 Mic dicţionar al speciilor literare:

GENUL EPIC

BASM, basme, s. n. 1. Narațiune (populară) cu elemente fantastice supranaturale, care

simbolizează forțele binelui și ale răului în lupta pentru și împotriva fericirii omului.
Basmul (din sl. basnŭ: născocire, scornire), numit și poveste, este alături de povestire,
snoavă și legendă, una dintre cele mai vechi specii ale literaturii orale, semnalată încă din
antichitate, răspîndită într-un număr enorm de variante la toate popoarele. Indiferent de
tip, basmul diferă de restul scrierilor fantastice, precum nuvela, prin aceea că prezintă
evenimente și personaje ce posedă caracteristici supranaturale, fără a pretinde că acestea
sunt reale sau seamănă cu realitatea, miraculosul din basme purtând, astfel, numele de
fabulos și reprezentând, de fapt, un fantastic convențional, previzibil, ce vine în contrast
cu fantasticul autentic modern, unde desfășurarea epică și fenomenele prezentate sunt
imprevizibile, insolite și se manifestă în realitatea cotidiană, drept o continuare a ei.
Printre reprezentanţii acestei specii literare se numără Petre Ispirescu (Prâslea cel Voinic
şi merele de aur), Fraţii Grimm, Hans Andersen, Ion Creangă (Povestea lui Harap-Alb,
Povestea porcului, Fata moşneagului şi fata babei, Stan Păţitul, Ivan Turbincă, O
punguţă cu doi bani, Poveste ş,.a. ), Ioan Slavici – Doi feţi cu stea în frunte, Boierul şi
Păcală, Păcală în satul lui, Ileana cea şireată, Spaima zmeilor, Floriţa din codru, Zâna
zorilor ş.a., Cântecul Cidului povestit pentru copii – Nelistat, Vrăjitorul din Oz - L. Frank
Baum, Cei trei purceluşi - James Orchard Halliwell-Phillipps, Făt-Frumos din lacrimă –
Mihai Eminescu ş.a.

SCHÍȚĂ s. f. specie literară epică în proză în care se povestește o întâmplare scurtă și

simplă. Schița este o operă epică, în proză, de dimensiuni reduse, cu o acțiune restrânsă
la care participă un număr mic de personaje, surprinse într-un moment semnificativ al
existenței lor, într-un timp relativ scurt. Ex. schiţele lui A.P. Cehov, I.L. Caragiale
(incluse în volumul Momente şi schiţe: Triumful talentului, Un pedagog de şcoală nouă,
Bacalaureat, Bubico, D-l Goe, Căldură mare, Mitică, Inspecţiune, Five o’clock, High-
life, Vizită etc.), schiţele lui Emil Gârleanu ş.a.

POVESTÍRE ~i f. Creație literară în proză care are un subiect mai puțin

complicat și dimensiuni mai reduse decât un roman; naraţiune. Povestirea este
o specie a genului epic, în proză, în care se relatează fapte din punctul de vedere al unui
narator, care este martor sau participant (sau ambele variante) la evenimentul povestit.
Povestirea este de obicei de mică întindere, relatează un singur fapt, are personaje puține,
iar interesul cititorului se concentrează asupra situației narate. Ex.: povestirile incluse
în volumul Hanu-Ancuţei – Mihail Sadoveanu (povestiri în ramă), Florin scrie
un roman - Mircea Cărtărescu (povestire în ramă), Pescarul Amin, Lostriţa,
Lacul rău, Sakuntala, Căprioara din vis, Chef la mănăstire – V. Voiculescu
(volumul de povestiri Iubire magică) povestirile lui L. Rebreanu, B.Şt.
Delavrancea, Ion Agârbiceanu ş.a.

