NEUROPSIHOLOGIE

COMPONENTELE PSIHICULUI UMAN

Ca elemente componente, sistemul psihic uman include mai multe entităţi:

ENTITĂŢI DE TIP COGNITIV – conţin senzaţiile, percepţiile, reprezentările, gândirea, cu
elementele ei, judecăţile şi raţionamentul. Acestea permit o orientare adecvată în raport cu obiectele şi
fenomenele externe.
ENTITĂŢI DE TIP MOTIVAŢIONAL - conţin informaţii despre stările de necesitate,
semnalizând deviaţiile de la echilibru sau de la tendinţele şi finalităţile evolutive ale organismului individului.
ENTITĂŢI DE TIP EMOŢIONAL AFECTIV - conţin informaţii despre raportul dintre
semnificaţia situaţiilor şi evenimentelor externe şi dinamica motivaţională a sistemului individului, dirijând în
mod corespunzător energia care realizează şi susţine actul comportamental exteriorizat sau ascuns.
Deosebirea esenţială a psihicului uman de cel animal rezidă din apariţia integrării de tip conştient. Fiecare
proces psihic individualizat dobândeşte, la nivelurile sale cele mai înalte, atributele conştientizării,
realizându-se ca fapt de conştiinţă. Procesul care concentrează în sine cel mai bine determinările
structurale şi funcţionale ale conştiinţei este gândirea. La un anumit nivel, a fi conştient devine echivalent
cu a gândi. Nivelul de organizare şi dezvoltare a conştiinţei depinde în foarte mare măsură de gradul de
dezvoltare a conţinutului gândirii şi de nivelul structurilor de operare a gândirii.

RELAŢIA DINTRE CREIER ŞI VIAŢA PSIHICĂ

Există o relaţie directă între organizarea morfologică a creierului şi funcţiile acestuia, incluzând şi
funcţiile psihice.
PRINCIPII DE ORGANIZARE MORFOFUNCŢIONALĂ A CREIERULUI
Organizarea morfofuncţională a creierului are la bază un ansamblu de principii care explică raportul
dintre creier şi viaţa psihică. Aceste principii sunt:
PRINCIPIUL NEURONULUI – are la bază faptul cunoscut că unitatea morfologică şi funcţională a creierului
este neuronul.
PRINCIPIUL CENTRALIZĂRII – principiul de convergenţă reciprocă şi de grupare a neuronilor în ansambluri
organizate în centri nervoşi.
PRINCIPIUL CEFALIZĂRII este legat de planul general de organizare a organismului şi de planul de organizare a sistemului
nervos central.
PRINCIPIUL CORTICALIZĂRII stabileşte faptul că scoarţa cerebrală, care este cea mai nouă formaţiune filogenetică, tinde să
devină centrul superior de comandă şi control al sistemului nervos central, subordonând activitatea formaţiunilor subiacente.
PRINCIPIUL DIFERENŢIERII ŞI SPECIALIZĂRII stabileşte faptul că encefalul este un sistem morfofuncţional neomogen, fiind
diferenţiat atât structural cât şi funcţional şi având o specializare funcţională a elementelor din care este
alcătuit.
PRINCIPIUL IERARHIZĂRII ŞI INTEGRĂRII SISTEMICE stabileşte legile după care se realizează diferenţierea şi
specializarea în organizarea funcţională a creierului. Din punctul de vedere al acestui principiu, se creează
un tip de relaţie cu dublu sens: un sens ascendent, de la nivelele inferioare către cele superioare şi un sens
descendent, de la nivelul superior către cele inferioare.
PRINCIPIUL COMUTĂRII implică două aspecte: primul se referă la diversificarea şi creşterea intrărilor şi
ieşirilor la nivelul organismului, iar celălalt aspect se referă la legea fiziologică a exclusivităţii, conform
căreia organismul nu poate efectua, în acelaşi timp, două comportamente adaptive în raport cu stimulii
exteriori, ci numai unul singur.
PRINCIPIUL REFLEXULUI exprimă natura de bază a activităţii creierului, unitatea funcţională a acestuia fiind
arcul reflex.
PRINCIPIUL MODELĂRII INFORMAŢIONALE se exprimă, pe de o parte, prin dependenţa funcţionării creierului de
sursele de stimulare şi de informaţie exterioare şi pe de altă parte prin caracterul reflectoriu al vieţii psihice.
PRINCIPIUL CONEXIUNII INVERSE stă la baza modelului general de funcţionare a creierului, considerat ca un sistem cibernetic,
cu autofuncţionare şi autoreglare. Conform acestui principiu, creierul are capacitatea de a-şi menţine un anumit echilibru şi de a-şi
corecta eventualele erori de funcţionare şi, de asemenea, are capacitatea de a-şi dezvolta experienţa prin achiziţia unor structuri
informaţionale noi şi prin crearea unor sisteme noi de legături.
PRINCIPIUL REDUNDANŢEI se referă la acţiunea factorilor perturbatori interni sau externi asupra activităţii informaţionale a
creierului.
PRINCIPIUL VERBALIZĂRII este legat de apariţia şi dezvoltarea limbajului articulat.
PRINCIPIUL INSTRUIBILITĂŢII – evidenţiază faptul că organizarea şi funcţionarea creierului prezintă o anumită
plasticitate de autoelaborare în cadrul interacţiunii sale cu mediul. Viaţa psihică nu trebuie confundată cu
funcţiile creierului. Funcţiile creierului se referă la mobilitate, sensibilitate, tonus muscular, la funcţiile de
relaţie şi funcţiile vegetative. Alături de acestea, creierul participă în mod direct la edificarea funcţiilor
psihice.
 CATEGORII MARI DE FUNCŢII ALE CREIERULUI

În ansamblu, există 3 categorii de funcţii ale creierului:

FUNCŢII PUR NEUROLOGICE: motorii, senzitive, senzoriale, de echilibru, de coordonare şi reflexe.
FUNCŢII INSTRUMENTAL-SIMBOLICE: gnozii, praxii, limbaj, orientare spaţială, construcţie spaţială,
schemă corporală. Toate acestea intră în sfera psihicului.
FUNCŢII INTEGRATOARE: atenţia, orientarea, dispoziţia afectivă, memoria, activitatea,
comportamentul, conştiinţa. Funcţiile integratoare reprezintă sfera proceselor psihice propriu-zise, la care
se adaugă conştiinţa, adică totalitatea funcţiilor legate de starea de vigilenţă în raport cu propria persoană
şi cu realitatea extracorporală.

ROLUL EMISFERELOR CEREBRALE ÎN MECANISMELE ŞI PROCESELE PSIHICE

LOBUL FRONTAL este implicat direct în mecanismele vieţii afective. Sunt cunoscute tulburările
afective în leziunile lobului frontal. De asemenea, în aceleaşi leziuni poate apare iritabilitatea, torpoarea
(somnolenţa), lipsa de iniţiativă, alături de discrete tulburări de personalitate. Tulburările psihice din
afectările lobului frontal se împart în trei grupe:
Tulburări de dispoziţie şi caracter,
Tulburări de activitate
Tulburări intelectuale,

LOBUL PARIETAL este în relaţie cu funcţiile praxice şi gnozice, cu schema corporală şi cu limbajul. În
leziunile lobului parietal apar 3 tipuri de tulburări:
Tulburări praxice, adică apraxie ideomotorie, apraxia îmbrăcatului şi apraxie constructivă.
Tulburări ale schemei corporale sunt tulburări ale percepţiei referitoare la dimensiunile şi postura propriului corp.
Tulburări de limbaj – duc la afazie senzorială.

LOBUL TEMPORAL este în relaţie cu memoria, conştiinţa şi viaţa emoţional-afectivă. În leziunile lobului
temporal, există 4 tipuri de tulburări:
Tulburările emoţionale – experimental
Tulburări psihomotorii: mutismul achinetic, somnolenţa, catalepsia (stare hipnotică).
Tulburări de memorie – sunt constante, în leziunile de lob temporal şi sunt sub formă de amnezie de fixare.
Stările de vis, care constau în tulburări de conştiinţă, asociate cu halucinaţii vizuale, auditive, gustative, olfactive, stări care survin sub
formă de criză. La acestea se adaugă ruperea parţială de realitate a bolnavului.

LOBUL OCCIPITAL este în relaţie funcţională cu percepţia timpului şi a mişcărilor, a spaţiului vizual, a
memoriei şi a dispoziţiei afective. Leziunile acestui lob prezintă 3 tipuri de tulburări:
- Halucinaţii vizuale;
- Tulburări de memorie şi de afectivitate;
- Tulburări de percepţie temporală, de mişcare şi de spaţiu.

