DORU MOŢOC

FOCA ALBASTRĂ
Dramă în două părţi

2006
 PARTEA I

Încă înainte de ridicarea cortinei se aude o melodie nostalgică, îngânată de o

femeie. E un cântec cu tempo de bighină, sau ceva asemănător. După ce cortina se ridică
nu zărim, la început, decât o luminiţă verzuie, care pâlpâie undeva, în stânga. Scena se
luminează, treptat şi obiectele capătă contur. Suntem într-un fel de bistro dintr-un orăşel
scandinav. Luminiţa era a scalei unui tonomat, din difuzorul căruia continuă să se audă
melodia de la început. Prin fereastra mare din dreapta se pot zări vag, prin ceaţă,
stâncile ţărmului şi apa verzuie din fiord. Înăuntru, pe toată lungimea fundalului – un
bar. În spatele lui se află Arne. E un bărbat solid, între două vârste. Şterge cu un şervet
alb un pahar. Îl priveşte o clipă în zare. Pare mulţumit de rezultat. Îl aşează pe tavă,
alături de altele, apoi şterge cu o cârpă suprafaţa lucioasă a barului şi începe să aşeze
sticlele pe raft. În dreapta, la una din cele patru măsuţe din local, stă, în faţa unui pahar
de whisky, Nils. Blond, tânăr, emanând un farmec viril. Fumează, dus pe gânduri. Apoi
ca deşteptat brusc din reverie, dă peste cap paharul, face o grimasă, aruncă o privire
peste umăr, pe fereastră. Se ridică, merge spre geam, privind atent afară, ca şi cum ar fi
zărit ceva ce-l interesează. După o vreme revine şi se aşează la masă.
Nils: Arne, fii drăguţ şi mai dă-mi unul!
Arne: Ce dracu’ ai azi?
Nils: Ce am?
Arne: Asta te întreb şi eu... (Vine aproape, cu o sticlă de whisky în mână.)
Nils: Şi de unde, mă rog, ai dedus că aş avea ceva deosebit?
Arne: (expert) Se vede cât de colo...

2
 Nils: (iritat) Ce se vede, mă rog?
Arne: (calm, în timp ce-i toarnă) În primul rând că foloseşti un vocabular
cât se poate de tâmpit. (Imitându-l) „Fii drăguţ şi mai dă-mi unu’” (mormăind) „Fii
drăguţ...” „Mă rog...”
Nils: Ai dreptate... Iartă-mă... (Explicând) Muzica asta... Am simţit deodată
nevoia să fiu mai... Nu ştiu cum să-ţi explic. Să par altul... Adică...
Arne: Înţeleg. Tocmai de-aia te-am întrebat ce dracu ai?
Nils: Drept să-ţi spun, nu cine ştie ce. (Bea, de data asta cu măsură. Pune
paharul jos, apoi îl ridică.) În sănătatea ta! (Bea, apoi explicând.) M-am săturat de viaţa
asta scârboasă. Pricepi?
Arne: Bine-nţeles. Oricine poate pricepe asta. (Revine la bar şi-şi face de
lucru.)
Nils: Nu! Nu e adevărat! Nu oricine poate pricepe...
Arne: Cei aşa de greu de priceput? Eşti ostenit. De muncă...
Nils: Nu de muncă! Îmi place munca...
Arne: De singurătate...
Nils: Singurătatea... aici poate că ai dreptate.
Arne: Sigur că am. Te scoli la 5 dimineaţa, tragi la docuri până te ia dracu’,
vii acasă, mănânci numai uscături nenorocite, de la frigider, apoi dormi sau mergi la un
film, te abaţi la un păhărel, aici, la mine, trăncănim vrute şi nevrute, când şi când mai
agăţi câte o muieruşcă, şi mereu tot aşa, zi după zi... Cum să nu ţi se facă lehamite?
(După o pauză) Ar trebui să te-nsori.
Nils: Ar trebui. Cunoşti o fată bună?
Arne: Nu.
Nils: Păi vezi? (Se pregăteşte ca pentru o lungă explicaţie, apoi renunţă.)
Arne: Ascultă, Nils. Asta e. Nu tu eşti de vină că eşti singur. Te cunosc de
când erai puşti. Eşti un băiat de ispravă. Dacă-aş avea o fată, ţi-aş da-o cu ochii închişi.