1
NUVÉLĂ, nuvele, s. f. 1. Specie literară a genului epic, mai amplă și mai
complexă decât schița, mai scurtă și mai simplă decât romanul, care
înfățișează un episod semnificativ din viața unuia sau mai multor personaje
(prezentate în mediul lor social), pe care le prezintă în diversitatea
caracterelor lor, urmărind un conflict unic, concentrat. Ex: Alexandru
Lăpuşneanu – Costache Negruzzi, Catastrofa, Proştii, Răfuiala ş.a. – Liviu
Rebreanu, Moara cu noroc – Ioan Slavici, O făclie de Paşte, În vreme de război –
I.L. Caragiale, Hagi-Tudose – B.St. Delavrancea, La umbra unui crin, Les trois
graces, La ţigănci, Uniforme de general, În curte la Dionis, Şarpele, Domnişoara
Christina, Pelerina, Pe strada Mântuleasa ş.a – Mircea Eliade etc.

ROMÁN1, romane, s. n. Specie a genului epic, de întindere mare, cu conținut

complex, care se desfășoară de-a lungul unei anumite perioade și angajează
mai multe personaje, presupunând un anumit grad de adâncime a
observației sociale și analizei psihologice. Romanul este specia genului epic, în
proză, de mare întindere, cu o acțiune complexă ce se poate desfășura pe mai multe
planuri, cu personaje numeroase, a căror personalitate este bine individualizată și al căror
destin este determinat de trăsăturile de caracter și întâmplările ce constituie subiectul
operei. Ex: Ion, Răscoala, Adam şi Eva, Pădurea spânzuraţilor – Liviu Rebreanu,
Cel mai iubit dintre pământeni, Moromeţii, Viaţa ca o pradă – Marin Preda,
Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns, Fecioarele despletite – H.P.
Bengescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Patul lui Procust –
Camil Petrescu, Bietul Ioanide, Enigma Otiliei – George Călinescu ş.a.

POÉM, poeme, s. n. (Adesea fig.) Specie a poeziei epice, de întindere relativ mare, cu
caracter eroic, filozofic, istoric, mitologic, legendar etc. ◊ Poem în proză = specie a
prozei literare aparținând genului liric, cultivată din a două jumătate a sec. XIX. Poem
dramatic = scriere dramatică în versuri sau cu caracter poetic; poezie epică de proporții
ample, în care se povestesc fapte mărețe săvârșite de personaje însuflețite de sentimente
nobile. Notă: adesea poemele pot fi basme versificate. Ex. Călin (file din poveste),
Luceafărul, Fata în grădina de aur, Povestea magului călător în stele, Călin Nebunul –
Mihai Eminescu ş.a.

EPOPÉE sau Cântec epic, epopei, s. f. Poem epic de mari dimensiuni în

versuri, în care se povestesc fapte eroice, legendare sau istorice, dominate
adesea de personaje extraordinare sau supranaturale; epos; p. ext. producție
epică de mare amploare. ♦ Șir de fapte eroice și glorioase. — Din fr. épopée.
Ex: Iliada, Odiseea – Homer, Eneida – Vergiliu.

LEGÉNDĂ, legende, s. f. Povestire în proză sau în versuri care conține

elemente fantastice sau miraculoase, prin care se explică geneza unui lucru,

2
a unei ființe etc., caracterul aparte al unui eveniment (istoric), al unui erou
(mitic) sau al unui fenomen. Din fr. légende, lat. Legenda. Ex: Legendele
Olimpului – Alexandru Mitru, Legende – Vasile Alecsandri.

JURNÁL, jurnale, s. n. 1. Publicație periodică având apariție zilnică; ziar,

gazetă 2. Însemnări zilnice ale cuiva despre anumite evenimente legate, de
obicei, de viața sa; însemnări zilnice ale unor observații științifice. ◊ Jurnal de
călătorie = relatare în scris, zi de zi, a unei călătorii. Jurnal de bord = registru în
care se consemnează cronologic faptele survenite în timpul călătoriei unei
nave. Jurnalul acțiunilor de luptă = document militar în care sunt descrise
zilnic pregătirea și desfășurarea acțiunilor de luptă. Ex. de jurnal literar:
Jurnal – Mircea Eliade, Jurnalul de la Păltiniş – Constantin Noica, Note, stări, zile –
Andrei Pleşu, Jurnal – Lev Tolstoi, Jurnal – Mihail Sebastian.

