Sunteți pe pagina 1din 154

UNIVERSITATEA “PETRE ANDREI” DIN IA I

Facultatea de tiin e Politice

INSTITU II I IDEI POLITICE


ÎN SPA IUL ROMÂNESC
MODERNITATE POLITIC

Suport de curs
Anul II
semestrul II

Titular de curs: Lector Dr. Alina Hurubean

- 2007 -
PROGRAM ANALITIC

DISCIPLINA: MODERNITATE POLITIC ROMÂNEASC – IDEI, POLITICI,


INSTITU II
ANUL DE STUDIU: II (semestrul 4)
TITULARUL CURSULUI: Lect. dr. Alina HURUBEAN
VOLUMUL ACTIVIT II: 28 ore curs; 28 ore seminar
CREDITE ALOCATE: 7
OBIECTIVELE DISCIPLINEI:
a) în elegerea de c tre studen i a rela iei dintre ideile, institu iile i practicile
politice în construc ia modernit ii române ti;
b) cunoa terea dinamicii conceptelor i ideilor politice române ti în contextul
istoriei moderne i contemporane a Europei;
c) analiza marilor curente i ideologii politice din spa iul românesc.

CON INUTUL CURSULUI

Capitolul I: Construc ia institu ional a modernit ii politice române ti (1866-1918)


1. Constitu ia din 1866
2. Sistemul electoral
3. Parlamentul
4. Guvernul
5. Monarhia
6. Actori politici: partide politice; elite modernizatoare

Capitolul II: Ideologii politice moderne în spa iul românesc


1. Liberalismul românesc
2. Configura ia ideologic a conservatorismului românesc
3. “Social-democra ie sau poporanism?”

Capitolul III: Sistemul politic românesc interbelic (1918-1938)


1. Constitu ia din 1923
2. Sistemul electoral
3. Parlamentul
4. Guvernul
5. Monarhia
6. Partidele politice

Capitolul IV: Ipostaze ale na ionalismului românesc interbelic


1. Europenism i autohtonism - op iuni politice i culturale
2. Doctrina na ional- r nist
3. Legionarismul românesc i dreapta radical european
4. Doctrina na ional-cre tin
5. Comunismul kominternist i na ional-comunismul în spa iul românesc

2
BIBLIOGRAFIE GENERAL :

ALEXANDRESCU, Sorin, Paradoxul român, Editura Univers, Bucure ti, 1998.


ANDREI, Petre, Fascismul, Editura Neuron, Foc ani, 1995.
B DESCU, Ilie, Idei politice române ti. Doctrine i teorii, Editura Mica Valahie, Bucure ti,
2004.
BULEI, Ion, Conservatori i conservatorism în România, Editura Enciclopedic , Bucure ti, 2000.
CÂNCEA, Paraschiva, IOSA, Mircea, STAN, Apostol (coord.), Istoria Parlamentului i a vie ii
parlamentare din România pân la 1918, Editura Academiei R.S.R., Bucure ti, 1983.
EMINESCU, Mihai, Scrieri politice, Editura Scrisul Românesc, Craiova, f.a.
EMINESCU, Mihai, Opere, vol. XV, Editura Academiei Române, Bucure ti, 1993.
FOC ENEANU, Eleodor, Istoria constitu ional a României. 1859 – 1991, Editura Humanitas,
Bucure ti, 1992.
GEORGESCU, Vlad, Istoria ideilor politice române ti (1369 – 1878), Editura Ion Dumitru –
Verlag, M nchen,
1987.
IBR ILEANU, Garabet, Spiritul critic în cultura româneasc , Editura Litera, Chi in u, 1997.
ILIESCU, Adrian-Paul, 2005, Anatomia r ului politic, Editura Funda iei Culturale Ideea
European , Bucure ti.
KOG LNICEANU, Mihail, Texte social-politice alese, Editura Politic , Bucure ti, 1967.
LOVINESCU, Eugen, Istoria civiliza iei române moderne, Editura Minerva, Bucure ti, 1997.
MAIORESCU, Titu, Discursuri parlamentare (1866-1876), Editura Albatros, Bucure ti, 2001.
MAMINA, Ion, Monarhia constitu ional în România. Enciclopedie politic . 1866 – 1938,
Editura Enciclopedic , Bucure ti, 2000.
MAMINA, Ion, BULEI, Ion, Guverne i guvernan i (1866-1916), Editura Silex, Bucure ti, 1994.
MANOILESCU, Mihail, Rostul i destinul burgheziei române ti, Cugetarea-G. Delfas, Bucure ti,
1941.
MATEI, Adam Sorin, Boierii min ii. Intelectualii români între grupurile de prestigiu i pia a
liber a ideilor, Editura Compania, Bucure ti, 2004.
MUNGIU-PIPPIDI, Alina (coord.), Doctrinele partidelor politice. Concepte universale i
realit i române ti, Polirom, Ia i, 1998.
ORNEA, Zigu, Junimea i junimismul, vol. I, Editura Minerva, Bucure ti, 1998.
ORNEA, Zigu, Anii treizeci. Extrema dreapt româneasc , Editura Funda iei Culturale Române,
Bucure ti, 1996.
PLATON, Gh., RUSSU, V., IACOB, Gh., CRISTIAN, V., AGRIGOROAIEI, I., Cum s-a
înf ptuit România modern – o perspectiv asupra strategiei dezvolt rii, Editura Universit ii
“Al. I. Cuza”, Ia i, 1993.
R DULESCU-MOTRU, Constantin, Scrieri politice, Editura Nemira, 1998.
SCURTU, Ioan, i BULEI, Ion, Democra ia la români 1866 – 1938, Editura Humanitas, 1990.
SCURTU, Ioan, Monarhia în România. 1866 – 1947, Editura Danubius, Bucure ti, 1991.
STAN, Apostol i IOSA, Mircea, Liberalismul politic în România de la origini pân la 1918, Ed.
Enciclopedic , Bucure ti, 1979.
STANOMIR, Ioan i VLAD, Lauren iu, A fi conservator. Antologie, comentarii i bibliografie,
Editura Meridiane, 2002.
VEIGA, Francisco, Istoria G rzii de Fier 1919-1941. Mistica ultrana ionalismului, Humanitas,
Bucure ti, 1995.
XENOPOL, A.D., Istoria partidelor politice în România, vol. I, Editura Albert Baer, Bucure ti,
1910.
ZELETIN, tefan, Burghezia român . Originea i rolul ei istoric, Editura Nemira, Bucure ti,
1997.
ZELETIN, tefan, Neoliberalismul, Editura Nemira, Bucure ti, 1997.

3
BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE (vezi materiale xeroxate):

HITCHINS, Keith, România 1866-1947, Editura Humanitas, Bucure ti, 2004, pp. 67-89; pp. 333-
373; pp. 415-460.
SCURTU, Ioan, BUZATU, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Editura
Paideia, 1999, pp. 101-110.
ZAMFIR, C t lin, STOICA, Laura, O nou provocare: DEZVOLTAREA SOCIAL , Editura
Polirom, 2006, pp. 30-43.

** La aceste lecturi obligatorii se adaug bibliografia tematic necesar redact rii referatului

TEMA PENTRU EXAMEN: realiza i un referat de maxim 7 pagini (tehnoredactat în


Word, la corp 12) pe un subiect din tematica de curs i seminar. Pentru aceast lucrare
folosi i cel pu in trei surse de documentare i respecta i metodologia de redactare a
referatului (documentare teoretic ; problematizare; argumentare etc.).

FORME DE EVALUARE: examen scris; referat

TEMATICA I METODOLOGIA SEMINARULUI - ghid de lucru

OBIECTIVE:
- dezbaterea unor teme specifice modernit ii politice;
- în elegerea procesului de modernizare a societ ii române ti în perioada
monarhiei constitu ionale din România (1866-1938); identificarea unor modele de
analiz a modernit ii politice;
- în elegerea de c tre studen i a rela iei dintre ideile, institu iile i practicile politice
în construc ia modernit ii române ti;
- cunoa terea dinamicii conceptelor i ideilor politice române ti în contextul istoriei
moderne i contemporane a Europei;
- analiza marilor curente i ideologii politice din spa iul românesc;
- cunoa terea metodologiei de realizare a referatului;
- realizarea unui referat (tem pentru examen);

TEMATICA PENTRU SEMINAR/REFERAT („list deschis ”):


- geneza constitu ionalismului românesc;
- Constitu ia de la 1866: textul i practica politic ;
- Constitu ia de la 1923: România Mare i noile op iuni institu ionale;
- constituirea i activitatea Partidului Na ional Liberal, 1875-1918. Doctrina i
programele politice;
- liberalismul economic i politic românesc. Surse i particularit i;
- doctrina i programele politice liberale în perioada interbelic . Neoliberalismul;
- constituirea i activitatea Partidului Conservator din România, 1881-1925;
- imaginarul politic al conservatorismului românesc;
- liberalism i conservatorism în România;
- între junimism i antisemitism. ”Cazul” Eminescu;
- ideologi i politicieni conservatori/liberali etc.
- ”Formele f r fond”. Evolu ia organic i modernizarea ca proiect politic;

4
- social-democra ia româneasc – ideologie i praxis politic;
- constituirea i activitatea Partidului Na ional r nesc, 1927-1938. Doctrin i
programe;
- curente i partide politice de extrem dreapt /extrem stâng /na ionalist-
tradi ionaliste în perioada interbelic ;
- evolu ia regimului politic i a sistemului electoral în România interbelic ;
- alte teme: geneza spiritului public; dezbateri publice/parlamentare; presa vremii;
respectul fa de lege; via a privat /c s toria; personalit i feminine în politica
româneasc a vremii; condi ia femeii în epoc .a.
- Istoria intelectual a modernit ii politice române ti – Mihail Kog lniceanu,
Mihai Eminescu, Titu Maiorescu, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Constantin
Stere, Constantin R dulescu-Motru, tefan Zeletin, Mihail Manoilescu, Petre
Andrei; Dreapta cultural interbelic : Nicolae Iorga, Eugen Lovinescu, Nae
Ionescu, Mircea Eliade .a.

METODOLOGIA DE LUCRU PENTRU SEMINAR / REFERAT:


** EVENIMENTE DE REFERIN ÎN ISTORIA MODERN A ROMÂNIEI
- identificarea i comentarea evenimentelor importante/actorii implica i;
** IDEI/TEME/CONCEPTE/IDEOLOGII ALE MODERNIT II POLITICE
- sensuri i semnifica ii ale marilor idei/ideologii ale modernit ii
europene/române ti;
** INSTITU IILE STATULUI ROMÂN MODERN
- analiza institu ional : guvern; parlament; monarhie;
- elemente de drept constitu ional: raportul puterilor în stat; responsabilitatea
ministerial etc.
- analiza regimului politic;
** ACTORI SOCIALI I POLITICI
- elite politice/elite economice/elite culturale;
** SURSE DE INFORMARE/DOCUMENTARE:
- presa; literatura; scrieri memorialistice; ”texte clasice”; analize i interpret ri actuale;
filmul documentar.

5
PLAN DE SEMINAR

DISCIPLINA: INSTITU II I IDEI POLITICE ÎN SPA IUL ROMÂNESC


ANUL DE STUDIU: 2; SEMESTRUL: III
PROGRAMUL DE STUDIU: TIIN E POLITICE
TITULAR DISCIPLIN : Lector dr. Alina HURUBEAN
RESPONSABIL SEMINARII: Lector dr. Alina HURUBEAN
VOLUMUL ACTIVIT II CURS: 28; SEMINAR: 28
CREDITE ALOCATE: 7
ARIA TEMATIC A SEMINARULUI: Modernitate politic româneasc – idei, politici,
institu ii
OBIECTIVE: dezbaterea unor teme specifice modernit ii politice; în elegerea procesului de
modernizare a societ ii române ti în perioada monarhiei constitu ionale din România (1866-
1938); identificarea unor modele de analiz a modernit ii politice; în elegerea de c tre studen i a
rela iei dintre ideile, institu iile i practicile politice în construc ia modernit ii române ti;
cunoa terea dinamicii conceptelor i ideilor politice române ti în contextul istoriei moderne i
contemporane a Europei; analiza marilor curente i ideologii politice din spa iul românesc;
cunoa terea metodologiei de realizare a referatului; realizarea unui referat (tem pentru examen);

CON INUTUL SEMINARIILOR

TEMA 1: MODERNITATEA POLITIC – MODELUL EUROPEAN I REALITATEA


ROMÂNEASC (2 seminarii)
• Delimit ri conceptuale: modern, modernitate, modernizare
• Repere cronologice ale modernit ii
• Op iuni teoretico-metodologice în cercetarea modernit ii politice
• Modelul modernit ii europene – valori i practici definitorii
• Modernitatea româneasc – dinamica unui proces contradictoriu

6
BIBLIOGRAFIE:

B DESCU, Ilie, Teorii ale dezvolt rii, în volumul coordonat de: ZAMFIR, C t lin i STOICA,
Laura, O nou provocare: dezvoltarea social , Editura Polirom, 2006, pp. 45-61.
LARIONESCU, Maria, Controverse asupra dezvolt rii sociale: puncte de vedere în sociologia
româneasc , în volumul coordonat de: ZAMFIR, C t lin i STOICA, Laura, O nou provocare:
dezvoltarea social , Editura Polirom, 2006, pp. 30-45.
VL SCEANU, Laz r, 2007, Sociologie i modernitate. Tranzi ii spre modernitatea reflexiv ,
Editura Polirom, Bucure ti, pp. 13-53.

TEMA 2: SISTEMUL POLITIC ROMÂNESC (1866-1918) (2 seminarii)


• Institu ii i actori politici în epoca primei modernit i române ti
• Regimul politic parlamentar dualist – cadrul juridic i practica politic

BIBLIOGRAFIE:
DELEANU, Ion, Drept constitu ional i institu ii politice. Tratat, vol. I, Editura Europa Nova,
Bucure ti, 1996: 163-176.
HITCHINS, Keith, România 1866-1947, Editura Humanitas, 2004, pp. 25-67; 100-162.
MAMINA, Ion, Monarhia constitu ional în România. Enciclopedie politic . 1866 – 1938,
Editura Enciclopedic , Bucure ti, 2000, pp.15-39 ; 70-119.
PASTI, Vladimir, Sociologie politic , Editura Ziua, 2004, pp. 133-148.

TEMA 3: IDEOLOGII POLITICE MODERNE ÎN SPA IUL ROMÂNESC (3


seminarii)
• Liberalismul românesc – configura ia ideologic i praxisul politic
• Conservatorismul politic i teoria formelor f r fond
• Polemica ideilor i doctrinelor politice în epoca primei modernit i române ti

BIBLIOGRAFIE:
B DESCU, Ilie, Idei politice române ti. Doctrine i teorii, Editura Mica Valahie, Bucure ti,
2004, pp. 13-163.
BULEI, Ion, Conservatori i conservatorism în România, Editura Enciclopedic , Bucure ti, 2000,
pp. 15-70.
STANOMIR, Ioan i VLAD, Lauren iu, A fi conservator. Antologie, comentarii i bibliografie,
Editura Meridiane, 2002, pp. 5-47; 447-499.

7
TEMA 4: SISTEMUL POLITIC ROMÂNESC INTERBELIC (1918-1938)
(3 seminarii)
• Mecanisul electoral i regulile jocului politic
• Structurile institu ionale i raporturile dintre puteri
• Pluripartidismul

BIBLIOGRAFIE:
SCURTU, Ioan i BUZATU, Gheorhe, Istoria românilor în secolul XX, Editura Paideia, 1999,
pp. 101-113; 221-249; 327-343.
HITCHINS, Keith, România 1866-1947, Editura Humanitas, 2004, pp. 414-461.

TEMA 5: IPOSTAZE ALE NA IONALISMULUI ROMÂNESC INTERBELIC


(3 seminarii)
• Europenism i autohtonism - op iuni politice i culturale
• Intelectuali i ideologie na ionalist

BIBLIOGRAFIE:
HITCHINS, Keith, România 1866-1947, Editura Humanitas, 2004, pp. 333-374.
ORNEA, Zigu, Anii treizeci. Extrema dreapt româneasc , Editura Funda iei Culturale Române,
Bucure ti, 1996, pp. 21-88.
B DESCU, Ilie, Idei politice române ti. Doctrine i teorii, Editura Mica Valahie, Bucure ti,
2004, pp. 211-293.

TIPURI DE ACTIVITATE DIDACTIC : dezbaterea; analiza de text; film documentar.


FORME DE EVALUARE: examen scris din tematica de curs i seminar; referatul final;
CRITERII DE EVALUARE: prezen a la cel pu in jum tate din cursuri i seminarii; participarea
activ la curs i seminar; documentare tematic ; redactarea unui referat respectând metodologia
specific .

TEMA PENTRU EXAMEN: realiza i un referat de maxim 7 pagini (tehnoredactat în Word, la


corp 12) pe un subiect din tematica de curs i seminar (analiza unei institu ii; biografia unei
personalit i; evolu ia unui partid politic; prezentarea i interpretarea unor idei/ideologii politice
etc.). Pentru aceast lucrare folosi i cel pu in trei surse de documentare i respecta i metodologia
de redactare a referatului.

8
BIBLIOGRAFIE:
B DESCU, Ilie, Idei politice române ti. Doctrine i teorii, Editura Mica Valahie, Bucure ti,
2004
BULEI, Ion, Conservatori i conservatorism în România, Editura Enciclopedic , Bucure ti, 2000.
CÂNCEA, Paraschiva, IOSA, Mircea, STAN, Apostol (coord.), Istoria Parlamentului i a vie ii
parlamentare din România pân la 1918, Editura Academiei R.S.R., Bucure ti, 1983.
EMINESCU, Mihai, Scrieri politice, Editura Scrisul Românesc, Craiova, f.a.
FOC ENEANU, Eleodor, Istoria constitu ional a României. 1859 – 1991, Editura Humanitas,
Bucure ti, 1992.
IBR ILEANU, Garabet, Spiritul critic în cultura româneasc , Editura Litera, Chi in u, 1997.
ILIESCU, Adrian-Paul, 2005, Anatomia r ului politic, Editura Funda iei Culturale Ideea
European , Bucure ti.
KOG LNICEANU, Mihail, Texte social-politice alese, Editura Politic , Bucure ti, 1967.
LOVINESCU, Eugen, Istoria civiliza iei române moderne, Editura Minerva, Bucure ti, 1997.
MAIORESCU, Titu, Discursuri parlamentare (1866-1876), Editura Albatros, Bucure ti, 2001.
MAMINA, Ion, Monarhia constitu ional în România. Enciclopedie politic . 1866 – 1938,
Editura Enciclopedic , Bucure ti, 2000.
MAMINA, Ion, BULEI, Ion, Guverne i guvernan i (1866-1916), Editura Silex, Bucure ti, 1994.
MANOILESCU, Mihail, Rostul i destinul burgheziei române ti, Cugetarea-G. Delfas, Bucure ti,
1941.
MUNGIU-PIPPIDI, Alina (coord.), Doctrinele partidelor politice. Concepte universale i
realit i române ti, Polirom, Ia i, 1998.
ORNEA, Zigu, Junimea i junimismul, vol. I, Editura Minerva, Bucure ti, 1998.
ORNEA, Zigu, Anii treizeci. Extrema dreapt româneasc , Editura Funda iei Culturale Române,
Bucure ti, 1996.
VL SCEANU, Laz r, 2007, Sociologie i modernitate. Tranzi ii spre modernitatea reflexiv ,
Editura Polirom, Bucure ti.

9
INTRODUCERE

Demersul teoretic ce urmeaz are în aten ie ideile i institu iile politice din spa iul
românesc, privite din perspectiva unui cadru analitic unificator centrat pe problematica
procesului de modernizare a societ ii române ti, început în secolul al XIX-lea i
continuat în perioada interbelic . Utilizând instrumentarul de analiz al tiin ei i
filosofiei politice, cursul î i propune s fie deopotriv explicativ i comprehensiv,
în încercarea de a dep i monopolul discursului istoric asupra acestui subiect. C utând un
r spuns la întrebarea “cum s-a realizat modernizarea politic în societatea româneasc
de tip tradi ional?”, demersul teoretic propus în paginile urm toare caut s surprind
dinamica stucturilor institu ionale, a configura iilor ideologice i culturale situate la
întâlnirea dintre tradi ional i modern. Ipoteza de lucru utilizat în acest context
argumentativ porne te de la ideea c resursele moderniz rii în România au fost
preponderent institu ional-politice i culturale, mai pu in economice, dinamica structur
institu ional - cultur politic având un rol determinant în construc ia modernit ii
române ti, conturând specificul acesteia.

Analiza edificiului institu ional al modernit ii politice române ti, construit pe


fundamentele voluntarismului constitu ional i ale guvern mântului reprezentativ, este
sus inut , astfel, de ipoteza c dispozitivele birocratice ale unui stat tot mai centralizat
genereaz progresul unei societ i ce se str duie te s recupereze decalajele istorice.
Acest punct de vedere este constant întâlnit în gândirea româneasc din epoca
moderniz rii i trimite la o întreag tradi ie a gândirii i practicii liberale din veacul al
XIX-lea. O reconstituire a structurii institu ionale a statului român modern, edificat în a
doua jum tate a veacului al XIX-lea i pân la Marea Unire, înt re te ideea c
modernizarea societ ii române ti a fost un rezultat deliberat al actului politic.

Constuc ia statului român modern s-a realizat dup modelul occidental, care a
reprezentat principalul reper al strategiilor de modernizare a societ ii române ti, îns
modernizarea nu se suprapune perfect occidentaliz rii.

10
Intervalul cercetat este perioada monarhiei constitu ionale în România (1866-
1938), respectiv instituirea (1866-1918) i consolidarea (1918-1938) modernit ii
liberal-capitaliste în societatea româneasc (”prima modernitate” i ”a doua
modernitate” româneasc ). Limitele cronologice trimit la o serie de evenimente admise în
mod conven ional ca momente de referin ale modernit ii politice române ti: 1866 –
adoptarea primei Constitu ii moderne a României; 1918 – Marea Unire; 1938 – sfâr itul
regimului parlamentar i instaurarea dictaturii lui Carol al II-lea.
A adar, tematica de curs î i propune s r spund la o serie de întreb ri i
probleme referitoare la tranzi ie i modernizare a c ror actualitate nu mai trebuie
demonstrat , problematic referitoare la: caracteristicile i ”specificul” moderniz rii
societ ii române ti, strategiile adoptate, raportul economic-politic în procesele de
schimbare social , dinamica elitelor, efectele perverse ale moderniz rii, rela ia, adesea
tensionat , dintre construc ia identitar i sincronizarea-integrarea european etc.
Un argument în plus în favoarea actualit ii acestei tematici este faptul c , de peste 150
de ani, clasa politic româneasc se str duie te s modernizeze societatea, cu mai mult
sau mai pu in succes, aplicând strategiile schimb rii politice, devenite ”clasice”, i anume
– strategiile schimb rii institu ional-juridice. Aceste strategii reprezint o constant a
proceselor de modernzare din România ( i nu numai) i se bazeaz pe capacitatea clasei
politice de a modela realit ile sociale prin schimb ri institu ionale. Tranzi ia
postcomunist i procesul de remodernizare a lumii române ti dup 1989 se circumscriu,
în mare parte, acestei strategii, motiv pentru care incursiunea noastr în perimetrul primei
i a celei de a doua modernit i române ti are, deopotriv , ra iuni teoretice
(descoperire, analiz i problematizare) i pragmatice (valorificarea ”lec iilor istoriei” din
perspectiva prezentului).

11
MODERNITATEA POLITIC - MODELUL EUROPEAN
I REALITATEA ROMÂNEASC
- curs introductiv –

• Delimit ri conceptuale: modern, modernitate, modernizare


• Reperele cronologice ale modernit ii
• Op iuni teoretico-metodologice în cercetarea modernit ii politice
• Modelul modernit ii europene – valori i practici emblematice
• Modernitate româneasc – dinamica unui proces contradictoriu

Rezumat: aceast tem prezint instrumentele conceptuale i metodologice de


baz cu care operam pe parcursul întregii tematici de curs. Delimit rile terminologice i
cronologice sunt necesare pentru a vizualiza diferen ele i asem n rile dintre
modernitatea european , ca referin comparativ , i ipostaza româneasc a modernit ii
din a doua jum tate a secolului al XIX i primele patru decenii ale secolului XX.
Modernitatea european , în care se include firesc i spa iul românesc, ne apare din
aceast perspectiv comparativ , ca proces global i totodat diferen iat, neidentificându-
se în totalitate cu modelul teoretic i practic occidental, ci fiind expresia unei dinamici
istorice subtile i tensionate, datorate întâlnirii dintre universal i specific, tradi ie i
inova ie, macro- i microdeterminism, continuitate i discontinuitate, identitate i
integrare.

Delimit ri conceptuale: modern, modernitate, modernizare


Asemenea direc iilor metodologice de analiz a fenomenului modern, privit în
multitudinea i complexitatea ipostazelor sale (de la via a cotidian pân la rafinatele
expresii artistice i scenariile vie ii politice, de la modelul occidental la cele
“alternative”), nici terminologia cu care oper m în acest context nu este scutit de
ambiguit i i controverse, necesitând nuan ri semantice i precizarea op iunilor
teoretice. Astfel, semnifica iei termenului modern i a corelativelor sale: modernism,

12
modernitate, modernizare, schimbare, dezvoltare, progres, reform , tranzi ie le-au fost
consacrate pagini consistente în literatura de specialitate a tiin elor sociale i umaniste,
îns , f r ca autorii s ajung la un oarecare consens în privin a criteriilor de definire.

Termenul modern deriv din modernus (neologism care începe s circule, din secolul al
V-lea, în latina medieval ), provenit din modo: recent, de curând, adineaori etc. Cuvântul trimite
la o determinare temporal , istoric , de unde i marea sa relativitate (Marino, 1969). Se nume te
modern tot ceea ce apar ine sferei actualit ii, “istoriei imediate”, prezentului. Toate aceste
sensuri se contureaz prin opozi ie cu ideea de antic, clasic, tradi ional, învechit, dep it, motiv
pentru care se asimileaz , uneori f r nuan ri, ideea de modern cu aceea de contemporan.
Or, fenomenul modern este “contemporan”, dar nu orice fenomen “contemporan” este modern,
pentru faptul c putem fi contemporani cu diferite manifest ri întârzâiate, retrograde sau
conservatoare. Definind o realitate în continu deplasare (c ci “actualul” de azi nu poate fi identic
cu “actualul” de ieri sau de mâine) no iunea de modern respinge reperele cronologice fixe, f când
la fel de dificil identificarea semnelor caracteristice în interiorul acestui “spirit al epocii”
(Marino, 1969). Din acest punct de vedere ne afl m în fa a unei permanen e: a fi modern,
indiferent de spa iul i timpul istoric, este o expresie a noului. Dar, “a fi modern” nu se rezum la
ceea ce se nume te “a fi la mod ”, preferându-se o deosebire net între “spiritul modern profund,
crescut din aspira ii spirituale autentice, i spiritul modern superficial, caracterizat prin frenezia,
mobilitatea i pl cerea schimb rilor i prefacerilor exterioare” (Marino, 1969: 97). A adar,
modern este tot ceea ce se afl în consens cu lumea în schimbare [cu sens ascendent, vizând
dezvoltarea i progresul], iar a moderniza înseamn a înnoi (Vl sceanu, 2007: 21).

Debutând cu o nou filosofie a timpului, modernitatea este definit , în principal, ca i


“con tiin a prezentului”, ca o raportare diferit a omului la timpul istoric, linear i ireversibil.
Confruntat cu acelea i ambiguit i ca i cele ale termenului modern, modernitatea pune accent
pe adecvarea omului la timpul s u i pe capacitatea de a deveni agent al schimb rii. Aceasta ar fi,
dup unii autori, deosebirea dintre omul modern i omul tradi ional: “În societatea tradi ional ,
omul accept mediul s u social i natural ca un dat. Ceea ce este va d inui mereu: este sau
trebuie s fie sanc ionat de divinitate; s încerci s schimbi ordinea permanent i
neschimb toare a universului i a societ ii nu este numai o blasfemie, dar i o imposibilitate.
Schimbarea lipse te sau este imperceptibil în societatea tradi ional pentru c oamenii nu i-o
pot imagina. Modernitatea începe atunci când oamenii ajung la un sens al propriei lor
competen e, când încep s gândeasc mai întâi c pot în elege natura i societatea, i apoi c pot

13
controla natura i societatea pentru propriile lor scopuri. Mai presus de toate, modernizarea
implic încredere în capacitatea omului ca, prin ac iuni ra ionale, s schimbe mediul s u fizic i
social. Înseamn respingerea restric iilor externe asupra omului, eliberarea prometeic a omului
de sub controlul zeilor, sor ii i destinului” (Huntington, 1999: 92).
Din alte perspective de definire, termenul modernitate este învestit îndeosebi cu un sens
socio-cultural vizând modernizarea societ ii, a institu iilor i mentalit ilor.
Modernitatea, ca termen, trimite pe de o parte, la o anumit stare a societ ii, mai precis,
o treapt superioar a dezvolt rii sale, pe de alt parte, coincide cu o epoc istoric delimitat
temporal prin expresii precum ”prima modernitate” sau ”modernitatea clasic ”, respectiv, ”a
doua modernitate” ca modernitatea târzie, recent , reflexiv (Vl sceanu, 2007).

Modernizarea este procesul prin care vechile structuri administrative, productive i


mentale se schimb pentru a marca accesul la un stadiu al modernit ii sistemului social cu toate
achizi iile sale benefice sau cu posibile efecte perverse. De i Occidentul europen este considerat
centrul de iradiere al modernit ii, perspectivele teoretice de dat recent încearc s evite
abordarea eurocentric ce pune semnul egal între modernizare i occidentalizare, pledând pentru
integrarea i corelarea teoriilor elaborate prin prisma tiin elor socio-umane. Pentru istorici,
modernizarea societ ii a coincis realiz rile declan ate în epoca Rena terii, Reformei,
Iluminismului. Pentru economi ti, modernizarea a însemnat trecerea de la economia autarhic la
cea de pia sau concuren ial , dublat de acumularea capitalului i dezvoltarea industriei.
Istoricii mentalit ilor au v zut modernizarea în secularizarea gândirii, în trecerea de la
metafizic la tiin . Politologii concep modernizarea ca extindere a birocra iilor administrative,
ascensiunea maselor pe scena politic , dispai ia imperiilor i apari ia statelor na ionale (Turliuc,
2004).

Modernismul – mentalitatea, spiritualitatea i ideologia favorabile moderniz rii, adic


acea atitudine i stare de spirit care valorizeaz pozitiv modernitatea, contribuind la realizarea i
exprimarea ideatic a acesteia (Andrei Roth, 2002).

14
Reperele cronologice ale modernit ii
Un fenomen de cuprinderea i profunzimea modernit ii, cu desf ur ri i efecte
pe durat lung , nu poate fi încorsetat în alveola vreunui eveniment istoric. Totu i, este
necesar o aproximare temporal a fenomenului, pentru a nu ajunge în situa ia de a
considera c totul în istorie poate fi privit ca modern, prin raportare la ceea ce l-a
precedat, sau de a crede c modern nu este decât timpul nostru. Prin urmare, apreciem c
modernitatea european î i intr în drepturi în epoca Luminilor (de i antecedente ale ei
pot fi identificate mai devreme, prin secolele al XV-lea i al XVI-lea) i dureaz pân la
începutul secolului XXI (semnele post-modernului ap rând înainte de aceasta data).

Modernitatea politic , dezvoltat mai cu seam în ultimele trei secole, începe


practic cu secularizarea i birocratizarea statului construit în spa iul na ional, i se
sfâr e te cu mondializarea democra iei. Acest interval este dominat de un proces tot mai
accentuat de ra ionalizare a tuturor activit ilor sociale i de dezvoltare a structurilor
institu ionale birocratice. Apari ia statului modern reprezint un moment important în
cadrul procesului complex i îndelungat de autonomizare, ra ionalizare si
institu ionalizare a puterii politice. În contextul acestui vast proces, care conduce la
“dezvr jirea lumii”, modelul ra ional-legal de legitimare a puterii politice se impune drept
semnul distinctiv al modernit ii politice de tip occidental.

O periodizare mai nuan at a timpurilor moderne propune Laz r Vl sceanu în


cartea sa – Sociologie i modernitate. Tranzi ii spre modernitatea reflexiv , 2007:

- perioada premodern – umanismul renascentist – secolele XV – XVII;


- proiectul iluminist al modernit ii – modernitate ini iatoare sau “prima modernitate” – a
doua jum tate a secolului al XVII-lea – secolul al XVIII-lea – are loc tranzi ia de la
societatea tradi ional , de tip feudal, la societatea modern instituit în for de cele dou
revolu ii (Revolu ia american 1776; Revolu ia francez de la 1789);
- modernitatea consacrat /organizat – debuteaz cu secolul al XIX-lea i dureaz pân la
sfâr itul secolului XX; semnele distinctive sunt: ra ionalizarea cunoa terii i a organiz rii
sociale; multiplicarea i consolidarea statelor na ionale; industrializarea etc.
- modernitatea reflexiv /recent /postmodernitatea – sfâr itul secolului XX – începutul
secolului XXI (Vl sceanu, 2007).
Pentru spa iul românesc nu este valabil aceea i cronologie, existând un considerabil
decalaj istoric i o permanent încercare de recuperare.

15
Op iuni teoretico-metodologice în cercetarea modernit ii politice
Evaluarea modernit ii politice europene la nivelul reflec iei istorice s-a realizat,
de obicei, din perspectiva unor evenimente fondatoare, a unor gesturi exemplare de genul
revolu iilor, al na terii institu iilor i regimurilor politice reprezentative, al genezei
constitu iilor (ca expresii de drept pozitiv ale ideilor contractualiste i de drept natural)
sau al intr rii maselor în jocul politic prin votul universal. Filosofia s-a raportat i ea la
modernitate tot din acela i unghi al momentelor întemeietoare, f când din apari ia unor
scrieri sau curente de gândire repere temporale i simbolice. În veacul XX, odat cu
primele semne ale postmodernului, cercet rile de istorie a vie ii cotidiene au reu it s
deplaseze par ial centrul de greutate al analizelor modernit ii de la marile evenimente
c tre structurile de profunzime ale existen ei comunitare. Cu câteva decenii mai înainte,
în a doua jum tatea a veacului al XIX-lea, antropologia politic clasic încercase i ea s
în eleag mecanismele evolu iei civiliza iilor omene ti ( i mai ales ale componentelor lor
politice), recurgând la analiza vestigiilor dreptului arhaic i ale rela iilor de putere
derivate din autoritatea familial . Aceste reconsider ri tematice i metodologice l sau s
se în eleag faptul c modernitatea politic este un obiect a c rui cunoa tere presupune
ceva mai mult decât determinarea momentelor esen iale ale istoriei politice i culturale, în
func ie de care s se opereze periodiz ri valabile pentru Europa occidental sau pentru
cea r s ritean .
Desigur, evenimentele fondatoare cum ar fi revolu iile burgheze, structurile
institu ionale de tipul parlamentelor i constitu iilor, ca i apari ia, într-un anume spa iu
comunitar, a scrierilor filosofice i a sistemelor ideologice r mân elemente-cheie în
analiza fenomenului modernit ii. De asemenea, unele stiluri cognitive i ac ionale
(devenite ulterior “etichete”), ca de exemplu economia capitalist , ra ionalismul,
Iluminismul, contractualismul, laicitatea, liberalismul, conservatorismul sau pozitivismul
(ca i multe alte “-isme”), examinate ca “fenomene totale”, reu esc s contureze spiritul
modern. Ele prezint , îns , inconvenientul unei abord ri preponderent statice, care induce
un sentiment al rupturii în raport cu lumea medieval , f când din modernitate un
inexplicabil salt istoric. Or, cele mai multe dintre reperele modernit ii î i afl premisele
în reconcilierea dintre ra iune i credin , realizat de teologia tomist , în Rena tere i
Reform , ca i în dezbaterile epistemologice, juridice, istorice i politice ale filosofiei

16
sfâr itului epocii medievale. În toate acestea, conceptele, ideile i manierele
argumentative de tip antic i medieval coabiteaz cu semnele unui nou limbaj, ale unei
noi în elegeri de sine a omului i societ ii. Din punctul de vedere al istoriei intelectuale,
lumea modern r sare din dinamica gândirii renascentist-reformate, produc toare a unei
paradigme marcate de individualim, ra ionalism i contractualism.
Astfel, în literatura de specialitate, putem identifica mai multe perspective
teoretice de analiz a modernit ii pe care le putem grupa, în mod conven ional, în câteva
mari cateogii, f r a avea preten ia unui inventar exhaustiv (care, de fapt, nu face obiectul
tematicii propuse):
1) teorii care explic apari ia i realiz rile modernit ii prin prisma factorilor
economici (determinism economic). Încercarea de a în elege i explica procesul de
reconfigurare a societ ilor r s ritene pe coordonatele modernit ii aduce în prim plan
ipostaza vest-european a acestui fenomen, învestit cu rolul de reper universal. Dar
modernitatea occidental este structurat i, în mod corespunz tor, este analizat mai ales
din unghiul ecua iei: economie capitalist – burghezie – liberalism, o ecua ie cu reale
temeiuri empirice i cu o logic intern incontestabil . Când este vorba despre lumea
neoccidental în general i despre cea româneasc în special, aplicarea acestei scheme în
cadrul clasicelor interpret ri comparatiste cantoneaz discursul explicativ în formule
ablon, accentuând “decalajele stadiale” i ideea “dezvolt rii întârziate” i neproductive
sub toate aspectele vie ii culturale i socio-politice (A.F. Platon, 1992). Semnal m c
exist o anumit convergen , între opiniile unor cercet tori ai fenomenului modernit ii
române ti, în a considera c modelul occidental obi nuit, progres economic - apari ia
unor noi clase progresiste - na terea unei ideologii, nu ajut la în elegerea realit ilor
sociale române ti în orizontul modernit ii. Teoreticienii mai caut înc un r spuns la
întrebarea: „care este cel mai important factor de modernizare politic într-o societate de
tip tradi ional, a a cum era societatea româneasc în secolul al XIX-lea?”
2) perspectiva istoriei intelectuale (determinism cultural). În cadrul perspectivelor
de cercetare a problemelor complexe i contradictorii ale modernit ii, descifrarea istoriei
intelectuale a acesteia de ine un loc privilegiat, c utând s repereze structurile mentale i
forma iunile simbolice prin care o nou epoc se face sim it .

17
Modernitatea european , în care se include firesc i spa iul românesc, ne apare din
aceast perspectiv , ca proces global i totodat diferen iat, neidentificându-se în
totalitate cu modelul teoretic i practic occidental, ci fiind expresia unei dinamici istorice
subtile i tensionate, datorate întâlnirii dintre universal i specific, tradi ie i inova ie,
macro- i microdeterminism, continuitate i discontinuitate, identitate i integrare.
Configura ia ideatic a modernit ii pune în joc un set de concepte emblematice
(libertatea, progresul, ra ionalitatea, egalitatea, democra ia, revolu ia etc.), a c ror
putere de semnificare i de remodelare a domeniului public i a celui privat a cuprins
diverse spa ii culturale, generând noua sintez mental a “sistemului mondial modern”
(Wallerstein, 1992). Chiar dac articula iile acestui sistem, a a cum îl concepe Immanuel
Wallerstein, sunt în principal de natur economic , modernitatea se instituie i se
“distribuie” sau iradiaz , într-o însemnat m sur , prin puterea “ideii”, care d impuls
schimb rii istorice. Din aceast perspectiv , modernitatea ne apare ca un proiect
intelectual elaborat prin for a ra iunii i “diseminat” în Europa prin mijlocirea limbajului
i ideologiilor, care preced – cel mai adesea – con inuturile economice i formele politice.
O idee politic , un ideal na ional sau un manifest cultural pot sta, f r îndoial ,
la baza unei mi c ri de anvergur , prin care se r stoarn i se instituie regimuri i
guvern minte. Modernitatea poate fi privit , a adar, ca proiect intelectual elaborat prin
for a ra iunii i “diseminat” în Europa prin mijlocirea limbajului i ideologiilor, care
preced – cel mai adesea – con inuturile economice i formele politice. Constituirea
structurilor institu ionale moderne este rezultatul schimb rilor produse în planul
mentalit ilor i al transpunerilor acestora în strategii practice. Determinismul cultural ca
model explicativ nu trebuie îns absolutizat. Acest model explicativ are meritul de a
atrage aten ia asupra faptului c modernit ii ca epoc îi corespund “modernit i
multiple”, diferite sub aspect temporal, na ional, sectorial (Vl sceanu, 2007). Astfel,
fiecare cultur se înscrie sub legea sincronismului prin inventarea unor modele noi de
inser ie în istorie, ca r spuns la provocarea timpului european. Este perspectiva propus
de teoria neosincronist potrivit c reia Europa reprezint un sistem i o civiliza ie relativ
unitare, dar acest sistem este alc tuit din “centre” i “periferii”, când este interpretat
economic, i dintr-un pluralism al “centrelor”, când este interpretat ca sistem cultural.
Distinc ia între sincronizarea economic (care genereaz frecvent “periferialism”) i

18
sincronizarea cultural conduce la modificarea perspectivei asupra Europei ca “sistem
monolit” (B descu, 1988).
Privit prin prisma acestui model, societatea româneasc a secolului al XIX-lea se
plaseaz într-un spa iu intermediar între tradi ional i modern, ceea ce înseamn c
specificul evolu iei române ti nu apar ine tipului periferic al capitalismului, ci se situeaz
în prelungirea unui model general european activat în condi ii particulare (Al.-F. Platon,
1997).
3) perspectiva institu ionalist de analiz a modernit ii. O alt perspectiv
explicativ ofer institu ionalismul a c rui ipotez principal este aceea c : institu iile
bune creeaz deprinderi bune, institu ii formale bune dau na tere culturii bune (Mungiu-
Pippidi, 2002). Acest punct de vedere este constant întâlnit în gândirea româneasc din
epoca moderniz rii: ”Bunele institu ii sunt piatra fundamental a existen ei unui Stat; ele
sunt condi ia indispensabil a mersului s u progresiv spre civiliza ie i spre un viitor de
prosperitate”. Aceast afirma ie, extras dintr-un memoriu din 1832 privitor la aplicarea
Regulamentului Organic în Moldova trimite la o întreag tradi ie a gândirii i practicii
liberale din veacul al XIX-lea. Bunele institu ii, dispozitivele birocratice ale unui stat tot
mai centralizat trebuie s stea la temelia progresului unei societ i ce n zuie te s - i
prind din urm epoca (Barbu, 1997).
4) perspective teoretice ”de sintez ”. “Ecua ia” pe care o propun în analiza
modernit ii politice române ti este urm toarea: concepte-idei-institu ii, cu precizarea c
aceast formul nu trebuie privit strict sub unghi diacronic. Acest demers analitic
recurge la identificarea i selec ia conceptelor fundamentale, a temelor i strategiilor
argumentative considerate etalon al modernit ii de tip occidental, urm rind folosirea,
r spândirea i varia iunile lor în spa iul românesc. Vom avea în aten ie concepte precum:
stat, constitu ie, administra ie, guvern mânt, legislativ, executiv, na iune, revolu ie,
partid; configura iile tematice luate în calcul sunt: suveranitatea, libertatea, separa ia
puterilor în stat; strategiile argumentative trimit la modelele de legitimare a puterii
politice (modelul ra ionalist-contractualist; modelul criticist-conservator; modelul
eficien ei ac iunii etc.). Reperarea acestora se subordoneaz obiectivului cursului nostru
care urm re te s reconstituie traiectoria sintezei cultural-simbolice i institu ionale a
modernit ii în spa iul românesc. A adar, demersul analitic pe care îl propun are în

19
aten ie atât componentele praxis-ului politic (structuri institu ionale i strategii ac ionale),
cât i configura ii ideatice i universuri simbolice. Vom realiza, deopotriv , o analiz
institu ional-juridic i o analiz a culturii politice.

*
A adar, demersul analitic, pe care îl consider adecvat pentru în elegerea
modernit ii politice române ti, are în aten ie atât configura iile ideatice i universurile
simbolice specifice modernit ii, cât i componentele praxis-ului politic. Plecând de la
ipoteza c modernitatea româneasc a fost, mai cu seam , un proiect intelectual i
politic, decât economic, sus inem c analiza schimb rilor institu ional-juridice specifice
modernit ii trebuie dublat de o analiz a culturii politice, acordând ambelor perspective
o pondere i o importan egal în contextul argument rii.

Modelul modernit ii europene – valori i practici emblematice


În analiza genezei i evolu iei culturii politice i a structurilor institu ionale
moderne în spa iul românesc, avem ca reper modelul modernit ii europene deplin
instituite, în eles ca model al ra ionaliz rii tuturor formelor de reflec ie i ac iune.
Termenul “modernitate” este învestit cu un sens socio-cultural ce desemneaz
modernizarea societ ii, a institu iilor i mentalit ilor. Modernitatea propune un modus-
vivendi caracterizat prin atitudine pragmatic , ra ionalitate, luciditate, calcul financiar,
utilitarism, industrializare, triumful burgheziei, ra ionalizarea activit ilor sociale,
democra ie liberal , autonomie a individului i “construc ie de sine în deplin libertate”
(S. Alexandrescu, 1999: 7). Din punctul de vedere al istoriei intelectuale, lumea modern
r sare din dinamica gândirii renascentist-reformate, produc toare a unei paradigme
marcate de individualism, ra ionalism i contractualism.
C utând s identifice mecanismele schimb rii/moderniz rii într-o societate periferic ,
Daniel Chirot ofer o imagine a societ ii moderne prin contrast cu societatea tradi ional ,
insistând asupra acelea i idei a ra ionaliz rii tuturor formelor de gândire i ac iune:

“«Modernitatea» este definit de obicei prin tr s turile tipice ale societ ilor
industrializate. Se consider c societ ile moderne sunt puternic centralizate i capabile de a- i
mobiliza politic cet enii cu mult mai mult succes decât societ ile tradi ionale. Se mai consider
c ele se bazeaz pe cunoa terea tiin ific i sunt dedicate progresului tehnologic; prin contrast,
societ ile tradi ionale sunt p trunse de supersti ii i tind s stagneze din punct de vedere
tehnologic. În economia modern , indivizii produc în mare parte sau în totalitate pentru pia ,

20
astfel încât nici unul dintre ei nu este autosubzistent; în economia tradi ional întâlnim situa ia
opus . Societ ile moderne se caracterizeaz printr-o rat înalt a capitaliz rii i a investi iilor,
lucru care nu este valabil pentru cele tradi ionale. (…) În societ ile moderne, pozi ia social a
individului este determinat de calit ile i realiz rile sale; în cele tradi ionale, ea este
predeterminat . În lumea modern , munca este net separat de via a familiei; normele sunt
formulate în termeni universali, nu particulari; pe scurt, ra ionalitatea este dominant ” (Chirot,
2002: 195).

Modernitatea politic european – generat de proiectul illuminist - pune pe


scena istoriei tot arsenalul s u institu ional i ideatic: stat laic i birocratic, reprezentan
na ional , constitu ie, republic , sufragiu universal, partide politice, opozi ie,
democra ie, revolu ie, reform , liberalism, conservatorism, socialism, na ionalism. Peste
toate acestea troneaz îns un element cosubstan ial tuturor celorlalte: ra iunea critic .
Curajul ilumini tilor de a contesta ligitimitatea politic bazat pe principii teologice i pe
rigorismul moral a avut drept rezultat schimbarea radical a ideilor despre natura i
scopul guvern rii. Transformarea individului în “m sur a guvern rii” este o oper a
Iluminismului, o oper ale c rei consecin e teoretice i practice le putem vedea i ast zi
(C. Bocancea, 2002).
Samuel Hutington, interesându-se de “ordinea politic a societ ilor în
schimbare”, sintetizeaz aspectele definitorii ale moderniz rii politice în trei categorii:
mai întâi, modernizarea politic implic procesul de ra ionalizare a autorit ii, înlocuirea
unui mare num r de autorit i politice tradi ionale, religioase, familiale i etnice cu una
singur , secular i na ional , ceea ce înseamn , implicit, afirmarea suveranit ii externe
a statului na ional i a suveranit ii interne a guvernului na ional împotriva puterilor
regionale i locale; în al doilea rând, modernizarea politic implic diferen ierea unor noi
func ii politice i dezvoltarea structurilor specializate care s îndeplineasc aceste func ii;
în al treile rând, modernizarea politic implic o participare crescut în politic a
grupurilor sociale din întreaga societate, situa ie în care cet enii ajung s fie direct
implica i i afecta i de activitatea guvernului (Huntington, 1999: 38-39).