3
 Nils: Mi-ai da-o? Pe cuvântul tău?
Arne: Pe cuvântul meu. Mi-ar plăcea să am un ginere ca tine. Dar, din
păcate nici eu nu sunt însurat. Şi mie mi-a trecut de tot vremea... Asta e.
Nils: În curând o să-mi treacă şi mie. Am treizeci de ani. Ai observat, Arne? De la
o anumită vârstă înainte anii parcă zboară. Parcă-i apucă o nebunie, un fel de streche,
dracu’ să-i ia! Când aveam 17 ani mi s-a părut că a trecut o veşnicie până am împlinit 18.
Iar de la 25 la 30 parcă n-a trecut decât o zi...
Arne: Ehei, să vezi mai încolo...
Nils: De ce dracu se întâmplă chestia asta?
Arne: Cine ştie... Când eşti foarte tânăr totul e undeva, înainte! Totul! Pe urmă se
mai schimbă povestea...
Nils: Da. Asta trebuie să fie...
Arne: Auzi? Nu ştiu cum naiba să-ţi explic. Cât eşti tânăr nici nu-ţi pui problema.
Adică ai timp berechet. Pe urmă începe să-ţi fie teamă...
Nils: Teamă? De ce?
Arne: Că n-o să mai ai timp pentru tot ce-ai visat.
Nils: Adică?
Arne: Ascultă, Nils. Tu ţi-ai dorit vreodată o dragoste mare?
Nils: Auzi vorbă! Cum să nu-mi doresc? Cine nu-şi doreşte o dragoste mare?
Arne: Şi eşti sigur că mai ai timp s-o trăieşti?
Nils: Nu mai sunt chiar atât de sigur...
Arne: Vezi?
Nils: Asta nu-nseamnă c-am renunţat...
Arne: Nu. Fireşte că nu. Dar tocmai de-aici începe nebunia...
Nils: Ei, şi? Nu eşti sigur, dar speri. Te-agăţi disperat de speranţa că poate-ntr-o
zi... Că, adică, n-ai dat în primire... Că nu s-a dus totul dracului...
Arne: Tu mai speri?
Nils: Bine-nţeles. Altfel cum naiba să poţi trăi?
4
 Arne: Ai dreptate. (Melodia s-a terminat. Tăcere.)
Nils: (După o pauză prelungită) Şi-acum de ce dracu taci? Dacă nu mai ai nimic
de spus, cel puţin pune un disc pe tonomatul ăla idiot.
Arne: Am să pun. Am să pun... Ce ţi-ar plăcea?
Nils: Ceva... Orice... Să semene cu speranţa de care-ţi vorbeam adineauri.
Arne: Bine. (Merge la tonomat. Examinează îndelung claviatura, apoi se
hotărăşte. Apasă o clapă. Nat King Cole: „Fascinaţie”.)
Nils: (După ce a ascultat vrăjit) Nemaipomenit cântec. Tu înţelegi ce spune?
Arne: Nu. Dar mi-nchipui...
Nils: Ce-ţi închipui?
Arne: Fel de fel de chestii... În orice caz, o iubeşte...
Nils: Asta e sigur. Dar cât o să dureze?
Arne: Cine ştie?
Nils: Nimeni nu ştie nimic, fir-ar a dracului de treabă! Nimeni...
Arne: Dacă stau să mă gândesc, nici n-are prea mare importanţă să ştii. Important
e să trăieşti. Să trăieşti pur şi simplu. Iubind, sperând, dar fiind şi pregătit pentru
înfrângere...
Nils: Asta ar fi regula jocului?
Arne: Exact. Ai spus bine. Regula jocului. Viaţa e un fel de joc. Un joc cât se
poate de serios. Cu reguli precise, dar şi cu surprize pe care le crează întâmplarea,
destinul, hazardul...
Nils: Auzi, Arne, astea vă învăţau pe voi când erai student?
Arne: Nu. Acolo n-am învăţat decât tâmpenii...
Nils: Dar chestiile astea, pe care le-ai spus adineauri, de unde le ştii?
Arne: Din capul meu... M-am gândit şi eu la ele...
Nils: Arne, dar tu eşti un filosof...
Arne: Aiurea... Încerc şi eu să-mi dau seama de ce se petrece în jur... Şi în mine...
Am noroc cu localul ăsta, pe care l-am moştenit de la unchiu-meu. El, da. El era un
5
filosof. Şi cum să nu fie? Vezi fel de fel de oameni. Stai de vorbă cu unul, cu altul... După
un timp începi să înţelegi altfel lucrurile. Mai rău e acum, la începutul toamnei. Sezonul
turistic s-a terminat. Sunt mai mult singur...
Nils: Cum să fii singur? Eu ce sunt? (Intră Paul. Merge la tonomat. Ascultă.) Sau
el. (Arată la Paul.)
Arne: Ai dreptate. Doi înseamnă deja mai mulţi. Restul e doar o chestie de
cantitate. Interesează cel mult matematica, statistica, nu filosofia...
Nils: Arne, păcat că n-ai terminat facultatea. Aveai stofă, pe cuvânt...
Arne: Vax! Cui i-ar folosi un filosof în plus? Nimănui...
Nils: Mie mi-ar plăcea să mă gândesc la lucrurile astea...
Arne: Cui nu-i place?
Paul: (Întorcându-se) Mie. Mie nu-mi place. La ce bun să te gândeşti la tot felul de
prostii? Ce rost are? (Melodia se termină.)
Nils: Cum, adică, ce rost? De ce trebuie numaidecât să aibă rost? Cele mai
frumoase lucruri din lume sunt cele aparent gratuite: un nor alb pe cerul albastru, zborul
unei păsări, adierea vântului care încreţeşte apa din fiord, zâmbetul întâmplător al unei
femei pe care n-o mai vezi pe urmă niciodată...
Paul: Fleacuri... Şi, pe urmă, toate lucrurile pe care le-ai amintit nici nu sunt atât
de gratuite pe cât ţi se par. Nici norul, nici vântul, nici pasărea, nici femeia. Toate au
rostul lor. Vreau să spun că au un sens, chiar dacă nu ne dăm întotdeauna seama de asta...
Arne: Dar asta spunea şi el.
Paul: Ce spunea?
Arne: Spunea: „aparent gratuite”. Şi cred că avea dreptate. Şi că merită să ne
gândim la toate lucrurile. Şi să încercăm să descoperim ce se află dincolo de ele...
Paul: Depinde. Nu orice om are chef de asta.
Nils: Dumneata n-ai chef?
Paul: Nu. Şi nu din vina mea.
Arne: Te priveşte.
6
 Paul: Ai dreptate. Dă-mi, te rog, să beau ceva bun. (Precizând) Să nu fie dulce.
(Se aşează la o măsuţă de lângă tonomat.)
Arne: Un whisky e bun?
Paul: Merge.
Nils: „Un whisky e un whisky pe toată lungimea lui...”
Paul: Ce-i asta?
Nils: Nimic. Am citat dintr-un prieten... Un literat...
Paul: Puah! Literaţii!
Arne: Nu-i prea iubeşti...
Paul: Nu.
Arne: (aducându-i paharul) Nici pe filozofi...
Paul: Nici.
Nils: La urma urmei, ce importanţă are?... Fiecare e liber să iubească ce vrea.
Paul: Bineînţeles...
Arne: Atunci e O.K.!
Nils: (ridicând paharul) În sănătatea dumitale!
Paul: Mulţumesc. Chiar am nevoie de asta. (Închină şi el. Bea.)
Arne: S-a răcorit...
Paul: Şi eu simt un frig în mine...
Nils: Îmbracă-te mai gros.
Paul: Nu de frigul ăsta e vorba...
Arne: Dar de care?
Paul: De cel dinăuntru...
Arne: Nu ştiu ce să-ţi spun...
Paul: Nu-mi spune nimic.
Nils: Ce se-aude, Paul, ai găsit ceva?
Paul: Pe dracu! Adică nu. Ăsta mă-nsoţea mai de mult. N-am găsit nimic. Nimic.
Nils: Şi unde dormi?
7
 Paul: Pe unde apuc.
Nils: Dacă vrei poţi veni la mine.
Paul: Nu, Nils. N-are rost. Mulţumesc. Mă descurc.
Nils: Cum vrei.
Arne: Paul, am o odaie în spate. Dacă vrei...
Paul: Nu băieţi. Eu am altceva în cap. (Pauză) Auzi, Nils? Mai de mult, în
tinereţe, eram încă acasă, în ţara mea, era tot toamnă, se însera, mă simţeam foarte singur,
şi ca să alung senzaţia aia nesuferită am încercat să găsesc o melodie frumoasă la radio.
Am învârtit de buton, plimbând acul de-a lungul scalei. Dau repede de o melodie
nemaipomenită. O cânta un englez. Ascult, ascult şi, în sfârşit înţeleg un cuvânt:
„nothing” (Pentru că Nils n-a reacţionat.) Adică „nimic”. Pricepi? (Nils face un gest vag,
din care se poate înţelege orice.) Buuun. Schimb postul şi dau peste Piaf: „Non, rien,
rien...” şi aşa mai departe. (Explicând) Adică tot „nimic”, pricepi? Chestia-ncepe să mă
enerveze. Răsucesc butonul, un spaniol: „nada mas”. Parcă înnebuniseră cu toţii în seara
aia. Nimic, nimic şi iar nimic. Pricepi?
Nils: Mă enervezi! Pricepi, pricepi? Doar nu sunt cretin.
Paul: Ai răbdare. Numai că, vezi tu, toată povestea nu era o simplă coincidenţă,
cum am crezut eu ca un dobitoc. Pe atunci mă hotărâsem deja să-mi părăsesc ţara. Iar
cineva, cineva absolut misterios, încerca să mă facă atent la ce mă aşteaptă: nimic. Numai
că eu n-am recepţionat mesajul. Eram analfabet. Pricepi?
Nils: Pricep. (După o pauză.) De ce dracu’ nu primesc şi eu o dată, măcar, un
semnal din ăsta, misterios, de avertisment? Să-mi spună cineva, adică: „Nu face, mă,
chestia aia, că o să iasă o tâmpenie!”
Arne: Că tu l-ai asculta imediat!
Nils: Ai dreptate. Când îmi vrea omul binele, atunci devin mai catâr.
Arne: Şi, pe urmă, mi se pare o chestie cât se poate de idioată, să ştii de la început
ce te aşteaptă. Nu mi-ar plăcea. Şi cred că nici ţie.
Nils: Ei, uneori n-ar fi rău...
8
 Paul: Mie, acum, mi-ar plăcea să ştiu. Mi-ar fi mai uşor...
Arne: La tine e o situaţie specială...
Paul: (Cu dispreţ) Specială!
Nils: De fapt, ce ai de gând?
Paul: Să rezist. Cât se va mai putea. Şi-aşa, de plecat n-am cum să plec. Şi nici cu
ce. Şi, la urma urmelor, nici unde.
Arne: De ce nu-tentorci acasă?
Paul: Pentru mine nu mai există acasă. Vreau să spun că nu mai există un loc pe
pământul ăsta pe care să-l pot numi acasă.
Nils: Exagerezi. Ştii bine că, dacă vrei cu adevărat, te poţi întoarce oricând.
Paul: Păi asta e... Cum să fac să vreau cu adevărat?
Arne: Iartă-mă, Paul, dar de fapt ce cauţi tu aici?
Paul: Aici, adică în barul tău?
Arne: Nu. Aici, în nord. Tu pari, mai degrabă, o fiinţă însetată de soare. Trebuia să
alegi Grecia, Italia, Spania...
Paul: Am fost şi pe-acolo...
Nils: Şi nu ţi-au plăcut?
Paul: Ba da.
Arne: Atunci de ce n-ai rămas?
Paul: Din cauza unui vis...
Arne: Vis-vis, sau... (Gest vag, ce vrea să sugereze o nălucire.)
Paul: (Tulburat) Vis-vis...
Nils: Tu crezi în vise?
Paul: Nu...
Arne: Atunci?
Paul: Tocmai de-aia...
Nils: Nu-nţeleg. Tu-nţelegi ceva, Arne?
Arne: Nu. Cum să dai crezare unui lucru în care nu crezi?
9
 Paul: Nu i-am dat crezare. Am vrut doar să văd dacă există...
Arne: Şi există?
Paul: Naiba ştie. Cred că da...
Nils: Dar ce dracu ai visat?
Paul: Aurora boreală.
Arne: Aurora boreală? Dar bineînţeles că există! Nu trebuia să te osteneşti să-
ajungi până aici, ca să afli asta...
Paul: Nu ştiu dacă există aşa cum am visat-o eu. Pricepi?
Arne: Nu.
Paul: Eram la Napoli. Un loc cum rar găseşti pe lume. De bine, de rău mă
aranjasem. Conduceam o camionetă a unui tip care vindea peşte. Totdeauna mi-a plăcut
să şofez. Poate fiindcă n-am avut niciodată maşină... Făceam zilnic mai multe curse în
localităţile din jurul oraşului, unde patronul avea clienţii lui. Ei, şi-ntr-una din zile mă
îndreptam spre Mori. Aţi auzit de Mori?
Nils: Nu. De unde dracu să fi auzit?
Paul: Mori e o mică localitate, nu departe de Napoli. De-aici şi dictonul: „Vedi
Napoli e, poi Mori”, nu muori, care nu-nseamnă deci „Să vezi Napoli şi pe urmă să mori”
– ceea ce ar fi o chestie cât se poate de tâmpită, de ce, adică, să mori, când e unul din cele
mai frumoase locuri de pe pământ – ci înseamnă „Să vezi Napoli şi apoi Mori”, adică
localitatea Mori, care, ca frumuseţe, se situează imediat după Napoli. Pricepeţi?
Arne: E cât se poate de clar...
Paul: Mă-ndreptam, deci, spre Mori, când am simţit că mă fură somnul. Când mi
se-ntâmplă treaba asta, n-am nici o ezitare. Trag pe dreapta şi mă culc. Aşa am făcut şi
atunci. Am oprit la umbră şi m-am întins pe banchetă. Prin parbriz vedeam undeva
albastrul neverosimil al mării, valurile care veneau de departe. Dar deodată marea s-a
făcut netedă şi lucioasă ca gheaţa unui patinoar. Şi era chiar un patinoar. Iar pe el luneca
o femeie nemaipomenit de frumoasă, îmbrăcată în albastru. Mi-a făcut de departe semn
cu mâna şi eu m-am apropiat. Înaintam încet, cu teamă, fiindcă eu nu ştiu să patinez.
10
Apoi am văzut că pot să lunec la fel de uşor ca ea. Şi am încercat s-o ajung. Lunecam cu
o viteză fantastică, dar ea se făcea tot mai mică în depărtare, aşa că m-am oprit. Locul
unde dispăruse femeia era ca un tunel portocaliu. Şi deodată s-a auzit o muzică
fermecătoare şi deasupra gurii tunelului au apărut nişte lumini, iradiind în cercuri
concentrice, ca undele unui lac după ce arunci o piatră. „Aurora boreală”, am auzit vocea
femeii. Şi m-am trezit.
Nils: Ce chestie!
Paul: Stai să vezi. După întâmplarea asta, de câte ori eram la ananghie, visam
luminile acelea nemaipomenite şi auzeam vocea femeii ca un iodler în munţi: „Aurora
borealăăăă”... Aşa că, într-o bună zi m-am îmbarcat pe o navă de pescuit oceanic, un fel
de fabrică plutitoare de conserve, şi am venit încoace...
Arne: Şi ai văzut-o?
Paul: Ce?
Arne: Aurora boreală!
Paul: Până acum, nu. Dar în curând vine noaptea polară. Şi atunci...
Nils: Dar de unde vei şti clipa când o să apară?
Paul: Am să simt, bătrâne. Sunt sigur de asta.
Arne: Să-ţi ajute Dumnezeu!
Paul: (zâmbind trist) Cred c-aş merita... Mai dă-mi un whisky! Adică nu. Cât e
ceasul?
Nils: Şase şi jumătate.
Paul: Am plecat... (Se ridică) Auzi, Arne... (E vizibil stânjenit) Ai putea să treci în
cont şi whisky-ul ăsta? Adică...
Arne: Bineînţeles, Paul, bineînţeles. Nici o problemă...
Paul: Cât s-a făcut de plată?
Arne: Suntem la zero. Ai fost invitatul meu.
Paul: Nu. Vreau să rămânem prieteni.
Arne: Dar suntem prieteni.
11
 Paul: Nu. Nu se poate. Când unul din doi e cerşetor, nu se poate.
Arne: Paul! Aici nu e nimeni cerşetor, să fie clar...
Paul: Bine, bine... Îţi mulţumesc... (Pleacă spre ieşire.) Auzi, Nils, Knut ăla de la
Sjostrom, e un tip serios?
Nils: Depinde cum îl iei...
Paul: Vreau să spun, crezi că ar fi în stare de o ticăloşie?
Nils: De ce mă-ntrebi?
Paul: Ştii, cât am lucrat la voi, la docuri, am pus şi eu ceva bani deoparte. Şi Knut
a zis că dacă-i dau lui, îmi aranjează un post de ajutor de şofer la Sjostrom...
Nils: Şi i-ai dat?
Paul: Da.
Nils: (După o pauză.) S-ar putea să te servească... Are relaţii...
Paul: Dar dacă nu, crezi că mai văd banii?
Nils: Îi vezi. Dacă face nazuri, spune-mi mie.
Paul: Îţi mulţumesc, Nils... (Merge spre uşă. Se întoarce.) Îţi mulţumesc, Arne...
(Iese)
Nils: (Dă peste cap paharul. Se ridică iar şi priveşte afară. S-a întunecat. Revine
spre masă abătut.)
Arne: Aştepţi pe cineva?
Nils: Nu. Pe cine dracu să aştept? Mă gândeam la amărâtul ăsta de Paul.
Arne: Crezi că-i mai dă Knut banii?
Nils: O să vedem. Mai dă-mi un whisky, Arne!
Arne: Îndată. (Vine cu sticla.) Vrei şi gheaţă?
Nils: Mai pune un cub. Unul singur. (Arne îi pune un cub.) Dumnezeu să-l
odihnească pe unchi-tău! (Bea)
Arne: Ce ţi-a venit?
Nils: Dacă nu-i venea lui ideea năstruşnică să-ţi lase ţie moştenire băruleţul ăsta, ce
dracu m-aş fi făcut eu acum? Aş fi crăpat de singurătate, ca un şobolan...
12
 Arne: Ei, asta-i...
Nils: Mai pune un disc, Arne... Ceva de suflet...
Arne: Gata. Am ceva bun. (Merge la tonomat şi apasă o clapă. Blues orchestral.)
Te-am ghicit?
Nils: Bineînţeles, bătrâne. Ca-ntotdeauna... (Pauză) Auzi, Arne? Ai observat? În
lume se întâmplă de la o vreme tot felul de chestii, care de care mai ciudate...
Arne: Ţi se pare. Toate sunt la fel cum au fost înainte. Numai actorii sunt alţii...
Nils: Nu mă refeream la noi... La oameni... Mă gândeam la lume în general... Parcă
nici stelele nu mai sunt cum le ştiam... Nici iarba... Nici păsările... Se-ntîmplă ceva,
ascultă-mă pe mine...
Arne: Ce să se-ntâmple? N-are ce să se-ntâmple. Decât dacă o greşi un dobitoc
butonul. Şi-atunci – bum! Şi gata.
Nils: Arne, ascultă-mă bine. Ceva nu e-n ordine. Se sinucid balenele. Ţi-aduci
aminte, anul trecut, la Kristiansand. Şaizeci de balene au eşuat pe plajă. Părea că nu vor
să mai trăiască.
Arne: Aiurea! Să nu exagerăm! Am citit undeva că nişte paraziţi sunt de vină.
Intră în urechea balenelor şi, din pricina asta, ele îşi pierd simţul de orientare.
Nils: Dacă-i aşa, de ce, după ce împingeau balenele în mare, ele reveneau pe uscat?
Arne: Dracu ştie! Or fi avut ele un motiv. Nimic în univers nu se întâmplă fără o
cauză anume.
Nils: Asta e lege?
Arne: Lege! Nu există efect fără cauză!
Nils: Atunci cum îţi explici tu că eu, la ora asta, sunt cam întors pe dos? Ă? Am
terminat lucrul, nu m-am certat cu nimeni, am mâncat bine, am bani, sunt cu un prieten
bun... Cum îţi explici?
Arne: Vezi, tu, Nils... În privinţa asta lucrurile sunt ceva mai complicate. Cauzele
pot să fie undeva, la distanţă. Sau pot rezulta din acumulări succesive...