AUTOBIOGRAFÍE, autobiografii, s. f. Expunere orală sau scrisă a vieții unei

persoane făcută de ea însăși. ♦ Operă literară aparținând genului epic în care
autorul își povestește viața. [Pr.: a-u-to-bi-o-] — Din fr. autobiographie. Ex.:
Amintiri, vise, reflecţii - C.G.Jung.

MEMÓRII s.n.pl. Scriere în care sunt cuprinse însemnări asupra

evenimentelor la care a participat cineva ori care s-au petrecut în timpul vieții
cuiva. [După fr. mémoires]. Ex: Memorii – Mircea Eliade.

BIOGRAFÍE ~i f. 1) Expunere (orală sau scrisă) despre viața și activitatea unei

persoane. 2) Lucrare care conține istoria unei vieți particulare. [Art.
biografia; G.-D. biografiei; Sil. bi-o, -fi-e] /<fr. Biographie . Ex: Mircea Eliade,
prizonierul istoriei - Florin Ţurcanu. Samuel Beckett: A biography - Deirdre Bair,
Jung, A biography – Deirdre Bair ş.a.

REPORTÁJ, reportaje, s. n. 1. Specie publicistică, apelând adesea la modalități

literare de expresie, care informează asupra unor situații, evenimente de
interes general sau ocazional, realități geografice, etnografice, economice
etc., culese de obicei la fața locului. – Din fr. reportage. 2. Articol publicat în
presă care conține astfel de informații. /<fr. Reportage. Ex: Cartea Oltului –
Geo Bogza.

RECÉNZIE, recenzii, s. f. Prezentare succintă (la apariție) a unei opere literare

sau științifice, cu comentarii și aprecieri critice. — Din germ. Rezension, it
recensione.

3
MEDALIÓN literar, medalioane, s. n Scriere literară în proză de mici
dimensiuni, pe o anumită temă, în care sunt schițate trăsăturile
fundamentale ale vieții și operei unei personalități, adesea urmată de
exemplificări din opera acesteia. [Pr.: -li-on] – Din fr. médaillon (după
medalie). Cf. it. m e d a g l i o n e .

FOILETÓN, foiletoane, s. n. Articol (de literatură, de știință, de artă) sau

fragment de roman inserat în partea de jos a paginilor unui ziar, unei reviste,
etc.; spațiu rezervat în partea de jos a unui ziar pentru o rubrică ce apare cu
regularitate cu acest gen de articole. ◊ Roman-foileton = roman care se
publică pe fragmente într-o serie de numere consecutive ale unui periodic. ♦
Articol de ziar care tratează teme de actualitate. [Pr.: fo-i-] – Din fr. feuilleton
(după foaie). Ex. : După 90 de ani. Lupeni 27 aprilie 1922. Mina Aurelia - Marian
Boboc.

PARÁBOLĂ, parabole, s. f. Povestire alegorică cu un cuprins religios sau

moral; pildă; p. ext. exprimare alegorică, afirmație care cuprinde un anumit
tâlc; fabulă, alegorie. — Din fr. parabole, lat. parabola. Ex. : Parabolele lui
Iisus din Noul Testament, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste – Andrei
Pleşu.

SNOAVA este o operă epică în proză de scurtă întindere și de factură umoristică, în care
sunt ironizate defectele și/sau viciile omenești. Este înrudită cu anecdota prin umor. Unii
dintre eroii snoavelor românești sunt Păcală și Tândală.

ANECDÓTĂ, anecdote, s. f. 1.Scurtă povestire hazlie sau picantă cu final

neașteptat. — Din fr. anecdote. 2.Întâmplările descrise într-o operă literară;
intrigă, scenariu, acțiune epică. – Din fr. anecdote.

