Sunteți pe pagina 1din 16

Seminar 6

7 Forma şi structura Constituţiei


Formele constituţiilor. în literatura de specialitate se cunosc mai multe criterii de clasificare a constituţiilor, şi
anume:
a) în dependenţă de forma de exprimare avem:
- Constituţii nescrise;
- Constituţii scrise;
- Constituţii mixte.117
Constituţiile nescrise sau cutumiare sunt compuse din reguli cu privire la organizarea puterii ce nu au forma unui izvor
normativ scris, dar există în realitate şi se aplică temporar în rezultatul unor lovituri de lat sau revoluţii. Aceste reguli se
numesc „convenţii ale constituţiei”.
Constituţiile scrise sunt compuse dintr-un sigur act normativ codificat sau din mai multe legi constituţionale. Acestea
reprezintă marea majoritate a constituţiilor modeme.
Constituţiile mixte se compun atât din texte scrise, cât şi din cutume constituţionale şi precedente judiciare.
b) în dependenţă de procedura de revizuire, constituţiile se împart în:
- rigide;
- flexibile.
Constituţiile rigide sunt acele constituţii care stabilesc, prin normele sale constituţionale, o procedură complicată de
modificare sau prevăd o perioadă în care o parte sau întreaga Constituţie nu poate fi modificată. Ele se modifică printr-o
procedură complexă ce se diferă de modificarea legilor organice sau ordinare.
Constituţiile flexibile se mai numesc şi constituţii suple şi ele pot fi modificate de către legiuitor printr-o procedură
similară cu cea de modificare a unei legi ordinare. în statele unde există astfel de constituţii nu există de ordin
procedural deosebire dintre legea constituţională şi celelalte legi.
c) în dependenţă de regimul politic:
- democratice;
- autoritare.
Constituţiile democratice prevăd drepturile şi libertăţile cetăţenilor, principiul pluri-partidismului, separaţia puterilor
în stat şi dreptul cetăţenilor de a participa şi a alege organele statale.
Constituţiile autoritare limitează drepturile cetăţenilor şi promovează politica şi ideologia unui singur partid.
d) în dependenţă de durata în timp avem constituţii:
- permanente - majoritatea constituţiilor lumii;
- temporare - se adoptă pe o anumită perioadă de timp, prealabil stabilit, în cazuri excepţionale.
Structura Constituţiei. Structura desemnează elementele ce alcătuiesc „corpul” Constituţiei şi legăturile specifice
dintre acestea.
('onstituţia este o lege fundamentală moderată cantitativ şi cu un coeficient ridicat de operaţionalitate. Majoritatea
constituţiilor scrise sunt structurate în titluri, capitole, secţiuni şi articole. Din punct de vedere al structurii diverselor
constituţii nu există până în prezent o practică unitară în ceea ce priveşte dispunerea diferitelor titluri şi i apilole în
cadrul constituţiei.
8. Adoptarea şi abrogarea Constituţiei
Supremaţia Constituţiei determină o procedură specială de adoptare. Adoptarea Constituţiei este un proces complex
în cadrul căruia sunt diferenţiate trei elemente: 1 .Iniţiativa adoptării; 2. Organul competent să adopte; 3. Modurile de
adoptare.
1. Unele constituţii prevăd, în mod expres, organul care poate iniţia procesul de elaborare şi adoptare a constituţiei.
Alte constituţii nu conţin asemenea reglementări, această prerogativă rezultând din sistemul normativ care
reglementează tehnica de elaborare a legilor.
2. Organul competent să adopte Constituţia este desemnat prin noţiunea de putere constituţională sau putere
constituantă. Puterea constituantă poate fi de două tipuri:
- putere constituantă originară: are menirea de a stabili o Constituţie nouă, atunci când apar state noi sau în urma
înfăptuirii revoluţiilor. 1 liniarul puterii constituante originare poate fi poporul sau guvernul.
- putere constituantă derivată sau instituită: modul de organizare şi limcţionare este prestabilit într-o Constituţie
anterioară. Se consideră că, puterea constituantă derivată nu este în drept de a adopta o nouă Conslituţie, ci numai de a o
revizui pe cea existentă. în practică sunt cazuri când puterea constituantă derivată şi-a asumat prerogativele puterii
constituante originare.
Din punct de vedere al modului de adoptare a constituţiilor există:
- Constituţie acordată;
- Statutul (Constituţie plebiscitară);
- Pactul;
- Constituţie-convenţie;
- Constituţie parlamentară.
Constituţia acordată numită şi carta concedată reprezintă Constituţia care este adoptată de către monarh, ca stăpân
absolut, care- şi exercită puterea sa. Această Constituţie este o operă a monarhului şi este adoptată datorită
constrângerilor ce se fac faţă de monarh. Ca rezultat, el este nevoit să recunoască unele drepturi cetăţenilor.
Statutul(Constituţia plebiscitară) reprezintă, de asemenea, o cartă concedată care se votează pe cale plebiscitară.
Datorită acestui fapt, ea se consideră mai progresivă faţă de constituţia acordată. Unul din neajunsurile ei este faptul că
procesul organizării plebiscitului se bazează pe teroare şi presiuni.
Constituţia-pact este adoptată prin intermediul încheierii unui pact (contract) între popor şi rege, unde poporul este
reprezentat de Parlament. Prin acest act, guvernanţii impuneau anumite condiţii monarhului de care el trebuia să ţină
cont.
Constituţia-convenţie era adoptată de către o adunare denumită convenţie. Această adunare se alegea cu scopul de a
adopta Constituţia. Ea se deosebeşte de celelalte constituţii prin faptul că era adoptată de o adunare reprezentativă a
corpului electoral.
Constituţia parlamentară este adoptată de Parlament, la adoptarea căreia se parcurg mai multe etape, şi anume:
- iniţiativa constituţională;
- elaborarea proiectului;
- discutarea publică a proiectului;
- adoptarea proiectului de către Parlament cu o majoritate calificată (cel puţin 2/3 din numărul total al membrilor
Parlamentului)
- aprobarea Constituţiei de către popor prin referendum.
Acest mijloc de adoptare a Constituţiei este cel mai eficient şi democratic. In primul rând, există state cu tradiţie sau
de influenţă britanică, care nu au nici până în prezent constituţii scrise, structurate ii i mod unitar, ci un număr mai mare
sau mai mic de acte constituţionale, care în totalitatea lor, completate cu normele şi uzanţele parlamentare, oferă
fundamentul unor reglementări cu caracter constituţional. Constitunţiile „nescrise” nu pot să suplinească existenţa unui
corp de reguli precise, reunite intr-un singur document de natură să ofere - sistematic şi neechivoc - prezentarea
structurii politice a unei ţări în ansamblul său, a drepturilor cetăţeneşti, a modalităţilor şi practicilor prin care se îi i
lăptuiesc raporturile dintre puterile statului.
Constituţia Republicii Moldova se atribuie la categoria constituţiilor parlamentare, deoarece a fost adoptată de
Parlamentul Republicii Moldova la 29 iulie 1994 cu votul a 2/3 din numărul total de deputaţi, îiîsă nu a fost aprobată de
către popor prin referendum.
Abrogarea Constituţiei. în conformitate cu Dicţionarul explicativ român prin termenul de abrogare înţelegem „a
anula, a suprima, a aboli o lege sau regulament”. în ceea ce priveşte abrogarea ( (instituţiei, chiar dacă ea nu este
stipulată, atunci când raportul de forţe politice se schimbă în esenţa sa, în mod necesar este adoptată o nouă Constituţie.
