ÎN CĂUTAREA SUFLETELOR PIERDUTE

(Romanul Suflete Moarte de N. V. Gogol)

Prof. univ. dr. MORARU MIHAELA

“În spatele lumii sufletelor moarte Gogol a evidenţiat

sufletul viu al Rusiei – poporul ei.” (N. L. Stepanov)

Aşa cum descoperim în istoria gândirii estetice, comicul a fost întotdeauna considerat
o structură binară, al cărei suport este contrastul. Privind înapoi la lumea acelui secol
îndepărtat şi fascinant, cum ne apare azi secolul al XIX-lea, observăm cum comicul se oferea
scriitorilor din acea vreme gata digerat în forme aproape estetice, pentru că, automat, aparent
inocenta şi de altfel fireasca dorinţă de a arăta “numai simplul adevăr” devenea motorul unei
derulări nesfârşite de instantanee “realiste”, dar în acelaşi timp exemplare prin valenţele ei
comice.
Adevărul vieţii avea el însuşi în acea vreme (ca, de altfel, în toate vremurile) o
structură complexă, manifestându-se în forme hilare la toate nivelurile existenţei sociale.
Într-un mod absolut firesc, marea majoritate a textelor scrise atunci sunt reflexii ale realităţilor
sociale, dar şi mărturie a hotărârii scriitorilor de a îndrepta prin râs “fleacuri şi năravuri”, a
opţiunii lor pentru “catharsisul comic”.
Dacă aplicăm relaţia saussuriană Emiţător – Subiect – Receptor în spaţiul comicului,
ne dăm seama că rolul decisiv îi revine Receptorului, umorul involuntar realizându-se
exclusiv la acest nivel, iar Emiţătorul confruntându-se cu Obiectul comic. James Sully (An
Essay on Laughter) afirmă că râsul este provocat de un lucru în dezacord cu o exigenţă
socială, dar destul de puţin importantă pentru a nu-l judeca prea sever. În plan diacronic, acest
lucru devine într-un mod evident mai dificil de sesizat, deoarece colectivitatea Emiţătorului
este înlocuită la nivelul Receptorului de o colectivitate diferită, cea contemporană nouă.
Disocieri se impun însă chiar şi în plan sincronic, din cauza scindărilor interne ale Obiectului
(moravurile unei anumite epoci, dominate de anacronismul mişcărilor conservatoare şi de
exagerările curentelor novatoare), dar şi din cauza lipsei de omogenitate a relaţiei dintre
Emiţător şi Receptor. Umorul involuntar apare astfel în contemporaneitatea imediată a
textelor şi în funcţie de reacţiile fireşti ale fiecărui Receptor, după cum face el parte dintr-o
tabără sau alta, sau nici din una, nici din cealaltă şi râde deopotrivă şi de unii, şi de ceilalţi.
 În perspectivă diacronică apar două situaţii între care graniţa este anevoie de trasat. Pe
de-o parte se produce accentuarea umorului voluntar al unor elemente concepute de la bun
început ca surse de comic, iar, pe de altă parte, devin expresive elemente iniţial neutre.
Explicaţia firească a acestui fenomen este aceea că textele oglindeau programatic o realitate
atunci existentă, chiar dacă parodiată, în timp ce pentru noi aproape fiecare detaliu (de limbaj,
de comportament, de vestimentaţie etc.) este surprinzător prin inedit. Distanţa dintre
Emiţătorul din secolul al XIX-lea şi Receptorul din secolul al XXI-lea creează automat, în
cazul comediilor de moravuri, “contexte în stare să pună în evidenţă noutatea vechimii”1 şi,
am adăuga noi, să le amplifice pitorescul sau pur şi simplu să-l evidenţieze ca sursă de comic.2
Încă din timpul vieţii, lui Gogol i-a fost recunoscut talentul de scriitor comic, care,
treptat, şi-a dobândit statutul de “ţar al râsului rusesc”, poziţie păstrată până în zilele noastre.3
Întreaga operă gogoliană este îmbibată de multiple nuanţe satirice şi de o mare diversitate de
tonuri ale comicului – de la comicul explicit (grobian) până la comicul ambiguităţii, subtil şi
rafinat. Gogol nu a pus în textele sale nici plâns şi nici râs, el doar cu o putere aproape
supraumană a dezvăluit “automatismul existenţelor” aparţinând unor oameni lipsiţi de
consistenţă spirituală, distrugând concomitent cu o diabolică luciditate însăşi esenţa umană a
prototipului. Defectele travestite în virtuţi (la fel ca şi-n cazul bătrâneţii sulemenite în farduri
stridente) provoacă şi silă, şi milă, alunecând în ridicol şi de aici inevitabil în comic. Gogol ne
prezintă “viaţa de zi cu zi” a personajelor sale, alcătuită dintr-un şir nesfârşit de aparenţe
convenţionale, generatoare de absurd, de situaţii aberante. Gogol atinge resorturile cele mai
intime ale absurdului, în sensul definiţiei date de un maestru recunoscut al genului, Eugen
Ionescu: “Este absurd ceea ce nu are sens.” Şi multe dintre acţiunile din proza gogoliană sunt
lipsite de sens: în diferite momente ale desfăşurării naraţiunii sunt grefate uneori elemente ale
concretului în plină zonă fantastică; se apelează frecvent la denunţarea unor forme
inconsistente prin sugestia de inutilitate a unei aglomerări de bunuri inutile, care, în
contradicţie cu logica necesităţii, nici măcar nu duce la bunăstare; se realizează ridiculizarea
prin parodiere a unor “virtuţi” evidenţiate excesiv etc.
Trebuie subliniat, mai înainte de toate, faptul că Gogol şi-a păstrat până la capăt
trăsăturile definitorii, profund originale, prin care se vădesc menirile alese ale acestui deosebit

