UN EROU AL TIMPULUI NOSTRU ( M.I.

Lermontov )

Un erou al timpului nostru areîn centrul acțiunii un personaj complex, alcătuit dintr-un
conglomerat de contradicții – un inadaptabil, un nonconformist, un răzvrătit, despre care Al.
Phlippide spune că: „Peciorin este reprezentantul cel mai concret și bine conturat al laturii
demonice a sufletului romantic”.

Romanul - nu are în vedere destinul unui individ, ci soarta unei întregi generaţii, al unor
oameni străini în propria lor ţară, după spusele autorului însuşi, care explica în prefața
romanului: „Eroul timpului nostru – este un portret alcătuit din viciile întregii noastre generații,
în plina lor dezvoltare”.

„Un erou al timpului nostru” – este primul roman psihologic din literatura rusă, care
prezintă același personaj în variate ipostaze de viață, dar și în momente extreme de diferite.
Faptele se petrec într-o cronologie inversă (avem la început Bela – perioada când Peciorin își
ispășește pedeapsa pentru duelul în care a fost omorât Grușnițki, apoi întâmplarea cu duelul și
prințesa Mary. Iar între aceste peripeții este o lungă perioadă de 7 ani).

Romanul lui Lermontov se înscrie în sfera literaturii confesive, autoscopice. Faptele

consemnate în jurnalul lui Peciorin, ca şi consecinţele acestora, ilustrează teoria  omului de
prisos („lişnij cielovek”), continuând cumva tipologia personajului Oneghin, un tip uman,
caracterizat printr-o neverosimilă capacitate de disimulare, oscilând între trădare, ură, invidie,
ipocrizie și rarele crize de conștiință, totul pe un trist fundal al unui spleen patetic, adică acea
plictiseală demonică ce acaparează tot ce mai scânteiază viu în sufletul omului.
Romanul e fără final, cu o existenţă fără ţel cum este aceea a lui Peciorin. Astfel de fiinţe,
născute dintru început cu sentimentul finitudinii, al unei oboseli împovărătoare, sunt ceea ce
Dostoievski va demasca ulterior drept – “marea plictiseală (handra) a secolului sau zbaterea
marelui hoinar rus, străin în propria lui viață”.
Personajele care populează această lume demonstrează toate defectele și viciile societății.
Tipologia
Cine sunt aceste personaje, care populează întreaga literatură rusă din prima jumătete a
secolului al XIX- lea, de la Pușkin, Lermontov, Turgheniev și alții?
De obicei, sunt oameni care posedă calităţi morale şi intelectuale remarcabile, irosite
ulterior, dar care le permit acestor fiinţe să-şi conştientizeze şi să-şi analizeze propria risipire,
suficienţa de care se lasă înghiţiţi treptat.
Recrutaţi cel mai adesea din mediul aristocratic, ei poartă însemnele acestei clase
(Peciorin e subţirel şi palid, cu mâini fine şi albe). Oameni cu multe posibilități de a înfăptui ceva
măreț, ei nu fac nimic propriu-zis, nu au un proiect de viaţă, reuşind să-şi intrige semenii.
Astfel, Oneghin, personajul lui Puşkin, se plictiseşte copios: saturat cu lecturi byroniene,
răsfăţat de femei, se dovedeşte incapabil să ia cea mai mică hotărâre în privinţa propriei vieţi.
Peciorin reprezintă o altă vârstă a lui Oneghin, în el sălăşluieşte o putere latentă, dar
niciodată ridicată la suprafaţă. Peciorin ar fi capabil, cu un efort de voinţă, să se salveze de
zgura plictisului. În copilărie şi în adolescenţă (anti)eroul lermontovian încearcă să trăiască în
virtutea unor coordonate spre care fiinţa sa interioară tinde cu toată puterea.
Stăpân al propriului destin, înzestrat cu o minte patrunzătoare, o sensibilitate ieșită din
comun și un farmec ce i-ar putea aduce multe izbânzi, dar îi aduce doar avantaje personale și

1
efemere, Peciorin își irosește talentele cu nechibzuință, aruncându-se în cele mai nebunești și mai
primejdioase aventuri, din care nu lipsesc femeile, rivalii, briganzii, contrabandiștii sau duelurile.
Mintea sa ageră este mereu în căutarea unei noi provocări, mereu în căutarea adevărului
și a înțelegerii unor taine care pe mulți i-ar infricoșa.
Plictisit de viață, orbit de vanitate, măcinat de o pustietatea sufletului pe care nimic nu
pare să fie în stare s-o umple, cinic până la autodistrugere, dorindu-se stăpânul lumii, dar fiind
doar călăul ei, Peciorin alunecă într-un soi de fatalism, dându-și seama că setea sa nedomolită de
noi experiențe și plăceri duce nu numai la distrugerea celor din jur, ci și la propriul declin.