MIT, mituri, s. n. (Adesea fig.) Povestire fabuloasă care cuprinde credințele

popoarelor (antice) despre originea universului și a fenomenelor naturii,
despre zei și eroi legendari etc.; p. gener. poveste, legendă, basm. ◊ Loc. adj.
De mit = fantastic, fabulos, mitic. – Din ngr. mithos, fr. mythe. Ex:
Mahabharata, Vedele, Upanişadele în cultura şi literatura indiană.

GENUL LIRIC

CÂNTEC: compoziție literară în versuri, adesea însoțită de melodie. ◊ Cântec

bătrânesc = baladă populară veche. Cântec de dor = poezie populară cu
caracter elegiac. Cântec de lume = poezie lirică cu caracter erotic. Cântec de

4
mase = cântec cu conținut patriotic, revoluționar, care are un caracter
mobilizator și exprimă năzuințe de libertate, de pace etc. Cântec de leagăn =
cântec liric cu care sunt adormiți copiii mici. Cântec de stea, psalm versificat
sau cântec religios împrumutat din Evanghelie. [Lat. CANTICUM]. Specie a
genului liric în versuri în care sunt exprimate sentimente luminoase, calde,
pline de încântare, exprimând bucuria existenţei, având însă un substrat
grav, profund. Ex. Vara Sf. Mihail, Cântecul spicelor, Risipei se dedă florarul –
Lucian Blaga, Vara – George Coşbuc.

IDÍLĂ, idile, s. f. Specie de poezie lirică și erotică din sfera poeziei bucolice, în
care este prezentată, în formă optimistă sau idealizată, viața și dragostea în
cadrul rustic; bucolică. 1) Specie poetică de dimensiuni reduse cu subiect
pastoral și amoros (care a avut o largă circulație în sec. XVIII-XIX). 2) Poezie
din această specie în care se idealizează viața fără griji în sânul naturii. 3)
Specie a genului liric în versuri, în care se exprimă sentimente tandre, de
dragoste, faţă de fiinţa iubită, în decorul plin de armonie al naturii, care
participă la sentimentele exprimate de poet, şi este un martor tăcut, vibrant
al iubirii şi emoţiei îndrăgostiţilor. Ex: Floare albastră, Dorinţa, Sara pe deal,
Lacul – Mihai Eminescu.

ROMÁNȚĂ, romanțe, s. f. Specie a poeziei lirice sentimentale, de obicei de

inspirație erotică, cu caracter elegiac — Din fr. romance, it. romanza, germ.
Romanze. Poezie lirică, duioasă și sentimentală, de obicei erotică, exprimând
un sentiment de ușoară melancolie; cântec duios și trist. Ex: Pe lângă plopii
fără soţ – Mihai Eminescu.

PASTÉL s.n. 1.Poezie descriptivă cu fond liric, în care este înfățișat un peisaj
din natură. 2. Poetul înfăţişează un colţ din natură, un peisaj, cu toate notele
sale caracteristice, ale cărui frumuseţe, farmec şi gingăşie sunt menite să
deştepte în sufletul cititorului o stare subiectivă. Este folosită ca mod de
expunere predonimant descrierea literară şi pot apărea mărci ale eu-lui liric
sau cuvinte şi îmbinări de termen care sugerează faptul că este vorba despre
o percepţie subiectivă. Apar numeroase figuri de stil şi procedee artistice,
predomină adjecrtivul şi substantivul. Tabloul este înfăţişat în culori calde,
pastelate şi este împrumutat din artele plastice, amintind de o pictură
înăţişând în culori palide un colţ de natură. Deseori tabloul natural, care
poate prezenta natura în succesiunea notimpurilor sau muncile câmpului,
este însufleţit la finalul lui de o prezenţă umană sau animală, care conferă
dinamism şi vioiciune unui tablou static. Specia pastel a fost inventată în
literatura noastră de Vasile Alecsandri, al cărei reprezentant de seamă este.

5
Ex.: Mezul iernei, Iarna, Oaspeţii primăverii, Concert în luncă – V. Alecsandri,
Iarna pe uliţă, Toamna, Pastel, Povestea gâştelor, Vara – George Coşbuc,
Mărţişor – Ion Pillat ş.a.