CORPUL CALOS (fascicul de fibre nervoase care uneşte cele două emisfere ale creierului mare) este
implicat în mecanismele memoriei şi conştiinţei, precum şi în procesele gnozice şi praxice. Leziunile corpului
calos produc 3 tipuri de tulburări:
Tulburări psihice: inerţia motorie, scăderea memoriei, lipsa de iniţiativă, lipsa legăturii între idei, iritabilitatea, nesiguranţa, anumite
tulburări de caracter.
Tulburări praxice: apraxia ideomotorie, apraxia mimică
Tulburări gnozice: agnozia obiectelor.
 NEURONUL
Neuronul (celula nervoasă) este unitatea structurală şi funcţională a sistemului nervos.
Neuronul este alcătuit dintr-un corp celular, care se numeşte pericarion şi din mai multe prelungiri.
Prelungirea principală şi cea mai mare este axonul. Acesta conduce impulsul nervos de la corpul celular
către periferie. Celelalte prelungiri sunt mai mari şi mai mult sau mai puţin ramificate, se numesc dendrite şi
conduc impulsul nervos de la periferie către corpul celular.
Axonul este o prelungire unică, iar dendritele sunt prelungiri multiple.
Corpul celular este alcătuit din citoplasmă, nucleu şi o membrană periferică care se numeşte neurilemă.
Citoplasma conţine în interiorul său organite celulare de două tipuri:
- organite celulare comune cu celelalte celule din corp: lizozomi, ribozomi, mitocondrii, aparatul
Golgi şi reticulul endoplasmatic;
- organite specifice neuronului – sunt, la rândul lor, de două tipuri: neurofibrilele şi substanţa tigroidă
(corpusculii Nissl). Corpusculii Nissl sunt granulaţii care la microscop sunt intens colorate, dând neuronului
un aspect tigrat. Neurofibrilele sunt filamente subţiri, de lungimi variabile, formate din lanţuri de proteine,
care străbat pericarionul şi axonul pe toată lungimea sa.
Nucleul neuronului are aspectul unei vezicule clare, aşezată în centrul corpului celular. El conţine
în interiorul său un nucleol. Membrana nucleului este alcătuită din substanţe proteice şi este prevăzută cu
pori sau pliuri. În nucleul neuronului se găseşte o cantitate mică de cromatină.
Membrana corpului celular, neurilema, este formată din două straturi de macromolecule
lipoproteice, între care se află un strat de lipide.
Dendritele sunt prelungiri citoplasmatice, scurte, de grosimi diferite şi ramificate. Numărul, forma şi
dimensiunile lor variază de la un neuron la altul. Funcţia dendritelor este de a reacţiona la excitaţii şi de a le
conduce de la periferie către corpul axonului.
Axonul este tot o prelungire citoplasmatică, mult mai lungă; este unic, întotdeauna prezent şi de
regulă neramificat. El prezintă ramificaţii scurte numai în porţiunea terminală, înainte de sinapsă. Axonul
este învelit într-o membrană citoplasmatică, care se numeşte axolemă. În citoplasma axonului, care se mai
numeşte şi axoplasmă, se află neurofibrile. Funcţia axonului este de a conduce impulsul nervos de la
corpul neuronului la dendritele sau corpul celular al altui neuron sau la o celulă efectoare.
Contactul dintre doi neuroni se realizează printr-o zonă specifică sistemului nervos, care se
numeşte sinapsă. Influxul nervos are un singur sens de circulaţie: de la dendrită la corpul neuronului şi
apoi la axon.
Funcţia principală a neuronului este aceea de transmitere a influxului nervos. Acesta este un
proces specific celulei nervoase. Producerea şi transmiterea influxului nervos este legată de proprietăţile
membranei neuronale. Această membrană are două proprietăţi importante:
a) este un foarte bun izolator electric;
b) are permeabilitate selectivă pentru diferiţi ioni (are o permeabilitate foarte mare pentru ionii de K şi una
mult mai mică pentru ionii de Na). Datorită acestor proprietăţi, neuronul se comportă ca un conductor
electric, fiind marcat cu sarcini negative la interior şi pozitive la exterior
Din punct de vedere morfologic, neuronii sunt de mai multe tipuri şi se clasifică după mai multe criterii:
- după mărimea lor, neuronii pot fi:
- somatocromi – de dimensiuni mari, bogaţi în citoplasmă;
- citocromi – mici, cu nucleul mare şi cu citoplasmă mai puţină;
- neuroni cariocromi – sunt de mărime medie şi cu citoplasmă relativ redusă.
- după numărul prelungirilor, neuronii pot fi:
- neuroni multipolari, care au prelungiri multiple, pornind de pe întreaga suprafaţă;
- neuroni bipolari – cu prelungiri dispuse la cei doi poli ai celulei;
- neuroni unipolari - în care dendritele şi axonul pleacă din acelaşi loc şi ulterior se despart.
- după funcţia pe care o îndeplinesc, neuronii pot fi:
- neuroni motori – care sunt bogaţi în substanţă tigroidă şi sunt mai mari, de regulă multipolari; ei
transmit comenzi efectoare.
- neuroni senzitivi – care sunt mai mici decât cei motori; transmit informaţii senzorio-senzitive.
- neuroni de asociaţie (intercalari) – cu forme variate, de regulă multipolari, cu prelungiri scurte şi volum
mai mic; ei realizează relaţia dintre diferiţi neuroni.
 NEVROGLIA
Alături de neuron, din structura sistemului nervos face parte şi nevroglia, care se mai numeşte şi
celulă glială. Nevroglia are aceeaşi origine ca şi neuronul, dar are alte roluri decât neuronul: rol de
susţinere şi rol de hrănire a celulei nervoase. Din punct de vedere morfologic, nevrogliile sunt de mai multe
feluri:- microglia – o celulă mică, fusiformă;
- oligodendroglia – are prelungiri puţine şi scurte;
- macroglia – celule mari, cu aspect fibros;
- nevroglia periferică - reprezentată de celulele Schwann, cele care contribuie la alcătuirea tecii
Schwann a axonului.
Ţesutul glial are rol multiplu, de susţinere şi de protecţie a neuronilor, de nutriţie, de cicatrizare a
eventualelor leziuni neuronale şi rol de secreţie a unor substanţe necesare metabolismului neuronului.

SINAPSA
Sinapsele sunt zonele de legătură dintre doi neuroni; ele se pot realiza în trei feluri:
- sinapse axodendritice – leagă axonul unui neuron de dendritele altui neuron;
- sinapse axosomatice – fac legătura între axonul unui neuron şi corpul celular al altui neuron;
- sinapse axoaxonale – fac legătură între axonii a doi neuroni vecini.
Oricare ar fi tipul de sinapsă, structura sa este aceeaşi:
- o componentă presinaptică, reprezentată prin butonii terminali ai axonului;
- spaţiul (fanta) sinaptic - spaţiul aflat între butonii terminali ai unui axon şi membrana celuilalt neuron;
- componenta postsinaptică, reprezentată de corpul unui neuron, de dendritele unui neuron sau de
axonul unui neuron.
.

MODELUL FUNCŢIONAL AL SISTEMULUI NERVOS

Modelul funcţional al sistemului nervos este reprezentat de actul reflex. Acesta constă în
receptarea informaţiei din mediul intern sau extern, prin intermediul organelor senzoriale, transmiterea
informaţiei pe căile de conducere senzitive la centrii nervoşi care, prin căile motorii, transmit comanda de
efectuare către organele efectoare. Schema morfologică a actului reflex este reprezentată de arcul reflex.
Arcul reflex este alcătuit din: receptor, dintr-o cale aferentă, un centru nervos, o cale eferentă şi organul
efector.
Prin arc reflex înţelegem o reacţie de răspuns efector, produsă de excitaţia venită din mediul intern
sau extern.
Pavlov a fost cel care s-a preocupat în mod deosebit de problema reflexelor. El a stabilit faptul că
reflexele sunt de două feluri: reflexe necondiţionate şi reflexe condiţionate
 REFLEXELE NECONDIŢIONATE (ÎNNĂSCUTE) sunt de mai multe feluri:
- reflexe necondiţionate de tip A: salivaţia, deglutiţia, masticaţia, clipitul şi reacţiile vasomotorii;
- reflexe necondiţionate de tip B: reflexe statotonice (de tonus şi de postură) şi reflexe de orientare;
- reflexe necondiţionate de tip C: reflexe mimico-vegetative.
Alături de aceste tipuri, mai există o serie de reflexe necondiţionate complexe: reflexul alimentar, de căutare şi de procurare a hranei,
reflexul de apărare faţă de pericolele exterioare, reflexul de orientare, reprezentând reacţia la apariţia unui excitant nou, reflexul de investigaţie şi
cercetare (curiozitate) şi reflexul de reproducere, legat de perpetuarea speciei.

REFLEXELE CONDIŢIONATE (DOBÂNDITE). Acestea se dobândesc în timpul vieţii prin

învăţare şi devin o a doua experienţă psihoneurofiziologică, la întâlnirea cu un excitant care are valoare de
condiţionare. Reflexul condiţionat reprezintă legătura permanentă dintre agentul exterior şi activitatea de
răspuns a organismului, deci legătura dintre excitant şi răspuns.