Personajele
Lermontov nu le lasă personajelor sale nicio fărâmă de speranță. Singurul exponent al
unui “bine” mărunt și sentimental ( tipologia “omului neînsemnat” ) – este Maxim Maximîci,
funcționarul mărunt, figura neutră, monotonă ca existență care își permite și clipe de simceră
prietenie și iubire, urmate de multă dezamăgire. Elocventă în acest sens este întâmplarea (poate
cea mai tristă din roman) - când bătrânul ofițer, veșnic la datorie, își permite un singur moment
de indisciplină și pleacă din postul său de pază pentru a-l întâlni pe Peciorin …. Marea lui
bucurie copilărească este spulberată brusc de indiferența și răceală calculată a lui Peciorin.
Vedem cum cinicul personaj eșuează și ca prieten după ce își aduce la disperare sau chiar
moarte- iubitele.
Interesant de semnalat comportamentul lui Oneghin ( care refuză iubirea Tatianei, deși
este sincer marcat de curajul și noncomformismul ei, dar – nu dorește să o distrugă și preferă să-i
aducă durere, dar nu pieirea) și cel al lui Peciorin ( care după ce îi omoară logodnicul,
provocându-i și durere și regrete, îi aruncă lui Mary în față că s-a jucat cu ea, intuind-o o victimă
ușor de sedus și că nu a iubit-o nicio clipă). Cinic și dezgustător!
Spre deosebire de Oneghin al lui Puşkin, care suferă din lipsa unei vieţi spirituale care să îi
ofere un sens, Peciorin crede că lumea nu se ridică la nivelul idealurilor sale. Ca urmare,
egoismul său este mai activ şi mai răzbunător. El răpeşte o tânără cercheză şi apoi se plictiseşte
de ea; o face pe o tânără nobilă rusoaică să se îndrăgostească de el, doar pentru a-i face în ciudă
unei cunoştinţe, pe care apoi o ucide în duel.

Peciorin – un personaj extrem de complex - frumos ( avem cel mai lung portret fizic din
literatura rusă), bogat, enigmatic, pedant…. Toate premisele unui bărbat care ar fi putut fi și
fericit și împlinit, dar …eșuează lamentabil. Nu este capabil să simtă, să se bucure, hrănindu-se
cu nefericirile altora.

Citat – “ Suferințele și bucuriile altora nu le văd decât în legătură cu mine - ele sunt hrana care
dă sufletului meu vlagă”

Singur și superior caută „înfometat” mereu alte victime. Este sclavul unei neputințe
aproape cronice – are în el microbul nefericirii eterne.
Orice om sau lucru nou îl atrage pentru un timp scurt, ca un mijloc egoist de a se elibera
din hățișul îndoielilor și deziluziilor, dar nu reușește să se salveze și vrea tot mai mult.
Mărturisește: „Am început să citesc, să studiez, însă m-am plictisit și de știință. Nu dă nici
glorie, nici fericire”.
Călătorește mult (mitul călătorului – element romantic), trăiește primejdios, sfidându-și
soarta.

2
 Se dorește stăpânul destinelor umane, mai ales în ceea ce privește femeile. Este mândru
că nu a fost niciodată sclavul iubirii, ci dimpotrivă - “ am fost mereu stăpânul atotputernic al
voinței și inimii lor, fără să fac vreo sforțare deosebită pentru asta “.
Foarte important este pasajul în care asistăm la o spovedania (neașteptată la un astfel de
personaj), când Peciorin simte nevoia de a se autoanaliza (o face în fața prințesei Mary, pe care
nu o iubește, nici nu o respectă, poate tocmai din acest motiv își descarcă sufletul – o consideră
doar o confidentă comodă).

Da, asta mi- a fost soarta din fragedă copilărie! Toți au citit pe fața mea semnele unor
însușiri rele, care de fapt nu existau. Dar ei credeau că există, și din cauza asta s-au și ivit.
Eram modest, dar am fost acuzat că sunt viclean, și am devenit închis. Eram foarte sensibil și la
bine și la rău, nimeni nu mă mângâia, toată lumea mă jignea, și atunci m-am făcut răutăcios.
Eram ursuz, ceilalți copii erau veseli și guralivi, mă simțeam superior acestor copii, dar lumea
mă considera inferior, și am devenit invidios. Eram gata să iubesc pe toată lumea, nimeni nu m-
a înțeles și am început să urăsc. Tinerețea mea cenușie s-a scurs într-o continuă luptă cu mine și
cu lumea, temându-mă de batjocură, mi-am ascuns sentimentele cele mai bune în adâncul inimii,
acolo au și murit. Spuneam adevărul, dar nimeni nu mă credea, și am început să mint.
Cunoscând lumea bine de tot, am ajuns un maestro în arta vieții, și am văzut cum alții, care nu
cunoșteau această artă, erau fericiți și se bucurau de toate darurile vieții, fără să fi făcut vreo
sforțare, daruri pentru care eu atât de greu am luptat fără răgaz. Și atunci, s-a ivit în sufletul
meu disperarea, dar nu disperarea aceea pe care o vindeci cu un foc de pistol, ci o deznădejde
rece, neputincioasă, care se ascunde sub amabilitate și sub un zâmbet curtenitor.
Am ajuns un infirm moral - jumătate din sufletul meu nu mai exista, se uscase, se evaporase,
murise. Am tăiat-o și am aruncat-o. A doua jumătate însă se frământa și trăia, și am pus-o la
îndemâna tuturor, dar nimeni nu și-a dat seama de asta, pentru că nimeni nu știa de existența de
odinioară a jumătății care pierise.

TEMĂ
1. PARALELĂ ONEGHIN – PECIORIN (ASEMĂNĂRI ȘI DIFERENȚE) – CU
ARGUMENTE DIN TEXT (CITATE)
2. ANALIZA TEMATICO – NARATIVĂ A PASAJULUI ANTERIOR (CU
SPOVEDANIA LUI PECIORIN)
 TERMEN 12 MAI