Modernitate româneasc – dinamica unui proces contradictoriu


Infuzia unor idei europene de factur iluminist a exercitat o influen
modelatoare asupra fondului românesc, contribuind la crearea i men inerea unei st ri de
spirit sprijinit pe idealuri politice i na ionale moderne. Pân la contactul direct i

21
permanet cu Europa apusean , realizat în secolul al XIX-lea, ideile i limbajul politic
modern, de tip occidental, p trund în spa iul românesc prin dou filiere: prima este aceea
a Iluminismului reformist propagat de “despo ii lumina i” ai monarhiei austriece i
ariste; a doua filier o reprezint Iluminismul revolu ionar francez p truns prin
intermediul reprezentan elor consulare din ara Româneasc i Moldova, prin c r i i
ziare, precum i prin mijlocirea altor str ini, în special greci. La aceste contacte prin
intermediari se adaug i leg turile directe cu Occidentul, cunoscut de c tre elita
româneasc prin c l torii sau studii universitare.
În spa iul românesc, prin ini ierea unor direc ii de ra ionalizare a aparatului
statal, de birocratizare i eficientizare administrativ , prin eforturile de codificare a
legilor i de introducere a unor reforme, prin noua atitudine fa de regimurile
absolutiste, pe fondul racord rii la mi carea de idei a Iluminismului european, putem
aprecia – pornind de la unele puncte de vedere consacrate – c ultimele decenii ale
secolului al XVIII-lea i primele decenii ale secolului urm tor, marcheaz un interval de
tranzi ie spre modernitatea secolului al XIX-lea. Chiar dac a existat o anumit distan
de la vorb la fapt , de la proiect la ac iune, modernizarea societ ii române ti începând
cu secolul al XIX-lea a cunoscut un drum anevoios, dar ireversibil. Fizionomia acestui
proces este, îns , una aparte pentru c a generat i a perpetuat dezechilibre majore între
palierele societ ii, determinându-i pe unii anali ti s propun o reprezentare a
moderniz rii României ca pe un fenomen paradoxal sau “un fenomen cu dou fe e”
(economic i politic ).
Raportul r sturnat dintre economic i politic în planul devenirii istorice, aspect
valabil pentru spa iile care intr mai târziu în orizontul modernit ii, atest – dup al i
autori – “dualitatea timpului european” scindat în “timp economic” pentru Occident i
“timp na ional”/construc ie etatic pentru sud-estul Europei (B descu, 1988: 127-149).
Spre deosebire de spa iul occidental, unde modernitatea s-a dezvoltat pe
fundamente economice de tip capitalist, în spa iul est-european, în a c rui arie
geopolitic se înscrie i societatea româneasc a secolului al XIX-lea, acest proces a
cunoscut alt ritm i alte caracteristici precum: procesul de înnoire a fost stimulat de
influen e externe; elitele tradi ionale au continuat s joace un rol esen ial în
transformarea modern a acestor regiuni, exercitând un control important asupra

22
statului; resursele moderniz rii în România au fost preponderent institu ional-politice i
culturale, mai pu in economice, iar modernizarea societ ii s-a f cut “de sus”, fiind
regizat de stat i de “oligarhia politic ”; a sectorul agricol i marea proprietate au
p strat o pondere sporit în structura economiei na ionale; modernizarea a creat
configura ii hibride, rezultate din adaptarea formelor tradi ionale la noile tendin e, ceea
ce define te specificul “sedimentar” al civiliza iei moderne în aceast parte de lume,
caracterizat nu prin simpla coabitare sau juxtapunere dintre “vechi” i “nou”, ci prin
întrep trunderea i sinteza acestora (A. F. Platon, 1997).

**
Efectele perverse ale modernit ii. Critica i reconsiderarea postmodern
Din perspectiva teoriei sistemului mondial capitalist (Wallerstein, Brodel,
Balandier, Chirot), integrarea în pia a mondial capitalist a societ ilor cu economie
agrar produce “efecte perverse”, în sensul c le transform , inevitabil, în “colonii
economice” ale Occidentului, furnizoare de materii prime i cereale. Aceast concep ie
are cel pu in dou consecin e în planul cunoa terii fenomenului modernit ii: pe de o
parte, ofer un posibil r spuns la interoga iile cu privire la decalajul economic i politic
între Europa occidental i cea r s ritean , la problema spinoas a înapoierii istorice de
lung durat a celei mai mari p r i a estului european, pe de alt parte, scoate în eviden
caracterul diferit i ambivalent al moderniz rii rilor înapoiate. Astfel, rile agrare,
integrate în sistemul pie ei mondiale capitaliste, r spund “impulsului” modernizator
primit din exterior, dar nu reproduc aceea i traiectorie de evolu ie pe care au urmat-o
regiunile avansate. Periferiile se “modernizeaz ” într-adev r, dar în alt fel decât centrul
capitalist, iar acestei diferen e i s-au dat nume precum: “modernizare distorsionat ”,
“modernizare periferic ”, “neoiob gie” etc. De asemenea, modernizarea în aceste ri
este ambivalent în sensul c produce noi forme de înapoiere/subdezvoltare/exploatare,
caracteristice societ ilor agrare racordate la circuitul comer ului interna ional capitalist.
Modernizarea se face cu importante costuri sociale, pl tite de marea mas a popula iei –
r nimea. Obi nui i s ne raport m la modernitatea româneasc îndeosebi în termenii
progresului i ai “excep ionalismului” na ional, este greu s ne însu im ideea potrivit
c reia secolul Unirii i Independen ei a însemnat, în acela i timp, o “epoc de declin

23
social”. A adar, societatea româneasc din a doua jum tate a secolului al XIX-lea nu
trebuie reprezentat – potrivit acestei teorii – în termenii coexisten ei unui sector
“tradi ional” în descre tere i a unuia “modern” în expansiune. Ea este “altceva” decât
societatea tradi ional i totodat diferit de cea a Occidentului contemporan, avansând
pe o cale de evolu ie specific .
Pe întreg parcursul epocii moderne ( i mai ales odat cu Iluminismul, care a lansat
ideea de progres), gândirea occidental a manifestat deplin încredere în modernizare,
dezvoltare i progres. Or, istoria a demonstrat, adesea, c progresul genereaz noi
probleme i dificult i. Aceast idee se poate exemplifica dac avem în vedere nivelul de
via i de educa ie a categoriei sociale care reprezenta majoritatea popula iei României
(80%), în perioada de care ne ocup m, i constat m c nu putem pune semnul egal între
modernizarea institu ional-politic a societ ii i progresul general al acesteia. În acela i
timp, unii anali ti atrag aten ia asupra nuan rii corela iei dintre dezvoltarea economic i
stabilitatea politic , practica demonstrând c cele dou aspecte ale moderniz rii se
dovedesc a fi relativ independente, progresul uneia neavând o leg tur necesar cu
progresul celeilalte, la fel cum nici decalajul economic nu este automat dublat de un
decalaj politic (Huntington, 1999: 11-17).
Judecând dup criteriile “economice” de evaluare a modernit ii, societatea
româneasc din a doua jum tate a secolului al XIX-lea nu era o societate industrializat ,
deci s-ar putea spune ( i sunt voci care afirm acest lucru, preferând “etichetarea”
fenomenului, în locul explic rii acestuia) c nu era o societate modern . Îns , apreciind
situa ia dup criterii “combinate”, de natur economic , politic i cultural , nu se poate
spune nici c era o societate eminamente tradi ional . Unii anali ti reu esc s dep easc
incompletitudinea tipologiei clasice, considerând mai adecvat sintagma “societate dual
în tranzi ie” (Chirot, 2002: 196).

BIBLIOGRAFIE

ALEXANDRESCU, Sorin, 1999, Civitas imaginalis, Editura Polirom, Ia i,.


ALEXANDRESCU, Sorin, 1999, Privind înapoi modernitatea, Editura Univers, Bucure ti.
ALEXANDRESCU, Sorin, Paradoxul român, Editura Univers, Bucure ti, 1998.
C LINESCU, Matei, Cinci fe e ale modernit ii...
HUNTINGTON, P., Samuel, 1999, Ordinea politic a societ ilor în schimbare, Editura Polirom,
Ia i.

24
HURUBEAN, Alina, Op iuni metodologice în cercetarea modernit ii politice în Xenopoliana,
VI, 1-2, Ia i, 1998.
LAZ R, Marius, 2002, Paradoxuri ale moderniz rii. Elemente pentru o sociologie a elitelor
culturale române ti, Editura Limes, Cluj-Napoca.
MARINO, Adrian, 1969, Modern, modernism, modernitate, Editura Univers, Bucure ti.
ROTH, Andrei, 2002, Modernitate i modernizare social , Editura Polorom, Bucure ti.
TURLIUC, C t lin, 2004, Organizarea României moderne. Statutul na ionalit ilor 1866-1918,
Editura Performantica, Ia i.
VL SCEANU, Laz r, 2007, Sociologie i modernitate. Tranzi ii spre modernitatea reflexiv ,
Editura Polirom, Bucure ti.

ÎNTREB RI - TEME DE REFLEC IE I DISCU IE/EXAMEN:


- specifica i care sunt “semnele” definitorii ale modernit ii politice europene;
- care dintre perspectivele teoretice consacrate crede i c este mai adecvata pentru
analiza modernit ii române ti?
- argumenta i în ce const aspectul “paradoxal”/contradictoriu al modernit ii
societ ii române ti din secolul al XIX-lea – începutul secolului XX.

25
CAPITOLUL I

CONSTRUC IA INSTITU IONAL A MODERNIT II POLITICE


ROMÂNE TI (1866-1918)

REZUMAT: în acest capitol v propun o analiz a sistemului politic românesc din a


doua jum tate a secolului al XIX–lea pân la Marea Unire, demers ce presupune, în principal,
investigarea organiz rii i func ion rii institu iilor regimului monarhiei constitu ionale i
raporturile dintre puteri. Urm rind activitatea guvernamental i parlamentar , reformele
adoptate, mecanismele de limitare i control a celor trei puteri în stat, formele de legitimare a
puterii, dinamica societ ii civile, a grup rilor i partidelor politice, inten ion m s reconstituim
imaginea societ ii române ti înscris pe traseul moderniz rii, c utând s în elegem i s
explic m specificul acesteia. De i analiza ce urmeaz porne te de la ipoteza c modernizarea
societ ii române ti s-a realizat, preponderent, pe cale politico-institu ional (clasa politic
româneasc fiind principalul agent al moderniz rii, iar statul – instrumentul acesteia)
perspectiva teoretic de abordare nu se rezuma doar la paradigma institu ionalist , pentru faptul
c între structurile institu ional-juridice i actorii politici ai vremii, respectiv cultura politic se
stabilesc multiple rela ii de interdependen i nu se poate vorbi despre un determinism univoc.

A adar, mecanismele politico-juridice i institu ionale de exercitare a puterii într-un stat,


materializate în forma de guvern mânt, reprezint doar unul dintre aspectele esen iale ce
caracterizeaz via a politic în contextul modernit ii. Demersul analitic cu privire la tipul
regimului politic i a calit ii guvern rii trebuie s aib în aten ie, îns , un coplex de factori afla i
în strâns conexiune: cadrul normativ-legislativ care s stabileasc riguros limitele jocului politic;
posibilitatea agen ilor politici de a participa la via a politic prin sistemul reprezent rii politice;
recunoa terea legitimit ii i autorit ii for elor politice conduc toare; existen a unei opozi ii
politice reale i constructive; sistem competitiv de partide; afirmarea i protejarea valorilor
fundamentale ale practicii politice moderne: libertatea, egalitatea de anse, legalitatea,
pluralismul, aspectele juridico-institu ionale trebuie corelate cu practica politic i contextual
istoric în care ac ioneaz regimul politic analizat. Astfel, componentele “formale” ale vie ii
politice (legalitatea i legitimitatea) cap t substan numai în raport cu componentele
“materiale” ale acesteia: ap rarea libert ii i determinarea limitelor puterii politice într-o ordine
constitu ional , modul concret de organizare, institu ionalizare i func ionare a sistemului politic.

26
Constitu ia din 1866

Prima constitu ie modern a României

1. Constitu ionalismul i guvern mântul limitat


Mi carea constitu ional , declan at la grani a secolelor XVII–XVIII, a fost
centrat pe obiectivul definirii sursei i limitelor puterii. Consacrarea drepturilor
fundamentale ale omului s-a împletit cu afirmarea constitu ionalismului. Mi carea
constitu ional a început în Suedia, pe la 1720, i a constat în încercarea de a impune
regalit ii acceptarea unui act scris care s cuprind regulile guvern rii. Pe întreg
parcursul epocii iluministe, s-a discutat aprins despre un astfel de act, scopul lui esen ial
fiind acela de a consacra separa ia puterilor în stat, a a cum o imaginaser Locke i
Montesquieu. Desigur, separa ia, limitarea i controlul reciproc al puterilor se puteau
realiza i f r s existe un document parafat, dup cum era posibil ca o puterea absolut
s se exercite chiar i în prezen a Constitu iei. Aceasta simboliza, îns , garan ia regimului
netiranic.

Constitu ia a devenit cadrul desf ur rii vie ii politice moderne, fundament


legal-ra ional al legitim rii puterii. Constitu ionalismul i “Declara iile drepturilor”
circumscriu cadrul juridic i valorile centrale în limitele c rora statul modern este obligat
s func ioneze.

Constitu ia trebuia s reprezinte punctul de referin al oric rei ac iuni politice,


matricea func ion rii sistemului social. Cele mai multe dintre statele europene au reu it s
adopte constitu ii pe parcursul secolului al XIX-lea i în prima jum tate a secolului XX:
Norvegia s-a dotat cu o constitu ie în 1814, Belgia în 1831; în 1866, odat cu înl turarea
principelui Cuza i instaurarea lui Carol I, ap rea prima Constitu ie a României moderne
(dup Regulamentele organice din 1831-1832 i dup Conven ia pentru organizarea
definitiv a Principatelor dun rene din 1858); Luxemburg adopt prima sa Constitu ie în

27
1868, iar Elve ia în 1874. Înaintea acestor ri, ajunseser la un regim constitu ional
Statele Unite ale Americii (1787), Polonia i Fran a (1791). Pân la adoptarea Constitu iei
Statelor Unite, constitu ia care a influen at cel mai mult dezvoltarea constitu ionalismului
american a fost Constitu ia statului Virginia (1776) (Carp, Stanomir i Vlad, 2002: 154).

Termenul constitu ionalism - precizeaz Enciclopedia Blackwell a gândirii


politice - poate fi utilizat în cel pu in dou sensuri: unul relativ formal, iar cel lalt
substan ial. Sensul formal al termenului trimite la ”practica adopt rii de constitu ii,
indiferent care ar fi con inutul acestora”. Al doilea sens al constitu ionalismului face
referire la ”practica instituirii i func ion rii unui gen particular de sisteme politice, în
cadrul c rora sunt transpuse în via prevederi ce reflect filosofia guvern mântului
limitat. Astfel de sisteme cuprind de obicei coduri sau charte ale drepturilor i
libert ilor politice sau economice, precum i alte elemente de structur menite s
protejeze drepturile indivizilor împotriva ingerin ei statului” (Enciclopedia Blackwell,
2000: 139).

Ca i termenul de constitu ionalism, cel de constitu ie are o accep iune juridic i


una politic . Sensul juridic (sens formal) al no iunii trimite la “un ansamblu de reguli
scrise sau nescrise relative la modalit ile de organizare i func ionare a statului”
(Foc eneanu, 1992: 10). A adar, din punct de vedere juridic orice stat, indiferent de foma
de guvern mânt are o constitu ie.
Accep iunea politic (sens material) a termenului de constitu ie vizeaz “un pact
fundamental, în general scris, care garanteaz drepturile omului i limiteaz
prerogativele guvernan ilor prin separarea puterilor în stat” (Foc eneanu, 1992: 11). La
originea sensului politic dat termenului de constitu ie se afl “Declara ia drepturilor
omului i cet eanului” (1789), care în articolul 16 stipuleaz c : “orice societate în care
garantarea drepturilor nu este asigurat , nici separa ia puterilor determinat nu are
constitu ie” (Foc eneanu, 1992: 11). Constitu ia “institu ionalizeaz puterea i totodat o
limiteaz în exerci iul ei” prev zând reguli prin care puterea executiv este controlat de
puterea legislativ i judec toreasc . Reglementarea principiului responsabilit ii
ministeriale, prin care se limiteaz exerci iul puterii ca i garan ie a drepturilor
fundamentale, reprezint un indiciu asupra existen ei unei constitu ii, în sens politic
(Deleanu, 1996: 260).

28
Sensul modern al termenului constitu ie se contureaz prin cumularea celor dou
accep iuni: prima accep iune, vizând ordinea juridic , se completeaz i se îmbog e te
cu cea de-a doua accep iune ce desemneaz ordinea politic democratic instituit în baza
unui contract social între na iune i putere consfin ând domnia legii, nu a bunului plac.

2. Sistematiz ri i codific ri constitu ionale române ti în prima


jum tate a secolului al XIX-lea
Înc de la începutul epocii moderne, românii au manifestat interes pentru
elaborarea unor proiecte de constitu ie i pentru alc tuirea unui sistem constitu ional dup
model occidental, demers facilitat de contactul nemijlocit cu Occidentul. În cuprinsul
elabor rilor constitu ionale în spa iul românesc, formele caracteristice regimurilor
parlamentare europene cap t , treptat, un con inut propriu, mi carea constitu ional
devenind pentru români i un mijloc de afirmare a identit ii na ionale.

Pentru spa iul moldo-vlah, în prima jum tate a secolului al XIX-lea,


semnificative r mân proiectele de reforme dintre care unele, prin amploarea problemelor
vizate, aveau statutul de proiecte de constitu ie. În aceast categorie se includ:
Constitu ia c rvunarilor (Moldova, 1822), Constitu ia rumânilor ( ara Româneasc ,
1838), Peti ia–Proclama iune (martie 1848), documentul, redactat de Vasile Alecsandri,
intitulat Protesta ie în numele Moldovei, a omenirei i a lui Dumnezeu (mai 1848),
Proclama ia de la Islaz (iunie 1848), Dorin ele partidei na ionale în Moldova (august
1848). Numeroasele proiecte de constitu ie, formulate în prima jum tate a secolului al
XIX-lea de c tre reprezentan i ai boierimii luminate i care vizau reorganizarea intern i
statutul interna ional al Principatelor Române, reprezint principala form de expresie a
militantismului i pragmatismului gândirii social-politice române ti din acea perioad .
Aceste documente au avut o contribu ie important în edificarea institu iilor
constitu ionale i în formarea limbajului politico-juridic modern. În cuprinsul lor s-au
formulat principii i valori liberale, necunoscute pân atunci în rile Române, precum:
respectul propriet ii; egalitatea în fa a legilor; libertatea social corelat cu libertatea
na ional ; separa ia puterilor în stat; guvern mântul reprezentativ i alegerea
Domnului “din toate st rile societ ii”; recunoa terea autorit ii legii etc. De i aceste
principii nu apar totdeauna formulate în expresii apar inând limbajului politic modern i

29
nu sunt înso ite, ini ial, de revendicarea desfiin rii privilegiilor de clas , documentele
men ionate sunt considerate ca reprezentând un izvor al ideilor liberale, aflându-se la
originea democra iei române.
Aceste proiecte (excep ie face Proclama ia de la Islaz) nu au avut o finalitate
practic imediat , îns ele au marcat con tiin a contemporanilor i le-au canalizat
ac iunea înspre aplicarea valorilor liberale i democratice. Acest lucru devine posibil abia
în a doua jum tate a veacului al XIX-lea, pân atunci via a politic româneasc stând sub
semnul practicilor Vechiului Regim autohton.

Relevante pentru analiza noast sunt actele constitu ionale: Regulamentul


Organic (1831-1832), Conven ia de la Paris (1858), Statutul Dezvolt tor al Conven iei
(1864), în baza c rora s-a derulat via a politic a rilor Române i care au constituit, în
propor ii diferite, surse de inspira ie pentru actul fundamental din 1866, prima constitu ie
modern a României.

Sistemul normativ instituit prin Regulamentele Organice a asigurat, cu unele


modific ri, cadrul juridico-institu ional vreme de mai bine de dou decenii (pân în
1858). Regulamentele Organice cuprind norme prin care se limiteaz puterea Domnului,
stabilindu-se pentru prima dat în rile Române o nou organizare a statului pe baza
principiului separa iei puterilor (executiv încredin at Domnului; legislativ , exercitat
împreun de Domn i Adunarea ob teasc ; puterea judec toreasc devine independent
de celelalte dou puteri). În realitate, limitarea puterii Domnului nu s-a reu it decât în
parte, men inându-se în fapt, autoritatea domneasc din perioada de început a domniilor
p mântene. De i Adun rile Ob te ti aveau un caracter aristocratic, ranii i or enii
nefiind reprezenta i, aceste institu ii au îndeplinit, dup aprecierea unor istorici, func iile
unui parlament, contribuind la modernizarea vie ii politice române ti i la dezvoltarea
spiritului public. Principalul merit al Regulamentelor Organice (care au r mas în vigoare,
cu unele modific ri, pân în 1858) a constat în faptul c a asigurat celor dou ri române
aceea i organizare politic i legislativ . Limita lor evident a fost aceea c nu con ineau
norme referitoare la drepturile i libert ile cet ene ti, i nici reguli privitoare la limitarea
puterii executive, aspecte care fac dificil considerarea lor drept constitu ii în sensul
modern al termenului (Cernea i Molcu , 1998).

30
Un loc important în evolu ia mi c rii constitu ionale a Principatelor Române îl
ocup Conven ia de la Paris din 1858 i Statutul Dezvolt ror al Conven iei de la Paris,
elaborat de Alexandru Ioan Cuza în 1864, acte normative în cuprinsul c rora se reg sesc
stipulate principiul separa iei puterilor în stat, drepturile i libert ile cet ene ti, criterii
esen iale în evaluarea instituirii i func ion rii guvern mântului reprezentativ i a
suprema iei legii. Conven iunea se remarc prin faptul c garanteaz libertatea
individual , proprietatea, drepturile civile i politice, desfiin eaz privilegiile i prevede
egalitatea cet enilor în fa a legii (Foc eneanu, 1992: 20). De asemenea, la baza
organiz rii de stat a fost pus principiului separa iei puterilor, f r s se specifice prea
clar raporturile dintre puteri.

Spre deosebire de Conven ia de la Paris, care nu a formulat expres principiul


separa iei puterilor, dar a conceput organizarea de stat pe baza acestuia, Statutul
Dezvolt tor al Conven iei de la Paris (1864), aduce semnificative modific ri în acest
sens. Adoptat în urma loviturii de stat din 2 mai 1864, Statutul, de i a men inut formele
parlamentare, a fost expresia instaur rii unui regim personal (regim politic bazat pe
preponderen a puterii executive), care se legitima prin invocarea necesit ii înf ptuirii
reformelor cerute de modernizarea societ ii i prin faptul c ara nu era preg tit pentru
regimul constitu ional-parlamentar (Câncea, Iosa i Stan, 1983). Statutul este numai un
act adi ional al Conven iunii, care continu s fie Constitu ia României pân la 1 iulie
1866, r mânând în vigoare în m sura în care Statutul nu o modifica. Statutul, prima
Constitu ie dat de un Domn român, aduce ca elemente de noutate recunoa terea
dreptului de suveranitate intern i adoptarea sistemului parlamentar bicameral, format
din Adunarea Electiv (Adunarea Deputa ilor) i Corpul Ponderator (Senatul). Unii autori
au argumentat în favoarea ideii c , chiar dac atribu iile domnului au crescut prin
acordarea de drepturi care, potrivit Conven iei de la Paris, apar ineau Adun rii Elective,
Statutul Dezvolt tor nu a creat un cadru juridic incompatibil cu regimul parlamentar.

Cu toate limitele sale, sistemul normativ-juridic, care a func ionat în spa iul
românesc extra-carpatic pân la mijlocul secolului al XIX-lea, a contribuit semnificativ la
crearea institu iilor statului modern i la impunerea în practica politico-juridic a unor
mecanisme privind reglementarea raporturilor între puterea executiv i cea legislativ .

31
3. Constitu ia din 1866

Actul fundamental care a instituit cadrul juridic al practicii politice moderne,


bazate pe principii liberale i democratice, a fost Constitu ia din 1866.

Legea fundamental din 1866, inspirat din Constitu ia belgian de la 1831, este
considerat una dintre cele mai liberale constitu ii existente în Europa la acea dat .
Adoptat la 1 iulie 1866, ea s-a aplicat, cu unele modific ri, pân în anul 1923.
Consacrând întemeierea statului na ional român, proclamând monarhia constitu ional pe
temeiul separa iei puterilor, precum i drepturile i libert ile cet ene ti, prin con inutul
i forma sa ea este considerat prima Constitu ie modern a României (Cernea i Molcu ,
1998).
Constitu ia din 1866 reprezint rezultatul îmbin rii a patru izvoare de drept:
Regulamentele Organice, proiectul de constitu ie din 1859, Statutul Dezvolt tor al
Conven iei de la Paris i Constitu ia Belgiei, la care s-au ad ugat normele constitu ionale
privitoare la sistemul electoral. Actul fundamental de la 1866, înscris pe linia tradi iei
mi c rii constitu ionale române ti, a realizat o adev rat deschidere cu caracter liberal,
România fiind primul stat constitu ional din Europa de sud-est, într-o perioad cînd se
afla înc sub suzeranitate otoman .
Constitu ia de la 1866 a reprezentat forma juridic ce a statuat o serie de principii
liberale, care au avut un rol decisiv în modernizarea structurilor institu ionale ale statului.
În categoria principiilor democrat-liberale se înscriu: principiul sauveranit ii na ionale,
principiul separa iei puterilor, principiul guvern mântului reprezentativ, principiul
monarhiei ereditare, responsabilitatea ministerial , suprema ia Constitu iei în raport
cu celelalte legi, precum i garantarea drepturilor i libert ilor civile (Banciu, 1996).
Între criteriile de analiz i evaluare a ordinii constitu ionale a unui stat, un loc
important îl de ine raportul putere politic – individ – societate civil . Constitu ia se
situeaz inevitabil la intersec ia dreptului cu politica, impunând astfel dou perspective de
analiz : juridic , respectiv sociologico-politic .

Constitu ia are 133 de articole i 8 titluri (capitole). O analiz sociologico-politic


a Constitu iei României din 1866 ne centreaz aten ia asupra titlurilor:

“Despre drepturile românilor” i “Despre puterile statului”.

32
Sistemul drepturilor i libert ilor cet ene ti era garantat numai pentru cet enii
români. Str inii puteau dobândi cet enia (”împ mântenirea”) numai dac erau de rit
cre tin (art. 7). Constitu ia prevedea cele mai largi libert i civile: libertatea con tiin ei, a
presei, a înv mântului, a asocierii i întrunirilor; inviolabilitatea persoanei i a
domiciliului era garantat ; se interzicea pedeapsa cu moartea i confiscarea averii; se
proclama egalitatea tuturor cet enilor în fa a legii; se asigura secretul coresponden ei;
privilegiile i titlurile de noble e str ine erau desfiin ate; de asemenea, ”toate
privilegiile, scutirile i monopolurile de clas sunt oprite pentru totdeauna în statul
român”; proprietatea era declarat sacr i inviolabil , fiind prev zute limitativ doar
câteva motive de expropriere pentru utilitate public . Drepturile electorale se bazau pe
cens, aleg torii formând patru colegii electorale în func ie de venit, profesie i demnit i
de inute, sistem care, de i restrictiv, era preponderent în Europa în acea vreme, inclusiv
în constitu ia belgian (Foc eneanu, 1992).

În capitolul referitor la ”puterile statului” se proclam trei principii politice


moderne: principiul suveranit ii na ionale, ca principiu de legitimare a puterii politice
potrivit c ruia toate puterile eman de la Na iune; principiul separ rii puterilor în stat,
cu men iunea c acestea “eman de la na iune, care nu le poate exercita decât numai prin
delega iune” (art. 31); principiul guvern mântului reprezentativ. Constitu ia era pactul
fundamental care reprezenta voin a na iunii, aceasta dispunând, pentru prima dat în
istorie, i de dreptul exclusiv de a o revizui.

În cadrul monarhiei constitu ional-parlamentare, instaurat în 1866, principalele


institu ii ale puterii centrale în stat erau: Domnul, în persoana lui Carol Ludovic de
Hohenzollern-Sigmaringen (devenit, în 1881, rege), guvernul i parlamentul.

Puterea legislativ se exercita colectiv de c tre Domn i Reprezentan a


Na ional , format din Adunarea Deputa ilor i din Senat. Numai acordul de voin al
celor trei ramuri ale puterii legislative îi asigur func ionarea. Acordul de voin al
Parlamentului se f cea prin votare, iar al domnului prin sanc ionarea i promulgarea legii.
A adar, ca în orice monarhie parlamentar , Domnitorul (apoi regele Carol I) exercita
împreun cu parlamentul puterea legislativ . Prerogativele sale în acest domeniu constau
în: ini iativa legislativ ; sanc ionarea legilor votate de parlament; adresarea de mesaje

33
Camerelor parlamentare sugerând priorit ile asupra c rora parlamentul s se
concentreze în activitatea legislativ ; convocarea, amânarea (cu o lun ), închiderea sau
dizolvarea parlamentului; întocmirea de regulamente de executare a legilor, f r
modificarea sau suspendarea con inutului lor. Dreptul de participare la opera legislativ
a celor dou Camere ale Parlamentului nu era egal. Numai Adunarea Deputa ilor putea
vota bugetul i tot ea vota mai întâi legile referitoare la armat (Scurtu i Bulei, 1990).
Constitu ia prevedea o limitare mai accentuat a prerogativelor acordate efului statului i
o cre tere a rolului Parlamentului.

Puterea executiv era încredin at Domnului, care o exercita împreun cu


mini trii constitui i în Consiliu de Mini tri, potrivit prevederilor constitu ionale. Se
introduce, de asemenea, r spunderea ministerial , cu interdic ia ca Domnul s poat ap ra
i exonera de r spundere pe un ministru, prin ordin verbal sau scris. Constitu ia prevedea
inviolabilitatea persoanei efului statului i responsabilitatea ministerial , principii
specifice regimului parlamentar. Prin urmare, actele Domnului trebuiau contrasemnate
de un ministru care devenea r spunz tor de acel act (art. 92). A adar, guvernul r spunde
în fa a parlamentului atât pentru propria activitate, cât i, indirect, pentru activitatea
efului statului. De asemenea, ”fiecare din ambele adun ri, precum i Regele au dreptul
de a acuza pe mini tri i a-i trimite înaintea Înaltei Cur i de Casa ie i Justi ie, care
singur , în sec iuni unite, este în drept a-i judeca” (art. 101). Acest aspect este specific
regimului parlamentar dualist în care guvernul este responsabil atât în fa a parlamentului,
cât i în fa a efului statului. Potrivit Constitu iei din 1866, guvernul sau un membru al
acestuia nu aveau obliga ia de a demisiona în cazul adopt rii unui vot de neîncredere din
partea Parlamentului, îns aceast practic se p streaz în virtutea cutumei
constitu ionale. Pe durata aplic rii Constitu iei au fost frecvente situa iile în care
Parlamentul a reu it s determine guvernul s demisioneze (Carp, Stanomir, Vlad, 2002).

De asemenea, Constitu ia îl învestea pe Domn cu o serie de atribu ii: ini iativ


legislativ , sanc ionarea i promulgarea legilor, numirea i revocarea mini trilor, dreptul
de amnistie în materie politic , numirea în toate func iile publice, era eful puterii armate,
avea dreptul de a bate moned conform unei legi speciale etc. Aceste atribu ii îi
confereau o mare autoritate în stat, care se va consolida mai mult dup proclamarea
independen ei i a regatului (Cernea i Molcu , 1998). De i Constitu ia consacra sistemul

34
de guvernare reprezentativ, ea favoriza în practica politic o pozi ie forte pentru puterea
executiv prin dreptul – de i limitat – pe care îl avea domnitorul de a dizolva corpurile
legiuitoare i pe cel de a numi i revoca mini trii.

Constitu ia din 1866 a condus la modificarea formei de guvern mânt, în sensul c


România se transform dintr-o monarhie electiv într-o monarhie ereditar . Puterile
constitu ionale ale Domnului erau ereditare, specificându-se în mod expres c “domnul
nu are alte puteri, decât acelea date lui prin Constitu ie” (art. 96).

Puterea judec toreasc , distinct i independent de celelalte puteri, revenea


cur ilor i tribunalelor (Mamina, 2000). Din 1912 ia fiin Înalta Curte de Casa ie având
ca atribu ii evaluarea constitu ionalit ii legilor, rezolvarea litigiilor administrative,
judecarea mini trilor trimi i în judecat de parlament sau de eful statului. Un semn al
moderniz rii limitate a justi iei române ti era lipsa inamovibilit ii judec torilor.
Inamovibilitatea de drept era restrâns la pre edin ii i consilierii de la Curtea de Casa ie
i de la Cur ile de Apel (nu i de la tribunal îns , decât prin lege special ). Abia din
martie 1909 inamovibilitatea este extins la membrii Tribunalelor i Judec toriilor de
Ocoale. Abia Legea pentru organizarea judec toreasc din 1924 va moderniza sistemul
juridic, adaptându-l noilor realit i (Scurtu i Bulei, 1990).

Revizuiri ale Constitu iei din 1866

Constitu ia din 1866 a r mas valabil pân în 1923, suportând unele modific ri
care nu i-au afectat în mod esen ial structura. Astfel, în 1879, în urma tratatului de la
Berlin prin care s-a recunoscut independen a României, se modific articolul 7 din
Constitu ie referitor la naturalizarea str inilor, specificându-se faptul c ”diferen a de
credin e religioase i confesiuni nu constituie în România o piedic pentru a dobândi
drepturile civile i politice i a le exercita” (art. 7 revizuit). Dup aprecierea unor
speciali ti în dreptul constitu ional, aceast prim modificare a Constitu iei din 1866
r spundea necesit ii de ”a urgenta recunoa terea României ca stat independent i
membru al comunit ii europene” (Foc eneanu, 1992).

35
A doua revizuire a Constitu iei se produce în 1884 (dup proclamarea României
ca regat, în 1881) i vizeaz dispozi iile constitu ionale privind regimul electoral,
prerogativele regelui ca ef al statului, adoptarea noului titlu de Regat al României,
întinderea i delimitarea hotarelor rii, regimul presei i cel al terenurilor rurale
(Foc eneanu, 1992).

A treia revizuire a Constitu iei se realizeaz în 1917 i are în vedere articolele


referitoare la votul universal i împropriet rirea ranilor, revizuiri de principiu
definitivate, dup r zboi, prin legi organice.

***

Pân la adoptarea Constitu iei din 1866 regimul politic parlamentar func ionase,
în forme incipiente, pe baza unor acte constitu ionale elaborate de puteri str ine sau sub
control str in – Regulamentele Organice, Conven ia de la Paris. Constitu ia din 1866 era
prima constitu ie de tip modern, adoptat de o Adunare Constituant Român .
Organizarea i func ionarea statului se baza pe separa ia i colaborarea puterilor, dup
modelul sistemului parlamentar dualist, în care guvernul este responsabil atât fa de
parlament cât i fa de eful statului – monarhul constitu ional, ale c rui prerogative sunt
stabilite prin lege. Regimul parlamentar dualist, în forma sa tradi ional , este un regim
de tranzi ie care încearc s compatibilizeze dou concep ii asupra suveranit ii
(suveranitatea de drept divin i suveranitatea poporului) i exigen ele regimului
monarhic cu cele ale regimului reprezentativ (Deleanu, 1996).

De i regulile regimului parlamentar au fost consacrate prin Constitu ia din 1866 i


dezvoltate în cuprinsul Constitu iei din 1923, totu i în practica politic ele au suferit
alter ri, care au f cut ca regimul parlamentar românesc s se caracterizeze prin
preponderen a executivului asupra puterii legislative, eful statului jucând un rol
important în func ionarea mecanismului politic.

36
Sistemul electoral i legitimarea puterii politice
Principiul reprezentativit ii puterii politice se afl în strâns corela ie cu dreptul
la vot i sistemul electoral. Prin sintagma sistem electoral se desemneaz , în literatura de
specialitate, ansamblul normelor juridice care reglementeaz dreptul de a alege deputa i i
senatori în organele reprezentative ale puterii, dreptul de a fi ales în aceste structuri i –
acolo unde o asemenea posibilitate este prev zut – dreptul de a revoca pe cei ale i,
precum i principiile sufragiului, modul de desf urare a alegerilor i de stabilire a
rezultatelor vot rii (Deleanu, 1996).
Realizându-se, ini ial, într-o form limitat prin votul cenzitar, guvern mântul
reprezentativ va cunoa te forma sa des vâr it prin universalizarea votului, în cadrul
democra iilor reprezentative. Votul universal s-a impus definitiv în Fran a, în 1871, dup
pr bu irea imperiului i instaurarea Republicii a III-a; în Anglia, votul universal a fost
introdus abia din 1918 pentru to i b rba ii care au împlinit 21 ani i femeile care au
împlinit 30 ani (în 1928 majoratul femeilor este redus la 21 de ani, iar în 1969 majoratul
ambelor sexe este stabilit la 18 ani). În S.U.A., votul universal pentru cet enii albi este
legiferat începând din 1868 i extins în 1870 la popula ia de culoare, transpunerea sa în
practic realizându-se îns mai târziu (Cioab , 1995). În România, pân în 1919 (când
au avut loc primele alegeri pe baza votului universal) a func ionat, ca i în majoritatea
rilor europene din acea vreme, sistemul electoral cenzitar care a sus inut regimul
politic al monarhiei parlamentare. Votul universal (în accep iunea vremii, femeile nu
aveau drept de vot) a fost stipulat prin reforma electoral din 1917/1918 i confirmat de
Constitu ia din 1923.
Prima lege electoral din spa iul românesc este prev zut în Conven ia de la
Paris (1858) care conferea dreptul la vot marilor proprietari, votul fiind bazat pe un cens
de avere foarte ridicat. În func ie de cens, aleg torii erau împ r i i în dou categorii:
primari, care alegeau printr-un delegat, i direc i, care alegeau nemijlocit. În ciuda
pledoariilor unor oameni politici i de cultur din epoc pentru extinderea dreptului la
vot, de acesta se bucurau foarte pu ini români, fapt eviden iat i de dimensiunile reduse
ale corpului electoral. În Moldova, la o popula ie de aproximativ 2.000.000 de locuitori,
existau doar 1.724 de aleg tori, iar în ara Româneasc 2.074 aleg tori ”reprezentau”

37
voin a a aproximativ 2.500.000 locuitori. În aceste condi ii, Adunarea Electiv era
reprezentativ pentru o clas , nu pentru o ar (Voicu, 1998).
Extinderea dreptului de vot reprezenta o prioritate pentru gruparea liberalilor pe
care se sprijinea domnitorul Al. I. Cuza, astfel încât, dup adoptarea Statutului
Dezvolt tor al Conven iei de la Paris (1864), se supune aprob rii prin plebiscit o nou
lege electoral . De i noua lege avea tot un caracter cenzitar, condi ionând dreptul de vot
de avere i venit, a redus censul, fapt care a condus la cre terea num rului aleg torilor
(570.690 aleg tori) i a eligibililor. Scrutinul era, în continuare, “de dou grade”, adic
prevedea dou categorii de aleg tori: primari (indirec i) i direc i. Aleg torii primari
erau to i cet enii români, care aveau 25 de ani i care pl teau impozit anual de 48 lei
la sate, 80 lei în comunele urbane (care aveau între 3.000 i 15.000 locuitori), 110 lei în
ora e (care aveau peste 15.000 locuitori). Cincizeci de aleg tori primari desemnau (prin
vot deschis) un reprezentant – care devenea aleg tor direct – dintre cet enii care aveau
un venit anual de cel pu in 100 de galbeni, erau tiutori de carte i aveau 25 ani. Împreun
cu delega ii aleg torilor primari, aleg torii direc i alegeau prin vot direct i secret, pe cei
160 de deputa i, câte unul la fiecare 25.000 de locuitori. Erau scuti i de condi iile de cens:
preo ii, profesorii, institutorii, liber profesioni tii i pensionarii.
Puteau fi ale i în Adunarea Deputa ilor cet enii români care aveau 30 ani i un
venit de 200 de galbeni. Componen a Senatului, corp legiuitor nou creat, consta în cea
mai mare parte din membri numi i de domnitor, la care se ad ugau membrii de drept
(Câncea, Iosa i Stan, 1983).
Alegerile din toamna anului 1864, desf urate conform prevederilor noii legi
electorale, au dat rezultate importante în privin a reînnoirii componen ei Adun rii, aspect
apreciat de Xenopol ca fiind “întâia reprezenta ie democratic a României!” care
“oricum ar fi fost ea alc tuit , se realizase un principiu pân atunci necunoscut în rile
Române, reprezentarea intereselor rei dat pe mîna tuturor. Dac deocamdat nivelul
intelectual al adun rei era prea jos pentru a îndeplini aceast menire, acest nivel era s
se înal e deodat cu acel al rei; dar principiul era s r mân , i niciodat nu era s se
întoarc înapoi la reprezentarea intereselor tuturor prin o singur clas ” (Xenopol,
1910). Legea electoral din 1864, de i a oferit doar o rezolvare par ial problemei
reprezent rii, a însemnat un pas important în privin a extinderii dreptului de vot. Acest

38
din urm aspect a fost dezvoltat de legea electoral adoptat în 1866, care a r mas în
vigoare aproape dou decenii, pân la revizuirea Constitu iei în 1884.
Conform Legii electorale din 1866 votul era în primul rând cenzitar (pe baz de
avere) i, în al doilea rând capacitar (luând drept criteriu instruc ia). Legea prevedea
4 colegii pentru alegerea deputa ilor: colegiul I era al marilor proprietari de p mânt, cu
un venit funciar de minimum 300 de galbeni; colegiul II îi reunea pe cei care aveau un
venit funciar între 100 i 300 de galbeni; colegiul III era al industria ilor i comercian ilor
( i alte categorii) care pl teau impozit de 80 de lei. Erau scuti i de acest cens, în acest
colegiu, pensionarii statului, profesiunile liberale, ofi ierii în retragere i profesorii. To i
cei cuprin i în aceste trei colegii erau aleg tori direc i. Din colegiul IV f ceau parte to i
cei care pl teau un impozit cât de mic, în majoritatea lor rani. Ace tia votau indirect,
50 de aleg tori numeau un delegat care participa la alegerea deputa ilor. Pentru alegerea
senatorilor existau dou colegii: din primul colegiu f ceau parte proprietarii funciari cu
un venit mai mare de 300 de galbeni; colegiul al doilea era format din proprietarii de
imobile din ora e, cu un venit de pân la 300 de galbeni. ranii nu aveau drept de vot,
nici m car indirect, pentru camera superioar (Cernea i Molcu , 1998).

Conditii de eligibilitate
Senatul era compus din 68 senatori ale i, la care se adaug membri de drept ai
Senatului: mo tenitorul tronului la vârsta de 18 ani, mitropoli ii i episcopii eparhio i,
câte un profesor de la Universit ile din Bucure ti i Ia i. Pentru Senat se cerea vârsta de
40 de ani i un venit de 800 galbeni. Legea men iona i unele excep ii în acest sens.
Membrii Senatului erau ale i pentru un mandat de 8 ani, dar la fiecare 4 ani se reînnoiau
pe jum tate prin tragere la sor i a unui membru de fiecare jude . Pentru a fi eligibil la
Adunarea Deputa ilor se impuneau urm toarele condi ii: cet enie român , accesul la
drepturile civile i politice, vârsta de 25 de ani, domiciliul în România. Camera
Deputa ilor era format din 157 de de deputa i i aveau un mandat de 4 ani (Mamina,
2000).
Pentru a fi aleg tor trebuiau îndeplinite condi ii precum: cet enia român , vârsta
de 21 de ani împlini i, veniturile prev zute pentru încadrarea în vreunul din colegiile
amintite. A adar, protagonistul alegerilor este “cet eanul”, electorul identificabil prin

39
vârst , calitatea de p mântean, venituri i educa ie. Participarea electoral a popula iei,
de i devenise o realitate, nu a crescut foarte mult prin raportare la cre terea demografic .
A a cum arat statisticile, în primul deceniu al secolului al XX-lea, corpul electoral a
crescut în Vechiul Regat cu circa 13%, între 1905 – 1911. La o popula ie de aproximativ
7 milioane locuitori, num rul aleg torilor (direc i i indirec i) a sporit de la 974 157 la
1 077 977 (ceea ce însemna c 65,55% din popula ia masculin cu drept de vot figura pe
listele electorale, dintre ace tia doar 101 339, adic 6,16% din total, fiind aleg tori
direc i). Corpul electoral nu a cunoscut cre teri semnificative în momentul trecerii la
scrutinul universal direct (1918), chiar în condi iile alipirii la Vechiul Regat a unor noi
teritorii. O extindere semnificativ a corpului electoral se va produce în anii urm tori,
fapt explicabil, într-o anumit m sur , prin schimb rile produse în organizarea
scrutinurilor i în dezvoltarea unei culturi politice participative (Preda, 2002).
Campaniile electorale i alegerile parlamentare au constituit momente
importante în via a politic româneasc în perioada primei modernit i, prilejuind, pe de o
parte, ample înfrunt ri de for e, oferind partidelor i liderilor ansa afirm rii i a
populariz rii programelor lor, pe de alt parte, mecanisele electorale nu au fost scutite de
gesturi de oportunism i corup ie. În vechea Românie, se întâmpla adesea ca partidul aflat
la putere s câ tige majoritatea mandatelor în alegeri prin influen area op iunilor corpului
electoral.
Termenul minim, permis de lege, pentru campaniile electorale era de 30 de zile,
cele mai multe campanii încadrându-se în aceast limit , cu excep ia celei din 1919, care
a durat aproape un an. Despre felul cum decurgeau alegerile în acea vreme ne relateaz
foarte sugestiv scriitori precum I. L. Caragiale, C. Bacalba a, George Costescu. Dincolo
de imaginea de tragi-comedie pe care ne-o las unele dintre aceste relat ri, se poate spune
c votul, chiar a a restrâns cum a fost, a contribuit “la educarea politic a na iei, a creat
progresiv o maturizare a aleg torului, o cunoa tere a oamenilor i a regulilor politicii
moderne” (Scurtu i Bulei, 1990: 96).
Campaniile electorale se caracterizau prin confruntarea punctelor de vedere
exprimate în programele politice. În acela i timp, factorul emo ional c p ta o pondere
excep ional , partidele practicând metoda violen ei de limbaj, a neg rii oric rui merit al
adversarului politic (”maniheism politic”). Pe de alt parte, se supralicitau propriile

40
realiz ri i solu ii preconizate. Adeseori disputele degenerau în acte de violen . Dup
publicarea rezultatelor, partidul aflat la guvern declara c alegerile s-au desf urat în
ordine, electoratul exprimându- i în mod liber op iunile. La rândul lor partidele din
opozi ie sus ineau c alegerile s-au desf urat într-o atmosfer de teroare exercitat de
guvernan i, c ele erau viciate i deci parlamentul astel constituit nu avea autoritatea
politic i moral de a vorbi i decide în numele na iunii.