1
Negrici Eugen, Expresivitate involuntară, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1977, p. 56
2
Apud Moraru Mihaela, Umor voluntar şi umor involuntar la Gogol şi la primii dramaturgi români
(corespondenţe lingvo-poetice), Romanoslavica, vol. XLVII, nr. 4, EUB, 2011, p. 154
3
Şoptereanu Virgil, Cultura râsului la N. V. Gogol şi M. A. Bulgakov, Romanoslavica, vol. XLVI, nr. 3, EUB,
2010, p. 199
şi complex (dar şi complexat) om şi scriitor. Dar pentru a putea înţelege şi pătrunde
diversitatea şi originalitatea acestui mare scriitor, trebuie să ştim şi cine a fost Gogol-omul.
Se pare că Gogol a fost un om măcinat de puternice contradicţii, oscilând între sarcasm
rafinat şi o patologică lipsă de fermitate morală, între subtilitate şi intuiţie şi o totală lipsă a
stabilităţii interioare, ceea ce l-a pus în decursul întregii sale vieţi în situaţii caraghioase, chiar
înjositoare şi desigur absurde, făcând din el un personaj în aparenţă “comic”, dar mai precis
lugubru. Dezordinea, lipsa de armonie din fiinţa lui interioară se reflecta şi în înfăţişarea lui.
La prima privire, înfăţişarea lui Gogol nedumerea: exista în el ceva straniu, neasemănător
celorlalţi oameni, “prea încordat, prea acut şi în acelaşi timp fracturat, suferind: nasul lung
şi uscat conferea acestui chip şi acestor ochi bănuitori, amplasaţi de o parte şi de alta, ceva
de pasăre, de observator.”4
Cu cât se apropie oamenii de el, cu atât mai mult simt în el acest “ceva, teribil de
departe, de străin, de uluitor, cu care nu te poţi obişnui şi care în unele momente insuflă
chiar şi prietenilor apropiaţi o ostilitate inexplicabilă, amestecată cu spaimă şi chiar
dezgust.”5 Colegii de şcoală de la Nejin îl porecliseră “piticul misterios”, şi Dostoievski a
remarcat la el ceva neobişnuit, supraomenesc chiar, când l-a numit “demonul râsului”. “În
general avea în el ceva respingător”, remarcă Aksakov, unul dintre cei mai apropiaţi prieteni
ai lui Gogol. “Nu ştiu”, conchide el, “dacă l-a iubit pe Gogol cineva exclusiv ca om. Cred că
nu; de fapt, era imposibil.”6 “Sunt într-adevăr comediant şi toată figura mea e caricaturală”,
se declară însuşi Gogol de acord cu părerea celorlalţi. Şi totuşi în pofida acestor vicii, aceiaşi
oameni care îl numesc “ciudat”, “caricatură” şi “smintit”, în alte împrejurări, cu aceeaşi
sinceritate îl cred “profet, învăţător, chiar sfânt”. Acelaşi Aksakov, care în 1847, când Gogol
încă trăia, scria “Văd în Gogol prada mândriei satanice”, la cinci ani după moartea acestuia
exclamă “Îl recunosc pe Gogol de sfânt, este un adevărat mucenic al creştinismului.”7
Este dificil de stabilit momentul propriu-zis când a început boala lui Gogol. Este
posibil să se fi născut cu ea, aşa cum se nasc alţii cu o invincibilă sănătate ori doar să se fi
imaginat iremediabil bolnav, fiind congenital atins de ipohondrie: “Se credea bolnav
incurabil şi era gata să se sfătuiască cu toţi doctorii, deşi la înfăţişare părea proaspăt şi
sănătos.”8 Cam de pe la 24 de ani, Gogol începe să se plângă de o stare de moleşeală,

4
Korolenko V. G., Tragedija velikogo jumorista, în “Gogol’ v russkoj kritike”, Moskva, Izd-vo
Chudožhestvennoj literatury, 1953.
5
Stepanov N. L., N. V. Gogol – studiu critico-biografic, Bucureşti, Ed. Cartea Rusă, 1954, p. 12
6
Aksakov S. T., Istorija mojego znakomstvo s Gogolem, Moskva, Izd-vo Akademii Nauk, 1960, p. 57
7
Ibidem, p. 19
8
Apud Petrişor Marcel, N. V. Gogol sau Paradoxurile literaturii moderne, Iaşi, Ed. Institutul European, 1996, p.
37
“ramoleală” – cum o numeşte scriitorul cu sarcasmul său inedit: “... alcătuirea mea secătuită
este adeseori învinsă de suferinţă şi îmbătrâneşte foarte repede.”9 Senzaţia de frig îl încolţeşte
mereu şi îl urmăreşte ani la rând, ca şi cum nu ar fi o simplă sensibilitate la frig, ci “adierea
unui ger mistic”, de pe lumea cealaltă:

“Mi-e frig şi mi-e frig şi frigul din mine se înteţeşte cu fiecare clipă. Existenţa mea e cumva ciudată.
Trebuie să mă agit, nu să stau locului, ca să mă încălzesc. De îndată ce reuşesc să mă încălzesc, mi se
face iarăşi frig, însă îmi e tot mai greu să mă agit, pentru că încep să mi se umfle picioarele, mai ales
venele de la picioare. Mă topesc într-un ceas cât alţii într-o zi… V-aţi îngrozi dacă m-aţi vedea. ”10

Gogol îşi asumă întreaga sa existenţă cu luciditate şi deznădejde, dându-şi seama de

lipsa de speranţă a singurătăţii sale: “Sunt considerat o enigmă pentru toţi, nimeni nu m-a
ghicit absolut deloc”, îi scria el mamei, confidenta lui “de-o viaţă”.
Clădiţi după chipul şi asemănarea cu propria-i fiinţă, plăpândă şi orgolioasă în acelaşi
timp, oamenii lui Gogol apar veşnic precauţi şi temători, singuri şi trişti. Lucian Raicu, de
exemplu, este de părere că

“ … niciodată (ca în opera lui Gogol) monştrii născuţi de imaginaţia cea mai dezlănţuită, mai
nelimitată, mai necontrolată, n-au fost mai aproape de insignifianţa, mediocritatea pur epidermică a
realului, n-au avut un gust mai lânced, un miros mai pregnant de banalitate stătută, nescoasă de
multă vreme la aer.”11

Dar făcându-şi din “râs” o armă, mânuită cu deosebită dibăcie, în lupta sa îndârjită
împotriva răului general, Gogol priveşte cu o ironică detaşare viaţa însăşi, o contemplă şi o
studiază, ca apoi să “picteze” neîndurător imaginea verosimilă, complexă, definitorie a
societăţii în întreaga ei hidoşenie.
Măiestria lui Gogol este evidentă atât în alegerea fiecărui tip uman, cât şi în
construirea acestui tip, cu ajutorul mijloacelor artistice extrem de variate şi novatoare, în
perfectă armonie cu intenţia comică (menţionăm: comicul, grotescul, şarja unei ridiculizări
necruţătoare, satira etc.). Dar evoluţia unei tipologii nu rămâne singurul act de selecţie în
intenţia comică, faptele şi modul specific gogolian de a împleti naraţiunea în dialog, cât şi
limbajul personajelor, care ţine îndeosebi de formele vorbirii curente, chiar şi atunci când se
9
Ibidem, p. 39
10
Stepanov N. L., op. cit., p. 15
11
Raicu Lucian, Gogol sau fantasticul banalităţii, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1974, p. 303
dezbat noţiuni importante, sunt parte integrantă a măiestriei marelui scriitor rus. O parte
semnificativă din originalitatea aproape copleşitoare a lui Gogol o constituie câteva însuşiri
definitorii cu totul aparte ale operei lui: preocuparea constantă, mereu crescândă pentru lumea
spiritului; preocuparea statornică pentru suprafiresc, pentru miraculos, dar şi pentru realităţile
cele mai profunde ale vieţii în “sublimul banalului cotidian”. Toate aceste particularităţi oferă
autorului un potrivit prilej de realizare a unei satire acide la adresa unei lumi zugrăvite ca un
nefast imperiu al corupţiei, al samavolniciilor desfăşurate pe toată gama încercărilor de a
strivi aspiraţiile fireşti şi însăşi demnitatea umană. Gogol ne arată în opera sa întregul univers
rus, ne arată gândirea lui, intimitatea lui, credinţa lui cea mai adâncă, istoria şi întregul său
destin. El nu se fereşte să aştearnă pe hârtie cele mai uimitoare, mai neobişnuite şi mai
controversate trăiri, gânduri şi perspective. Şi asta pentru că printre “lunecările trucate” şi
căderile adevărate, la Gogol şi eul-intim, şi memoria, şi întreaga lui fiinţă zbuciumată sunt atât
de puternic îmbibate de simţire rusească, de suflul şi megalomania specifice acestui neam.
Gogol a trăit ceea ce a gândit şi a descris ceea ce a trăit. Iar când realitatea acelei lumi s-a
dovedit a nu corespunde deloc idealului său de viaţă, a încetat să mai trăiască în lume şi s-a
mutat, nădăjduim, într-o veşnicie care ocroteşte orice dorinţă omenească.
N. L. Stepanov, un cunoscut biograf şi critic al operelor gogoliene, afirmă despre
acesta că “a creat personaje care ilustrează cât se poate de expresiv realitatea, generalizând
şi tipizând fenomenele din viaţă, arătând totodată şi semnificaţia lor socială.”12 Capacitatea
lui Gogol de a surprinde continuu personajele din multiple unghiuri de vedere şi de a crea în
fond “o lume a tragicului autentic” este subliniată şi de un alt exeget al operei gogoliene, Nina
Brodiansky: “… opera lui (Gogol) străluceşte de imagistică fantastică şi generalizări
impresionante despre natura umană.”13 Referindu-se specific la literatura rusă, Puşkin a fost
primul, urmat, apoi, de Belinski şi Herzen, care a surprins detalii semnificative despre “râsul
lui Gogol”, numindu-l principala calitate a talentului său (alături de celelalte particularităţi),
ce i-a permis scriitorului să surprindă atât degradarea fizică, cât şi morală a omului. Belinski
(care nu a reuşit să pătrundă întreaga esenţă polivalentă a stilului gogolian) remarcă, însă,
indiscutabila capacitate a umoristului rus de a fi “un observator fin al laturii serbede a
sufletului şi a vieţii omeneşti”14, definind subtilitatea comicului gogolian drept “însufleţirea
comică ce triumfă întotdeauna printr-un profund sentiment al tristeţii şi al melancoliei.”15