13
 Nils: Aiurea! La toate inventăm explicaţii. Suntem orgolioşi. Prea orgolioşi, Arne,
asta e. Nu vrem să recunoaştem că există pe lumea asta lucruri pe care, pur şi simplu, nu
ni le putem explica.
Arne: Există, fireşte, şi astfel de lucruri. Dar faptul că nu ni le putem explica noi
nu înseamnă că n-au cauză, ci doar că n-o cunoaştem noi. Încă...
Nils: Auzi, Arne, tu chiar crezi că într-o zi omul va ştii totul? Absolut totul?
Arne: Da. Cred că-ntr-o zi se va ajunge şi acolo.
Nils: Crezi tu asta?
Arne: Cred. E normal să se ajungă şi-acolo.
Nils: Arne, vrei să-ţi spun ceva?
Arne: Spune-mi.
Nils: Dacă se va-ntâmpla aşa, nu mi-ar plăcea să trăiesc atunci!
Arne: De ce?
Nils: Viaţa, dacă nu conţine şi o părticică de mister, n-are nici un haz, crede-mă.
Adică să ştii totul, să-ţi explici absolut totul? Ce tâmpenie! Trebuie să fii cretin să-ţi
doreşti asta!
Arne: Poate că ai şi tu dreptate...
Nils: Bineînţeles că am... Cel mai mult în viaţă mie-mi plac lucrurile pe care nu mi
le pot explica. Să zicem: cum compun ăştia melodiile astea nemaipomenite. Adică, cum
le vine? Fiindcă întâi trebuie să-ţi vină, nu? Adică să se mişte ceva în tine. Dar cum?
Auzi melodia? Doar atunci ea de unde vine în sufletul tău? Înseamnă că altcineva a
zămislit-o, înaintea ta, nu? Sau cântecul se naşte în sufletul tău, treptat, aşa cum cuvintele
se alcătuiesc din sunete şi frazele din cuvinte, şi aşa mai departe? Naiba ştie...
Arne: Da... Muzica e un lucru nemaipomenit... Tu mai ai chitara aia veche?
Nils: O am... Dar eu n-am compus niciodată nimic. Am cîntat doar melodii
compuse de alţii...
Arne: Ştiu... Dar poate că odată ai să compui şi tu...
Nils: Mi-ar plăcea, să ştii...
14
 Arne: De ce n-ai încercat niciodată?
Nils: Nu mi-a venit...
Arne: De ce, oare?
Nils: Dracu’ ştie... Ţi-am spus. Sunt fel de fel de chestii misterioase pe lumea asta.
Ca povestea de azi dimineaţă...
Arne: Care poveste?
Nils: Nu ţi-am spus?
Arne: Nu.
Nils: Am văzut o focă...
Arne: Ei, şi?! Mare lucru...
Nils: Era o focă albastră... Se uita la mine şi...
Arne: Focă albastră? Nils, te-ai îmbătat... Nu există foci albastre.
Nils: S-o crezi tu! Era o focă albastră. Am văzut-o cu ochii mei.
Arne: Unde?
Nils: În fiord...
Arne: Nils, lasă-te de chestii d-astea!
Nils: Îţi jur! Era devreme. Mă îndreptam spre docuri. Şi, fiindcă era timp frumos,
n-am mai luat autobuzul, am pornit-o pe poteca ce şerpuieşte de-a lungul fiordului... Ei,
şi-aproape de debarcaderul lui Sjostrom am văzut foca. Înota paralel cu ţărmul, apoi s-a
oprit pe un ciot. Avea o blană mătăsoasă, lucioasă, albastră ca seninul cerului...
Arne: Albastră? Poate n-ai văzut bine, Nils...
Nils: Am văzut foarte bine. Era albastră, albastră. Şi lucea...
Arne: Şi?
Nils: Se uita la mine curioasă. Avea nişte ochi mari şi trişti...
Arne: Nils, ai luat-o razna...
Nils: Arne, îţi jur! Am văzut-o cât se poate de clar. Se uita la mine şi parcă-mi
spunea: „Hei, omule, simţi şi tu că ceva nu e în ordine?”. Dar nu i-am răspuns. Mi-a fost
teamă c-o să se sperie...
15
 Arne: Şi pe urmă?
Nils: Pe urmă, nimic... Am stat o vreme uitându-ne unul la altul, apoi, deodată ea a
sărit în apă şi-a-nceput să traverseze fiordul. M-am uitat după ea până s-a topit în ceaţă...
Arne: Ciudată întâmplare...
Nils: Tocmai asta spuneam şi eu... Ce-o fi căutat foca aia singură în fiord? Ştii bine
că focile nu sunt animale solitare...
Arne: Într-adevăr...
Nils: Înseamnă că se-ntâmplă ceva...
Arne: Ce-ar putea să se-ntâmple?
Nils: Cine ştie... Ceva ce nouă ne scapă...
(Uşa se deschide intempestiv şi în bar intră Anna. E speriată. Poartă
un pulover gros, pufos, de culoare albastră. Vine la bar şi, scotocind după ceva într-o
poşetuţă, i se adresează lui Arne.)