LEGILE CONDUCERII IMPULSULUI NERVOS

Conductibilitatea prin fibrele nervoase are la bază o serie de legi, dintre care cele mai importante
sunt:
LEGEA INTEGRITĂŢII MORFOFUNCŢIONALE
LEGEA CONDUCERII IZOLATE.
LEGEA CONDUCERII BILATERALE
LEGEA CONDUCERII NEDECREMENŢIALE
LEGEA MULTIPLICĂRII IMPULSULUI NERVOS LA NIVELUL TERMINAŢIILOR
LEGEA „TOTUL SAU NIMIC

PROPRIETĂŢILE GENERALE ALE SINAPSELOR

ÎNTÂRZIEREA SINAPTICĂ - Când un impuls ajunge la terminaţiile sinaptice, există un interval de timp care trece până la obţinerea unui răspuns în neuronul
postsinaptic şi acest interval este numit întârziere sinaptică. În consecinţă, conducerea printr-un lanţ de neuroni este cu atât mai întârziată cu cât există mai multe sinapse în lanţul
neuronal.

CONDUCEREA UNIDIRECŢIONALĂ - sinapsele permit conducerea într-o singură direcţie, adică de la terminaţiile
presinaptice la cele postsinaptice.
VULNERABILITATEA LA HIPOXIE, LA NOXE ŞI UNELE MEDICAMENTE – această proprietate este o explicaţie
pentru afectarea neurologică în cazul anesteziilor, intoxicaţiilor şi a privării de oxigen.
FATIGABILITATEA SINAPSEI – stimularea repetată şi rapidă a terminaţiilor presinaptice face ca numărul de descărcări prin neuronul postsinaptic, care la
început este foarte mare, să scadă progresiv, în timp. Acest fenomen numit fatigabilitate sau instabilitate este important pentru că explică apariţia oboselii, în momentul
suprasolicitării unei arii neuronale. Această oboseală apare ca un mecanism de protecţie împotriva hiperactivităţii neuronale. Se presupune că mecanismul oboselii ar putea fi o
simplă epuizare a rezervelor de substanţe transmiţătoare din terminaţiile presinaptice.

SUMAŢIA TEMPORO-SPAŢIALĂ - se referă la faptul că impulsurile nervoase cu o intensitate sub prag se

pot suma pentru a atinge nivelul de prag, deci pentru a realiza un potenţial de acţiune.
 OCLUZIA - În cazul unor excitanţi puternici, stimularea concomitentă a 2 nervi aferenţi determină un răspuns mai slab
decât suma răspunsurilor separate ale fiecăruia. Acest fenomen se numeşte ocluzie. Practic, datorită acestui fenomen,
răspunsurile reflexe ale muşchiului la o excitare indirectă vor fi mai mici decât în cazul excitării directe.
FACILITATEA POSTTETANICĂ - După o stimulare repetitivă, care se mai poate numi şi tetanizare, aplicată pe
terminaţiile presinaptice ale neuronilor pentru o scurtă perioadă de timp, neuronii devin mai excitabili decât în mod obişnuit. În
timpul acestei perioade este facilitată trecerea unor impulsuri ulterioare. Prin acest fenomen, neuronii pot stoca o cantitate mai
mare de informaţii, fenomen care ar putea sta la baza memoriei de scurtă durată.
POSTDESCĂRCARE – O excitaţie aplicată pe nervul aferent este urmată de o descărcare eferentă a neuronului,
prelungită şi după încetarea excitaţiei, fenomen denumit postdescărcare şi explicat prin existenţa neuronilor intercalari (de
asociaţie).

REŢELELE NEURONALE ŞI PROPRIETĂŢILE LOR

REŢELELE NEURONALE. Prelucrarea informaţiei şi obţinerea semnificaţiei mesajului rămân procesele

cele mai obscure ale funcţiei sistemului nervos central. De multe ori, creierul nu poate stabili cu exactitate
gradul de adevărat sau de fals al informaţiilor de care dispune şi devine obligat să lucreze, pe lângă aceste
valori, şi cu valoarea de posibil, trecând de la logica bivalentă la o logică trivalentă. Pentru a funcţiona
astfel, sistemul nervos central este constituit din reţele şi centri neuronali în care se leagă tot ce se poate
lega şi în care totul se leagă de tot.
Există două tipuri de reţele neuronale:
- reţele paucineuronale, care sunt alcătuite din 2 neuroni, se găsesc la nivelul măduvei spinării şi a
sistemului nervos vegetativ;
- reţele multineuronale, alcătuite din mai mulţi neuroni, se găsesc în special la nivelul scoarţei
cerebrale, conţin, de regulă, un număr imens de neuroni, iar activitatea lor se poate studia numai
probabilistic (statistic). .

PROPRIETĂŢILE REŢELELOR NEURONALE:

PLASTICITATEA REŢELELOR
CONVERGENŢA STIMULILOR
DIVERGENŢA STIMULILOR
LEGĂTURA INVERSĂ (FEED-BACK.
TRANSFORMAREA RITMULUI DE EXCITAŢIE.
FENOMENUL DE REBOUND
PRINCIPIUL DOMINAŢIEI

STRUCTURA FUNCŢIONALĂ
 A SISTEMULUI NERVOS CENTRAL
Din punct de vedere funcţional, sistemul nervos este un tot unitar, dar poate fi împărţit în:
- sistemul nervos somatic alcătuit din
- sistemul nervos central (SNC);
- sistemul nervos periferic (SNP),
- sistemul nervos vegetativ controlează activitatea organelor interne. Este format din:
- sistemul nervos simpatic;
- sistemul nervos parasimpatic.
Fiecare din aceste părţi cuprinde o porţiune centrală, dispusă la nivelul arcului cerebrospinal şi o
porţiune periferică formată din nervi şi ganglioni vegetativi.
Din punct de vedere anatomic, sistemul nervos central este compus din două segmente: encefalul
şi măduva spinării. La rândul său, encefalul este compus din cinci părţi, care se diferenţiază din vezicula
cerebrală primitivă în cursul dezvoltării embrionare:

SISTEMUL NERVOS CENTRAL

PROZENCEFAL Telencefal emisferele cerebrale

Diencefal creierul intermediar cu:
- talamus;
- hipotalamus;
- subtalamus;
- epitalamus;
- metatalamus.
MEZENCEFAL Mezencefal pedunculii cerebrali şi lama quadrigeminală
ROMBENCEFAL Metencefal puntea lui Varolio şi cerebelul
Mielencefal bulbul rahidian sau măduva prelungită

MĂDUVA SPINĂRII

ANATOMIA MĂDUVEI SPINĂRII

 Măduva spinării reprezintă filogenetic formaţiunea cea mai veche a S.N.C. Ea se află în interiorul canalului vertebral şi reprezintă
segmentul inferior al sistemului nervos central. Are forma unei tije turtite antero-posterior şi se întinde pe o lungime de 43-45 cm, de la atlas până în
dreptul vertebrei lombare 2 şi se termină prin conul medular. Din vârful conului, măduva se continuă printr-un filament până la coccis. La acest
filament se alătură oblic şi în jos trunchiurile nervilor spinali, lombari, sacrali şi coccigieni, alcătuind aşa-numita coadă de cal.

Măduva spinării are 31 de segmente, fiecare dând naştere unei perechi de nervi spinali, ce
conectează diferitele părţi ale corpului cu sistemul nervos central.
Particularităţile măduvei spinării sunt:
- modul de dispunere a celor două tipuri de substanţă, albă (la exterior) şi cenuşie (la interior), dispunere
perfect justificată din punct de vedere funcţional;
- caracterul compact al substanţei cenuşii, care, în secţiune, are forma literei H.
SUBSTANŢA CENUŞIE este împărţită în 3 zone funcţionale:
- cornul dorsal (posterior), care primeşte informaţiile senzoriale şi le transmite către nivelele superioare ale
sistemului nervos central;
- cornul ventral (anterior), care alcătuieşte zona motorie, ce controlează muşchii trunchiului şi ai membrelor:
- cornul lateral, care mediază controlul funcţional visceral şi transmite informaţii aferente la cerebel.
SUBSTANŢA ALBĂ este alcătuită din fibre nervoase, în special mielinizate, şi este dispusă în 3
perechi de cordoane simetrice: 2 cordoane anterioare, 2 cordoane laterale şi 2 cordoane posterioare. Ele
conţin tracturi ascendente, descendente şi de asociaţie, care fac legătura între periferie şi nivelele
superioare ale sistemului nervos ori între diferite segmente medulare.

FIZIOLOGIA MĂDUVEI SPINĂRII

Măduva spinării îndeplineşte, în principiu, 3 funcţii mari:
FUNCŢIA DE INTEGRARE REFLEXĂ – constă în faptul că la nivelul măduvei spinării se închid
circuite complexe ale unor răspunsuri la acţiunea diferiţilor stimuli. Aceste circuite cuprind 4 verigi de bază:
 veriga receptoare, alcătuită din exteroceptorii cutanaţi (tactili, termici şi dureroşi), proprioceptorii trunchiului şi ai membrelor şi
interoceptorii organelor viscerale;
 veriga senzitivă, de prelucrare a informaţiilor recepţionate, reprezentată de neuronii din coarnele posterioare şi laterale, unde
alcătuiesc zonele somato-senzitive şi viscero-senzitive ale măduvei.
 veriga de comandă, reprezentată de neuronii motori, somatici şi vegetativi din coarnele anterioare şi din partea anterioară a
coarnelor laterale;
 veriga de execuţie, reprezentată de muşchii scheletici ai trunchiului şi ai membrelor şi de muşchii viscerelor.