***
De o independen efectiv se bucura doar Colegiul I, datorit suportului s u
economic, situa ie ce d dea guvernului posibilitatea între inerii unui sistem clientelar.
Sistemul electoral instituit în 1866 (modificat în 1884) nu era înc democratic pentru c
ranii, care reprezentau 90% din popula ia României, nu aveau drept la vot direct,
procedura indirect de votare l sând loc manevrelor guvernamentale i sistemului
clientelar. Manipularea alegerilor de c tre guvern este considerat una dintre principalele
cauze ale disfunc iilor sistemului politic românesc modern. Atunci când au în aten ie
epoca vechiului Regat i pe cea care i-a urmat, unii anali ti evalueaz sistemul politic
românesc prin urm toarea afirma ie sintetic : “nu guvernul era expresia alegerilor, ci
alegerile erau expresia guvernului” (parafrazând un slogan lansat în epoc de P.P. Carp:
“Da i-mi puterea i v dau Parlamentul”) ceea ce însemna c guvernele nu sunt o
“emana ie” a Parlamentului, ci, dimpotriv , Parlamentele sunt instrumente ale
guvern rii.
Revizuirea sistemului electoral, în 1884, s-a f cut în scopul extinderii dreptului
de vot prin reducerea num rului colegiilor de la patru la trei pentru Adunarea Deputa ilor,
prin sc derea censului i desfiin area deosebirii dintre aleg torii primari i cei direc i.
Nu aveau voie s candideze pentru locurile din Camer sau Senat, pentru a nu lipsi de la
datoria lor, cei care aveau func ii publice salariate de stat, militarii în activitate,
func ionarii administrativi, judec tore ti, financiari, fiscali, guvernatorul B ncii na ionale,
directorii sucursalelor B ncii, directorii Creditului Agricol, ajutoarele de primar, medicii,
avoca ii statului, preo ii, institutorii, înv torii .a. În schimb, profesorii universitari i
cei din înv mântul secundar beneficiau de acest drept (Bulei, 1984). Revizuirea din

41
1884 a constituit o etap intermediar spre introducerea sufragiului universal, care se va
realiza dup mai bine de dou decenii.
În preajma primului r zboi mondial, partidele politice au înscris în programele lor
necesitatea realiz rii reformei electorale, cu modificarea corespunz toare a Constitu iei,
care s-a produs, în vreme de r zboi, în iulie 1917, prin introducerea votului universal,
pentru cet enii majori (21 de ani), direct, egal, obligatoriu, secret i cu scrutin de list pe
baza reprezent rii propor ionale. Aceast modificare a fost stipulat în decretul-lege din
noiembrie 1918 i confirmat în Constitu ia din 1923. Realizat în împrejur ri
excep ionale, incomplet i imperfect (femeile au r mas tot f r drept de vot),
revizuirea a fost important cel pu in pentru faptul c a desfiin at vechiul cens bazat pe
venit. Primele alegeri pe baza votului universal (în accep iunea de mai sus) din istoria
României i totodat cele dintâi în care cet enii din toate provinciile române ti au ales
acela i parlament, s-au desf urat în noiembrie 1919. A adar, Constitu ia din 1923 nu
include dreptul de vot pentru femei, dar men ioneaz faptul c acest drept va face
obiectul unei legi speciale. Legea electoral din 1926 nu aduce modific ri în acest sens,
abia în 1929, femeile ob inând drept de vot la nivelul comunei, în condi ii foarte
restrictive, prin Legea privind administra ia local . Constitu ia din 1938 d drept de vot
femeilor care au împlinit 30 de ani, dar în contextul dictaturii acest drept nu a fost
exercitat. Abia în Constitu ia din 1948 se introduce votul universal pentru popula ia
ajuns la vârsta majoratului, f r nici o discriminare, dar în condi iile regimului
comunist, acest drept era doar formal (Dragomir i Miroiu, Lexicon feminist, 2002).

ÎNTREB RI/SUBIECTE DE EXAMEN:

- indica i elementele care fundamenteaz modernitatea Constitu iei din 1866;


- explica i corela ia dintre sistemul electoral i func ionarea mecanismului politic în
intervalul primei modernit i române ti.

42
REGIMUL POLITIC INSTITUIT LA 1866

- “litera Constitu iei” i practica politic -

Regulile de func ionare ale regimului politic parlamentar au fost restabilite prin
Constitu ia din 1866, prima constitu ie de tip modern adoptat de o Adunare Constituant
Român . Regimul parlamentar func ionase anterior pe baza unor acte constitu ionale
elaborate de puteri str ine sau sub control str in. Regimul politic parlamentar are la baz
principiul separa iei i colabor rii puterilor presupunând autonomia func ional a celor
trei categorii de organe, dar îndeosebi a legislativului, i existen a unor mijloace specifice
de presiune reciproc . Regimul parlamentar, abstrac ie f când de unele note specifice în
func ie de ar i contextul istoric, reune te urm toarele caracteristici (conform Ion
Deleanu): disocierea puterii executive în func ia de ef de stat i guvern (executiv
bicefal); eful statului este politice te iresponsabil în fa a parlamentului. Dac a fost ales
de adunare sau de c tre corpul electoral, el nu poate fi revocat; responsabilitatea politic a
guvernului în fa a parlamentului; guvernul r spunde, indirect, i pentru activitatea efului
statului, întrucât actele acestuia trebuie obligatoriu contrasemnate de eful guvernului;
guvernul se sprijin în activitatea sa pe o majoritate parlamentar ; prin intermediul
efului statului, guvernul poate recurge la disolu ia adun rii, provocând astfel un arbitraj
popular, prin organizarea de noi alegeri. Privit prin prisma ipostazelor sale istorice,
regimul parlamentar poate fi monist sau dualist. Tr s tura definitorie a regimului
parlamentar monist este aceea c guvernul este responsabil numai în fa a adun rii, alese
prin vot universal direct. În regimul parlamentar dualist se aplic responsabilitatea
colectiv a guvernului în fa a adun rii i a efului statului. Regimul parlamentar dualist,
în forma sa tradi ional , este un regim de tranzi ie care încearc s compatibilizeze
exigen ele regimului monarhic cu cele ale regimului reprezentativ, proces care anun
monismul. Regimul parlamentar dualist a fost aplicat în Marea Britanie, în secolul al
XVII-lea, i în Fran a, în prima jum tate a secolului al XIX-lea, fiind caracteristic
perioadei când institu ia monarhic , aflat în regres, dispunea de o autoritate
considerabil , ceea ce impunea ca eful statului i majoritatea parlamentar pe care se
sprijinea guvernul s subscrie la acelea i valori politice, altfel mecanismul politic nu
putea func iona (Deleanu, 1996: 170-172).

43
Constitu ia din 1866 stabilea organizarea i func ionarea institu iilor statului român pe
baza separa iei i colabor rii puterilor, dup modelul regimului parlamentar dualist, în care
guvernul este responsabil atât fa de parlament cât i fa de eful statului, monarhul
constitu ional, ale c rui prerogative sunt stabilite prin lege. De asemenea, sistemul bicameral,
introdus în timpul domniei lui Cuza se men ine, cele dou camere fiind alese prin vot cenzitar i
având atribu ii aproximativ egale, deliberau i luau hot râri separat. Doar legile referitoare la
buget i armat trebuiau votate mai întâi de Adunarea Deputa ilor. Durata unei legislaturi era de
patru ani pentru Adunare i opt ani pentru Senat, cu înnoire la patru ani. Parlamentul î i începea
activitatea la 15 octombrie i durata unei sesiuni era de cinci luni. Regele avea dreptul s amâne
începerea activit ii (cu cel mult o lun ) sau putea convoca Adun rile mai devreme. Sesiunea
Corpurilor legiuitoare se deschidea printr-un Mesaj Regal (care con inea detalierea în proiecte
legislative a programului de guvernare al partidului aflat la putere) la care Adun rile r spundeau,
fiecare în parte, prilej cu care sunt rostite cele mai însemnate discursuri din parlament. Membrii
ambelor camere erau reprezentan ii na iunii, nu ai aleg torilor dintr-o anumit circumscrip ie, i
dispuneau de imunitate parlamentar . Senatul nu se mai bucura de dreptul de control al
constitu ionalit ii legilor. Fiecare Adunare î i reglementa singur modul exercit rii atribu iilor,
aspect ce garanta independen a acestora fa de puterea executiv .

Raporturile Parlament – Rege sunt reglementate de Constitu ia din 1866 astfel:


puterea legislativ i dreptul de ini iativ legislativ sunt date atât Parlamentului, cât i
Regelui; în împrejur ri excep ionale, puterea executiv încredin at Regelui are dreptul s
ia, prin decrete-legi, toate m surile necesare salv rii intereselor statului; Regele avea
dreptul s sanc ioneze i s promulge legile, putând îns s refuze sanc iunea lor; tratatele
interna ionale semnate de Rege, pentru a intra în vigoare, trebuiau aprobate de puterea
legislativ ; Regele avea dreptul de a dizolva ambele Adun ri deodat sau numai una din
ele. Dizolvarea putea s ating o singur Adunare, cealalt fiind doar închis . În sistemul
constitu ional românesc existând principiul concomiten ei Parlamentului, o Adunare care
a r mas nedizolvat nu poate func iona pân când cealalt , prin alegeri, nu î i recap t
dreptul legal la fiin are; în situa ii excep ionale, Regele putea amâna deschiderea
Parlamentului, pentru cel mult o lun , amânarea neputând fi reînnoit în aceea i sesiune
f r consim mântul Camerelor; lucr rile Parlamentului erau deschise prin mesajul regal,
la care Parlamentul r spundea; la urcarea pe tron, Regele depunea jur mântul în fa a
Parlamentului (Mamina, 2000: 70).
Constitu ia statua i raporturile Parlament – Guvern, stabilind c fiecare
membru al Adun rilor avea dreptul de a adresa interpel ri mini trilor, putea solicita
anchete parlamentare, iar în raporturile directe cu guvernul, Parlamentul putea recurge i
procedura votului de blam. Potrivit Constitu iei, existau patru modalit i prin care
legislativul putea ac iona asupra executivului: votarea unei mo iuni simple, rezultat al

44
interpel rilor adresate guvernului; acordarea votului de blam (“mo iune de neîncredere cu
motive”); respingerea unei legi importante; adoptarea unei legi în neconcordan cu
politica oficial a guvernului. Pe durata aplic rii Constitu iei din 1866, rela iile dintre
executiv i legislativ au fost tensionate, existând frecvente cazuri în care Parlamentul a
reu it s determine guvenul s demisioneze, ceea ce demonstreaz c regula
responsabilit ii politice a guvernului în fa a legislativului func iona mai ales în baza
cutumei constitu ionale (Carp, Stanomir i Vlad, 2002: 186).
Ini iativa legilor apar inea deopotriv guvernului i parlamentului, în practic ,
îns , majoritatea proiectelor de lege erau ini iativa guvernului. Aceste proiecte trebuiau
semnate de ministrul de resort i autorizate de membrii guvernului, printr-un jurnal al
Consiliului de Mini tri. În cazul proiectelor de lege din ini iativ parlamentar era
necesar un num r de 15 deputa i i 7 senatori care s -l semneze.
Reglementarea institu iei responsabilit ii ministeriale, prin Constitu ia de la
1866 (art. 101), a însemnat adoptarea unor proceduri de limitare a puterii executive, prin
care aceasta era controlat de puterea legislativ i de cea judec toreasc . R spunderea
guvernului în fa a parlamentului i faptul c actele efului statului, pentru a produce
efecte juridice, trebuiau semnate de membrii guvernului puneau bazele responsabilit ii
ministeriale. Aceasta va face obiectul unei legi speciale – Legea din mai 1879 – care va
reglementa responsabilitatea ministerial politic i r spunderea penal a membrilor
guvernului.
Referitor la procedeul tehnic de contrasemnare a actelor efului statului de c tre
primul-ministru sau mini trii de resort, unii speciali ti în drept apreciaz c aceast
reglementare semnific un transfer al atribu iilor în favoarea guvernului, care î i asum
întreaga responsabilitate în fa a adun rii, fapt ce conduce la a a-numitul “guvern mânt de
cabinet”. Acest lucru este posibil dac guvernul i-a asigurat majoritatea parlamentar i
parlamentarii respect strict disciplina de partid. Consecin a combin rii acestor condi ii
este faptul c separa ia puterilor r mâne o simpl formul retoric , iar colaborarea dintre
puteri înseamn în realitate alian a puterii legiuitoare cu puterea executiv (Deleanu,
1996: 171). Sistemul politic românesc din perioada analizat confirm în mare parte
aceast “distorsiune” a regimului parlamentar.

45
Raporturile dintre majoritatea parlamentar i opozi ie deveneau adesea extrem
de încordate, minoritatea opozi ionist blocând de multe ori procedurile legifer rii prin
boicotul dezbaterilor i prelungirea duelurilor oratorice cu manifesta ii de strad . Nici
raporturile dintre majoritatea parlamentar i guvern nu erau întotdeauna cele
considerate normale pentru un regim parlamentar. Din punct de vedere teoretic, guvernul
i întreaga administra ie public constituiau o expresie a majorit ii parlamentare. În acest
sens, a fost stabilit incompatibilitatea func iilor publice (“func ionarii administrativi,
agen ii direc i ai puterii executive” – art. 26 din Legea electoral din 1866) cu calitatea de
deputat i senator tocmai în vederea separ rii cât mai depline a legislativului fa de
puterea executiv i cea juridic . În practica politic , îns , parlamentul devenea adesea o
crea ie a guvernului. În epoc , aceast situa ie se reg se te i în alte ri din spa iul
mediteranean i din r s ritul Europei (Scurtu, Alexandrescu, Bulei, Mamina, Stoica,
2003: 13). Prin interven ia direct în campania electoral a unor personalit i politice
influente, datorit corup iei existente la toate nivelurile puterii, Camera i Senatul
dobândeau configura ia dorit de guvern. Celebra expresie atribuit lui P. P. Carp, liderul
politic al grup rii conservatoare junimiste, “Da i-mi puterea i v dau parlamentul”, sau
nu mai pu in celebra butad care circula în epoc : “În România nu sunt guverne
parlamentare, ci parlamente guvernamentale”, exprimau abuzurile existente în
func ionarea mecanismului parlamentar românesc din acea vreme.

Exist unii anali ti, pu ini la num r, care consider c predominan a executivului în
func ionarea regimului parlamentar românesc din intervalul 1866-1918 este un fenomen “normal”
i, ca atare, explicabil printr-un complex de factori social-politici interni: “Dac evolu ia claselor
sociale în epoca de tranzi ie e atât de tulbure, via a noastr politic , altoit pe un asemenea
substrat social, nu e altfel. O via real parlamentar presupune clase sociale deplin formate,
care s fie în stare a- i impune interesele prin partidele politice respective (…). Dar la
întemeierea parlamentarismului român nu se afla în societatea noastr nici o clas social
matur ; (…) i totu i pe aceast structur social , care nu poate admite decât un sistem de
guvernare absolutist , România s-a încumetat a dezvolta un regim politic parlamentar. (…) Dar
s-a întâmplat în urm lucrul firesc c haina politic a trebuit s dea dup corpul social i
regimul parlamentar român s-a pref cut într-un sistem de guvernare centralizatoare – singura cu
putin într-o asemenea faz evolutiv – care nu se deosebe te mult de guvernarea absolutist a
unei puteri centrale” (Zeletin, 1997: 189).

Modul de organizare i func ionare a puterilor statului, stabilit de Constitu ia din


1866, va fiin a aproape neschimbat pân în 1918. În intervalul celor cincizeci de ani de

46
via parlamentar au existat deopotriv momente pozitive i disfunc ii, care au marcat
evolu ia parlamentarismului românesc imprimându-i tr s turi specifice.

TEME/ÎNTREB RI:
- descrie i regimul politic al României în intervalul 1866-1918 având în aten ie atât
componentele juridico-institu ionale cât i aspectele ce in de practica politic .

Institu iile statul român modern

Statul, ca i "crea ie" a istoriei civiliza iei occidentale moderne, este rezultatul
unui proces de centralizare, specializare i institu ionalizare a puterii politice. Ap rut în
contextul dezvolt rii capitalismului, statul modern de tip liberal se întemeiaz pe ideea
c "puterea trebuie s aib o baz ra ional i o legitimitate care se sus ine prin legi "
(L.P. Z pâr an, 1992: 121). Ca realitate modern , organizarea etatic este rezultatul
derul rii unor fenomene sociale esen iale: dep irea policentrismului puterii politice,
caracteristic fragment rii medievale, în favoarea concentr rii i centraliz rii acestea;
apari ia unor birocra ii publice specializate în gestionarea activit ilor civile i militare;
trasarea unei demarca ii clare între spa iul public i cel privat; teritorializarea puterii
politice; unificarea normelor juridice într-un sistem de drept; suveranitatea de stat unic i
inalienabil (Boudouin, 1999: 49-81). O alt tr s tur specific a statului modern
european este aceea c el se afirm - pe parcursul secolului al XIX- lea - ca stat na ional,
ceea ce înseamn participarea cet enilor la treburile publice, extinderea dreptului de vot
i crearea adun rilor reprezentative. De asemenea, un sistem politic modern func ioneaz
pe baza altor mecanisme de legitimare a puterii a c ror caracteristic este diminuarea
elementelor ereditare de legitimare i o crescând institu ionalizare a competi iei pentru
putere (M gureanu, 1997:155)
De i organizarea etatic în spa iul românesc are o semnificativ tradi ie istoric ,
consolidat între secolele al XIV-lea i al XIX-lea, statul în ipostaza sa modern are o
vechime de aproximativ un secol i jum tate. Constuc ia statului român modern s-a
realizat dup modelul occidental, care a reprezentat principalul reper al strategiilor de
modernizare a societ ii române ti. Pornind de la inventarierea tr s turilor esen iale ale

47
statului modern european încerc m s reconstituim structura institu ional a statului
român modern a a cum a fost ea edificat în a doua jum tate a veacului al XIX-lea i în
primele dou decenii ale celui urm tor. Punctul de pornire al analizei este anul 1866,
întrucât cadrul institu ional i climatul spiritual al României moderne erau în mare
cristalizate, iar punctul terminus al investiga iei este 1918, când procesul moderniz rii
societ ii române ti intr în alt etap i cu alte resurse.

Analiza edificiului institu ional al modernit ii politice române ti, construit pe


fundamentele voluntarismului constitu ional i ale guvern mântului reprezentativ, este
sus inut de ipoteza c dispozitivele birocratice ale unui stat tot mai centralizat genereaz
progresul unei societ i ce se str duie te s recupereze decalajele istorice. Acest punct de
vedere este constant întâlnit în gândirea româneasc din epoca moderniz rii i trimite la o
întreag tradi ie a gândirii i practicii liberale din veacul al XIX-lea: ”Bunele institu ii -
scrie un document al vremii - sunt piatra fundamental a existen ei unui Stat; ele sunt
condi ia indispensabil a mersului s u progresiv spre civiliza ie i spre un viitor de
prosperitate” (Barbu, 1997: 22). O reconstituire a structurii institu ionale a statului român
modern, edificat în a doua jum tate a veacului al XIX-lea i pân la Marea Unire,
înt re te ideea c modernizarea societ ii române ti a fost un rezultat deliberat al actului
politic.

1. Mecanismele institu ionale ale reprezent rii politice de la


Adun rile Ob te ti la Parlamentul modern
În corela ie cu teoretizarea principiului constitu ionalismului, al separa iei
puterilor i al garant rii drepturilor i libert ilor individuale, dezvoltate de filosofia
politic modern , se afl principiul reprezent rii politice. Înainte de a deveni un mod
specific de organizare a guvern mântului, principiul reprezent rii politice serve te
fundament rii teoretice a unor concep ii despre putere i sursele legitim rii acesteia,
menite s dep easc , în planul reflec iei politice, modelul legitim rii prin dreptul divin
i, în planul praxisului, abuzurile absolutismului monarhic. Sistemul politic reprezentativ
a ap rut înainte de universalizarea dreptului de vot, l rgirea dreptului de vot fiind greu
acceptat , chiar în rile fondatoare ale democra iei (Anglia, Fran a, S.U.A.). În istoria

48
european , constituirea primelor parlamente, ca structuri reprezentative, are loc pe baz
de alegeri, chiar dac dreptul de vot r mâne, pân târziu în secolul al XIX-lea, apanajul
aristocra iei nobiliare i a noilor elite sociale care pl tesc un cens ridicat. În acel context,
problema reprezent rii era doar par ial rezolvat , votul cet enilor fiind mult prea inegal,
îns participarea politic cvasigeneral devenise totu i o realitate, net superioar celei
anterioare.
Dispunând de o consistent fundamentare teoretic oferit de filosofia politic
modern i de teoriile asupra democra iei care i-au urmat, instituirea mecanismelor i
principiilor de func ionare ale regimului reprezentativ s-a realizat, totu i, treptat.
Democra ia reprezentativ nu se na te o dat cu apari ia primelor structuri
reprezentative – parlamentele – ci dup o îndelungat evolu ie, soldat cu consolidarea
pozi iei acestor institu ii în sistemul puterii de stat. Dac sub aspect ideologic valorile
fundamentale ale democra iei se afirm înc din perioada revolu iilor britanic ,
american i francez , din secolele al XVII-lea i al XVIII-lea, a fost nevoie de o
îndelungat practic parlamentar pentru ca sistemul reprezentativ s dobândeasc un
caracter democratic, s evolueze de la guvern mântul reprezentativ (preponderent
aristocratic/oligarhic) la democra ia reprezentativ .
Dezvoltarea regimurilor politice reprezentative se realizeaz pe traseul evolu iei
de la monarhia limitat la monarhia parlamentar , culminând cu democra ia
reprezentativ , care marcheaz trecerea de la etapa liberal la cea democratic a istoriei
lumii moderne.
În faza incipient a sistemului reprezentativ, Adunarea legislativ nu reprezenta
na iunea ca efect al alegerii sale de c tre na iune, mecanismele de recrutare a
parlamentarilor erau fie ereditare, fie cenzitare, deci mai pu in democratice. Abia în al
doilea stadiu al sistemului reprezentativ – echivalent cu ceea ce numim ast zi democra ie
reprezentativ – deputa ii reprezint poporul prin faptul c sunt ale i de popor. Chiar
dac mecanismele de exercitare ale puterii se revendicau de la principiile libert ii i
suveranit ii poporului (na iunii), reprezentan ii intereselor acestora au fost mult vreme
desemna i de c tre o minoritate a cet enilor, beneficiari ai votului cenzitar. Învestite cu
puterea de a exercita suveranitatea na ional , institu iile reprezentative ale na iunii nu- i

49
pot atribui o legitimitate cu adev rat democratic decât în cazul alegerii membrilor lor cu
participarea tuturor cet enilor pe baza votului universal.
Institu ia Parlamentului apare în gândirea i practica politic european în epoca
“revolu iilor burgheze”, reprezentând concretizarea principiilor separ rii puterilor în stat
i al suveranit ii poporului. În spa iul românesc, sistemul parlamentar modern dateaz
din primii ani ai unirii Principatelor Muntenia i Moldova. Adoptarea formelor
guvern mântului modern a fost favorizat de p trunderea i difuzarea în societatea
româneasc a ideilor Revolu iei franceze, promovate de unii boieri cu vederi liberale, idei
care se reg sesc în proiectele de reorganizare a structurilor politice care urm reau
lichidarea absolutismul puterii centrale. A adar, principiul separa iei puterilor în stat i
constituirea unui corp legislativ care s contracareze puterea domnitorului i în care sfera
de reprezentare s fie extins la nivelul tuturor categoriilor boierimii au fost formulate ca
revendic ri în memorii i proiecte de reform , înc de la începutul secolului al XIX-lea.
Înainte de adoptarea sistemului parlamentar modern, principiile guvern mântului
reprezentativ au stat la baza organiz rii de stat realizat prin Regulamentele Organice,
care instituie primele Adun ri Ob te ti cu atribu ii legislative, create în vederea limit rii
puterii executive. Rolul acestora era asem n tor celui al parlamentului, de i erau formate
numai din reprezentan i ai boierilor i clerului, iar hot rârile Adun rii deveneau legi
numai dup ce erau sanc ionate de Domnitor. Adun rile Ob te ti au anticipat rolul
institu iilor parlamentare de tip modern pentru faptul c au limitat “atotputernicia”
domniei, au favorizat ascensiunea politic a boierimii mici i mijlocii, stimulând
afirmarea spiritului liberal în con tiin a politic româneasc .
Dup revolu ia de la 1848, în baza Conven iei de la Balta Liman (1849) dintre
Rusia i Turcia, cele dou adun ri ob te ti au fost desfiin ate i înlocuite cu Divanurile
ad-hoc, formate tot din reprezentan i ai boierilor i clerului. Acestea au func ionat pân în
1856 când, potrivit Tratatului de la Paris, s-au constituit Adun rile ad-hoc, în
componen a c rora intrau reprezentan i ai tuturor categoriilor sociale, pentru a exprima
op iunile acestora cu privire la organizarea de stat. Era cea mai larg reprezentare
înregistrat pân la acea dat în societatea româneasc . Reprezentarea în cele dou
adun ri consultative era reglementat în cinci colegii: boierii, clerul, mici proprietari
(mo neni i r ze i), ranii cl ca i, burghezie. Problemele prioritare dezb tute în cadrul

50
adun rilor erau: unirea rii Române ti i a Moldovei într-un singur stat sub numele de
România, aducerea unui principe dintr-o familie domnitoare str in , formarea unui
guvern reprezentativ i constitu ional. Adun rile ad-hoc nu aveau atribu ii legislative i
nici nu puteau exercita prerogativa de control asupra executivului, având doar un caracter
temporar i consultativ (Carp, Stanomir i Vlad, 2002: 166).
Pe baza dolean elor celor dou corpuri consultative, marile puteri garante vor
elabora statutul de organizare intern a Principatelor Române în forma Conven iunii
pentru organizarea definitiv a Principatelor Dun rene ale Moldovei i Valahiei (august
1858). Conform acestui act fundamental (care nu recuno tea unirea), puterile publice, în
fiecare principat, erau încredin ate unui Domn i unei Adun ri Elective. Puterea
legislativ era exercitat colectiv de Domnitor, Adunarea Electiv i Comisia Central ,
care era un organism mixt, cu atribu ii executive i legislative. Adun rile Elective
asigurau o reprezentare mai larg decât cea a Adun rilor Ob te ti fiind desemnate de cele
câteva mii de cet eni cu drept de vot. În absen a, din textul Conven iei de la Paris,
a mecanismelor de tipul checks and balances i a principiului responsabilit ii
ministeriale politice, aceste adun ri nu puteau fi considerate un factor de contrabalansare
a puterii executive (Carp, Stanomir i Vlad, 2002: 168).
Unificarea politico-administrativ s-a realizat în intervalul anilor 1859-1862. La
sfâr itul anului 1861, Turcia i puterile garante accept , pe timpul domniei lui Cuza,
formarea unui singur guvern na ional i a Adun rii legiuitoare unice, prin unificarea
Camerelor de la Bucure ti i Ia i i suspendarea Comisiei Centrale de la Foc ani.
Unificarea a adus modific ri importante în organizarea sistemului institu ional stabilit de
Conven ia de la Paris, cu implica ii profunde asupra vie ii politice i parlamentare din anii
imediat urm tori. Consecin a principal a acestei schimb ri a constat în simplificarea
mecanismului legislativ greoi stabilit prin Conven ie i modificarea raportului de for e
între grup rile politice din interiorul forului legislativ în favoarea conservatorilor. Pe de
alt parte, îns , prin dizolvarea Comisiei Centrale se sim ea lipsa unui corp ponderator
care s atenueze eventualele conflicte între executiv i legislativ.
Disputa dintre Domnitor i oamenii politici conservatori, majoritari în Adunare,
pe tema introducerii unor reforme moderne (reforma agrar i reforma electoral ) i a
constituirii Senatului a condus, în cele din urm , la a a-numita lovitur de stat din 2 mai

51
1864, prin care domnitorul "salveaz " guvernul, care primise vot de blam din partea
Adun rii i o dizolv pe aceasta din urm . Unii anali ti apreciaz c , în intervalul 1864-
1866, de i erau men inute structurile parlamentare, a fost un regim de putere personal ,
asem n tor "cezarismului plebiscitar" de factur bonapartist din Fran a lui Napoleon al
III-lea, dup care de altfel se i inspirase (Cioab , 1995). Al i anali ti ai regimului
parlamentar în România sunt de p rere c , cu toate c atribu iile domnului cresc prin
acordarea de drepturi care, potrivit Conven iei de la Paris, apar ineau Adun rii Elective,
Statutul Dezvolt tor nu a creat “un cadru juridic incompatibil cu regimul parlamentar”
(Dr ganu, 1991: 163).
Conform Statututului adoptat de Al. I. Cuza în 1864, puterea executiv spore te
în dauna celei legislative, exercitat de domnitor, Adunarea Electiv i Senat. Domnul
avea în exclusivitate dreptul de ini iativ legislativ i dreptul de a legifera singur f r
concursul parlamentului. Statutul prevedea înfiin area Senatului prin care se introducea la
noi, pentru prima dat , sistemul bicameral. Senatul se compunea din 9 senatori de drept
i 64 numi i de domnitor, jum tate dintre ace tia fiind reînnoi i la fiecare 3 ani. Senatul
avea rolul de Camer moderatoare, având i atribu ii de control al constitu ionalit ii
legilor.
Perioada regimului personal al lui Cuza r mâne o perioad controversat în istoria
parlamentarismului românesc. Prin sc derea censului i l rgirea cadrului electoral, se
realizeaz un progres vizibil al practicii reprezent rii politice. Îns modificarea raportului
de for e dintre puterea legislativ i cea executiv în favoarea acesteia din urm a afectat
buna func ionare a practicii parlamentare.
Regulile de func ionare ale regimului politic parlamentar au fost restabilite prin
Constitu ia din 1866, prima constitu ie de tip modern adoptat de o Adunare Constituant
Român .
Practica politic parlamentar , cu toate inconsecven ele sale, a avut un rol
decisiv în construc ia României moderne. Toate marile probleme ale României au format
obiectul dezbaterilor i hot rârii Parlamentului. Aici s-au discutat strategiile dezvolt rii
economice, sociale, culturale, juridice i administrative, direc iile politicii externe, s-au
confruntat doctrine, idei i convingeri politice, s-a decis legisla ia care a stat la baza
evolu iei statului român modern. Opera de legiferare din acea perioad nu este lipsit ,

52
îns , de disfunc ii i inadverten e, care au atras critica unor observatori str ini. În acest
sens, ministrul Italiei la Bucure ti (De Beccaria) comenta într-un raport trimis la Roma,
în 1908, urm toarele: “…a face i a desface legi, dintre care unele abia intraser în aplicare,
este una din pl gile României i arat cu ce u urin se legifereaz în aceast ar . Consecin a
este c acei care le fac, ei în i i, nu le aplic i multe din ele r mân liter moart . Apoi unele legi
de reform agricol sunt a a de complicate încât nici persoanele cele mai versate în materie nu-
i dau seama exact despre ce e vorba” (apud Mamina i Bulei, 1994: 125).
Cu toate aceste limite, alegerile desf urate pe baza votului censitar au f cut s
func ioneze un parlament care n-a fost valoric inferior celor existente în Europa la acea
vreme. A avut poate mai pu in ini iativ i putere, dar dezbaterile sale au fost consistente
prin con inutul lor ideatic. Parlamentul a oferit partidelor politice un cadru de manifestare
i competi ie dup regulile jocului politic modern. Prezen a, în parlamentul românesc, a
unor personalit i culturale i politice a ridicat prestigiul acestei institu ii i a sporit
nivelul de intelectualitate al dezbaterilor. În Parlament au activat reprezentan i de
prestigiu ai vie ii culturale i tiin ifice române ti, precum: Titu Maiorescu, P. P. Carp, dr.
Ion Cantacuzino, dr. Daniel Danielopolu, Simion Mehedin i, Constantin Stere, Dimitrie
Gusti .a.
Conceput ini ial ca un instrument de contrabalansare a puterii executive, ca un
mijloc prin care boierii tindeau s limiteze puterea excesiv a domnitorului, parlamentul
se transform , treptat, dintr-o institu ie apar inând claselor privilegiate într-un organism
reprezentativ. Din perspectiva istoriei parlamentare, anul 1918 are o semnifica ie
distinct , marcând sfâr itul parlamentului bazat pe cens i inaugurarea unei alte institu ii
întemeiat pe sufragiul universal. Pân în 1918, regimul politic românesc corespunde
fazei “primitive” a democra iei liberale, care coexist în general cu sufragiul cenzitar,
numit de Bernard Manin “democra ia parlamentelor”. În aceast etap definitorie a
parlamentarismului, adun rile reprezentative func ioneaz ca ni te adev rate instan e
deliberative care rezolv , pe calea dezbaterii i a argument rii, problemele fundamentale
ale societ ii. În acest context, alegerile au ca scop principal s aduc la putere “notabili”
care sunt desemna i datorit notoriet ii i pozi iei lor sociale i care beneficiaz de
încrederea cet enilor, îns nu promoveaz totdeauna interesele acestora, instituindu-se o
anumit distan între reprezentan i i reprezenta i (Baudouin, 1999: 238).

53
În intervalul 1866-1918, sistemul parlamentar bicameral, cu toate limitele sale, a
însemnat un evident progres în evolu ia politic a României, favorizând elaborarea unei
ample i moderne legisla ii în toate domeniile vie ii sociale. Dezbaterile politice care se
asociau procesului de legiferare au avut o puternic rezonan asupra opiniei publice, mai
ales prin pluralitatea ideilor exprimate în nuan ele tradi ionalismului conservator, ale
liberalismului radical sau ale socialismului reformist. Parlamentul era tribuna politic de
la care se proclamau concep iile i strategiile de ac iune ale principalelor grup ri politice
din epoc .

2. Guvernul sau “alternan a la putere”


Puterea executiv era exercitat , în numele regelui, de guvern. Acesta era format
din mini tri, având calitarea de secretari de Stat, care împreun alc tuiau Consiliu de
Mini tri, organ de guvernare, de execu ie i deliberare. Pre edintele Consiliului de
Mini tri era persoana desemnat de rege cu formarea guvernului. El era eful guvernului
(primul ministru) i prezida Consiliul de Mini tri. În mod obi nuit, primul ministru era i
titularul unui departament. În aprilie 1881, s-a prev zut prin lege c acesta poate fi i
ministru f r portofoliu. Primul ministru i mini trii intrau în func iune dup ce depuneau
jur mânt în fa a regelui. Odat constituit, guvernul se prezenta în fa a parlamentului
pentru a ob ine recunoa terea acestuia. Primul ministru stabilea, împreun cu colegii s i,
programul ministerial, coordona activitatea ministerelor i vorbea, în numele întregului
guvern în fa a Parlamentului. Cu mandat regal, guvernul putea proroga sau dizolva
Parlamentul, care, la rândul s u, putea da vot de blam unui ministru sau întregului
cabinet.
De i Constitu ia din 1866 nu-l prevedea în mod expres (de abia în 1923 cap t o
baz constitu ional ), Consiliul de Mini tri dobândea consacrarea categoric prin legea
asupra responsabilit ii ministeriale din 2 mai 1879. Aceasta stabilea principiul c
membrii unui cabinet sunt solidar r spunz tori înaintea dispozi iilor acestei legi, atât
pentru faptele s vâr ite în comun, cât i pentru acelea c rora le-au dat o sus inere
inten ionat . Principiul responsabilit ii ministeriale apare ca un corectiv al abuzurilor
posibile. R spunderea ministeril poate fi politic , civil i penal . Constitu ia prevedea

54
în mod expres principiul contrasemn rii tuturor decretelor domne ti de ministrul de
resort, care trebuie s r spund pentru actele f cute în exerci iul func iunii lui. Înalta
Curte de Casa ie în sec iuni unite era i Curte de Justi ie, chemat s judece pe mini trii
trimi i în judecat de eful statului sau de una din Adun ri. R spunderea politic a
mini trilor se manifest prin retragerea încrederii din parte majorit ii uneia din Adun ri.
R spunderea întregului guvern putea fi angajat de primul ministru. R spunderea civil
era exercitat de stat, care fiind obligat s pl teasc o desp gubire, la cererea
particularului prejudiciat prin actul ministerial, cauta s o recupereze de la ministrul
vinovat; pentru aceasta, statul avea nevoie s fie autorizat de una din Adun ri (Mamina,
2000: 130). R spunderea penal se f cea în baza dispozi iilor legilor penale ordinare
care se aplicau i mini trilor.
Organizarea modern a ministerelor dateaz de la unificarea administrativ (1862)
a Principatelor, realizat în timpul domniei lui Al. I. Cuza. În noul regim politic instaurat
la 1866 fiin au, la început, 7 ministere: de Interne, al Afacerilor Str ine, de Justi ie, de
Finan e, al Cultelor i Instruc iunii Publice, de R zboi, de Agricultur , Comer i Lucr ri
Publice. În martie 1883 se creeaz Ministerul Agriculturii, Comer ului i Domeniilor, cel
al Lucr rilor Publice r mânând de sine st t tor. Aceast structur ministerial s-a p strat
pân în aprilie 1908, când s-a înfiin at Ministerul Industriei i Comer ului, prin
desprinderea din vechiul minister, care r mânea cel al Agriculturii i Domeniilor.
Num rul de 9 ministere s-a men inut pân la intrarea României în r zboiul mondial.
Unirea din 1918, complexitatea problemelor unific rii i extinderea teritoriului a
determinat dezvoltarea aparatului administrativ, înfiin area unor noi ministere i
subsecretariate de Stat.
Mecanismul guvern rii consta în succesiunea la putere a celor doua partide care
î i disputau puterea: Partidul Na ional Liberal i Partidul Conservator. Acest mecanism al
succesiunii la putere este analizat, în literatura istoric , în dou maniere: ca “alternare la
putere în condi iile confrunt rii” sau ca “rotativ guvernamental ”. Prima explica ie
consider c succesiunea la putere a celor dou partide era consecin a unui complex de
factori social-economici i politici i avea ca fundament juridic Constitu ia din 1866.
Aceast practic oferea o serie de avantaje, recunoscute chiar de actorii politici implica i,
precum: asigura buna func ionare a regimului parlamentar, stabilitatea intern i pe cea a

55
institu iei monarhice; elimina riscul monopoliz rii puterii de c tre un singur partid;
permitea consolidarea partidelor în opozi ie; f cea posibil concretizarea unor programe
politice alternative.
A doua variant explicativ , cunoscut prin formula “rotativei guvernamentale”
(dup sistemul englez), sus ine ipoteza existen ei unei “alian e” între cele dou partide i
a unui compromis, în baza c ruia acestea ar fi cedat periodic puterea partidului aflat în
opozi ie. Analizele mai recente asupra mecanismului guvern rii din acea perioad
opteaz pentru prima variant explicativ , considerat a fi mai nuan at . C nu poate fi
vorba de o “alian ” sau “coali ie burghezo-mo iereasc ”, ci doar de acceptarea unui
cadru comun de evolu ie politic i a unor “compromisuri”, o dovede te permanenta lupt
pentru putere i instabilitatea politic care a caracterizat mai ales perioada imediat
urm toare adopt rii Constitu iei (Berindei, 2002).

Guvernele din perioada 1866-1918


În intervalul analizat, s-au succedat la putere guverne liberale, între anii: 1876-
1888; 1895-1899; 1901-1904; 1907-1910; 1914-1918 i guverne conservatoare, între
anii:1871-1876; 1888-1895; 1899-1901; 1904-1907; 1910-1914.
Analiza guvern rilor din aceast perioad pune în eviden problemele politice
prioritare ale momentului, raportul de for e dintre liberali i conservatori, precum i
mecanismele de influen are i control dintre cele dou ramuri ale executivului, respectiv
dintre acestea i legislativ. Analiza pe care o propunem are în aten ie alternarea
guvern rilor liberale i conservatoare, fiecare p strând puterea pe parcursul a cinci
intervale temporale (men ionate anterior), prefa ate de o perioad de instabilitate politic
general . Tabloul celor 42 de guverne care s-au succedat la conducerea rii sub regimul
monarhiei constitu ionale, din 1866 i pân la Marea Unire surprinde locul guvernului în
cadrul sistemului politic ca principal promotor al vie ii politice, organizator de alegeri,
ini iator de legi în parlament, conduc tor al administra iei rii, r spunz tor de buna
func ionare a institu iilor i de politica extern . Stabilitatea guvernelor, coeziunea
activit ii lor a depins de unitatea partidului care le-a format, de raporturile cu Regele i
de contextul istoric în care au ac ionat. Indiferent de culoarea politic , toate guvernele au
contribuit, cu ponderi diferite, la instituirea practicilor politice moderne. Adesea,
guvernele invocau “chestiunea na ional ” i dezideratul moderniz rii societ ii ca
mijloace de legitimare a ac iunilor de men inere sau de cucerire a puterii.

56
3. Monarhia i dezideratul stabilit ii sistemului politic

Pe întreg parcursul secolului al XIX-lea românesc, problema formei de


guvern mânt a constituit subiectul unor intense dezbateri i mi c ri politice, unele dintre
acestea concretizate în proiecte de reform institu ional , în cuprinsul c rora se reg sesc,
deopotriv , idei republicane i concep ii care sus in monarhia limitat .
Confrunta i cu ostilitatea imperiilor care î i disputau sferele de influen în epoca
modern , românii i-au precizat constant op iunea pentru un regim politic care s le
asigure libertate na ional i dreptate social . În paralel cu aceast op iunea pentru
republic s-a afirmat treptat o alta, vizând instaurarea monarhiei i aducerea pe tronul
Principatelor a unui domn str in. Mul i oameni politici români au apreciat c prezen a
principelui dintr-o familie domnitoare str in , care s nu fie îns din Turcia, Rusia sau
Austria, era o modalitate de ap rare a intereselor na ionale fa de tendin ele dominatoare
ale celor trei mari imperii vecine, putându-se evita, în acela i timp, luptele pentru tron
dintre diferitele “partide” interne (Scurtu, 1991). Ideea aducerii unui principe str in,
instaurarea unei monarhii ereditare i limitate în cele dou Principate, considerat
necesar “pentru siguran iia lor cea din afar i statornicia cea din l untru”, apare în
primele decenii ale secolului al XIX-lea, în cuprinsul unor peti ii ale boierilor adresate
marilor puteri. Mai târziu, Adun rile ad-hoc întrunite la Ia i i Bucure ti în 1857 au votat
pentru unirea Moldovei cu Muntenia într-un singur stat, sub conducerea unui “principe
str in ereditar, ales dintr-o dinastie domnitoare de-a Europei, ai c rei mo tenitori
n scu i în ar am dori s fie crescu i în religia rii” (Gândirea social-politic despre
Unire, 1966: 152). A adar, aducerea unui prin st in era invocat din “ra iuni politice, de
stat”, asigurând stabilitatea politic i prestigiul european al rii, având ca model cazul
Belgiei i al Greciei. Pe bun dreptate, sepoate sus ine ideea c “…în România exist
[exista, s. n.] o enorm sete de legitimitate i de simbolism valabil, plin i întreg: adic
tocmai ceea ce poate oferi o dinastie istoric . Continuitate istoric , stabilitate,
restaurare – puncte-cheie ale oric rei legitimit i – iat ce poate oferi coroana”
(Nemoianu, 2000).
Din ini iativa Locotenen ei domne ti (care a preluat conducerea rii dup
abdicarea lui Cuza) s-a organizat, în aprilie 1866, un plebiscit al c rui rezultat a fost
favorabil aducerii principelui str in. De asemenea, noile Corpuri legiuitoare s-au

57
pronun at pentru aducerea pe tron a lui Carol I de Hohenzolhern. Cu toate c a avut în
continuare opozan i, la 10 mai 1866, Carol a depus jur mântul în Parlamentul României:
“Jur a fi credincios legilor rii, a p zi religiunea românilor, precum i integritatea
teritoriului ei, i a domni ca domn constitu ional” (Scurtu i Bulei, 1990: 155). De la 1
iulie 1866 a intrat în vigoare Constitu ia care a reprezentat baza organiz rii monarhiei
constitu ionale în România, form de guvern mânt ce s-a men inut pân în februarie
1938. Perioada dinastiei str ine va dura îns pân la 30 decembrie 1947 (adic 81 de ani),
data proclam rii republicii.
Conform Constitu iei din 1866, eful statului (Domnul, pân în 1881) de ine
puterea executiv pe care o exercit prin mini trii i guvernul s u; nume te i revoc
mini trii; provoac demisia guvernului; desemneaz persoana îns rcinat cu formarea
guvernului, care poate sau nu s provin din majoritatea parlamentar ; guvernul odat
constituit, Corpurile legiuitoare confirm totdeauna actul Regelui.
Ca în orice monarhie parlamentar , domnitorul, apoi regele Carol I exercita
împreun cu parlamentul puterea legislativ . Prerogativele sale în acest domeniu erau
urm toarele: ini iativa legislativ ; sanc ionarea i promulgarea legilor votate de
parlament; adresarea de mesaje Camerelor parlamentare sugerând priorit ile asupra
c rora parlamentul s se concentreze în activitatea legislativ ; convocarea, amânarea,
închiderea sau dizolvarea parlamentului; întocmirea de regulamente de executare a
legilor, f r modificare sau suspendarea con inutului lor. Alte atribu ii: dreptul de
amnistie în materie politic ; dreptul de a ierta sau mic ora pedepsele în materii criminal ;
nume te i revoc în func ii publice; este capul puterii armate, confer gradele militare i
decora iile potrivit legii; încheie cu statele str ine conven ii în materie de comer i
naviga ie, care îns trebuie aprobate de puterea legislativ ; în numele lui se execut
hot rârile judec tore ti; are dreptul de a bate moned conform unei legi speciale
(Mamina, 2000).
Constitu ia stabilea cazuri concrete în care domnul nu avea dreptul s intervin :
nu putea ierta sau mic ora pedepsele hot râte de justi ie în privin a mini trilor; nu putea
suspenda cursul urm ririi sau al judec ii, nici nu putea interveni în administrarea
justi iei; nu putea crea o func ie nou f r o lege special , nu putea modifica sau suspenda

58
legile i nu putea scuti pe nimeni de la aplicarea lor, nici un membru al familiei
domnitoare nu putea fi ministru (Scurtu, 1988).
Regele se bucur de cele dou privilegii monarhice: principiul irevocabilit ii,
puterile sale fiind pe via i ereditare, i principiul inviolabilit ii, în sensul c actele i
decretele domne ti, precum i legile promulgate nu erau valabile f r contrasemnarea lor
de c tre ministrul de resort sau primul ministru, care angajau automat r spunderea
acestora. Se adoptase, astfel, principiul constitu ional englez potrivit c ruia “regele
domne te dar nu guverneaz ”. Principiul domniei ereditare se reg se te în articolul 82
din Constitu ie, conform c ruia: “Puterile constitu ionale ale domnului sînt ereditare, în
linie coborâtoare direct i legitim a m riei sale principelui Carol I de Hohenzollern-
Sigmaringen, din b rbat în b rbat prin ordinul de primogenitur i cu excluderea
perpetu a femeilor i coborîtorilor lor. Coborîtorii m riei sale vor fi crescu i în
religiunea ortodox a R s ritului”. Principiul inviolabilit ii era prev zut în articolul 92
astfel: “Persoana regelui este neviolabil . Mini trii lui sunt r spunz tori. Nici un act al
regelui nu poate avea t rie dac nu va fi contrasemnat de un ministru, care prin aceasta
chiar devine r spunz tor de acel act”.
Prin mijloacele oferite de Constitu ie, regele se manifest ca un element
moderator i de control al celor trei puteri, avînd misiunea de a asigura stabilitatea
întregului sistem constitu ional. În împrejur ri excep ionale, la convocarea i sub
conducerea regelui, se întruneau Consiliile de Coroan , la care luau parte reprezentan ii
puterii i cei ai opozi iei politice reunind vârfurile clasei politice române ti: prim-mini tri,
membri ai guvernelor, lideri ai celor dou Camere la Parlamentului, fo ti premieri, efi de
partide, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pre edin ii Înaltei Cur i de Casa ie i
Justi ie, frunta i ai armatei. Aceat institu ie nu era prev zut în actul fundamental.
Consiliile de Coroan erau convocate de suveran, f r o norm prescris , la cererea
guvernului, având numai rol consultativ (Mamina, 2000).
Domnia lui Carol I a cunoscut mai multe perioade distincte (Scurtu i Bulei,
1990). Prima perioad (mai 1866 – martie 1871) s-a caracterizat printr-o mare
instabilitate politic (guvernamental i parlamentar ) i ample mi c ri antidinastice,
republicane. Tendin ele lui Carol de a instaura un regim de autoritate, preferin ele sale
pentru conservatori i inten ia de a apropria România de Prusia au nemul umit gruparea

59
liberalilor radicali condus de C. A. Rosetti i I. C. Br tianu, care au ac ionat pentru
înl turarea domnitorului i instaurarea unui regim republican. În acest context, Carol I a
adoptat tactica “jocului pe o singur carte” amenin ând cu abdicarea. Aceast perspectiv ,
care periclita stabilitatea politic a rii, i-a determinat pe unii lideri politici ai vremii
(Lasc r Catargiu i Nicolae Golescu) s ac ioneze în sensul restabilirii ordinii. Formarea
guvernului conservator condus de Lasc r Catargiu pune cap t perioadei de criz i
instabilitate politic , iar mi carea antidinastic i republican a încetat pentru o vreme.
Dac la începutul domniei sale, Carol I declara c este “înclinat mai mult spre principii
liberale”, în urma crizei dinastice din 1870-1871, principele se distan eaz de liberali
(Berindei, 2002).
Cea de a doua perioad (martie 1871 – mai 1881) a domniei lui Carol I a fost
dominat de preocuparea pentru realizarea unui echilibru în via a politic intern ,
dobândirea i confirmarea independen ei de stat a României. Carol I a fost comandantul
suprem al trupelor româno-ruse aflate pe principalul front al r zboiului din 1877, aspect
prin care a crescut prestigiul s u pe plan intern i interna ional. Dup recunoa terea
independen ei prin tratatul de la Berlin (1878), Consiliul de Mini tri a hot rât ca
domnitorul Carol I s poarte numele de “Alte -regal ” i s-a pus problema reglement rii
succesiunii la tron. Prin “pactul de familie” din mai 1881, patronat de împ ratul
Germaniei Wilhelm I, (care era eful familiei de Hohenzollern), Ferdinand de
Hohenzollern, nepotul lui Carol I i fiul principelui Leopold (fratele mai mare a lui Caol),
a fost confirmat ca mo tenitor al tronului României. În acela i timp, oamenii politici au
purtat discu ii cu privire la proclamarea României ca regat i a lui Carol I ca rege. Legea
privind proclamarea regatului a fost adoptat în martie 1881, iar festivit ile ocazionate
de acest eveniment au fost stabilite pentru data de 10 mai, când se împlineau 15 ani de la
urcarea lui Carol pe tron. În lege se stipula c : “România, constituit în regat,
completeaz i încoroneaz opera regener rii sale. Ea î i d un nume, care este în acord
cu pozi ia ce a dobândit ca stat independent. Domnul României este suveranul s u, i
acest suveran luând titlul de rege, nu face decât s continue a exercita suveranitatea
domnului” (Scurtu, 1991: 33). În 1884, Parlamentul a decis modificarea Constitu iei,
stabilind monarhia ca form de guvern mânt, atribu iile regelui r mânând cele stabilite
pentru domnitor în 1866.