în majoritatea cazurilor constituţiile sunt abrogate în rezultatul loviturilor de stat, revoluţiilor sau destrămării unor state
federale şi apariţia unor noi state independente (de ex. destrămarea URSS). în acest context, actuala Constituţie a
Republicii Moldova a foist adoptată după ce Republica Moldova a devenit un stat suveran şi independent. Constituţia
Republicii Moldova prevede la Dispoziţii finale şi tranzitorii, articolul I, că intră în vigoare la data de 27 august 1994.
La aceeaşi dată, Constituţia Republicii Moldova din 15 aprilie 1978 este în întregime abrogată.

9. Clasificarea constituţiilor
>
Constituţiile (actele constituţionale), în toate statele, sunt atestate ca „legea legilor” având două trăsături esenţiale:
- ea este opera suveranului (poporului);
- ea este legea fundamentală situată chiar deasupra autorităţilor care au elaborat-o.
Pentru a înţelege asemănările şi deosebirile dintre aceste tipuri de constituţii, în literatura de specialitate constituţiile
au fost clasificate şi argumentat mai sus, după următoarele criterii:
a) Din punct de vedere al modului de adoptare a constituţiilor:
- Constituţie acordată;
- Statutul (Constituţie plebiscitară);
- Constituţie-pact;
- Constituţie-convenţie;
- Constituţie parlamentară.
b) In dependenţă de forma de exprimare:
- Constituţii nescrise;
- Constituţii scrise;
- Constituţii mixte.120
c) In dependenţă de procedura de revizuire constituţiile se împart în:
- rigide;
- flexibile.
d) In dependenţă de regimul politic:
- democratice;
- autoritare.
e) In dependenţă de durata în timp avem constituţii:
- permanente;
- temporare.
1) în dependenţă de procedura de adoptare:
- constituţii adoptate de Parlament cu aprobarea lor ulterioară tic către popor prin referendum;
- constituţii adoptate de Parlament fără aprobarea lor ulterioară de către popor prin referendum.
10. Revizuirea (modificarea) constituţiilor
Orice Constituţie este supusă modificării, indiferent care ar fi fonna (refonnularea ori abrogarea unui articol sau
introducerea unei dispoziţii constituţionale noi). De obicei, modificarea, ca şi procedura de revizuire sunt expres
prevăzute chiar în textul legii fundamentale. în procesul de revizuire a Constituţiei se determină trei cerinţe: 1). dreptul
de a revizui ( (instituţia trebuie să aparţină aceluiaşi organism care a adoptat-o; 2). autoritatea competentă a revizui
Constituţia diferă după felul acesteia; 3). procedura de revizuire a Constituţiei este, în principiu, asemănătoare celei de
adoptare.
Modificarea (revizuirea) Constituţiei se poate face după aceeaşi procedură după care se modifică legile. In acest caz,
suntem în prezenţa unei Constituţii suple sau flexibile. în sistemul constituţiilor considerate flexibile”, o simplă lege
votată de Parlament este suficientă pentru a produce modificarea constituţională dorită, cu condiţia - evident – ca
Parlamentul să dispună de o anumită majoritate. Sistemul constituţiilor flexibile este uşor, dar, punând pe picior de
egalitate constituţiile cu legile ordinare, limitează semnificaţia Constituţiei şi a valorii sale de lege juridică
fundamentală.
Dacă modificarea Constituţiei se face după alte reguli decât cele obişnuite după care se modifică legile ordinare, ne
aflăm în faţa unei (Constituţii rigide. În sistemul constituţiilor considerate „rigide”, orice modificăre constituţională
cuprinde întotdeauna o majoritate constituțională de 2/3 la nivelul întregului Parlament (dacă ţara în cauză are un sisfem
bicameral), dar şi un referendum popular, în care majoritatea cetăţenilor trebuie să se pronunţe în favoarea modificărilor
constituţionale. Constituţiile rigide subliniază valoarea şi autoritatea supremaţiei Constituţiei, promovând un sistem de
valori în cadrul căruia o schimbare constituţională trebuie efectuată întotdeauna în anumite forme şi proceduri, diferite
de acelea ale legilor ordinare.
Constituţia Republicii Moldova se atribuie la categoria constituţiilor rigide. Procedura de revizuire a Constituţiei
cuprinde cinci etape:
- Iniţiativa de revizuire;
- Dezbaterea iniţiativei de revizuire de către autoritatea publică competentă;
- Adoptarea legii de revizuire;
- Promulgarea legii de revizuire;
- Publicarea legii de revizuire.
I) Iniţiativa de revizuire a Constituţiei. Baza juridică pentru revizuirea Constituţiei este aceeaşi ca şi la elaborarea
actelor normativ- juridice, şi anume: Regulamentul Parlamentului Republicii Moldova, legea cu privire la iniţiativa
populară de revizuire a Constituţiei, precum şi legea privind actele legislative.
în conformitate cu prevederile art.141 din Constituţie, iniţiativa revizuirii poate aparţine:
- unui număr de cel puţin 200.000 de cetăţeni ai Republicii Moldova cu drept de vot;
- unui număr de cel puţin o treime de deputaţi în Parlament;
- Guvernului.
Proiectul de lege privind modificarea Constituţiei se prezintă în calitate de iniţiativă populară de modificare a
Constituţiei doar după ce a parcurs următoarele etape:
1) a parvenit de la cel puţin o treime de deputaţi ai Parlamentului şi nu de la Preşedintele RM sau de la un număr de
deputaţi mai mic de o treime.
2) a parvenit de la Guvern, ci nu de la membrii în parte a acestuia.
3) a parvenit de la un număr de cel puţin 200.000 de cetăţeni ai RM cu drept de vot, care provin sau au domiciliu
permanent din cel puţin jumătate din unităţile administrativ-teritoriale de nivelul doi, iar în fiecare din ele trebuie să fie
înregistrate cel puţin 20.000 de semnături.
Cât priveşte iniţiativa populară de revizuire a Constituţiei, poate fi acceptată de Parlament numai:
după ce s-a colectat numărul menţionat de semnături; aceste semnături să fie depuse numai de cetăţenii RM;
semnăturile să fie colectate de grupul de iniţiativă care se constituie de la 27 la 200 cetăţeni ai RM cu drept de vot;
- acest grup să fie înregistrat la Ministerul Justiţiei în tennen de 10 zile după prezentarea listei membrilor lui;
- colectarea semnăturilor să nu înceapă mai devreme de 3 luni şi nu mai târziu de 8 luni după publicarea proiectului
de lege privind modificarea Constuţiei şi a listei autorilor acestuia în Monitorul Oficial al RM;
- fiecare pagină din listele de colectare să fie semnate de persoana i arc colectează semnăturile în prezenţa
conducătorului autorităţii administraţiei publice locale pe al cărei teritoriu au fost colectate semnăturile şi aplicarea
ştampilei autorităţii administraţiei publice locale pe fiecare pagină;
- pe baza acestor liste să fie întocmit un proces verbal, în ultima zi a termenului de colectare a semnăturilor, care
împreună cu semnăturile meiiibrilor grupului de iniţiativă va fi prezentat Ministerului Justiţiei pentru verificarea
respectării legislaţiei şi a veridicităţii listelor de colectare;
- să existe decizia Ministrului Justiţiei privind izbutirea iniţiativei populare de revizuire a Constituţiei, în termen de
14 zile după prezentarea proiectului privind modificarea Constituţiei. La rândul său Ministerul Justiţiei transmite
Agenţiei Naţionale de Presă “Moldpres” proiectul de lege privind modificarea Constituţiei şi lista autorilor proiectului
pentru a lipi iblicate în Monitorul Oficial al RM. Totodată legea menţionează că ni it ori ai proiectului de lege privind
modificarea Constituţiei poate fi un grup de la 7 la 27 de cetăţeni ai RM cu drept de vot.
