Elaborarea metodică Nr.

2
( anul II, semestrul IV )

A elaborat studenta : Ursu Alexandra , S1906

Profesor : Bajurea Nicolae
Obiect : Tehnologia confecționării
protezelor mobilizabile

Tema : Proteza parțial scheletată.

Elementele componente. Caracteristica.
Întrebări de control :
1) Elementele componente ale protezei parțiale mobilizabile
scheletate
PROTEZA SCHELETATĂ este reprezentată de un corp fizic variat
dimensionat și format ,realizat să restaureze morfofiziologic aparatul dento-
maxilar.
Proteza scheletată este alcătuită din
următoarele părți componente:
- dinții artificiali
- baza protezei , ce include :
a. șeile
b. conectori principali (majori )
c. conectori secundari ( minori )
d. elemente de ancorare, menținere
și stabilizare
Toate componentele protezei trebuie să
formeze un tot structural și funcțional.
2) Conectorii principali. Caracteristica
Conectorii principali sunt elementele care unesc șeile între ele. Sânt din metal , cu
forme și dimensiuni diferite în funcție de maxilar sau mandibulă și de tipul de
edentație.
Caracteristicile comune sunt :
- rigiditatea
- profilaxia țesuturilor câmpului protetic
- confortul pacientului

La mandibulă ,au formă caracteristică de arc,cu un aspect asemănător curburii

arcadei mandibulare în zona frontală.
Protezele mandibulare au șeile unite între ele cu ajutorul conectorilor secundari sub
formă de :
1. Bara linguală – reprezintă elementul de legătură frecvent utilizat între șeile
protezelor scheletate mandibulare
2. Bară și croșet continuu
2. Placa dento-mucozală mandibulară ( placa linguală )

La maxilar , conectorii principali cei mai frecvenți utilizați sunt :

- plăcuța mucozală cu lățime redusă
- plăcuța mucozală anterioară și posterioară ( fenestrată )
- plăcuța mucozală în formă de ,, U ”
- plăcuța dento-mucozală
- placa palatinală completă
3) Șeile protezei parțiale mobilizabile scheletate. Caracteristica
In proteza scheletată poate fi o singură şa sau mai multe, în dependenţă de numărul
spaţiilor edentate.
Şeile reprezintă, din punct de vedere funcţional, părţile principale ale protezei,
deoarece prin intermediul lor se restaurează integritatea arcadelor dentare şi
transmiterea presiunilor masticatoare de la dinţii artificiali ţesutului osos şi
dinţilor-stâlpi, participând totodată la menţinerea şi stabilizarea protezei în
cavitatea bucală.
Şeile în scheletul metalic ,pot fi confecţionate în două variante:
a) întreg metalice la care suprafaţa mucozală prezintă contact cu mucoasa apofizei
alveolare a spaţiului edentat;
pe suprafaţa protetică se realizează elemente retentive reprezentate de bonturi,
grile, anse sau ciupercuţi utilizate pentru retenţia acrilatului cu dinţii artificiali;
b) parţial metalice înglobate în acrilat;
pentru aplicarea acrilatului, şaua metalică este perforată sau confecţionată în formă
de plasă, fiind situate la o depărtare de 1—2 mm de la mucoasa câmpului protetic.
Şeile protezei scheletate sunt situate pe mijlocul apofizelor alveolare al spaţiilor
edentate, fiind distanţate cu 2—3 mm de la parodontul marginal al dinţilor restanţi
limitrofi breşelor dentare.

4) Elementele de legătură dintre șei. Dimensiunile

Elementele ce unesc şeile şi toate celelalte componente mucozale ale protezei
scheletate sunt definite ca conectori principali. Aceste elemente de legătură au
forme şi dimensiuni diferite în dependenţă de tipul de edentaţie şi particularităţile
morfologice ale maxilei sau mandibulei.
Important este ca conectorii principali să posede :
- duritate,
- rezistenţă la rupere
- rigiditate necesară pentru repartizarea uniformă a presiunilor masticatoare pe
întreaga suprafaţă de sprijin a câmpului protetic.
Conectorii principali pot fi confecţionaţi în forme de bare (arcuri) şi plăcuţe. Barele
sunt utilizate mai frecvent la mandibulă, având o formă rotundă, semirotundă,
ovală, semiovală sau atipică. Pentru mandibulă lăţimea barei trebuie să fie nu mai
mică de 3 mm, iar grosimea de 1,5—2,0 mm, pentru maxilă, respectiv, 6—8 mm şi
0,8— 1,0 mm.
Bazele sunt situate la o distanţă de 0,5— 1,0 mm de la mucoasă în dependenţă de
gradul ei de rezilienţă, pentru a preveni înfundarea barei în mucoasa câmpului
protetic. Marginile barei nu trebuie să fie traumatizante şi urmează să fie plasate în
zonele cu funcţionalitate scăzută ca să nu jeneze mişcările limbii în timpul
masticaţiei şi fonatiei. Plăcutele sunt utilizate pe larg datorită elaborării aliajelor
metalice contemporane şi tehnicilor moderne de turnare.
Ele sunt confecţionate cu o lăţime de peste 10 mm şi cu o grosime de 0,4— 0,5
mm, având contact intim cu mucoasa câmpului protetic. Datorită formei plate şi
grosimii mici, precum şi elasticităţii, plăcutele nu generează disconfort în cavitatea
bucală, iar contactul cu mucoasa determină şi o forţă de adeziune respectivă ce
contribuie ia fixarea mai bună a protezelor.