12
Stepanov N. L., op. cit., p. 9
13
Brodiansky Nina, Gogol and his characters, în The Slavonic and East European Review, vol. XXXI, nr. 76,
1952
14
Belinskij V. G., O klassikach russkoj literatury, Minsk, Izd-vo Nauka i technika, 1976, p. 61
15
Ibidem, p. 62
 La Gogol rolul şi misiunea râsului capătă noi semnificaţii, “aveau să slujească scopul
nobil de a-i reda omului demnitatea umană, tocmai prin relevarea neajunsurilor sale
morale.”16 Referindu-se la modul său de creaţie, însuşi Gogol declară că sursa umorului
izvora la el dintr-o năvalnică necesitate sufletească, fiind expresia unei stări spirituale
dominante “… Pentru a mă distra, născoceam tot felul de imagini caraghioase. Inventam
personaje şi caractere ridicole, pe care le imaginam în cele mai caraghioase situaţii, fără să
gândesc nici pentru ce o fac şi nici la ce-ar putea să folosească. Mă îmboldea tristeţea.”17
Geneza celui mai ambiţios proiect al lui Gogol a fost stabilită în jurul anului 1835, iar
Suflete moarte avea să îl preocupe pe Gogol până în 1842, atunci când a fost publicat primul
volum. Însă, efortul creator de a scrie continuarea romanului (rămas, din păcate, incomplet)
avea să dureze în total 17 ani, până la moartea sa în 1852. Gogol a închinat mai bine de o
treime din scurta sa viaţă de peregrinări, suferinţe, îndoieli din ce în ce mai mari unei singure
opere – Suflete moarte – care i-a asigurat gloria, consumându-l, în schimb, până la sacrificiu.
În ceea ce priveşte apartenenţa Sufletelor moarte la un gen literar sau altul (roman sau
epopee), Gogol optează pentru un al treilea gen, aproape necunoscut în teoria literară a vremii,
şi anume o specie mai mică a epopeii, poemul.

“Stilul compoziţional poate fi rezumat în opoziţia mort – viu, antinomie care se desfăşoară pe
două direcţii interdependente, de suprafaţă şi de substanţă. Cea de suprafaţă rezidă în subiectul
propriu-zis al poemului, în timp ce antinomia de substanţă are drept scop demascarea şi, totodată,
accentuarea prăpastiei dintre sufletul viu al unui om mort şi sufletul mort al unui om viu. ”18

Gogol se remarcă printr-o inventivitate onomastică efervescentă, folosind numele

proprii încărcate de o expresivitate cu totul aparte pentru definirea caracterologică a
personajelor, numele eroilor săi fiind deseori de-a dreptul onomatopeice: Akaki Akakievici
Başmacikin, Ivan Koleso – omul fără identitate, omul obiect; Sobakievici, Derjimorda – ca
întruchipare a brutalităţii şi grosolăniei; Korobocika – posedată de demonul înmagazinării
agoniselilor proprii etc.
Eroii lui Gogol îşi fac veacul migrând de la un han la altul, în lungi şi plăcute
peregrinări prin provinciile ruseşti: Revizorul şi Suflete moarte sunt două exemple concrete de
opere predominant de călătorie: “Când Cicikov nu este de găsit într-un han, el cu siguranţă se
află în drum spre vreunul, sau pur şi simplu îl descoperim, ca invitat de onoare, la masa
16
Iordache Emil, Studii despre Gogol, Iaşi, Ed. Alfa, 2005, p. 51
17
Gogol N. V., Sobranije sočinenij v četyrjoch tomach, Moskva, Izd-vo Pravda, 1952
18
Herbil Mihaela, Teni – otraženie duši, în Studii de limbă, literatură şi metodică, XI, Cluj-Napoca, 2003, p. 275
supraîncărcată cu tot felul de mâncăruri şi băuturi spirtoase a vreunei mărimi locale.”19
Foamea şi ghiftuiala sunt leitmotivele operei gogoliene. Proza lui este populată de personaje
pantagruelice al căror apetit pentru mâncărurile grele şi băuturile alcoolice tari pare a fi veşnic
nepotolit. Gogol este un fin cunoscător de meniuri: la ospeţele eroilor săi se etalează o foarte
mare varietate de mâncăruri, care mai de care mai săţioase şi mai “elaborate”: un exemplu
elocvent în acest sens este figura extrem de pitorească a lui Piotr Petrovici Petuh (Suflete
moarte), care îşi întâmpină musafirul cu invariabilul “Aţi luat masa?”, iar sugestiile lui
culinare configurează un meniu de-a dreptul grotesc:

“… plăcinta să mi-o faci în patru colţuri. Într-un colţ să-mi pui carne de fălci de nisetru şi zgârciuri
de cegă, în alt colţ – hrişcă, ciupercuţe cu ceapă, lapţi proaspeţi, creier şi ce mai ştii tu că trebuie...
La un capăt să fie rumenă, iar la celălalt, mai puţin, iar dedesubt s-o coci aşa, încât, s-o pătrundă
toată, încât, să nu se desfacă în gură, ci să se topească singură, cum se topeşte zăpada, să nici nu
simţi...”20

În Suflete moarte Gogol a creionat două Rusii: una din interior, “în care “porcii”
contribuie la decizii judiciare, iar măsluirea cărţilor devine o înaltă ştiinţă”, denumită Rusia-
tâlhărească şi alta încântătoare, mândră, “o fermecătoare troikă, pe care nimeni n-ar putea-o
întrece”, privită din exterior, “din frumoasa şi minunata depărtare, o Rusie sfântă.”21 Suflete
moarte este un roman despre demonul corupţiei şi al înşelătoriei, cel care a subminat şi va
submina, până la sfârşitul timpului, orice tip de societate, fie ea liberă sau totalitaristă.
Cicikov este în fond – coruptul desăvârşit, înzestrat cu un fler extraordinar pentru avantaj,
pentru şansă, care miroase reuşita oriunde s-ar afla şi indiferent ce formă ar căpăta şi nu o
ratează. E genul de persoană care cade întotdeauna în picioare. Societatea l-a creat, societatea
îl hrăneşte şi tot societatea se va asigura că el dăinuie... (Asta nu a spus-o Gogol. Asta o spun
eu). Suflet golit de sentimente, inimă împietrită de nepăsare, minte întunecată în ignoranţă –
arivistul corupt nu-şi poate găsi loc într-o lume în care se caută schimbare şi progres, dar de
facto, însă, Gogol deplânge până la sfârşit această tristă şi neschimbată realitate, în care
Cicikovii dau tonul şi unde viitorul spre care se îndreaptă “măreaţa troikă” e sortit să rămână
pentru totdeauna o utopie. Nimeni nu reuşeşte ca Gogol, atât de total şi totuşi de sarcastic, să
definească “dialectica imposturii”.