ELEGÍE, elegii, s. f. 1. Specie a poeziei lirice în care sunt exprimate sentimente

de melancolie, de tristețe, de jale; p. ext. plângere, jeluire. Specie a poeziei
lirice pătrunsă de tristețe, de jale, de melancolie; poezie lirică cu caracter trist
sau duios, în care domină sentimentele de melancolie, de nostalgie, de
însingurare, de tristeţe ale poetului. Ex.: Mai am un singur dor, Departe sunt de
tine – Mihai Eminescu.

GLÓSĂ ~e, s.f. Poezie de formă fixă, în care fiecare vers din prima strofă
este comentat succesiv în strofele următoare, ultima strofă reproducând în
ordine inversă versurile primei strofe. /<lat. glossa, fr. glose, germ. Glosse. Ex.
Glossă – Mihai Eminescu.

SONÉT s.n. Poezie lirică cu formă fixă, alcătuită din 14 versuri endecasilabice
(alcătuite din 11 silabe) grupate în două catrene cu rima îmbrățișată și două
terține cu rima liberă, ultimul vers cuprinzând ideea dezvoltată în poezie. Ex.:
Sonetele lui Petrarca, Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în
traducere imaginară de Vasile Voiculescu – V. Voiculescu, Sonete – Mircea
Cărtărescu.

RONDÉL s.n. Mic poem vechi francez, cu 14 versuri și formă fixă. ♦ Gen de
poezie cu formă fixă, compusă din două catrene și o cvinarie, cu două rime,
primele două versuri repetându-se după al șaselea, versul întâi revenind și în
încheiere. [Pl. -uri, -le. / < it. rondello, fr. rondel, rondeau]. Ex Rondelul rozelor
de august, Rondelul rozelor ce mor, Rondelul beat de roze - Al. Macedonski ş.a.

GAZÉL ~uri n. Poezie lirică (orientală), cu conținut erotic sau filozofic, având
formă fixă și constând din distihuri, în care strofa întâi are rimă
împerecheată, iar, în strofele următoare, fiecare al doilea vers rimează cu
versurile primei strofe. /<fr. ghazel ex. Ghazel – Mihai Eminescu.

IMN, imnuri, s. n. Poezie sau cântec solemn compus pentru preamărirea unei
idei, a unui eveniment, a unui erou (legendar) etc. ♦ Spec. Cântec religios de
preamărire a divinității. ♦ Spec. Cântec solemn apărut odată cu formarea
statelor naționale și adoptat oficial ca simbol al unității naționale sau de stat.
— Din fr. hymne, lat. hymnus. Ex.: Deşteaptă-te române – Andrei Mureşanu, Imn
lui Ştefan cel Mare – Vasile Alecsandri.

6
EPIGRÁMĂ, epigrame, s. f. Specie a poeziei lirice, de proporții reduse, care
satirizează elementele negative ale unui caracter omenesc, ale unei situații
etc. și se termină printr-o poantă ironică. — Din fr. épigramme, lat.
epigramma. Boileau și Voltaire se numără printre poeţii care au abordat acest gen
literar, iar în literatura română Cincinat Pavelescu, Alexandru Macedonski şi alţii.

GENUL DRAMATIC

DRAMA este o specie a genului dramatic, în versuri sau în proză, caracterizată prin
ilustrarea vieţii reale printr-un conflict complex şi puternic al personajelor individualizate
sau tipice, cu întâmplări şi situaţii tragice, în care eroii au un destin nefericit. Drama are o
mare varietate tematică: socială, istorică, mitologică, psihologică. Limbajul solemn
alternează cu cel familiar, fiind deseori presărat cu elemente comice. Ex. de drame:
Despot-Vodă – Vasile Alecsandri, Răzvan şi Vidra – Bogdan Petriceicu Haşdeu, Apus de
soare – Barbu Ştefănescu Delavrancea (trilogie istorică), Zamolxe (care conduce la
interpretarea mitului mioritic), Meşterul Manole (care ilustrează mitul estetic al jertfei
creatoare) – Lucian Blaga, trilogia Setea muntelui de sare (parabolă cu accente
dramatice), cu piesele Iona, Părăcliserul şi Matca, dramele istorice A treia ţeapă,
Răceala – Marin Sorescu.