FUNCŢIA DE COORDONARE REFLEXĂ – constă în participarea măduvei, ca verigă componentă,

necesară în reglarea unor acte reflexe, cum ar fi: stabilirea ordinii de desfăşurare, dozarea intensităţii
răspunsurilor, modularea ritmului şi a tempo-ului.
Componentele în care este implicată funcţia de coordonare a măduvei spinării sunt: mersul, înotul,
gimnastica, deci mişcări active, cu componentă de act reflex.
FUNCŢIA DE CONDUCERE A IMPULSURILOR – este esenţială în tabloul de ansamblu al
activităţii reflexe a sistemului nervos central, iar comparativ cu scoarţa cerebrală, măduva spinării este
considerată un segment eminamente de legătură, de transmisie.

BULBUL RAHIDIAN
ANATOMIA BULBULUI RAHIDIAN
 Bulbul rahidian face parte, împreună cu puntea lui Varolio şi cu mezencefalul, din trunchiul cerebral.
situată deasupra şi în continuarea măduvei spinării. Are o formă de con cu baza mică la limită cu măduva
şi baza mare către punte. Are două feţe: una anterioară şi una posterioară şi două părţi laterale. Pe faţa
anterioară se află piramidele bulbare anterioare, care conţin fibre motorii cortico-spinale, care se
încrucişează în proporţii de 80% pe această faţă anterioară, formând încrucişarea sau decusaţia
piramidală. Ca structură, bulbul este alcătuit din substanţă albă la exterior şi substanţă cenuşie la
interior, continuând în acest sens măduva spinării
FUNCŢIILE BULBULUI RAHIDIAN
FUNCŢIA DE INTEGRARE REFLEXĂ, are rol esenţial în comanda şi controlul activităţii
principalelor organe interne pentru că la nivelul bulbului se află centrul respirator, centrul cardiac, centrul
vasomotor, centrii unor procese digestive precum salivaţia, deglutiţia, suptul centrii unor reacţii de apărare
precum strănutul, tusea, clipitul şi voma, centrii de reglare a tonusului muscular.
FUNCŢIA DE CONDUCERE – constă în mijlocirea transmiterii între zonele receptoare şi centrii
superiori ai integrării senzoriale pe de o parte şi între centrii de comandă (motori) şi organele de execuţie
corespunzătoare pe de altă parte. Bulbul este traversat de două tipuri de fibre nervoase, ascendente şi
descendente. Căile ascendente transmit informaţia de la receptorii cutanaţi proprioceptivi şi viscerali către
formaţiunile superioare, iar căile descendente transmit comenzi de la scoarţa cerebrală la organele de
execuţie.
FUNCŢIA DE REGLARE A TONUSULUI ŞI DINAMICII ACTIVITĂŢII PSIHICE, funcţie care se
realizează cu precădere prin intermediul substanţei reticulate.

FORMAŢIUNEA RETICULATĂ A TRUNCHIULUI CEREBRAL

Formaţiunea reticulată a trunchiului cerebral se întinde în partea superioară până la diencefal
(talamus, hipotalamus şi cortex) şi în partea inferioară până la nivelul măduvei spinării. .
Ea este în legătură cu toţi centrii şi nucleii reticulaţi de la toate nivelele cerebrale; formează, astfel,
un sistem funcţional foarte important, care a primit numele de sistemul reticulat activator ascendent
(SRAA).
 Această structură este bine sistematizată, cu rol în menţinerea tonusului cerebral sau a stării vigile,.
Pe fondul acestei stări vigile, formaţiunea reticulată contribuie la realizarea unor reflexe şi la reglarea unor
mecanisme de integrare legate de emoţii, percepţii, motivaţii, somn şi habituare.
Formaţiunea reticulată este foarte importantă pentru funcţii precum: atenţia accentuată, lipsa de
reacţie, repulsia la un anumit stimul. Absenţa acţiunii sale corticale duce la somn, iar stimularea sa
produce trezirea. Formaţiunea reticulată alcătuieşte şi un al doilea sistem important, numit sistemul
reticulat descendent, cu rol în modelarea tonusului muscular, în sens activator sau inhibitor. În 1972, prof.
Dănăilă, care a continuat studiile lui Cajal, a descris un al treilea sistem – sistemul reticulat inhibitor
ascendent.Lezarea acestuia produce sindromul de logoree şi hiperkinezie, caracterizată prin agitaţie
motorie şi vorbire fără sfârşit.
 CEREBELUL
STRUCTURA CEREBELULUI
Cerebelul are o formă ovoidală, cu diametru de 10, respectiv 6 cm şi are trei feţe: o faţă superioară,
în contact cu emisferele cerebrale, o faţă inferioară, în raport cu osul occipital şi o faţă anterioară, în raport
cu trunchiul cerebral.
Cerebelul dispune de fibre de proiecţie, de fibre de conexiune cortico-subcorticale şi de reprezentări
corticale ale periferiei.
El are în structură componente mai vechi şi mai noi pe scara filogenetică, între care nu sunt limite
clare, dar care pot îndreptăţi o delimitare aproximativă în trei părţi:
- arhicerebelul, constituit din lobul floculonodular, care este structura cea mai veche şi cea mai
mică, conectată cu nucleii vestibulari, având rol în menţinerea echilibrului;
- paleocerebelul, alcătuit din lobul central şi lobul patrulater anterior; primeşte aferenţe de la
măduva spinării şi trunchiul cerebral şi trimite eferenţe la nucleii cerebeloşi, la nucleul roşu din trunchi, la
substanţa reticulată şi la măduva spinării;
- neocerebelul – este porţiunea cea mai mare şi cea mai nouă, alcătuită din lobul patrulater
posterior, lobul semilunar inferior şi superior, lobul gracilis şi lobul biventer, care au conexiuni multiple cu
scoarţa cerebrală.
Legăturile exterioare ale cerebelului se realizează prin intermediul fibrelor de proiecţie, care se
grupează în 6 mănunchiuri pereche, ce poartă numele de pedunculi cerebeloşi: pedunculii cerebeloşi
inferiori, care conectează cerebelul cu măduva, cu bulbul şi cu puntea lui Varolio; pedunculii cerebeloşi
mijlocii, care leagă cerebelul de punte; pedunculii cerebeloşi superiori, alcătuiţi din fibre aferente şi
eferente. Fibrele aferente vin de la măduva spinării, trunchiul cerebral şi scoarţa cerebrală, fibrele eferente
merg la măduva spinării, trunchiul cerebral, la talamus şi la scoarţa cerebrală.

FUNCŢIILE CEREBELULUI
Cerebelul este implicat în coordonarea activităţii motorii, în controlul tonusului muscular şi
în mecanismele care influenţează echilibrul.
Cerebelul are rolul de a regla tonusul muscular, de a păstra echilibrul şi de a regla şi coordona
mişcările acestor grupe musculare opuse, contribuind în felul acesta la executarea mişcărilor precise, la
coordonarea mersului şi a mişcărilor voluntare.
Cerebelul are însă şi o funcţie generală, legată de performanţele motorii şi de cele cognitive, în
timp, prin controlul central de programare a timpului motor (timpul motor este timpul de execuţie al unei
mişcări).
Cerebelul are un rol important în planificarea mişcărilor, în învăţarea motorie, în controlul timpului
de mişcare şi în calculul traiectoriei mişcărilor; un al doilea rol important este cel cognitiv, legat de
participarea la activităţile cognitive legate de limbaj şi în mod secundar în procesarea emoţiilor şi în
modularea acestora.
 SEMNE ALE LEZIUNILOR CEREBELOASE
Printre cele mai importante semne de afectare cerebeloasă sunt:
 atonia şi hipertonia – diminuarea rezistenţei la mişcări pasive, întârzierea răspunsului efector
al mişcărilor rapide, precum şi imposibilitatea opririi rapide a mişcării, ceea ce determină
producerea aşa-numitelor reflexe pendulare;
 ataxia - întârzierea declanşării mişcării, erori în efectuarea mişcării, ceea ce se mai numeşte
dismetrie şi erori ce privesc rata şi regularitatea mişcărilor, adică decompensarea temporo-
spaţială a mişcării;
 tremorul intenţional – o tremurătură fină, dar aparentă, la intenţia de mişcare, care devine mai
marcată la terminarea mişcării;
 disfuncţiile în menţinerea ortostatismului (poziţiei verticale);
 tulburările în articularea vorbirii, ceea ce se numeşte dizartrie, adică vorbirea sacadată şi
uneori explozivă;
 tulburările de mers – mersul cerebelos este legănat, cu baza largă de susţinere şi este tipic în
degenerarea cerebeloasă la alcoolici.
Leziunile cerebeloase tind să se amelioreze în timp, prin neaccentuarea leziunii, ceea ce sugerează
faptul că, în special la persoanele tinere, funcţiile cerebeloase pot fi şi deseori sunt preluate de alte
formaţiuni ale creierului, ceea ce înseamnă că, deşi aceste leziuni nu pot fi tratate medicamentos, ci doar
stopate, ele pot suferi un proces de vindecare într-un timp mai lung sau mai scurt, în funcţie de starea
funcţională a întregului organism.