19
Maşinski S., Mertvyje duši N. V. Gogolja, Moskva, Izd-vo Chudožestvennaja literatura, 1978
20
Gogol N. V., Suflete moarte. Poem, Ediţia a III-a, traducere de Tudor Arghezi, Ionel Ţăranu, Iancu Linde şi
Ion Popovici, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1963, p. 94
21
Berdiaev N., Psichologija russkogo naroda, în Sud’ba Rosii, Moskva, 1990, p. 81
 Gogol realizează o frescă multicoloră a peripeţiilor trăite la dimensiuni uneori
fascinante ale eroului său. Comicul se revarsă în subtile cascade, uimind prin ambiguitate şi
rafinament, prin derutabilul joc de adevăruri abia şoptite şi halucinante improvizaţii, prin
consistenta sinteză a feluritelor mijloace de realizare a comicului (prin nume, situaţii, limbaj,
aglomerare de detalii şi nuanţe), totul alternând şi succedându-se într-o ironică fervoare, care
se amplifică necontenit de la un capăt la altul al operei. Peregrinările fantastice ale lui Cicikov
în căutarea “sufletelor pierdute” (atât ale iobagilor decedaţi la propriu, cât şi ale stăpânilor săi
căzuţi în letargia supravieţuirii), încercarea lui disimulată de a-şi clădi o avere şi un nume,
expunerea în cele din urmă a intenţiilor sale, portretizarea nuanţată a fiecărui moşier, toate
acestea “sunt puncte de reper în structura unei satire cu largi zone de cuprindere şi
stigmatizare a celor mai felurite vicii, defecte şi slăbiciuni omeneşti: îngâmfare, lăcomie,
laşitate, prostie, brutalitate, cu diferitele lor nuanţe şi forme de manifestare.”22
Pentru a da o mai mare forţă de reliefare unor concretizări, Gogol stăruie în comparaţii
dezvoltate, în luxuriante eflorescenţe, ca în exemplele: Manilov, un incurabil “gânditor” şi
creator de flamuri fanteziste, este asemănat cu un motan “zâmbind şi strângându-şi ochii de
plăcere, ca un motan gâdilat niţel pe după urechi.”23 Un alt personaj al poemului, grobianul
Sobakievici, este imortalizat într-o uimitoare tehnică a tipizării, folosită adesea de Gogol spre
o evidenţiere puternică a trăsăturilor fundamentale de caracter: “… un urs de statură mijlocie,
om sănătos şi puternic, la migălirea căruia natura nu şi-a prea bătut capul mânuind scule
mici, ci l-a cioplit de-a dreptul: a dat o dată cu barda, fără să mai şlefuiască.”24 Această
corespondenţă, aproape o egalizare a omului cu lucrurile ori vieţuitoarele de pe lângă casă, o
confundare a sa cu ele, este deosebit de plastic reliefată şi în descrierea lui Pliuşkin:

“Ochii lui mici nu-şi pierduseră încă din vioiciune şi-i jucau sub sprâncenele-i stufoase, ca
nişte şoricei care – scoţându-şi botişoarele ascuţite din găuri, ciulind urechile şi mişcând din
mustăcioare – iscodesc dacă nu cumva stă la pândă, în apropiere, vreun motan sau vreun ştrengar
poznaş şi adulmecă bănuitor.”25

Structura romanului este dată de interacţiunea dintre Cicikov şi o gamă variată de

personaje, fapt ce a făcut ca Suflete moarte să fie asemănat cu Don Quijote al lui Cervantes şi

