Isus ca Mântuitor“ le este garantată viaţa
veşnică. Din contră, ea este dată celor care se pocăiesc şi care, „prin stăruinţa
în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea“.

Dar nu înseamnă că, atâta vreme cât se pocăiesc şi ascultă de Dumnezeu,

oamenii pot continua să practice şi alte religii decât cea creştină?

Nu, nu există altă mântuire decât prin Isus, din mai multe motive dintre
care unul este acela că numai Isus îi poate elibera de robia păcatelor lor.

Dar dacă vor să se pocăiască, cum să Îl cheame pe Isus dacă nu au auzit

niciodată de El?

Dumnezeu, care cunoaşte inimile tuturor oamenilor, Se va descoperi

oricui Îl caută din toată inima. Isus a promis: „Cautaţi şi veţi găsi“ (Mat. 7:7),
şi Dumnezeu Se aşteaptă ca toată lumea să Îl caute (vezi Fapte 17:26-27).
Când vede o persoană a cărei inimă răpunde evanghelizării Sale neîncetate, El
trimite Evanghelia la acea persoană, aşa cum a făcut şi în cazul famenului
etiopian şi al casei lui Corneliu. Dumnezeu nu este limitat nici de aportul
bisericii, după cum dovedeşte convertirea lui Saul din Tars. Dacă nu este
nimeni care să ducă Evanghelia la un om care Îl caută sincer pe Dumnezeu,
atunci va merge Dumnezeu Însuşi! Am auzit numeroase relatări contemporane
prin care oamenii din ţările închise s-au convertit în urma descoperirilor în
care L-au văzut pe Isus.

Motivul religiozităţii oamenilor

Realitatea este că mulţi dintre cei care practică religii false nu caută
sincer adevărul. Ei sunt mai degrabă religioşi deoarece caută o justificare
pentru a-şi acoperi păcatele. În timp ce îşi încalcă în mod constant conştiinţa,
ei se ascund în spatele măştii religiei. Prin religiozitatea lor se conving pe ei
înşişi că nu sunt demni de Iad. Acelaşi lucru este valabil atât pentru budişti,
musulmani şi hinduşi, cât şi pentru „creştinii“ religioşi (incluzându-i pe
creştinii evanghelici adepţi ai harului ieftin). Conştiinţa îi condamnă chiar
dacă ei continuă să îşi practice religia.

Când budistul se închină cu reverenţă în faţa idolilor şi a călugărilor care

stau în faţa lui, conştiinţa îi spune că nu face bine. Când hindusul îşi justifică
lipsa de compasiune faţă de un cerşetor bolnav prin credinţa că străinul suferă
din cauza unor păcate comise în viaţa anterioară, conştiinţa lui îl condamnă.
Când musulmanul extremist decapitează un „păgân“ în numele lui Alah,
glasul conştiinţei lui strigă împotriva ipocriziei ucigaşe. Când „creştinul“
evanghelic strânge comori pe pământ, priveşte regulat imagini sexuale
explicite şi-şi bârfeşte fraţii, convins fiind că este mântuit prin har, inima lui îl
condamnă. Toate acestea sunt exemple de oameni care doresc să continue să
păcătuiască şi care şi-au găsit minciuni religioase în care să creadă şi care să le
permită să păcătuiască în continuare. „Neprihănirea“ oamenilor care nu sunt
născuţi din nou, dar care sunt totuşi religioşi, este mult, mult prea departe de
aşteptările lui Dumnezeu.

Toate aceste lucruri ne spun că Dumnezeu nu îi consideră pe oamenii

care urmează religii false neştiutori şi demni de milă, întrucât nu ar fi auzit
niciodată adevărul. Şi nici vina neştiinţei lor nu cade asupra bisericii pe
motivul că nu a ştiut să îi evanghelizeze eficient.

Din nou spun, deşi ştim că Dumnezeu doreşte ca biserica să

propovăduiască Evanghelia în lumea întreagă, ar trebui să urmăm călăuzirea
Duhului Sfânt pentru a merge acolo unde „holdele sunt gata pentru seceriş“
(Ioan 4:35), unde oamenii sunt receptivi deoarece şi-au deschis inima faţă de
eforturile asidue ale lui Dumnezeu de a-i evangheliza.