Proiectele de legi constituţionale pot fi prezentate Parlamentului numai împreună cuavizul Curţii Constituţionale.
2) Dezbaterea iniţiativei de revizuire de către autoritatea publică competentă. Preşedintele Parlamentului sau
vicepreşedinţii lui înaintează proiectul de lege spre dezbatere şi avizare Comisei permanente sesizate în fond de
competenţă ce ţine proiectul respectiv. Pentru examinarea proiectului de lege constituţională, Parlamentul creează o
comisie specială în care intră reprezentanţii a tuturor fracţiunilor parlamentare sau desemnează comisia permanentă
sesizată în fond de competenţa căreia ţine proiectul respectiv.
Pentru dezbaterea proiectului de lege constituţională, se cer în mod obligatoriu avizele tuturor comisiilor
permanente, avizul Direcţiei juridice a Aparatului Parlamentului, precum şi cel al Guvernului în cazul când iniţiativa nu-
i aparţine. în baza avizelor menţionate, Comisia specială sau comisia permanentă sesizată în fond întocmeşte un raport
asupra proiectului de lege constituţională şi-l prezintă Biroului permanent în decurs de 15 zile de la expirarea termenului
de 6 luni din momentul prezentării proiectului în cauză, împreună cu avizul Curţii Constituţionale adoptat cu votul a cel
puţin 4 judecători; de către 1 /3 din deputaţi sau de Guvern, sau de către Curtea Constituţională în cazul în care
revizuirea Constituţiei este iniţiată de cetăţeni.
Dezbaterea în prima lectură a proiectului de lege constituţională constă în:
- prezentarea de către autor a proiectului, cu excepţia cazului când revizuirea Constituţiei este iniţiată de către
cetăţeni;
- audierea raportului Comisiei speciale sau a Comisiei permanente sesizate în fond;
- luările de cuvânt ale deputaţilor care reprezintă toate fracţiunile parlamentare.
De asemenea, în cursul dezbaterii în prima lectură a proiectului de lege constituţională nu pot fi făcute amendamente,
iar la încheierea dezbaterilor. Parlamentul adoptă una din următoarele decizii:
- aprobarea proiectului de lege în prima lectură;
- remiterea proiectul de lege Comisiei speciale sau Comisiei permanente sesizate în fond;
- respingerea proiectului de lege;
Decizia asupra proiectului de lege constituţională dezbătut în prima lectură se adoptă de către Parlament, sub formă
de hotărâre, cu votul 11 lajorităţii deputaţilor prezenţi. în cazul în care Parlamentului sunt supuse mai multe proiecte de
legi constituţionale ce vizează aceeaşi problemă, acesta, la propunerea comisiei speciale sau a comisiei permanente
sesizate în fond, decide care din ele va fi dezbătut ca proiect de bază, celelalte fiind considerate proiecte de alternativă.
După aprobarea proiectului de lege constituţională, în prima lectură, Preşedinţele Parlamentului cere opinia
deputaţilor privind punerea de îndată la vot a proiectului în a doua lectură sau transmiterea acesteia comisiei speciale
sau comisiei permanente sesizate în fond pentru examinarea amendamentelor şi pregătirea proiectului pentru dezbaterea
in a dona lectură. în cazul în care, cel puţin 25 de deputaţi vor cere transmiterea proiectului de lege constituţională
comisiei speciale sau comisiei permanente sesizate în fond, Preşedintele dispune aceasta. In caz contrar, se va pune la
vot în lectura a doua şi definitivă. Dacă proiectul de lege constituţională este transmis comisiei speciale sau comisiei
permanente sesizate în fond, în termen de 15 zile după adoptarea proiectului în prima lectură, deputaţii pregătesc şi
transmit amendamentele comisiei respective. Acest termen poate fi prelungit, la propunerea Preşedintelui Parlamentului,
prin votul majorităţii deputaţilor prezenţi. în a doua lectură pot fi dezbătute şi supuse votului doar amendamentele
depuse în scris şi semnate de cel puţin de 5 deputaţi. Amendamentele pot ţine de redactarea textului, de modificări i are
nu afectează esenţa prevederilor propuse de autor sau de omiterea unor articole sau părţi de articole, dacă aceasta nu
afectează esenţa proiectului. Totodată, amendamentele nu pot viza introducerea unor i lemente ce nu sunt prezentate în
proiectul avizat de Curtea Constituţionala. Fiecare amendament în parte este pus spre dezbatere şi votare în cadrul
comisiei speciale sau comisia permanentă sesizată în fond. După aceasta, ea întocmeşte un raport de prezentare a
proiectului de lege constituţională pentru dezbaterea în a doua lectură, în care îşi expune poziţia asupra fiecărui articol.
Dezbaterea proiectului de lege constituţională în a doua lectură constă în:
- prezentarea fiecărui amendament de către autorii acestuia;
- audierea opiniilor fracţiunilor parlamentare, prezentate de cel mult doi reprezentanţi din partea fiecărei fracţiuni şi
deputaţilor independenţi;
- audierea opiniei comisiei speciale sau a comisiei permanente sesizate în fond asupra fiecărui amendament;
- votarea fiecărui amendament în parte.
Amendamentul la proiectul de lege constituţională se aprobă prin votul majorităţii deputaţilor prezenţi. în cazul în
care amendamentul nu obţine numărul de voturi necesar, se consideră adoptată prevederea proiectului votată în prima
lectură. După examinarea şi votarea fiecărui artico 1 în parte, Preşedintele Parlamentului supune votului proiectul de
lege constituţională în întregime. în cazul în care nu se obţine numărul de voturi necesar, el se consideră nul.
Dezbaterea proiectului de lege în a treia lectură se va efectua la decizia Parlamentului în cazul proiectelor de legi
constituţionale, proiectelor de legi organice în problemele bugetului, finanţelor, economiei care necesită considerabile
cheltuieli financiare, precum şi în cazul tratatelor internaţionale.
A treia lectură constă în:
- transmiterea amendamentelor comisiei permanente sesizate în fond sau altei comisii componente şi Guvernului
spre examinare şi prezentarea raportului şi avizul, în termen de 3 săptămâni;
- efectuarea, la decizia Parlamentului, a expertizei economico- financiare imparţiale asupra amendamentelor în
cauză;
- discutarea raportului comisiei permanente sesizate în fond a avizului Guvernului şi a rezultatelor expertizei. în
dezbateri poate lua cuvântul numai o singură dată, numai câte un reprezentant al fiecărei fracţiuni parlamentare şi numai
deputaţii care în cursul dezbaterii proiectului de lege în a doua lectură au făcut amendamente, iar comisia permanentă
sesizată în fond nu le-a acceptat.
In cazul în care sunt supuse revizuirii dispoziţiile privind caracterul suveran, independent şi unitar al statului, precum
şi cele referitoare la neutralitatea permanentă a statului, Parlamentul după adoptarea proiectului de lege constituţională
declară referendumul constituţional republican pentru aprobarea noilor prevederi, care se vor aproba prin acest
referendum cu votul majorităţii cetăţenilor înscrişi în listele electorale. Referendumul constituţional se destaşoară
conform prevederilor < odului electoral.
3) Adoptarea legii de revizuire a Constituţiei. După efectuarea dezbaterilor proiectului de lege de revizuire a
Constituţiei, intervine cea de-a treia etapă a elaborării actelor care o constituie adoptarea. Aceasta este activitatea finală
a deputaţilor prin care se acordă proiectului calitatea de lege. Votarea legii este actul care permite d e g a jarea voinţei
majorităţii. Conform art.74 din Constituţia RM legile constituţionale se adoptă cu votul a 2/3 din numărul deputaţilor
aleşi.