22
John G. R., The rise of prose: Nikolai Gogol, London, Oxford Press, 1987, p. 19
23
Gogol N. V., Suflete moarte, ed. cit., p. 23
24
Ibidem, p. 81
25
Ibidem, p. 100
Divina comedie a lui Dante (Gogol însuşi făcând referiri la aceste două opere). Din acest
punct de vedere (dar nu numai) se poate spune că romanul (poemul) lui Gogol respectă
tradiţia picarescă. Cicikov este un călător, un burlac singuratic – asemenea lui Hlestakov şi
Ikarev (şi poate chiar asemenea lui Gogol însuşi) – ce călătoreşte prin vasta Rusie, cu “afaceri
personale”, iar pe drum trăieşte întâmplări neaşteptate şi întâlneşte oameni variaţi, plecând la
fel de neaşteptat cum a apărut. Prin Cicikov, Gogol a creat, la un nivel aproape epic, un
personaj ale cărui aventuri rezultă din natura afacerii sale. El întreprinde o călătorie de afaceri,
planul său de acţiune fiind unul foarte elaborat, scopul acţiunilor sale mult mai cuprinzător,
creând confuzie în mai multe orăşele şi în mediul rural rusesc.
Totuşi, deşi Cicikov apare (şi dispare) din neant, el nu este în niciun caz un “simplu”
călător. El are un ţel bine definit şi “strict secret”. Îi face plăcere să vorbească numai
generalităţi, în frânturi de fraze bine ticluite şi să arunce “praf în ochi”, toate acestea pentru a
se menţine incognito (asemenea lui Gogol însuşi, ce îşi ascundea identitatea în călătoriile sale
în Europa). Biografia şi scopul personajului ne sunt dezvăluite treptat, pe măsură ce romanul
progresează, iar misterul naturii “afacerii vieţii” lui este dezlegat abia spre sfârşit. Cicikov
este un Hlestakov complet maturizat, lecuit de crizele de “bun-simţ”. Intră, fără îndoială, în
complexitatea personajului şi o sumă considerabilă de defecte, al căror inventar s-au străduit
să-l releve mai toţi exegeţii gogolieni, însă “personalitatea” lui Cicikov cuprinde şi o doză de
virtuţi, fie ele doar aparente. Problema nu este că oamenii sunt răi, ci, mai degrabă, că le e
ruşine de partea lor bună, în fond avem întotdeauna ambele situaţii în acelaşi timp, depinde
doar de unghiul din care privim.
Întreaga existenţă a lui Cicikov poate fi situată sub semnul unui reper şi al unui
camuflat impuls – cel al orgoliului omului neînsemnat. El şi-a confecţionat o întreagă filosofie
practică, a cărei componentă definitorie este cinismul. Pentru un geniu al potlogăriei, Cicikov
este extrem de subtil şi chiar abil. Abilităţile lui oscilează între vigoare, energie, intuiţie, dar şi
rafinament al “oboselii” spirituale şi rapacitate. Dialectica contrariilor funcţionează, în cazul
său, ireproşabil. Trece în lume ca un om total absent la meschinele patimi, la frământările
cotidiene care fac însuşi suportul oamenilor “mici”. Se prezintă în faţa tuturor prevenitor,
amabil şi generos – încearcă cu discreţie studiată a se face util, de neocolit, având gata sfaturi
pentru fiecare, reţete pentru toate complicaţiile, un surâs pentru orice mâhnire şi o şireată
sclipire în ochi; complicitate afectuoasă la toate fărădelegile. Afişează tot timpul o ticluită şi
ipocrită dezinteresare, un altruism desuet, pentru a amorţi orice bănuială şi pentru a-şi ţese, pe
îndelete, pânza lui ca de păianjen otrăvitor, în care-i va prinde pe moşieri. Zâmbeşte amabil
sau îngândurat, dar în realitate îi spionează pe toţi cu insistenţă şi cu o precauţie aproape
diabolică, nepierzând din vedere, pentru planurile sale ascunse, nicio mişcare cât de cât
semnificativă. Cu desăvârşire lipsit de scrupule, cu un curaj de o admirabilă trivialitate,
măsluieşte tot felul de combinaţii, se avântă în tot felul de aventuri suspecte, evidenţiindu-se
printr-o extraordinară volubilitate şi nesecată mobilitate şi prin versatilitate cameleonică.
Nimic nu-l poate abate pe acest “cavaler rătăcitor al banului” din drumul său. Perfecta
stăpânire de sine a personajului în faţa precipitării evenimentelor capătă, în profunzimea
textului, un ton sumbru şi un torent surd de sarcasm. Învălmăşeala socială şi morală din poem
este sinistră şi tonică totodată, şi asta datorită lui Cicikov.
Cicikov este un adevărat “businessman” modern, care prin stăpânirea de sine, prin
politeţea bine dozată şi talentul disimulării, acela de a linguşi politicos partenerul, ca să-l
determine implicit să încheie afacerea, ar putea îndeplini cu “brio” meseria de “agent de
vânzări” în societatea noastră contemporană. El foloseşte o adevărată strategie, un întreg
arsenal de stări şi sentimente în determinarea eventualului “business partner” să bată palma
cu el: lui Manilov îi laudă copiii cu multă condescenţă; bătrânei moşierese Korobocika, care e
cam grea de cap şi nu prea pricepe, îi explică politicos, de mai multe ori, cum stau lucrurile,
cu atâta calm şi insistenţă, încât stârneşte aproape admiraţie.
Pe lângă “netrebnica” şi sfidătoarea sa morală, cu care epatează în faţa tuturor (“Nu
am obiceiul să calc în nicio privinţă legiuirile civile, pentru mine datoria e un lucru sfânt, e
lege. Înaintea legii, mă închin!”) şi în ciuda căreia reuşeşte peste tot să câştige încrederea
altora (încheindu-şi afacerile necurate la adăpostul unor amabilităţi prefăcute), Cicikov are
faţă de el însuşi o admiraţie grosolană, aproape narcisistă. Stă timp îndelungat în faţa oglinzii,
se ferchezuieşte de zor şi se îngrijeşte de corpul său extrem de atent; uneori repetă în oglindă
gesturi, vorbe pe care mai târziu intenţionează să le spună în public, dorind să vadă cum sună
şi dacă impresionează, plăcându-i enorm să se audă vorbind şi să se admire. Şi totuşi Cicikov
evită cât poate să vorbească despre sine, iar dacă e silit, spune doar banalităţi, cu modestie şi
pioşenie creştină, şi în acele momente limbajul lui devine asemănător “celui din cărţi”, extrem
de sensibil şi filosofic, încântând astfel pe toată lumea. Este foarte precaut, cuviincios şi
mânuieşte vorbele cu atâta nonşalanţă şi iscusinţă, încât toţi recunosc în “unanimitate” că
“are un fel delicat de a discuta”. Ca orice spirit afacerist, el nu are încredere în acela ce îi va
fi, poate, partener, de aceea e foarte suspicios în privinţa tuturor, rezervat şi duplicitar.
În ciuda acestor “competenţe”, de la început, Cicikov este încadrat în tipologia eroului
mediocru, de la brişca cu care călătoreşte şi până la statura sa: “… un domn, nici frumos şi
nici urât la înfăţişare, nici prea gras, nici prea zvelt, nu s-ar putea spune că era bătrân, dar
nici prea tânăr (…) domnul avea ceva impunător în purtări şi-şi sulfa nasul din cale-afară de
zgomotos.”26 De asemenea, autorul scoate în evidenţă faptul că sosirii lui Cicikov nu i se dă
niciun fel de importanţă, deoarece este un necunoscut şi nu este, de fapt, aşteptat (şi poate nici
dorit) de nimeni. Mulţi comentatori ai lui Gogol au interpretat această sosire silenţioasă a
necunoscutului Cicikov ca o parabolă a descinderii diavolului în satul rusesc. Acest Cicikov
apare ca un “diavol” abil şi discret, a cărui mediocritate este cu atât mai periculoasă. Călătorul
este Pavel Ivanovici Cicikov şi, asemenea majorităţii personajelor gogoliene, poartă un nume
cu încărcătură semantică ce rezultă din particula interogativă ucraineană “ci” (cine) în forma
sa dublată “ci-ci”, la care se adaugă terminaţia de genitiv –ov (plus sufixul –k), creându-se
astfel combinaţia ambiguă “cine al cui?”.
Imediat după ce soseşte, Cicikov face toate acele lucruri pe care ne aşteptăm să le facă
orice călător: se cazează la hanul local, ia cina şi face primele investigaţii cu privire la orăşel
şi locuitorii săi; face, de asemenea, o plimbare, dând atenţie unui afiş al teatrului local şi se
face atât cunoscut, cât mai ales plăcut oficialilor şi moşierilor din partea locului, linguşindu-l
pe fiecare într-un mod cât mai adecvat. Ştie ce are de făcut. Este precaut şi fiecare gest al său
ori vorbă strecurată şiret sunt bine cântărite, astfel încât să îşi asigure din timp succesul
neobişnuitei sale afaceri. Se recomandă consilier de colegiu şi moşier, ceea ce îl situează pe
undeva puţin mai sus de jumătatea scării ierarhice a gradelor civile din Rusia ţaristă. Dar când
vorbeşte despre sine, nu-şi etalează defel meritele, ba, din contră, se comportă exagerat de
modest: “… un vierme neînsemnat ca el nu e vrednic să fie luat în seamă; că trecuse prin
multe în viaţă, că, în timp ce slujise statul, avusese de suferit pentru dreptate, că avea mulţi
duşmani care au atentat până şi la viaţa lui…”. Asfel, el pregăteşte derularea “marii afaceri”.
La sfârşitul celui de-al treilea capitol, Cicikov cunoaşte deja toate persoanele importante ale
locului, face prima vizită moşierului Manilov şi prima tranzacţie prin care cumpără sufletele
moarte deţinute de acesta. În aceste prime capitole observăm deja apariţia divagaţiilor tipic
gogoliene: comentarii detaliate asupra hanului, stării drumului, firii celor doi servitori, Selifan
şi Petruşka etc. Numele celor doi însoţitori ai lui Cicikov poartă şi ele încărcătura semantică
despre care am vorbit anterior – Selifan amintind de Serafim, ca înger păzitor, iar Petruşka –
de eroul popular din folclorul rus, iar împreună cu Cicikov ei alcătuiesc un “trio”, număr
regăsit şi la caii înhămaţi la celebra troikă.
O trăsătură curioasă a eroilor gogolieni este marea lor singurătate, izolare. Aceştia nu
numai că sunt nişte singuratici notorii, dar nu au nicio responsabilitate, niciun fel de contacte,
nici măcar formale, cu lumea din afară; ei sunt ajunşi la vârsta maturităţii şi în afară de