5) Conectorii secundari. Caracteristica

Conectorii secundari sunt așezați pe fețele proximale ale dinților,ce
delimitează breșa edentată sau în spațiul interdentar oral.
Aceștia pot fi rigizi,când proteza are un sprijin dento-parodontal sau mixt,sau pot fi
mai rar elastici , când proteza are un sprijin mixt.
Conectorii secundari se toarnă odată cu scheletul metalic.
Legătura dintre elementele dentare ale protezei scheletate și cele distribuite pe
suportul muco-osos se poate asigura și prin mecanisme speciale. Când realizează
legături elastice ,conectorii secundari sunt mai lungi și au un traiect sinuos,iar
legătura se numește și conexiune elastică.

6) Elementele de ancorare, menținere,sprijin și stabilizare.

Caracteristica
Aceste elemente ale protezei scheletate asigură ancorarea,stabilitate statică și
dinamică a protezei pe câmpul protetic.
În prezent sunt cunoscute și utilizate peste 500 tipuri elemente de ancorare , fiind
sistematizate și clasificate în mod variat : în dependență de tehnica
confecționării ; de aliajele din care sunt confecționate ; de tipul conjunctorilor ,
balamalelor ; frecvența utilizării ; rolul funcțional etc.
Pentru protezele scheletate ,autorii manualului acceptă următoarea clasificare :
- elemente cu acțiune directă: croșetele și sistemele speciale
- elemente cu acțiune indirectă: mijloace antibasculante

7) Croșetul Ackers. Caracteristica , indicații

Acest croşet este considerat drept tip caracteristic de croşet circular turnat, fiind
alcătuit dintr-un corp de la care pornesc trei braţe: retentiv, opozant şi pintenul
ocluzal . Croşetul Ackers înconjoară dintele-stâlp aproape în întregime.
Corpul croşetului. In majoritatea cazurilor, corpul croşetului este aşezat pe
suprafaţa proximală a dintelui-stâlp limitrofă spa fiului edentat în zona neretentivă,
trecând în conectorul secundar şi unind rigid croşetul cu şaua scheletului metalic.
Conectorul secundar în zona proximală subecuatorială a dintelui-stâlp este distanţat
de dinte cu 0,5— 1,0 mm în dependenţă de retentivitatea acestei zone şi gradul de
implantare a dintelui-stâlp.

Braţul retentiv. Acest component porneşte din corp spre suprafaţa vestibulară a
dintelui transversând ecuatorul protetic şi se termină cu extremitatea liberă în zona
subecuatorială retentivă. Grosimea braţului retentiv este variată, neuniformă, mai
groasă la corp şi micşorată uniform spre extremitatea liberă, unde este efilat.
Aceste particularităţi permit ca braţul retentiv să aibă două porţiuni:
supraecuatorială — rigidă şi subecuatorială — elastică. Porţiunea supraecuatorială
împreună cu pintenul ocluzal şi braţul opozant au rolul de sprijin reciproc şi se
opun tendinţelor de înfundare a protezei pe câmpul protetic. Porţiunea elastică
asigură menţinerea protezei scheletate şi opune rezistenţă tendinţei de desprindere.

Braţul opozant. Acest component al croşetului este plasat pe suprafaţa opusă

celei ,pe care este aşezat braţul retentiv, fiind situat în zona supraecuatorială şi
având direcţie orizontală, grosime uniformă ipe tot traiectul, precum şi dimensiune
egală cu cea a porţiunii supraecuatoriale a braţului retentiv. Toate aceste
caracteristici permit neutralizarea efectului ortodontic negativ în timpul inserţiei
protezei scheletate, oferindu-i totodată rigiditate.

Pintenul ocluzal. Ca component important porneşte din corpul croşetului

paralel suprafeţei ocluzale şi este situat în foseta mezială sau distală a dintelui-
stâlp. Se recomandă ca pintenele ocluzal să se extindă pe o suprafaţă de cel puţin o
pătrime din suprafaţa ocluzală a dintelui respectiv şi să aibă o grosime de 1 — 1,5
mm. Dacă grosimea lui va mări dimensiunea verticală de ocluzie, înainte de
realizarea scheletului metalic, pe dinţii întregi sunt pregătite locaşuri cu forme şi
dimensiuni respective. Locaşul trebuie să fie neretentiv şi bine lustruit.