Anna: Per tol codars akav...1

Arne: (Derutat) Poftim? Please?
Anna: Per tol cordas akav... (Gest sugerând sorbitul dintr-o ceaşcă.)
Arne: (lui Nils) Tu-nţelegi ceva?
Nils: Nu. Dă-i o cafea. Pare cam înfrigurată...
Arne: (Pune automatul în funcţiune şi-i oferă o ceaşcă aburindă.) Please.
Anna: Rolt avi. (A fost un fel de „mulţumesc”, însoţit de un zâmbet. Ia ceaşca şi
se aşează la măsuţa de lângă Nils.)
Arne: Bine, bine. Nici o problemă. (Lui Nils) Pare străină... Ce-o fi căutând în
orăşelul ăsta pierdut?
Nils: Cine poate şti... Există fel de fel de chestii pe lumea asta...
Anna: (Soarbe din cafea şi priveşte din nou, speriată, spre uşă.)
Arne: Parcă s-ar teme de ceva...
1
Replicile Annei se pronunţă cum se scriu. Este o limbă inexistentă, inventată de autor.
16
 Nils: (Anei) Ce eşti aşa speriată? S-a-ntâmplat ceva?
Anna: (Nu răspunde. Îl priveşte lung.)
Arne: E străină. Nu-nţelege o iotă...
Nils: Încearcă într-o limbă mai cunoscută...
Arne: (Venind lângă femeie.) Parlez-vous francais? (Anna nu reacţioneză.) Do you
speak English? (Aceeaşi reacţie la Anna.) Sprachen sie deutsch? (Anna se uită la Nils.)
Nils: E clar... Hai să-ncercăm altfel... (Annei) Auzi? El (arată la Arne) e Arne. Ar-
ne.
Anna: Ar-ne...
Nils: Perfect. Arne...
Anna: Arne.
Nils: Foarte bine. Iar eu (Se arată pe sine cu degetul.) sunt Nils.
Anna: Nis.
Nils: Nu. Nu Nis. Nils...
Anna: Nils...
Nils: Bun! Deci, Arne... (Arată la acesta.) Şi Nils... (Se arată din nou pe sine.) Dar
tu? Pe tine cum te cheamă? (Anna îl priveşte curioasă.)
Arne: N-a-nţeles...
Nils: Ai răbdare. (Annei) Fii atentă! (Arătând) Arne şi Nils... Dar tu?
Anna: (După o pauză, cu un zâmbet timid) Anna...
Nils: Bravo! (Lui Arne) Ai văzut? Anna.
Arne: Eşti grozav, Nils!
Nils: Nu te grăbi să mă lauzi. Mă tem că asta e tot ce se poate scoate de la ea.
Arne: Mai vrei o cafea? (Îi explică prin gesturi) O cafea... Una, două. Mai vrei?
(Semn negativ din cap la Anna) Vezi? De-nţeles, înţelege...
Nils: (Privind-o lung) Şi e drăguţă... Ce dracu o fi căutând aici? (Uşa se izbeşte de
perete. Intră Knut. Masiv. Brutal.)
Knut: Aici erai, scumpo?
17
 Anna: (Se ridică speriată şi se ascunde în spatele lui Nils.)
Knut: (Lui Nils, care s-a ridicat.) Dă-te la o parte!
Nils: (calm) Şi dacă n-am chef?
Knut: O să-ţi vină...
Nils: Uite că nu-mi vine. Dar ştii, Knut, nu-mi vine deloc...
Knut: Dă-te la o parte până nu mă-nfurii!
Nils: Mă dau, dacă îmi spui ce ai de gând...
Knut: Nu se vede? Să mă distrez puţin cu păpuşa asta...
Nils: O cunoşti? Cum o cheamă?
Knut: Ce importanţă are?
Nils: Poate că are.
Knut: Nu ştiu cum o cheamă. Am văzut-o adineauri, pe stradă. Se vede cât de colo
că e una d-alea...
Arne: Şi dacă nu e?
Knut: Ce vă băgaţi voi? (Încercă să-l dea la o parte pe Nils.)
Nils: Ia mâna de pe mine!
Knut: Dă-te la o parte!
Nils: Nu mă dau. (Îmbrâncindu-l) Cară-te!
Knut: (Scoate din buzunar un briceag cu resort. Lama ţăcăne scurt.) Să ştii că nu
glumesc!
Nils: (Simulând că vrea să se explice.) Uite ce e, Knut... (Cu o mişcare
fulgerătoare i-a răsucit braţul şi l-a dezarmat.) Întinde-o!
Knut: Aşa? (Se repede ca un taur furios la Nils. Dar pumnul acestuia îl trimite la
podea.) Bine... O să mi-o plăteşti tu! (Se ridică.)
Nils: Apropo de plăţi. Dacă nu i-ai aranjat un post, să-i dai banii lui Paul înapoi...
Knut: Ce te bagi? Ce, e frati-to?
Nils: Este. Să-i dai banii. Şi-acum cară-te!
Knut: Mai vorbim noi! (Iese)
18
 Anna: (Se îndreaptă spre tonomat, atrasă de blues-ul ochestral care continuă.
Ascultă câteva clipe, apoi îşi sprijină fruntea de tonomat. Plânge în tăcere. Doar umerii i
se scutură spasmotic.)
Nils: (După ce a schimbat o privire cu Arne.) Asta este... (Bea)
Arne: Partea proastă e că n-ai cum s-o ajuţi...
Nils: Asta este... (Se joacă mecanic cu briceagul lui Knut, deschizându-l şi
închizându-l ritmic.)
Anna: (Se ridică, îşi şterge ochii, respiră adânc, apoi vine şi se aşează la masa lui
Nils. Îl priveşte lung, în tăcere.) Sponga ri.
Nils: Presupun că-mi mulţumeşti... N-ai pentru ce... Şi dacă nu erai tu, tot aveam
chef să-i cârpesc una peste mutră porcului ăstuia de Knut... (O mângâie sfios pe păr.)
Anna: Sponga ri. (Îi ia mâna şi i-o sărută.)
Nils: (Retrăgându-şi mâna.) Nu... Să nu mai faci asta. Nu se cuvine ca o femeie să
sărute mâna unui bărbat...
Anna: Rev ni ara gul...
Nils: Se poate. Poate că vorbele astea, pe care le rosteşti în limba ta necunoscută,
exprimă şi ele un adevăr. Dar eu cum să le înţeleg? (Privind-o în ochi.) Pe tine, însă, cine
ştie de ce, te înţeleg. Eşti o amărâtă. Ca mine, ca Paul, şi – dacă-mi dă voie – chiar ca
maestrul Arne. E drept că el are faţă de noi avantajul că este stăpânul acestui local
minunat, ceea ce-i permite să fie, oarecum, scutit de grija zilei de mâine.
Anna: Lar...
Nils: Nu. Bar. Dar, prin asta, nu este mai fericit ca noi... (Lui Arne.) Greşesc,
maestre?
Arne: Nu greşeşti, Nils, fir-ar să fie... Asta e nenorocirea... Că ai dreptate...
Nils: Pe chestia asta propun să mai bem ceva...
Arne: Dar ceva mai uşor, Nils.
Nils: Şampanie! (Annei) Îţi place şampania? Ai băut vreodată şampanie? Ia adu o
sticlă, Arne!
19
 Arne: (A adus o sticlă. I-o arată Annei.) Ce zici? „Cordon Rouge”!
Anna: (Clatină uşor din cap. E nesigură.)
Nils: Nu-ţi place? Fii atentă. (Îşi însoţeşte explicaţia de gesturi.) Noi luăm sticla
asta, o punem într-o frapieră, un fel de oală, o să vezi imediat, punem gheaţă în jurul ei,
până se răceşte bine-bine, – brrr! – pe urmă desfacem staniolul şi mişcăm puuuţin dopul.
Iar el e-mpins afară de presiunea gazului din sticlă şi – bum! – sare, împroşcându-ne cu
spumă!
Anna: (Înveselită mai mult de mimica şi gestica lui Nils, aplaudă.) Ha, ha, ha!
Pum!
Nils: Sigur că da. Pum! Şi parcă i-am împuşca pe toţi nenorociţii care ne fac viaţa
amară. Şi pe Knut, care e un porc, şi pe cei care l-au nenorocit pe Paul, şi pe cei din cauza
cărora Arne a trebuit să întrerupă facultatea... Pe toţi!
Anna: Pum!
Nils: Bineînţeles. Pum! Şi-am terminat cu ei. Adu frapiera, Arne!
Arne: Am adus-o. (Pun sticla în frapieră şi îngrămădesc gheaţă în jurul ei.) N-o
grăbi, Nils...
Nils: N-o grăbesc...
Anna: (Arătând la tonomat.) Rogan ti?
Arne: Sigur că da. Îţi place muzica? Ia vino încoace... vino...
Nils: (blând) Hai, du-te să-ţi arate.
Anna: (Se ridică şi merge cu Arne la tonomat.)
Arne: (Explicându-i.) Uite, vezi? Aici e numele cântecelor. (Fredonează.) La la
la... Dar tu probabil că n-ai să ştii să le citeşti. Fiecare are însă un număr. Şi pe ăsta poţi
să-l ţii minte. Dacă formezi pe claviatură numărul cântecului care-ţi place, el se face auzit
imediat.
Nils: Pune-i cântecul ăla nemaipomenit, Arne.
Arne: Care?
Nils: Ăla pe care mi l-ai pus mai devreme.
20
 Arne: Aha. (Annei) Uite, vezi aici? Scrie titlul cântecului. „Fascinaţie”. Un cântec
dumnezeiesc. Şi aici vezi? Are un număr: 364. Punem o fisă aici (Şi chiar o scoate din
buzunar şi o introduce în orificiul tonomatului.) şi formăm numărul melodiei. Trei...
şase... patru... Ascultă... (În secunda următoare răzbate vocea caldă a lui Nat King Cole.)
Nils: (După o pauză lungă, în care a ascultat melodia dus pe gânduri.) Ei, spune şi
tu Arne. Cum i-o fi trăznit ăluia prin cap să compună un cîntec ca ăsta? E ceva
supraomenesc...
Anna: (Ducând degetul la buze.) Ssst!
Nils: Bine. Am tăcut. (Ascultă mai departe.)
Arne: (După o pauză, Annei.) Tu ştii să dansezi? (Anna nu reacţionează.)
Nils: Dacă-i palce muzica, trebuie să ştie...
Anna: (După ce melodia s-a sfârşit, cu încântare, ca şi cum ar spune
„extraordinar”.) Pralonga! Pralonga!
Nils: Cred şi eu! E nemaipomenită!
Anna: (Cu o expresie de fericire şi recunoştinţă, îl îmbrăţişează pe Arne şi-l
sărută.)
Arne: Ei, nici chiar aşa... Nu merit...
Nils: Să ştii c-o să mă facă gelos...
Arne: Fii serios. Ce să vadă la mine?
Anna: (Revine la masă, scoate din poşetuţă o fisă şi merge la tonomat. Formează
numărul 364 şi din nou se revarsă acordurile melodiei „Fascinaţie”. După ce-a ascultat
câteva măsuri, vine la masă în paşi dansanţi, parcă plutind, se aşează şi, cu bărbia
sprijinită în pumni, îl priveşte pe Nils.)
Nils: (După o pauză lungă, în care a fumat tăcut.) Da... Ai dreptate... Muzica e un
lucru nemaipomenit. (Întorcându-se.) Auzi, Arne? Cum o fi descoperit omul muzica?
Vreau să spun, la început de tot. De unde a aflat el că există muzică?
Arne: De la natură.
Nils: Cum naiba?
21
 Arne: A auzit vântul foşnind prin crengi, apele clipocind... Pe urmă cântecul
păsărilor în pădure... (Între timp a şters trei cupe de cristal şi vine cu ele la masă. Anna
ia bricheta lui Nils şi ciocneşte uşor cu ea marginea unei cupe. Clinchet curat. Ea se
amuză ca un copil şi repetă de câteva ori joaca.) Vezi? Şi-aşa a descoperit omul muzica.
Nils: (Annei) Aşa ai descoperit tu muzica?
Anna: (zâmbind şăgalnic.) Pum!
Arne: (Râde) Pum! Află că am văzut-o şi pe-asta. (Lui Nils, explicând.) Auzi? La
un circ, nişte idioţi au încercat odată şi tâmpenia asta. Adică o melodie interpretată de
revolvere.
Nils: Ei, pe dracu! Nu se poate aşa ceva.
Arne: Ba da, Nils. Era un tango criminal. Orchestra ataca doar fondul, iar doi inşi,
un tip şi o tipă, trăgeau cu nişte pistoale cu aer comprimat şi stingeau nişte lumânări.
Pistoalele aveau „ton” diferit, dacă se poate spune aşa. Ei alegeau rapid când un pistol
când altul şi, cum fiecare scotea „nota” lui, se închega ceva, aducând vag cu o melodie.
(Fredonează.) Pum-pum, pum-pum, pum-pum-pum-pum... (Concluzie) Nişte cretini...
Anna: (Nerăbdătoare) Pum-pum!
Nils: A, şampania? Cred că s-a frapat. Ia lucreaz-o tu, Arne.
Arne: Imediat. (Ia sticla, îi scoate cu grijă staniolul care învelea dopul şi i-l
întinde Annei.) Joacă-te cu el... (Anna îl ia. Arne înveleşte sticla într-un şervet alb. Apoi
încet, cu mare grijă începe să desfacă armătura de sârmă. Între timp, Anna a rupt în
două staniolul, iar bucăţile şi le-a prins în păr, ca pe două steluţe argintii.)
Arne: Luaţi cupele în mână!
Nils: Gata! (Îi oferă Annei o cupă, iar pe a lui o întinde spre Arne, în întîmpinarea
şampaniei.)
Arne: (Privind cu atenţie dopul.) Atenţie! A pornit... (După câteva secunde dopul
sare, pocnind scurt.)
Anna: (entuziasmată) Pum!