4) Promulgarea legii de revizuire a Constituţiei. Legile, inclusiv legile de revizuire a Constituţiei adoptate de
Parlament, se promulgă de către Preşedintele RM conform art. 74 din Constituţia RM. Iniţial, legile adoptate de
Parlament se semnează de Preşedintele Parlamentului sau de către unul dintre vicepreşedinţii Parlamentului la
rugămintea sa, sau în absenţa Preşedintelui Parlamentului, în termen de cel mult 20 zile de la adoptare. Promulgarea este
o instituţie a Preşedintelui. Legea se trimite dc către Preşedinte sau de către vicepreşedintele Parlamentului spre
promulgare. Preşedintelui RM în termen de 25 zile de lucru de la adoptarea ei. Preşedintele care este şef al statului, este,
totodată, şi un garant al constitutaţii actelor normative, astfel, dacă voinţa legiuitorului contravine unor principii
generale sau dacă alte categorii de vicii se conţin în conţinutul lor propriu-zis, atunci Preşedintele RM poate cere
Parlamentulil, doar o singură dată, reexaminarea legii pentru orice motive ce Inc ca legea în ansamblu sau o parte a ei
inacceptabilă. Dacă Parlamentul menţine hotărârea adoptată, Preşedintele este obligat să promulge legea în termen de
cel mult 2 săptămâni de la data înregistrării legii în Aparatul Preşedintelui. în cazul în care Parlamentul nu-şi menţine
hotărârea, legea se consideră respinsă.
Promulgarea nu este un vot nou, ci este un act prin care se recunoaşte conţinutul autentic al textului care a fost votat
de Parlament şi se dă dispoziţie ca legea să fie publicată în organul de presă oficial.
5) Publicarea legii de revizuire a Constituţiei. Legile de revizuire a Constituţiei se publică în Monitorul Oficial al
RM editat de Direcţia de Stat pentru asigurarea informaţională Moldpres în limba de stat cu traducere în limba rusă şi în
alte limbi. Publicarea legilor de revizuire a constituţiei constituie etapa decisivă ce finalizează procesul de elaborare a
legii. Conform art. 76 al Constituţiei RM legea intră în vigoare la data publicării sau la data prevăzută în textul ei.
Nepublicarea legii atrage inexistenţa acesteia. Astfel, publicarea este procedura ce constituie şi ea o etapă a procesului
de elaborare.
Biroul Permanent al Parlamentului şi Cancelaria de Stat asigură remiterea la timp Direcţiei Moldovei a actelor
oficiale pentru publicarea lor în Monitorul Oficial cel târziu în termen de 7 zile după primire. Publicarea legilor de
revizuire a constituţiei este o îndatorire a statului, aceasta reiese din art. 23 alin.( 1) al Constituţiei RM prin care se
stipulează „că fiecare om are dreptul să i se recunoască personalitatea juridică ”.
În concluzie, putem menţiona că Constituţia Republicii Moldova conţine un titlul aparte ce se referă la revizuirea
Constituţiei. În Constituţia Republicii Moldova există şi o serie de limitări ale revizuirii Constituţiei, care sunt
specificate în mod expres în art. 142. Astfel, dispoziţiile privind caracterul suveran, independent şi unitar al statului,
precum şi cele referitoare la neutralitatea permanentă a statului pot fi revizuite numai prin aprobarea lor prin
referendum, cu votul majorităţii cetăţenilor înscrişi în listele electorale. Nici o revizuire nu poate fi, însă, făcută dacă are
ca rezultat suprimarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora. Suntem de
părerea că caracterul suveran şi independent al statului Republica Moldova nu poate fi obiectul revizuirii nici într-un
caz, deoarece ca rezultat al revizuirii ar putea dispărea Republica Moldova în calitate de stat.
Constituţia nu poate fi revizuită nici pe durată stării de urgenţă, de asediu sau de război, iar art. 143 din Legea
fundamentală prevede că Parlamentul este în drept să adopte o lege cu privire la modificarea (Constituţiei după cel puţin
6 luni de la data prezentării iniţiativei corespunzătoare. Legea se adoptă cu votul a două treimi din deputaţi şi dacă, de la
prezentarea iniţiativei cu privire la modificarea Constituţiei, Parlamentul nu a adoptat timp de un an legea
constituţională corespunzătoare, propunerea se consideră nulă.
11. Tipurile de legi
Legea (fr. legere, lire = a citi), ca izvor de drept, este expresia rațională şi solemnă a dreptului. în sensul ei mai larg,
juridico-politic, legea reprezintă însuşi dreptul scris, orice formă a actelor normative. Ea este considerată a fi expresia
voinţei generale, rezultatul actului de voinţă al unei autorităţi sociale. Legea este forma principală prin care sc exprimă
juridic reglementarea relaţiilor sociale. Totodată, prestigiul legii vine de la tradiţia religioasă, în special, de la Biblie care
face ca legea divină să fie primul mod de expresie a lui Dumnezeu.
În doctrina juridică se arată că legea, ca izvor de drept, este expresia naţională şi solemnă a dreptului. Ioan Humă,
menţionează că legea este un act normativ elaborat de către puterea legislativă după o procedură specială şi care,
reglementând relaţii sociale, dispune de o Ibrţă superioară celorlalte acte normative ce i se conformează. Ion Deleanu
menţionează că legea este actul juridic normativ adoptat de către organul legiuitor şi după o procedură stabilită în acest
scop, prin care în cadrul competenţei sale legislative, aceasta stabileşte reguli generale şi de aplicaţie repetată, a căror
aplicare este asigurată prin virtualitatea coerciţiunii statale. Iar Ioan Muraru defineşte legea ca actul juridic al
Parlamentului, elaborat în conformitate cu Constituţia, potrivit unei proceduri prestabilite şi care exprimă voinţa şi
interesele poporului, reglementând relaţiile sociale cele mai generale şi importante.
Teoreticienii clasifică legile după mai multe criterii:
a) In funcţie de autoritatea lorjuridică sau după criteriulforţei juridice distingem legi: constituţionale, organice şi
ordinare.
Legile constituţionale ocupă primul loc în ierarhia legilor atât prin conţinutul lor, cât şi datorită procedurii speciale
de adoptare ale acestora. Prin conţinutul lor ele introduc texte noi în Constituţie, abrogă anumite texte constituţionale
sau le modifică pe cele existente. Legile constituţionale, Constituţia şi legile de modificare a lor stabilesc principiile
întemeietoare ale vieţii sociale şi de stat, sistemul organelor şi separaţia puterilor în stat, drepturile şi îndatoririle
fundamentale ale cetăţenilor.
Prin tradiţie stabilită în doctrina dreptului, Constituţia este recunoscută ca „lege fundamentală”, fiind, deci, parte
integrantă a sistemului actelor normativ-juridice, fiindu-i specifice toate caracteristicile legii, iar legile constituţionale
sunt legile de modificare şi/sau completare a Constituţiei. Constituţiile nu reglementează relaţiile sociale în totalitatea
sa, ci doar cele mai importante elemente ale existenţei social-organiza- ţionale. Prin legile constituţionale sunt supuse
reglementării relaţiile sociale, care determină funcţionarea statului şi societăţii, fiind în mod practic mijlocul de
stimulare şi direcţionare a procesului reglementării juridice (inclusiv legislative) în stat.