26
Gogol N. V., op. cit., p. 12
plăcerea de a pălăvrăgi, se arată complet indiferenţi faţă de restul semenilor. 27 Despre
personajele scriitorului rus, Eminescu scria în Curierul de Iaşi, nr. 133 din 5 decembrie 1879,
cu ocazia reprezentării la Iaşi a piesei Revizorul, că

“te cuceresc prin vigoarea şi veridicitatea lor. Cunoşti că nu-i între ei nicio imitaţie în carton, niciun
caracter afectat, răutatea şi înjosirea omenească s-arată aşa cum sunt şi râdem de ele…”. “Râdem şi
ne distrăm... Gogol... cel mai glumeţ scriitor al ruşilor, a avut în suflet un fond de nepătrunsă
melancolie...”28

Lipsite de o dimensiune spiritual palpabilă, personajele din Suflete moarte sunt nişte
mecanisme dotate, totuşi, cu un grad mai mic sau mai mare de vivacitate. Înfăţişarea,
exprimarea, comportamentul, casa şi acareturile moşierilor converg, într-o măsură egală, spre
o evidenţiere puternică a trăsăturilor fundamentale de caracter ce-i definesc şi-i unicizează.
Moşierul Manilov apare ca o întrupare a incompetenţei, a inocenţei visătoare şi a
ignoranţei complete faţă de adevărata stare de fapt din Rusia secolului al XIX-lea. În poem
Gogol ne prezintă provincia rusă ca fiind un lăcaş al proastei administrări, al înşelătoriei, al
stupidităţii, al mizeriei şi al lipsei complete de simţ practic (concept cunoscut ca “svojo
mesto”): Manilov şi consoarta sa sunt fideli unui ideal romantic de armonie familială, dar
Gogol îi prezintă ca pe doi naivi săraci cu duhul, ce trăiesc într-un paradis fals. Numele lui
Manilov are ca rădăcină cuvântul “manit’ ”, cu sensul de farmec, atracţie, vrăjire.
Platitudinea, lipsa de “sclipire” şi de “contradicţii” sunt atributele lui Manilov: “Fiecare cu
patima lui (...), pe scurt, fiecare om cu apucăturile lui, dar Manilov n-avea niciuna.”
Reflexivitatea manilovistă nu are nici ea altă explicaţie decât aceeaşi atenuare a elanului,
aceeaşi paralizie a instinctului vital: “… era zgârcit la vorbă, mai toată vremea sta dus pe
gânduri. Dar numai Dumnezeu ştie la ce se gândea.” Dorinţa de mai bine, cultul prieteniei,
ataşamentul pentru valori spirituale… sunt compromise fără un motiv precis. Cunoscându-şi
aspiraţiile, Manilov înţelege că în formularea lor publică excesul trebuie combătut prin
reţinere şi “bun-simţ”. Orice notă de exagerare ar putea pune într-o lumină proastă seriozitatea
planurilor sale şi este obligatoriu să fie corectată pe loc: “Vru să mai spună ceva, dar dându-
şi seama că o cam luase razna, tăcu şi făcu doar un gest cu mâna...” Bunătatea manilovistă e
devitalizantă, “delicateţea” lui – o deficienţă a simţului realităţii, nimic viu în calităţile sale
care sunt, în fond, mai rele decât contrariul lor. Manilov este singurul care refuză să-i ia bani