22
 Nils: Pum! Moarte canaliilor! (Arne le toarnă în cupe lichidul efervescent şi
înspumat, apoi îşi toarnă şi lui.)
Arne: Nu, Nils. N-are ce căuta moartea aici! Să bem pentru dragoste!
Nils: Ura! Pentru dragoste! (Se uită atent la Anna.)
Anna: (După un ciocnit, întâi cu Arne, apoi cu Nils, priveşte în lumină lichidul din
pahar. Rămâne o clipă pe gânduri, apoi murmură ceva, şoptit, ca o litanie. După care,
ca într-un ritual, cu o anume solemnitate, bea, fără să se grăbească, paharul până la
fund, îl aşează pe masă şi priveşte pe Nils, stăruitor, în ochi.)
Nils: Dacă şi tu crezi la fel, e-n ordine. (Închină.) Pentru dragoste! (Bea şi el încet
paharul, până la fund. Îl aşează pe masă şi o priveşte tăcut pe Anna.)
Arne: Pentru voi! (Bea grăbit, după care revine la bar.)
Anna: (Fără să-l privească, îşi desface „steluţele” din păr, le pune pe masă şi îşi
ia poşeta.) Proal cliv... (Se îndreaptă spre uşă.)
Nils: Anna! (Ea întoarce capul, mirată.) De ce pleci? (Anna înalţă din umeri şi
face un gest de neputinţă. E din nou tristă.) Mai rămâi puţin... (Ea clatină din cap în
semn de negaţie.) Vrei să te conduc?
Anna: (parcă speriată) Sgola! (Devine brusc agitată. Îi face semn lui Nils să
rămână la locul lui şi iese în grabă, dispărând în noapte.)
Nils: (După ce l-a privit nedumerit pe Arne.) Ce spui, Arne, de povestea asta?
Arne: (tulburat, îşi face de lucru la bar) Nu ştiu ce să spun, Nils... Nu ştiu...
Nils: Ai văzut, Arne?... Se-ntâmplă fel de fel de lucruri ciudate pe lumea asta... Tu
spui că toate lucrurile care se petrec au o cauză, indiferent că o cunoaştem, sau nu... Aşa o
fi. Dar au ele şi un rost? Adică, duc undeva? Sau... (Face un gest vag, de parcă ar vrea
să sugereze un fum care se împrăştie.)
Arne: (Vine spre el.) Naiba ştie... În principiu, ar trebui să aibă...
Nils: Hai să bem un pahar de şampanie, Arne... (Ia sticla şi toarnă.)
Arne: (Aşezîndu-se.) Noroc, Nils!

23
 Nils: Noroc, bătrâne! (Beau amândoi.) Ei, am să plec şi eu... Cât am de plată,
Arne?
Arne: Patru whisky-uri.
Nils: (După ce a pus pe masă o bacnotă.) Şi şampania?
Arne: Şampania am dat-o eu.
Nils: Nu se poate, Arne! Eu am fost cu ideea.
Arne: Oi fi fost tu cu ideea, dar de dat am dat-o eu.
Nils: Cum aşa? Cu ce ocazie?
Arne: A fost ziua mea, Nils. Am împlinit 40 de ani...
Nils: Nemaipomenit! La mulţi ani, bătrâne! (Îl îmbrăţişează.)
Arne: E o vârstă grea, băiete...
Nils: Pe naiba! La patruzeci de ani un bărbat e în plină forţă. Iar tu porţi foarte bine
anii ăştia.
Arne: Se poate... Numai că, vezi tu, la patruzeci de ani începi să înţelegi că ceva
începe să se ducă dracului. Şi că, orice ai face, n-ai cum să împiedici chestia asta...
Nils: Să mai bem o sticlă, Arne! O dau eu, în sănătatea ta.
Arne: Mulţumesc, Nils. Nu trebuie. Consideră că am băut-o împreună. Sunt cam
obosit... Şi aştept şi o vizită...
Nils: O vizită? Acum, după ora închiderii?
Arne: Da... Sper să nu-ntârzie...
Nils: Bravo, bătrâne! Îmi placi! (Se ridică.) Am plecat... (Merge spre uşă.) Îţi
mulţumesc pentru seara asta. Şi pentru tot... Noapte bună... (Iese.)
Arne: (În urma lui.) Noapte bună, Nils... (După o pauză, se duce la uşă şi o
încuie. Trage un oblon. Apoi merge nehotărât spre masa unde stătuse Nils. Se aşează,
dar după o vreme se ridică. Se duce la fereastră şi priveşte în obscuritatea de afară, cum
făcuse şi Nils după plecarea lui Paul. Apoi vine la tonomat. Caută îndelung o melodie.
Se hotărăşte pentru un tango. Ascultă câteva măsuri. E trist. Se sprijină cu fruntea de
tonomat, cum făcuse şi Anna. Merge spre uşă ca şi cum ar întâmpina pe cineva. Toată
24
scena întâlnirii imaginare care urmează trebuie să se desfăşoare cu mare concentrare şi
discreţie.) Bună seara! Ce frumoasă eşti! Îţi stă foarte bine cu puloverul ăsta, albastru. Mă
bucur că ai venit... E târziu, ştiu... Dar se putea să nu vii deloc... Nu se putea? Mă bucur
că-mi spui asta... Ia loc, te rog... (Simulează că o conduce spre o măsuţă din stânga.) Nu,
nu aici, e cam curent. Şezi dincoace. Eu am să stau aici. (După ce o „priveşte”.) Ce vrei
să bei? Probabil că vii de undeva, de la tropice... Să-ţi prepar un cockteil grozav, „Mulata
di fuego”... E prea tare? Un „Daiquiri Mambi”? Sau un „Mojito”? Da, ai dreptate. Un
„Mojito” e cum nu se poate mai nimerit. (Merge la bar şi prepară două „Mojito”.) Am
făcut rost de „herba buena”, de la nişte marinari... (Aduce două pahare cu „Mojito” şi le
aşează pe măsuţă. Îl ridică pe al lui şi cioneşte.) Pentru tine... Credeam că n-o să mai vii.
(Bea) Azi am împlinit 40 de ani. Da. De-acum înainte... Asta e situaţia... Nu-mi spune
nimic... Vrei să dansăm? Hai! (Se ridică, merge în spaţiul liber din faţa tonomatului şi,
cu paharul în mână, dar simulând că a cuprins, cu celălalt braţ, mijlocul partenerei,
începe să danseze.) Întotdeuna mi-a plăcut să dansez...
Şi în vreme ce Arne dansează, transpus, se lasă încet, încet.