Prin intermediul normelor constituţionale se stabilesc principiile şi valorile juridice, care sunt norme ale aplicării
directe, fapt ce asigură posibilitatea apariţiei în baza lor a unor relaţii juridice. Valorile juridice
- regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele şi protecţia socială;
- organizarea generală a învăţământului;
- regimul stării de urgenţă, de asediu şi de război;
- infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;
- acordarea amnistiei şi graţierii.
în conformitate cu aceste articole din Constituţie, prin lege organică se mai reglementează şi alte domenii. Se
deosebeşte în acest caz o categorie de legi, care poate fi numită „categoria legilor statutare” prin intermediul cărora se
instituie juridic diferite organe ale statului, noi elemente social-statale de reglementare şi/sau administrare şi/sau
soluţionare a conflictelor sociale. în acest caz legea organică constituie mijlocul soluţionării unei situaţii sociale
tipologice de apariţie a necesităţii intervenţiei legiuitorului în domeniul relaţiilor sociale.
Constituţiile prevăd anume adoptarea legilor organice, în scopul determinării statutului juridic al persoanei fizice
(statutul politic al cetăţeanului, statutul alegătorului, statutul deputatului), precum şi statutul persoanei în diferite
domenii ale vieţii sociale, ale vieţii personale şi intime, mai ales în domeniul ocrotirii drepturilor şi intereselor legale
(normele procesuale, civile, penale, administrative etc.).
Această categorie de legi se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor aleşi după cel puţin două lecturi, iar modificarea,
completarea şi abrogarea lor sau ale unor dispoziţii ale acestora se fac, de regulă, tot printr-o lege organică, conform
procedurii stabilite în acest sens. Excepţie de la regula de bază este prevăzută în alin.7 al art. 111 din Constituţia RM şi
anume, legea organică care reglementează statutul special al unităţii teritoriale autonome Găgăuzia poate fi modificată
cu votul a trei cincimi din numărul deputaţilor aleşi în Parlament. La fel, sunt excepţii de la prevederile art.72 din
Constituţie şi aşa numitele legi locale adoptate de autorităţile locale ale unităţii teritoriale autonome Găgăuzia. în opinia
noastră, aceste legi contravin sau se abat de la normele ce au fost stabilite de către Constituţia RM referitoare la
UTAGăgăuzia.
Legile ordinare reglementează acele domenii ce nu constituie obiect al reglementării primelor două categorii de
legi. Legile ordinare, din punct de vedere al obiectului de reglementare normativ-juridic, constituie categoria cea mai
numeroasă de legi. Ele intervin în orice di tmeniu al relaţiilor sociale, cu excepţia domeniilor supuse reglementării prin
Constituţie şi legi organice.
Prin procedura simplă de adoptare, legile ordinare constituie categoria cea mai dinamică. Reglementează cele mai
distincte şi dispersate instituţii sociale, lipsite de complexitate şi formalism. Această categorie de legi este chemată să
asigure, în condiţii adesea de urgenţă, principiul supremaţiei legii în raport cu alte categorii de acte normativ- juridice.
Sunt destinate preponderent soluţionării unor „situaţii problematice” şi relaţii sociale, evoluţia echilibrată în raport cu
organismul social care necesită intermedieri de ordin normativ-juridic. în Republica Moldova se adoptă cu votul
majorităţii deputaţilor prezenţi şi această categorie de lege nu trebuie să contravină dispoziţiilor constituţionale şi
organice, iar modificarea, completarea şi abrogarea legilor ordinare sau ale unor dispoziţii ale acestora se fac, de regulă,
prin legea ordinară conform procedurii stabilite în acest sens.
b) In funcţie de conţinutul lor, deosebim legi: materiale şi procedurale.
Legile materiale reglementează activitatea subiectelor de drept, persoane fizice şi persoane juridice, relaţiile dintre
ele.
Legile procedurale stabilesc forma de desfăşurare a unei acţiuni sau activităţi publice sau private, căile şi mijloacele
de valorificare şi apărare a drepturilor patrimoniale, inclusiv forma de emitere sau întocmire a actelor juridice şi aceea în
care să fie sancţionaţi cei care au încălcat legea materială.
c) în funcţie de obiectul reglementării juridice, distingem legi cu caracter: constituţional, civil, penal, administrativ,
fiscal etc.
d) Legile se mai diferenţiază, în dependenţă de aplicarea relaţiilor sociale, în legi: generale, speciale şi excepţionale.
Legile generale se aplică tuturor relaţiilor sociale sau subiectelor de drept ori unor anumite categorii de relaţii sau de
subiecte, Iară să- şi piardă caracterul de generalitate.
Legile speciale se aplică în exclusivitate unor categorii de relaţii sociale sau subiecte strict detenuinate prin derogare
de la regula generală.
Legile excepţionale vizează relaţiile sociale generate de situaţii excepţionale. Ele derogă de la legile generale şi cele
speciale. în caz de divergenţă între legile generale sau speciale şi legile de excepţie cu aceeaşi forţă juridică se aplică
legea excepţională. Astfel de acte sunt, de exemplu, acelea prin care se instituie starea de necesitate.
e) In funcţie de durata lor, distingem legi: permanente şi temporare.
Legile permanente - acele legi cărora nu li se cunosc data şi împrejurările încetării aplicării lor.
Legile temporare sunt acele cărora li se cunosc atât data intrării în vigoare, cât şi data şi condiţiile ieşirii lor din
vigoare.
12. Supremaţia Constituţiei
în literatura de specialitate, unii autori explică supremaţia Constituţiei prin aceea că aceasta este legea supremă. Alţii
consideră că supremaţia Constituţiei este un rezultat al faptului că modificarea ei trebuie adoptată de către Parlament cu
majoritatea calificată de două treimi din numărul total al deputaţilor, spre deosebire de legile organice sau cele ordinare,
loan Moraru defineşte supremaţia Constituţiei ca o calitate a Constituţiei care o situează în vârful instituţiilor politico-
juridice dintr-o societate a unui stat, fiind sursa reglementărilor în domeniile economic, politic, social şi juridic.
Supremaţia constituţională se fundamentează pe conţinutul şi forma ei: supremaţie materială şiformală. Supremaţia
materială se bazează pe faptul că întreaga ordine juridică se bazează pe Constituţie. In ceea ce priveşte supremaţia
fonnală, ea se explică prin divizarea constituţiilor III rigide şi suple (flexibile). Această clasificare ţine de formele de
elaborare a Constituţiei.
Supremaţia constituţiei a fost şi este fundamentată pe democratism. Constituţia este unul din mijloacele juridice de
realizare a democratismului in organizarea activităţii statului. Constituţia este sursa fundamentală a sistemului politic ca
şi a sistemului juridic naţional. Ea este plasată în fruntea ierarhiei actelor politice şi a actelor normative cărora le conferă
legitimitate politică şi respectiv juridică, în măsura în care acestea corespund întru totul normelor şi principiilor pe care
ea le consacră.
Conţinutul Legii fundamentale reflectă condiţiile social-politice şi istorice existente la un moment dat într-o societate
dată, tradiţiile istorice, interesele naţionale, cultura politică a poporului. Constituţiile scrise sunt elaborate de organisme
reprezentative la nivel naţional (Adunările Constituante sau Congrese) ale căror membri au calitatea de reprezentanţi ai
naţiunii.