DIENCEFALUL
STRUCTURA ANATOMO-FUNCŢIONALĂ A DIENCEFALULUI
Structurile diencefalice continuă înainte şi în sus mezencefalul, fiind acoperite de emisferele
cerebrale. Diencefalul se compune din două formaţiuni: talamoencefalul şi hipotalamusul. Din
talamoencefal fac parte: talamusul, metatalamusul, subtalamusul şi epitalamusul.

TALAMUSUL
STRUCTURA ANATOMO-FUNCŢIONALĂ. Talamusul este alcătuit din două structuri ovoide de
substanţă nervoasă, care mai poartă denumirea şi de corpii optici.
Funcţional, talamusul reprezintă structura hotărâtoare pentru percepţia senzorială, fiind ajutat de
reglarea fină corticală.
 SINDROAME CLINICE DE AFECTARE TALAMICĂ
Din sindromul talamic face parte şi AFAZIA TALAMICĂ, descrisă de FISCHER, care include
tulburările de limbaj, de dinamică a expresiei şi fluenţei verbale, voce slabă, răspunsuri scurte, debit verbal
redus şi sacadat, întretăiat de segmente accelerate şi tulburările de articulare. De asemenea, incoerenţă a
discursului, însoţite toate de absenţa tulburărilor de înţelegere a limbajului vorbit şi scris. Toate aceste
tulburări din afazia Fischer pot apare prin lezarea cortexului, prin lezarea conexiunilor talamice sau prin
leziuni ale talamusului propriu-zis. Se adaugă tulburări de memorie constante, exclusiv verbale, deficit al
memoriei logice, al capacităţii de asociere şi al învăţării seriei de cuvinte. Talamusul are rol şi în ordonarea
temporală a vorbirii.
Un alt sindrom caracteristic leziunilor talamice este SINDROMUL DE NEGLIJENŢĂ TALAMICĂ,
care descrie tulburările vizuo-spaţiale, vizând acţiunea şi percepţia spaţiului şi are două componente:
1. neglijenţa motorie, care se manifestă în cadrul comportării spontane a bolnavului şi duce la un
adevărat defect de utilizare a unei jumătăţi de corp, în sine perfect funcţională. Prin incitare verbală
acest tip de neglijenţă poate să dispară cel puţin parţial.
2. neglijenţa spaţială se referă la noţiunea de spaţiu drept şi spaţiu stâng, precum şi la direcţie.
Afazia talamică şi sindromul de neglijenţă talamică sunt asociate cu un defect de învăţare a
materialului verbal şi a celui vizuo-spaţial. Aceste tulburări de achiziţie proprii fiecărei emisfere sunt strâns
legate de tratarea defectuoasă a informaţiilor ce trebuie memorizate.
Un alt semn de leziune talamică este DEMENŢA TALAMICĂ. S-a observat că leziunile talamice
bilaterale produc o deteriorare globală a funcţiilor superioare, ce a fost denumită demenţă talamică.
METATALAMUSUL
Este alcătuit din corpii geniculaţi laterali şi mediali. Aici se află centrul vizual primar, aici se termină tracturile optice care pleacă de la
retină, iar eferenţele lor merg în scoarţa vizuală din lobul occipital. Corpii geniculaţi mediali sunt legaţi de căile auditive, de la ei pornesc radiaţii
acustice, care ajung la ariile auditive din lobul temporal. În concluzie, metatalamusul este un punct important pe calea transmiterii sensibilităţii
vizuale şi acustice.
EPITALAMUSUL
Este alcătuit din glanda epifiză (glanda pineală), şi din aparatul habenular. Glanda epifiză este aşezată în comisura posterioară, între
tuberculii cvadrigemeni şi este din punct de vedere funcţional o glandă endocrină, cu rol important în creştere şi dezvoltare. Ea are implicaţii în
metabolismul proteic, glucidic şi mineral şi stimulează sfera sexuală. După vârsta de 7 ani, această glandă involuează şi apoi se calcifică.
Melatonina este hormonul pineal care îndeplineşte aceste funcţii. Precursorul său chimic este serotonina. Nu s-a putut stabili exact rolul hormonilor
pineali în declanşarea pubertăţii, în sensul frânării procesului şi nici în creştere, deşi se cunoaşte faptul că de la naştere către bătrâneţe
concentraţia lor în sânge scade treptat. De asemenea, se mai cunoaşte faptul că concentraţia lor este mai mare noaptea, fiind influenţată de
întuneric şi de temperatură, de câmp magnetic şi de modalităţile alimentare. Fiziologic, glanda pineală modulează fiziologia somnului prin ritmul
circadian al secreţiei de melatonină, întârzie declanşarea pubertăţii, efect de altfel nedorit şi influenţează metabolismul.
SUBTALAMUSUL
Este constituit din fascicule de fibre şi nuclei cenuşii, are conexiuni cu toate celelalte formaţiuni diencefalice, cu nucleul roşu şi cu
substanţa neagră. Are rol în integrarea centrilor de control motor. Lezarea sa produce hemibalism, caracterizat prin mişcări violente de torsiune,
necontrolate, contralaterale şi prin mişcări coreice ale membrelor. Mişcările coreice sunt mişcări spontane, bruşte, necontrolate, cu amplitudine mai
mare sau mai mică. Aceste mişcări dispar în timpul somnului şi a anesteziei generale şi se accentuează în starea de trezire şi în stare de
iritabilitate, ceea ce sugerează că activitatea subtalamusului este direct controlată de scoarţa cerebrală.
 HIPOTALAMUSUL
STRUCTURA ANATOMO-FUNCŢIONALĂ A HIPOTALAMUSULUI
Hipotalamusul reprezintă mai puţin de 1% din totalul volumului creierului, dar reprezintă, în acelaşi
timp, aproape cea mai importantă structură neuronală, din punctul de vedere al neuropsihologiei. Este
alcătuit din două jumătăţi, fiecare jumătate fiind alcătuită, la rândul ei din trei porţiuni:
• porţiunea supraoptică, aflată în relaţie cu chiasma optică (locul în care se încrucişează fibrele
optice);
• porţiunea tumerală, aflată în relaţie cu glanda hipofiză;
• porţiunea mamilară, alcătuită din tuberculii mamilari.
Hipotalamusul are o mare influenţă asupra sistemului endocrin, prin intermediul glandei hipofize.

FUNCŢIILE HIPOTALAMUSULUI
Una din cele mai importante funcţii este menţinerea constantelor mediului intern al organismului
(homeostazie). Această funcţie se îndeplineşte prin intermediul a trei mari sisteme: sistemul neuroendocrin,
sistemul autonom şi sistemul motivaţional.
REGLAREA SISTEMULUI NEUROENDOCRIN – prin controlul sistemului endocrin şi sistemului nervos autonom, hipotalamusul,
împreună cu sistemul limbic, cu care are strânse legături, acţionează asupra mediului intern, pentru a-i menţine valorile şi funcţiile în limite
constante optime.Prin această funcţie, hipotalamusul reglează următoarele domenii: comportamentul emoţional, comportamentul motivaţional
specific, fenomenul de trezire, starea generală de conştienţă, anumite funcţii vitale (temperatura, ritmul cardiac, tensiunea arterială, constantele
sanguine, ingestia de apă şi alimente şi organizarea motorie a răspunsurilor endocrine, ce se constituie în comportamente adaptative).
Pe lângă acestea, hipotalamusul controlează glanda pituitară, precum şi hipofiza şi, prin intermediul acestora, ovarul, testicolul şi tiroida,
controlând astfel funcţia de reproducere, care este funcţie fundamentală a speciei umane.

REGLAREA COMPORTAMENTULUI VEGETATIV ŞI A SISTEMULUI NERVOS AUTONOM înseamnă

menţinerea unei stări interne adecvate supravieţuirii organismului, în condiţii optime de activitate. Aceasta se face prin intermediul a două sisteme:
sistemul nervos simpatic şi sistemul nervos parasimpatic.Stimularea parasimpaticului produce vasodilataţie periferică, bradicardie, creşterea
acidităţii sucului gastric, creşterea tonusului tractului digestivşi urinar şi, ocazional, scăderea tensiunii arteriale şi constricţia pupilară (mioza).

REGLAREA SISTEMULUI MOTIVAŢIONAL. Stările motivaţionale reprezintă impulsuri determinate de anumite condiţii interne,
care determină omul sau animalul la acţiune, ori direcţionează comportamentul voluntar în vederea satisfacerii unor necesităţi corporale.