27
Apud Gukovski G. A., Realizm Gogolja, Moskva – Leningrad, 1959
28
Apud Petrişor M., op. cit., 1996
pe nişte suflete “care, într-un fel, şi-au sfârşit existenţa” şi i le cedează dezinteresat, luând
asupra sa şi cheltuielile legate de actul de vânzare – cumpărare. Gratuitatea absurdă a gestului
său naşte în Cicikov dorinţa de a face “o săritură” – act gogolian prin excelenţă. Se realizează
astfel un personaj pitoresc şi autentic, dar şi o remarcabilă sugestie de stupidă şi inutilă
agitaţie într-un spaţiu saturat de convenţionalitate şi idealism derizoriu.
Plecând de la Manilov spre moşierul Sobakievici, Cicikov se rătăceşte datorită unei
aprige furtuni ce se dezlănţuise pe drum, iar Selifan se dovedeşte un vizitiu atât de nepriceput,
încât răstoarnă brişca, aruncându-şi stăpânul în noroi. Faptul că Cicikov ajunge la una din
destinaţiile călătoriei sale în toiul nopţii, plin de noroi şi extrem de confuz poate fi interpretat
ca o imagine dantescă a întunericului, a insecurităţii şi a circumstanţelor neliniştitoare, în care
se desfăşoară trecerea lui Vergil dintr-o bolgie a Iadului în următoarea. Astfel, Cicikov ajunge
la văduva Korobocika în chip de oaspete neaşteptat şi nocturn, însoţit de vremea rea,
asemenea diavolului în teatrul popular.
Korobocika, “cap de lemn”, cum o numeşte Cicikov în sinea lui, este tipul de
moşiereasă gospodină, cumpătată până la zgârcenie, lacomă şi temătoare, dar în acelaşi timp
mărginită şi ignorantă. Toate cunoştinţele sale despre lume le-a dobândit prin intermediul
unor vânzători ambulanţi. Habar nu are cine este vecinul său, Sobakievici, este preocupată
doar de propria ei agoniseală şi frământată de grijile cotidiene ale unei proprietare “a doar 80
de suflete de iobagi” care, ducând o viaţă îmbelşugată, se plânge mereu de neajunsuri, pagube
şi recolte sărace. Este greoaie în gândire, însă ştie să adune bănuţ cu bănuţ, pe care-i ascunde
apoi în săculeţi de pânză prin sertarele scrinului, printre albituri şi gheme de aţă colorată. Are
o gospodărie frumuşică: curticica este “plină de păsări şi de alte vietăţi domestice”; în
grădinile rânduite cresc tot felul de “legume folositoare în gospodărie”; face comerţ cu miere,
cânepă, făină, carne, untură şi puf de păsări. Este o gazdă primitoare, o fiinţă chiar religioasă,
uneori puţin superstiţioasă, dar nu are încredere în oameni şi se fereşte cât poate de societatea
lor. Ezitările Korobocikăi, speriată să nu fie trasă pe sfoară, lunecă uşor în derizoriu.
Moşiereasa nu înţelege ce vrea Cicikov de la ea şi acesta pare îndreptăţit să se înfurie în faţa
dovezilor de opacitate, de prostie, pe care nu încetează să le ofere spiritul greoi, obtuz al
interlocutoarei sale. Prejudecăţile bătrânei îl scot din sărite: şi are dreptate – el nu are
prejudecăţi! Dar şi în cazul Korobocikăi, târgul cu Cicikov sfârşeşte prin “a se face”:
calculele ei meschine în faţa unui posibil câştig netrudit, egoismul şi mizeria ei morală o
îndeamnă să “încheie afacerea”, oricât ar fi ea de necurată, deoarece tot tâlcul vieţii sale, toate
gândurile şi toate “aspiraţiile” sunt indisolubil legate de gospodăria ţinută cu zgârcenie, dar cu
pricepere.
 Urmând în continuare logica criptică a drumului (întâlnirea unor personaje “colorate”
şi implicarea în aventuri neaşteptate), Cicikov ajunge la al treilea moşier. Acesta este
Nozdriov, poate cel mai “consistent” personaj din distribuţie, întrupând o tipologie des
întâlnită în literatura rusă: îndrăzneţul nesăbuit, fanfaron, vesel, mincinos fără pereche, amator
de petreceri cu vinuri scumpe şi femei frumoase, într-un cuvânt “golanul simpatic” cu o
comportare prostească şi autodistructivă, despre care chiar proverbul rus glăsuieşte că “jemu
morje po kolenam”. Semnificaţia numelui său derivă de la cuvântul “nări”, probabil pentru a
sugera o “fiară”, un animal de pradă, care-şi adulmecă victima. Gogol ne prezintă detaliat
caracteristicile sale fizice şi morale: “este un bărbat destul de bine făcut, bucălat şi rumen, cu
dinţii albi ca zăpada şi cu favoriţi negri ca smoala”; în el clocotesc “pasiuni josnice, este un
om întreprinzător”, iar firea lui e “de o neobosită agerime şi vioiciune”. Nozdriov este
întruchiparea parazitului, a “eroului de bâlci” (după cum spunea A. I. Herzen), a hăitaşului şi
a cartoforului meschin, care e gata să vândă orice şi pe oricine pentru o partidă de cărţi şi
pentru a câştiga din trucuri şi păcăleli. Nozdriov e cinic, făţarnic, e un mincinos notoriu, face
rău celor din jur cu seninătate şi minte cu dezinvoltură: “acesta este hotarul, anunţă el, tot ce
este pe partea asta îmi aparţine, ca şi tot ce se află pe partea cealaltă. Pădurea de acolo şi
totul în jur sunt ale mele.”29 În realitate, tot ceea ce posedă Nozdriov, tot ceea ce arată, spune
sau atinge, indică o imensă dezordine (aşa cum îi este şi viaţa): totul este stricat, inutilizabil
sau pur şi simplu inutil. Gogol subliniază caracterul tipic, de o vastă răspândire, al lui
Nozdriov prin cuvintele: “Multă vreme lumea va fi plină de Nozdriovi.” Cicikov nu ajunge
nicăieri în negocierile sale cu el, mai mult chiar, abia reuşeşte să scape viu şi nevătămat de
violentul Nozdriov şi asta numai datorită apariţiei căpitanului de poliţie, un adevărat deus ex
machina în acest caz, ce vine să-l aresteze pe Nozdriov pentru nişte matrapazlâcuri din trecut.
Salvat astfel în mod providenţial, Cicikov găseşte în sfârşit drumul către moşia celui
pe care dorea să-l întâlnească încă pe când a plecat de la Manilov. Acesta este Mihail
Semionovici Sobakievici, un personaj foarte diferit de ceilalţi. În timp ce alţii îşi administrează
execrabil moşiile, Sobakievici şi-o conduce în mod eficient, cu o mână de fier. Numele său
are o etimologie evidentă: provine de la cuvântul “sobaka” (câine) şi poate fi înţeles chiar şi
într-un mod mai “dur”: fiu de căţea. Personajul ce poartă acest nume este un om bogat, brutal,
viclean, căutând să înşele pe fiecare, stăpânit de o dorinţă năprasnică de a strânge cât mai
multe avuţii. Este solid, greoi şi stângaci, sănătos de-i “crapă obrajii de roşeaţă”, un adevărat
urs, pofticios şi grobian, care are obiceiul “să calce mereu pe picioarele altora”. Totul în jur,
casa, mobila, familia şi mâncarea poartă semnul şi caracteristicile firii sale: needucat, lacom,
29
Gogol N. V., op. cit., p. 112
crud şi xenofob. Spre deosebire de Manilov, care este mulţumit de toţi şi de toate, pentru
Sobakievici întreaga lume este o adunătură de proşti, tâlhari şi escroci: “Eu îi cunosc pe toţi –
zice el – toţi sunt nişte pungaşi; întreg oraşul e plin de ei şi sunt unii mai pungaşi ca alţii...
Unul singur e mai de treabă, procurorul, dar şi ăsta, la drept vorbind, e mare porc.”30 O
ciudată asemănare cu stăpânul avea şi mobila din casa lui Sobakievici: “… totul era solid şi
foarte greoi, totul avea ceva grosolan şi incomod – masa, fotoliile, scaunele, lăbărţatul birou
de nuc. Fiecare obiect, fiecare scaun părea că-ţi spune: Şi eu sunt Sobakievici!”31 Şi totuşi
simţim printre rânduri un anume ataşament sau admiraţie bine camuflată faţă de modul de a fi
al lui Sobakievici. Impresia de stabilitate, de definit, de onestitate chiar, pe care le emană
acesta, se opune acelei mobilităţi derizorii, acelei inconsistenţe întâlnite la ceilalţi. Deşi în
aparenţă un om brutal, prin înfăţişare şi comportament, Sobakievici este singurul care îşi
păstrează cuvântul dat “negustorului de suflete” chiar după o lungă şi reală târguire cu acesta.
Şi uite aşa, moşierul mitocan, la început de neînduplecat în ceea ce priveşte scăderea preţului,
în final se lasă “păcălit” de Cicikov, care prin însufleţirea de care dă dovadă la tocmeală, îi
creează proprietarului de suflete impresia că n-are nimic de ascuns şi este un comerciant
“adevărat”, uns cu toate alifiile, o persoană demnă de respect în ochii unuia ca Sobakievici
(corb la corb nu scoate ochii).
Gogol dezvăluie în acest punct câte ceva din natura afacerilor lui Cicikov şi explică în
sfârşit de ce acesta călătoreşte în căutarea sufletelor moarte pe care le cumpără. Gogol face
însă aceste dezvăluiri în mod treptat, lăsând cititorul să ghicească adevăratele motive. Cu mai
multe ocazii, Cicikov îşi declară dorinţa de a se însura şi de a-şi întemeia o familie. Astfel, o
posibilă explicaţie pentru cumpărarea sufletelor moarte ar fi dorinţa lui justificată, în acest
caz, de îmbogăţire, făcând posibilă întreţinerea financiară a unei potenţiale familii. Planul lui
Cicikov era de fapt altul, o escrocherie la limita legii, posibilă şi “palpabilă”, deoarece în
Rusia de dinainte de reformă, averea unui moşier era direct proporţională cu numărul de şerbi
deţinuţi. Impozitarea se făcea pe baza unui recensământ al acestor “suflete”, aşa cum erau
numiţi în terminologia oficială şerbii. Cum baza de impozitare era stabilită prin acest
recensământ periodic (o dată la patru ani), taxele moşierului rămâneau constante între două
recensăminte, chiar dacă între timp scădea numărul de şerbi, prin moartea ori fuga lor. În
aceste condiţii, Cicikov cumpăra numele şerbilor morţi, dar înregistraţi ca vii, dobândind o
avere fictivă considerabilă, pe care apoi o putea folosi ca garant în obţinerea unui credit