Principiul nr. 4

Un ultim principiu pe care îl putem învăţa din adevărurile biblice

analizate mai devreme în acest capitol este acesta: Dacă Dumnezeu îi judecă
activ pe păcătoşi în speranţa că îşi vor despietri inimile, ar trebui să ne
aşteptăm ca unii păcătoşi, după ce au suferit judecata lui Dumnezeu sau i-au
văzut pe alţii suferind-o, să îşi despietrească inima. Astfel, după calamităţi,
există oportunităţi de a evangheliza oamenii care înainte erau greu de atins.
 Creştinii ar trebui să caute oportunităţi de a împărtăşi Evanghelia în
locuri unde se află oameni care suferă. De exemplu, cei care au pierdut recent
pe cineva drag s-ar putea să fie mai deschişi să asculte ceea ce vrea Dumnezeu
să le comunice. Când eram pastor foloseam întotdeauna oportunitatea de a
proclama Evanghelia la înmormântări, amintind că Scriptura spune: „Mai bine
să te duci într-o casă de jale decât să te duci într-o casă de petrecere; căci
acolo îţi aduci aminte de sfârşitul oricărui om, şi cine trăieşte, îşi pune la
inimă lucrul acesta“ (Ecles. 7:2; subliniere personală).

Atunci când oamenii suferă din cauza bolilor, pierderilor financiare,

relaţiilor rupte, calamităţilor naturale şi a altor consecinţe ale păcatului şi
judecării păcatului, ei au nevoie să ştie că suferinţele lor sunt o chemare la a-şi
veni în fire. Prin suferinţe temporare Dumnezeu încearcă să îi salveze pe
păcătoşi de judecata veşnică.

Rezumat

Dumnezeu face cea mai mare parte a lucrării de zidire a Împărăţiei Lui.
Responsabilitatea noastră este aceea de a coopera cu El în mod
inteligent.

Toţi credincioşii trebuie să trăiască o viaţă sfântă şi în ascultare de

Dumnezeu, care să atragă atenţia celor care sunt în întuneric, şi să fie
întotdeauna gata să dea socoteală de nădejdea care este în ei.

Dumnezeu lucrează întotdeauna să îi motiveze pe toţi oamenii să îşi

despietrească inimile şi să se pocăiască, vorbindu-le constant prin creaţie,
conştiinţă şi calamităţi şi uneori prin chemarea Evangheliei.

Păcătoşii ştiu că sunt neascultători faţă de Dumnezeu şi că sunt

responsabili faţă de El, chiar dacă nu au auzit niciodată Evanghelia. Păcatul
lor este dovada împietririi inimii lor. Degradarea lor continuă şi robia faţă de
păcat este un indiciu al mâniei lui Dumnezeu faţă de ei.

Oamenii religioşi nu caută neapărat adevărul. Cel mai probabil îşi

justifică păcatul prin crederea minciunilor religiei lor.
 Dumnezeu cunoaşte condiţia inimii fiecărei persoane. Deşi ne poate
călăuzi să le transmitem Evanghelia celor care nu sunt receptivi, de cele mai
multe ori ne conduce spre cei care sunt deschişi faţă de Evanghelie.

Cât lucrează Dumnezeu să despietriască inimile oamenilor prin

suferinţele lor, ar trebui să ne folosim de acele oportunităţi să proclamăm
Evanghelia.

Dumnezeu doreşte să ducem Evanghelia în întreaga lume, dar doreşte să

urmăm Duhul Sfânt când împlinim Marea Trimitere, după cum ilustrează
cartea Faptele Apostolilor.

Dumnezeu Se va descoperi pe Sine oricui Îl caută dintr-o inimă sinceră.

Dumnezeu doreşte ca mesajul nostru să fie compatibil cu mesajul Său.

Într-o bună zi, vor exista reprezentanţi din fiecare grup etnic care se vor
închina înaintea tronului lui Dumnezeu şi ar trebui să ne facem partea noastră
şi să cooperăm cu Dumnezeu pentru a lucra în această direcţie. Astfel, toţi
oamenii lui Dumnezeu ar trebui să manifeste dragostea lui Hristos faţă de
orice membru al oricărui grup etnic pe care îl întâlneşte. S-ar putea ca
Dumnezeu să Îşi călăuzească slujitorii spre anumite grupuri de oameni din
diferite culturi, fie prin trimiterea şi sprijinirea plantatorilor de biserici, fie
prin trimiterea lor personală. Cei care sunt trimişi ar trebui să facă ucenici,
dovedindu-se a fi lucrători ucenicizatori!

1
De aceea declară Scriptura “Nebunul zice în inima lui: «Nu este Dumnezeu!»“ (Ps.
14:1; subliniere personală). Numai nebunii înăbuşe un adevăr atât de evident.
2
În afară de aceasta, Scriptura ne învaţă că Dumnezeu le poate împietri inima şi mai mult
celor ce continuă să I se împotrivească (precum Faraon). Pare puţin probabil ca aceşti
oameni să se pocăiască vreodată.