60
A treia etap a domniei lui Carol I (mai 1881 – septembrie 1914) s-a remarcat
prin stabilitate politic , bazat pe sistemul “alternan ei la guvernare” i printr-o activ
politic extern . Mi carea antimonarhic i republican a continuat i dup proclamarea
regatului, în acest sens desf urându-se o campanie de pres sus inut de cotidianele:
“Adev rul”, “Lupta”, “Facla”, “Republica Român ”, “Drepturile Omului”. Principalul
subiect pus în discu ie era averea familiei domnitoare. Pozi ii antimonarhice public i
ziarul conservator “Epoca” (articolul “Republica sau monarhia?”, 1886), exprimând
nemul umirea conservatorilor fa de spijinul acordat de rege guvernului liberal i
invocând respectarea prerogativelor constitu ionale ale acestuia. Atacurile din pres la
adresa regelui, formulate, deopotriv , de liberali i de conservatori, cât timp se aflau în
opozi ie erau folosite i ca mijloace de presiune asupra monarhului pentru a-i chema la
putere. O campanie de pres la fel de virulent între ine i Partidul Social-Democrat din
România (1893), al c rui obiectiv era crearea unui stat republican. Având adep i fideli,
idealul republican reînvie în contextul istoric de dup r zboi, când în multe state
europene monarhia s-a pr bu it.
În ceea ce prive te raporturile dintre Rege i partidele politice, Carol I a sus inut
sistemul bipartidist, considerat necesar men inerii stabilit ii rii. Pentru respectarea
mecanismului alternan ei la putere – specific bipartidismului – fiecare dintre cele dou
partide trebuia s dea asigur ri c , odat ajuns la putere, nu va schimba sistemul i c va
respecta “regulile jocului” (Deleanu, 1996: 213). Regele, f când uz de atribu iile sale de
revocare i numire a guvernului, devine garantul conserv rii sistemului, asigurând
stabilitatea politic . Disputa pentru putere dintre cle dou partide era “arbitrat ” de
suveran. Potrivit regimului constitu ional, la apelul suveranului, partidele formau, prin
rota ie, guvernul care, prin de inerea puterii, î i asigura majoritatea în parlament i i î i
subordona administra ia central i local (Scurtu, Alexandrescu, Bulei, Mamina, Stoica,
2003: 13).
De i convingerile i strategiile sale de ac iune, centrate pe echilibru i modera ie,
erau mai compatibile cu cele ale conservatorilor, Regele a conlucrat la fel de bine cu
guvernele liberale. Puterea Regelui a fost, adesea, “ponderat ” de autoritatea liderului
partidului politic aflat la guvernare. Au existat momente (precum: impunerea unui guvern
de c tre corpurile legiuitoare, în decembrie 1870; schimb rile de guvern sub presiunea

61
for elor politice, în 1876 i în 1888; hot rârea de neutralitate a României, în 1914) în care
Regele a trebuit s accepte pozi ia decis de partidele politice, ac ionând ca “un rege
constitu ional”.
A adar, România era o monarhie parlamentar în care executivul avea un rol
preponderent. Centrul de greutate al regimului parlamentar românesc, atât în primii
cincizeci de ani de func ionare cât i în perioada interbelic , considerat , adesea, ca fiind
faza maturit ii sale, era regele care arbitra jocul politic (Scurtu, 1991: 38). Interven ia
lui în politic dep ea limitele dictonului monarhiei parlamentare dup care “regele
domne te dar nu guverneaz ”. Alternan a la putere, mediat de c tre rege, induce liderilor
politici preocuparea constant de a câ tiga încrederea regelui, pentru a ajunge la
guvernare, i mai pu in de a câ tiga, prin activitate politic , opinia public . Aceast
disfunc ie în raporturile dintre puteri poate c p ta i o conota ie pozitiv în raport cu
situa ia monopoliz rii de c tre un singur partid sau de c tre rege.
Principiul clasic al democra iei parlamentare, potrivit c ruia guvernul eman din
parlament, ca reprezentant al corpului electoral, este aparent respectat, numai c regele
a inversat ordinea normal , adic întâi alegerile, apoi formarea guvernului. Regele
revoca guvernul, f r votul de neîncredere al parlamentului; numea un nou guvern, f r
majoritate în parlamentul vechi, i guvernul numit cerea regelui dizolvarea acestui
parlament i organizarea de alegeri anticipate, pe care, desigur le câ tiga, asigurându- i
astfel majoritatea necesar . Dup ce guverna 1-4 ani, era revocat la rândul s u i adus
la guvern partidul de opozi ie, care relua ciclul men ionat, i în felul acesta se realiza
alternan a la putere, o condi ie a guvern mîntului reprezentativ (Cioab , 1995). Aceast
manevr politic a fost aplicat i înainte de primul r zboi mondial i în perioada
interbelic , explicând în mare parte priceperea guvernului de a câ tiga alegerile pe care
le organiza.
O alt perspectiv de analiz consider c centrul de gravitate al statului se situa
la nivelul “oligarhiei politice”, animat de idealuri republicane, care “s-a folosit de
monarhie atât cât a avut nevoie de ea”, situa ie comparabil cu cea din Anglia perioadei
lui Wilhelm I. Potrivit acestei perspective, regimul politic românesc modern se aseam n
cel mai mult cu cel englez în privin a raporturilor dintre puterea executiv , legislativ io
“monarhie de pur reprezentan ”. Pe fondul unei “caren e a institu iei monarhice”, cele

62
dou ri tr iau într-un “regim aproape republican”, în care elitele locale de ineau efectiv
puterea (Al. George, în vol. Doctrine politice..., 1998, coord. Alina Mungiu-Pippidi).
Aceast interpretare se “confirm ” mai bine pentru perioada domniei regelui Ferdinand,
care succede la tronul României dup moartea lui Carol I (septembrie 1914) i se men ine
pân în 1927. Primii s i ani de domnie sunt marca i de dificult ile deciziilor politice în
vreme de r zboi, noul rege neavînd, la acea dat , experien a politic i autoritatea
înainta ului s u, îns el a schimbat orientarea rii în politica extern , pronun ându-se
pentru intrarea în r zboi al turi de Antant , atr gându- i astfel numero i simpatizan i. El
i-a legat numele de Marea Unire, fiind încoronat – în octombrie 1922, la Alba-Iulia – ca
“rege al tuturor românilor”. Pe întreg parcursul celor 13 ani de domnie a acordat
încredere maxim lui Ion I. C. Br tianu, pre edintele Partidului Na ional-Liberal, pe care
l-a sprijinit în toate ac iunile de reformare i consolidare a statului unitar, legitimând în
bun m sur faptul c Br tienii au fost “a doua dinastie în România”.

TEME/ÎNTREB RI:
- explica i care erau mecanismele prin care Regele trebuia s asigure echilibrul i
stabilitatea politic i în ce m sur a reu it s fac acest lucru;
- prezenta i raportul dintre puterea executiv i cea legislativ în epoca primei
modernit i române ti.

63
ACTORII POLITICI AI MODERNIT II ROMÂNE TI

1. Grup ri, partide, lideri


În prima jum tate a secolului al XIX-lea în spa iul românesc nu au existat
forma iuni politice închegate care s aib un statut propriu i care s - i desf oare
activitatea dup un program ideologic coerent. Principalii actori politici i promotori ai
moderniz rii societ ii române ti din acea vreme erau grup rile, respectiv curentele
politice i culturale.
Tendin a de organizare a purt torilor de idei înnoitoare într-o forma iune politic
poate fi semnalat chiar la începutul secolului al XIX-lea, când se contureaz conceptul
de ”partid ” sau ”partid na ional” i care reprezint prima cristalizare modern , sub raport
organizatoric, a elementelor boiere ti din Moldova i ara Româneasc . Un actor politic
important în societatea româneasc din secolului al XIX-lea a fost, a adar, Partida
na ional care urm rea cu prec dere emanciparea fa de domina ia str in i reformarea
institu iilor, obiective asimilate deopotriv mi c rii liberale. De i nu avea un statut i o
structur formal , partida na ional reprezenta cel mai semnificativ curent politic na ional
i liberal din epoc . Prezen a i activitatea acestei forme organizatorice nu este liniar , în
intervalul amintit, îns de numele ei se leag evenimentele istorice de referin ale
moderniz rii societ ii române ti (Xenopol, 1910).

Prezentând un punct de vedere unitar cu privire la interesele generale române ti


legate de autonomie, partida na ional era îns divizat în raport cu problemele de
organizare intern . A. D. Xenopol distinge în interiorul partidei na ionale grupul boierilor
liberali i cel al “liberalilor conservatori” de la conducerea statului. Fenomenul partizan
în rile române devine mai vizibil în cadrul adun rilor reprezentative, formate în
contextul regimului politic regulamentar, pe care l-au cunoscut Principatele Române de la
est de Carpa i vreme de peste dou decenii. De i regula reprezent rii era deficitar
(Adunarea fiind foarte omogen din punct de vedere social, aceasta continuând s r mân
reprezentativ pentru o clas , nu pentru o ar ) i principiul opozi iei de tip parlamentar

64
nu era recunoscut, structurarea început avea s evolueze, astfel încât la 1848, i dup
aceast dat , cele dou curente politice, liberal i conservator, se disting mai clar.

Epoca domniei lui Al. I. Cuza (1859-1866) s-a remarcat prin existen a a
numeroase frac iuni politice în cuprinsul celor dou mari curente politice ale vremii –
liberalismul i conservatorismul. Forma iunea politic cea mai bine definit i organizat
era cea a liberalilor radicali (“ro ii”) având ca lideri pe I. C. Br tianu i C. A. Rosetti.
Coeziunea membrilor acestei grup ri era asigurat de trecutul lor revolu ionar, de
experien a exilului i a luptei pentru Unire. Ei se reuneau în cluburi (“comitete
revolu ionare”), dintre care cel mai important era clubul na ional de la hotelul Concordia
din Bucure ti. Liberalii radicali aveau propriul organ de pres – “Românul” – în care î i
formulau principiile i direc iile de ac iune politic . Baza social a grup rii era format
din: intelectuali, categorii ale burgheziei mici i mijlocii, or eni de condi ie modest .

O alt grupare liberal care s-a remarcat pe scena politic a vremii a fost gruparea
moderat centrist reunind, în Muntenia, pe Ion Ghica, Christian Tell, Vasile Boerescu,
George Costa-Foru, Nicolae Kretzulescu, Alexandru G. Golescu i, în Moldova, pe
Mihail Kog lniceanu, Vasile M linescu, Dimitrie A. Sturdza, Manolache C. Epureanu,
Anastase Panu . a. De i gruparea liberalilor radicali era mai unitar , elementele moderat-
centriste (“partidul tronului”) au dominat via a politic a rii în timpul domniei lui Cuza,
mai ales dup lovitura de stat din 1864, când cei doi lideri liberali modera i – M.
Kog lniceanu i G. Vernescu au acceptat ideea instituirii regimului personal ce avea ca
scop declarat realizarea reformelor.

În acela i interval – 1859-1866 – conservatorii au reprezentat o puternic for


politic în cadrul statului na ional, exponen ii lor – mari boieri i proprietari de p mânt –
de inând o pozi ie dominant în structura corpurilor legiuitoare. Oamenii politici
conservatori se prezint ca individualit i sau grupuri de deputa i având interese comune.
Coeziunea acestora se întemeia pe atitudinea fa de problema agrar i men inerea marii
propriet i funciare, precum i a sistemului electoral cenzitar, toate acestea asigurând un
regim politic bazat pe ordine i stabilitate. Conservatorii munteni îl aveau ca lider pe
Barbu Catargiu, al turi de care activau i al i oameni politici remarcabili precum Lasc r
Catargiu, Apostol Arsachi, Constantin N. Br iloiu. Exista i o grupare conservatoare

65
moderat având ca reprezentan i pe George tirbei i Dimitrie Ghica în Muntenia i pe
Grigore M. Sturdza, Alexandru C. Moruzi, Gheorghe Bal în Moldova.

A adar, epoca lui Cuza s-a remarcat prin existen a a numeroase frac iuni politice
în cadrul celor dou mari curente politice: liberalismul i conservatorismul. Exceptând
gruparea liberalilor radicali care dispunea de structuri organizatorice atât centrale cât i
jude ene, dar numai în Muntenia, celelalte grup ri, de i cu nuclee stabile, erau forma iuni
efemere, raliate în jurul unor personalit i preocupate de lupta pentru putere. F râmi area
grup rilor politice a f cut posibil lovitura de stat i instaurarea regimului personal a lui
Cuza (1864-1866). În ciuda rivalit ilor dintre grup ri, în ianuarie 1863, s-au pus bazele
unei alian e - “monstruoasa coali ie” - între liderii liberali i conservatori care erau
împotriva instaur rii unui regim personal i care, din 1864, au ac ionat subteran în
vederea înl tur rii lui Cuza i instaurarea dinastiei str ine (Stan, 1979: 95). De i în
Adunarea legislativ era vizibil o diferen iere între “stânga” i “dreapta”, aceasta era
labil din cauza instabilit ii politice a unor deputa i, fenomen semnalat chiar de
contemporani: “Preocuparea dominant a Adun rii e s se rapoarte la persoane i nu la
principii; în ea nu exist nici o busol , si de aceea unii din Dreapta votaser contra
altora din aceea i parte, i nu s-a v zut s se aleag o opinie liberal ; nu era o
majoritate”, aprecia ministrul cultelor din ara Româneasc în aprilie 1860 (apud Voicu,
1998: 24).
Caracterizând via a politic româneasc înainte de 1866, C. R dulescu-Motru
considera, (la 1900), c aceasta era dominat de un “sentimentalism na ionalist”, în care
partidele politice, în accep iunea modern a termenului, nu existau. Pân la jum tatea
secolului al XIX-lea, linia dominant a politicii române ti era “s exist m ca na iune”,
cum scria C. R dulescu-Motru. Abia dup ce s-a dobândit o certitudine în acest sens
“a început via a noastr politic ”.
Aceea i idee o întâlnim i la Eminescu, care aprecia c de un partid
“conservator”, ca i de unul “ro u” nu se poate vorbi în România decât dup 1859.
Pân la acea dat , fuseser idei conservatoare, idei progresiste, idei revolu ionare i
oameni care le-au promovat mai mult sau mai pu in consecvent. În contextul politico-
juridic instituit prin Constitu ia din 1866, aceste idei au început s capete o mai mare
coeren , determinând astfel personalit ile promotoare s se grupeze în partide.

66
Perioada imediat urm toare adopt rii Constitu iei (1866-1871) s-a caracterizat
prin consolidarea grup rilor politice preocupate de propria organizare i clarificare
ideologic , pe fondul continu rii confrunt rilor dintre acestea. Într-un discurs parlamentar
din decembrie 1897, Petre P. Carp declara c : “De la 1866 trebuie s ne diferen iem nu
pe aspira iuni na ionale, (…) ci pe principii de organizare intern i numai de la 1866
pân azi se poate vorbi de partide liberale i de partide conservatoare, care i unele i
altele au originea lor (…) în glorioasa genera iune de la 1848, care a fost genera iunea
eroic a acestei ri” (Gane, 1936: 193). Politicianul conservator dezvolta un punct de
vedere întâlnit i la al i oameni politici i teoreticieni, punct de vedere circumscris
“teoriei institu ionale” cu privire la geneza partidelor politice, care sus ine derivarea
institu iei partidelor din institu ia parlamentar . De i, sub aspect juridic, partidul liberal i
cel conservator se constituie mai târziu, din 1866 se poate vorbi despre existen a
partidelor politice în spa iul românesc ca i grupuri parlamentare care î i definesc
identitatea pe criterii ideologice. Via a politic modern în România a început odat cu
via a constitu ional , cu adoptarea unei Constitu ii dup model european, iar partidele
politice s-au n scut din aceast Constitu ie (Scurtu & Bulei, 1990: 41).
În a doua jum tate a secolului al XIX-lea i pân în 1908, pe scena politic
româneasc au fost prezente dou partide de guvern mânt, i trei dup aceast dat . Cel
mai important partid politic al României moderne a fost Partidul Na ional Liberal, creat
în 1875, la conducerea c ruia s-au succedat oameni politici remarcabili precum: Ion C.
Br tianu (pân în 1882-1883 împreun cu C. A. Rosetti i singur pân în 1891),
Dimitrie C. Br tianu (1891-1892), Dimitrie A. Sturdza (1892-1908) i Ion I. C.
Br tianu (1909-1927). De i au existat numeroase diziden e în cadrul partidului, nucleul
acestuia l-a constituit gruparea liberal-radical care a început s se organizeze înc din
1861 în jurul lui C. A. Rosetti i Ion C. Br tianu.

Cel lalt partid de guvern mânt a fost Partidul Conservator, constituit în 1880,
care a avut la conducerea sa urm torii lideri: Emanuil Costache-Epureanu (1880),
Lasc r Catargiu (1880-1899), George Gr. Cantacuzino (1899-1907), Petre P. Carp
(1907-1913), Titu Maiorescu (1913-1914), Alexandru Marghiloman (1914-1925),
Nicolae Filipescu (1915-1916). Al turi de ace tia au activat i al i membri marcan i
precum: Alexandru Lahovari i fra ii acestuia Ion i Iacob, generalul Ioan Florescu,

67
generalul George Manu, Take Ionescu, Constantin C. Arion, Ion C. Gr di teanu, Barbu
Delavrancea .a. i în cadrul Partidului Conservator existau diziden e. În 1908 se
desprinde o grupare care formeaz Partidul Conservator-Democrat, al treilea partid de
guvern mânt al României, care îns nu va forma singur guvernul, ci doar va fi chemat la
putere de cele dou principale partide din Vechiul Regat. Partidul Conservator-Democrat
a fost condus de Take Ionescu, al turi de care au activat: Constantin C. Dissescu,
Nicolae Xenopol, Constantin R dulescu-Motru .a.
Dup Marea Unire s-a accentuat procesul de dezagregare a partidelor
conservatoare. În decembrie 1918, Partidul Conservator i-a luat denumirea de Partidul
Conservator-Progresist i a adoptat un nou program politic. Cu toate acestea, în martie
1922 partidul nu a ob inut nici un mandat în parlament i, drept urmare a p r sit scena
politic , de i a continuat s duc o existen formal pân la moartea lui Alexandru
Marghiloman, în 1925. În acela i interval, Partidul Conservator-Democrat a fuzionat, în
1916, cu gruparea lui Nicolae Filipescu, luându- i numele de Partidul Conservator-
Na ionalist, devenit ulterior Partidul Democrat (1919). Acesta din urm va dispare în
1922 prin fuziunea cu Partidul Na ional Român din Transilvania.
A adar, în epoc , pe scena politic româneasc , au activat mai multe partide i
forma iuni politice care au avut o existen mai mult sau mai pu in efemer . Astfel a fost
Frac iunea Liberal i Independent , creat la Ia i în 1869, condus de profesorul
Nicolae Ionescu i având o orientare antijunimist , forma iune care se pierde dup 1881
în reorganiz rile politice ale momentului.

O alt forma iune efemer a fost Partidul Liberalilor Modera i, creat tot la Ia i,
în 1878, de c tre G. Mârzescu, Vasile Conta, Grigore Cob lcescu, M. Kog lniceanu .a.
Acest partid dispare dup 1884.

Partidul Liberalilor Sinceri a fost creat de opozan ii lui I. C. Br tianu în 1880 i a


fost condus de George Vernescu, care îi avea al turi pe Emmanuel Protopopescu Pake,
Vasile Boerescu, Nicolae Ionescu, Dimitrie Gianni. În 1884 liberalii sinceri se unesc cu
conservatorii formând Partidul Liberal-Conservator, condus concomitent de Lasc r
Catargiu i George Vernescu i care dispare în 1891. Acesta a fost un partid în jurul
c ruia a gravitat “Opozi ia Unit ”, creat ca reac ie la guvernarea prelungit a lui I. C.
Br tianu.

68
Partidul Liberal-Democrat, creat, în 1885, tot ca reac ie la guvernarea lui
I. C. Br tianu, a fost condus de fratele acestuia Dumitru, avându-i al turi pe Mihail
Kog lniceanu, Constantin Gr di teanu, George Mârzescu, Dimitrie Gianni .a. Partidul
fiin eaz pân în 1890, când se une te cu Partidul Na ional Liberal.

În 1888, la Bucure ti a luat fiin , Partidul Democrat-Radical, condus de George


Panu, al turi de care sunt Alexandru B d r u, Constantin C. Bacalba a .a., intelectuali
cu vederi democratice de stânga care î i exprimau ideile în cotidianul ”Lupta”. Dup
1894, membrii acestui partid trec în rândurile Partidului Conservator, cu care va fuziona
oficial în 1897.

Un rol important în politica româneasc a vremii l-a avut Partidul Constitu ional
(“junimist”), creat oficial în 1891, dar existent din 1871, de când junimi tii, membrii
societ ii Junimea de la Ia i, intr în politic . Partidul grupa câteva personalit i marcante
ale vie ii politice i culturale române ti: Petre P. Carp, Titu Maiorescu, Theodor Rosetti,
Menelas Ghermani, Iacob Negruzzi, Alexandru Marghiloman .a. Ace tia au f cut parte
din guvernele conservatoare, iar când se aflau în opozi ie p strau o anumit independen
fa de conservatori, atitudine vizibil înc din 1881, când gruparea junimist începe s
ac ioneze separat de conservatori, fiind considerat un element dizolvant al Partidului
Conservator. În 1900 fuzioneaz cu conservatorii “puri”, iar în 1907 are loc o nou
fuziune cu Partidul Conservator, în urma c reia Partidul Constitu ional î i înceteaz
activitatea (Scurtu, Alexandrescu, Bulei, Mamina i Stoica, 2003).

Un partid activ a fost Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România,


creat în 1893, dup modelul partidelor social-democrate din Occident. Având ca lideri pe
Ioan N dejde, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Vasile G. Mor un, acest partid câ tig
aderen i printre intelectualii cu vederi de stânga i printre muncitori.

În 1910 a fost creat Partidul Na ionalist-Democrat sub conducerea lui Nicolae


Iorga i A. C. Cuza, c rora li s-au al turat Vasile M. Kog lniceanu, Ion Manolescu-
Mladin, Andrei Livezeanu i al i intelectuali de factur tradi ionalist afla i sub influen a
personalit ii lui Nicolae Iorga. Partidul Na ionalist-Democrat i-a desf urat activitatea
prin ziarul ”Neamul românesc” i prin implicarea reprezentan ilor s i la dezbaterile
parlamentare, îns nu particip la guvernare pân la primul r zboi mondial. Prin ideile

69
promovate, Partidul Na ionalist-Democrat a fost un partid de centru, cu influen redus
în via a politic a primei modernit i.

În vechea Românie, în contextul unui regim politic parlamentar în curs de


modernizare, se instituie treptat practica func ion rii partidelor politice în mecanismul
conducerii statului. Num rul oamenilor care f ceau politic era restrîns, nu numai pentru
c sistemul de vot era cenzitar, ci i pentru c tranzi ia spre o structur politic modern
i democratic presupune angajarea treptat a masei cet enilor, pe m sur ce coala se
extinde i aduce în via a social oameni interesa i i implica i în treburile publice. Cele
dou partide, care au “gestionat” puterea în perioada analizat , fac parte din categoria
“partidelor de cadre” care, din punct de vedere istoric, au constituit prima modalitate
institu ional de ini iativ partidist ap rut în contextul sufragiului cenzitar. A adar,
acestea nu erau partide de clas , cum s-a afirmat adesea în vechea literatur de orientare
marxist . Partidul Na ional-Liberal i Partidul Conservator confirm caracteristicile
definitorii ale partidelor de cadre, i anume: sunt partide de notabili al c ror obiectiv
principal este extinderea capitalului electoral i mai pu in recrutarea unui num r
ridicat de aderen i; unitatea de baz a organiza iei este comitetul de circumscrip ie;
leg tura dintre comitetele locale i ale ii parlamentari este slab ; grupul parlamentar
constituie centrul vital al partidului; partidul acord mai mare aten ie aspectelor
pragmatice ale politicii decât clarific rilor ideologice (Baudouin, 1999: 220-221).

Aceste aspecte probeaz i corela ia existent între sistemul bipartid, care a


func ionat în România pân la primul r zboi mondial, i sistemul electoral cenzitar,
respectiv modul de scrutin existent la acea dat (scrutin majoritar plurinominal). Un alt
argument invocat de anali ti în acest sens este c adoptarea sufragiului universal direct, în
1917, a avut consecin e vizibile asupra sistemului bipartid care s-a transformat în sistem
multipartid cu partid dominant. În acela i context a disp rut i Partidul Conservator care a
pierdut spijinul electoral rezultat din votul cenzitar (Voicu, 1998).

Pân la primul r zboi mondial, România a avut un sistem bipartidist, care de i


alc tuit din mai multe partide, numai dou dintre acestea au fost partide mari – prin
influen a electoral i prin num rul de deputa i în parlament – participând prin rota ie la

70
exercitarea puterii de stat (M gureanu, 1997). În prima faz a moderniz rii politice
române ti a func ionat, a adar, un sistem bipartidist “pur” sau “integral”, în care doar
dou partide mari acced, alternativ, la putere.

Spre sfâr itul secolului al XIX-lea i dup 1900, cele dou partide mari au avut
nevoie pentru a forma guvernul de sprijinul unui al treilea partid, cu o influen electoral
i parlamentar mai slab decât cea proprie (în 1888-1889, Partidul Liberal-Conservator
particip la guvernare al turi de conservatorii “puri”; Partidul Constitu ional intr în
cabinetul concentr rii conservatoare din 1891-1895; Partidul Conservator-Democrat
particip la guvernare în 1912-1913, într-un cabinet conservator, i în 1916-1918, al turi
de liberali), fapt ce îndrept e te afirma ia c , pe anumite secven e temporale, a
func ionat ceea ce în literatura de specialitate se nume te sistem bipartidist “imperfect”
sau cu “dou partide i jum tate” (“sistem para-dualist”).

Bipartidismul poate fi “numeric” – când exist numai dou partide – sau


“calitativ” – în sensul c predomin numai dou partide, ipostaz în care se înscrie i
cazului românesc. Avantajele acestui sistem constau în: facilitarea agreg rii de interese;
garantarea stabilit ii guvernamentale; înlesne te electoratului alegerea direct a
guvernan ilor (“guvernul iese direct din urne”) (Deleanu, 1996: 212). Bipartidismul
românesc din secolul al XIX-lea a fost unul “echilibrat” în sensul c alternan a la
putere s-a produs cu oarecare regularitate (exceptând “lunga guvernare liberal ”,
1876-1888). În raport cu criteriul disciplinei de vot/disciplinei de partid, se poate
aprecia c bipartidismul românesc a fost relativ “rigid”, datorit controlului ocult pe
care îl avea guvernul asupra majorit ii parlamentare.

Expresie a nivelului de modernizare politic a societ ii, fenomenul partizan a


avut un real efect formativ asupra opiniei publice române ti, a oferit o baz programatic
i ideologic praxis-ului politic, a mediat între corpul electoral i reprezentan ii ale i,
influen ând evolu ia politic prin intermediul parlamentului i al guvernului.

71
2. Elite modernizatoare

Pentru secolul al XIX-lea românesc, care a marcat intrarea noastr în orizontul


modernit ii, este valabil teza – dezvoltat de sociologia elitelor – conform c reia “elita
este f uritoare a istoriei”, este purt toarea “con tiin ei active” a societ ii în raport cu
masa (“publicurile”) care suport actul guvern rii, ca “parte pasiv ”, manipulat i
direc ionat de c tre elit (B descu, 1996). Tranzi ia societ ii române ti de la un sistem
politic tradi ional la unul modern este opera elitelor modernizatoare formate din elemente
ale vechii aristocra ii, intelectuali, capitali ti (industria i i finan i ti), efi militari.
Raportându-se apologetic sau precaut la ideologia moderniz rii, aceste categorii elitare î i
legitimeaz pozi ia sus inând ideea c singura cale de a crea o societate modern este
de inerea puterii de c tre “oligarhie”/elit – elementul cel mai dinamic al lumii române ti:
“Din lozinca întreit a revolu iei din 1789, no iunea de egalitate e desigur ast zi cea mai
puternic zguduit de relativismul experien ei istorice. Nu se poate concepe structur
politic sau social f r elite de conducere i f r cadre. Dincolo sau dincoace de
aceast no iune elementar de ordine în libertate, nu întâlnim decât anarhia celor mul i
sau tirania unuia singur” (Ghe. I. Br tianu, 1933: 4).

Pentru analiza de fa consider m relevante urm toarele aspecte ale dinamicii


“elitelor modernizatoare” române ti: structura social a elitelor politice, economice i
culturale; suportul economic; educa ia; resurse de putere; orientarea politic ; conversii i
competi ii elitare; contribu ia acestora la construirea noii societ i în “epoca primei
modernit i” (1866-1918).

În sens larg, categoria elite îi include pe “cei mai buni” - oameni care
înregistreaz performan e deosebite în domeniul lor de activitate i care sunt creatori de
valori sociale. Pornind de la aceast accep iune, se vorbe te despre multiplicitatea elitelor
raportat la diversitatea intereselor i activit ilor umane. Într-o accep iune mai “tehnic ”,
termenul se refer la cei care prin status i rol reprezint “structura de putere” din
societate (establishment), care influen eaz sau controleaz direct elaborarea deciziilor
politice, economice, sociale într-o comunitate na ional sau local (T ma , 1993). Elitele
sunt grupuri sociale care, în virtutea faptului c de in anumite “resurse rare” (bani, putere,
influen , prestigiu, cultur , competen ), exercit o form sau alta de domina ie

72
(economic , social , cultural , politic , ideologic , simbolic etc.) (M gureanu, 1997).
Pozi ia de superioritate a elitei într-o societate este legitimat de un anumit atribut de
excelen , pozi ie care se p streaz în func ie de gradul de organizare a acestui grup
minoritar.

În accep iunea dat de Vilfredo Pareto i Gaetano Mosca, elita este asociat clasei
politice (elita guvernant ) adic o minoritate organizat care are propria schem de
ac iune (“formul politic ” – Mosca) i domin asupra majorit ii dezorganizate. În
literatura de specialitate exist mai multe perspective de definire a clasei politice
(marxist , elitist , institu ional , liberal-pluralist ). Perspectiva liberal sus ine
pluralitatea elitelor conduc toare, care ac ioneaz doar conjunctural unite, dar de regul
se înfrunt concuren ial. Un punct de vedere diferit, oferit de analizele recente din
sociologia politic francez , consider c structura clasei politice o formeaz doar
profesioni tii politici, cei care se dedic exclusiv acestui tip specializat de activitate, spre
deosebire de amatorii politici, pentru care politica este o activitate complementar
(M gureanu, 1997). Alte “nuan ri” conceptuale propun distinc ia între clas politic i
clas conduc toare, ca fiind o diferen între gen i specie. Clasa politic îi include atât pe
cei care de in puterea (clasa conduc toare/profesioni tii politici/elita politic de la
putere), cât i pe cei care aspir la putere (elita politic de opozi ie contestatar ) sau care
o influen eaz (elita politic de influen ). Oprindu-ne aten ia asupra elitei politice, vom
opera cu aceast din urm accep iune.

Elita politic româneasc în “epoca primei modernit i” (1866-1918)

Studiile pe aceast tem presupun abordarea unor perspective analitice


interdisciplinare care s dep easc specula iile i s se supun exigen elor unei cercet ri
tiin ifice riguroase, îns astfel de investig ri sunt relativ pu ine. Dintre acestea
men ion m cercet rile lui Mihai Sorin R dulescu: “Observa ii despre elita politic
româneasc . 1866-1914” i “Elita liberal româneasc . 1866-1900”, care se remarc
printr-o minu ioas documentare istoric i prin elocven a argument rii. În primul studiu,
autorul analizeaz profilul clasei/elitei politice române ti în epoca domniei lui Carol I,

73
având în aten ie patru variabile: originea social , suportul economic, orientarea politic i
educa ia.

Originea social , bog ia i meritocra ia sunt condi ii care fac posibil accesul
indivizilor în categoria elitei politice. De i nu toate acestea sunt criterii de selec ie elitar
specifice societ ii moderne, ele au aceea i pondere în definirea profilului elitei politice
române ti din perioada analizat . Concluziile studiului sunt urm toarele: dintre cei 47 de
frunta i politici ( efi ai guvernului ai celor dou corpuri parlamentare, între 1866-1914),
majoritatea (cu foarte pu ine excep ii) apar ineau categoriilor boierimii (mo ierimii), cei
mai mul i (23 la num r) proveneau din p tura cea mai de sus a aristocra iei (“marii
boieri” sau ”protipendada boiereasc ”: Ghica, Sturdza, Cantacuzino, Bal , Catargi,
Rosetti, Golescu, Miclescu, Kretzulescu, Florescu .a.), câ iva erau boieri mijlocii
(Br tienii, P.P. Carp) sau boieri mici (St te tii). În structurile de conducere men ionate se
constat predominan a boierilor munteni fa de cei moldoveni i a liberalilor fa de
conservatori. Autorul surmontaz perpetuarea unui cli eu interpretativ care asociaz
moldovenilor, cu preponderen , orientarea conservatoare i muntenilor op iunea politic
liberal , demonstrând c existau numero i conservatori munteni i mul i dintre boierii
moldoveni erau liberali. Suportul economic al personalit ilor care s-au aflat la
conducerea rii în perioada men ionat l-au constituit mai ales propriet ile funciare.
Educa ia membrilor elitei politice s-a des vâr it mai ales în Fran a (mai mult de 50%
dintre fondatorii sistemului institu ional românesc modern erau forma i, prin studii i
doctorate, în Fran a), pe locul doi fiind Germania.

Constat m, a adar, c exist o continuitate a clasei politice înainte i dup 1866,


în sensul c boierimea se men ine în func iile de conducere, elita politic româneasc
având un evident caracter aristocratic, din punctul de vedere al originii sociale. Acest
fapt acrediteaz folosirea no iunii de “boier” pentru perioada care a urmat desfiin rii
juridice a clasei boiere ti (1858). Acestei clase, adaptat la trend-ul modernit ii, i se
datoreaz , crearea “con tient i programatic ” a unei burghezii române ti, situa ie
atipic fa de ceea ce s-a petrecut în statele occidentale unde burghezia s-a definit în
opozi ie cu nobilimea (R dulescu, 1996).

74
Realizând o cercetare genealogic a elitei liberale române ti în perioada 1866-
1900, autorul men ionat înt re te concluziile studiului precedent prin ideea c profilul
social al elitei liberale române ti este un “metisaj” între boierime, burghezie i
intelectualitate, prima categorie fiind preponderent , absorbind sistematic elemente din
celelalte grupuri sociale i l sându-se preschimbat de ele (R dulescu, 1998).
Statisticile vremii arat c marii proprietari funciari (mo ierii) erau de in torii reali ai
puterii politice în România, dup 1866. Astfel, i la 1911, 45% dintre membrii Camerei
Deputa ilor i 48% dintre cei ai Senatului figurau ca f când parte din aceast categorie
social . Se poate afirma c propor ia lor în parlament era mai mare, pentru faptul c mul i
parlamentari figurau ca având alte profesiuni (profesiuni liberale), fiind în acela i timp i
proprietari de p mânt (Chirot, 2002).

Mul i dintre intelectualii contemporani procesului moderniz rii s-au oprit asupra
profilului clasei politice române ti din acea vreme, efectu nd analize critice la adresa
structurii acesteia dublate de inten ia explic rii i în elegerii fenomenului. Constantin
Dobrogeanu-Gherea propune o imagine coerent asupra acestui subiect în lucrarea sa
Ce vor sociali tii români (1886), avansând ideea existen ei unei “oligarhii deschise”,
construit în jurul statului modern, ale c rei caracteristici sunt birocra ia, clientelismul i
politicianismul. Toat puterea apar ine tot vechii elite politice, dispus îns s deschid
cercurile puterii i noilor categorii elitare, nu în ideea schimb rii, ci a men inerii statu-
quo-ului (Matei, 2004). Oligarhul î i define te statutul printr-o dubl apartenen : “ ara
noastr e o ar mic i s rac , câmpul de înavu ire e foarte restrâns. De aceea,
oligarhul român cu trecere mai mare nu se putea resemna s r mân în marginile unei
clase (…) avocat sau ba, îmbog it în, din i prin afacerile statului devine mare
proprietar rural (…), devine industria (…), devine negustor (…), e financiar, el este i
r mâne (mai ales) un stâlp al oligarhiei politice i ca atare participant la (…) industria
politic ” (Gherea, 1910: 181).

Argumente i explica ii nuan ate, interdisciplinare g sim i în cercet rile unor


istorici de prestigiu – Gheorghe Platon i Alexandru-Florin Platon (“Boierimea din
Moldova în secolul al XIX-lea. Context european, evolu ie social i politic ”, 1995).
Lipsa clasei de mijloc în societatea româneasc a vremii, consider autorii, a necesitat
suplinirea rolului acesteia de c tre o alt categorie elitar , boierimea asumându- i

75
deopotriv responsabilit ile i privilegiile elitei modernizatoare. Rangul sau func ia
administrativ p stra privilegiul drept garant juridic al unui capital economic i simbolic
adaptat noii epoci. Angrenat într-un proces de “îmburghezire”, boierimea a asimilat
valorile (precum meritul, profitul), atributele i atribu iile clasei de mijloc, f r alterarea
propriei identit i sociale.

România a avut în “epoca primei modernit i”, i dup aceast dat , o elit
politic de nivel european. Structur social a elitei politice, în perioada analizat , era
dominat de elemente ale “vechii aristocra ii”, iar profilul profesional al acesteia relev
preponderen a “profesiunilor liberale”. Modernizarea politic a elitelor române ti a
însemnat “trecerea de la un sistem de domina ie bazat pe re ele de influen ale câtorva
familii aristocratice, la un sistem bazat pe organizare birocratic i autonomie
institu ional ”, fenomen echivalent cu o deplasare dinspre un tip de legitimare
simbolic /tradi ional , ce invoca ereditatea rangului i a privilegiului, spre o legitimare
legal-ra ional , caracteristic noilor elite administrative (Laz r, 1998). În cadrul acestei
transla ii s-a produs un proces de convertire a elitei aristocratice la valorile i activit ile
noii epoci, concomitent cu declan area unor competi ii elitare care revendicau pozi ii
dominante în sistem i î i disputau formulele politice cu func ie legitimant .

ÎNTREB RI/SUBIECTE:

- care era profilul clasei politice române ti în epoca primei modernit i?

- explica i caracteristicile i rolul bipartidismului în cadrul regimului parlamentar


românesc.

76
PRAXISUL POLITIC I CONFIGURA IA IDEOLOGIC
A LIBERALISMULUI ROMÂNESC (1866 – 1918)

Pe fundalul configura iei ideatice a secolului al XIX-lea românesc se proiecteaz


cele dou ideologii majore ale modernit ii care, sintetizînd i convertind valorile i
normele dominante ale vremii, au propus demersuri justificative i stiluri ac ionale
apar inând domeniului politic. La confluen a dintre valorile i reprezent rile specifice
culturii politice române ti i a configura iei simbolice a modernit ii europene se
contureaz profilul liberalismului românesc, care se remarc prin adoptarea, în praxis-ul
politic, a strategiei construc iei institu ionale ca temei al moderniz rii societ ii
române ti, strategie fundamentat ideologic pe valorile constitu ionalismului i
guvern mântului reprezentativ, ale na ionalismului i etatismului de factur liberal .
Aceste dimensiuni se legitimeaz în plan teoretico-epistemologic prin teoria
sincronismului institu ional/cultural i strategia “formelor creatoare de fond”
(Eugen Lovinescu), precum i teoria cre terii stadiale cu progres capitalist, respectiv
teoria sincroniz rii economice ( tefan Zeletin).

1. PRAXIS-UL POLITIC LIBERAL

1.1. Organizarea mi c rii liberale i constituirea Partidul Na ional-Liberal

Mi carea liberal i, ulterior, Partidul Na ional Liberal au fost unii dintre cei mai
importan i actori politici în perioada construc iei modernit ii române ti (1848-1918).
Pentru analiza legitim rii puterii prin praxis-ul politic vom urm ri doi indicatori
relevan i: organizarea mi c rii liberale de la începuturile sale pân la constituirea
partidului i, respectiv, politica guvernamental liberal cu privire la strategiile de
reformare i modernizare a societ ii: reforma agrar , industrializarea, reforma electoral ,
politici prin care se concretizeaz programul ideologic al partidului, configurat pe
traiectoria liberalism – na ionalism – democra ie.

77
Anali tii care s-au oprit asupra evolu iei liberalismului românesc plaseaz
începuturile acestuia la grani a secolelor al XVIII-lea i al XIX-lea când, sub influen a
iluminismului i a ra ionalismului francez, apar primele proiecte de reformare
institu ional dup principii moderne. Ini ial, afirmarea ideilor liberale în Principatele
Române de la est de Carpa i s-a realizat în ipostaza unei mi c ri reformiste, sus inut de
boierimea luminat , centrat pe reorganizarea institu iilor, evitând îns schimb rile
revolu ionare. A adar, în primele decenii ale secolului al XIX-lea, spiritul liberal era legat
de ideea de reform sus inut de principii moderne precum: dreptul popoarelor la
autodeterminare, limitarea puterii domne ti, constitu ionalism, separarea puterilor în stat
etc. Liberalismul românesc incipient era un liberalism bazat pe privilegiu
(nedemocratic), aspect care i-a determinat pe anali ti s -l numeasc liberalism boieresc
reformist (Stan & Iosa, 1996). Formele de expresie ale acestuia sunt memoriile de
revendic ri adresate puterilor vremii i proiectele de constitu ie elaborate, în principal, de
reprezentan i ai boierilor mici i mijlocii din Moldova i ara Româneasc , care voiau
impunerea principiului egalit ii în privilegii cu marea boierime.
În primele trei decenii ale secolului al XIX-lea au existat câteva momente istorice
importante, percepute, în epoc i în posteritate, ca manifest ri ale spiritului liberal în
societatea româneasc . Printre acestea se num r : revolu ia din 1821 i reistaurarea
domniilor p mântene (1822), ”constitu ia c rvunarilor” (1822), liberalizarea comer ului i
intrarea în sfera rela iilor economice capitaliste (1829), dezvoltarea înv mântului în
limba na ional (1818).
Actorul politic de numele c ruia se leag evenimentele istorice de referin ale
moderniz rii societ ii române ti din secolului al XIX-lea a fost Partida na ional care
urm rea cu prec dere emanciparea fa de domina ia str in i reformarea institu iilor,
obiective asimilate deopotriv liberalismului. De i nu avea un statut i o structur
formal , partida na ional reprezenta cel mai semnificativ curent politic na ional i
liberal din epoc . Partida Na ional se implic , mai târziu i cu alt componen , în
revolu ia de la 1848 i în preg tirea unirii din 1859. În cadrul mi c rii na ionale i
“patriotice”, liberalii vor g si adev rata baz de legitimitate i identitate politic , motiv
de regrupare i organizare care s dea greutate ac iunilor întreprinse.

78
Epoca regulamentar (1831-1856), cu toate limitele sale, a lansat unele principii
ale guvern rii moderne precum separarea puterilor publice i limitarea prerogativelor
domnitorului, configurând un regim politic liberal ”la vârf”. În fapt, Regulamentele
Organice au instituit “regimuri prevalent administrative, sub cenzura Rusiei ariste, i nu
regimuri reprezentative, propice demersului liberal” (Cliveti, 1996: 58).
Momentul cel mai semnificativ pe traiectoria evolu iei ideilor i a mi c rii liberale
a fost anul revolu ionar 1848. Situat în prelungirea ac iunilor române ti de emancipare
na ional i reformare institu ional , mi carea pa optist a lansat un program politic de
factur ra ionalist-liberal care a promovat convingerea c societ ile omene ti pot fi
schimbate radical prin legi i institu ii. Proiectul de emancipare na ional este acompaniat
de reconstruc ia radical a societ ii dezv luind resorturile “ingineriei utopice” ale
oric rei revolu ii. Catehismul revolu ionar de la 1848 se întemeiaz pe gestul fondator al
Declara iei de la 1789, o genealogie asumat ca modalitate de legitimare politic
(Stanomir, 2000: 13).

Mi carea revolu ionar pa optist este considerat principala surs a


liberalismului politic românesc din a doua jum tate a secolului al XIX-lea, marcând
totodat intrarea noastr în modernitate. Elita liberal din perioada de început a
regimului parlamentar românesc a fost succesoarea direct a genera iei pa optiste,
confundându-se în mare parte cu aceasta.

În intervalul cuprins între anii 1848-1856, via a politic din Principate este
dominat de orientarea conservatoare, în timp ce ideile liberale, fiind cenzurate de
autorit i, se vehiculau în cadrul unor cercuri politice secrete sus inute de revolu ionarii
exila i în Occident. Grupul emigran ilor pledeaz cauza româneasc în str in tate prin
demersuri diplomatice i activitate publicistic pân în 1857, când revin în ar i
particip activ la campania politic pentru constituirea Adun rilor ad-hoc i a Adun rilor
elective. În acel context s-a înregistrat un reviriment al ideilor liberale i ca urmare a
ridic rii cenzurii presei. Pe parcursul preg tirii Unirii din 1859, partida na ional s-a
prezentat ca “alian efemer ” între orient rile liberale i conservatoare, îns imediat
dup Unire, grup rile politice se contureaz i se diferen iaz mai clar. Astfel, se remarc
“vechiul partid conservator” mo tenitor al privilegiilor i al tradi iilor regulamentare, i

79
“partidul cel nou liberal” care declara c ac ioneaz în numele întregii na iuni, pentru
“egalitate înaintea legilor, a meritului i drept ii” (Stan, 1979: 53).