TRAGEDIA gr. tragos semnificând ‘țap’ și aeidein - ‘a cânta’, este o specie a genului
dramatic, în proză sau în versuri, reprezentând personaje puternice angajate în lupta cu
destinul potrivnic, cu ordinea existentă a lumii ori cu proprile lor sentimente, acest
conflict soluționându-se cu moartea eroului. Tragedia este o formă de dramă caracterizată
de seriozitate și demnitate, care de obicei implică un conflict între un personaj și o putere
superioară, ca de exemplu legea, zeii, soarta sau societatea. Reprezentanţi: Sofocle,
Euripide şi Eschil. Ex.: Oedip rege, Oedip la Colonos, Antigona, Aiax – Sofocle, Ion,
Elena, Ifigenia în Aulis, Troienele, Rugătoarele, Fenicienele, Heraclidele, Oreste,
Hecuba, Medeea, Ciclopul, Heracle, Electra, Andromaca, Hecuba, Ifigenia în Taurida
etc – Euripide, trilogia Orestia care cuprinde Agamemnon, Choeforele (Choeforoi) și
Eumenidele (Eumenides), Cei 7 contra Tebei, (Hepta epi Thebas), Prometeu încătușat,
(Prometheus desmotes) și Perșii (Persai) – Eschil.

COMEDIA (fr. comédie; lat. comoedia; gr. Komoida, „cântec de sărbătoare”) este o
specie a genului dramatic, în proză sau în versuri cu acțiune și deznodământ vesel și care
satirizează realități sociale, slăbiciuni general-umane sau prezintă situații hazlii. „Prin
conținut și prin modul de rezolvare a conflictului, comedia se subordonează comicului,
care este o categorie estetică fundamentală, care denumește una dintre atitudinile
esențiale în fața vieții și a artei, avându-și sursa în dezvoltarea unui contrast sancționat
printr-o gamă largă de reacții morale, de la compasiune la dispreț, provocând o
participare afectivă specifică, de la zâmbet la râsul cu hohote.” (Dicționar de termeni
literari). Ex.: comediile lui Caragiale – O scrisoare pierdută, D’ale carnavalului, Conu
Leonida faţă cu reacţiunea, O noapte furtunoasă, comediile lui Vasile Alecsandri –
Chiriţa în Iaşi sau două fete ș-o neneacă, Chiriţa în provinţie, Chirița în voiagiu, Chirița

7
în balon; Furtuna, Doi gentlemeni din Verona, Nevestele vesele din Windsor, Măsură
peste măsură, Comedia erorilor, Mult zgomot pentru nimic, Zadarnicele chinuri ale
dragostei, Visul unei nopţi de vară, Neguţătorul din Veneţia, Cum vă place, Îmblânzirea
scorpiei, Totul e bine când se termină cu bine, A douăsprezecea noapte, Poveste de
iarnă, Pericle, prinţ al Tironului – William Shakespeare, Burghezul gentilom – Moliere
etc.

VODEVILUL (din fr. vaudeville) e o comedie ușoară a cărei intrigă, bogată în răsturnări,
se bazează în general pe qui pro quo-uri (" unul luat drept altul" = confuzie). O
caracteristică a vodevilului este aceea că are întotdeauna un final fericit.

TRAGICOMEDIA (din franceză tragi-comédie) este o specie a genului dramatic cu

subiect patetic, în care conflictele fundamentale, grave, profunde, însoțite de unele
incidente comice, sunt rezolvate printr-un deznodământ fericit. Această specie a genului
dramatic, în care tragicul și comicul se combină în aceeași structură a apărut în
Renașterea italiană și s-a impus cu dificultate, datorită prejudecății moștenite de la antici,
conform căreia tragicul nu trebuie să se amestece cu comicul.