REGLAREA TEMPERATURII CORPULUI. Cercetătorii au demonstrat că hipotalamusul anterior reprezintă centrul de risipire a
căldurii, iar hipotalamusul posterior reprezintă centrul de producere a căldurii. Leziunile hipotalamusului anterior provoacă hipertermii, iar cele ale

hipotalamusului posterior hipotermii. Există diferite tipuri de tulburări de reglare a temperaturii :

Poikilotermia. Aceasta reprezintă incapacitatea hipotalamusului de a menţine o temperatură centrală a

corpului constantă şi independentă faţă de temperatura ambiantă.
REGLAREA FOAMEI ŞI A APORTULUI DE HRANĂTeoretic, se ştie că aportul de hrană se află sub controlul a doi centri
hipotalamici: unul dintre aceşti centri se află în hipotalamusul central – centrul foamei, celălalt se află în hipotalamusul medial – centrul
saţietăţii.

REGLAREA SETEI ŞI A APORTULUI DE LICHIDE Experimental s-a demonstrat că reglarea aportului de apă se află sub
control hipotalamic, care reglează balanţa hidrică fie prin acţiuni fiziologice directe (transpiraţia, diureza) fie prin acţiuni comportamentale specifice.
Ingestia de lichide depinde de două mecanisme: unul primitiv, asemănător unui instinct şi unul secundar, determinat de starea de hidratare sau de
deshidratare a organismului. .
REGLAREA METABOLISMULUIÎn afară de cele 3 sisteme de reglare a mediului intern al organismului, adică neuroendocrin,
autonom şi motivaţional, hipotalamusul ţine sub control şi alte funcţii cum ar fi metabolismul, comportamentul afectiv emoţional, ritmul circadian şi
somnul.

REGLAREA COMPORTAMENTULUI AFECTIV-EMOŢIONAL Este cunoscut faptul că expresia fiziologică a emoţiei este
dependentă în parte de sistemul nervos autonom simpatic şi parasimpatic şi că hipotalamusul este unul din principalele centre care integrează

sistemul autonom periferic în complexul activităţii somatice care însoţeşte expresia emoţională .

Furia şi teama reprezintă cele mai comune tulburări comportamentale descrise la adult şi determinate de diferite maladii ale
hipotalamusului. Furia este expresia emoţional-comportamentală, produsă de leziunea ventromedială a hipotalamusului. Prin contrast, stimularea

regiunii posterioare a hipotalamusului provoacă reacţii de teamă şi de groază .

Apatia este comportamentul emoţional opus celui de teamă şi furie. Lezarea hipotalamusului lateral sau posterior produce o stare
apatică hipoactivă. Acest lucru a fost demonstrat experimental pe animale, dar la om e numai presupus.

Euforia însoţită de o aparentă stare de confort este însă mai rar considerată o manifestare, tulburare hipotalamică.
Comportamentul sexual excesiv sau necontrolat reprezintă o manifestare rară, care pune multe semne de întrebare şi
care poate apare în relaţie cu afectarea hipotalamusului, a sistemului limbic, dar şi a telencefalului. Se pare că leziunile hipotalamice produc un
comportament hipersexual, asociat cu furie şi cu dorinţă excesivă. Scăderea libido-ului este, de asemenea, un simptom frecvent întâlnit în bolile
hipotalamusului, în special la sexul masculin.
În concluzie, hipotalamusul nu este doar un nucleu motor pentru sistemul nervos autonom, ci este un important centru de integrare a
diferitelor informaţii necesare asigurării unor răspunsuri adecvate, coerente şi bine organizate, atât autonome cât şi somatice.
Deoarece multe dintre aceste răspunsuri seamănă cu cele observate în diferite stări comportamentale emoţionale, s-a concluzionat faptul
că hipotalamusul integrează şi coordonează expresia comportamentală a acestor stări emoţionale.

REGLAREA RITMULUI VEGHE-SOMN

Hipotalamusul, prin componenta sa posterioară, în relaţie cu SRAA, este implicat în reglarea
ritmului veghe-somn.
Cele mai cunoscute semne ale leziunii hipotalamice în acest sens sunt:
- hipersomnia (letargia), somn patologic prin durata şi profunzimea sa;
- insomnia, alteori inversiunea somnului;
- narcolepsia, crize scurte de somn;
- catalepsia, crize de pierdere a tonusului muscular, fără pierderea conştienţei.Un sindrom cunoscut realizat prin afectare hipotalamică este
sindromul Kleine-Levin, manifestat prin crize de hipersomnie de câteva zile sau săptămâni, cu perioade scurte de veghe, în care bolnavul se
alimentează excesiv, este agitat, vorbeşte incoerent şi prezintă halucinaţii.

TELENCEFALUL
Telencefalul reprezintă, la om, segmentul cel mai proeminent şi cel mai evoluat al sistemului nervos
central (SNC). Se compune din cele două emisfere cerebrale, din comisurile şi cavităţile lor.
Ca structură, în componenţa emisferelor cerebrale intră sistemul limbic şi ganglionii bazali.
Constituie partea cea mai dezvoltată a creierului uman, reprezentând aproximativ 83% din întreaga
sa masă. Emisferele cerebrale sunt despărţite incomplet prin fisura interemisferică, în care pătrunde o
prelungire a durei mater, numită coasa creierului. La baza fisurii interemisferice se găseşte corpul calos,
bandă de substanţă albă, care interconectează emisferele între ele.

EMISFERELE CEREBRALE
 Emisferele cerebrale au o formă ovoidă şi fiecare prezintă trei feţe: faţa laterală (externă), faţa
mediană (internă) şi faţa bazală (inferioară). La suprafaţa emisferelor cerebrale se observă şanţuri adânci,
numite scizuri, care împart emisferele în lobi cerebrali şi şanţuri mai puţin adânci, numite sulci, care
împart lobii în giri sau circumvoluţiuni cerebrale. Astfel, pe faţa laterală se observă trei scizuri: scizura
centrală Rolando, scizura laterală Sylvius şi scizura parieto-occipitală externă (Fig. 17). Faţa medială
prezintă scizura corpului calos, scizura cinguli, scizura parieto-oocipitală internă şi scizura calcarină (Fig.
13). Lobii emisferelor cerebrale se denumesc după oasele craniului cu care vin în raport: lobul frontal este
aşezat anterior de scizura centrală; lobul parietal situat posterior de aceasta; lobul temporal este situat
inferior de scizura laterală, iar lobul occipital este aşezat posterior de lobii parietal şi temporal. În
profunzimea scizurii laterale se află lobul insulei Reil. Pa faţa bazală a emisferelor se află lobii olfactivi.
Lobii cerebrali sunt formaţi din mai mulţi giri cerebrali, delimitaţi de sulci. Astfel, lobul frontal prezintă patru
giri: frontal superior, mijlociu, inferior şi girul precentral; lobul parietal prezintă trei giri, dintre care girul
postcentral; lobul temporal prezintă cinci giri, dintre care trei sunt situaţi pe faşa laterală, iar următorii pe
feţele medială şi inferioară, dintre care face parte şi girul parahipocampului; lobul occipital prezintă şase giri
cerebrali.
Emisferele cerebrale sunt constituite din substanţă cenuşie şi substanţă albă.
Substanţa cenuşie este dispusă la suprafaţă, formând scoarţa cerebrală (cortexul), şi la baza
emisferelor, unde formează nucleii bazali sau corpii striaţi
Scoarţa cerebrală
Scoarţa cerebrală este centrul superior de integrare a tuturor funcţiilor somatice şi vegetative ale
organismului. Are o grosime de 2-4 mm şi cuprinde 14 miliarde de neuroni. Are o suprafaţă totală de
aproximativ 2200 cm2, aproape jumătate fiind dispusă în interiorul scizurilor şi sulcilor: la nivelul
scoarţei cerebrale se găsesc arii corticale cu funcţii precise: senzitivo-senzoriale, motorii, de asociaţie
şi vegetative (Fig. 17). Prima hartă numerică a acestor arii a fost întocmită de neurofiziologul Brodmann, la începutul secolului XX, el
descriind în jur de 50 de arii. Astăzi se cunosc peste 200.
Ariile senzitivo-senzoriale sunt localizate la nivelul lobilor parietali, occipitali şi temporali:
 aria somato-senzitivă primară sau somestezică SI (ariile 3, 1, 2 Brodmann) este situată la nivelul girului postcentral din lobul parietal. Aici se
proiectează căile sensibilităţii extero- şi proprioceptive şi are loc discriminarea spaţială a acestora adică identificarea zonei corporale din care a
venit excitaţia. La nivelul acestei arii este reprezentat spaţial întreg corpul, alcătuind homunculus-ul senzitiv. Cele mai întinse zone (faţa şi mâna)
sunt şi zonele cele mai sensibile, care prezintă la nivelul lor cei mai mulţi receptori periferici.
 aria somato-senzitivă secundară SII ( ariile 5, 7 Brodmann) se găseşte posterior de girusul postcentral în lobul parietal şi integrează aferenţele
somatice sosite de la întreg corpul.
 ariile vizuale (ariile 17, 18, 19 Brodmann) sunt cele mai întinse arii senzoriale, situate pe faţa medială a lobului occipital, de-a lungul scizurii
calcarine.
 ariile auditive (aria 41, 42 Brodmann) se găsesc în girsul temporal superior sub scizura Sylvius.
 ariile gustative (aria 43 Brodmann) se găsesc în partea inferioară a girusului postcentral, corespunzător limbii homunculus-ului senzitiv.
 ariile vestibulare sunt localizate la baza girusului postcentral.
Ariile motorii sunt localizate la nivelul lobilor frontali şi controlează activităţile motorii ale organismului.
 aria somato-motorie primară sau aria motricităţii voluntare (aria 4 Brodmann) se găseşte la nivelul girului precentral, la lobul frontal. La nivelul
acestei arii este reprezentat deformat întreg corpul, alcătuind homunculus-ul motor. În alcătuirea lui, zonele cele mai întinse sunt faţa şi mâna .
Din această arie pleacă o parte din fibrele care constituie căile piramidale, respectiv fasciculele cortico-spinale şi fasciculele cortico-nucleare, care
se termină în nucleii motori ai trunchiului cerebral.