Epoca domniei lui Al. I. Cuza s-a remarcat prin existen a a numeroase frac iuni
politice în cuprinsul celor dou mari curente politice ale vremii – liberalismul i
conservatorismul. În intervalul 1859-1866, liberalismul parcurge dou etape distincte de
afirmare: prima perioad a domniei lui Cuza, a stat sub semnul reglement rilor
Conven iei de la Paris (1858) i a fost o epoc a libert ii de expresie a ideilor liberale,
îns regimul restrictiv al domniei personale (1864-1866) a afectat manifestarea unor
grup ri politice liberale, care vor activa în cadrul restrâns al cercurilor secrete. Sprijinirea
tronului, unificarea institu ional-juridic i realizarea reformelor erau obiective comune
ale frac iunilor liberale, îns modalitatea de înf ptuire a acestora precum i disensiunile
dintre executiv i legislativ au între inut rivalit ile dintre grup rile politice.

În cadrul mi c rii liberale se distingeau mai multe grup ri, care reuneau oameni
cu trecut politic, mentalit i i strategii de ac iune diferite. Forma iunea politic cea mai
bine definit i organizat (înc din 1861) era cea a liberalilor radicali (“ro ii”) având ca
lideri pe I. C. Br tianu i C. A. Rosetti. Coeziunea membrilor acestei grup ri era
asigurat de trecutul lor revolu ionar, de experien a exilului i a luptei pentru Unire. Dac
sub raport guvernamental, liberalii radicali n-au jucat rolul sperat în timpul domniei lui
Cuza, ei au avut în schimb un impact important asupra opiniei publice, propagând spiritul
ideilor moderne de organizare institu ional-juridic prin pres , reuniuni publice, dezbateri
în Adunarea Electiv . Domnitorul s-a bazat pe elemente moderate i conservatoare care
au facilitat consolidarea puterii executive.

A adar, gruparea liberal care a dominat scena politic româneasc în vremea


domniei lui Cuza a fost gruparea moderat centrist (“partidul tronului”), reunind, în
Muntenia, pe Ion Ghica, Christian Tell, Vasile Boerescu, George Costa-Foru, Nicolae
Kretzulescu, A. G. Golescu i, în Moldova, pe Mihail Kog lniceanu, Vasile M linescu,
D. A. Sturdza, M. C. Epureanu, Anastase Panu . a. De i în componen a ultimei Adun ri
Elective din timpul domniei lui Cuza pot fi identificate o grupare de dreapta, una de
stânga i una de centru (partidul tronului), grani ele dintre acestea erau înc labile din
cauza inconsecven ei politice a unor deputa i.

80
Perioada domniei lui Cuza, prin tot ceea ce a însemnat aceasta în planul reform rii
societ ii, a reprezentat tranzi ia c tre regimul monarhiei constitu ionale care, cel pu in
sub aspect formal-juridic, s-a dezvoltat sub semnul valorilor liberalismului. Astfel,
libertatea individului, a con tiin ei, libertatea de exercitare a drepturilor politice,
libertatea presei, a înv mântului sunt prev zute i garantate de actul constitu ional de la
1866, act pe care Xenopol îl aprecia ca fiind o adev rat “Cart liberal ”. Pe baza
acesteia s-a desf urat în România o via parlamentar intens , consolidându-se regimul
constitu ional i institu iile statului modern. Dezvoltarea parlamentarismului i a
constitu ionalismului îi va determina pe liberali s se constituie într-un curent omogen,
centrat pe ap rarea unui program de libert i civile i politice, percepute drept garan ii
necesare ale expresiei parlamentare, ale jocului opozi iei i al majorit ii, ale controlului
puterii i ale afirm rii opiniilor noi.
Perioada cuprins între anii 1866-1871 s-a caracterizat prin consolidarea
grup rilor politice de orientare liberal i conservatoare, preocupate de propria organizare
i clarificare ideologic , cu toate c au continuat confrunt rile dintre acestea. Dup
abdicarea lui Cuza, pe scena politic româneasc erau prezente urm toarele grup ri
liberale: gruparea liberalilor radicali munteni, adversari ai fostului domnitor; liberalii
modera i (Ion Ghica); gruparea lui Mihail Kog lniceanu; Frac iunea liberal i
independent (“frac ioni tii”;1869-1881) de la Ia i, condus de profesorul universitar
Nicolae Ionescu. De i, sub aspect juridic, partidul liberal i cel conservator se constituie
mai târziu, din 1866 se poate vorbi despre existen a partidelor politice în spa iul
românesc ca i grupuri parlamentare care î i definesc identitatea pe criterii ideologice.
Momentul propice pentru organizarea i unificarea mi c rii liberale l-a
reprezentat campania pentru alegerile parlamentare din aprilie 1875, când liberalii
hot r sc s ac ioneze pe aceea i platform alc tuind, în acest sens, un comitet central
electoral. Intra i în corpul legislativ, la 24 mai 1875 liderii diferitelor frac iuni liberale,
printre care I. C. Br tianu, M. Kog lniceanu, G. Vernescu, A. G. Golescu i M. C.
Epureanu (disident conservator) fac o alian parlamentar care pune bazele partidului
liberal. În acest sens, reprezentan i ai tuturor forma iunilor liberale se întrunesc într-o
cas boiereasc din strada Enei, (proprietatea maiorului englez Lakeman, stabilit definitiv
în România i cunoscut sub numele de Mazar-Pa a), i hot r sc înfiin area Partidului

81
Na ional Liberal. Acest eveniment este men ionat în istorie cu denumirea: “Coali ia de la
Mazar-Pa a”. Forma iunea nou constituit se baza pe un puternic nucleu radical, pe
organiza iile i structurile formate anterior de C. A. Rosetti i I. C. Br tianu. În perioada
analizat , principalele organe centrale ale presei liberale au fost Românul, 1866-1884;
Voin a Na ional , 1884-1914; Viitorul, 1914-1938. În vara anului 1876, partidul liberal,
dup înl turarea elementelor disidente i dispunând de o solid majoritate parlamentar ,
se instaleaz la putere inaugurând cea mai lung guvernare din istoria României
moderne (1876-1888).
În perioada lungii guvern ri liberale (1876-1888) s-au creat o serie de disiden e
în cadrul Partidului Na ional Liberal, care treptat s-au separat. În 1878, G. Vernescu se
retrage din Partidul Na ional Liberal, editeaz ziarul Binele public în care î i exprim
opozi ia fa de politica lui Br tianu, iar în 1880 constituie Partidul Liberalilor Sinceri.
De i anun a un program moderat, bazat pe “principii sincer liberale”, acestea nu erau
foarte deosebite de programul na ional-liberalilor. În 1884, împreun cu Partidul
Conservator creeaz Partidul Liberal-Conservator, care rezist pân în 1891.
În 1878 se desprinde din Partidul Na ional-Liberal o grupare a liberalilor
moldoveni dintre care se remarc G. Mârzescu, V. Conta, Gr. Cob lcescu i care
formeaz , la Ia i, Partidul Liberalilor Modera i, al c rui lider era Mihail Kog lniceanu.
Având pu ini aderen i i o influen politic redus , acest partid colaboreaz cu
forma iunile din “Opozi ia Unit ”, în rândul c rora se pierde, dup 1884.
Alte grupuri liberale care î i manifest opozi ia fa de guvernul I. C. Br tianu se
aflau tot la Ia i (“cuibul” opozi iei), este vorba despre Frac iunea Liberal i
Independent (creat în 1869 i care fiin eaz pân în 1881, când o parte din membri s i
intr în Partidul Liberalilor Sinceri i, din 1883, în Partidul Conservator) i despre
Partidul Democra iei Na ionale (creat în 1879, dureaz pân 1880, condus de Grigore
Sturdza). A adar, Moldova era divizat în patru grup ri: liberalii modera i, frac ioni tii,
democrat-na ionalii i conservatorii. O entitate distinct formau moldovenii din guvern.
Toate fac iunile opozi ioniste ac ionau împotriva guvernului, dar cu toate acestea el
dispunea de suficient baz politic pentru a se men ine la putere. Dumitru Br tianu,
intrând în conflict cu fratele s u, pe care îl acuz de abuz de putere, pune bazele
Partidului Liberal-Democrat, în 1885 i se apropie de Partidul Liberalilor Sinceri

82
(G. Vernescu; 1880) i de conservatori (Lasc r Catargiu), formând, împreun cu liberalii
modera i (M. Kog lniceanu), “Opozi ia Unit ” (1883). Partidului Liberal-Democrat
fiin eaz pân în 1890, când se une te cu Partidul Na ional Liberal.
În 1883, aripa radical a Partidului Na ional Liberal, în frunte cu C. A. Rosetti, se
separ de guvernamentali, f r s se constituie în grupare proprie. Ruptura lui Rosetti cu
majoritatea liberal , îndeosebi cu I. C. Br tianu, a determinat sciziunea partidului în
dou tabere: cea br tienist i cea rosettist , fiecare dispunând de ziarul propriu.
Principalele punctele de divergen dintre cei doi lideri erau dispute de idei legate de
modificarea Constitu iei, de func ionarea administra iei i aplicarea legilor, de abuzuri i
corup ie. Dup moartea lui C. A. Rosetti, în 1885, o parte dintre radicali trec în gruparea
lui Dumitru Br tianu, alt grup – condus de Vintil Rosetti i D. Gianni – continu politica
predecesorului lor.
Pierzând o parte dintre colaboratorii politici, I. C. Br tianu s-a orientat spre
oameni tineri dintre care Take Ionescu, Al. Marghiloman, C. Arion, Caton Lecca, Al.
Djuvara, cei mai mul i de profesiune juri ti. Dup aproape un an (1885) îns to i ace tia
l-au p r sit i, împreun cu N. Fleva, au format o grupare disident . Gruparea tinerilor
liberali condus de N. Fleva, împreun cu tinerii conservatori grupa i în jurul lui
N. Filipescu, au creat Liga de rezisten împotriva guvern rii liberale. La presiunile
“Opozi iei Unite” guvernul Br tianu a demisionat în martie 1888.
Dup retragerea de la putere, Partidul Na ional Liberal a trecut printr-o perioad
de reorganizare. Regruparea for elor liberale prin în elegerea dintre disiden i i vechii
liberali s-a realizat în martie 1890, când s-au reunit cluburile i delega iile din ar i s-a
constituit noul Comitet central al partidului. Pre edinte al partidului a fost desemnat
Dumitru Br tianu. Entuziasmul determinat de reîntregirea partidului a fost perturbat de
moartea lui I. C. Br tianu, la 4 mai 1891, iar un an mai târziu se stinge din via i
D. Br tianu. În 1892, conducerea partidului este preluat de D. A. Sturdza care se
men ine în func ie pân în 1908. Tot în 1892, partidul liberal adopt Programul de la Ia i
care formula strategia moderniz rii societ ii române ti la sfâr it de secol XIX, con inând
prevederi importante în privin a armatei, finan elor, economiei, justi iei i politicii
externe.

83
Înc de la începutul guvern rii lui D. A. Sturdza, din 1895, în rândul liberalilor se
eviden iaz dou grup ri distincte: gruparea lui Sturdza, format din mo ierimea liberal
i cercurile bancare i gruparea lui N. Fleva, reunind reprezentan i ai burgheziei mici i
mijlocii. Existen a acestor dou grup ri i disputele personale dintre liderii lor au
determinat constituirea disiden ei fleviste, cunoscut sub numele de Partidul Liberal-
Democrat (1895).

O alt disiden se desprinde din partidul liberal în 1897 i s-a numit “stânga
liberal ” sau gruparea “drapelist ” (denumire dat dup “Drapelul”, organul de pres al
acestei grup ri), al c rei lider era P. S. Aurelian. În aceast grupare intrau to i cei care
contestau pozi ia moderat a lui D. A. Sturdza, i anume: Vasile Lasc r, Emil Costinescu,
Petre Gr di teanu, I. G. Poenaru-Bordea, Barbu tef nescu-Delavrancea, N. Xenopol .a.
Reconcilierea dintre gruparea “drapelist ” i Partidul Na ional-Liberal condus de Sturdza
s-a produs, dup îndelungi negocieri, în noiembrie 1900, când a avut loc reîntregirea
partidului.

În ultimii ani ai secolului al XIX-lea, pe scena politic româneasc î i face sim it


prezen a mi carea socialist . În aceast privin , P. S. Aurelian aprecia c “socialismul,
neb gat în seam , i-a recrutat aderen i numero i”, recomandând conducerii Partidului
Na ional-Liberal s acorde mai mult aten ie acestora, în scopul de “a le cunoa te ideile
i mijloacele” (Stan i Iosa, 1996: 330). Colaborarea dintre sociali ti i liberali a început
din toamna anului 1898 când, cu prilejul unor alegeri comunale, liberalii au inclus pe
listele lor de candida i mai mul i frunta i ai Partidului Social-Democrat al Muncitorilor
din România. Intrarea sociali tilor în Partidul Na ional Liberal s-a produs în februarie
1899, consolidând pozi ia for elor democratice i reformiste din cadrul acestui partid
(aripa de stânga a partidului).
Reîntregirea partidului liberal prin revenirea “drapeli tilor” i integrarea
“genero ilor” nu au stopat îns disensiunile din interiorul partidului între “b trânii” (D.A.
Sturdza) i “tinerii” liberali (Ion I. C. Br tianu). Principala problem care a determinat
fr mânt rile din Partidul Na ional Liberal în primul deceniu al secolului al XX-lea era
aceea a efiei. La Congresul Partidului Na ional-Liberal, din ianuarie 1909, este învestit
în func ia de pre edinte al partidului Ion I. C. Br tianu, care a continuat, direc iile

84
principale ale politicii tat lui s u i s-a men inut la conducerea partidului timp de
optsprezece ani (1909-1927).
În epoca “primei modernit i”, Partidul Na ional-Liberal a fost condus de
patru lideri marcan i: I. C. Br tianu (1875-1883 împreun cu C. A. Rosetti i singur
pân în 1891), D. Br tianu (1891-1892), D. A. Sturdza (1892-1908), Ion I. C.
Br tianu (1909-1927).
Configura ia ideologic liberal i strategia politic se reg sesc în cuprinsul
programelor Partidului Na ional Liberal. Primul dintre acestea a fost formulat, în
termeni foarte generali, o dat cu constituirea coali iei de la Mazar-Pa a (1875). Mai
înainte de aceast dat au existat programe ale liberalilor radicali (1863, 1867). În 1888,
P.N.L. a publicat un Manifest c tre ar în care î i ap ra realiz rile din anii guvern rii. În
1892, partidul adopt un program de reforme cuprinz tor care viza, pentru prima oar ,
realizarea “sufragiului universal cu reprezenta iunea propor ional ”. Erau preconizate
m suri pentru dezvoltarea industriei i agriculturii, protejarea comer ului, sus inerea
înv mântului, descentralizarea administrativ etc. În programul din 1906 sunt reluate o
serie de obiective formulate anterior. Acestea vor fi îns revizuite în programele din 1907
i 1911, în cuprinsul c rora se acorda prioritate “chestiunii agrare”. Programul din 1913
este mult mai radical decât cele anterioare prin faptul c include adoptarea votului
universal i exproprierea marii propriet i.

Rezumat:
Istoria liberalismului se confund cu istoria epocii moderne, fiind “primul i principalul
curent politic modern” (Cliveti, 1999). Liberalismul românesc, ca ideologie i practic militant ,
a r mas în istorie ca principal artizan al programului politic i cultural de modernizare a societ ii
române ti i de realizare a proiectului na ional.
Cei mai mul i anali ti ai liberalismului românesc plaseaz originile acestuia în perioada
premerg toare anului revolu ionar 1848, coincizând cu mi carea, specific începutului de secol al
XIX-lea, de r spândire a ideilor Revolu iei franceze precum: dreptate social , libertate
individual i autodeterminare a popoarelor aflate sub domina ie str in . Ceea ce avea s devin ,
în 1875, Partidul Na ional-Liberal a fost la început Partida Na ional , un fragment important al
clasei politice române ti care cuprindea în covâr itoare majoritate boieri i din care s-a desprins,
în 1880, i Partidul Conservator. Astfel, clivajul dintre o grupare politic radical i una

85
moderat , dintre ”ro ii” i ”albi” se configureaz cu mult înainte de apari ia partidelor politice, în
sensul modern al termenului. Evolu ia mi c rii liberale în spa iul românesc este marcat de
confruntarea sa permanent cu orient rile de factur conservatoare i cu disensiunile din interiorul
s u. Dup Unirea din 1859, dar mai cu seam dup instituirea sistemului constitu ional din 1866,
mi carea liberal dobânde te o mai mare coeren i unitate reu ind s se configureze într-un
partid politic, autoritatea acestuia dominând scena vie ii politice române ti vreme de apte decenii
(pân în 1947).
Liberalismul românesc, din secolul al XIX-lea – începutul secolului XX, parcurge
o traiectorie ascendent , în cuprinsul c reia distingem ipostaza liberalismului reformist, bazat pe
privilegiu (din primele trei decenii ale secolului al XIX-lea), urmat de faza revolu ionarismului
pa optist, care lanseaz un program politic de factur ra ionalist-liberal i care va deveni
principala surs a liberalismului de guvern mânt (de dup 1866), prin intermediul c ruia se va
concretiza proiectul reconstruc iei na ionale. Liberalismul românesc, în aceste ipostaze, se
prezint ca principal curent de gândire i ac iune al unei p r i a elitei române ti, animat de ideea
na ional i cea a moderniz rii. Aceast perspectiva dep e te cli eele ideologizante asupra
liberalismului privit doar ca ideologie sau politic “de clas ” (Cliveti, 1996: 40). Pe tot acest
parcurs istoric, în lipsa unei burghezii române ti puternice, boierimea liberal (o boierime care î i
modific radical structura, fiind o clas cu interese burgheze) a fost purt toarea ideilor noi i a
constituit o “surs genetic ” important a burgheziei economice (comerciale, industriale, bancare)
i a burgheziei profesionale (incluzând profesiile liberale). De aceea, este un fapt recunoscut c
elitele tradi ionale au jucat un rol esen ial în modernizarea societ ii române ti, în instituirea
valorilor i practicilor liberale, imprimându-le un profil aparte.

1.2. Politica guvernamental liberal


În primii cincizeci de ani ai regimului monarhic-constitu ional, Partidul Na ional
Liberal a guvernat ara aproximativ dou zeci i ase de ani, în intervalele: 1876-1888;
1895-1899; 1901-1904; 1907-1910; 1914-1918. Perioada 1876-1888, ce st sub semnul
cuceririi independen ei i a proclam rii regatului, a fost dominat de guverne liberale i
este considerat cea mai rodnic etap sub aspectul moderniz rii societ ii române ti. În
acela i timp, este i cea mai lung guvernare liberal , cunoscut în istorie sub
denumirea de “perioada viziratului” lui Ion C. Br tianu, care î i propune ca principal
obiectiv s continue opera consolid rii statului i dezvoltarea economiei na ionale. În

86
timpul acestei guvern ri, programul politic liberal a concretizat urm toarele obiective:
crearea B ncii Na ionale (1880); legea învoielilor agricole (1882); revizuirea Constitu iei
(1884); un tarif vamal protec ionist (1886); legea pentru încurajarea industriei na ionale
(1887).
Guvernarea liberal dintre 1895-1899 a fost o perioad fr mântat , cu insuccese
în politica intern i extern , multe dintre acestea puse pe seama noului lider al partidului,
D.A. Sturdza. Stând în opozi ie pentru o scurt perioad , liberalii revin la guvernare între
1901-1904, în plin criz financiar , introducând în acest context un regim sever de
economii i impozite, cu scopul refacerii finan elor statului. În alt moment dificil pentru
politica intern (1907), liberalii preiau din nou puterea, reprim r scoala, î i revizuiesc
programul, dând prioritate gravei “chestiuni agrare”. În opozi ie, liberalii preg tesc un
program de guvernare mai radical decât cele de pân atunci, îns când revin la putere
(1914), din guvern al reformelor, cabinetul lui I.I.C. Br tianu devine guvernul
neutralit ii i apoi al particip rii României la r zboi, în vederea finaliz rii “proiectului
na ional”.

Problema agrar din perspectiva politicii liberale


Rezolvarea problemei agrare i reglementarea regimului propriet ii au între inut
numeroase controverse pe întreg parcursul epocii moderne, reprezentând pentru grup rile
politice ale vremii “o grozav ma in de atac sau de ap rare”, dup expresia lui Mihail
Kog lniceanu.
Problema agrar a fost formulat în cuprinsul programelor revolu iei pa optiste
care propuneau constituirea unei mici propriet i r ne ti, similar cu aceea din unele
ri ale Europei Centrale. Solu ia propus era emanciparea cl ca ilor prin împropriet rire
pe baz de desp gubire i desfiin area servitu ilor feudale. Aceast solu ie va fi dezvoltat
în proiectele liberalilor, avansate dup 1859.
Legea agrar , în forma în care a fost adoptat în 1864, a marcat debutul reformei
în domeniul respectiv, reprezentând totodat importante mize economice i politice.
Legea agrar din 1864 prevede ca s tenii cl ca i s r mân pe deplin “proprietari pe
locurile supuse posesiunii lor, în întinderea ce se hot r te prin legea în fiin ”. Legea
desfiin eaz regimul cl c iei în schimbul unei desp gubiri pe care ranii urmau s o

87
pl teasc în termen de 15 ani, prin sume repartizate anual. ranii neîmpropriet ri i aveau
dreptul s cumpere p mânt din domeniile statului. Rela iile dintre mo ieri i rani urmau
s fie stabilite numai pe baze contractuale. ranii r mân dependen i economic de
mo ieri cu care vor încheia învoiei (contracte) agricole în baza legii tocmelilor agricole
din 1866, care îi expun pe rani abuzurilor mo ierilor i autorit ilor comunale.
De i reforma din 1864 a instituit, în sfâr it, regimul propriet ii private asupra
p mântului, problema agrar nu a fost rezolvat , marii proprietari de p mânt, împreun
cu statul de ineau aproximativ 70% din p mântul arabil al rii, în timp ce proprietatea
r neasc reprezenta restul. Cei mai mul i rani au primit prea pu in p mânt ca s poat
deveni independen i economic, iar al ii nu au primit deloc p mânt arabil, ci doar un teren
de cas i gr din . Acest segment s rac al r nimii, cel mai numeros, a fost nevoit s
arendeze p mânt în schimbul unor presta ii în munc , fapt ce a instituit un nou sistem de
dependen numit semnificativ, de Constantin Dobrogeanu-Gherea, “neoiob gie”.
În urm toarele dou decenii de dup reforma agrar , cei mai mul i dintre ranii
împropriet ri i, greva i de datorii, i-au diminuat loturile de teren, sau chiar le-au pierdut.
Principalii beneficiari ai acestei situa ii au fost mo ierii, ranii înst ri i i arenda ii,
ace tia din urm devenind un element important al societ ii rurale a vremii. De i, prin
reforma agrar din 1864, ranii au ob inut dou drepturi fundamentale pentru o societate
modern - dreptul de proprietate asupra p mântului i libertatea individual - nu s-a
putut dezvolta, îns , o clas prosper de mici proprietari de p mânt, de rani
independen i, “acea coloan vertebral economic i social a unei monarhii
constitu ionale” (Hitchins, 2003: 173). Efectele negative ale reformei agrare din 1864 vor
determina evolu ia rela iilor agrare în urm torii patruzeci de ani.
Problema r neasc în viziune liberal avea conota ii economice, politice i
emancipatoare. Unul dintre argumentele invocate de liberali pentru justificarea necesit ii
emancip rii ranilor prin împropriet rire era de ordin economic. ranii puteau deveni
“cet eni activi” numai dup înzestrarea lor cu un lot de p mânt, de care depindea i
progresul agriculturii (Stan, 1979: 101). Un alt argument în favoarea reformei agrare era
de ordin social, vizând stoparea revoltelor sociale. Argumentul cel mai frecvent invocat
de liberali, în demonstrarea necesit ii împropriet ririi, era de ordin na ional, proprietatea
formând “ideea primar de patrie” (Românul, an. III, 1859, p. 71).

88
Liberalii, promotori ai continu rii reformei agrare, au concretizat o serie de
m suri legislative în scopul amelior rii situa iei economice a ranilor. Astfel, în anii
“lungii guvern ri” liberale (1876-1888) a existat o preocupare constant pentru
dezvoltarea micii propriet i r ne ti, guvernul supraveghind aplicarea articolelor 5 i 6
ale legii rurale din 1864 privind împropriet rirea s tenilor pe mo iile statului. În 1881,
guvernul liberal a adoptat Legea pentru vânzarea bunurilor statului, modificat în 1884,
care f cea posibili vânzarea unor loturi mici de p mânt ranilor din proprietatea
statului. O alt lege important pentru ameliorarea condi iei ranilor, adoptat de
guvernul liberal în 1882, a fost noua Lege a tocmelilor agricole, care aducea îmbun t iri
reglement rilor anterioare, din 1866 i 1872, prin faptul c : interzicea folosirea for ei
împotriva ranilor; anula responsabilitatea colectiv pentru neîndeplinirea învoielilor;
stabilea reguli mai clare privind regimul de munc i datoriile ranilor fa de mo ieri.
În realitate, îns , prevederile acestei legi au fost adesea înc lcate (Hitchins, 2003).
Toate ini iativele liberale de reform agrar , concretizate în crearea B ncilor
populare, a ob tilor s te ti i vânzarea domeniilor statului se adresau, în realitate, unui
segment restrâns al r nimii i anume, ranilor înst ri i. Caracterul limitat al acestor
m suri, s r cia i abuzurile din lumea satului românesc au fost puse în eviden de
r scoalele din prim vara anului 1907.
Guvernul liberal, instalat la conducere chiar în toiul r scoalei, anun un program
de reforme nu se punea îns problema exproprierii marilor mo ii, fapt explicabil prin
faptul c cei mai mul i dintre politicienii liberali erau proprietari mari sau mijlocii i deci
ap r tori ai propriet ii, îns a unei propriet i gestionat în mod capitalist i nu cu
mijloacele proprii fostului boier, devenit mo ier, care nu investe te, ci tr ie te din arend
i din intensificarea muncii ranului.
Programul de reforme, elaborat de liberali în contextul r scoalei, avea acordul
tuturor partidelor politice i exprimând, în acela i timp, inten ia partidului de a- i l rgi
baza de mas i dispune pe viitor de un sprijin mai mare din partea r nimii. Pân la
1907, principala solu ie formulat de liberali privind problema agrar este cea a vânz rii
de p mânturi din domeniile statului, ranii urmând a fi sus inu i de c tre stat mai ales
prin credite. A adar, în praxis-ul politic liberal i în declara iile de principii ale liderilor
partidului nu se remarc , pân în 1913, modific ri de esen în privin a problemei agrare,

89
coordonatele politicii liberale r mânând centrate în continuare pe: ap rarea propriet ii
mari, în paralel cu sus inerea micii propriet i; cre terea rolului statului în sprijinirea
ranilor; perfec ionarea sistemului învoielilor agricole; dezvoltarea institu iilor de
credit pentru r nime; extinderea sistemului de înv mânt la sate (Platon, Russu,
Iacob, Cristian, Agrigoroaiei, 1993).
Proiectul de reform prezentat în 1917 prevedea exproprierea din propriet ile
rurale particulare a unei întinderi de 2 000 000 de ha teren cultivabil, începând cu
propriet ile de 10 ha. Adunarea Constituant de la Ia i a adoptat în vara anului 1917, în
plin r zboi, modificarea articolului 19 din Constitu ie, admi ând principiul exproprierii
propriet ilor rurale pentru cauz de utilitate na ional . Modificarea Constitu iei
reprezenta prima etap important în realizarea reformei agrare, legea de expropriere
urmând a fi elaborat în termeni de ase luni de la terminarea r zboiului. Reforma agrar
va fi continuat dup 1918, cunoscând mai multe etape: exproprierea marilor
propriet i pentru cauze de utilitate na ional ; terenurile expropriate trec în
proprietatea statului prin desp gubire; vânzarea p mânturilor de c tre stat ranilor;
legi de împropriet rire pentru provinciile recent unite.

Statutul propriet ii i rela iile agrare stabilite în 1864, cu unele modific ri survenite pe parcurs,
r mân valabile pân la începutul secolului al XX-lea, dat la care 1% dintre proprietari (mo ieri) de ineau
50% din suprafa a agricol , 95% dintre proprietari ( rani) de ineau 40%. Stratificarea social a r nimii se
p streaz pe întreg intervalul de timp analizat, existând o categorie, înc destul de numeroas (aproximativ
300 000 de persoane), de rani f r p mânt, care forma “proletariatul agricol”, o alt categorie (750 000 de
persoane) era format din ranii cu p mânt insuficient (mai pu in de 5 ha), urmau ranii mijloca i
(aproximativ 170 000 de gospod rii), care de ineau între 5 i 10 ha, i o categorie redus numeric (36 000)
de rani înst ri i, care posedau între 10 i 50 ha (Hitchins, 2003).

În ciuda unor notabile tentative de reform , majoritatea ranilor era înc


dependent de mo ieri i de arenda i. Legisla ia reformei agrare ini iate de liberali a
favorizat segmentul r nimii înst rite, problemele categoriilor s race r mânând
nesolu ionate. În preajma primului r zboi mondial, agricultura reprezenta baza economiei
române ti, conservând înc aspectele subdezvolt rii, atât în privin a mijloacelor de
produc ie, cât i a organiz rii acesteia. Agricultura româneasc se concentra tot mai mult
asupra cultiv rii grânelor, adaptându-se astfel cerin elor pie elor interna ionale i reu ind

90
s ocupe, în al doilea deceniu al secolului al XX-lea, locul al patrulea în lume la exportul
de grâu i locul al treilea pentru exportul de porumb.

Politica industrial – strategia dezvolt rii “prin noi în ine”


Dup cucerirea independen ei politice a României (1877), Partidul Na ional-
Liberal elaboreaz un program de dezvoltare orientat în direc ia consolid rii
independen ei economice a rii. Acest obiectiv a fost formulat sintetic de I. C. Br tianu
în conceptul “prin noi în ine” i a reprezentat axa întregii politici liberale. Sintagma “prin
noi în ine” avea în vedere stimularea “for elor na ionale interne” i valorificarea
resurselor proprii în toate domeniile de activitate. Politica “prin noi în ine”, în concep ia
liberal , nu însemna respingerea total a capitalului str in, cum adeseori în epoc au
interpretat conservatorii, ci, dimpotriv , admitea o colaborare cu acesta acordând îns
prioritate intereselor întreprinz torilor din ar . Aplicând conceptul “prin noi în ine” în
toate sectoarele de activitate, inclusiv în politica extern , liderul liberal i personalitatea
politic a vremii, Ion C. Br tianu vedea în aceast strategie singura posibilitate de
dep ire a decalajelor dintre România i statele evoluate ale Europei. Dezvoltarea “prin
noi în ine” nu era doar o formulare teoretic , ci un program de ac iune care prevedea c
statul trebuie s devin factorul de coeziune i de încurajare a tuturor elementelor sociale
care voiau s se afirme în calitate de întreprinz tori.
În func ie de strategia adoptat în dezvoltarea economiei române ti, oamenii
politici din epoc , se situau în dou tabere divergente: unii erau adep ii politicii
protec ioniste i a strategiei “prin noi în ine”, al ii se pronun au pentru liberul schimb.
Cei mai mul i dintre politicienii conservatorii erau adep ii liberului schimb, dar i unii
dintre liberali subscriau la aceea i pozi ie (Ion Ghica; C. A. Kretzulescu; gruparea
liberalilor frac ioni ti de la Ia i, condus de Nicolae Ionescu). Protec ionismul, ca
politic economic , era promovat de liberalii radicali (I. C. Br tianu, C. A Rosetti) i de
gruparea moderat a lui M. Kog lniceanu care, atunci când s-au aflat la putere, au
urm rit s transpun acest principiu într-o politic guvernamental coerent , derulat pe
urm toarele coordonate: dezvoltarea micii propriet i r ne ti; dezvoltarea industriei
na ionale cu sprijinul statului; înfiin area institu iilor de credit i a burselor comerciale;

91
introducerea sistemului monetar na ional; legisla ie comercial i civil ; dezvoltarea
sistemului de transport.
Preluând guvernarea rii în 1876, în plin criz economico-financiar , liberalii i-
au propus s redreseze economia rii prin interven ia statului în spijinul industriei
na ionale. În concep ia lui I. C. Br tianu, pentru o ar “eminamente agricol ” cum era
România nu era adecvat aplicarea liberalismului economic sau doctrina liberului
schimb, a a cum sus ineau unii dintre liderii conservatorilor i o parte dintre liberali.
Protec ionismul era considerat de guvernul I. C. Br tianu ca singura modalitate eficient
de dezvoltare a industriei na ionale i de protejare a acesteia de concuren a produselor
occidentale, acesta fiind un principiu testat de multe ri industriale dezvoltate.
Concep ia economic a majorit ii politicienilor liberali accentua rolul statului în
dezvoltarea economiei na ionale, spijinirea acesteia fie direct, încurajând “munca i
capitalul românesc”, fie indirect, nef când apel la capitalul i munca str in decât numai
dac era absolut necesar. Aceast strategie de dezvoltare economico-social s-a
concretizat în: crearea institu iilor de credit i asigurare (Banca Na ional (1880); Casele
de Credit Agricol (1881)), i adoptarea unor legi de încurajare a industriei na ionale.
Politica protec ionist liberal s-a impus cu dificultate, în condi iile în care
tratatele existente, mai ales Conven ia cu Austro-Ungaria, nu permiteau aplicarea acestei
politici. În acest context, guvernul liberal ini iaz o serie de legi pentru dezvoltarea
industriei na ionale, vizând doar anumite ramuri industriale, în special cele care s
stimuleze folosirea materiilor prime indigene. În aceast categorie se înscrie Legea pentru
încurajarea industriei hârtiei (1881), a îmbr c mintei i altele de acest gen, sus inute,
mai târziu, de adoptarea unui nou tarif vamal, avantajos pentru protejarea comer ului i
industriei.
Înainte de 1887, legisla ia adoptat de liberali pentru stimularea industriei
autohtone se concentra în primul rând asupra dezvolt rii industriilor casnice i
me te ug re ti, considerate o premis necesar înfiin rii unui sistem de fabric
(Hitchins, 2003). Dup aceast dat , încurajarea marii industrii a devenit o component
de baz a teoriei i politicii economice liberale.
Legea general a tarifelor din 1886, inaugura o politic economic protec ionist ,
care a avut un efect pozitiv asupra industriei na ionale i a constituit o prim manifestare

92
de independen economic , principiile acestuia stând la baza întregii politici a României
de la sfâr itul secolului al XIX-lea i începutul secolului al XX-lea (Stan & Iosa, 1996).
Politica economic “prin noi în ine” a fost continuat de guvernul liberal condus
de D. A. Sturdza (1895-1899) i s-a concretizat în: crearea unor institu ii financiare i de
credit, r scump rarea monopolurilor c ilor ferate, construirea podului de la Cernavod , a
portului Constan a i înfiin area flotei comerciale cu amenaj rile corespunz toare etc.
Urm toarea guvernare liberal 1901-1904 s-a angajat s redreseze situa ia financiar prin
for e proprii, aplicând o politic de austeritate. În 1904 a fost adoptat un alt tarif vamal,
“foarte protec ionist”, care a dezvoltat principiile tarifului liberal autonom din 1886,
anume o protec ie cât mai mare pentru produsele indigene care s asigure dezvoltarea
pie ei interne.
În aceea i perioad , guvernul liberal a acordat aten ie exploat rii petrolului,
România num rându-se la începutul secolului printre cele mai importante ri
produc toare de petrol din lume. Liberalii au spijinit p trunderea capitalului str in în
acest domeniu, în asociere cu o parte a capitalului na ional. Capitalul str in era admis în
m sura în care aducea un “beneficiu legitim” prin folosirea materiilor prime i a for ei de
munc indigene. “F r s însemne xenofobie sau izola ionism – atât de str in unor lideri
i doctrinari liberali de talia lui Ion i Vintil Br tianu, I. G. Duca – na ionalismul
constructiv exprimat succint prin formula «prin noi în ine» viza primatul capitalului
românesc i al intereselor na ionale, în condi iile colabor rii cu capitalurile str ine.
Acestea trebuiau atrase numai în cadrul unui program na ional la activit i care
dep eau capacitatea economiei române ti, activit i care se dovedeau totu i
indispensabile” (Carpinschi, 1995: 168).
Politica “prin noi în ine”, ini iat i promovat de I. C. Br tianu, continuat de
Ion I. C. Br tianu, a deschis câteva direc ii în politica economic româneasc : interven ia
statului în economie, dezvoltarea corelat a industriei i agriculturii, organizarea
creditului i punerea lui în serviciul intereselor na ionale, valorificarea resurselor
materiale, institu ionale i umane ale rii. Un rol important în expansiunea industriei i a
comer ului exterior l-a avut dezvoltarea sistemului financiar românesc.
Cu toate c , pân în 1914, industria româneasc a înregistrat progrese vizibile, în
structura sa existau câteva lacune evidente, legate de absen a unor ramuri industriale

93
strategice cum ar fi: industria siderurgic , construc iile de ma ini, industria chimic . De
asemenea, ponderea industriei în ansamblul economiei era înc redus , aceasta
contribuind doar cu 17% la venitul na ional.
Pe tot parcursul cât s-au aflat la guvernare, liberalii au invocat protec ia autorit ii
statale, politic definit ca na ionalism economic constructiv i etatism, manifest ri
atipice prin raportare la liberalismul clasic occidental, anticipând neoliberalismul. Aceste
aspecte sus in ipoteza noastr cum c resursele moderniz rii, în România, au fost
preponderent institu ionale i politice decât economice. În procesul de modernizare a
societ ii române ti, statul a fost factorul cel mai dinamic.

Extinderea drepturilor politice. Ini iative legislative liberale


Constitu ia din 1866, prin prevederile censitare, limita participarea la via a
politic . Largi categorii sociale - rani, muncitori, mici industria i, comercian i – nu
de ineau ponderea politic necesar reprezent rii intereselor lor. Sistemul celor patru
colegii pentru Camer i al celor dou pentru Senat asigura marilor proprietari funciari
preponderen a în Parlament. Pentru a schimba o asemenea situa ie, înc din 1878
guvernul liberal a propus urm toarea ini iativ legislativ : Legea pentru interpretarea
legii electorale din 1866 i pentru garantarea libert ii alegerilor. Prin astfel de ini iative
legislative, liberalii urm reau s încurajeze participarea în mai mare m sur a p turilor
mijlocii la via a politic a rii. Între 1878-1884 propaganda liberalilor pentru modificarea
constitu iei, îndeosebi a legii electorale, era tot mai activ , în pofida rezisten ei opozi iei.
Conservatorii i unii dintre liberali se opuneau îndeosebi încerc rii lui C. A. Rosetti de a
reduce num rul colegiilor electorale i a censului, care ar fi modificat componen a i
structura Parlamentului, echivalând cu democratizarea vie ii politice. Problema revizuirii
Constitu iei, implicit propunerile lui C. A. Rosetti au creat disensiuni i între cei doi lideri
ai partidului, ducând în cele din urm la separarea lor.
Programul liberal adoptat la Ia i în 1892 preciza c “sufragiul universal cu
reprezenta iunea propor ional este idealul Partidului Na ional-Liberal. C tre dânsul ne
vom îndruma i vom tinde a-l realiza prin reforme treptate, r spândind tot mai mult în
toate p turile sociale luminile unei instruc iuni solide i s n toase” (Programul
Partidului Na ional Liberal 1892: 30). D.A. Sturdza, într-un discurs din Camera

94
Deputa ilor, în 1901, sus inea c “votul universal, f r coal bine organizat , cu lips
de educa iune i f r o organizare a partidelor, astfel ca ele s nu mai întrebuin eze
calomnia i minciuna, bâta, pietrele i uli a ca mijloace de impunere brutal a voin ei
lor, nu ajunge scopul ce-l avem dinaintea noastr ” (apud Platon, Russu, Iacob, Cristian,
Agrigoroaiei, 1993).
În discursurile parlamentare, de pân în 1910, ale liderilor liberali, se reg se te
aceea i idee c nu sosise înc momentul reformei, întrucât masele nu erau preg tite s o
primeasc . Liberalii, ca de altfel i majoritatea politicienilor conservatori, considerau c
reforma electoral trebuia precedat de m suri economice, sociale i culturale care s
ridice nivelul de trai i de instruc ie al r nimii, pentru a o preg ti astfel s participe la
via a politic . Intervenind primul r zboi mondial, nu a fost posibil revizuirea
Constitu iei în 1914. Acest fapt a fost amânat pîn în 1917, când articolele 57 i 67 din
Constitu ie au fost modificate, stabilindu-se principiul votului universal, egal, direct,
obligatoriu, cu scrutin de list (Platon, Russu, Iacob, Cristian, Agrigoroaiei, 1993).
Pentru evolu ia liberalismului politic românesc, realizarea reformelor agrar i
electoral , cu toate limitele lor, a marcat trecerea de la etapa liberalismului clasic la etapa
liberalismului democratic.

2. CONFIGURA IA IDEOLOGIC A LIBERALISMULUI ROMÂNESC.


LEGITIMAREA PRIN NA IONALISMUL CONSTRUCTIV

Afirmarea liberalilor de diferite nuan e (doctrinari, constitu ionali, na ionali,


democra i, republicani, modera i, radicali etc.) indic dificult ile întâmpinate de
liberalismul european, înc de la începuturile sale, în încercarea de a- i preciza op iunile
ideologice i a le transpune în programe politice. Existen a unor incontestabile diferen e
între curentele liberale europene, din secolul al XIX-lea i pân la primul r zboi mondial,
nu oculteaz , îns , traseul comun al acestora de la ipostaza liberalismului censitar,
constitu ional i elitar, al primei jum t i a secolului al XIX-lea, la liberalismul
democratic, conturat în ultimele decenii ale aceluia i secol. Reconcilierea “drepturilor

95
statului i ale libert ii” rezum dilema tranzi iei liberale c tre democra ia modern
european , identificabil în spa iul românesc (ca i în alte ri europene precum
Germania, Austro-Ungaria, Suedia) cu afirmarea liberalismului de stat, înc impregnat de
tradi ia despotismului luminat, care î i asum atât opera de “na ionalizare a vie ii
politice”, cât i pe aceea de “democratizare a na ionalit ilor” (Roussellier, 2001: 86-87).
Liberalismul parlamentar, provenit din constitu ionalismul primei jum t i a veacului al
XIX-lea, se înnoie te profund prin votul universal i marile reforme care îl fondeaz ,
proces în care statul prime te un rol de prim importan , de interven ie, control i
construc ie politic , pentru ca, ulterior (secolul XX), s devin chiar factor de integrare i
solidaritate social .
În încercarea de a dep i cli eele ideologizante ale analizelor teoretice, mai vechi
sau mai noi, asupra liberalismului românesc (conceput adesea ca ideologie sau politic
“de clas ”), îl vom aborda ca principal curent de gândire i ac iune politic al celui mai
dinamic segment al elitei române ti, animat de un profund credo na ional - premis a
moderniz rii societ ii române ti. Se pare c “la nici una dintre na iunile din aria
Europei de Est sau de Sud-Est, în orice caz la nici una dintre “na iile ortodoxe”,
liberalismul nu s-a remarcat, în planul construc iei de stat sau în cel al moderniz rii
societ ii, la parametri comparabili cu cei ilustra i de cazul românesc”, unde
modernitatea s-a întâlnit cu românismul (Cliveti, 1996: 89).
Configura ia ideologic a liberalismului politic românesc (ca practic de
guvern mânt), în pofida diverselor orient ri i grup ri politice de nuan liberal , poate fi
urm rit pe urm toarele axe tematice: na ionalism-modernizare; constitu ionalism-
”domnia legii”; revolu ie versus reformism social; republicanism-monarhism; elitism-
democra ie. La liberalii români, afirmarea rolului statului ca i garant al unit ii i al
puterii na ionale (facilitat prin limitarea controlului politic parlamentar efectiv) a
coabitat, în propor ie limitat , cu ap rarea drepturilor civile i politice, recursul la
regimul reprezentativ i la o democra ie l rgit . i în alte ri europene, aproximativ în
aceea i perioad , liberalii sunt preocupa i de realizarea unui compromis între dezvoltarea
constitu ionalismului i democratizarea acestuia, pe de o parte, i rezolvarea “chestiunii
na ionale”, pe de alt parte. În raport cu “liberalismul englez” (de extrac ie utilitarist ) i
cu “liberalismul american” (de factur democratic ), “liberalismul continental” s-a

96
afirmat, în majoritatea cazurilor, ca na ional (Cliveti, 1996). Principali organizatori ai
regimurilor reprezentative moderne, liberalii au de inut, aproape peste tot în Europa, rolul
central în reu ita politic a unific rilor na ionale.