Constituţia, ca izvor principal al dreptului este o parte integrantă a acestuia. Stabileşte principiile fundamentale
pentru întregul sistem de drept. Toate celelalte ramuri îşi găsesc punctul de plecare în prevederile Constituţiei. Orice
abatere de la aceasta este considerată o încălcare a Constituţiei, ea ducând la nulitatea normei respective. Dacă o normă
constituţională este modificată, atunci se modifică şi norma ramurii de drept, deoarece în permanenţă trebuie respectată
concordanţa întregului drept cu Constituţia. Supremaţia Constituţiei implică o serie de consecinţe juridice, dar este
asigurată în acelaşi timp şi de garanţii. Asigurarea supremaţiei Constituţiei înseamnă şi asigurarea stabilităţii sociale şi a
ordinii juridice în stat.
Se cunosc trei garanţii juridice ale supremaţiei Constituţiei şi anume:
- controlul general al aplicării Constituţiei;
- controlul constituţionalităţii legilor;
- îndatorirea fundamentală de a respecta Constituţia.
Controlul general al aplicării Constituţiei este rezultatul faptului că întreaga activitate statală este organizată prin
Constituţie. Constituţia statorniceşte formele fundamentale de realizare a puterii de stat şi categoriile de organe ale
statului. Totodată, stabilind sistemul statal, Constituţia stabileşte şi competenţa organelor de stat. Acest lucru se face
având în vedere că puterea poporului nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune o diviziune a competenţelor şi o autonomie
a organelor de stat. Toate organele statului trebuie să-şi desfăşoare activitatea în conformitate şi în limitele stabilite prin
Constituţie. Pentru ca acest lucru să nu rămână o simplă cerinţă, orice Constituţie organizează un sistem complex şi
eficient de control al aplicării acesteia. Acest control general este şi prima generaţie juridică a supremaţiei Constituţiei,
realizându-se prin formele şi căile de control statornicite.
Supremaţia Constituţiei se explică nu numai prin poziţia dominantă în raport cu celelalte acte normative, ci şi cu
întreaga activitate politică. O îndatorire fundamentală a şefului statului este de a veghea aplicarea şi respectarea de către
toate celelalte autorităţi publice, organisme neguvernamentale, cetăţeni, partide politice, sindicate etc.
Controlul constituţionalităţii legilor este activitatea organizată de verificare a conformităţii legii cu Constituţia. Ca
instituţie a dreptului constituţional, acesta cuprinde regulile privitoare la organele competente a face această verificare,
procedura de urmat, precum şi măsurile ce pot luate după realizarea acestei proceduri. în general controlul
constituţionalităţii legilor este considerat o garanţie a supremaţiei Constituţiei.
Privită prin prisma ierarhiei normelor, supremaţia Constituţiei implică stricta conformitate cu litera şi spiritul
Constituţiei a tuturor normelor |i indice. Această concordanţă (conformitate) este verificată şi asigurată prin controlul de
legalitate. Controlul este o componentă a activităţi statale şi se exercită în continuu în forme şi structuri
instituţionalizate. Controlul de legalitate priveşte toate actele juridice ale autorităţilor publice şi se exercită, de regulă, de
autorităţile statale ierarhic superioare asupra celor inferioare, ierarhia implicând subordonare şi control.
Îndatorirea fundamentală de a respecta Constituţia este cea de a treia garanţie juridică a supremaţiei Constituţiei.
Aceasta presupune ca prevederile din Constituţie să fie aplicate şi respectate de către toţi cetăţenii. Izvorul acestei
îndatoriri tundamentale trebuie căutat în chiar conţinutul şi poziţia Constituţiei, în faptul că aducerea la îndeplinire a
prevederilor constituţionale înseamnă tocmai realizarea tasurilor pe care statul le ia în vederea dezvoltării materiale şi
culturale a societăţii. Mai mult ca atât, articolele 55 şi 7 din Constituţia Republicii Moldova se referă la faptul că orice
persoană îşi exercită drepturile şi I iliertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile
altora şi că Constituţia Republicii Moldova este Legea ei Supremă. Nici o lege şi nici un alt act juridic care contravine
prevederilor ( (instituţiei nu are putere juridică.
13. Controlul constitutionalitătii

Controlul constituţional este controlul asupra transpunerii în viaţă a Constituţiei, legilor constituţionale şi celor
organice. Controlul constituţional înseamnă verificarea actelor emise de organele de stat, proces prin care organul ce
verifică poate anula actele organului controlat. Pentru fundamentarea sau argumentarea controlului constituţional s-au
înaintat trei teorii de bază:
• Teoria organică care reiese din faptul că, deoarece Constituţia este actul puterii legislative, atunci actele organelor
puterii de stat prevăzute de Constituţie, fiind ierarhic inferioare puterii legislative, nu trebuie să contrazică actul acestei
puteri;
• Teoria instituţională reiese din faptul că, Constituţia instituie „reguli de joc” pentru organele puterii de stat, nici
unul din ele neputând atenta la competenţa celuilalt (în cazul statelor federative este important respectarea sferelor
competenţei centrale şi cea a subiectelor federaţiei);
• Teoria natural-juridică sau teoria contractului social consideră că Constituţia instituie reguli pentru guvernanţi şi
guvernaţi fiind, în primul rând, garanţii a drepturilor omului şi cetăţeanului, iar controlul constituţionalităţii este chemat
să supravegheze respectarea lor.
In această ordine de idei, trebuie să observăm că, doctrina juridică este, în principiu, de acord cu includerea
constituţionalităţii legilor în principiul legalităţii, ca parte componentă a acestuia din unnă. Legalitatea este unul din
principiile fundamentale ale statului de drept, reprezentând principalul mijloc de realizare şi promovare a ordinii
juridice, de menţinere a unor relaţii bazate pe lege, în general, pe normele juridice.
În sistemul nostru de drept, supremaţia legii şi, în primul rând, a legii fundamentale a fost ridicată la rangul de
principiu constituţional, iar în literatura de specialitate s-a subliniat că prin consacrarea acestui principiu întreaga ordine
de drept se bazează pe Constituţie. S-a demonstrat că, fiind la originea întregii activităţi juridice, Constituţia este în mod
necesar superioară tuturor formelor de activitate, deoarece ea singură determină valabilitatea lor. Superioritatea legii
fundamentale rezultă din faptul că ea reglementează competenţele, fapt ce are drept consecinţă asigurarea întăririi
legalităţii şi se opune ca un organ investit cu competenţă să o delege altei autorităţi. Supremaţia legii fundamentale
legitimează puterea, transformând voinţele individuale sau colective în voinţe de stat. Legea fundamentală statuează
cadrul raporturilor dintre cetăţeni, precum şi dintre aceştia şi autorităţile publice, indică sensul şi scopul activităţii
statale, adică valorile politice, ideologice şi morale sub semnul cărora este organizat şi funcţionează sistemul politic.
Doctrina de specialitate a subliniat, totodată, rolul reglementărilor stipulate în legea fundamentală în precizarea reperelor
pentru aprecierea validităţii actelor şt faptelor juridice.
Legalitatea este un principiu fundamental al dreptului, deoarece constituie garanţia exercitării guvernării societăţii pe
baza exigenţelor democratismului, care sunt consacrate în legea fundamentală şi în celelalte legi şi acte normative ale
unui stat de drept. Acest principiu de drept implică elaborarea şi aplicarea unor asemenea norme juridice, care să aşeze
întreaga activitate economico- socială şi politică pe temelia trainică a legii.
Controlul constituţionalităţii legilor ca parte a principiului legalităţii este sancţiunea juridică, garanţie a respectării
Constituţiei, adică a supremaţiei ei, prin declararea fără efect a legilor sau dispoziţiilor de legi prin care s-a încălcat
Constituţia. Prin esenţa sa, controlul de constituţionalitate reprezintă şi unul din mijloacele privilegiate de apărare a
societăţii civile împotriva dominaţiei fără potenţial a executivului şi legislativului, în pofida regulilor existente.