 aria premotorie sau aria motricităţii semivoluntare sau automate este o zonă mai întinsă a
lobului frontal, cuprinzând ariile 6 şi 8 Brodmann, dispusă anterior de aria motorie primară.
Această arie reprezintă una din principalele origini ale fibrelor piramidale cu traiect descendent
spre centrii subcorticali: corpii striaţi, nucleul roşu şi substanţa neagră.
 aria prefrontală (ariile 9, 10, 11 Brodmann) este situată în partea anterioară a lobului frontal.
Această arie este foarte dezvoltată la om şi are funcţii complexe, fiind implicată în motivaţie,
memorie şi comportament.
Ariile de asociaţie au o mare întindere şi sunt secundare şi terţiare (gnostice). Ariile de
asociaţie secundare sunt dispuse în jurul ariilor primare senzitivo-senzoriale şi motorii. Ele
realizează integrarea informaţiilor din ariile primare într-un tot unitar.
Ariile de asociaţie terţiare (gnostice) combină informaţii de la mai multe tipuri de arii de
asociaţie secundare, fiind implicate în realizarea funcţiilor nervoase superioare.
Ariile vegetative sunt zone ale scoarţei cerebrale implicate în reglarea activităţii organelor
interne, având legături cu hipotalamusul. Sunt dispuse pe faţetele medială şi inferioară a lobilor
frontali şi în girul parahipocampic al lobilor temporali.

Nucleii bazali (corpii striaţi)

Nucleii bazali sau corpii striaţi sunt mase de substanţă cenuşie dispuse la baza emisferelor
cerebrale, lateral de talamus. Sunt formaţi din nucleul caudat şi nucleul lenticular. Din punct de
vedere funcţional ei sunt centrii motori extrapiramidali, primind impulsuri de la cortexul premotor şi
coordonând activitatea motorie automată sau semivoluntară. Ei trimit eferenţe la nuclei ai
trunchiului cerebral şi măduva spinării.
Substanţa albă a emisferelor cerebrale este formată din trei tipuri de fibre nervoase:
 fibrele de asociaţie care leagă între ele diferite regiuni ale aceleiaşi emisfere;
 fibrele comisurale care leagă cele două emisfere între ele. Dintre acestea fac parte corpul
calos, cea mai mare comisură a creierului şi comisura albă anterioară (Fig. 13);
 fibrele de proiecţie sunt constituite din fascicule ascendente şi descendente care stabilesc
legăturile scoarţei cu etajele inferioare ale axului cerebrospinal.

VENTRICULII CEREBRALI
 Sunt patru cavităţi situate în profunzimea encefalului, care comunică între ele şi conţin lichid
cerebrospinal, secretat de plexurile coroide. Se numerotează cu cifre romane.
Ventriculii laterali I şi II se găsesc în interiorul emisferelor cerebrale, sub corpul calos. Prin
orificiile interventriculare Monro, ele comunică cu ventriculul al III-lea diencefalic. Acesta comunică
prin apeductul Sylvius, aflate la nivelul mezencefalului, cu ventriculul al IV-lea. Acest ventricul este
situat în partea posterioară a punţii şi bulbului şi anterior de cerebel. Se continuă inferior cu
canalul ependimar din centrul măduvei spinării, iar prin trei orificii situate pe părţile sale laterale şi
superioară, comunică cu spaţiul subarahnoidian spinal (Fig. 18).

SISTEMUL LIMBIC este alcătuit din cortexul primitiv, cel mai vechi, care formează un inel în
jurul trunchiului cerebral. El are rol important în comportamentul emoţional, în integrarea informaţiilor
olfactive, viscerale şi somatice, precum şi în menţinerea homeostaziei.

CORPUL CALOS
Este marea comisură transversă a creierului, care conectează cele două emisfere, are formă de arc
şi variază ca formă şi dimensiuni în funcţie de sex şi în funcţie de dominanta emisferică.
Principala sa activitate este de a conecta cele două emisfere şi de a transmite informaţiile
senzoriale şi motorii de la o emisferă la cealaltă.
Distrugerea sa produce sindromul de conexiune caloasă, manifestat printr-un defect de transfer al
informaţiilor între emisfere, cu afectarea funcţiilor cognitive şi psihice în general. Emisferele sunt
specializate: cea stângă în comportamentul verbal, cea dreaptă în scriere şi în abilităţi video-perceptuale şi
spaţiale. Din acest motiv, corpul calos devine important limbaj, în lectură, în scriere, în senzoriu şi activităţi
motorii, în atenţie, memorie, emoţii şi comportamente elaborate.

SISTEMUL NERVOS PERIFERIC

 Sistemul nervos periferic este alcătuit din 12 perechi de nervi cranieni şi din 31 de perechi de
nervi spinali.
NERVII SPINALI
Nervii spinali sunt în număr de 31 de perechi. Din fiecare din cele 31 de mielomere sau
segmente medulare se desprinde câte o pereche de nervi spinali. Astfel sunt: 8 perechi de nervi
cervicali, 12 perechi de nervi toracali, 5 perechi de nervi lombari, 5 perechi de nervi sacrali şi o
pereche de nervi coccigieni. Nervii spinali sunt nervi micşti şi asigură inervaţia întregului corp, cu
excepţia regiunii cefalice, inervată de nervii cranieni.
NERVII CRANIENI
Nervii cranieni în număr de 12 perechi şi cu dispoziţie simetrică, inervează regiunea cefalică.
Ei se clasifică în: nervi senzitivi (perechile I, II şi VIII), nervii motori (III, IV, VI, XI şi XII), şi nervii
micşti (V, VII, IX şi X). Nervii senzitivi au rolul de a conduce informaţii exteroceptive de la organele de simţ (ochi,
mucoasă olfactivă şi urechea internă) la centrii nervoşi din encefal. Nervii motori sunt formaţi din fibre motorii, dar
cuprind şi fibre proprioceptive de muşchii inervaţi. Nervii micşti cuprind atât fibre senzitive (somato- şi
viscerosenzitive), cât şi fibre motorii (somato- şi visceromotorii). Fiecare nerv cranian prezintă următoarele elemente:
originea reală (OR), originea aparentă (OA), traiectul intracranian şi teritoriile de inervaţie.

SISTEMUL NERVOS VEGETATIV

Sistemul nervos vegetativ (Fig. 21) este partea sistemului nervos care coordonează funcţiile
vegetative, asigurând homeostazia şi intervenind în declanşarea reacţiilor emoţionale şi de comportament.
Arcul reflex vegetativ este format din calea aferentă, centrul nervos şi calea eferentă.
Aferenţele vegetative Ele conduc informaţii preluate de la receptorii viscerali (algo-, baro-, chemo-
şi osmoreceptori) la centrii nervoşi vegetativi dispuşi intranevraxial (măduva spinării, trunchi cerebral,
hipotalamus şi scoarţa cerebrală). Aceştia elaborează comenzi care vor fi transmise prin căi eferente, la
efectorii viscerali.
Eferenţele vegetative (fibrele eferente vegetative) sunt reglatorii, deoarece stimulează sau inhibă,
continuu sau temporar, activitatea organelor interne.

SISTEMUL NERVOS SIMPATIC

Sistemul nervos simpatic este format din:
 porţiunea centrală este dispusă la nivelul coarnelor laterale ale măduvei toraco-lombare (T1-L2), unde
se găsesc centrii nervoşi simpatici.
 porţiunea periferică este formată din ganglionii simpatici latero-vertebrali şi prevertebrali.