Na ionalismul liberal i modernizarea societ ii române ti. De la libertatea


na iunii la libertatea individului
Intrarea societ ii române ti în modernitate s-a realizat pe seama unui complex de
factori, între care ideea na ional a avut un rol esen ial, devenind principalul “motiv”
legitimator al ac iunii politice. Interdependen a dintre na ional i modernizare, în eleas
ca i construc ie a identit ii na ionale i integrare european , este pentru prima dat
expres formulat de c tre reprezentan ii genera iei pa optiste. Atât procesul de
modernizare, cât i concretizarea ideii na ionale f ceau necesar orientarea românilor
spre Occident, considerat model dar i posibil aliat salvator. Mihail Kog lniceanu a fost
unul dintre cei mai importan i lideri de orientare liberal moderat , care a sesizat sensul
dezvolt rii moderne ca Ӕmpletire a na ionalului cu direc iile generale ale civiliza iei
moderne” i a sus inut oportunitatea cre rii, în societatea româneasc , a unui cadru
institu ional menit s faciliteze civilizarea na iei.
Realizarea proiectului statului na ional, a unei puteri centralizate institu ionalizate,
a însemnat, pentru oamenii politici români cu vederi liberale, condi ia dezvolt rii unei
societ i moderne. A a s-a dezvoltat na ionalismul ”în c utare de stat” care sus ine un
model specific de inova ie istoric în spa iul românesc, supralicitând dimensiunea
institu ional-politic a moderniz rii. Na ionalismul, în aceast accep iune, exprim
tendin a, rezultat din presiunile sociale, economice i politice ale modernit ii, de a crea
o unitate cât mai func ional , statul-na iune (Mungiu-Pippidi, 1998: 113). Modernizarea
societ ii române ti ne apare ca rezultat deliberat al actului politic, ca i ”inginerie
social ” a elitelor care construiesc statul i na iunea în acela i timp. Din aceast
perspectiv , radicalismul revolu ionar liberal – în varianta Br tianu-Rosetti – se poate
spune c apar ine direc iei ra ionalismului politic de inspira ie francez .
A adar, discursul na ional înso e te întreaga evolu ie a liberalismului politic
românesc, pentru care proiectul de emancipare na ional este acompaniat de proiectul

97
reconstruc iei radicale a societ ii. Despre voca ia na ional a liberalismului românesc a
vorbit, de la în l imea discursului academic, istoricul A. D. Xenopol în Istoria partidelor
politice în România. De la origini pân la 1866. Perspectiva sa potivit c reia, mi carea
cunoscut în epoc sub denumirea de partida na ional anticipeaz configura ia
liberalismului politic este acceptat i ast zi. Na ionalismul – ca i curent de eliberare fa
de domina ia str in i înf ptuire a statului na ional, pe de o parte, i liberalismul – ca
tendin politic opus absolutismului i guvern rii oligarhice, pe de alt parte, –
reprezentau cele dou componente ideologice ale partidei na ionale, geneza mi c rii
liberale în spa iul românesc producându-se pe fondul st rii de spirit specifice “de tept rii
na ionale” (Cliveti, 1996:18). Dup realizarea unirii (1859) i cucerirea independen ei
României, na ionalismul r mâne, în continuare, o component definitorie a liberalismului
românesc, fiind teoretizat i practicat în aceea i accep iune cuprinz toare ca i construc ie
a propriei identit i na ionale, în dimensiunile sale politice, economice, culturale i nu în
”în elesul s u restrâns, intransigent sau intolerant (....). Deosebirea dintre doctrina
liberal i doctrina na ionalist e c doctrina liberal prive te via a social sub toate
multiplele ei aspecte, pe când doctrina na ionalist o prive te sub prisma special , fatal
îngust i exclusivist a ideii na ionale. Ceea ce pentru liberalism nu este decât o parte
dintr-un complex, pentru na ionalism este complexul însu i...” (I. G. Duca, 1923: 149).
Doctrina na ional-liberal , exprimat în programele partidului i în discursurile
liderilor s i, invoc na ionalismul ca i direc ie de ac iune politic centrat pe
”dezvoltarea for elor na ionale” în toate domeniile de activitate. Strategia moderniz rii
societ ii române ti i cosolidarea proiectului na ional se întâlnesc – în cuprinsul
programului politic liberal – cu promovarea implic rii statului în acest proces i
conceperea interesului na ional ca interes de stat. Liberalii au instituit convingerea c prin
intermediul statului centralizat poate fi asigurat progresul unei societ i care vrea s
recupereze decalajele istorice. Aceast op iune strategic a politicii liberale române ti,
criticabil în numele valorilor clasice ale liberalismului, î i g se te explica ii în
“contextul epocii”.
Etatismul liberalismului românesc, din perioada analizat , se concretizeaz în
protec ionismul economic i în na ionalismul constructiv, diferit de na ionalismul
tradi ionalist, romantic, de factur conservatoare (Zeletin, 1927: 199-211). Consolidarea

98
statului na ional modern reprezint , pentru politicienii liberali, condi ia moderniz rii
societ ii i afirmarea identit ii române ti. A adar, politica liberal de înt rire a puterii
statului i a aparatului s u birocratic, precum i învestirea acestuia cu rolul de agent al
moderniz rii erau considerate legitime în condi iile existen ei decalajelor istorice, a
subdezvolt rii economice i fragilit ii clasei de mijloc. Etatismul liberal, anticipând
neoliberalismul, viza nu doar conservarea edificiului institu ional, ci i reconsiderarea de
fond a acestora, preconizat în revizuirea Constitu iei, asigurarea independen ei
magistraturii, descentralizarea administrativ etc. (Cliveti, 1996). ”În rile «clasice» ale
liberalismului incipient – scrie Alexandru George în Liberalismul românesc în
specificitatea lui istoric – mi carea nu a avut nici o conota ie na ional , a fost pur
«vertical » (s -i zicem de clas ), în timp ce dincoace, revolu ionarismul era
precump nitor «orizontal», angajând toate p turile sociale la o lupt împotriva
str inilor, pentru definirea na ional . (...) Se poate afirma... c liberalismul la noi în ar
nu a fost o doctrin de clas i în nici un caz nu a fost apanajul burgheziei care ar fi
urm rit d râmarea i înlocuirea regimului boieresc; accente de acest gen se fac sim ite,
dar în cadrul unei mai largi mi c ri insurec ionale urm rind în primul rând scopuri
na ionale” (în Doctrine politice, coord. Mungiu-Pippidi, 1997: 47-48).
Afirmarea identit ii na ionale i integrarea în structurile lumii europene au
constituit principalele repere ale politicii liberale. Pentru realizarea acestor obiective se
impunea “interven ia statului”. Aceast strategie politic , atipic pentru individualismul
liberal concuren ial, era considerat legitim în societatea româneasc , în condi iile
existen ei decalajelor istorice. Discursul legitimator liberal invoca un cumul de principii,
al turi de cele specific liberale (libertatea persoanei; proprietatea sacr i inviolabil ;
suprema ia legii etc.), i la egal valoare cu acestea, fiind a ezate principii umanitare i,
mai ales, imperative na ionale.
Faptul c liberalismul românesc, descendent al gândirii pa optiste, subordoneaz
libertatea individului libert ii na iunii va avea “efecte perverse” pe termen lung în planul
mentalului colectiv românesc. Aceast credin “va duce la sindromul na ionalist, care
pream re te virtu ile poporului, în eles abstract, i le neglijeaz pe cele ale fiec rui
român în parte” (Matei, 2004: 63). Dintre toate valorile moderne, concretizarea
principiului na ional era considerat de politicienii liberali condi ia esen ial în ob inera

99
libert ii individuale i a dreptului la proprietate, astfel încât se poate afirma, pe marginea
documentelor programatice ale mi c rii liberale române ti, c individul-cet ean în
exerci iul libert ilor sale r mânea un criteriu axiologic secundar pentru politica liberal ,
finalitatea consecvent urm rit fiind libertatea i prosperitatea na iunii, realizabil prin
construc ia institu ional-etatic modern .

Constitu ionalism - ”domnia legilor”


În virtutea sinonimiei expresiilor stat modern - stat liberal, statul român modern
s-a impus, în con tiin a public , ca realizare prin excelen liberal . Edificiul acestuia se
ridic pe temelia principiilor liberale, între care suprema ia Legii ca expresie a voin ei
publice, separatismul puterilor, responsabilitatea executivului i “neatârnarea justi iei”
ocup un loc central. Raportul stat-societate se regleaz , din perspectiv liberal , prin
instituirea autorit ii legii, garant al libert ii individuale i al ordinii/armoniei sociale:
”...domnia legilor s pun cap t arbitrariului i nesa ului guvernan ilor no tri. Aceast
domnie a legilor, noi o cerem ca singur mântuitoare pentru to i; ea este atât în interesul
na iunii, cât i’n interesul puterii executive. În adev r, regimul reîntorcându-se cu
sinceritate în calea prescris de pactul nostru fundamental, ar da o legitim satisfac ie
drepturilor i elementelor vitale ale rii i cu aceasta s’ar asigura i înt ri for a moral
a puterii executive, de vreme ce numai a a s’ar putea reîntemeia o salutar armonie –
care ast zi nu mai exist – între aceast putere i între toate clasele societ ii române!”
(Programa de la Mazar-Pa a, iunie 1875 în I.C. Br tianu, 1935: 487).
Dezideratul specific liberal era acela de a imprima un nou con inut puterii de stat,
care, pentru a nu contraveni intereselor “indivizilor-cet eni” (societ ii civile) trebuia s
corespund unor principii esen iale, care fac substan a constitu ionalismului, precum
reprezentativitatea politic i limitarea puterii: ”Întrucât prive te treburile din l untru noi
voim: 1) Regimul reprezentativ constitu ional, în tot adev rul i în toat sinceritatea sa; 2)
Ponderea puterilor statului, regimul parlamentar în înalta sa independen ; 3) Puterea executiv
limitat i circumscris în atribu iile sale constitu ionale, de unde s rezulte singura garan ie
real pentru libertatea tuturor. O Constitu ie bine definit este singurul mijloc de a ajunge la
acel rezultat…(Programul liberal din 1863, apud Iorgulescu, 2000: 263).

100
Revolu ionarism/radicalism versus reformism
Secolul al XIX-lea a fost pentru Europa ”secolul revolu iilor”, care au îmbr cat
forma unor ”valuri succesive” reg sindu-se în ipostaza mi c rilor liberale, ca prim
reac ie la Restaura ia european , a ”revolu iilor democratice”, vizând ”negarea sau
dep irea liberalismului”, a începutului mi c rii socialiste i ”mi carea na ionalit ilor”,
care nu este urmarea cronologic a celor precedente, ci ”curge” de-a lungul întregului
secol al XIX-lea: ”Dac mi c rile liberale ating apogeul în aria societ ilor occidentale,
revolu iile na ionale vor avea climaxul în aria r s ritean . Ridicarea na iunilor sud-est
europene constituie evenimentul dominant al istoriei europene în a doua jum tate a
secolului al XIX-lea i prima jum tate a secolului urm tor, a a cum ridicarea
burgheziilor urbane în Occident a reprezentat evenimentul decisiv în geneza noii
civiliza ii” (B descu, 1984: 13). Crezul revolu ionar îl identific m îndeosebi la
“pa opti tii arden i”/”bonjuri tii”/”ro ii”, ulterior liberali radicali (N. B lcescu, C. A.
Rosetti, D. Br tianu, I. C. Br tianu, Al. G. Golescu), care s-au format la coala
societ ilor conspirative i a lojilor francmasonice, adep i ai votului universal i ai
regimului republican. Acestora li s-a repro at, adesea, de c tre tab ra advers
(conservatori; sociali ti), “revolu ionarismul excesiv”, de voca ie “european ”, pentru
faptul c erau adep ii schimb rilor radicale. Revolu ia era, pentru pa opti tii anima i de
romantismul propensiv i vizionar, “întruchiparea Istoriei, a Providen ei, ea r spunzând
unei duble promisiuni: a Libert ii i a Na ionalit ii (Na iunii)” (Cliveti, 1996: 77).
Profilul liberalismului revolu ionar, prin tonul avântat al discursului, prin coloratura
ra ionalist-mesianic a programului (Proclama ia de la Islaz) prin apelurile la fraternitate
i frazeologia religioas – probând convergen a dintre revolu ionarism i utopie - se
apropie de socialismul evanghelic (Antohi, 1999: 90-99).
În schimb, “pa opti tii modera i”, viitorii liberali modera i (M. Kog lniceanu,
I. H. R dulescu, I. Ghica, V. Alecsandri) erau adep ii reformismului liberal, ai votului
cenzitar i ai monarhiei constitu ionale, considerate singurele mijloace adecvate instituirii
noului regim al propriet ii i libert ii personale. Mihail Kog lniceanu se delimiteaz
explicit (în 1852) de spiritul revolu ionar pe considerentul c atunci “când revolu iile
încep, civiliza ia înceteaz …orice schimbare silnic , orice prefacere n prasnic
neputând s ne fie decât fatal ” (Cornea i Zamfir, 1969: 22).

101
Deosebirile existente între pa opti ti, datorate în mare parte forma iei lor
intelectuale diferite i “modelului” la care se raportau (francez sau german), nu au
diminuat pozi ia acestora în istorie cunoscut drept simbol al moderniz rii i
europeniz rii societ ii române ti. Distinc ia între aripa radical i cea moderat , care s-
a eviden iat în timpul revolu iei de la 1848, s-a delimitat mai clar în perioada ce a urmat,
în contextul dezbaterilor din adun rile ad-hoc, apoi cu prilejul disputelor politice pe
tema “marilor reforme” din timpul domniei lui Cuza, o reg sim în împrejur rile instituirii
regimului monarhiei constitu ionale i a perioadei instabilit ii politice, p strându-se i
dup constituirea partidului. Pe tot acest parcurs, distinc ia între radicali i modera i ia
forma confrunt rii dintre “liberalismul de guvern mânt” i un “liberalism de opozi ie”,
acesta din urm intrând în componen a unor alian e politice antiguvernamentale
(“monstruoasa coali ie”; Opozi ia Unit ) (Cliveti, 1996: 120-122). Cu toate aceste
“diziden e” i “rupturi” în cuprinsul mi c rii liberale, profilul definitoriu al liberalismului
românesc este dat de Partidul Na ional Liberal, al c rui configura ie ideologic este
sintetizat în cuprinsul Programului din 1875, reevaluat cu ocazia Congresului Partidul
Na ional Liberal de la Iasi (1892) i, ulterior “revolu ionat” sub impulsul reformelor
democratice din anii 1908-1914.

Monarhie sau republic ? Op iuni politice liberale


O problem care a stat în aten ia oamenilor politici, dup Unirea din 1859, a fost
g sirea celei mai adecvate forme de organizare a statului na ional. Ce structur politic
poate s -i asigure acestuia o rapid i eficient modernizare? Era indicat o monarhie
constitu ional sau o republic parlamentar ? Aceste întreb ri, care i-au pus amprenta
asupra gândirii politice a genera iei pa optiste, reapar în perioada form rii i organiz rii
statului na ional.
Grup rile politice moderate i conservatoare considerau c formula monarhiei
constitu ionale asigura ordinea i stabilitatea intern , precum i prestigiul i autonomia
extern . Mihail Kog lniceanu, ca i al i liberali modera i, asocia principiul monarhic cu
institu iile politice de tip liberal, v zând în aceast asociere o rezolvare a conflictului
dintre autoritate i libertate. Pentru Kog lniceanu, numai o guvernare constitu ional era

102
capabil s înl ture ”arbitrariul, capriciul, despotismul, defectele unui singur om, ale
domnitorului” i s împace cele dou principii ”monarhia i republica”.
Ideea unei dinastii str ine este asimilat treptat i de liberalii radicali care
avuseser convingeri republicane. I. C. Br tianu declara c a fost mult vreme împotriva
aducerii în ar a unui principe str in, pentru c nu ar fi fost capabil s în eleg i s simt
o na iune. Cei mai mul i dintre liberali au devenit adep ii dinastiei str ine în timpul
r zboiului Crimeii, considerând c , în condi iile în care cele trei imperii absolutiste dictau
politica sferelor de influen , un regim republican în România le-ar fi dat posibilitatea
unei ingerin e interne.
I. C. Br tianu motiva c , în acel context, a trebuit s devin monarhist pentru c
numai astfel era posibil ”salvarea na iunii”, în sensul c dinastia str in garanta
viabilitatea statului na ional român i înl tura competi ia pentru ocuparea tronului. Pentru
liberali, principele str in simboliza ”ideea de stabilitate i de progres” (Stan, 1979: 284).
Ei au privit monarhia nu ca valoare în sine, ci ca institu ie necesar echilibrului i bunei
func ion ri a sistemului institu ional românesc. Elocvent este, în acest sens, discursul lui
I.C. Br tianu din Camera Deputa ilor, cu ocazia proclam rii regatului (martie 1881):
”...Câmpineanu înc de la 1848 s-a dus la Londra i la Paris i a dat memorii, cerând
Unirea Principatelor i constituirea lor în Regat. Prin urmare nu este o condi iune nou ,
ci o condi iune care de secoli e necesar României, ca s poat s tr iasc liber i
independent , constituind un element de ordine, de progres i de civiliza iune în Orient”
(I. C. Br tianu, 1936: 187-188).
Instalarea dinastiei str ine nu a stopat controversa dintre cele dou tendin e,
monarhic i republican , mai multe grup ri liberale ac ionând i dup 1866 pentru
instituirea unei forme republicane de organizare a statului, unele dintre cele mai radicale
ac iuni în acest sens derulându-se în 1870-1871.

Elitism - democra ie
Semnul distinctiv al liberalismului clasic este contestarea societ ii bazate pe
privilegiu. Îns , înainte de a fi democratic, liberalismul este elitist, averea i educa ia
fiind cele dou criterii de selec ie elitar în societatea modern a secolului al XIX-lea.
Votul cenzitar, instituit în numele “reformismului liberal”, a constituit prima lovitur dat

103
“vechiului sistem politic al st rilor privilegiate” i afirmarea unui drept cet enesc de
c tre elita modern . i în societatea româneasc liberalismul se afirm drept curentul de
gândire i ac iune al celei mai dinamice p r i a elitei moderne, contestatara ancestralului
privilegiu boieresc (Cliveti, 1996). Chiar daca privilegiul fiscal i politic al boierimii
române ti nu mai are suport legal, dup 1866, practicile privilegiului politic se p streaz
în virtutea îndelungatei sale tradi ii.
Suportul material al elitei liberale (ca i al celei conservatoare) l-au constituit,
pân la începutul secolului XX, propriet ile funciare care asigurau “independen a
politic ” a personalit ilor vie ii publice române ti. Abia dup aceast dat se
generalizeaz de inerea de capitaluri bancare i industriale, proces declan at la 1880
(odat cu crearea B ncii Na ionale, respectiv “na ionalizarea capitalului”). Sursele
documentare atest c frunta ii liberali ai perioadei 1866-1900 nu constituie o “oligarhie
financiar ”, a a cum sus ine tefan Zeletin în lucr rile sale. Procesul de “na ionalizare a
capitalului” aduce modific ri importante în structura elitei liberale i a burgheziei
române, aspect vizibil mai ales dup 1900, îns mult vreme frunta ii liberali cumuleaz
calitatea de mari proprietari funciari, membri în consilii de administra ie i proprietari de
întreprinderi, fapt ce îndrept e te situarea acestora într-o zon de interferen elitar
între boierime i burghezie (M.S. R dulescu, 1998). Din acest motiv, “liberalismului
tradi ional” i s-a repro at “predispozi ia natural ” de a recunoa te “cu
indiferen …st rile sociale existente”, realizând “beneficii…numai pentru cei pu ini”,
cultivând “ra ionalismul intereselor imediate”, încât “lumea sustrasa de la orice
preocup ri superioare i devenit o imens cas de comer , se în bu i moare în
uria a închisoare material pe care singur i-a f cut-o” (Manoilescu, în vol. Doctrinele
partidelor politice, 1922: 143).
Liberalismul românesc evolueaz , pe parcursul secolului al XIX-lea i începutul
celui urm tor, de la un liberalism nedemocratic (bazat pe votul cenzitar, distinct de
liberalismul boieresc incipient) la forma liberalismului democratic (în sens de
“democra ie procedural ”) devenit realitate dup adoptarea votului universal. Se produce
o glisare spre stânga a liberalismului tradi ional românesc, proces în care liberalismul
politic este dublat i sus inut de afirmarea liberalismui economic i social în ipostaza
neoliberalismului.

104
CONSERVATORISMUL POLITIC ROMÂNESC

Dincolo de cli eele ideologizante, care asociaz liberalismul cu spiritul progresist


i, din reflex, atribuie conservatorismului rigiditatea, imobilismul i chiar
reac ionarismul, caracteristicile celor dou doctrine clasice apar mai nuan ate dac le
privim prin prisma opozi iei dintre spiritul radical i cel moderat. Observ m astfel c
praxis-ul i configura ia ideologic a conservatorismului nu sunt refractare la schimbarea
în sine i nu neag libertatea i progresul ca valori ale lumii moderne, ci refuz marile
proiecte de inginerie social i se revolt împotriva tuturor maximalismelor i
totalitarismelor (fie de stânga sau de dreapta), care vor s revolu ioneze societatea, f r s
in cont de efectele perverse ale schimb rilor radicale (C. Bocancea, 2002).
Conservatorismul politic este totuna cu pruden a i modera ia, c utând un temei
solid i indiscutabil al guvern mântului civil, astfel încât definirea i urm rirea binelui
public s nu in de o voin arbitrar sau de contingen ele politicianismului. Pentru
conservatori, gestionarea complexit ii sociale nu înseamn situarea într-o pozi ie de
demiurg, având dreptul de a schimba, de a revolu iona sau de a anihila habitusurile i
iner iile unei societ i, ci pur i simplu situarea în continuitatea unei lumi care
func ioneaz . De aceea, discursul conservator despre legitimitatea puterii politice este în
mod necesar o pledoarie pentru bunele tradi ii care au permis comunit ii s
supravie uiasc . Nimic din ceea ce nu i-a demonstrat în timp valoarea i utilitatea nu
trebuie s ne stârneasc entuziasmul; experimentele sociale i politice au o doz prea
mare de risc pentru a ne permite s fond m pe ele guvern mântul sau, altfel spus, pentru
a face din progresul sperat o surs de legitimitate. Într-un asemenea context discursiv se
pune problema criticismului conservator românesc – adept al legitim rii prin
reformismul evolu ionist i prin idealul politic tehnocratic.

105
1. PRAXIS-UL POLITIC CONSERVATOR

1.1. Organizarea grup rilor politice i constituirea Partidului Conservator

Orientarea conservatoare în politica româneasc se contureaz , într-o anumit


ipostaz , începând cu deceniul al treilea al veacului al XIX-lea, când un grup al marilor
boieri, reuni i în jurul viitorului domn al Moldovei, Mihail Sturdza, î i exprim
dezaprobarea fa de tulbur rile politice din 1821 i 1822, invocând p strarea ordinii
instituite i ac ionând în numele unor “principii conservatoare” (Xenopol, 1919: 94; 547).
De atunci dateaz i primele utiliz ri ale cuvântului “conservator” în limbajul politic din
Principate, precum i semnalarea prezen ei a dou grup ri politice relativ distincte în
configura ia “partidei na ionale”. Promovând pozi ii diferite în raport cu organizarea
intern , o grupare îi reunea pe cei care erau numi i, în epoc , prin apelative “pozitive”
precum “novatori”/”c rvunari” sau, etichete “negative”, “ciocoi”/”parveni i”, iar în
tab ra advers se situau “conservativii”, ”reac ionarii” sau “rugini ii”, ”împotrivitorii”
reformelor (Bogza-Irimie, 1979). La origine, termenul “conservator” este conotat negativ,
fiind plasat în direct sinonimie cu “reac ionarismul”, desemnând îndeosebi inamicii
progresului. Aceast accep iune se va p stra mult vreme, fiind încorsetat în cli ee
ideologice i stând sub semnul “maniheismului politic” autohton. În deceniul ase al
secolului al XIX-lea, conservatorismul românesc va dobândi valen e noi, datorate în mare
parte junimi tilor, care vor opera o nuan are i o reconsiderare atât semantic , cât i
doctrinar a “crezului” conservator.
Un rol determinant în configurarea discursului conservator românesc - a c rui
miz era pruden a i progresul gradual i care se define te polemic, ca i în restul
Europei, în raport cu “catehismul revolu ionar” emergent – l-a avut orientarea ra ionalist-
mesianic a revolu iei pa optiste. Anul 1848 marcheaz o mai clar delimitare în cadrul
clasei politice române ti între conservatori i liberali, mai precis între grup rile
autointitulate “progresiste”, “revolu ionare”, “na ionale” prin raportare la “partida
b trânilor boieri”, “reac ionar ” i “retrograd ”. Presa de orientare revolu ionar punea
frecvent în circula ie aceste apelative i lansa dubletul conceptual “progres versus
reac iune”, chiar daca tab ra conservatoare recuno tea necesitatea unor schimb ri
(Stanomir i Vlad, 2002).

106
Genealogia conservatorismului politic românesc, ca ansamblu discursiv coerent,
este plasat de anali ti în perioada imediat anterioar anului 1859, când se conturaz un
conservatorism diferit de cel anterior - ap r tor al privilegiilor feudale i nostalgic al
ordinii regulamentare. George tirbei, Dimitrie Ghica, Grigorie Bal , Barbu Catargiu sunt
cei care fac leg tura dintre vechiul “conservatorism regulamentar” i “noul
conservatorism”, de inspira ie european (Stanomir, 2000). Nici dup 1866, grupul care
profesa “o doctrin a modera iei politice” nu este o prezen foarte agreat în spa iul
public românesc fiind adesea plasat, în presa vremii i în literatura istoric de orientare
liberal , pe pozi ia de “ ap isp itor pentru retardarea româneasc ” i, ca atare, figurând
(mult vreme) în tab ra “for elor reac ionare”.
De i nu exista un program politic unitar, coeziunea dintre grup rile conservatoare
(moderate i ultraconservatoare) era rezultatul campaniilor electorale, a activit ii
parlamentare i guvernamentale i, nu în ultimul rând, personalitatea lui Barbu Catargiu a
reu it s coaguleze în jurul s u for ele conservatoare, el fiind recunoscut ca lider i de
conservatorii de peste Milcov. Dup asasinarea acestuia, în 1862, Lasc r Catargiu se
impune ca ef al mi c rii conservatoare, care îns r mâne în continuare divizat .
Instaurarea noului regim politic (1866) aduce în prim plan mai multe ac iuni
centrate pe realizarea unei coeziuni conservatoare, dintre care se remarc încercarea lui
Dimitrie Ghica i Vasile Boerescu de a constitui un “partid al ordinei”, o alian între
orient rile de dreapta i cele moderat-centriste, având ca slogan “libertatea prin ordine i
stabilitatea prin dinastie” i care se dorea a fi o alternativ la radicalismul liberal. În
1870, într-un manifest electoral, este anun at existen a unui mare “partid al ordinei”, o
grupare de centru-dreapta, alc tuit din 42 de membri (Stan, 1979).
Coalizarea grup rilor conservatoare “de toate nuan ele” se realizeaz în 1871, pe
fondul mi c rilor republicane i a crizei dinastice, când Lasc r Catargiu, având sprijinul
lui Carol I, preg te te un guvern care s instaureze ordinea i autoritatea în ar , reu ind
s pun cap t instabilit ii politice din ultimii ani. Frunta ii grup rilor i frac iunilor
conservatoare coalizate vremelnic în jurul lui L. Catargiu erau: D. Ghica, M. C.
Epureanu, Gr. M. Sturdza, I. Em. Florescu; personalit i politice moderate: Christian
Tell, Nicolae Kretzulescu, Petre Mavrogheni, Gheorghe Costa-Foru i Vasile Boerescu;

107
junimi tii: P. P. Carp, Th. Rosetti, Ion Strat, Titu Maiorescu; reprezentan i ai Junei
Drepte de la Bucure ti: Al. Lahovari, Gh. Gr. Cantacuzino .a. (Stan, 1979).
Coali ia grup rilor conservatoare, în baza c reia s-a constituit un puternic guvern
conservator, nu a însemnat îns fuziunea acestora i crearea unei forma iuni politice
unitare. Existau numeroase deosebiri de concep ii i interese între frac iunile coalizate,
precum i rivalit i între liderii acestora.
Dizolvarea coali iei conservatoare, în 1876, pune problema g sirii unui alt liant al
regrup rii for elor conservatoare. În acest scop, un grup de conservatori i junimi ti se
organizeaz , în 1878, în jurul ziarului Timpul, constituind astfel un “nucleu
organizatoric” pentru viitorul partid. Partidul Conservator, al doilea partid de
guvern mânt al României moderne, s-a constituit la 3/15 februarie 1880 din ini iativa
unui grup de 88 de oameni politici, între care se aflau nume de prestigiu precum: Lasc r
Catargiu, Manolache Costache Epureanu, Al. Lahovari, Em. Florescu, Petre
Mavrogheni, Gr. P ucescu, Vasile Pogor, Titu Maiorescu, Th. Rosetti, Al. tirbei
.a. Partidul s-a format pe baza nucleului organizatoric existent în jurul ziarului Timpul
(ap rut în martie 1876). În paralel, mai activau dou forma iuni politice conservatoare:
una creat în 1876, în jurul ziarului Pressa, din care f ceau parte Vasile i Constantin
Boerescu, Dimitrie Ghica, Ion Zalomit .a., cealalt fiin a sub denumirea de Partidul
Coservator Liberal din Moldova, condus de Gr. M. Sturdza.
Cu toate c nu reunea pe to i conservatorii, partidul creat în 1880 reprezenta o
forma iune organizat , care avea un program i un statut propriu i grupa membrii cei mai
reprezentativi ai politicii conservatoare române ti (Bulei, 2000). Sediul central al
partidului era la Bucure ti, treptat, creându-se i comitete jude ene. Conducerea
partidului o asigura Comitetul Permanent, format din pre edinte, în persoana lui
Manolache Costache Epureanu, vicepre edin i i cinci membri. Organismul cel mai
important în luarea deciziilor era Adunarea General , compus din membrii fondatori i
permanen i ai Clubului politic central, care stabilea strategia politic a partidului.
Pre edin ia partidului a fost de inut , în ordine cronologic , de personalit i
politice precum: Manolache Costache Epureanu (1880); Lasc r Catargiu (1880-
1899); George Gr. Cantacuzino (1899-1907); Petre P. Carp (1907-1913); Titu

108
Maiorescu (1913-1914); Nicolae Filipescu (1915-1916); Alexandru Marghiloman
(1914-1925).
O pozi ie aparte în cadrul grup rilor conservatoare au de inut junimi tii. Creat în
1864, la Ia i, ca societate literar , având ca fondatori pe Titu Maiorescu, P. P. Carp,
Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, Th. Rosetti, Junimea se implic i în via a politic , mai
ales din 1871. Apari ia mi c rii cultural-politice junimiste marcheaz trecerea, în spa iul
autohton, de la vechiul conservatorism regulamentar (tradi ionalism) la noul
conservatorism de factur european , conservatorism evolu ionist. Imaginea i statutul
junimismului în epoc i în con tiin a posterit ii este un tablou zugr vit în lumini i
umbre. De pe pozi ii partizane, junimismul, ca i con tiin critic a modernit ii
române ti, apare ca inadecvat i chiar “retrograd” în optica unor anali ti precum A. D.
Xenopol, G. Ibr ileanu, E. Lovinescu sau t. Zeletin. Analizele mai recente, situate într-
un orizont al “neutralit ii tiin ifice” percep identitatea grupului ca articulându-se printr-
o dubl ruptur : fa de iacobinismul pa optist, pe de o parte, i fa de arhaismul i
iner ia conservatorismului boieresc, pe de alt parte. Programul junimist, sintez a
gândirii conservatoare, se opune atât vechiului regim, cât i radicalismului politic liberal
(Stanomir, 2000: 25). Pe acee i pozi ie evaluativ se situeaz i perspectiva care plaseaz
junimi tii, “ca intelectuali i «liberali»”, drept “o for aparte în societate, una ce se
distinge atît de liberalii demagogi, cât i de conservatorii arhaici”, adoptând un “ideal
politic tehnocratic” prin care grupurile de prestigiu intelectuale î i legitimeaz puterea
(Matei, 2004: 93). În cadrul grup rilor conservatoare, junimi tii se pare c vor p stra
“statutul de conservatori lumina i, altfel spus, de arip stâng a partidului conservator”
(Ornea, 1998: 206). Privit ca expresie a valorilor i tendin elor “secolului pozitivist”,
“strategia Junimii era de a pune la punct un sistem de echivalen i de transformare
reciproc a tiin ei (savoir) în putere (pouvoir). tiin a acumulat dincolo (la Berlin,
Viena, Paris) devine o surs de putere aici (la Ia i) i o legitimare a oric rei preten ii
ulterioare de putere” (Alexandrescu, 1999: 54). Junimea ca i “grup social-politic i
cultural” mediaz între Stat i societate, iar puterea ei normativ este legitimat ca putere
politic în m sura în care reprezint interesele categoriilor sociale existente în societate.
Ei în i i se consider (prin vocea lui Carp) a fi “intermediarii dintre clasele pozitive,
tiin (teoretic ) i putere (politic )” (Alexandrescu, 1999: 70-72).

109
Junimi tii vor manifesta o anumit ”independen politic ”, de i colaboreaz atât
cu grup rile liberale, cât i cu cele conservatoare i intr în componen a unor guverne.
Gruparea lui Carp i Maiorescu a tiut s - i p streze ”o situa ie suficient de independent
fa de guvernul liberal, men inându- i posibilitatea de a se ridica împotriv -i atunci
când a considerat util s-o fac . Neintrarea în nici un guvern liberal a fost un noroc
pentru junimi ti, men inându-le intacte ansele ulterioare de preluare a puterii” (Bulei,
2001: 58). Din 1881, odat cu publicarea programului Era Nou , gruparea junimi tilor
începe s ac ioneze separat de vechii conservatori (în 1882, Titu Maiorescu i P. P. Carp
î i dau demisia din Partidul Conservator), iar în 1891 junimi tii pun bazele Partidului
Constitu ional (condus de P. P. Carp), care particip la guvernarea conservatoare din
1891-1895. Pe fondul crizei financiare, în 1900, fuzioneaz cu Partidul Conservator,
fuziune definitivat în 1907, când Petre P. Carp va fi ales în fruntea partidului.

Sub aspect organizatoric, junimi tii au fost considera i, adesea, ”elementul


dizolvant al conservatorilor”, pentru faptul c au existat în permanen rivalit i i
dispute între ei i ”b trânii” conservatori (numi i i conservatorii “puri”). Ruptura
junimi tilor de nucleul conservatorilor nu a fost îns total , nici dup 1882 când leg turile
lor devin mult mai sporadice. Contactele lor r mân destul de strânse, existând numeroase
ac iuni comune, de i neîncrederea reciproc era dominant . Deosebirile dintre cele dou
grup ri conservatoare se refereau la modalitatea în care în elegeau s fac opozi ie
guvernului liberal i la alian ele pe care le stabileau pentru a ajunge la putere. Apropierea
junimi tilor de liberalii guvernamentali era comentat defavorabil în epoc , fiind
considerat o dovad de oportunism i inconsecven politic . Aceast op iune politic
era justificat , de c tre cei în cauz , prin similitudinea punctelor de vedere dintre liberalii
lui I. C. Br tianu i junimi ti în problemele de politic extern .

În timp ce junimi tii se apropie de liberalii de la guvern, b trânii conservatori se


apropie de grup rile liberale aflate în opozi ie: liberalii independen i sau “sinceri”
(grupare condus de George Vernescu i Nicolae Ionescu) i gruparea liberalilor modera i
moldoveni, condus de Mihail Kog lniceanu, ini iind o serie de ac iuni comune
antiguvernamentale. În 1883, pun bazele Opozi iei Unite i se constituie un Comitet,
format din gen. Em. Florescu (de la conservatori), G. Vernescu (liberalii sinceri), M.
Kog lniceanu (liberalii modera i), îns rcinat cu redactarea unui program comun al

110
opozi iei, al c rei obiectiv prioritar era “completa fuziune a partidelor” din opozi ie.
Acest lucru se realizeaz , în martie 1884, când Partidul Conservator, gruparea liberalilor
sinceri i o parte a liberalilor moldoveni se unesc într-o forma iune politic numit
Partidul Liberal-Conservator, la conducerea c reia sunt ale i L. Catargiu i G. Vernescu.
Noua forma iune politic se sprijinea pe structurile organizatorice liberale i
conservatoare deja existente. O unitate propriu-zis nu a fost în Partidul Liberal-
Conservator decât la nivel central i aceasta atâta timp cât s-a aflat în opozi ie. În vara
anului 1888, Opozi ia Unit se destram prin desprinderea grup rii lui N. Fleva, apoi a
liberalilor modera i (D. Br tianu i M. Kog lniceanu), îns Partidul Liberal-
Conservator se men ine pân în 1891 (Bulei, 2000).

În evolu ia Partidului Conservator s-a constatat o continu fr mântare


organizatoric i disensiuni, determinate atât de interese politico-economice, cât i de
rivalit ile personale ale liderilor. În 1908, partidul se scindeaz având ca rezultat apari ia
Partidului Conservator-Democrat, un al treilea poten ial partid de guvern mânt al
României moderne, care se delimiteaz de acea op iune politic , perceput în epoc drept
“conservatorism osificant i aristocratizant” (Stanomir i Vlad, 2002). Partidul a fost
condus de Take Ionescu, c ruia i se al tur Constantin C. Dissescu, Nicolae Xenopol,
Alexandru B d r u, Constantin R dulescu-Motru .a. Conservator-democra ii particip la
guvernare doar în cadrul unor cabinete de “concentrare conservatoare”, prezidate de Titu
Maiorescu. În 1919, partidul adopt denumirea de Partidul Democrat, care în 1922
fuzioneaz cu Partidul Na ional (Iuliu Maniu). Diversitatea grup rilor conservatoare face
dificil identificarea configura iei ideologice a ceea ce se nume te in mod obi nuit
conservatorismul românesc. Declara iile de principii formulate în presa de orientare
conservatoare i în discursurile liderilor politici sunt sintetizate în programele Partidului
Conservator, a c ror concep ie apar ine în cea mai mare parte junimi tilor.

Sistematiz ri programatice conservatoare


Strategiile de ac iune ale politicii conservatoare, precum i configura ia ideologic
pe care se fundamenteaz aceasta se reg sesc în cuprinsul documentelor programatice ale
partidului. În februarie 1880, Manolache Costache Epureanu public Programul

111
Partidului Conservator care con inea ”o serie de principii sincer expuse” i mai pu in un
program politic. Aceast declara ie de principii se pronun a pentru consolidarea
monarhiei constitu ionale i a institu iilor prev zute în Constitu ia din 1866. Mai precis,
Programul pleda pentru o politic extern “modest i chiar respectuoas c tre toate
puterile, dar demn i st ruitoare”, care exclude orice “visuri aventuroase i ne scute te
de umilin e”. În privin a politicii interne, Programul stipula “dezvoltarea istoric a
individualit ii noastre na ionale”, consolidarea institu iilor “a a încât to i s se poat
bucura de dânsele”, progresul m surat, dar continuu; frazelor “goale” ale adeversarilor le
opunea “fiin a adev rului”, care presupunea realizarea urm toarelor obiective: “o direc ie
real în instruc iunea public ”; adoptarea unor “m suri priincioase” pentru clasele de
jos; “armonia” între marii proprietari i muncitorii agricoli prin protejarea celor dintâi
“contra intrigilor de jos i fluctua iunilor politice de sus”, iar pe ceilal i “contra
specula iilor c rora sunt expu i”; protejarea micii propriet i prin legi speciale;
simplificarea mecanismului administrativ, “împotriva arbitrariului i a excesului de
putere”; înt rirea institu iei militare; aplicarea corect a regimului reprezentativ; în
domeniul economic nu erau prev zute m suri concrete, precizându-se doar o direc ie
general care viza limitarea oric ror întreprinderi costisitoare “pentru c se m resc
impozitele” (Programul Partidului Conservator – 1880 în Stanomir i Vlad, Antologie…,
2002: 447-451). Ziarul Pressa scria despre programul conservator c ar ”cuprinde numai
generalit i abstracte, teoreme sociale, acceptabile pentru to i, inofensive c tre to i!
Oricine îl poate subscrie, precum i oricine poate fi în drept a nu-l sus ine” (apud, Bulei,
2001: 34).
Ini iativa programatic o preia grupul junimi tilor, în cercul c rora s-au dezb tut
principiile i stategia aplic rii unui nou program. Autorul acestuia a fost P. P. Carp care,
într-un discurs în Camera Deputa ilor din 30 martie 1881, numit mai târziu Era nou ,
“traseaz o a treia cale pentru junimi ti, între liberali i vechii conservatori, de care se
disociaz ” (Alexandrescu, 1999: 62). Junimi tii considerau c pentru România trebuia s
înceap “o er nou ” în orientarea politicii interne i externe. Dup proclamarea regatului
“sim mântul unei schimb ri adânci în starea rii era a a de general încât curentul
«Era nou » se l ise pretutindeni”, drept urmare “se impune organizarea administrativ
i reforma social ” – scria Titu Maiorescu în martie 1881. Îns i maniera de a face

112
politic în România se cerea schimbat : “Suntem datori fiecare din noi de a nu ne mai
grupa în jurul persoanelor, de a nu ne mul umi cu instincte vagi de opozi ie, de a nu mai
zice: voiesc s te duci tu, ca s vin eu; ci de a ne spune unii altora i de a spune rii:
iat ce credem, iat ce voim în reforme practice” (Maiorescu, 1897: 99-114). Acelea i
idei le reg sim la P. P. Carp care considera c f r abordarea “chestiunii sociale” nici
stânga, nici dreapta nu- i puteau revendica drept la existen în viitor. Puteau fi ni te
grup ri politice care luptau numai pentru putere, nu pentru principii (Carp, 2000: 230).
Programul sintetizat de P. P. Carp în 1881 identifica drept cauz a disfunc iilor
existente în societatea româneasc , modul defectuos în care s-a realizat modernizarea
(“democratizarea” în exprimarea acestuia) României: “…democratizarea s-a f cut de sus
în jos, iar nu de jos în sus”, drept urmare “noua democra ie este o democra ie bugetar ,
iar nu o democra ie a muncii”. Pornind de la analiza realist i critic a situa iei existente,
“to i conservatorii serio i trebuiau s consimt la faptul împlinit; trebuiau s admit
revolu iunea social , democratizarea societ ii noastre, ca un ce irevocabil i lupta nu
mai poate avea loc decât în privirea mijloacelor ce trebuie s întrebuin m ca s
mic or m pe cât se poate relele”. La capitolul solu ii, P. P. Carp propune: garantarea
propriet ii mici în mâinile ranului; o lege a cârciumilor; o lege a comunei rurale pentru
a-i asigura autoadministrarea, pe linia unei descentraliz ri administrative; schimbarea
legii tocmelilor agricole; crearea unui statut pentru meseria i, fie chiar i prin înfiin area
de corpora ii; inamovibilitatea magistraturii; condi ii “serioase” de admisibilitate în
func iile publice; o alt lege a înv mântului în sensul celei propuse de Maiorescu în
1876; alegerea Parlamentului respectând adev ratul “regim liberal” prin diminuarea
influen ei guvernamentale (Carp, apud Stanomir i Vlad, 2002: 452-466). Programul Era
nou prevedea principiul dreptului de interven ie al statului în raporturile sociale,
interven ie care trebuia s in seama de “starea popula iei rii, de obiceiurile ei, de felul
ei de trai, de starea ei de cultur , de tradi ii i de o sum de alte împrejur ri” (Carp,
2000: 98).
De i în momentul enun rii programului Era nou , P. P. Carp nu era
”înregimentat” politic, Timpul – ziarul oficial al Partidului Conservator – preia discursul
s u i al lui Titu Maiorescu, rostite în Camer , în proiectul de r spuns la adresa Tronului,
precizând c “nu sunt decât accentuarea în mod practic a ideilor ce a propagat

113
totdeauna Partidul Conservator i oarecum dezvoltarea ideii conservatoare îns i”
(Timpul nr. 73/2 aprilie 1881). A adar, Era nou , programul lansat de junimi ti, care va fi
detaliat i aplicat mai târziu (martie 1888), sintetizeaz configura ia ideologic i
programatic a întregii arii politice conservatoare. Recunoscând faptul c piedicile ce se
opuneau progresului fuseser înl turate prin adoptarea sistemului de drepturi i libert i
constitu ionale, conservatorii considerau c mai r mânea de rezolvat problema
“întrebuin rii” libert ii cucerite, ei asumându- i rolul de a consolida opera moderniz rii
societ ii române ti, ini iat de liberali. Praxis-ul politic conservator confirm aprecierea
lansat de unii istorici dup care “…ini iativa în toat epoca modern o vor avea
liberalii. Ei vor trasa cadrul de dezvoltare a rii în vreme ce conservatorii se vor
mul umi s consolideze o oper început de al ii. Domeniul preferat în care ei vor crea
va fi cel administrativ” (Mamina i Bulei, 1994).
Anul 1881 are o semnifica ie aparte în evolu ia gândirii i politicii conservatoare,
marcând trecerea de la contestare (discursul critic) la organizare (reforme poltice). Acest
fapt este punctat de Carp în programul Era Nou , care precizeaz noua direc ie politic
reformatoare i de Maiorescu în Poe i i critici (1886), în care anun sfâr itul criticii
normative. Dup aceasta dat se produce o diferen iere mai clar între anumite grupuri
sociale (grupuri de interese) din interiorul Junimii, difern iere valabil pentru un spectru
social mai larg. Asist m la conturarea identit ii unor categorii socioprofesionale
distincte, importan i agen i ai moderniz rii societ ii române ti – tehnocra ii, politicienii
i intelectualii. Ace tia din urm nu mai aveau acces la deciziile politice, a a cum s-a
întâmplat pân prin 1870, i drept urmare î i vor asuma în exclusivitate discursul critic ce
se face mai bine auzit odat cu secolul XX, în contextul c ruia delimitarea între
tehnocra i i intelectuali r mâne definitiv (Alexandrescu, 1999).
Un moment oportun pentru noi preciz ri programatice l-a constituit revizuirea
Constitu iei, în 1884. Dezbaterile în jurul modific rii Constitu iei (se aveau în vedere 24
de articole, la care se ad ugau unele prevederi din legea electoral ) au început din a doua
jum tate a anului 1882 i au durat doi ani. Aceste dezbateri sunt relevante pentru
înfrunt rile politice dintre guvern i opozi ie, cât, mai ales, în cadrul majorit ii
guvernamentale, între stânga liberal i aripa moderat , între liderii acestor grup ri, I.C.
Br tianu i C.A. Rosetti. Conservatorii se pronun împotriva revizuirii Constitu iei,

114
aducând numeroase argumente în favoarea acestei atitudini, formulând implicit propriile
principii i strategii de ac iune politic . Ei considerau c nu drepturile politice lipseau
românilor în acel moment, acestea trebuind s succead dezvolt rii economice i ridic rii
st rii materiale i morale a na iunii. De asemenea, conservatorii apreciau c România nu
era preg tit s fac noi experien e reformatoare, neavând o practic îndelungat a
regimului reprezentativ. Neajunsurile de care sufer ara, amestecul deputa ilor în
administra ie, influen area alegerilor de c tre guvern, conflictul intereselor generale cu
cele locale – remarca P. P. Carp - i care se pun pe seama Constitu iei vor r mâne
acelea i, cu sau f r modificarea acesteia (Bulei, 2000). Concluzia politicienilor de
orientare conservatoare era c o reform a c rei esen consta numai în sporirea
num rului aleg torilor nu putea fi o solu ie pentru asigurarea independen ei puterii
legislative.
Au existat i alte documente programatice ale forma iunilor politice de orientare
conservatoare: Programul Partidului Conservator-Democrat (1908); Programul
Partidului Conservator (1913); Manifestul Partidului Conservator-Progresist (dec.
1918); Programul Partidului Conservator –Democrat (1919). Acestea nu au adus,
îns , schimb ri majore în configura ia ideologic i programul politic propus de
forma iunile respective. Unele schimb ri apar totu i, dup 1907, când toate partidele
politice manifest deschidere, cel pu in în principii, fa de reformele
sociale/democratice, care devin prioritare în contextul istoric m al secolului XX.

1.2. Politica guvernamental conservatoare


Dup instaurarea regimului monarhiei constitu ionale, conservatorii au guvernat
aproximativ dou zeci de ani, în urm toarele intervale: 1871-1876; 1888-1895; 1899-
1901; 1904-1907; 1910-1914.
În perioada instabilit ii guvernamentale din 1866-1871, grup rile conservatoare
s-au dovedit mai active i mai influente, reu ind în cele din urm s pun cap t crizei
politice prin guvernarea “de mân forte” a lui Lasc r Catargiu (1871-1876), care a lansat
propriul program de reforme vizând reorganizarea administra iei, justi iei,
înv mântului, acordând o aten ie special problemelor economice i financiare, precum
i consolid rii monarhiei, toate acestea fiind un argument în favoarea faptului c la

115
modernizarea rii a contribuit întreaga elit politic româneasc , indiferent de
apartenen a de partid.
În elegerile anterioare cu unii dintre liberali, care prevedeau, pentru început,
o participare propor ional la conducere i o colaborare în rezolvarea problemelor
generate de înl turarea lui Al. I. Cuza, nu au fost respectate de conservatori. Înc lcarea
angajamentelor ini iale, având ca scop plasarea în plan secundar a liberalilor radicali, a
continuat în toat perioada instituirii noului regim, asigurând conservatorilor i liberalilor
modera i un vizibil ascendent politic.
În intervalul de dup cucerirea independen ei, raportul de for e s-a schimbat în
favoarea liberalilor care, constitui i în partid politic, vor guverna ara timp de 12 ani
demonstrând o foarte bun disciplin de partid, aspect remarcat chiar de adversarii lor
politici (“acolo nu era decât o turm i un p stor, o voin i o ascultare” aprecia P. P.
Carp referindu-se la Partidul Na ional Liberal). În schimb, grup rile politice aflate în
opozi ie î i legitimau aspira iile pentru cucerirea puterii mai mult cu meritele în lupta
dus pentru r sturnarea guvernului Br tianu, decât cu programe constructive de
guvernare. În semn de protest fa de lunga guvernare liberal , conservatorii nu mai
activeaz în Parlament între 1883 i 1888, activitatea lor derulându-se în cadrul Opozi iei
Unite.

116
2. CONFIGURA IA IDEOLOGIC A CONSERVATORISMULUI
ROMÂNESC. LEGITIMAREA PRIN REFORMISMUL EVOLU IONIST

Rivalitatea politic dintre conservatori i liberali se concretiza adesea în


contestarea reciproc a legitimit ii. Liberalii îi învinuiau pe conservatori de
“reac ionarism”, în schimb, conservatorii îi acuzau de demagogie i populism. Liberalii
se considerau mandatarii vremurilor noi pe care le tr ia ara, având îndr zneal i
entuziasm revolu ionar, conservatorii î i legitimau puterea prin invocarea tradi iei i a
“progresului organic”, precum i prin capitalul intelectual (cultural), simbolic al
membrilor s i.
Configura ia ideologic a conservatorismului românesc, chiar dac nu are o
formulare unitar i consecvent afirmat (aspect valabil, de altfel, pentru toate
forma iunile politice ale vremii), transpare din discursurile politice, din programele de
partid i presa de orientare conservatoare, în cuprinsul c rora se pot identifica valorile i
principiile de baz ale politicii conservatoare: tradi ia, ordinea, legalitatea, armonia
social , critica ra ionalismului politic i a revolu iei, pruden i realism, elitism,
proprietate, contextualism, progres gradual i evolu ie organic .