Aşadar, controlul constituţionalităţii legilor este acea activitate organizată care verifică conformitatea legilor cu
Constituţia, iar, (a instituţie a dreptului constituţional, cuprinde regulile privitoare la autorităţile competente de a face
această verificare, procedura de urmat şi măsurile ce pot fi urmate după realizarea acestei proceduri.
Cât priveşte evoluţia controlului de constituţionalitate, acesta a apărut în Europa şi anume în Anglia la finele sec. al
XVI-lea şi începutul sec. al XVII-lea. In 1607 Sir Edward Coke în calitate de Preşedinte al Curţii de Apel Civile se
pronunţă într-o cauză simplă.121 Este pentru prima dată când un tribunal se aşează deasupra unei legi, votate de
Parlament, a Common Law-ul, adică suma tuturor principiilor, reglementărilor şi jurisprudenţelor pe care dreptul
britanic le aplica de secole. Din cauza luptelor ce au urmat între Parlament şi Coroană, teoriile lui Coke nu au fost
aplicate imediat.
În SUA, Alexander Hamilton hotărăşte după o lună de la adoptarea Constituţiei să înceapă o campanie de explicare a
acesteia. El publică lucrarea „The Federalist” în două volume, rămânând opera de referinţă a dreptului constituţional
american şi astăzi. O mare importanţă are studiul nr.78 a lui A. Hamilton. El analizează problema controlului
judecătoresc de constituţionalitate, referindu-se la îndatorirea instanţei judiciare de a declara nule toate legile contrare
conţinutului manifest al Constituţiei. Hamilton precizează: „O Constituţie este şi trebuie să fie considerată de judecători
o lege fundamentală”. Nici un act legislativ contrar Constituţiei nu poate fi valabil. Ulterior, John Marshall a justificat
dreptul instanţelor de a controla constituţionalitatea legilor prin însăşi natura activităţii judiciare iniţiat în urma
procesului Marbury vs. Madison, din anul 1804. El recurge la expunerea conflictului dintre legea ordinară şi Constituţie,
susţinând: „Dacă două legi sunt în conflict, instanţa ar trebui să decidă asupra cauzei respective, fie conform legii,
neglijând Constituţia, fie confonn Constituţiei, neglijând legea”.
Doctrina germană a fost prima în Europa care a receptat noutatea controlului judecătoresc de constituţionalitate. în
1824 apare lucrarea lui Von Mohl „Dreptul federal al SUA”. Von Mohl pleda pentru inst ituirea unui „tribunal suprem
central”. Este primul care subliniază necesitatea asigurării unui rol preeminent Constituţiei în ansamblul reglementărilor
legislative, ceea ce este o noutate în Europa. Precursorul actualelor instanţe de control constituţional este savantul
german Georg Jellinek, care în lucrarea sa consacră ideea statului de drept potrivit căruia nu numai indivizii trebuie să
se supună regulilor juridice, ci şi organele statului, activitatea acestuia fiind condiţionată de drept. Ideea statului de drept
îşi găseşte concretizarea în Constituţie care din acest motiv trebuie garantată şi apărată împotriva injustiţiei
parlamentare, iar organul specializat destinat a apăra Legea Fundamentală nu poate li decât o Curte Constituţională de
felul Tribunalului Imperial.
România este printre primele state din Europa care a consacrat dreptul judecătorului de a da prioritate normei
constituţionale în conflictul dintre aceasta şi o lege ordinară (1912).
Dezvoltarea controlului de constituţionalitate printr-un organ unic investit cu autoritatea necesară (Curte, Tribunal,
Consiliu) s-a produs 11 Iterior cu rapiditate. S-au înfiinţat asemenea instanţe mai întâi prin constituţiile Italiei (1947) şi
Germaniei federale (1949), apoi Franţa( 1958) şi Turcia( 1961). A urmat Iugoslavia în 1963. Mai apoi, a urmat valul
anilor ’80 - Portugalia, Belgia, Polonia, Ungaria, ( olumbia, unele state din Asia şi Africa. Apoi toate ţările foste
socialiste şi aproape toate ex-sovietice (Rusia, Ucraina, RM). Mai există, însă, ţări care au păstrat prin tradiţie vechiul
control judecătoresc de origine americană-Norvegia, Suedia, Canada, Australia, Japonia, unele state afro-asiatice şi sud-
americane. în unele ţări nu există forme i urisdicţionale de control al constituţionalităţii legilor - Marea Britanie, I
.uxemburg, Noua Zelandă, Finlanda, Israel, iar Constituţia actuală a Olandei interzice în mod expres judecătorilor să se
pronunţe asupra constituţionalităţii legilor, neexistând nici Tribunal Constituţional.
În spaţiul ştiinţei dreptului constituţional sunt cunoscute în linii mari următoarele modele de jurisdicţie
constituţională, reieşind din punctul de vedere organizaţional:
Modelul de amendament judiciar american este bazat pe doctrina lui John Marshall, realizat de Curtea Supremă a
Statelor Unite. Problemele de ordin constituţional sunt abordate de instanţele judecătoreşti obişnuite (controlul
descentralizat, difuz sau dispersat). După cum am menţionat, acest model îşi are originea în SUA, unde, deşi el nu a fost
prevăzut de Constituţia din 1787, a fost totuşi consacrat printr-o decizie a Curţii Supreme, din 1803; s-a răspândit apoi
în ţările anglo-saxone, cu excepţia Marii Britanii, fiind receptat şi în Japonia.
Acest model se bazează pe o logică simplă şi persuasivă. Când două legi organice sau ordinare se află în conflict este
dreptul şi datoria instanţei de a decide care dintre ele este aplicabilă: dacă legile sunt de aceeaşi forţă - legi organice sau
ordinare - judecătorul poate pune în operă, după caz, două principii: legea posterioară, legea actuală are preeminenţă faţă
de legea anterioară. Legea actuală are preeminenţă faţă de legea anterioară; dacă legile în conflict au o forţă diferită -
una este ordinară, iar cealaltă organică sau constituţională - legea plasată la un nivel superior trebuie preferată.
Modelul nou (Britanic) al Comunităţii Britanice de Naţiuni nu poate fi atribuit nici la modelul american, nici celui
european. Modelul dat se caracterizează printr-un amendament constituţional concentrat sub jurisdicţia Curţii Supreme,
formată din judecători ordinari fără de o nominalizare politică. De regulă, acesta prevede amendamentul preventiv (a
priori - anterior) şi funcţia consultativă a Curţii Supreme, deşi revizuirea posterioară este, de asemenea, deciziile, în
cazul dat, capătă un efect erga omnes (ce se răsfrânge asupra tuturora).
Modelul austriac sau cel european (mai este numit controlul concentrat sau centralizat) este bazat pe modelul
Kelsen din 1920 care prevede conexiunea dintre principiul supremaţiei Constituţiei şi cel al supremaţiei Parlamentului.
După întreruperea provocată de cel de-al doilea război mondial, sistemul acesta de control a fost reinstaurat în Austria în
1945. El s-a extins poate peste aşteptări, dobândind cu adevărat o dimensiune europeană. Acest model se caracterizează
prin faptul că, indiferent de natura organului care exercită controlul de constituţionalitate, acest organ are monopolul
controlului.
Subiectele de ordin constituţional sunt soluţionate de către Curţile ('onstituţionale specializate având şi judecători de
calificaţie specială II i domeniu. Deciziile au, de asemenea, un caracter erga omnes (ce se răsfrâng asupra tuturor) cu
referire la autoritatea absolută a instanţei prin care ele au fost adoptate. La modelul european se referă şi Curtea C
Constituţională a Republicii Moldova.