CORTINA

25
 PARTEA a II-a

Acelaşi decor, în dimineaţa următoare. Totul e neschimbat. Arne doarme, cu

fruntea sprijinită pe braţe, la masa unde a stat Nils. De departe se aud sirenele unor
maşini de poliţie. Peste câteva secunde se aud bătăi puternice în oblonul de la intrare.
Arne se ridică, somnoros, şi merge spre uşă. Bătăile se înteţesc.
Arne: Da, da! Ce naiba va apucat cu noaptea-n cap?! (Ridică oblonul.) Deschid
acum, deschid. (Prin geamul mat se distinge silueta lui Paul. Arne deschide, în sfârşit,
uşa.) Tu erai, ce-ai păţit?
Paul: (Intrând.) Nimic. Tu ce-ai păţit?
Arne: După cum vezi, sunt bine, mersi. Viu şi nevătămat. (Se întinde, cască.)
Paul: Ai dormit aici?
Arne: Da… M-am simţit cam obosit. Mi-a fost lene să mă mai duc până acasă…
(Îşi face de lucru. Adună paharele, aranjează scaunele, şterge mesele, apoi merge la
bar.)
Paul: (După ce a aruncat o privire prin local, stăruind câteva clipe asupra
paharului plin cu „Mojito” pe care, seara, Arne îl oferise partenerei sale inexistente.) Ai
avut oaspeţi?
26
 Arne: (Încurcat.) Eh… O cunoştinţă mai veche. N-a stat decât două minute… (Ca
să schimbe vorba.) Îmbătrânesc, domnu’ Paul. Îmbătrânesc… Obosesc prea uşor. Păi
înainte… (Merge şi dă drumul la tonomat: Blues. Porneşte automatul de cafea şi începe
să spele paharele.) Înainte… Ehei…
Paul: (După o pauză în care, aşezat la locul lui preferat, a fumat tăcut.) Da…
Totdeauna ni se pare că-nainte era mai bine. Dar naiba ştie… Aşa să fi fost? Adică am
fost mai fericiţi noi atunci?
Arne: Bineînţeles. De vreme ce am fost tineri, înseamnă că, oricum, era mai bine.
Cât despre fericire, ce să mai vorbim…
Paul: De ce să nu vorbim? În fond, asta căutăm cu toţii… În ce mă priveşte, nu
ştiu ce să zic. Să fii fericit înseamnă, până la urmă, să ai tot ce-ţi trebuie. Or, eu tocmai
asta nu am: ce-mi trebuie…
Arne: Ce-ţi trebuie?
Paul: Păi… Cum să-ţi explic? Cred că-mi trebuie o altă lume.
Arne: Nu merită să-ţi faci griji… Într-o zi vei ajunge, oricum, pe lumea cealaltă…
Paul: Nu, nu m-am exprimat clar. Nu o altă lume. O altfel de lume.
Arne: Adică?
Paul: Adică o lume… (Ezită, apoi ironic.) … Mai bună!
Arne: Hm!
Paul: Da, da. Mai bună. Nu superioară ăsteia, ci mai bună, pur şi simplu. Mai
bună. Adică plină de bunătate. Fără să se ruşineze de ea…
Arne: Şi speri să găseşti lumea aia?
Paul: Nu ştiu… În orice caz, o caut…
Arne: Şi dacă n-o vei găsi?
Paul: Atunci nu-mi mai rămâne decât să plec fără să fac prea mult zgomot… Poţi
să-mi dai o cafea?
Arne: Cum să nu. Am să beau şi eu una cu tine.
Paul: Mulţumesc, Arne. Eşti un om nemaipomenit.
27
 Arne: (Venind cu ceştile aburind.) Pe naiba! (Se aşează lângă Paul.) E foarte greu
azi să fii un om nemaipomenit, Paul. Sunt în lume oameni cu adevărat extraordinari.
Noi… Noi abia dacă ne putem numi oameni. Oameni, pur şi simplu. Adică făpturi
înzestrate nu numai cu instincte, nu numai cu inteligenţă, ci şi cu sensibilitate, adică cu
suflet. (Explicând.) La urma urmei, ce face dintr-o fiinţă oarecare un om? E clar că
tocmai sufletul. N-am văzut nici o altă vieţuitoare plângând de mila alteia, emoţionându-
se de un gest frumos, de o melodie extraordinară… Sau râzând.
Paul: Râzând? Noi aveam acasă un câine care râdea.
Arne: Nu, Paul. Omul e singura fiinţă din univers care râde. Căţelul ăla poate că
făcea o grimasă care vouă vi se părea că aduce a râs. Dar el nu încerca, n-avea cum să
încerce, sentimentul pe care-l încearcă un om, atunci când râde.
Paul: Ce sentiment?
Arne: Un sentiment extraordinar! Sentimentul că nu-i pasă de nimeni şi de nimic.
Că e absolut liber şi că nimeni nu e şi nu va putea fi vreodată stăpân pe râsul lui.
Paul: S-ar putea să ai dreptate.
Arne: Bineînţeles că am. Iar râsul, Paul, de unde naiba porneşte să ne umple fiinţa,
dacă nu din suflet?! Aşa că sufletul face din noi oameni. Asta, după mine, ajunge. Dacă
suntem oameni, nu e nevoie să fim nici nemaipomeniţi, nici extraordinari. Ajunge, nu?
Paul: Ajunge. Dar tocmai pentru că gândeşti aşa, tu eşti un om nemaipomenit,
Arne. Şi să ştii că eu am umblat mult şi am cunoscut fel de fel de oameni. Poţi să mă
crezi pe cuvânt.
Arne: Te cred. Şi-mi pare bine că există pe lume cineva care ţine la mine.
Paul: Nu-mi pot imagina un om care, cunoscându-te, să nu ţină la tine.
Arne: Nu, Paul. Nu putem fi pe placul tuturor. Sunt fel de fel de oameni. Cum să
placi tuturor? Nici n-ar fi bine. Sau ar fi? Cine ştie?
Paul: În sfârşit… Sunt unele lucruri în care nu e bine să te afunzi prea adânc. Te
apucă un fel de ameţeală. Ca pe scafandri, când se aventurează dincolo de o anumită
limită.
28
 Arne: Mie, drept să-ţi spun, îmi place să mă avânt spre adâncul lucrurilor, chiar
către ce s-ar putea numi „zona interzisă”. Dar, la urma urmei, poate exista o zonă
interzisă gândului?
Paul: Poate.
Arne: Şi cine stabileşte unde începe interdicţia?
Paul: Tu însuţi. Dacă eşti prudent.
Arne: Prudent? Cum, adică?
Paul: Dacă mergi prea departe cu gândul, rişti să nu te mai poţi întoarce teafăr.
Arne: Da. Cel puţin teoretic pericolul ăsta există.
Paul: La asta mă gândeam când vorbeam de prudenţă.
Arne: Am înţeles. Numai că, vezi tu, eu nu mă pot opri. Am prea multă
imaginaţie. Cred că tocmai din cauza asta n-am putut face, cu adevărat, filozofie.
Paul: Dar tu faci filozofie, Arne. Tu eşti un filosof. Vreau să-ţi spun, un om care
gândeşte, nu un belfer oarecare.
Arne: (Zâmbind neîncrezător.) Ehe! Şi Nils spunea la fel.
Paul: Deci nu e doar părerea mea subiectivă… (Pauză. Sorbe din cafea.) Nu ştiu
de ce, cafeaua de dimineaţă îmi aduce automat în memorie lumea copilăriei. Mă trezeam,
în dimineţile de iarnă, cu un sentiment confuz, fără să mă simt vreodată odihnit
îndeajuns. Mă întorceam din lumea somnului cu un fel de presentiment nesuferit, cu o
stare de disconfort interior. Dacă priveam pe fereastră şi vedeam zloata de afară, orice
dispoziţie se ducea pe apa sâmbetei. Dar era de ajuns să deschid uşa camerei şi de îndată
mă lua în primire mirosul familiar de cafea. Mama încălzise deja bucătăria iar aburii
cafelei se insinuau pretutindeni, răspândind o aromă binefăcătoare care mă vindeca de
toate indispoziţiile. Aşa şi acum...
Arne: (Soarbe şi el din cafea.) Şi mie îmi place o cafea dimineaţa. Aproximativ
din aceleaşi motive. Deşi copilăria mea n-a semănat absolut deloc cu a ta…
Paul: Să nu-ţi închipui că…
Arne: Nu. Nu-mi închipui. Se vede cât de colo…
29
 Paul: Se vede?
Arne: Se vede…
Paul: Ce se vede?
Arne: Cum să-ţi spun… Cine a cunoscut lipsurile, umilinţa capătă cu timpul un aer
care… În sfârşit…
Paul: Dar aerul ăsta, de care spui tu, e vizibil aşa… de la distanţă?
Arne: Depinde…
Paul: De ce depinde?
Arne: De cine priveşte. De obicei nu-l observă decât cei care, şi ei, la rândul lor,
au trecut prin… Ei, ce să mai despicăm firul în patru…
Paul: Va să zică recunoşti?
Arne: Ce?
Paul: Că şi tu…
Arne: Bineînţeles. De ce m-aş ruşina? Să ştii că, până la urmă, suferinţa
înnobilează. E drept, nu pe toţi…
Paul: Pe cine?
Arne: (Simplu.) Pe cei cu suflet.
Paul: Şi ceilalţi?
Arne: Ceilalţi… O parte se resemnează… Alţii se înrăiesc… Iar câţiva, ei bine,
câţiva încetează să mai fie oameni…
Paul: Şi ce devin?
Arne: Fiare.
Paul: Tu ai întâlnit d-ăştia?
Arne: Destui. Deveniseră mai răi decât cei care-i aduseseră în halul ăla.
Paul: Pentru ăştia placerea supremă e suferinţa altora. Cum să te bucuri când vezi
pe unul la ananghie? Uite, adineauri, venind încoace am întâlnit, întâmplător, o făptură
minunată… O femeie tânără, frumoasă, într-un pulover albastru. Ştii de unde ieşea, Arne?
De la clinica de oncologie. Era tristă, abătută şi…
30
 Arne: (Devenind brusc atent.) O femeie tânără? În albastru?
Paul: Da… Mă gândeam: Cum naiba a ales-o boala tocmai pe ea? De ce?
Arne: (Cu speranţă.) Poate că nu era bolnavă. Poate că…
Paul: (Întrerupându-l.) Era bolnavă, Arne. I se citea suferinţa în ochi… Am
urmărit-o cum mergea agale, parcă fără să-şi dea seama ce se petrece cu ea, până ce a dat
colţul pe lângă bancă. Nu ştiu de ce m-am întors din drum. Aş fi vrut să o ajung din urmă
şi să-i spun ceva. Orice. Să încerc să-i alung suferinţa. Dar deodată au început
împuşcăturile şi…
Arne: Ce împuşcături?
Paul: N-ai auzit? A fost un jaf armat la bancă. Doi morţi, câţiva răniţi… S-au luat
trei milioane de Euro în nici 30 de secunde…
Arne: Profesionişti…
Paul: Nu! N-a fost o bandă. Martorii spun că o singură persoană a dat lovitura. O
tipă...
Arne: O tipă?
Paul: Da. Cei care au fost acolo spun că părea străină. Purta o perucă blondă şi n-a
scos o vorbă. A operat chirurgical. Fulgerător. Eficient. Pe urmă a dispărut pe o
motocicletă Honda. Oraşul e plin de patrule de poliţie. O caută. Or s-o înhaţe. N-are unde
să fugă…
Arne: Da… Azi nu pleacă nici un vapor. Iar aeroportul e închis. Ceaţă… (După o
pauză, în care a privit fiordul prin fereastră.) S-a smintit lumea… Nu-mi amintesc să se
fi întâmplat vreodată aşa ceva la noi.
Paul: Întradevăr… Dar de unde toate astea?
Arne: Banii! De la ei pleacă toate nenorocirile.
Paul: S-ar putea să ai dreptate.
Arne: Da… Numai că, să ştii, poţi să dormi pe un sac de bani si să n-ai nici un
chef să mai trăieşti.
(Uşa se deschide intempestiv şi intră precipitat Knut.)
31
 Knut: (Sumbru.) Morning! Arne, dă-mi repede un schnaps dublu!
Arne: De care?
Knut: Din cel mai tare. Vreau să ardă în mine tot.
Arne: De ce nu încerci cu sodă caustică?
Knut: Hai, fără! (Arne îi oferă un pahar mare cu o licoare străvezie. Knut îl dă
peste cap „din-tr-una”. Îşi toarnă apoi ultimele picături peste o zgârietură de la mână.
Grimasă.)
Arne: Ce-ai păţit la mână?
Knut: Un fleac. M-am zgâriat într-un cui. (Întinzând paharul.) Mai dă-mi unu’!
Arne: Eşti cam cătrănit azi…
Knut: Sunt! Cum dracu să nu fii, în lumea asta cretină?
Arne: L-ai văzut pe Paul, da?
Knut: Sigur că l-am văzut. Doar nu sunt chior. (Lui Paul, întorcându-se.) Să ştii că
nu e nevoie să umpli cu pâra. N-ai nici o grijă. O să-ţi rezolv problema. (Bea.)
Paul: Când o s-o rezolvi?
Knut: Cât de curând. Nu depinde numai de mine.
Paul: (Ridicându-se.) Numai să mai fiu pe-aici.
Knut: Ai de gând să te cari undeva? Pleci spre zări mai calde?
Paul: Ăsta e cuvântul: zări mai calde. (Merge spre uşă.) Am şi pornit. Să fiţi
sănătoşi. (Iese.)
Knut: Să fim! (Bea.) Arne, dacă aş avea bani aş mai cere unu’. Dar n-am decât
pentru două rânduri. Ţine! (Îi întinde o bancnotă pe care Arne o ia pregătindu-se să-i
dea restul.) Păstrează restul.
Arne: Mulţumesc. Dacă vrei, te pot credita cu încă un schnaps.
Knut: O.K. Jicneşte-mă cu încă unu’. (După ce primeşte paharul şi gustă din el.)
Îmi place la tine, Arne. Păcat că n-am destui bani.
Arne: Şi eu, care credeam că tu ai dat lovitura la bancă…
Knut: (Tresărind.) Eu? De ce tocmai eu?
32
 Arne: Am glumit, Knut…
Knut: Aşa mai merge… (După o pauză.) Ehei, dacă dădeam eu lovitura la bancă,
nu mai ieşeam de aici o săptămână. Iar tu te îmbogăţeai. Dar aşa… (Bea până la fund.) A
luat o tipă potul.
Arne: Valabilă, gagica! Chiar o fi lucrat de una singură?
Knut: Aşa s-ar părea…
Arne: Ce-o fi fost în capul ei? Cum crede ea că o poate şterge pe şest din locul
ăsta?
Knut: Dracu ştie! O fi aşteptând-o undeva un elicopter.
Arne: Unde s-o aştepte?
Knut: Ştiu eu? Undeva, în pădure, pe ţărmul nordic al fiordului.
Arne: Pe ceaţa asta?
Knut: Ceaţa! Ceaţa trece… (Se ridică, priveşte spre fereastră.) Uite, începe să se
lumineze. O să dea soarele. Am plecat! Mulţumesc Arne, salut. (Iese.)
Arne: Salut.
(De afară se aude motorul unei motociclete care demarează. Câteva secunde de
linişte. Apoi o voce: „Arne! Arne” Arne alergă la uşă şi iese în stradă. Vocea: „Arne,
hai cu maşina ta. Ea e. Nu poate ajunge prea departe!” Zgomot de portiere trântite, apoi
de motor de maşină care demarează. Scena rămâne goală. Câteva secunde de linişte.
După o vreme intră Nils.)
Nils: (Din uşă.) Arne! Arne! Unde eşti, beţivan bătrân? Mai dormi la ura asta?
(Merge în cămăruţa din spatele barului. Revine.) Unde o fi omul ăsta? Poftim! Lasă barul
gol şi cutia cu bani la vedere (Clătinând din cap.) Ce-ţi e şi cu filosofii ăştia?! (Îşi toarnă
într-un pahar whisky, pune un cub de gheaţă, apoi cu paharul în mână, vine în faţă se
aşează la o măsuţă, gustă, stă aşa câteva secunde, după care merge la tonomat şi îi dă
drumul. Din nou – „Fascinaţie” cu Nat King Cole. Arne se reaşeză şi îşi aprinde o
ţigară. Rămâne aşa, tăcut, vrăjit de muzică, urmărind mişcarea leneşă a nouraşilor de
fum. Din nou afară – zgomotul unei motociclete care se opreşte. După câteva clipe intră
33
Ana. Este parcă transfigurată de o emoţie profundă. Înaintează încet, se aşează la masa
lui Nils şi-l priveşte intens, în tăcere.)
Ana: Omava jig nekonda…
Nils: (Zâmbind.) Bine ai revenit. Ce-i cu tine?
Ana: Heg…
Nils: (Arătând spre paharul lui.) Vrei să bei ceva?
Ana: (Gest negativ, mut.)
Nils: (Arătând spre sticlele de pe raft.) Sau poate vrei ceva de acolo?
Ana: Higy nere sol…
Nils: Bine, atunci. Stai aici şi priveşte-mă. (O vreme se aude doar melodia.)
Ana: E opra vis…
Nils: Da, ai dreptate… Cântecele astea îţi deschid poarta spre vis…
Ana: (Tresare, se ridică.) Vis. Ne!
Nils: Stai liniştită. Ce-am spus?
Ana: Vis. Ne!
Nils: Crezi că nu e bine să visezi? De ce? Ca să n-ai pe urmă dezamăgiri?
(Melodia se sfârşeşte.)
Ana: Og! Og! (Arată spre tonomat.)
Nils: Nici o problemă! O mai punem o dată. (Merge, face operaţiile necesare.
Melodia se revarsă din nou. Arne revine la masă, se aşează şi rămâne iar visător.)
Ana: (După lungi secunde de tăcere îl strigă încet.) Nis! (Văzând că el nu
reacţionează.) Nis!
Nils: (Tresărind.) A, cu mine vorbeai? Ce e? Ce vrei să-mi spui?
Ana: Ar-ne?
Nils: A! Arne? Ai memorie bună. (Explicând.) Cine ştie pe unde naiba umblă
maestrul Arne! Şi eu îl aştept. (Explicând.) Arne… (Gest grăitor ce vrea să însemne „A
plecat la plimbare”.)
Ana: Heg do?
34
 Nils: Sigur. Se întoarce negreşit… (Ana rămâne pe gânduri. Nu se aude decât
melodia în surdină.) Tare aş vrea eu să ştiu ce se-ntâmplă în căpşorul ăsta, al tău… Vezi
tu, aşa, aparent, s-ar zice că totul e-n ordine. Ne înţelegem. Stăm aici, liniştiţi, ne privim,
ascultăm cântecul ăsta minunat, şi… Dar, de fapt, ce se petrece? Nu putem şti… Uită-te
la mine. Văd că ai încredere. Poate, că, într-un fel, mă simpatizezi. Poate că-ţi plac… Dar
aş putea fi şi un escroc. Un nenorocit. Ţi-aş putea vorbi frumos, mieros, blând, ca să-ţi
câştig încrederea. Şi pe urmă… Ce s-ar petrece atunci cu tine? (Aprinde o ţigară.) Sau
invers: tu ai putea fi altfel de cum mi te arăţi acum – blândă, calină, sensibilă, aplecată
spre frumos – ai putea fi, foarte bine, o ticăloasă. Cine îmi dă certitudinea că eşti aşa cum
pari? Nimeni…
Şi totuşi… E ceva dincolo de noi. Dincolo de cuvinte. Dincolo de simţurile
noastre. Ceva care vine din altă zonă, dintr-un fel de meta-realitate. Sau poate că vine tot
din realitate. Dintr-o altă dimensiune a ei. Ei, bine, acel ceva ne călăuzeşte, atunci când
raţiunea şi simţurile noastre nu ne mai sunt de nici un folos. Ne încredinţăm destinul
acelui ceva. Şi el ne scoate, până la urmă, la liman. Ce crezi? Am dreptate?
Ana: Jog…
Nils: Joc? Nu e nici un joc. Al cui joc? Al minţii? Al imaginaţiei? Al destinului
însuşi? Nu… Nu e vorba de nici un joc.
Ana: (Parcă excedată.) Jooog!
Nils: A! Jog! Dar ce înseamnă jog? Explică-mi.
Ana: (Înciudată.) Uh! (După o pauză, confesiv, ca o litanie.) Kors, geluko vişnu
ren. Galadec i sko, borz… Ceruk vi golko? Zapo cik wan? Vind? Ne… Urko mai, speto
is vizo. Is vizo kem, is vizo ston. Besko? Avaska. I novez evins istemo korz i gerko sut.
I? Gema sko vorzen. Gema ski uzdi. Ovan cero, gaz nevri, tu…
Gvoski, seg viskanu zerni. Un gev, izki certvu zeno cero ni stuba. Hazmi, gluk,
zom kar neku, gi in stegu nevez tumo. Amen.