Tradi ia i “lec ia istoriei”


Respectul fa de tradi ie i istorie este definitoriu pentru dogmatica doctrinei
conservatoare europene. Pentru un conservator autentic, construc ia prezentului i a
viitorului se realizeaz doar pe bazele solide ale trecutului. Abordarea istoric permite o
mai bun în elegere a realit ii prezente i g sirea unor strategii adecvate de schimbare
social . Lectura trecutului, mai îndep rtat sau mai apropiat, prin gril conservatoare sau
liberal devine o întreprindere cu miz ideologic , proiectul societal propus legitimându-
se prin apelul la propria variant de trecut (Stanomir, 2000).
În cazul conservatorismului românesc, diversitatea nuan elor ideologice pe care le
propun grup rile i liderii acestora, face dificil identificarea exact a conota iei atribuite
tradi iei. Acest aspect este valabil i pentru conservatorismul din alte spa ii geopolitice.
A adar, “to i conservatorii doresc s conserve ceva, dar nu to i doresc s conserve
acela i lucru. De aceea, conservatorismul este atât de greu de definit” (Ball i Dagger,

117
2000: 99). Pentru prima genera ie de conservatori români (Mihail Sturdza, Barbu tirbei,
Grigore Bal , Barbu Catargiu) recursul la tradi ia institu ional i moral a Principatelor
este destul de transparent : “Reformele dorite de noi trebue s se conformeze cu geniul,
cu datinile, cu adev ratele nevoi ale românilor, precum i cu gradul culturei lor, ele nu
trebuie s fie simple copii sau traduceri din legi i a ez minte str ine” (Grigore Bal ,
Profesia de credin , în Stanomir i Vlad, Antologie…, 2002: 412).
Unii dintre conservatorii anilor ‘70-‘80 ai secolului al XIX-lea, con tientizând
precaritatea tradi iei române ti în administrarea treburilor publice, sunt reticen i în a
elogia un trecut lipsit de glorie. P. P. Carp i Titu Maiorescu dezvolt un discurs critic
atât la adresa prezentului, cât i a trecutului. Singura concesie f cut tradi iei const în
elogiul adus vechii aristocra ii luminate (“acestor p rin i ai patriei”), purt toare a ideilor
moderne de libertate politic , egalitate în fa a legii i a idealurilor na ionale de unire i
independen . Acela i elogiu al boierilor patrio i, formulat ca replic la devaloriz rile
operate de liberalii radicali, îl g sim i în discursurile lui Al. Lahovari: “Calomnia i
istoria acestei ri, când zice i c partidul conservator din trecut, partidul boieresc, dac
vre i, dup timpuri, n-a f cut decât lucruri netrebnice sau infame; c ci au fost secole în
cari ara Româneasc n-a fost reprezentat decât prin c peteniile ei, i nu e bine s
zice i c acele secole de glorie i de nenorociri au fost mânjite cu o larg pat de doliu i
de ru ine” (Al. Lahovari, Discurs rostii în edin a Camerei din 2 decembrie 1888, în
Stanomir i Vlad, Antologie…, 2002: 156).
Un moment istoric “de referin ” la care fac apel politicienii junimi ti este
Programul Divanurilor Ad-Hoc din 1857, marcând sfâr itul vechiului regim i sintetizând
obiectivele noii genera ii, acesta este asumat de cei mai mul i dintre conservatori ca
program al evolu iei graduale, adecvat “cerin elor rii”: “Adev ratul îndreptar al
dezvolt rii interne i externe, în direc ia c ruia începuse regenerarea noastr i care
trebuia acum urmat pân la sfâr it, erau cele cinci puncte fundamentale, formulate de
Divanurile ad-hoc din Ia i i Bucure ti la 7 i la 9 octombrie 1857; respectarea
capitula iilor, unirea, dinastia ereditar dintr-o familie suveran a Europei, neutralitatea
garantat de Puteri i sistemul constitu ional. Aici era expresia real a cerin elor rii,
conform cu faza vremelnic a evolu iei sale istorice, programul izvorât din toat
experien a trecutului i care trebuia p strat cu sfin enie pân la deplina lui înf ptuire,

118
dup care venea apoi timpul unei noi hot râri i formul ri pentru regularea mersului în
viitor” (Maiorescu, Istoria contimporan a României, în Stanomir i Vlad, Antologie…,
2002: 312-313).
Pentru Mihai Eminescu, figur distinct a gândirii conservatoare, tradi ia are
sensuri multiple i nuan ate desemnând: ranul i modul s u particular de a fi în lume (o
r nime eroic , ce munce te i lupt pentru ap rarea rii, conservând un fond sufletesc
nealterat); trecutul voievodal a c rui imagine glorioas poate servi ca îndreptar
prezentului dec zut; Vechiul Regim autohton, v zut – tot în compara ie cu instabilitatea
i precaritatea moral a prezentului – ca un timp al ordinii i stabilit ii ce st sub semnul
armoniei patriarhale dintre ranul i boierul p mântean (Stanomir i Vlad, 2002: 131).
Con tient de imposibilitatea întoarcerii în istorie, Eminescu, la fel ca i al i gânditori i
politicieni conservatori, promoveaz o strategie a regener rii na ionale prin emanciparea,
cultural i material , a ranului român. Eminescu inaugureaz astfel o tradi ie a
reflec iei social-politice române ti ipostaziat ulterior în s m n torism i poporanism.
Constantin R dulescu-Motru dezvolt aceea i venera ie pentru ruralitate i pentru
poten ialul r nesc, depozitar al spiritului românesc autentic i a unicei tradi ii valide.
Motru vede o posibil revigorare a conservatorismului în varianta sa r nist :
“…singurii n scu i cu un suflet conservator, în statul român, sunt cei de jos, ranii. Ei
sunt singurii care cred în sfin enia ordinii. Primii no tri democra i au ie it din rândurile
boierilor. La noi democra ia a început cu cei de sus (…). Drepturi egale s-au dat pentru
cei de sus; drepturi f r r spundere, bineîn eles. De aceea, la noi democra ia se
confund cu “a fi la putere” ( r nismul: un suflet i o politic , 1924, în Stanomir i
Vlad, Antologie…, 2002: 204).
În absen a unei tradi ii politice, Alexandru Marghiloman (ultimul pre edinte al
partidului Conservator) pledeaz pentru alte dou sensuri esen iale ale tradi iei: “Suntem
noi un popor de tradi ie? Nu în toate, trebuie s o recunoa tem. Avem dou tradi ii îns
foarte serioase: tradi ia religioas i tradi ia propriet ii. Celelalte ne lipsesc. Atunci
trebuie s fim foarte prev z tori când în evolu ia noastr n-avem în seama noastr decât
ace ti factori care ne creeaz o individualitate” (Alexandru Marghiloman, Doctrina
conservatoare, 1923, în volumul Doctrinele partidelor politice).

119
Junimismul politic se define te chiar prin “ruptura cu trecutul”, luând distan
fa de vechiul regim feudal i fa de epoca lui Cuza, invocând în schimb anul 1866 ca
moment al începutului României noi, pentru a se legitima astfel ca “singura voce
autorizat a Noului Regim”. Mai ales dup 1881, grup rile conservatoare i, implicit,
junimi tii, vor dezvolta o “strategie de organizare mai curând decât de contestare a
institu iilor existente” (Alexandrescu, 1999: 59). Aceast perspectiv , dublat de
fidelitatea fa de rege i constitu ie, îi plaseaz pe junimi ti în ipostaza de conservatori
ai liberalismului inaugurat odat cu regimul de la 1866.
Precaritatea unei tradi ii institu ional-politice române ti, demn de a fi învestit ca
referen ial istoric, determin elita politic s recurg la “inventarea” acesteia: “Singura
tradi ie la care elita educat în Occident are acces este acea tradi ie inventat , tradi ie
centrat pe un cult al geniului folcloric, întrev zut ca expresie genuin a românit ii. Se
opereaz , simbolic, o distinc ie între tradi ia recuperabil (atribuit poporului, adic
locuitorilor de la sate) i acea tradi ie dispensabil , a culturii scrise, secretate de
centrele ecleziastice i de vechii umani ti. Fractura identificabil la mijlocul secolului al
XIX-lea este responsabil pentru o tensiune niciodat disp rut complet” (Stanomir i
Vlad, 2002: 15).
Interoga iile cu privire la necesitatea unei op iuni politice conservatoare, care s
înt reasc mesajul dreptei române ti actuale, solicit nuan ri doctrinare suplimentare cu
referire la raportul dintre valorizarea trecutului/tradi iei i proiectul moderniz rii
societ ii. Ethosul conservator junimist î i p streaz actualitatea în m sura în care:
“Exigen ele bunului sim comun, o anumit rezonabilitate în ac iunea politic , pruden a
sunt valori definind o conduit dezirabil în timpuri de tranzi ie” (Stanomir, 2001: 316).
În pledoariile intelectualilor i politicienilor primei noastre modernit i, conservatorismul
se prezint ca o ipostaz a tradi ionalismului, îns nu a celui care refuz schimbarea i
invit la o întoarcere în trecut (paseism/”reac ionarism”). Pentru conservatorii români,
istoria i tradi ia în accep iunile men ionate) serveau ca repere valorice i surse de
revitalizare i direc ionare a unui prezent aflat în deriv .

120
Progres gradual – “evolu ie organic ”
Doctrina politic a conservatorismului românesc se revendic din tradi ionalism
i evolu ionism, op iuni formulate ca alternative la ra ionalismul politic i proiectele de
schimbare social radical : “Doctrina conservatoare este aceea care ine drept un adev r
istoric: c evolu ia real , durabil , nu se poate face prin salturi; ea nu poate fi decât
rezultatul unei leg turi armonioase a trecutului cu prezentul. Institu iile viabile ale unei
societ i se dezvolt prin ele înse i, organic, prin traiul normal al societ ii […]. Trebuie
s a tep i progresul de la dezvoltarea îns i a con tiin ei colective; nu po i s impui
voin a unei singure ra iuni […]. Deci doctrina conservatoare, care nu admite progresul
prin salturi, este doctrina eminamente a realit ilor pe care o opui doctrinei vis toare a
teoriilor i utopiilor” (Al. Marghiloman Doctrina conservatoare, 1923, în volumul
Doctrinele partidelor politice).
În contextul tranzi iei pe care o traversa societatea româneasc în secolul al XIX-
lea, singurul tip de evolu ie considerat acceptabil de c tre conservatori era acela care
integra acumul rile trecutului, se derula într-un ritm moderat i prevenea efectele
neprev zute. În schimbul “ingineriei utopice”, revolu ionar i radical , îi este preferat
“ingineria gradual ”. Invocarea modelului englez i rezerva fa de radicalismul iacobin
– constante ale spiritului conservator românesc, indiferent de epoc - sunt anun ate în
discursurile i scrierile conservatorilor din prima genera ie, remarcabile r mânând
formul rile date acestei idei de c tre Dimitrie Ghica i Barbu Catargiu: “În Anglia,
englezii se supun legilor vechi care sunt chiar contrare secolului nostru i nu fac altele
decât cu mare circumspec ie. În Fran a s-au schimbat patru sau cinci charte
constitu ionale în ultimii aizeci de ani. Care dintre cele dou ri, totu i, ne întreb m,
este mai bine guvernat ?” (Barbu Catargiu, Despre starea social a Principatelor
danubiene, în Stanomir i Vlad, Antologie…, 2002: 220). Politicienii conservatori cred cu
t rie în necesitatea progresului, care pentru ei înseamn o monarhie constitu ional
puternic ce se sprijin pe o aristocra ie de merit. Spre deosebire de ace tia, liberalii-
pa opti ti doreau instituirea republicii sau men inerea unei monarhii constitu ionale slabe
(Matei, 2004). Progres - ordine - institu ii i cultur european sunt pilonii de baz ai
politicii conservatoare române ti.

121
Deta area de revolu ionarismul proiectului pa optist, dublat de reformismul
prudent i evolu ia organic sunt ferm afirmate de junimi tii P. P. Carp (Era nou , 1884),
Titu Maiorescu (Istoria contimporan , 1924) i Mihai Eminescu (articolele din Timpul).
Gradualismul este considerat de Maiorescu un antidot al schimb rii necontenite, cu
referire la revizuirea constitu iei în 1884: “Dac este a a de puternic o idee în
constitu ia de la 1866, nu-i l sa i timp s se pun în lucrare aceast constitu iune în
întregimea ei? (…) Înainte de a se fi executat toat opera început la 1866 prin
constitu iune, veni i ast zi s tirbi i aceast constitu iune, i veni i cu alte idei, cu idei de
trei colegii sau un colegiu, cum vrea domnul Rosetti?” (Titu Maiorecu, Cuvântare rostit
în edin a Camerei din 2 aprilie 1884, în Stanomir i Vlad, Antologie…, 2002: 244).
Elogiul contextualismului (“localismul”) i op iunea pentru teoria statului natural
vin s întregeasc perspectiva evolu ionist conservatoare. Teza statului natural, opus
celei a “statului contractual” dezvoltat de filosofia ra ionalist modern , este promovat
de Titu Maiorescu, Th. Rosetti i Mihai Eminescu. Teoriei contractului social i
concep iei atomist-individualiste asupra societ ii, conservatorii îi opun teoria
contractului între genera ii i concep ia organic asupra societ ii (Ball i Dagger, 2000).
Asumând presupozi iile conservatorismului clasic european despre imperfec iunea
naturii umane (Ball i Dagger, 2000), conservatorii români pledeaz pentru importan a
educa iei în via a unui popor i pentru un guvern mânt puternic, menit s p streze
ordinea i armonia social , limitând i men inând controlul asupra pasiunilor individuale.
Discursul conservator românesc, ca discurs critic la adresa modernit ii, atac în
special ritmul i strategiile de dezvoltare ini iate de liberali, disfunc iile i contrastele
generate de procesul tranzi iei (demagogia, corup ia, ineficien a) i nu modernizarea în
sine. Conservatorii români, indiferent de nuan e, nu au fost “inamicii progresului” cum
adesea s-a spus în epoc i în evalu rile partizane de mai târziu, care i-au plasat în zona
obscur a “for elor retrograde/reac ionare”. De i critici i, uneori, sceptici i pesimi ti,
conservatorii nu promoveaz o atitudine a retragerii din istorie, con tientizând foarte bine
spiritul optimist i progresist al veacului: “Ceea ce caracterizeaz epoca noastr este o
încredere nem rginit în progres. Pân acum o sut de ani lumea vedea fericirea înapoi,
într-un paradis biblic, ori într-un veac de aur (…). De un secol încoace, îns lumea vede
progresul înainte i toate popoarele caut s - i însu easc acel progres i s se ridice la

122
o treapt mai înalt de civiliza ie” (N. Filipescu, Discursuri, 1901, apud Stan, 1979:
486).
Propunând un alt tip de ra ionalitate politic , bazat pe modera ie i realism,
gândirea conservatoare submineaz “mistica progresului” i “feti ul formulelor politice”.
Constantin R dulescu-Motru sintetizeaz principiile i valorile asumate de partidele
conservatoare europene, pe care le dezvolt i promotorii conservatorismului românesc:
“1. Credin a c viitorul unui popor este continuarea trecutului s u, i, prin urmare, c
experien a trecutului trebuie s fie baza politicii sale prezente. Partidele conservatoare
evit experiment rile dup planuri noi, nu pentru c au înteresul s perpetueze via a
trecutului, ci fiindc au despre via a trecutului o alt în elegere decât celelalte partide.
(…) 2. Concep ia conservatoare cuprinde recunoa terea unor principii morale i politice
ca obligatorii, chiar dac majoritatea cet enilor dintr-un moment dat ar avea interese în
contra lor. (…) 3. Ca o tr s tur caracteristic a concep iei conservatoare era
considerat mai înainte vreme ura contra progresului (…). Conservatorii nu sunt contra
progresului, ci contra falsific rii acestui progres prin concep ii mistice. Ceea ce ei vor,
este progresul real. i progresul real, dup ei, nu poate merge decât al turi cu ridicarea
sufleteasc ” (Constantin R dulescu-Motru, Concep ia conservatoare i progresul, 1922,
în volumul Doctrinele partidelor politice).
Este incontestabil faptul c intelectualii i politicienii conservatori s-au implicat
activ în modernitate, încercând s concilieze tradi ia i modernitatea, ordinea i libertatea,
prosperitatea individului i bun starea comunit ii, “cultura” i “civiliza ia”. În func ie de
consecven a cu care au urm rit aceste repere axiologice i de adecvarea proiectului
guvernamental la realitate, se poate spune c ei i-au pus amprenta specific asupra
construc iei modernit ii politice i culturale române ti. Problema moderniz rii societ ii
române ti a fost formulat disjunctiv în polemicile politice i culturale: salt revolu ionar
sau evolu ie organic . În cele din urm , realitatea a confirmat o “sintez istoric ”
(Ibr ileanu, 1997), în care ra ionalismul i avântul liberal al schimb rii au fost temperate
de criticismul conservator, legat de valorizarea tradi iei i regenerarea fondului autohton.

123
Ra ionalitate i pruden
Respectul fa de tradi ie, promovarea gradualismului i a contextualismului în
dezvoltarea social sunt principii ale politicii conservatoare fundamentate pe modelul
teoretic evolu ionist. Din aceast perspectiv , conservatorii detest revolu iile i marile
proiecte de inginerie social , regizate de ra ionalismul politic îmbr i at de liberalii
radicali: “Secolul trecut – secol ra ionalist par excellence – ne arat încercarea de-a
întemeia statul numai pe preceptele apriori, inventate de marii scriitori ai epocei; dar ne
dovede te totodat cum s-a r zbunat asupra tuturor natura ignorat a statului, prin
anarhie, m celuri i groz vii nemaipomenite” (M. Eminescu, Timpul, 18 iulie 1880, în
Stanomir i Vlad, Antologie…, 2002: 297). Postularea unor principii universal valabile,
ignorarea experien ei i a realit ii concrete conduc, inevitabil – din perspectiva
ideologiei conservatoare – la importul unor “forme f r fond”, cu consecin e nefaste în
via a unei comunit i: “Libertatea nu este decât un vas care valoreaz prin con inutul
s u. O dat ce am ob inut Constitu iunea noastr liberal , valoarea ei va atârna de
con inutul ei. Vom pune în ea o organizare social serioas ? Vom beneficia de dânsa. Nu
vom face aceasta, «în van ve i proclama principii, ele nu vor da roade»” (Carp,
Discursuri…, 2000: 240). Sintetizând spiritul unei genera ii, junimismul a dezvoltat un
program critic constructiv, menit s consolideze fondul culturii na ionale. P. P. Carp, Titu
Maiorescu, Iacob Negruzzi, au argumentat în favoarea unui “progres organic”, prin
reforme i evolu ie stadial , probând astfel o atitudine mai degrab moderat decât
refractar la nou. i în domeniul istoriografiei române ti, la sfâr it de secol XIX,
se produce transla ia de la enciclopedismul romantic (B. P. Hasdeu) la spiritul critic
scientist (N. Iorga, D. Onciul, I. Bogdan), muta ie cu urm ri importante în planul
dezbaterilor ideatice i a form rii spiritului public românesc (Zub, 2000).
Privit în toate ipostazele sale, discursul critic conservator opereaz o demitizare
a revolu ionarismului pa optist, factor legitimator a politicii liberale plasat în directa
descenden a acestuia. Critica vizeaz radicalismul politic liberal, iar antidotul propus
este adecvarea la realitate, realismul i pragmatismul reformist. Dep ind cli eele
ideologizante care împart spa iul politic românesc al vremii în “liberali/progresi ti” i
“conservatori/reac ionari”, putem vedea în cele dou ideologii majore ale modernit ii
române ti variante ale unui program liberal care î i revendic “origini intelectuale”

124
diferite – iluminismul/ra ionalismul francez, respectiv modelul evolu ionist englez – i,
drept urmare, propun perspective diferite asupra ritmului i traseului moderniz rii
române ti. Unii anali ti vorbesc despre o “a doua tradi ie liberal local ” în forma
“liberalismului tehnocratic”, crea ie a genera iei “criticiste” (junimiste), complementar
liberalismului românesc al primei genera ii modernizatoare - genera ia pa optist , în
raport cu care promoveaz o temperare a elanului revolu ionar i a schimb rilor radicale
(Matei, 2004: 77). Titu Maiorescu declar c partidul conservator este cel mai îndrept it
a se numi liberal pentru c promoveaz necesitatea progresului, a moderniz rii i
europeniz rii societ ii române ti, op iuni specific liberale: “ i aceast Camer
conservatoare, care dup apre iarea mea este în momentul de fa singurul partid liberal
(…) ceea ce la noi este stânga [liberalii radicali-n.n.] iese din stat i trebuie eliminat din
stat” (Maiorescu, Discursuri…, 2001: 47).
Liberalismul conservator junimist propune, în esen , un altfel de liberalism,
o doctrin a modera iei politice i a angaj rii active în modernitate, care se define te din
perspectiva reform rii politicii liberale române ti pe principiile elitismului/tehnocra iei i
a evit rii exceselor/extremelor politice de factur retrograd sau revolu ionar .

125
SOCIAL-DEMOCRA IA ROMÂNEASC
I A TREIA CALE A LEGITIM RII PUTERII

Socialismul românesc din a doua jum tate a secolului al XIX-lea, începutul


secolului XX, se impune a fi analizat ca variant a socialismului european, ce propune un
model de dezvoltare specific rilor agrare slab dezvoltate, atragând aten ia asupra
necesit ii reformul rii i rezolv rii adecvate a “chestiunii r ne ti”. Dac ideologia i
praxis-ul politic liberal i cel socialist marxist sunt dominate de categorii binare,
conflictuale, reflec ia i ac iunea social-democra ilor i a poporani tilor români, cu toate
diferen ele dintre ace tia, propun categorii ternare în abordarea realit ilor sociale i în
proiectarea solu iilor la problemele vremii, strategii în care termenul mediu mediaz i
împac termenii conflictului. Ca alternativ la scenariul marxist de dezvoltare social ,
social-democra ia român propune o “formul a progresului” care s valorizeze
poten ialul agrar autohton i s favorizeze clasa majoritar a societ ii – r nimea. Ceea
ce a conferit un profil distinct programului social-democrat a fost sus inerea consecvent
a dimensiunii sociale a realiz rii reformelor economice i politice. Social-democra ii
inaugureaz , în contextul dezbaterilor politice pe tema moderniz rii, politica social care
devine o component de baz a activit ii lor i datorit c reia dezbaterile în leg tur cu
problemele fundamentale ale evolu iei României moderne au dep it sfera restrâns a
elitelor politice.
C. Dobrogeanu-Gherea - ideologul i teoreticianul social-democra iei române ti
- a fost preocupat s dovedeasc legitimitatea mi c rii socialiste într-o ar predominant
agrar ca România i s g seasc justific rile programatice ale c ii de mijloc, care s
îmbine idealul îndep rtat al societ ii socialiste cu obiectivele imediate ale reformelor
cerute de stadiul capitalist al rii. Pentru Gherea, atât socialismul, cât i capitalismul sunt
inevitabile, perspectiv argumentat în baza op iunii sale pentru evolu ia organic ,
gradat a societ ii capitaliste înspre societatea socialist , realizabil printr-un praxis
politic reformist. Demontând proiectul poporanist dup care “viitorul rii e la sate”,
Gherea propune o reform social prin care capitalismul nu poate fi evitat, ci trebuie doar
“umanizat” i consumat ca faz necesar în “drumul c tre socialism”. Dep ind canonul

126
determinismului economic marxist, Gherea îmbog e te gândirea i practica socialist cu
teorii sociologice de importan major pentru în elegerea caracteristicilor i tendin elor
moderniz rii societ ii române ti la sfâr it de secol XIX, început de secol XX: teoria
dezvolt rii rilor înapoiate în orbita celor înaintate (teoria orbit rii), teoria specificului
evolu iei de la form la fond a rilor retardate, teoria neoiob giei. Pledând pentru a
treia cale de evolu ie a României moderne, care s realizeze conexiunile necesare între
valorile liberale i cele ale socialismului marxist, sociali tii români afirmau necesitatea
ridic rii materiale i culturale a r nimii ca i condi ie de îns n to ire a organismului
social-economic al rii. Considerând c nu se poate face un salt radical de la feudalism la
socialism, ei priveau revolu ia ca o “schimbare important ”, îns nu o “schimbare
violent ”, militând – în pres i parlament – pentru realizarea unei adev rate “revolu ii
sociale”, în folosul tuturor, prin care s se asigure “egalitatea economic ”, fundament
pentru “adev rata libertate i egalitate”.

Prin pozi ia adoptat fa de necesitatea acceler rii procesului de modernizare a


societ ii române ti prin industrializare, rezolvarea problemei agrare i democratizarea
vie ii poltice, social-democra ia român i-a legitimat programul politic, declarându-se un
reprezentant autentic al categoriilor sociale neprivilegiate din societate.
Polemica socialism – poporanism a avut, dincolo de inconsecven ele lor
argumentative, un rezultat benefic în planul epistemologiei sociale, generând dou
modele teoretice de analiz i diagnoz social , foarte pertinente pentru acea vreme, care
reflect problemele i dilemele demersului legitimator a praxis-ului politic românesc
modern.

127
1. PRAXIS-UL POLITIC SOCIALIST ROMÂNESC

1.1. Organizarea mi c rii socialiste


Anali tii consider c afirmarea orient rilor politice de stânga în spa iul
românesc, în secolul al XIX-lea i începutul secolului urm tor, a cunoscut mai multe
ipostaze: socialismul utopic (anii ’40), socialismul eclectic sau romantic (anii ’70-80),
socialismul modern în ipostaza marxismului i a social-democra iei (ultimele decenii ale
veacului al XIX-lea, începutul secolului XX).
Socialismul utopic i ideile democratice promovate de unii dintre ideologii
pa opti ti au reprezentat primele ipostaze ale socialismului românesc. În deceniul patru al
secolului al XIX-lea s-a constituit, la Sc ieni (Prahova), primul falanster inspirat din
proiectul socialismului utopic promovat de Charles Fourier. R spândind ideile acestuia în
societatea româneasc , Teodor Diamant anticipeaz efervescen a mi c rii liberal-
democrate a anului 1848 în Principate. De asemenea, unii dintre viitorii revolu ionari
pa opti ti, afla i la studii în str in tate, au intrat în contact cu ideile promovate în
cercurile democratice i socialiste ale vremii. În anii emigra iei, revolu ionarii pa opti ti
C.A. Rosetti i Dumitru Br tianu, reluând leg turile cu reprezentan i ai diverselor curente
socialiste din Europa, declarau c apar in unui ”partid democratic socialist” ce avea
misiunea de a construi ”România viitoare”. Dincolo de ata amentele izolate ale unor
intelectuali români fa de ideile socialiste, care circulau în Europa la acea vreme, nu a
existat, îns , la noi o mi care socialist coerent în prima jum tate a secolului al XIX-lea.
În perioada ce a urmat, ideile socialiste, de diferite nuan e – bakuninism,
lassalleanism, proudhonism, narodnicism etc. – s-au r spândit în mediile intelectuale
radicale române ti, în special prin intermediul presei de orientare socialist (Telegraful
român –1865, Analele tipografice – 1869, Uvrierul – 1872).
Din deceniul apte al secolului al XIX-lea, situa ia s-a schimbat instituindu-se un
curs evolutiv al mi c rii socialiste din România. În Bucure ti i în alte ora e din ar s-au
organizat primele cercuri socialiste, care reuneau tineri intelectuali anima i de idealurile
unor prefaceri democratice. Printre membrii importan i ai cercurilor socialiste se aflau:
Eugen Lupu, Bonifaciu Florescu, V. Gh. Manicea, Titus Dunca, Al. Spiroiu, fra ii Ioan i

128
Gheorghe N dejde .a., c rora li s-au al turat, începând cu 1875, emigran ii ru i i
basarbeni: Nicolae Zubcu Codreanu, Zamfir Arbore, Andrei Dumitrescu, dr. N. Russel i
Constantin Dobrogeanu-Gherea. Acesta din urm avea s joace un rol definitoriu în
configurarea mi c rii i ideologiei socialismului românesc. În cadrul cercurilor
socialiste, constituite în deceniile apte i opt, exista un amestec de idei marxiste,
narodnice i anarhiste care se vor decanta în timp. Membrii i simpatizan ii acestor
cercuri erau tinerii intelectuali, mul i dintre ei studen i la medicin i drept, de la
Bucure ti i Ia i. Înfiin area cercurilor socialiste semnific transformarea socialismului
într-un curent de idei i apoi într-o mi care politic , care î i propunea s analizeze
realitatea româneasc i s ac ioneze pentru transformarea ei din perspectiva doctrinei
socialiste, aflat în proces de cristalizare. În aceast etap , cercurile socialiste se aflau în
faza asimil rii diferitelor teorii, spre sfâr itul deceniului opt câ tigând preeminen
socialismul modern (Jurca, 1993: 12).
De asemenea, existen a organiza iilor profesionale, a unei prese muncitore ti i
ini ierea unor ac iuni revendicative atestau o mi care muncitoreasc în proces de
constituire i care ac iona, în aceast etap , paralel cu mi carea socialist i având
contacte cu aceasta. Aceast tendin organizatoric s-a concretizat în constituirea
Asocia iei Generale a Lucr torilor (1872), prima organiza ie muncitoreasc na ional ,
având ca principal obiectiv ap rarea drepturilor i intereselor profesionale ale acestora. În
pofida existen ei ei efemere, Asocia ia a stat la baza mi c rii sindicale, edificate în
România în ultimele dou decenii ale veacului al XIX-lea. De i ritmul de cre tere a
num rului muncitorilor industriali în România, la sfâr itul secolului al XIX-lea, era
ridicat, locul lor în ansamblul popula iei active era modest. Cu toate acestea, în perioada
respectiv se accentueaz caracterul muncitoresc al mi c rii socialiste, prin atragerea
unor cercuri de me te ugari i, în mai mic m sur , muncitori industriali (Jurca, 1993).
În anii ’80 a crescut num rul cercurilor i cluburilor muncitore ti care se bucurau
de prezen a unor elite formate în mediile universitare din Europa. Mi carea atr gea,
astfel, un cerc larg de simpatizan i, de la intelectuali activi la studen i i elevi. Pe ace tia
îi interesa mai ales atmosfera, aerul de generozitate cu care credeau c se identific
mi carea, disponibilitatea ei umanitarist (Hurezeanu, 2002).

129
Lipsa de coordonare a activit ii organiza iilor socialiste r mânea principala
insuficen a mi c rii socialiste. Pornind de la acest considerent, cercurile socialiste din
Bucure ti i Ia i, î i vor asuma misiunea elabor rilor programatice i realiz rii
centraliz rii politice. În acest scop, în toamna anului 1879, s-a organizat un Congres
socialist la Ia i, care a reunit delega i din principalele centre socialiste i la care s-au
purtat dezbateri asupra programului de ac iune al mi c rii socialiste române. Ca reflex al
acestor dezbateri se înscriu sistematiz rile programatice elaborate de doctorul N. Russel
în anii 1879-1880: Credo al sociali tilor, Ce e de f cut i Un studiu psychiatric urmat de
câteva comentarii asupra ideilor s n toase. Dup aceste evenimente, în propaganda i
practica socialist se vorbea de existen a de facto a partidului socialist denumit partida
socialist , partidul muncitorilor sau social-democra ia.
R spândirea ideilor socialiste se realiza, în principal, prin intermediul
conferin elor de popularizare i prin pres . Dintre numeroasele publica ii socialiste ale
timpului, s-au remarcat: Socialistul (1877), Bessarabia (1879), România Viitoare (1880),
Contemporanul (1881-1891), Revista Social (1884-1887), Drepturile Omului (1885-
1889). În anii imediat urm tori r zboiului de independen , Ia ii s-au impus ca cel mai
important centru al mi c rii socialiste. Activitatea fra ilor N dejde, îndeosebi printre
elevii i studen ii ie eni, a lui Eugen Lupu, dr. N. Russel era recunoscut de c tre to i
sociali tii din ar . Extinderea influen ei sociali tilor în mediul colar i universitar a
determinat autorit ile s ini ieze m suri represive împotriva acestora. Interzicerea
organiza iilor socialiste i procesul intentat fra ilor Ioan i Gheorghe N dejde erau m suri
care înc lcau libert ile civile prev zute de Constitu ie. Represiunile au avut i efecte
inverse contribuind la sporirea interesului opiniei publice, mai ales a tineretului, fa de
mi carea socialist .
Una dintre cele mai semnificative ac iuni întreprinse de sociali tii din Ia i, dup
represiune, a fost crearea, în 1881, a revistei Contemporanul, sub redac ia lui Ioan
N dejde. Al turi de revista junimist Convorbiri Literare, revista Contemporanul a
dominat peisajul publicistic românesc de la finele veacului al XIX-lea, contribuind atât la
r spândirea ideilor socialiste, cât i la informarea publicului românesc cu privire la
nout ile tiin ifice din cele mai diverse domenii. Pe parcursul unui deceniu de existen
(1881-1891), revista a grupat în jurul s u un cerc de intelectuali cu vederi democratice

130
care au format un curent cultural distinct în societatea româneasc a vremii, fiind expresia
cea mai elocvent a ipostazei romantice i intelectuale a socialismului românesc.
Mi carea socialist românesc a f cut o oper cultural rezonant în epoc , a adus ”un
aer proasp t de generozitate i comuniune uman în rândurile intelighen iei tinere”
(Hurezeanu, 2002: 242). Cu toate acestea ea a fost etichetat drept ”plant exotic ”. În
absen a unui suport muncitoresc de natur s justifice socialismul ca expresie teoretic i
ca ac iune politic , adversarii acestuia îi contestau legitimitatea prin aceast sugestiv
formul .
O alt revist de prestigiu în epoc , aflat în strâns leg tur cu coala
Contemporanului, a fost Revista Social , editat la Ia i între 1884-1887, i care s-a
centrat pe dezbaterile teoretice i doctrinare socialiste. Studiile publicate de Constantin
Dobrogeanu-Gherea (Ce vor sociali tii români; Robia i socialismul; Anarhismul i
socialismul) în paginile acestei reviste au marcat sfâr itul fazei eclectice (caracterizat
prin varietatea op iunilor ideatice) i romantice (circumscris unor idealuri generoase i
umanitare) a doctrinei i practicii politice a sociali tilor ie eni, marcând intrarea lor în
faza modern a clarific rilor doctrinare ”pe baze tiin ifice”.
În timp ce la Ia i sociali tii grupa i în jurul Contemporanului i al Revistei Sociale
au reu it s creeze o veritabil coal ideologic , sociali tii din Bucure ti au constituit, în
acela i scop, Cercul de studii sociale ”Drepturile Omului” (1884-1889) i revista cu
acela i nume. Ini iatorii Cercului erau tineri intelectuali sociali ti dintre care amintim:
Constantin Mille, Emil Frunzescu, Constantin i Anton C. Bacalba a, Al. Radovici, Paul
Scor eanu .a. Ei au organizat un ciclu de conferin e publice pe teme sociale, care au avut
un impact deosebit asupra dezbaterilor de idei din epoc .
O prioritate pentru mi carea socialist româneasc la acea dat – se scria în
cotidianul Drepturile Omului - era organizarea muncitorilor pe baza unui ”program
teoretic i practic care s le arate calea de urmat”. Documentul Ce vor sociali tii
români, publicat în paginile Revistei Sociale, în 1886, a reprezentat programul Partidei
socialiste muncitoare din România, ”steagul în jurul c ruia s-ar putea strânge tot ce este
mai s n tos, mai bun, mai cinstit în ara aceasta” (Gherea, 1976: 120).
Programul unitar de ac iune a fost premisa necesar organiz rii mi c rii socialiste
la nivel na ional. Între 1886-1893, s-a consolidat baza social a mi c rii social-democrate

131
române ti care cuprindea, al turi de intelectuali, un num r mai mare de muncitori i
rani. Începând din 1890, cercurile muncitorilor s-au transformat în cluburi, forme de
organizare mai largi, care au preg tit constituirea partidului. Cel mai important dintre
aceste cluburi era Clubul Muncitorilor din Bucure ti, având ca instrument de propagand
ziarul Munca, sub redac ia lui Ioan N dejde, Constantin Mille, Ion Catina, Panait
Mo oiu, Al. Ionescu .a.
Clubul Muncitorilor a fost nucleul în jurul c ruia s-a constituit Partidului
Social-Democrat al Muncitorilor din România, la Congresul din martie 1893. Acest
partid nu era ”pur muncitoresc”, ci dominat de intelectuali i avînd membri din toate
categoriile socio-profesionale. Potrivit prevederilor statutului votat la congresul de
constituire, P.S.D.M.R. cuprindea ”cluburile de muncitori i toate grup rile care vor
declara c primesc în întregime programul partidului i hot rârile congreselor” (apud V.
Niculae, 1993: 107). Compozi ia partidului era, a adar, divers . Consiliul General al
partidului, prima structur de conducere politic unic a social-democra iei române, era
format din: Ioan N dejde, Al. Radovici, Vasile G. Mor un, C. Mille, Al. Ionescu. Organul
de pres oficial al partidului va fi, din 1894, Lumea Nou .
Evolu iile i muta iile ideologice i praxiologice produse în cadrul mi c rii
social-democrate române s-au eviden iat cu prilejul celor ase congrese ale partidului.
La Congresul al II-lea al P.S.D.M.R., din aprilie 1894, s-a discutat în principal problema
înt ririi organizatorice a partidului, în plan politic i sindical. Al III-lea Congres (1895)
a insistat pe necesitatea intensific rii activit ii de propagand în toate mediile sociale.
La Congresul din 1897, dezbaterile au vizat consolidarea intern a partidului. Congresul
al V-lea (1898) a pus problema complementarit ii luptei politice i economice, respectiv
dezvoltarea propagandei socialiste la sate i organizarea r nimii. Congresul din 1899 a
fost un forum al confrunt rilor i clarific rilor ideologice a unor grup ri din conducerea
partidului (Jurca, 1994).
La fel ca i alte forma iuni politice ale vremii, P.S.D.M.R. a cunoscut fenomenul
diziden ei. Cea dintâi disiden în partid s-a profilat în 1895, reprezentând gruparea
Lumina din cadrul Clubului social-democrat din Ia i, având ca lideri pe Max Vecsler i
Litman Ghelerter. Gruparea i-a desf urat activitatea în afara partidului pân în 1897,
dup care s-au reintegrat în partid. O alt grupare disident , aflat sub influen a

132
anarhismului, a activat în acela i interval, grupând fo ti membri ai Clubului muncitorilor
din Bucure ti.
Cea mai important disiden s-a produs în contextul Congresului al VI-lea al
P.S.D.M.R. din aprilie 1899, când au devenit evidente cele dou direc ii conturate în
cadrul partidului de mai mut vreme: o grupare a sociali tilor care se pronun au pentru
reorganizarea i regândirea tacticilor social-democra iei române, i gruparea liderilor care
au anun at aderarea la partidul liberal (V.G. Mor un, Al. G. Radovici, G. Diamandi i,
mai târziu, I. N dejde). Criza care s-a declan at în cuprinsul social-democra iei este
consemnat în istorie sub numele de ”fenomenul generos”, pentru a desemna atitudinea
politic a unor lideri care vedeau posibil realizarea unei stângi democrate în cadrul
partidului liberal, sub conducerea lui I.I.C. Br tianu. Ulterior, V.G. Mor un declara în
paginile ”Adev rului”, din februarie 1900, c ”înc din 1895 sf tuisem trecerea noastr
la liberali, ca apoi, împreun , s putem îndeplini condi ia esen ial a unei vie i politice
s n toase: aplicarea legilor”. Disensiunile care s-au iscat între liderii partidului se
refereau, în principal, la ponderea ac iunii electoral-parlamentare desf urate în ultimii
ani i ale c rei rezultate au fost modeste în compara ie cu eforturile depuse. Referindu-se
la criza declan at în cadrul partidului social-democrat, în 1899, Constantin-Titel
Petrescu scria: ”Adev rul e c nu numai intelectualii au p r sit mi carea socialist , la
acea epoc , ci i mul i militan i dintre muncitorii mai ridica i intelectualice te. (...) To i
ace tia au devenit agen i electorali în partidele de guvern mânt i erau ferici i c - i pot
încropi o via mic burghez i m guli i c pot vorbi la întrunirile de culori, sau la
«Dacia» al turi de A. Sturza, I.C. Br tianu, Nicu Filipescu sau Take Ionescu. Unii dintre
ace ti transfugi muncitori au ajuns chiar deputa i, consilieri comunali, sfâr ind prin a se
«burghezi» complet în mediul ambiant al «fripturismului» de guvern mânt” (C. Titel
Petrescu, 152). În epoc , i mai târziu, trecerea staff-ului intelectual social-democrat la
liberali a generat pozi ii divergente, de la acceptare pân la condamnare. Criza din 1899 a
destabilizat mi carea social-democrat pentu aproape un deceniu, inaugurând totodat o
lung serie, devenit aproape ciclic , a dezorganiz rilor i reorganiz rilor partidului
social-democrat. Dup ce gruparea ”genero ilor” a aderat la P.N.L., mi carea
muncitoreasc i socialist a intrat într-o rapid disolu ie, mergând pân la destr mare
(Hitchins, 2003).

133
În primii ani ai existen ei sale (1893-1899), partidul social-democrat a ini iat
campanii de propagand cu privire la introducerea votului universal, legiferarea
repausului duminical i a zilei de munc de 8 ore, emanciparea femeii, încetarea
abuzurilor administrative, anularea legii expulz rilor, contribuind, de asemenea, la
organizarea profesional (sindical ) a muncitorilor i conducând mi c rile greviste de la
sfâr itul secolului al XIX-lea.
Relansarea mi c rii s-a produs abia dup 1905, cu un profil i caracteristici
distincte. Socialismul s-a dezvoltat pe suportul mi c rii sindicale, având, prin urmare, o
mai pronun at component muncitoreasc . Etapa romantic i intelectual a
socialismului a fost dep it . Genero ilor le-a luat locul o nou genera ie de lideri,
format din intelectuali nou intra i în mi care sau dintre cei vechi r ma i devota i cauzei:
Cristian Racovski, Mihai Gheorghiu-Bujor, Ecaterina Arbore, Litman Ghelerter, Max
Wexler i elemente provenite din rândul muncitorilor: I.C. Frimu, tefan Gheorghiu,
Dumitru Marinescu, Gh. Cristescu .a. Fa de etapa precedent , mi carea i-a intensificat
militantismul politic, s-a dezvoltat pe linia unei opozi ii mai accentuate fa de regimul
politic i social, a condus unele ac iuni ale muncitorilor, îns n-a reu it s p trund în
parlament, electoratul socialist nedep ind câteva mii de persoane (Hurezeanu, 2002:
248).
Dup eforturile de refacere a mi c rii social-democrate în primii ani ai secolului
XX, anul 1906 reprezint un moment de bilan , realizat în cadrul primei conferin e a
cercurilor social-democrate i a sindicatelor din România. Aceasta a avut dou consecin e
importante asupra mi c rii socialiste: centralizarea organizatoric a mi c rii sindicale (se
înfiin eaz Comisia General a Sindicatelor din România) i postularea a trei direc ii
tactice fundamentale ale socialismului: a) lupta de clas i lupta politic (inclusiv lupta
parlamentar ); b) solidaritatea interna ional a muncitorilor; c) socializarea mijloacelor
de produc ie (Jurca, 1994: 60). Conferin ele na ionale din 1907 i 1908 au contribuit la
consolidarea celor dou componente ale mi c rii socialiste: Comisia General a
Sindicatelor i Uniunea Socialist , rezultat din unificarea cercurilor socialiste, care se va
transforma, în 1910, în partidul social-democrat.
La începutul anului 1910, cercurile socialiste au ref cut Partidul Social-Democrat.
Era, practic, un nou partid care promova o nou viziune ce muta accentul de pe aspectele

134
cultural-intelectuale pe cele politice de clas . Programul partidului, dezb tut i adoptat de
congres, avea o parte teoretic i o parte destinat reformelor politice i economice.
În expunerea de motive, se afirma c P.S.D. ”se inspir de la ideile socialismului tiin ific
i din principiile de program i de tactic elaborate de congresele socialiste
interna ionale”. Ca principii de baz , partidul admitea lupta de clas i solidaritatea
interna ional a muncitorilor, considerându-se ”reprezentantul politic al proletariatului
din România” i situându-se în ”opozi ie hot rât cu toate partidele burgheze, a c ror
activitate nu trece de marginile societ ii actuale” (Documente, 1910-1915: 58-60).
Un moment important în evolu ia mi c rii social-democrate reorganizate l-a reprezentat
Congresul din 1912 care a proclamat ”autonomia complet între mi carea politic i cea
sindical i, în consecin , congresele anuale separate”, ceea ce însemna c , dup mai
bine de un deceniu de neclarit i, mi carea social-democrat din România stabilea un
raport corect între partid i sindicate, asimilând principiile social-democra iei moderne.
Partidul Social-Democrat, în curs de a se delimita de ”avangardismul sindical”, a acordat
o aten ie mai mare luptei politice, participând la campaniile electorale parlamentare din
anii 1912 i 1914. De asemenea, partidul a r mas fidel rezolu iei de la Amsterdam din
1904 a Interna ionalei Socialiste, care respingea orice comporomis i colaborare cu
partidele i grup rile burgheze.
În contextul declan rii r zboiului mondial, Partidul Social-Democrat se va centra
pe ac iuni pacifiste, declarându-se un ”partid interna ionalist, antimilitarist i
antir zboinic”. Congresul al III-lea al P.S.D. din aprilie 1914 a adoptat o serie de
rezolu ii caracterizate printr-un ”radicalism f r precedent”, replic fa de ”reformele
în el toare ale partidului liberal” (colegiul unic i exproprierea par ial ), considerând c
partidele de guvern mânt nu au ”nici dorin a, nici for a moral s acorde maselor ceea
ce ele cer i ceea ce impune progresul social: p mânt pentru rani i egalitatea politic
pentru to i” (România muncitoare, 18 mai 1914). La acea dat , în cadrul mi c rii
socialiste din România exista un curent de extrem stâng , reprezentat de Cristian
Racovski, care afirma prioritatea luptei de eliberare social i avansa ideea unei federa ii
europene suprana ionale, i o orientare centrist (grupul sociali tilor ie eni din jurul
revistei Convorbiri sociale), potrivnic r zboiului i reticent fa de ideea revolu iei
imediate în ri slab dezvoltate industrial (Jurca, 1994: 80).

135
Dup primul r zboi mondial, deplasarea spre stânga a social-democra ilor români
a continuat. Ei au p r sit Interna ionala a II-a, iar din decembrie 1918, partidul i-a
schimbat denumirea în Partidul Socialist din România, adoptând într-o Declara ie de
principii ideea dictaturii proletariatului, indicând, astfel, radicalizarea orient rii politice
(Documente, 1916-1921: 123-129). În conducerea partidului erau: Cristian Racovski
(considerat agent al comuni tilor ru i) i Al. Constantinescu ( eful grupului clandestin al
bol evicilor). Congresul partidului din 1919 a realizat unificarea forma iunilor politice
socialiste ale României întregite, iar la alegerile din mai 1920, participarea P.S.R. s-a
sfâr it cu un succes considerabil, ob inând 20 de mandate pentru Camer i dou mandate
de senatori.
În cadrul Partidului Socialist existau la acea dat mai multe orient ri: aripa
social-democrat , mai bine reprezentat în provinciile recent unite decât în Vechiul
Regat, se pronun a pentu reforme sociale i sus inea r mânerea în Interna ionala a II-a.
Reprezentan ii acestei orient ri erau: Ion Fluera , Ion Mihu , erban Voinea, Iosif
Jumanca, Iosif Receanu .a.. Orientarea centrist , dominant în Vechiul Regat, încerca
s împace stânga radical cu reformismul social-democrat. Lideri cu vederi centriste erau:
Ilie Moscovici, L. Ghelerter, C. Popovici, Titel Petrescu. Orientarea de extrem stânga
(comuni tii), influen at direct de evenimentele din Rusia i de Partidul Bol evic, era
gruparea cea mai militant , de i minoritar ca num r de adep i. Cei mai activi erau Ghe.
Cristescu, Al. Dobrogeanu-Gherea, Gh. Niculescu-Mizil, C. M nescu, Gh. Vasilescu, M.
Cruceanu. Definitorie pentru mi carea socialist de dup primul r zboi mondial, r mâne
confruntarea între aripa stâng , radical , adept a orient rii mi c rii pe linia comunist , i
aripa moderat , care revendica perenitatea unor valori ale socialismului antebelic i
construirea societ ii socialiste pe cale democratic .
Ruptura definitiv între cele trei frac iuni ale partidului s-a produs în 1921 când a
avut loc Congresul de transformare a PSR în PCR. În vara aceluia i an, social-democra ii
s-au regrupat constituind Federa ia Partidelor Socialiste – etap tranzitorie c tre refacerea
PSD. În 1927 a avut loc Congresul FPSR în cadrul c ruia s-a hot rât constituirea noului
Partid Social-Democrat, care î i revendica mo tenirea socialismului antebelic, principiile
i doctrina sa, dup modelul elaborat de Gherea. De la tribuna parlamentului, deputa ii
social-democra i au putut ap ra interesele muncitorilor i ale p turilor mijlocii.