Doctrina dreptului constituţional cunoaşte mai multe forme ale controlului constituţionalităţii legii.
1. în dependenţă de timpul în care se efectuează controlului constituţionalităţii legilor:
Controlul anterior adoptării legilor (prealabil, preventiv) se exercită m faza de proiect al legii.
Controlul posterior adoptării legilor se exercită asupra legilor deja adoptate sau asupra actelor cu forţăjuridică egală
legii.
2. în dependenţă de formă controlul constituţionalităţii legilor este:
Controlul abstract presupune verificarea unui act normativ în afara
cazului concret.
Controlul concret are loc numai în unna unui proces judiciar unde trebuie să se aplice unui act normativ a cărui
constituţionalitate este suspectă.
3. în dependenţă de modul înscrierii în Constituţie controlul constituţionalităţii legilor se împarte în:
Controlul explicit este prevăzut de însăşi Constituţie.
Controlul implicit nu este prevăzut de Constituţie, dar rezultă din principiul legalităţii.
4. în dependenţă de spaţiul de realizare a controlului constituţionalităţii legilor:
Controlul intern se realizează de organul care a emis actul normativ.
Controlul extern se realizează de o altă autoritate statală.
5. în dependenţă de conţinutul controlul constituţionalităţii legilor:
Controlul formal atrage atenţia asupra condiţiilor şi cerinţelor ce ţin
de elaborarea şi adoptarea unui act normativ.
Control material verifică conformitatea conţinutului actului cu prevederile constituţionale.
6. După volum:
Controlul general se referă la toate relaţiile sociale reglementate de Constituţie.
Controlul particular se referă la relaţii concrete (ex.: drepturile fundamentale ale omului).
în literatura de specialitate se argumentează faptul că situaţiile în care legile ordinare sau organice contraveneau
Constituţiei a pus problema găsirii soluţiei de remediere, în primul rând, prin stabilirea autorităţii competente a verifica
constituţionalitatea legilor. în funcţie de autorităţile abilitate cu verificarea constituţionalităţii legilor, doctrina juridică
nu este omogenă la acest capitol, deoarece, într-o opinie ar exista trei forme de control: controlul prin opinia publică,
controlul politic şi controlul jurisdicţional; într-o a doua opinie, controlul constituţionalităţii legilor ar cunoaşte trei
forme şi anume: control parlamentar, control politic şi control jurisdicţional; într-o a treia opinie, în funcţie de organul
competent, controlul constituţionalităţii legilor cunoaşte două fonne şi anume: controlul politic şi controlul judecătoresc;
într-o a patra opinie, se consideră că cea mai potrivită clasificare a controlului constituţionalităţii legilor, ar exista:
controlul prin opinia publică; controlul prin referendum; controlul politic; controlul jurisdicţional; controlul printr-un
organ unic, special şi specializat.
Controlul prin opinia publică este un control elementar ce reflectă reacţia opiniei publice în situaţia violării
normelor constituţionale de către autorităţile statale în timpul adoptării unei norme juridice. Acest control este unul
elementar, găsindu-şi fundamentul în Constituţia franceză din 1783, care arată că în caz de violare a drepturilor
poporului din partea guvernanţilor „insurecţia este, pentru popor şi pentru fiecare parte din popor, cel mai scump drept
şi cea mai indispensabilă dintre datorii” şi că revolta individuală şi colectivă devine sancţiunea legitimă a ilegalităţii.
Controlul prin referendum în opinia unor autori este cel mai democratic, însă sunt şi unele dezavantaje, şi anume:
referendumul i ste greu de organizat atunci când situaţiile de neconstituţionalitate unt dese; el tărăgănează rezolvarea
conflictului. Ion Deleanu, formulează următoarele dezavantaje:
■ Consultarea poporului prin referendum se face mai ales în considerarea unor semnificaţii şi implicaţii politice, or
neconstituţio- nalitatea este o problemă de „tehnică juridică”, vorbind în sens larg;
■ Organizarea şi destâşurarea referendum-urilor devine practic im- I '< tsibilă atunci când se invocă frecvent „situaţii
de neconstituţionalitate”;
Referendumul este de natură să temporizeze rezolvarea conflictului apărut între o lege ordinară şi Constituţie;
• Fiind o problemă de strictă specialitate, este greu de presupus că , „soluţia” din referendum va fi indubitabil
pertinentă şi corectă.
Controlul politic prin cate se asigură conformitatea actelor nomiative cu dispoziţiile constituţionale diferă de la o
ţară la alta. Acest tip de control este controversat întrucât organismul investit cu prerogativele de control al
constituţionalităţii legilor votate de Parlament apare ca o autoritate care ar exercita o a patra putere în stat, putând să
infirme voinţa parlamentarilor, ei înşişi exponenţi ai voinţei suverane a poporului. În realitate, controlul politic al
constituţionalităţii nu implementează cu nimic prerogativele Parlamentului şi este exercitat în baza Constituţiei.
Controlul politic este prin esenţa sa ineficient. Dacă s-ar recunoaşte forului reprezentativ sau unei Camere legislative
dreptul de a examina constituţionalitatea unei legi pe care a adoptat-o, am fi în faţa unui auto-control, care nu prezintă în
realitate o garanţie pentru supremaţia Constituţiei. Caracterul politic al controlului rezultă în primul rând din conţinutul
politic al Legii fundamentale. Controlul politic are ca scop conservarea structurilor şi mecanismelor de exercitare a
puterii politice.
Controlul printr-un organ jurisdicţional Acest fel de control este mai eficient ca controlul politic, fiind exercitat
de către întregul sistem de organe judecătoreşti sau de către organul ierarhic judecătoresc (de ex. Curtea Supremă de
Justiţie). Dreptul judecătoresc de a decide asupra constituţionalităţii legilor a fost sau contestat sau admis de doctrina
juridică. Pentru cei care admiteau posibilitatea controlului judecătoresc al constituţionalităţii legilor două probleme
prealabile trebuiau rezolvate şi anume: a) existenţa unei diferenţieri precise între legile fundamentale şi cele ordinare; b)
existenţa unei Constituţii scrise de tip rigid.
Dreptul judecătoresc în verificarea conformităţii legilor cu Constituţia s-a justificat plecându-se de la menirea de
interpreta şi aplica legile şi de a aplica sancţiuni în cazuri de încălcare a legii. De asemenea, dreptul judecătorilor în
verificarea conformităţii legilor cu Constituţia s-a justificat prin teoria separării puterilor în stat, care implică o anumită
„colaborare a puterilor” în vederea realizării aceloraşi scopuri. Astfel, puterea judecătorească poate şi trebuie să
controleze puterea legiuitoare şi puterea executivă, iar la rândul ei puterea executivă poate controla celelalte puteri. Un
alt argument pleacă de la necesitatea verificării dacă legiuitorul a acţionat în limitele competenţei sale constituţionale.
Se consideră că judecătorul, prin fonnaţia sa, prin obiceiurile sale va judeca cu imparţialitate.
Controlul jurisdicţional poate funcţiona în două sisteme: concentrat, în sensul că competenţa aparţine numai instanţei
supreme; difuz, atunci când competenţa revine tuturor instanţelor judecătoreşti, indiferent de gradul lor.
Controlul printr-un organ unic, special şi specializat. Denumirea, componenţa numerică, modul de desemnare, ca
şi prerogativele concrete de control diferă dela un stat la altul. În prezent acest tip de control este specific majorității
statelor din Europa și în majoritatea statelor este numt Curtea Constituțională.