35
 Nils: Ai dreptate. Facă-se voia Lui. (O priveşte intens.) Ce frumoasă eşti! (O
mângâie gingaş pe păr.) De unde ai apărut? Care e lumea ta? Şi ce se va-ntâmpla? Vei
rămâne aici? Te vei întoarce acolo?
Ana: (Îi pune, delicat, un deget pe buze.) Sen diku…
Nils: Ai dreptate: Sen diku.
Ana: (Râde.)
Nils: De ce râzi? Am spus o prostie? (Melodia de la tonomat se sfârşeşte. Linişte.)
Ana: (Se ridică, merge la fereastră, priveşte în tăcere fiordul.)
Nils: (Se ridică şi el, merge în spatele barului de unde revine cu o chitară. O
încearcă, emiţând câteva acorduri de o armonie celestă.) Ştii, eu, azi noapte am făcut un
cântec… (Începe să cânte acompaniindu-se discret la chitară.) „Ce căutai în fiordul
îngheţat / Focă albastră, tristă, solitară? / Ce depărtare să te fi chemat / Să-ncerci un salt
din tine în afară? // Ai fost un semn, din ceruri coborât? / Mă-ntreb mereu, lunatic, cu
durere / În lumea cotropită de urât, / Nu ştiu de-ai fost aievea, ori părere.”
(Pe toată durata melodiei Ana a rămas imobilă, privind pe geam. După ce ultimul
acord s-a stins, ea se întoarce foarte lent, vine spre Nils şi-l priveşte stăruitor în ochi.
Uşor derutat de reacţia femeii, acesta se ridică şi pune chitara deoparte.)
Ana: (Înlănţuindu-i gâtul cu braţele.) Pralonga! Pralonga! (Îl sărută cu tandreţe.)
Nils: Ce-a fost asta? Ţi-a plăcut cântecul?
Ana: Pralonga!
Nils: Bun! Bun! Dacă ţi-a plăcut, al tău să fie. Ţi-l dăruiesc…
(De afară se aude motorul maşinii lui Arne şi apoi al portierei trântite.)
Arne: (Intrând.) Ia te uită! (O priveşte lung, surprins pe Ana.)
Ana: (Zâmbind.) Ar-ne!
Nils: Exact. El e. Dacă vrei, ţi-l dăruiesc şi pe el.
Arne: (Lui Nils, cu un gest din cap către Ana.) Când a apărut?
Nils: Păi… De multişor…
Arne: Cu ce a venit?
36
 Nils: Habar n-am. Pe jos, cred… Dar tu, unde-ai fost? Laşi barul deschis, banii –
vraişte… Ce naiba se-ntâmplă?
Arne: N-ai auzit de atacul de la bancă?
Nils: Ba da. Dar ce ai tu de a face cu…
Arne: Ei, am urmărit o tipă pe o motocicletă Honda. Lumea zicea că ea ar fi…
Nils: Şi ai prins-o?
Arne: Nu. La stâncile de lângă golf a intrat pe o potecuţă, în pădure, a abandonat
motocicleta şi a dispărut.
Nils: Şi banii?
Arne: Cine poate ştii? Poliţiştii şi încă vreo câţiva au rămas să scotocească
pădurea.
Nils: Ciudată chestie…
Arne: (Trecând în spatele barului.) Şi eu zic la fel… (Se uită lung la Ana.)
Ana: (Zâmbind.) Ar-ne…
Arne: Da. Eu eram…
Ana: Grendo vek in spelo via?
Arne: (Spălând un pahar.) Naiba ştie ce mă întrebi. Cum aş putea să-ţi răspund?
(Lui Nils.) Auzi Nils, crezi că ea ar putea să…
Nils: Să ce?
Arne: Ei, oamenii ziceau că tipa care a dat lovitura la bancă n-a scos o vorbă.
Poate era străină…
Nils: Arne, îmi pare rău, dar eşti un bou. Tu nu te uiţi la ea? Crezi că una ca ea ar
putea să…
Arne: Eh! S-au văzut chestii şi mai şi…
Nils: Păi nu ziceai că ai urmărit o tipă pe motocicletă?
Arne: Am urmărit.
Nils: Şi era ea?
Arne: Nu ştiu… Era ceaţă… N-am putut să-mi dau seama…
37
 Nils: Dar hainele, alura…
Arne: Mi s-a părut că purta o geacă de piele. Şi o perucă blondă.
Nils: Şi vezi tu pe ea geacă de piele şi perucă blondă?
Arne: Putea să le arunce.
Nils: Bun. Dar putea ea să se afle în acelaşi timp şi aici cu mine şi pe motocicletă
lângă fiord? (Zâmbind.) Baţi câmpii, Arne.
Arne: (Retractând.) Ei, n-am spus că… Mă-ntrebam şi eu…
Nils: (Îngânându-l.) Te întrebai! Filosofule!
Ana: (Lui Nils.) Horgu? (Nils nu răspunde. Ea insistă.) Horgu?
Nils: (Excedat şi uşor răstit.) Ce naiba vrei să-ţi spun?!
Ana: (Privindu-l pe Arne cu reproş, clătinând din cap.) Sen… (Nils vrea să se
apropie. Ea îl opreşte cu un gest şi îi face un semn cu degetul lui Arne ca şi cum l-ar
mustra.) Sen… (Se retrage încet, cu spatele, către uşă. Se izbeşte de Knut, care tocmai
intra.)
Knut: (Surprins.) Ia te uită! Aici erai, puicuţo? Află că, de data asta, ţi s-a
înfundat. (Întinde mâna spre ea. Ana i-o prinde fulgerător, îi face o figură de karate, îl
lasă lat şi iese în fugă. Arne şi Nils au rămas interzişi. Knut se ridică cu greu.) Afurisită
femeie! (Urlând.) Nenorocito! Criminalo! Pun eu gheara pe tine! (Iese alergând în
stradă. Zgomot de motocicletă care demarează.)
Nils: (Uimit.) Ce-a fost asta?
Arne: (Îngânându-l.) „Crezi că una ca ea ar putea să…” (Pauză lungă.)
Nils: (Se aşează.) Arne, te rog, dă-mi un whisky.
Arne: (Toarnă din sticlă într-un pahar, pune un cub de gheaţă, vine cu paharul la
Nils, i-l aşează pe masă fără un cuvânt, apoi merge la geam şi priveşte fiordul.)
Nils: (Bea puţin. Rămâne o vreme tăcut, după care se ridică şi, cu paharul în
mână, vine spre Arne. Se opreşte la un pas în spatele lui.) Arne… Vreau să-ţi spun că eu,
totuşi… totuşi nu cred că ea ar putea să…
Arne: Nici mie nu-mi vine să cred, Nils. Numai că… Vezi tu… Viaţa asta…
38
 Nils: Arne, de ce nu suntem niciodată dispuşi să investim încredere în partea
luminoasă din sufletul oamenilor? De ce suntem aplecaţi mai degrabă spre partea lor
întunecată?
Arne: Păi… Fiindcă, după câte s-ar părea, în lumea asta e mai mult întuneric decât
lumină…
Nils: Ştii ceva, Arne? Când a intrat azi, aici, întâi şi-ntâi a întrebat de tine.
Arne: Nils, te rog. Fără chestii de-astea!
Nils: Îţi jur, Arne. (Imitând-o pe Ana.) „Ar-ne?” Ţinuse minte cum te cheamă şi
voia să te revadă…
Arne: Crezi tu asta, Nils?
Nils: De ce nu?
Arne: (Pentru sine.) Avea dreptate bătrânul…
Nils: Care bătrân?
Arne: Un scriitor. Un rus. Unul… Dostoievski…
Nils: Dostoievski?
Arne: Dostoievski. Fiodor Mihailovici…
Nils: Şi ce spunea… (Cu sarcasm.) Fiodor Mihailovici Dostoievski?
Arne: Zice: „Sufletul omului e prea larg. Ar trebui îngustat puţin.”
Nils: Deşteaptă chestie! Într-adevăr mare tipul. Pe unde o fi acum?
Arne: Păi… Pe lumea cealaltă…
Nils: Pe semne acolo o fi mai multă lumină.
Arne: Posibil… (Revine la bar şi-şi face de lucru: Aranjează sticlele, şterge barul,
pune pahare în rastel. După o vreme, ca să alunge tăcerea, deschide radio-ul de pe raft.
Câteva secunde de muzică, apoi vocea unei speaker-iţe: „Ştiri de ultimă oră. Poliţia face
precizări în legătură cu Hold-up-ul care a avut loc azi la banca din centrul oraşului.
Martorii oculari au văzut o femeie într-o geacă de piele, cu perucă blondă care, după ce
a ucis două persoane a plecat cu o sacoşă mare plină cu bani, deplasându-se cu o
motocicletă puternică. Cercetările ulterioare, au dovedit însă, că nu era vorba de o
39
femeie, ci de un bărbat travestit. Investigaţiile au condus către un individ aparţinând
unui cerc de marginali şi cunoscut sub numele de Knut. Urmărit de mai multe
autoturisme ale poliţiei şi ale cetăţenilor, criminalul a abandonat motocicleta, a ascuns
geaca, peruca şi banii într-o galerie abandonată a minei din fiord, după care a revenit
pe jos în oraş. Identificat după muşcătura pe care, înainte de a fi ucisă casieriţa băncii i-
o făcuse la o mână, criminalul a fost somat de poliţie să se predea. Nesupunându-se
somaţiei, a fost împuşcat mortal. Suma devalizată a fost recuperată integral. Vom reveni
cu amănunte în următoarele noastre buletine de ştiri. Şi acum din nou muzică.” Şi chiar
se aude muzică veselă, ritmată.)
Arne: (Închide radio-ul, după care se-ntoarce foarte lent.) Ei, Ce zici de asta,
Nils?
Nils: Ce să zic?
Arne: Ai fi bănuit?
Nils: Dar tu?
Arne: Eu…
(Uşa se deschide încet şi intră Paul. E palid, obosit, cu o tristeţe vizibilă în privire.
Ţine în mână puloverul albastru al Anei, pe care, cu o mişcare lentă îl lasă să cadă pe
una din măsuţe. Vine spre bar şi se prăbuşeşte, sfârşit, pe un scaun.)
Paul: Arne, dă-mi, te rog, un whisky.
Arne: (Parcă fără să-l audă, merge spre masă, ridică puloverul şi-l cercetează cu
luare aminte.) Al cui e puloverul ăsta, Paul?
Paul: Al femeii aceleia, despre care ţi-am vorbit. Cea pe care am întâlnit-o la
clinica oncologică…
Arne: Ce e cu ea? Unde e?
Paul: Nu mai e.
Arne: (Revine la bar, toarnă whisky într-un pahar şi i-l întinde lui Paul.) Cum,
adică?