TEATRUL ABSURDULUI are trăsături existențiale puternice care chestionează

societatea și omul. Prin umor și mistificare se ascunde o atitudine foarte exigentă față de
acestă artă. Incoerența, nonsensul sunt, de asemenea, caracteristici reprezentative ale
acestor lucrări care au în comun absurdul. Ex: Cântăreaţa cheală, Scaunele – Eugen
Ionescu.

 Elegia este un poem liric al cărui ton e adesea tandru, trist și melancolic.

În secolul al XV-lea, elegia tindea să dobândească un caracter filozofic. Exemple
de autori de elegii: Tibul, Ovidiu, Goethe, Aleksandr Pușkin etc.
 Epigramă: este o specie a poeziei lirice, de proporții reduse, de obicei catren, care
satirizează elementele negative ale unui caracter omenesc, ale unei situații etc. și
se termină printr-o poantă ironică, mușcătoare, la adresa unui personaj, a unui fapt
etc. Autori: Grigore Alexandrescu.
 Epistolă: specie literară, mai ales în versuri, aparținând poeziei didactice sau
satirice, în care se tratează un subiect filozofic, moral, artistic, etc. sub formă de
scrisoare adresată unei persoane reale sau imaginare. Autori: Grigore
Alexandrescu, exemplu ”Epistolă Dlui V.II”
 Oda este un poem cântat la vechii greci. La moderni, poem liric de înaltă
inspirație, compus din strofe simetrice. Asemenea cântecelor corului, oda avea o
compoziție triagică. (exemple Victor Hugo, Pușkin)
 Pastelul este un termen provenit din limba germană semnificând pictura cu
creioane moi. De la pictura în pastel termenul s-a extins în literatură, definind
delicatețea unei descrieri lirice. (exemplu Vasile Alecsandri - creatorul acestei
specii prin ciclul "Pasteluri")-exista ca specie doar în literatura română

8
 Meditația (filozofică) este o specie a genului liric în versuri în care e descris un
fenomen din natură ale cărui concluzii devin valabile și pentru oameni.
(exemple Grigore Alexandrescu, "Meditație", Mihai Eminescu)
 Satira este o operă în general în versuri,(exemple Grigore Alexandrescu, "Satira.
Duhului meu")
 Pamfletul este o specie a genului liric în care sunt criticate defectele unei
persoane, societății cu intenția îndreptării. Poate fi în proză sau în versuri.
(exemple Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu).
 Sonetul este o piesă lirică alcătuită din paisprezece versuri cu aceeași măsură
dispusă în două catrene cu rimă îmbrățișată. Este o poezie cu formă fixă cea mai
frecventată. (exemple Dante, Petrarca, Leonardo da Vinci, Michelangelo etc.)
 Rondelul este o poezie cu formă fixă alcătuită din trei catrene și un vers izolat.
Versurile unu și doi sunt identice cu versurile șapte și opt. (exemple Alexandru
Macedonski prin "Poema rondelurilor")
 Gazelul este o poezie cu formă fixă alcătuită din strofe cu două versuri; originară
din literaturile orientale, ajunge în Europa la începutul secolului al XIX-lea.
(exemple George Coșbuc, Mihai Eminescu, Goethe)
 Glosa s-a născut în Spania secolului al XV-lea. Este o specie a genului liric cu
formă fixă. Prima strofă este alcătuită din patru, șase, sau opt versuri ce conțin
tema de bază. Fiecare vers e comentat într-o strofă specială de aceeași mărime cu
prima. Ultima strofă o reproduce pe prima cu ordinea inversată a versurilor.
(exemple Mihai Eminescu, „Glossa”)
 Romanța are un aspect erotic, sentimental, duios, melancolic . Este dedicat
celebrării faptelor istorice vitejești , sau conțin exclamații ori chemări.
 Imnul este un cântec de preamărire a divinității, conține cuvinte de importanță
națională și are un caracter solemn.
 Doina este o creație lirică specifică poporului român, în care se exprimă în mod
direct sentimentele de dor, de jale, de înstrăinare, de revoltă, tristețe, iubire, regret
etc.
 Idila este o specie a liricii peisagiste și erotice, din sfera poeziei bucolice, care
prezintă în chip optimist și idealizat iubirea, într-un cadru rustic, sentimentul de
dragoste fiind ilustrat prin imagini artistice și figuri de stil, cu tablouri din natură
și puternice trăiri interioare.
 Haiku este un gen de poezie cu formă fixă, tradițional japoneză, alcătuită din 17
silabe repartizate pe 3 "versuri" formate din 5, 7, 5 silabe.