136
Mi carea social-democrat nu a fost scutit , îns , de diziden e. În 1928, o grupare
din cadrul PSD, format din Litman Ghelerter, tefan Voitec, Zaharia T nase i al ii, au
constituit Partidul Socialist al Muncitorilor din România. În 1931, s-a format Partidul
Socialist Independent condus de Gh. Cristescu, care în 1933 fuzioneaz cu Partidul
Socialist (Popovici), formând Partidul Socialist Unitar. În perioada care a urmat, PSD a
fost inta atacurilor concertate atât din stânga (comuni tii), cât i din centru (PSU).
În 1938 s-a instaurat monarhia autoritar care a dizolvat partidele politice. De
jure, PSD nu a supravie uit, de facto a activat în ilegalitate, delimitându-se atât de
extrema stâng , cât i de extrema dreapt . În decembrie 1938, PSD i-a ref cut
conducerea, cei doi lideri – Lothar R d ceanu i Mihai Ralea – constituind un nou partid
care va conlucra cu comuni tii. Din 1942, orientarea PSD c tre stânga i colaborarea cu
comuni tii s-a înt rit. Se punea problema constituirii Frontului Patriotic Antihitlerist.
Func ia de secretar general al PSD este preluat de tefan Voitec, cu atitudine ”unionist ”
marcant . În 1944, tefan Voitec i Lucre iu P tr canu au semnat colaborarea PSD i
PCR i înfiin area Frontului Unic Muncitoresc. De i controversat , aceast unificare
p rea justificat de evenimentele interne i interna ionale din acel moment istoric. În
cadrul noii forma iuni politice, membrii PSD aveau o pozi ie subsidiar . Frac iunea care a
r mas ferm pe pozi iile social-democra iei, reprezentaz de Constantin Titel Petrescu,
Adrian Dumitriu, Iosif Jumanca, a avut de înfruntat rigorile represiunii comuniste.

1.2. Coordonate ale programului politic al social-democra iei române ti


Reformarea democratic a vie ii politice
Demersurile social-democra iei române pentru o democratizare real ,
institu ionalizat i garantat prin lege, a fost unul dintre punctele forte ale programului
s u de ac iune. Consecven i politicii reformiste, social-democra ii români i-au exprimat,
în cadrul Programului P.S.D.M.R. din 1893, pozi ia cu privire la modernizarea
institu iilor statului. Declarându-se ”în principiu” pentru forma de stat republican ,
documentul se pronun a pentru ”restrângerea prerogativelor regale i mai ales a
dreptului de a schimba ministerele (guvernele, n.n.) i de a dizolva i proroga corpurile
(legiuitoare, n.n.) alese”; în sfera ap r rii na ionale era sus inut principiul ”na iunii
înarmate”, pân la instituirea c ruia se preconiza ”reducerea serviciului militar, egal

137
pentru to i, la un an i trecerea în rezerv dup acest an”; în domeniul magistraturii se
prevedea eligibilitatea acesteia, ca i în cazul func ionarilor publici; ”desp r irea bisericii
de stat”; ”înv mântul obligatoriu, gratuit i integral”; organizarea colilor profesionale
industriale i agricole, ajutorarea material a copiilor nevoia i (Atanasiu, 1932).
Pentru social-democra ii români, modernizarea societ ii echivala cu
democratizarea real a vie ii politice, care impunea m suri legislative precum: votul
universal, garantarea libert ii întrunirilor i asocierii, a inviolabilit ii domiciliului,
înv mântul liber i gratuit, m suri care s extind drepturile cet ene ti i s deschid
accesul maselor în via a politic a rii. De i Constitu ia rii prevedea întregul sistem al
drepturilor i libert ilor specifice regimului monarhic-parlamentar, dominant în acea
vreme în Europa, abuzurile i corup ia guvernan ilor reduceau prevederile constitu ionale
la simple postulate formale.
Elementul considerat fundamental pentru o democra ie autentic era înlocuirea
sistemului electoral cenzitar cu dreptul de vot universal ”pentru to i cet enii care au
trecut vârsta de 20 de ani, f r deosebire de sex”, prevedere înt rit prin aceea referitoare
la ”egalizarea condi iilor juridice i politice ale femeilor cu ale b rba ilor” (Documente,
1893-1900: 60). În timp ce unele partide burgheze ”primesc votul universal ca scop –
scria C. Dobrogeanu-Gherea în 1890 – ca singura int la care pot s ajung cei
dezmo teni i, întemeia i pe chestia de dreptate, voiesc votul universal pentru votul
universal, noi sociali tii, privim votul universal ca un mijloc, ca o unealt bun pentru a
ne servi cu el la ajungerea unui trai mai bun, la dezrobirea economic ” (Munca, 23
decembrie 1890).
Mai târziu, Gherea nuan a aceast idee, corelând schimb rile politice cu cele
economice: “Pentru mine institu iile noastre nu sunt destul de liberale, le-a dori mult
mai democratice, le-a dori completate cu votul universal; iar ca s nu r mân o
minciun din cauza nepotrivirii cu realitatea vie ii, doresc schimbarea i reformarea
acestei realit i – în special a celei economice – pentru ca aceasta s fie pus în acord cu
starea democratic superioar de drept. Cred c e clar i c pozi ia mea ca social-
democrat fa de aceast problem , nu numai c nu e asem n toare cu a
conservatorilor, dar nici deosebit nu e, ci diametral opus ” (Gherea, 1910: 134).

138
În scopul reform rii profunde a sistemului electoral s-a înfiin at, în 1895, Liga
votului universal, forma iune care reunea grup rile i personalit ile politice aderente la
aceast reform i în care partidul socialist era cel mai bine reprezentat. Liga se ocupa de
”popularizarea i sus inerea principiului votului universal prin (...) întruniri, ziare i
bro uri”, demersuri care au contribuit la formarea, în ar , a unui curent de opinie
favorabil votului universal, ce dep ea limitele restrânse ale e ichierului politic activ,
având impact asupra maselor populare (Evenimentul, 27 iunie 1895).
Largi campanii pentru vot universal au avut loc i la începutul veacului XX.
Astfel, în septembrie 1908, Comitetul Central al Uniunii Socialiste a hot rât s
organizeze o serie de întruniri publice, în mai multe ora e ale rii, în favoarea votului
universal. Urm rind acela i obiectiv, Congresul socialist din 1912 a hot rât formarea unei
Comisii a votului universal, cu activitate permanent îndrumat direct de Comitetul
Executiv al P.S.D., care a întreprins o intens propagand editând bro uri, manifeste,
ziare, organizând conferin e i întruniri pe tema reformei electorale.
Democratizarea vie ii politice a fost un obiectiv constant formulat în toate
programele politice ale sociali tilor români. O exprimare coerent i radical a acestui
deziderat se reg se te în cuprinsul rezolu iei intitulat Revizuirea Constitu iei i
platforma noastr electoral , adoptat de Congresul al III-lea al P.S.D. din aprilie 1914,
în care se preconiza: introducerea votului universal, egal, direct i secret, atât pentru
Camer , cât i pentru comisiile jude ene i comunale, pentru to i locuitorii rii care au
împlinit vârsta de 20 de ani, f r deosebire de neam, religie i sex; reprezentarea
propor ional ; organizarea alegerilor într-o zi de repaus duminical; desfiin area Senatului;
descentralizarea administrativ i autonomia comunal ; desfiin area legii expulz rilor i a
tuturor legilor excep ionale; egalizarea condi iilor juridice i politice ale femeilor cu ale
b rba ilor; alegerea magistra ilor; dreptul grupurilor etnice de a- i folosi limba matern în
înv mânt; obligativitatea înv mântului pân la 14 ani; prefacerea armatei permanente
în mili ie na ional .a. (România muncitoare, 3 i 13 aprilie 1914).
Democratizarea, în concep ia lui Gherea, însemna accesul ranilor (“s facem din
ran un cet ean con tient”, declara Gherea în 1898) i muncitorilor la via a public ,
condi ie necesar moderniz rii societ ii i, totodat , factor dizolvant al neoiob giei i al
oligarhiei politice (Preda, 2003: 88). Votul universal era considerat un obiectiv realizabil

139
în contextul capitalismului, fiind singura form de egalitate compatibil cu acesta i
accesibil pe cale pa nic . Pentru sociali tii români votul universal era o coal politic
pentru mase i un mijloc de lupt .

Statul interven ionist, între necesitate i exces


Teoretizând, în articolele i studiile sale, problema interven ionismului etatic,
Dobrogeanu-Gherea argumenteaz c evolu ia societ ii moderne de tip occidental
solicit o transla ie de la politica liberal bazat pe principiul “laissez faire, laissez
passer”, a statului “p zitor al ordinii” i “jandarm corect” la o politic interven ionist ,
cerut atât de c tre sociali ti, cât i de liberali, ca o strategie necesar rezolv rii crizelor
modernit ii i ca “remediu împotriva excesului de libertate”. El pune interven ionismul
pe t râmul “necesit ii în elepte” i vede statul în rolul de “st pân cuminte” (Preda, 2003:
45-46). Acest principiu, apreciaz Gherea, nu este corect aplicat în societatea româneasc
a vremii, în care interven ionismul etatic se manifest în forma unui protec ionism al
“intereselor unor cet eni contra altora”, ipostaz în care interven ionismul este “mai
curând reac ionar decât democratic”, în sensul c aduce atingere libert ii indivizilor i
se manifest ca stat birocratico-parazitar (Gherea, 1910: 332). Analizând pozi ia
partidelor politice fa de problema interven ionismului etatic, fa de care exista o
acceptare cvasiunanim din partea acestora, pe fondul unor nuan ri tactice diferite,
Gherea ajunge la concluzia c partidele i reprezentan ii lor se situeaz în confuzie
ideologic i inconsecven politic : “iat cum conservatorii au devenit liberali-
democra i burghezi, liberalii – sociali ti conservatori, iar sociali tii – democra i
reac ionari” (Gherea, 1910: 334).

Reformarea vie ii economice. Industrializarea


Pozi ia adoptat de social-democra ii români fa de strategia moderniz rii
societ ii române ti i obiectivele economice prioritare ale acesteia – industrializarea i
problema agrar – interfera, în bun m sur , cu politica liberalilor în acest domeniu.
Ceea ce a conferit, îns , un profil distinct programului economic social-democrat a fost
sus inerea consecvent a dimensiunii sociale a realiz rii respectivelor procese. Astfel
social-democra ii inaugureaz , în contextul dezbaterilor politice pe tema moderniz rii,

140
politica social care devine o component de baz a activit ii lor i datorit c reia
dezbaterile în leg tur cu problemele fundamentale ale evolu iei României moderne au
dep it sfera restrâns a elitelor politice. Concep ia social-democra iei în acest domeniu a
vizat dou planuri interdependente: dezvoltarea industriei, îndeosebi printr-o politic
protec ionist , i îmbun t irea situa iei economico-sociale a lucr torilor din fabrici, prin
adoptarea unei legisla ii a muncii adecvate.
Eviden iind valen ele sociale pe care le implic politica industrial , Constantin
Dobrogeanu-Gherea scria: ”Social-democra ia tinde spre industrializarea rii pentru c
un stat industrial creeaz condi ii omene ti superioare statelor înapoiate cum suntem
noi; în societatea industrial se creeaz mai bune condi ii de trai pentru muncitorime,
condi ii materiale, morale, intelectuale, se creeaz i mai bune condi ii pentru
emanciparea muncii. În societatea industrial se creeaz posibilit i i elemente pentru
dezvoltarea ulterioar a societ ii, la termenul c rei dezvolt ri social-democra ia î i
întrevede idealul” (Dobrogeanu-Gherea, 1968: 110).
Ac iunea sociali tilor pentru adoptarea legilor cu privire la protec ia muncii
industriale s-a impus ca o preocupare de prim ordin. În acest sens, în noiembrie 1890, I.
N dejde rostea un discurs în fa a Adun rii Deputa ilor în care specifica: ”Trebuie s se
fac legi protectoare pentru muncitori, legi prin care s se reglementeze munca i
rela iunile dintre fabrican i i lucr tori; asemenea legi sunt tocmai de nevoie la începutul
unei industrii în orice ar , pentru c la început exploatarea e mai grozav . (...) Trebuie
s se fac legi i pentru asigurarea lucr torilor împotriva accidentelor, a b trâne ii, a
bolii etc. Noi cerem s se protejeze lucr torii contra st pânilor” (Discurs în Adunarea
Deputa ilor, nr. 24/18 decembrie 1890: 21).
Programul P.S.D.M.R. din 1893 prevedea ”protejarea clasei muncitoare
industriale” prin adoptarea legisla iei muncii cu privire la: ziua de lucru de 8 ore; repaus
duminical; reglementarea muncii femeilor i a copiilor; inspec ia sanitar a condi iilor de
lucru; asigurarea pentru cazuri de accidente, boli profesionale, pensii; fixarea minimului
de salariu; constituirea de burse ale muncii; rezolvarea diferendelor dintre patroni i
lucr tori prin comisii mixte .a. Din multitudinea de revendic ri privind protec ia social
a muncitorilor numai dou au primit o par ial solu ionare, prin legea minelor din 1895 i
prin legea repausului duminical din 1897. Guvernele liberale, pân în 1910, au aplicat în

141
principal o politic dur , care admitea interven ia statului în raporturile dintre munc i
capital chiar cu riscul înc lc rii unor prevederi constitu ionale. Începând din 1910, P.N.L.
renun la acest politic i ini iaz un ansamblu de legi, îndelung solicitate de social-
democra i, referitoare la contractul de munc , la asigur rile sociale, limitarea zilei de
lucru, minimul de salarii, repausul duminical complet, creditele pentru înfiin area
cooperativelor de muncitori i meseria i. i Partidul Conservator a acordat aten ie
legisla iei muncii, elaborând în timpul guvern rii sale Legea pentru organizarea
meseriilor, creditului i asigur rilor muncitore ti (”legea Neni escu”, 1911) (Mamina i
Niculae, 1983: 83). Adoptarea legisla iei muncii i modific rile aduse ulterior se
datoreaz , în mare parte, ac iunilor revendicative i presiunilor exercitate de mi carea
social-democrat .
Sus inând politica de încurajare a industriei na ionale i de reglementare a
raporturilor de munc , sociali tii români erau adep ii protec ionismului cu condi ia ca
acesta s nu afecteze nivelul de trai al popula iei i puterea de cump rare a acesteia. Ei
apreciau dezvoltarea industriei drept ”o necesitate a civiliza iunii” i sus ineau c ”pentru
preg tirea t râmului pentru înfiin area unei industrii trebuie ca România s adopte
sistemul protec ionist” (Drepturile Omului, 9 iunie1885). De asemenea, social-democra ii
români sus ineau necesitatea dezvolt rii industriei moderne de fabric , purt toare a
progresului economic i capabil s fac fa concuren ei str ine, i ideea acord rii de
credite de c tre stat pentru demararea de activit i industriale în sistem cooperatist.
”Întemeierea industriei – scria Ioan N dejde în paginile ziarului Lumea nou din 17
octombrie 1895 – se impune la noi cu atâta seriozitate, încât nep sarea în aceast
privin poate aduce cele mai mari nenorociri asupra rii. România nu poate r mâne
ar agricol ... trebuie creat în România industria mare”.
Sus inând ideea necesit ii industrializ rii României, militan ii social-democra i
aduceau ca argumente în favoarea acesteia faptul c , industrializarea reprezint un factor
important al consolid rii independen ei na ionale; condi ia necesar dezvolt rii i
emancip rii clasei muncitoare; baza ridic rii nivelului de trai al poporului. ”O ar
eminamente agricol e o ar eminamente s rac , înapoiat i economice te i
culturalice te. (...) Trebuie s devenim o ar industrial . Cum am zis i în ”Cuvinte
uitate”: pentru ara noastr aceasta e o întrebare vital , de a fi sau a nu fi. (...) Încât,

142
dac e foarte adev rat c viitorul rii române ti e la sat, este îns tot a a de adev rat c
viitorul satului însu i e la ora i în dezvoltarea industrial a rii. Viitorul rii întregi e
în îndrumarea ei, ca stat i organism social, c tre o organiza ie i o stare asem n toare
cu a statelor occidentale, i împreun cu acestea, c tre o organiza ie mai înalt în viitor
– societatea socialist ” (Gherea, 1910: 478-485).

2. CONFIGURA IA IDEOLOGIC SOCIAL-DEMOCRAT .


LEGITIMAREA DE LA REVOLU IE LA REFORMISM

Configura ia ideologic a social-democra iei române ti se define te pornind de la


evaluarea i resemnificarea rela iei revolu ionarism - reformism din perspectiva doctrinei
i a praxis-ului politic. Având o important miz în planul ac iunii politice, acest raport
de ine o pondere însemnat în toate scrierile i documentele programatice ale sociali tilor
români, eclipsând, într-o oarecare m sur , celelalte valori i principii – egalitate,
libertate, solidaritate - la care se fac doar referiri pasagere i care ocup un loc secundar
în cadrul clarific rilor ideologice.

Revolu ionarism versus reformism


În ultima decad a secolului al XIX-lea, în cuprinsul doctrinei i practicii
socialismului european s-au conturat dou c i de realizare a schimb rii sociale – revolu ia
i reforma. Partidele care au optat pentru calea de ac iune revolu ionar au încetat s - i
mai spun partide social-democratice i din dorin a de a se delimita de ”reformi ti” (pe
care i-au declarat ”revizioni ti”) i-au spus ”partide comuniste”. Celelalte au p strat, în
continuare, denumirea de partide social-democrate sau socialiste (B descu, 1996: 269).
”Revizionismul social-democrat” î i propunea reconsiderarea reformist a marxismului,
adaptat la noile condi ii ale dezvolt rii socio-economice a capitalismului. Social-
democra ia nu va renun a definitiv la metodologia marxist a analizei societ ii

143
capitaliste, dar va respinge ”problema cuceririi puterii politice de c tre clasa muncitoare
prin revolu ie violent i dictatura proletariatului” (Carpinschi, 1992: 140).
În România, înc de la începutul organiz rii mi c rii socialiste, unii lideri ai
acesteia s-au situat pe o pozi ie preponderent moderat , delimitându-se de solu iile
revolu ionare violente. De i, ini ial (la 1886), Gherea i i preciza identitatea ideologic în
rela ie cu socialismul revolu ionar declarând c : “am fost, suntem i vom fi sociali ti
revolu ionari”, ulterior consider necesar s fac unele nuan ri: ”Acum credem c s-a
în eles de ce sociali tii î i zic revolu ionari. Ei sunt revolu ionari pentru c reprezint
tendin a revolu ionar a veacului, schimbarea formelor sociale burgheze, în cele
socialiste, c tre care ne duce evolu iunea. Dac revolu ia proletar e pa nic ori
sângeroas n’are nimica a face, pentru c nu v rsarea de sânge d unei transform ri
sociale caracter revolu ionar. Credem, c se va vedea acum în elesul adev rat al
numelui sociali ti revolu ionari ce ne d m” (Gherea, 1944: 70). Schimb rile survenite în
societatea româneasc a vremii impuneau sociali tilor ”p r sirea tacticii la r scoale i
violen e urmat pân la 1848”, nota Ioan N dejde pe marginea unui text a lui Engels,
tradus în române te cu titlul Tactica social-democra iei (Jurca, 1994). Considerând c nu
se poate face un salt radical de la feudalism la socialism, sociali tii români priveau
revolu ia ca o “schimbare important ”, îns nu o “schimbare violent ” (Preda, 20003).
Trebuie precizat faptul c între reprezentan ii mi carii socialiste de la Ia i i cei de
la Bucure ti existau deosebiri de vederi în special pe teme de ordin tactic. Referindu-se la
eterogenitatea curentelor socialiste din ultimele dou decenii ale secolului al XIX-lea,
I.C. Atanasiu afirma cu îndrept ire în lucrarea sa Mi carea socialist 1881-1900:
”Precum începuturile mi c rii socialiste din Ia i au purtat câtva timp pecetea anarhist
imprimat de refugia ii nihili ti ru i i basarabeni i mai la urm a luat calea
parlamentar i legalist , tot a a începuturile mi c rii socialiste din Bucure ti au fost
impregnate de spiritul anarhist i revolu ionar, importat de tinerii intelectuali întor i în
patrie din centre occidentale” (Atanasiu, 1932: 38). Caracteristica principal a grup rii
socialiste din Bucure ti, reprezentat de intelectuali precum C.C. Bacalba a, C.A. Filitis,
George Scor escu, Emil A. Frunzescu, Paul Scor eanu .a., consta în radicalismul
revolu ionar, ofensiv i orientarea spre categoria socioprofesional a muncitorilor, mai
bine reprezentat în Capital , aflat în proces de industrializare. Gruparea sociali tilor din

144
Ia i, având ca reprezentan i de frunte pe C. Dobrogeanu-Gherea, Vasile G. Mor un, Ioan
N dejde, C. Mille .a., se pronun a pentru ”tactica legal ”, pentru reformism. Dac
sociali tii din Ia i recurgeau, ca forme de ac iune, la întocmirea de peti ii pentru ap rarea
intereselor ranilor i lupta parlamentar , cei din Bucure ti participau la organizarea
grevelor muncitorilor. Dup alegerea primilor deputa i sociali ti în Parlamentul României
(în 1888) – I. N dejde, deputat în colegiul III la Ia i i V. Mor un, colegiul II la Roman –
întreaga mi care socialist se va reorienta, treptat, spre socialismul modern i spre o
activitate în limitele legalit ii.
Un rol important în formularea sistematic a ideilor socialiste în spa iul românesc,
în clarificarea op iunilor ideologice între revolu ionarism i reformism, l-a avut
Constantin Dobrogeanu-Gherea (1855-1920). Ca mul i al i gânditori marxi ti de la
sfâr itul secolului al XIX-lea, Gherea a venit ini ial în contact cu alte curente de gândire,
în special cu mi carea de idei a narodnicismului, la activitatea c reia a participat în
perioada tinere ii. Scrierile lui din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea (Karl Marx i
economi tii no tri (1884); Ce vor sociali tii români? (1885-1886); Robia i socialismul
(1884-1886); Anarhia cuget rii (1892); Concep ia materialist a istoriei (1892)) indic o
accentuare a preocup rilor sale pentru problemele socialismului tiin ific. Gherea a fost
un “marxist militant” declarat, îns nu a fost unul dogmatic, motiv pentru care a fost
plasat, în analizele de dat mai recent , în categoria social-democra ilor. În textele sale,
termeni ca “social-democrat”, “socialist” i “marxist” sunt utiliza i ca echivalen i, fapt
explicabil prin voca ia genral-democratic atribuit socialismului (Preda, 2003).
Considerat a fi ”fondator al doctrinei marxiste pe terenul realit ii române ti”,
studiul Ce vor sociali tii români. Expunerea socialismului tiin ific, publicat în 1886 în
paginile Revistei Sociale, este, totodat , programul Partidei socialiste muncitoare din
România, oferind prima formulare a configura iei ideologice a acesteia. Documentul
cuprinde dou sec iuni intitulate: Socialismul tiin ific european i, respectiv, Socialismul
în România. Înc din Introducere se opereaz o delimitare a programului socialist de cele
ale partidelor guvernamentale, specificându-se c : ”Noi, sociali tii, nu cerem putere de la
poporul românesc, noi venim în numele unui viitor frumos, unei vie i m re e i ridic m
steagul socialismului tiin ific european, al socialismului muncitorilor. Noi venim cu o
idee m rea i totodat nou pentru ara noastr , se vede, deci, ce datorie avem de

145
împlinit: trebuie s lumin m pe to i despre ce este socialismul tiin ific; mai trebuie s
dovedim c socialismul are loc în ara aceasta i c nu-i plant exotic la noi, cum nu-i
nici în Europa; trebuie s dovedim c viitorul e al socialismului” (Gherea, 1944: 6).
Expunerea teoriei socialismului tiin ific, în prima parte a lucr rii men ionate,
serve te ca exerci iu metodologic pentru analiza realit ilor române ti i stabilirea tacticii
mi c rii socialiste sau, dup expresia documentului, ”s ar t m cum s lucr m noi, în
împrejur rile de azi din România, spre a ne apropia de idealul nostru” (idem: 24).
Studiul formuleaz i prima ipostaz a teoriei despre specificitatea mi c rii socialiste în
rile mai pu in dezvoltate. Acest demers este realizat în sec iunea intitulat Socialismul
în România, conceput ca i polemic la adresa adversarilor ideilor socialiste, care
sus ineau c ”socialismul este plant exotic , socialismul n-are ce c uta la noi”.
Adversarii socialismului sus ineau teza imposibilit ii aderen ei acestor idei la realit ile
române ti, datorit insuficientei dezvolt ri a industriei moderne i a proletariatului, în
accep iunea european a no iunii i, prin urmare, inexisten a unui temei obiectiv al
mi c rii socialiste i al unui partid social-democrat. Ca i contraargument, Gherea
sus inea c instituirea societ ii burghezo-capitaliste este un fenomen general-european,
iar România intr în sfera de influen a acestui proces. Gherea a dezvoltat teza evolu iei
rilor înapoiate în orbita celor avansate, parcurgând o traiectorie specific de la ”form
la fond”, teorie care legitimeaz necesitatea i posibilitatea socialismului în România. Se
recuno tea, de asemenea, rolul important al tinerimii liberale revolu ionare pa optiste în
”trecerea din forma feudal -iob gist în cea burghez ” a societ ii române ti i se
revendica descenden a pa optist a sociali tilor. Prin analogie, aceea i factori - influen a
european i for ele progresiste interne - urmau s preg teasc ”trecerea României
burgheze în cea socialist ”, dup un program reformist-moderat ce avea o component
teoretic i una practic .
Componenta teoretic a programului viza ”propaganda, r spândirea ideilor
socialismului tiin ific, preg tirea oamenilor pentru transformarea social ”, iar practica
socialist viza ”înrâurirea de-a dreptul asupra bazelor materiale ale rii, asupra celor
economice i a celor politice, cu scop 1) de a face ca împrejur rile materiale, bazele
rela iilor economice s fie mai potrivite pentru transformarea socialist , 2) de a face ca
împrejur rile în care tr ie te muncitorul nostru s se schimbe, pe cât va fi cu putin ,

146
chiar acuma” (Gherea, 1944: 76). Astfel era argumentat necesitatea i legitimitatea
mi c rii socialiste române ti. În cadrul strategiei reform rii sociale, proiectate de Gherea,
organizarea luptei claselor muncitoare (proletari i rani) trebuia asumat de “p tura
cult ” i urma s se concretizeze în lupta sindical i apoi în lupta politic (Preda, 2003:
82-84).
”Partea politic ” a programului partidei socialiste muncitoare, a a cum îl
formuleaz documentul Ce vor sociali tii români, cuprindea obiective cu con inut
general-democratic, precum: reformarea sistemului electoral i introducerea votului
universal direct pentru ”orice cet ean i cet ean ”; libertatea ”des vâr it ” a presei,
întrunirilor, asocierilor; inviolabilitatea domiciliului; înv mânt gratuit; reformarea
justi iei; autonomia local ; desfiin area armatei permanente i înlocuirea sa cu o mili ie
popular ; egalitatea în drepturi a femeilor cu b rba ii. Capitolul economic al programului
fixa urm toarele obiective prioritare: schimbarea sistemului de proprietate prin ”trecerea
propriet ilor statului în st pânirea comunelor; r scump rarea treptat a propriet ilor
mari i trecerea lor la comune”; deschiderea de credite pentru înfiin area de întreprinderi
industriale de c tre societ ile de muncitori; trecerea în st pânirea ”comunelor” agricole a
propriet ilor mo iere ti r scump rate de c tre stat i alte m suri aplicabile la nivel
microeconomic; desfiin area tuturor impozitelor indirecte i înlocuirea lor printr-un
impozit progresiv pe venit (Gherea, 1944: 123-124). Despre acest studiu programatic,
Garabet Ibr ileanu afirma: ”Evanghelia vechiului socialism a fost «Ce vor sociali tii
români?» În acest program se analizeaz clasele sociale din România, relele societ ii i
se propun solu ii” (apud Hurezeanu, 1979: 101).
În addenda studiului Ce vor sociali tii români? Gherea aduce clarific ri
suplimentare conceptului de revolu ie, precizând c : nu este un act violent i sângeros; nu
trebuie realizat înainte de maturizarea condi iilor obiective i subiective; existen a unei
rela ii dialectice între evolu ie i revolu ie; dependen a rilor mai pu in dezvoltate de
situa ia celor înaintate din apusul Europei, inclusiv în ac iunea transformatoare
revolu ionar . Gherea va r mâne consecvent acestor opinii pe care la reg sim în articolele
i studiile sale de mai târziu, în care face distinc ia între revolu ia socialist i revolu ia
politic , între revolu ie ca mijloc de transformare social i revolu ia-scop: “…o revolu ie
social socialist nu-i deloc acela i lucru cu o revolu ie politic , care într-adev r se

147
poate face într-o zi, i înc cu temeinicie. Revolu ia îns i transformarea socialist care
prive te întreaga anatomie i fiziologie a organismului social, în toat complexitatea i
fine ea lui, aceast revolu ie nu se poate face nici în câteva luni i nici în câ iva ani. Ea
cere vreme i vreme îndelungat de preg tire, de schimbare i transformare chiar acolo
unde exist condi iile necesare pentru aceast transformare” (Problemele de dup r zboi
i socialismul în Opere complete, vol V: 296-297). Eviden iind leg tura dintre economic
i politic în realizarea idealului socialist, Gherea preconiza înf ptuirea unei adev rate
“revolu ii sociale”, în folosul tuturor, prin care s se asigure “egalitatea economic ” -
fundament pentru “adev rata libertate i egalitate” (Preda, 2003: 75). Superioritatea
“revolu iei socialiste”, fa de revolu ia burghez , consta în faptul c aceasta va trebui s
fie, dopotriv , o revolu ie politic i economic aflate într-o rela ie dialectic :
“…reformele politice r mân liter moart f r cele economice, iar acestea din urm nu
pot fi c p tate f r cele dintâi” (Gherea, Reformele politice i economice, 1896, apud
Preda, 2003: 86).
Angajându-se în polemicile pe tema revolu iei, imediat dup r zboi, Gherea
dezvolt punctul s u de vedere cu privire la conceperea revolu iei ca mijloc complex,
menit s înnoiasc structural societatea, i care presupune “trei momente revolu ionare”:
cucerirea puterii de c tre proletariat; men inerea puterii; utilizarea puterii pentru
edificarea noii societ i (Interviu, Lumea Nou , 29 noiembrie 1919). Fa de Revolu ia
Socialist din Octombrie 1917, Gherea a adoptat o “rezerv prudent ” i r mâne
consecvent ideilor sale anterior exprimate.
Teoretizarea raportului evolu ie–revolu ie i importan a acestuia pentru dinamica
social se reg se te în cuprinsul scrierilor sale, în care argumenteaz c ”revolu iile nu
exist ca ceva deosebit, ci sunt cazuri speciale ale acelea i evolu ii. Aceste cazuri
speciale ale evolu iei – revolu iile – se deosebeau pentru noi prin mai marea intensitate,
violen a procesului evolutiv i altele. Dar aceste deosebiri sunt absolut relative i
revolu iile, în definitiv, r mân cazuri ale evolu iei ca orice proces evolutiv, absolut
necesare i inevitabile. Revolu iile în societate se caracterizeaz prin faptul schimb rii
adânci a structurii economice; cu cât îns aceste schimb ri sunt mai complexe, cu atât
trebuie s fie mai largi i mai pa nice. Revolu iile nu implic deloc violen a i v rsarea
de sânge. Pot fi revolu ii foarte mari, s vâr ite foarte pa nic, astfel e revolu ia s vâr it

148
de noi, românii, prin trecerea din iob gia feudal în burghezismul capitalist. Revolu ia
social modern care se preg te te acum, tocmai prin faptul c e atât de complex , are
toate ansele s fie relativ pa nic ” (apud, Atanasiu, 1932: 101).
Argumentând aceea i idee a necesit ii adopt rii de c tre P.S.D.M.R. a tacticii
legale de ac iune, Ioan N dejde scria: ”Revolu ia trebuie s urmeze totdeauna unei
evolu ii. La noi în ar trebuie s mergem numai pe cale legal , deoarece Constitu ia
noastr este liberal i îng duie evolu ia societ ii. În eleg tactica violent în Rusia, nu
îns la noi (...). Dealtminteri eu cred c trecerea la societatea socialist se va face la noi
mai târziu decât în Apus, din pricin c evolu ia capitalist a societ ii noastre a
întârziat” (apud, Atanasiu, 1932: 101-102). Ambii ideologi sociali ti – N dejde i Gherea
– resping ideea saltului abrupt de la o societate înapoiat spre societatea socialist , salt
admis de Fr. Engels în Despre rela iile sociale în Rusia (1875), profesând un crez
moderat-evolutiv. În lucrarea sa din 1910, Neoiob gia, Gherea formuleaz idei
clarificatoare în acest sens precizând c : ”societ ile capitaliste trebuie s - i urmeze
ciclul lor de dezvoltare, pân ce se vor realiza condi iile necesare de trai, obiective i
subiective, pentru o societate socialist . Cu atât mai mult, bineîn eles, prin aceast
dezvoltare capitalist trebuie s treac societ ile r mase în urm , atât din cauz c ele
sunt târâte i duse într-acolo de societ ile capitaliste înaintate, cât i prin faptul c ele
n-au nici condi ii necesare de via pentru o societate capitalist dezvoltat , dar înc
pentru una socialist ” (Gherea, 1910: 410).
Modelul teoretic propus de Gherea este în strâns corela ie cu obiectivele
strategice i tactice ale mi c rii socialiste. Programul P.S.D.M.R. din 1893, dezvoltând
ideile din studiul lui Gherea din 1886, Ce vor sociali tii români, adaptate la noul stadiu al
mi c rii socialiste organizat în partid politic definea tran ant ”tactica i lupta practic a
social-democra iei române (...) adaptat condi iilor specifice rii noastre”, care nu
permiteau ”transformarea imediat a ordinii sociale actuale”, ci doar preg tirea viitoarei
transform ri, ceea ce impunea ”propagand socialist , organizare i luminare a
poporului muncitor, lupt pentru îmbun t irea moral i material a muncitorilor” (..).
Denumit , în epoc , ”tactica legal ” aceast orientare presupunea lupta grevist , ac iuni
propagandistice, reorganizarea mi c rii sindicale i ac iunea politic a partidului.
Programul P.S.D.M.R. din 1893 aducea clarific ri doctrinare i praxiologice importante,

149
ar tând c , în România acelui context istoric, nu era adecvat ideea de revolu ie în
termeni de ac iune violent i c , f r a pierde din vedere perspectiva unei transform ri
economico-sociale profunde, aceasta trebuie preg tit prin evolu ii pe calea reformelor,
ale c ror direc ii i intensit i trebuiau îns influen ate prin implicarea activ a
muncitorilor organiza i în partid politic.
Op iunea pentru calea legal , promovat de c tre sociali tii ie eni înc din 1886
i statuat ulterior de Congresul din 1893, î i avea corespondent în dezbaterile de idei din
cadrul altor partide social-democrate din Europa, care dintre cele dou direc ii tactice
principale – cea german , stabilit prin programul de la Erfurt din 1891, situat clar pe
pozi iile legalismului i ale parlamentarismului i cea francez , înclinat înc spre
revolu ionarismul tran ant – au dat câ tig de cauz op iunii germane. “Se tie c social-
democra ia tuturor rilor constitu ionale nu admite nic ieri tactica violent ,
revolu ionar , iar social-democra ia german a inventat chiar un termen special de
batjocur pentru o astfel de tactic , zicându-i revolutionärer Putsch, unde cuvântul
Putsch însemneaz un amestec de bluff i înscenare ridicol . (…) Prefacerea societ ii
burghezo-capitaliste în societate socialist e un proces de o complexitate imens , i
aceast prefacere nu se poate deci efectua decât ca un proces de cre tere i dezvoltare
organic social , ca un proces de cre tere gradat organic din societatea capitalist în
societatea socialist . (…) Pentru un social-democrat român, legalismul e de asemenea
un mijloc, ca i pentru cel german, dar legea, afar de asta, e pentru el i un scop în sine
înc pentru mult vreme (Gherea, Post-Scriptum sau cuvinte uitate în: Viitorul Social,
nr.10, 1908).
Aceea i linie tactic este promovat i în cuprinsul lucr rilor congreselor
partidului social-democrat român de la începutul secolului XX. Astfel, în 1912, la
Congresul al doilea al Partidului Social-Democrat s-a adoptat o rezolu ie (propus de
Racovski i completat de congres) referitoare la tactica mi c rii care preciza c
”mi carea proletar din România este o mi care esen ial revolu ionar ”, îns ac iunile
întreprinse de mi carea social-democrat trebuie ”s corespund for elor ei” i s evite
m surile represive întreprinse de autorit i. De asemenea, ”Congresul afirm necesitatea
reformelor sociale i politice în marginea societ ii actuale”, ca o condi ie prealabil a
atingerii scopului final – ”dezrobirea muncii” (Documente 1910-1915: 379). Liderii cu

150
vederi radicale din partid (C. Racovski, Al. Constantinescu .a.), de i aveau o pozi ie
important în cadrul mi c rii social-democrate, nu au reu it s o abat de la tactica legal ,
reformist , care va r mâne dominant în primele dou decenii ale secolului XX.

Interna ionalismul proletar


”Lupta proletariatului din epoca burghezo-capitalist , dup cum cititorii au v zut
din cartea lui Kautsky, e interna ional , nu na ional ; proletariatul unei ri nu se poate
libera din robia capitalist decât împreun cu proletariatele similare din alte ri i nici
lupta actual din societatea burghez n-o poate duce cu succes decât în în elegere cu
celelalte proletariate. Este deci în interesul vital al proletariatului din rile capitaliste
de a atrage în orbita mi c rilor lor i mi c rile muncitore ti din rile înapoiate, dup
cum e i în interesul vital al acelora din urm de a intra în leg turi intime cu cele dintâi,
ceea ce se i face i cu foarte mare succes” (Asupra socialismului în rile înapoiate,
Gherea, 1968: 277).
Acuza i adesea de cosmopolitism, sociali tii români î i formuleaz replica prin
vocea lui Gherea, care pledeaz pentru ideea inevitabilit ii cosmopolitismului în
perioadele de tranzi ie spre modernitate. Aceast caracteristic este proprie deopotriv
liberalilor i sociali tilor, cu precizarea c ace tia din urm promoveaz o form
paradoxal , considerat îns superioar , de “cosmopolitism na ional” (Preda, 2003: 78).
P.S.D.M.R. a fost unul dintre membrii fondatori ai Interna ionalei Socialiste
(1889), participând activ la congresele acesteia - Paris (1889), Bruxelles (1891), Zürich
(1893), Londra (1896) - în timpul c rora s-a remarcat prin aducerea în discu ie a unui
program de ac iune adecvat rilor cu economie preponderent agrar . Astfel, la Congresul
de la Bruxelles i, mai concret, la cel de la Zürich, delega ii români au argumentat c
”necesitatea unui program socialist agricol se impune tuturor partidelor socialiste
europene”, dar mai ales celor din statele slab industrializate, în care ”produc iunea
agricol e cu mult preponderent celei industriale”, cum era i România, unde partidul
socialist ”are trebuin a de a atrage la el i de a se rezema pe un mare num r de
muncitori, pe rani”. Pledoaria delega iei române a avut succes, congresul de la Zürich
recunoscând, în cadrul lucr rilor sale, c ”una din str daniile cele mai de c petenie
pentru democra ia socialist din toate rile este de a organiza pe muncitorii agricoli, ca

151
i pe muncitorii industriali i a-i înrola în rândurile marii armate a socialismului
interna ional” (Documente 1893-1900: 142-151).
În primele dou decenii ale secolului XX, P.S.D.R. a participat la congresele i
conferin ele interna ionale, precizându- i pozi ia sa de ”partid interna ionalist,
antimilitarist i antir zboinic”. Dup intrarea României în r zboi, în august 1916, de i
P.S.D. nu i-a reconsiderat pozi ia, afirmându- i în continuare pacifismul i
interna ionalismul, social-democra ii au subscris la ideea unit ii na ionale i s-au integrat
efortului general de realizare a acesteia. Asimilarea ideii na ionale de c tre sociali tii
români i distan area lor de tezele interna ionaliste rigide, le va conferi legitimitatea, de
multe ori pus în cauz tocmai pe acest tem .
”Republica social ”
Monarhia constitu ional , instaurat în 1866, sub forma principatului i, din 1881,
a regatului, a provocat reac ii diverse în cercurile politice i în opinia public româneasc .
Pentru forma iunile politice guvernamentale, actul din 1866 reprezenta legitimarea unui
obiectiv formulat, în 1857, de Adun rile ad-hoc, anume întronarea unui domn str in,
descendent dintr-o familie princiar european . Op iunea monarhic a fost exprimat
deschis atât de c tre liberali, cât i de conservatori, îns în amintirea obiectivului
republican, afirmat în 1848 i în emigra ia post-revolu ionar , existau i adep i ai
republicanismului. Între ace tia erau nume de prestigiu ale vie ii politice i culturale
române ti precum I. Heliade R dulescu, Cezar Bolliac i C.A. Rosetti. O nou genera ie
de antimonarhici i republicani, activând în cadrul grup rilor democrat-radicale, se
remarc la sfâr itul secolului al XIX-lea i începutul secolului XX. În acest context,
social-democra ia român , în formul rile sale programatice generale s-a declarat adept a
formei de stat republicane. Înc din 1885 cotidianul Drepturile Omului conferea acestei
idei dimensiunile unui adev r axiomatic: ”Ca oameni de progres prefer m, în lucr rile
noastre, îns il rilor de lemne de acum sute de ani, schele moderne; în alte cuvinte,
monarhiei – republica... A introduce, dar, regalitatea în zilele noastre acolo unde nu
exist , cum bun oar s-a f cut la noi, ea se opune curentului, ea nu pricepe curentul
timpului” (Drepturile Omului, 8 martie 1885).
Idealul republican nu putea fi sus inut ca o cerin a etapei istorice respective,
într-o Europ aproape în totalitate monarhic , ci doar ca op iune programatic a

152
viitorului. Astfel, programul P.S.D.M.R. din 1893 proclama: ”Ca i social-democra ia
lumii întregi, cea român , ca form de guvern mânt, nu poate fi, în principiu, decât
pentru cea republican ” (Documente, 1893-1900: 57). În aceast perspectiv ,
transformarea formei de stat era plasat în strâns interdependen cu ansamblul
transform rilor economico-sociale i politice preconizate de sociali ti, urmând s ia
forma republicii sociale, care s foloseasc întregii na iuni: ”Suntem pentru republic
social , în care nu va mai fi nici rege, nici tron, nici jefuitori, nici jefui i” – scria C.
Mille, în 1892, în gazeta Munca; pentru o astfel de ”schimbare a formei de stat, la
vremea ei” se pronun a i I. N dejde care ad uga: ”Voim republica, dar nu o republic în
care s fie legea electoral actual i la pre edin ia c reia vedem când pe conul Lasc r
(Catargiu, n.n.), când pe cuconul Miti (D.A. Sturdza – n.n.)” (Lumea nou , 6 ianuarie
1896).
În cuprinsul programului P.S.D.M.R. cerin a schimb rii condi iei privilegiate a
institu iei monarhice române apare formulat astfel: ”Întoarcerea domeniilor Coroanei la
stat. Restrângerea prerogativelor regale i mai ales a dreptului de a schimba ministerele
i de a dizolva i proroga Corpurile alese” (Documente, 1893-1900: 58). Op iunile
sociali tilor se întâlneau cu cele ale democra ilor-republicani pe linia analizei critice a
institu iei monarhice ca de in toare a unor bunuri extrase din avu ia na ional i ca
posesoare a unor prerogative ce dep eau normele permise într-o monarhie
constitu ional .

BIBLIOGRAFIE:

ATANASIU, I. C., Pagini din istoria contemporan a României, 1881-1916, vol. I, Editura
Adev rul, Bucure ti, 1932.
BALL, Terence, DAGGER, Richard, Ideologii politice i idealul democratic, edi ia a II-a, Editura
Polirom, Ia i, 2000.
B DESCU, Ilie (coord.), DUNGACIU, Dan i BALTASIU, Radu, Istoria sociologiei. Teorii
contemporane, vol. I, Editura Eminescu, Bucure ti, 1996.
B DESCU, Ilie, Sfâr itul erei social-democrate (triumful sociologiei poporaniste) – Postfa la:
Stere, Constantin, Social-democratism sau poporanism?, Editura Porto-Franco, Gala i, 1996.
CARPINSCHI, Anton, Doctrina social-democrat , în vol. coord. de Alina Mungiu-Pippidi,
Doctrine politice. Concepte universale i realit i române ti, Editura Polirom, Ia i, 1998.
CRICK, Bernard, Socialismul, Editura Du Style, Bucure ti, 1998.
Dezbaterile Adun rii Deputa ilor (D.A.D.), nr. 24/18 decembrie 1890.
Documente din istoria mi c rii muncitore ti din România, 1893-1900, Editura Politic , 1969.
Documente din istoria mi c rii muncitore ti din România, 1910-1915, Editura Politic , 1969.

153
Documente din istoria mi c rii muncitore ti din România, 1916-1921, Editura Politic , 1966.
GHEREA-Dobrogeanu, Constantin, Opere complete, vol. 1-2-3-4-5, Editura Politic , Bucure ti,
1976.
GHEREA-Dobrogeanu, Constantin, Neoiob gia. Studiu economico-sociologic al problemei
noastre agrare, Editura Libr riei SOCEC & Comp., Societate Anonim
GHEREA-Dobrogeanu, Constantin, Ce vor sociali tii. Expunerea socialismului tiin ific, Editura
Partidului Social-Democrat, edi ia a III-a, 1944.
GHEREA-Dobrogeanu, Constantin, Scrieri social-politice, Editura Politic , Bucure ti, 1968.
HUREZEANU, Damian, Scrieri. Curente de idei în România modern . Doctrine i doctrinari.
Comentarii i dezbateri. Istorie i istoriografie, Editura Expert, 2002.
HUREZEANU, Damian, Începuturile mi c rii muncitore ti din România (1848-1878),
în Revista de istorie, nr. 7/1979.
JURCA, Nicolae, Istoria social-democra iei din România, Editura tiin ific , Bucure ti, 1994.
MAMINA, Ion i NICULAE, Vasile, Partidul clasei muncitoare în via a politic a României
(1893-1918), Editura Politic , Bucure ti, 1983.

MUNGIU-PIPPIDI, Alina, Doctrine politice. Concepte universale i realit i române ti, Editura
Polirom, Ia i, 1998.
NICULAE, Vasile, O istorie a social-democra iei române, vol. I, Editura Noua Alternativ , 1993.
ORNEA, Zigu, Poporanismul, Editura Minerva, Bucure ti, 1972.
PREDA, Cristian, Contribu ii la istoria intelectual a politicii române ti, Editura Meridiane,
Bucure ti, 2003.
STERE, Constantin, Social-democratism sau poporanism?, Editura Porto-Franco, Gala i, 1996.
STOICA, Ion Aurel, Uvertura unui nou umanism. Neosocial-democra ia, Bucure ti, 1994.
TITEL PETRESCU, Constantin, Socialismul în România 1835 – 6 septembrie 1940, Biblioteca
Socialist , f.a.

154