30
Ibidem, p. 121
31
Ibidem, p. 124
bancar. Escrocheria, perfect valabilă legal, era compusă dintr-o reţea elaborată de înşelătorii,
chiar dacă ideea de bază era una foarte simplă.
Tema căsătoriei constituie de asemenea un leitmotiv constant. În Suflete moarte Gogol
face numeroase observaţii cu privire la starea matrimonială a personajelor. Cicikov însuşi este
descris ca un burlac de vârstă mijlocie, care atunci când are o întâlnire pasageră cu fata
guvernatorului, după un scurt moment de infatuare sentimentală, îşi reaminteşte imediat că
până şi creaturile îngereşti se transformă în femei adulte şi, deci, în viziunea sa, respingătoare.
Vârsta, experienţa şi comoditatea l-au făcut pe Cicikov precaut şi temperat în relaţiile cu
femeile, pentru care nici nu are prea multă consideraţie. Putem extrapola cu uşurinţă această
“teamă de femeie” şi asupra autorului însuşi, care, conform datelor biografice, fusese un
caracter dificil, uşor misogin, veşnic înspăimântat şi total ignorant în ceea ce priveşte enigma
feminină.
Imediat ce-şi încheie vizita şi afacerile cu Sobakievici, Cicikov se îndreaptă spre
următorul moşier, ultimul, înainte de a se schimba decorul rural cu cel urban. Acesta este
Pliuşkin, avarul trist. Pliuşkin este una dintre marile realizări ale poemului. El este cel mai
complex şi mai elaborat personaj. Toate apăsările şi dezavantajele bătrâneţii sunt cu grijă şi
măiestrie concentrate în figura lui Pliuşkin, care apare nu sinistră (cum o văd cei mai mulţi
exegeţi gogolieni), ci tragică. Incapacitatea lui de a cheltui bănuţul pentru “zile negre”, teama
de a risipi agoniseala şi de a rămâne “pe drumuri”, pasiunea lui morbidă de a strânge, aduna şi
depozita lucruri inutile, mărunte, nefolositoare – sunt dezolante, la fel ca şi reacţiile întârziate,
gesturile lipsite de graţie, dar toate, din păcate, sunt “atributele” nu ale unei descompuneri
morale, ci fizice, sunt apucăturile bătrâneţii, sindromul singurătăţii apăsătoare şi ucigătoare.
Pliuşkin este o victimă a necazurilor prin care a trecut. Un om ajuns la bătrâneţe este scos din
făgaşul vieţii sale împlinite şi ordonate. Un om lăsat de soartă singur trăieşte descumpănit,
fără să mai întrevadă niciun rost în searbăda sa existenţă. El încearcă să-şi găsească treburi de
făcut nu pentru că ele trebuie făcute, ci ca să-şi umple timpul, care se scurge parcă prea încet.
“După 60 de ani – anii zboară şi zilele abia se târăsc” – ăsta este, în fond, secretul tuturor
inepţiilor şi dezacordurilor ce apar în universul oamenilor bătrâni şi singuri. A fost o vreme
când Pliuşkin ducea o fericită viaţă de familie, era gospodar model, chibzuit; în casa lui
ospitalieră se trăia în belşug şi împlinire. Iată însă că soţia i-a murit, fiica cea mare a fugit de
acasă şi s-a căsătorit împotriva voinţei tatălui său; feciorul a părăsit şi el casa, intrând în
armată; fiica cea mică a murit. Doar Pliuşkin a supravieţuit, neputincios, scrutând pustiul
rămas (în casă şi în suflet): “paznic, păstrător şi stăpânitor al bogăţiilor sale” şi, învăluit în
mantia neagră a singurătăţii, cădea tot mai jos, se degrada tot mai vizibil. Chibzuinţa de
odinioară s-a transformat într-o patologică patimă a lăcomiei: “sentimentele umane se
stingeau pe zi ce trece în el şi zilnic se destrăma ceva în această jalnică ruină.” Gogol a
zugrăvit în culori înspăimântătoare cumplita apăsare a bătrâneţii, îngrozitoarea deznădejde a
singurătăţii – stări doar intuite de el, dar atât de veridic prezentate, încât nu poţi să nu te
întrebi dacă lui nu cumva i-a fost mai frică de bătrâneţe decât de moarte?!
Capitolul final este dedicat, în cele din urmă, dezvăluirii adevăratei identităţi a eroului.
Gogol prezintă în sfârşit biografia lui Cicikov: crescut de tatăl său pentru a fi calculat şi
strângător, nu este de mirare că fiul urmează sfatul părintesc întreaga sa viaţă: “Adună şi
păstrează bănuţul, care nu te vinde şi nu te va trăda niciodată.” În istoria vieţii lui, în lanţul
lung al “isprăvilor” sale, începând cu specula din anii de şcoală şi terminând cu falsificarea
testamentului, negoţul cu suflete moarte apare ca ceva aproape nevinovat. În fond, Pavel
Ivanovici Cicikov “munceşte” şi se şlefuieşte cu răbdare, cu strădanie, agonisind bănuţul şi
experienţa de viaţă. Idealul său este să adune o avere ce trebuia să-l facă moşier, să-i ofere
confortul unei proprietăţi, un locşor cald şi îmbelşugat în societate, unde dorea să-şi trăiască
restul zilelor în îndestulare, devenind “cinstit”. Acest ideal şi l-a dezvăluit în clipa când a
întâlnit-o pe fiica guvernatorului: “Dacă unei femei drăguţe îi adaugi o zestre de două sute de
mii de ruble, acest lucru ar putea să aducă, cum s-ar spune, fericirea unui om cumsecade.”
În mod evident, povestea în sine nu este decât un pretext pe care Gogol îl foloseşte
pentru a putea prezenta societatea cu mecanismele ei ascunse, pentru a demasca odioasa
natură a birocraţiei, a corupţiei şi a eludării legilor. Dorinţa lui Gogol nu este aceea de a
ridiculiza Rusia şi societatea sa, ci, mai degrabă, de a dezvălui, asemenea lui Dante,
consecinţele păcatului. Schimbările, răsturnările şi reformele fără fond nu au produs în lume
decât o senzaţie de uşurare temporară, dar, în final, nu au afectat cu nimic inerţia vieţii ce
aduce din nou totul pe calea minimei rezistenţe, a inevitabilului triumf al delăsării şi al
corupţiei.
Ultima răsturnare de logică se petrece chiar în finalul primului volum, când Gogol
foloseşte imaginea troicii în plină goană pentru a glorifica cursa nebunească a Rusiei de-a
lungul istoriei. Aici, Rusia nu mai este aceea a sufletelor moarte, ci este o Rusie îndreptată
spre viitor. Această viziune a unei Rusii regenerate nu este susţinută de primul volum, dar este
justificată ca preludiu al evoluţiei viitoare, subiect pe care Gogol dorea să îl înfăţişeze în
continuare. Gogol reuşeşte să descrie în mod detaliat, realist anatomia societăţii ruseşti din
epocă, cu toate viciile şi virtuţile umane, dând naştere unor personaje memorabile, în care
tragicul şi comicul se îmbină în portrete şi replici savuroase.
 Cuvintele lui Gogol din Pagini alese din corespondenţa cu prietenii sună simptomatic,
aidoma unei mărturisiri:

“Niciunul dintre cititorii mei n-a ştiut că, râzând de eroii mei, a râs de mine. N-am avut vreun viciu
prea puternic care să iasă în evidenţă, după cum n-am avut niciuna din virtuţile care mi-ar fi putut da
o înfăţişare nobilă. Aveam, în schimb, îngrămădite în mine tot felul de ticăloşii posibile, din fiecare
câte puţin, dar atât de numeroase, cum n-am întâlnit până acum la niciun om (…). Pradă unui
neobişnuit proces sufletesc, am ajuns să le transmit eroilor mei. ”32

Astfel, opera lui Gogol poate fi interpretată ca o confesiune, o istorie a propriului

suflet.

32
Gogol N. V., Opere în 6 volume, în traducerea lui Al. Teodoreanu, Anda Boldur, Ada Steinberg şi Petru
Solomon, Bucureşti, Ed. Cartea Rusă, 1958