Croşetul Ackers este indicat pe premolari şi molari, când ecuatorul protetic trece
vestibular sau oral pe mijlocul coroanei dintelui-ancoră, având în zona
subecuatorială o retenţie de 0,25—0,5 mm

8)
Croșetele dizvizate Roach. Caracteristica , indicații
Acest tip de croşete este divizat în 2 grupe:
Croşetele din grupa I se caracterizează printr-un contact redus cu dintele-
ancoră în zona retentivă subecuatorială care este mai puţin sau deloc vizibilă din
punct de vedere fizionomie.
Braţul retentiv al acestui croşet posedă calităţi elastice datorită faptului că are
conector secundar propriu. în funcţie de lungimea şi grosimea acestui conector,
este posibilă alegerea gradului de elasticitate.
Croşetele divizate Roach din grupa I sunt în număr de şapte şi au braţe elastice,
forma cărora imită literele C, L, U, S, T, I, R, . Acest tip de croşete sunt aplicate
pe dinţii posteriori cu un grad de retentivitate mărită şi cu implantare dificilă.
In genere, croşetele din grupa I sunt compuse din următoarele elemente: corpul,
pintenul ocluzal, braţul opozant, braţul retentiv şi doi conectori secundari (unul al
braţului retentiv şi altul ce uneşte braţul opozant şi pintenele ocluzal de scheletul
metalic).
Corpul croşetelor prezintă porţiunea aşezată pe suprafaţa proximală a dinţilor-
stâlpi limitrofă spaţiului edentat. In zona supraecuatorială neretentivă este unit
rigid prin conectorul secundar cu şaua scheletului metalic, la nivelul parodontului
marginal, la o distanţă dependentă de gradul de retentivitate a dintelui-stâlp, de cel
puţin 1,5 mm. Din corpul croşetelor pornesc pintenul ocluzal şi braţul opozant,
care au aceleaşi direcţie, formă şi indicaţii identice cu ale elementelor similare ale
croşetului Ackers.
Braţele retentive se unesc la şaua scheletului metalic prin conectori secundari
proprii, care au, la rândul lor, două extremităţi: una dentară şi alta mucozală.
Extremitatea dentară este unită cu braţul retentiv în zona radiculară a dintelui, apoi,
traversând coletul la o distanţă de 0,5— 1 mm, trece în extremitatea mucozală.
Această extremitate, formând o curbă pe versantul vestibular al apofizei alveolare,
se îndreaptă spre spaţiul edentat unde se uneşte cu şaua scheletului protezei. In
raport de lungimea, grosimea şi forma conectorului secundar depinde gradul de
elasticitate a braţului retentiv. Dacă conectorul va avea lungime mai mare şi
grosime mai mică, atunci şi elasticitatea va fi mai mare şi invers.
Din croşetele Roach de grupa a II-a fac parte croşetele cu braţele aplicate
supraecuatorial asigurând astfel sprijinul protezei scheletate pe câmpul protetic.
După construcţii, aceste croşete pot fi simple, cu un braţ ce are contact parţial sau
total cu dintele, şi compuse, aplicate uni- sau bidentar.
Braţele croşetului bidentar înconjoară inelar suprafeţele dintelui, fiind cunoscut şi
sub numele de croşet inelar continuu .
Aceste varietăţi de croşete sunt indicate atât pe dinţii frontali, cât şi pe cei laterali
cu zone retentive neînsemnate şi înălţime mică, precum şi pe dinţi conici.
9) Croșetele Ney. Caracteristica , indicații
Aceste croşete au fost grupate şi clasificate de către Ney în anul 1956; au fost
imaginate pentru forme şi implantare diferite ale dinţilor-stâlpi, care în genere nu
sunt acoperiţi cu microproteze, în vederea stabilizării corespunzătoare a tuturor
protezelor scheletate. Sistemul croşetar Ney posedă unele caracteristici proprii
croşetelor circulare şi croşetelor divizate. Autorii sistemului croşetar Ney le-au
grupat şi clasificat în număr de 6, elaborând totodată şi indicaţiile aplicării lor. In
literatura de specialitate unii autori (V. N. Kopeikin, E. I. Gavri'lov, A. S.
Şcerbakov, L. M. Perzaşkevici ş. a.) descriu 5 tipuri de croşete Ney, din motivul că
croşetul nr. 4 este realizat prin tehnica clasică (braţele sunt realizate separat şi apoi
lipite la corp).