9
Capitolul I Trasaturile definitorii ale operei memorialiste
Memorialistica este genul de scrieri care cuprinde memorii. Asadar, memoriile sunt
scrieri care inregistreaza o experienta proprie, actiunile traite de autorul insusi. Insa
cronica memorialistica nu cuprinde numai intimplari la care autorul este martorul
timpului sau, ci si experienta altora.
Scriitorii memorialisti imbina frumos placerea de a povesti cu cea de a-si aminti faptele
relatate.
Memorialistii sustin theoretic superioritatea povestirii vazute direct fata de aceea a
faptelor auzite de la altii.
Memorialistica lui Eliade este atât de bogata, încât s-a putea vorbi despre un adevarat
parcurs literar autobiografic. Acest traseu literar se desfasoara între adolescenta si ultimii
ani ai vietii, marturisind vointa constanta a scriitorului de a-si exp 17517b16r licita
propria viata, de a o relua într-o neîntrerupta interpretare. Pe de alta parte, se cuvine sa
spunem ca toate operele autobiografice reclama, foarte limpede si de la bun început, si
functia de a construi un destin, nu numai rolul de a-l consemna. În 1921, când începe, la
doar 14 ani, sa tina un jurnal o face doar pentru a nota performantele si asiduitatea
intelectuala. Abia apoi, desi destul de curând, aceasta "fisa sportiva" se transforma într-un
document literar: "Nu mai stiu cum am început sa-mi scriu Jurnalul. La început, prin
1921, nu însemnam decât ce lucrasem si cât lucrasem în fiecare zi: câte ceasuri petrecute
în laborator sau cu insectele si cu plantele, câte ceasuri cheltuite cu lectura, adaugând
titlul cartilor citite si scurte comentarii. Curând dupa aceea, am început sa însemn
observatii despre profesorii si prietenii mei"[1]. Descopera foarte curând importanta
acestor exercitii preliterare, fiindca, un an mai târziu, începe lucrul la Romanul
adolescentului miop.

Acest roman este prima initiativa beletristica de anvergura a tânarului Eliade. Ambitiile
junelui autor sunt mari: vrea, în primul rând sa epateze si sa plateasca niste polite:
profesorilor, colegilor, "fetelor frumoase si superficiale [2]. Pe de alta parte si la un nivel
mai adânc, tânarul Eliade îsi presimte si exerseaza deja vocatia exemplaritatii; romanul se
doreste, în acelasi timp, un document de generatie si o provocare literara. Autorul îsi
utilizeaza copios jurnalele, transcrie fara rezerve din notele si meditatiile personale,
utilizeaza scrisori reale.
Romanul adolescentului miop ilustreaza deja functia fundamentala a literaturii confesive
a lui Eliade. Memorialistica evalueaza retrospectiv o vârsta spirituala si pregateste
intrarea într-o alta; naratiunea autobiografica dobândeste rolul unui rit de trecere catre
orizonturi existentiale diferite. Nu e deloc întâmplator ca, înainte de a pleca în india,
Eliade încearca sa publice romanul adolescentei sale la Cartea Româneasca: prima
tinerete, consemnata si interpretata, se putea încheia între paginile unei carti. O noua
încercare îi solicita puterile si creativitatea.

10