SISTEMUL NERVOS PARASIMPATIC

 Sistemul nervos parasimpatic este format din:
 porţiunea centrală cuprinde parasimpaticul cranian şi parasimpaticul sacral. Parasimpaticul cranian
este format din nuclei vegetativi parasimpatici din trunchiul cerebral: nucleul accesor al oculomotorului din
mezencefal, nucleul salivator superior şi nucleul nazo-lacrimal din punte şi nucleul salivator inferior şi
nucleul dorsal al vagului din bulb.
 porţiunea periferică este formată din ganglioni, previscerali şi intramurali. La nivelul acestora se găsesc
neuroni parasimpatici postganglionari. Ganglionii parasimpatici, spre deosebire de ganglionii vegetativi
simpatici, sunt situaţi mult mai periferic, în imediata vecinătate a organelor inervate (ganglioni previscerali)
sau chiar în peretele organelor inervate (ganglioni intramurali

NEUROTRANSMIŢĂTORII
Fibrele vegetative acţionează asupra organelor efectoare la fel ca şi fibrele somatice prin eliberarea
de neurotransmiţători.
 toate fibrele vegetative preganglionare, atât cele simpatice cât şi cele parasimpatice eliberează
acetilcolină (sunt fibre colinergice).
 fibrele postganglionare parasimpatice sunt, de asemenea, colinergice.
 fibrele postganglionare simpatice: cele mai multe sunt fibre adrenergice, (eliberează noradrenalina),
iar cele care se termină la nivelul vaselor de sânge din tegument şi din muşchii striaţi, glandelor sudoripare
şi muşchilor erectori ai firelor de păr sunt colinergice.
Sistemul nervos simpatic împreună cu medulosuprarenala formează sistemul simpato-adrenal, care
are rolul de a mobiliza mijloacele de apărare ale organismului împotriva factorilor de mediu cu caracter
agresor (stresant). El induce comportamentul de „fugă sau luptă”. Simpaticul acţionează difuz şi vreme
îndelungată, deoarece o fibră preganglionară simpatică face sinapsă cu mai mulţi neuroni postganglionari,
dispuşi la diferite nivele.
Sistemul nervos parasimpatic este mai activ în situaţii de odihnă şi digestie, are efecte localizate şi
cu caracter de refacere.

MECANISMELE NEUROFIZIOLOGICE
ALE PRINCIPALELOR PROCESE PSIHICE
Activitatea cerebrală complexă umană se poate considera ca fiind rezultatul integrării multinivelare
(pe verticală) şi ramificate (pe orizontală) a trei componente intim legate între ele: cognitivă (gândirea,
atenţia, orientarea, învăţarea, memoria, etc.), cu ajutorul căreia omul cunoaşte realitatea şi pătrunde în
explicarea ei; afectivă, constând în ansamblul trăirilor emoţionale, sentimentale şi pasionale pe care omul
le încearcă în faţa realităţii (afectivitate, emoţii) şi voliţională, constând în totalitatea hotărârilor, deciziilor şi
în perseverenţa îndeplinirii lor, manifestată comportamental specific, conştientizată şi evocată prin limbaj.

STAREA DE VEGHE (VIGILĂ)

 Starea de veghe, definită mai ales în raport cu abolirea ei (starea de comă), reprezintă fundalul pe
care se desfăşoară întreaga activitate nervoasă superioară a fiinţei umane. Vigilenţa este greu de separat
de conştienţă, ambele presupunând starea organismului „de a-şi da seama de mediu şi de sine însuşi”,
conştienţa fiind o „formă particulară a stării de veghe”, manifestată prin capacitatea de a răspunde la stimuli
senzoriali, pe fondul unei experienţe subiective şi prin posibilitatea mentală şi fizică de a acţiona adecvat
situaţiei. Conştienţa, care se caracterizează prin tetrada: stare de veghe - comportament receptiv -
capacitate integrativă şi cognitivă - posibilitate mentală de acţiune, este un proces cerebral complex
care se manifestă printr-o „apreciere subiectivă asupra propriei identităţi”, printr-o apreciere a ceea ce faci
şi gândeşti.

ORIENTAREA
De mare semnificaţie dinamică, exprimând în timp şi spaţiu scopuri şi acţiuni de mare complexitate,
orientarea este un proces comportamental prin care se localizează corect, în timp şi spaţiu, sistemele
propriului corp şi ale lumii înconjurătoare, în vederea realizării acţiunilor voite. Orientarea reprezintă
procesul prin care se alege voluntar, dintre multiplele posibilităţi create în spaţiu şi timp, o direcţie specială
de activitate sau un anumit scop.
HABITUAREA
Repetarea frecventă a stimulului face să dispară, printr-o inhibiţie temporară, reflexul şi activitatea
comportamentală de orientare-investigare, ceea ce nu înseamnă că stimulul care nu mai este nou, îşi
pierde total influenţa asupra neuronilor
Habituarea este deci procesul opus orientării şi reprezintă procesul prin care se diminuează
răspunsul comportamental la repetarea aceloraşi stimuli, fiind probabil, cea mai simplă formă de învăţare.
ATENŢIA
Atenţia se referă la o stare de veghe, în care informaţia senzorială şi mnestică este selectiv
percepută, realizând orientarea selectivă şi concentrarea activităţii mentale asupra unor stimuli
informaţionali sau mnezici.
Atenţia permite orientarea şi concentrarea asupra unor fenomene sau obiecte, având ca efect
creşterea clarităţii reflectării acestora şi, în general, a eficienţei unei activităţi.
Atenţia nu există ca proces de sine stătător, ci este implicată în multe alte procese cerebrale
(cunoaştere, orientare, percepţie, învăţare, memorie, etc.).
SOMNUL
Somnul este comportamentul fiziologic periodic, reversibil, caracterizat prin inactivitate somatică,
abolirea relativă şi temporară a stării vigile şi conştienţei, diminuarea sensibilităţii, a funcţiilor de relaţie şi
vegetative, relaxarea tonusului muscular şi activitate onirică. Somnul fiziologic se găseşte în relaţie inversă
cu starea de veghe, corespunzând celor două funcţii cerebrale distincte, care acţionează însă în strânsă
corelaţie; somnul se caracterizează printr-o serie de modificări fiziologice cu o netă predominantă
parasimpatică: închiderea pleoapelor, mioză, relaxare musculară (diferită după tipul de somn), bradicardie,
diminuarea până la dispariţia totală a secreţiei oculare, reducerea metabolismului la nivel minim, etc..
 BIORITMUL SOMN-VEGHE Iniţial, în ontogeneza timpurie, ritmul veghe-somn este polifazic şi
treptat se adaptează necesităţilor sociale, devenind ritm circadian,
Somnul rezultă ca urmare a unor fenomene complexe, în cadrul cărora deosebim o
componentă pasivă şi una activă. Multă vreme s-a considerat că somnul reprezintă numai un fenomen pasiv, fiind rezultatul
întreruperii stării de veghe prelungite, din cauza procesului de „oboseală” progresivă a neuronilor solicitaţi continuu, ceea ce determină o scădere a

excitabilităţii lor şi implicit o dezactivare a scoarţei prin „deaferentare” (scăderea afluxului senzorial). Actualmente s-au adus însă
argumente importante în favoarea unei inhibiţii active, astfel încât apariţia somnului este privită nu numai ca
privaţiune de trezire, dar şi ca un fenomen activ, evidenţiindu-se o serie de structuri responsabile de
inducerea şi întreţinerea somnului..S-au descris la om două tipuri comportamentale de somn: lent şi
paradoxal, şi implicit trei grade (nivele) de vigilenţă: veghe, somnul adevărat (lent, clasic) şi somnul
paradoxal (cu activitate onirică).

SOMNUL CU UNDE LENTE (SL)

Somnul lent, cu unde lente sau NREM, dependent de sistemul serotoninergic al rafeului median,
este caracterizat prin apariţia pe EEG a unor unde lente, de mare voltaj, sincrone, grupate sub formă de
fusuri, cu frecvenţa de 12-14 c/s şi ocupând 78-82% din perioada totală de somn a adultului. În timpul
somnului lent se produc o serie de modificări funcţionale respiratorii, circulatorii, endocrine, metabolice,
sanguine, renale, vezicale, neuro-musculare.
SOMNUL CU UNDE RAPIDE SAU SOMNUL PARADOXAL
Denumirea de somn „paradoxal” se datorează atât faptului că în această perioadă subiectul este
foarte agitat, cu mişcări oculare şi cu modificări fiziologice şi comportamentale (atonie, erecţie peniană,
etc.) diferite de acelea din faza de somn lent precum şi aspectul EEG asemănător stării de veghe (denumit
de Snyder şi a „treia stare de existenţă”).
Episoadele de somn rapid apar cu o precizie de „orologiu biologic”, la om la fiecare 80-120 de minute (în medie 90 de minute), sunt
regulate şi durează 5-30 de minute (în medie 20 de minute) sau mai mult, fiind ceva mai scurte în prima parte a nopţii şi având tendinţa de a deveni
mai lungi spre dimineaţă.
Privarea de SP (prin treziri repetate la fiecare fază de mişcări oculare) determină o serie de tulburări comportamentale şi un aspect
suferind, omul contractând o „datorie” de somn rapid pe care o „plăteşte” în zilele următoare (fenomenul de rebound), când perioadele acestui timp
de somn cresc repede, proporţional cu durata deprivării. Nevoia fiziologică de SP pare a fi legată de activitatea onirică, ce se presupune a fi foarte
utilă pentru organism, deoarece privarea de acest somn are unele consecinţe clinice nefaste, favorizând apariţia de reacţii psihotice, nevrotice şi
chiar a unor manifestări epileptice.

PROCESUL ONIRIC
Visul reprezintă o „experienţă subiectivă” ce apare în timpul somnului şi în special a SP (unii autori
mergând chiar până la asimilarea somnului REM cu activitatea onirică).