Croşetul Ney nr. 1. Este asemănător cu croşetul circular Ackers, însă braţul
opozant, ca şi braţul retentiv, este elastic şi situat în zona subecuatorială retentivă.
Ambele braţe asigură o menţinere dublă şi reciprocă, fiind aplicate pe suprafeţele
vestibulară şi orală ale dintelui-ancoră. Este indicat şi realizat la fel ca şi croşetul
Ackers .

Croşetul Ney nr. 2. Derivă din croşetul devizat Roach cu braţul elastic în formă
de «T», particularitatea caracteristică constând în faptul că ambele braţe sunt
elastice, divizate în «T» şi au câte un conector secundar propriu. Croşetul Ney nr. 2
este indicat pe premolari şi molari cu retracţie gingivală şi cu retentivităţi mărite,
precum şi pe dinţii la care ecuatorul protetic trece în apropie rea suprafeţei
ocluzale. Elementele elastice divizate sunt aplicate în zona gingivală. Mai rational
se consideră aplicarea lui în edentaţii 1 e terminale .
Croşetul Ney nr. 3. Este o combinare dintre croşetul nr. 1 şi nr. 2, având două
braţe retentive. Unul din aceste brate este mai puţin elastic, unit rigid cu corpul
croşetului având forma braţului de la croşetul nr. 1, iar alt braţ are un grad de
elasticitate mărită, fiind unit prin conectorul secundar cu şaua protezei şi având
formă de «T». Braţele sunt aplicate în dependentă de retentivitatea dintelui-ancoră
astfel: bfaţul mai puţin elastic (nr. 1) este aplicat pe suprafeţele vestibulară sau
orală ale dintelui cu retentivitate mai mică, iar braţul elastic (nr. 2 ) — pe
suprafeţele vestibulară sau orală cu retentivitate mărită. Acest croşet este indicat în
edentaţiile terminale când dinţii-stâlpi au înclinaţie orală sau vestibulară, iar
ecuatorul protetic are direcţii diferite pe suprafeţele orală şi vestibulară .

Croşetul Ney nr. 4. Este un croşet tehnic realizat prin metoda de turnare şi
lipire: corpul şi pintenele ocluzal sunt turnate-, iar braţele sunt confecţionate din
sârmă prin îndoire, fiind apoi aplicate pe suprafeţele vestibulară şi orală şi lipite de
corp. Croşetul Ney nr. 4 este indicat pe dinţii cu retentivitate în regiunea marginii
ocluzale a suprafeţelor vestibulară şi orală. Acest croşet nu este utilizat în practică
datorită proprietăţilor mec'anice necorespunzătoare, care nu permit menţinerea
satisfăcătoare a protezei pe câmpul protetic .

Croşetul Ney nr. 5. Este cunoscut sub numele de croşet inelar cu acţiune
inversă posterioară şi derivă din croşetele circulare. Acest croşet este alcătuit dintr-
un conector secundar excentric unit rigid cu bara sau plăcuţa protezei, poziţion’at
în majoritatea cazurilor mezio-oral pe dintele-ancoră. Braţul croşetului iese din
corp, având o porţiune rigidă, aplicată supraecuatorial din care porneşte pintenul
ocluzal aşezat în foseta distală sau mezială. Porţiunea rigidă a braţului înconjoară
suprafeţele dintelui în zona supraecuatorială şi, transversând ecuatorul protetic al
suprafeţei vestibuläre sau orfale, se termină cu extremitatea liberă în zona
subecuatorială retentivă mezială sau distală.

Croşetul Ney nr. 5 este indicat în edentaţiile terminale, când dinţii-stâlpi au

înclinaţie vestibulară sau orală, precum şi pe dinţii cu coroane clinice mici sau cu
formă conică .

Croşetul Ney nr. 6. Acest croşet, ca şi croşetul precedent, are (aceleaşi

caracteristici deosebindu-se prin prezenţa a doi pinteni ocluzaii situaţi disital şi
mezial. Croşetul Ney nr. 6 este unit rigid cu şaua protezei prin intermediul
conectorului secundar, care este întărit cu un dublu segment pornit de la şaua sau
bara protezei. Croşetul respectiv este indicat pe molari înclinaţi meziodistal sau
vestibulo-ofal cu ecuator protetic atipic situat ocluzal în partea înclinării dintelui şi
cervical în partea opusă. Are cel mai lung braţ din toate croşetele Ney şi din acest
motiv mai este numit şi croşet unibar circular.
 Surse bibliografice
1. „Protetică dentară–Chişinău 1993, I.Postolachi, G. Bîrsa,
V.Guţuţui...”
2. „Tehnici de confecţionare a protezelor dentar –G.Bîrsa, I.Postolachi,
Chişinău 1994.”

3. https://slideplayer.ro/slide/17203144/