40
 Paul: (Explicând.) După ce am plecat de aici, am trecut pe la Sjostrom, să văd ce
se mai aude cu angajarea. Nimic. Nothing. Nada. Niente. Rien… Mă-ntorceam abătut de-
a lungul fiordului, când am zărit fata pe ţărmul nordic. Urca spre Stânca Diavolului. Era
clar că n-avea ce căuta acolo. Decât dacă voia să… Am iuţit pasul ca să ajung la
promontoriu înaintea ei. Dar n-am reuşit. Ea s-a căţărat sus, pe stânca trăsnită, şi-a scos
puloverul, l-a pus deoparte şi s-a apropiat de buza prăpastiei. „Nu!, am strigat. Nu!
Aşteaptă!” Nu ştiu dacă m-a auzit. Apoi … S-a aruncat în gol. A plutit ca o pasăre şi s-a
prăbuşit în fiord. Am alergat spre marginea promontoriului. Am căutat-o cu privirea. Am
stat acolo câteva minute bune. N-a mai ieşit… Aşa că am urcat pe stâncă, am luat
puloverul şi…
Nils: Eşti sigur că n-a mai ieşit?
Paul: Absolut sigur. Cine ar supravieţui, după o săritură de acolo? Jos apa fierbe
ca-n cazanele iadului (Soarbe paharul de whisky dintr-o înghiţitură, după care merge la
peretele de sticlă dinspre fiord. Priveşte îndelung afară. Într-un târziu pe chipul său, dar
şi în cameră încep să joace lumini ciudate. Paul se întoarce.) Arne! Arne! Ce-i asta?
Arne: (Apropiindu-se.) Asta… Asta e… Aurora boreală!
Paul: Doamne! Aurora boreală! Priveşte, Nils, ce minunăţie!
Nils: (Se apropie şi el.) Da… E grozav! Cum de s-a declanşat tocmai acum?
Paul: (Febril.) Mă duc să văd mai bine. E ceva, ceva care… Iertaţi-mă… Iertaţi-
mă... (Iese.)
Nils: (Se întoarce, vine şi ia puloverul Anei, îl examinează atent, îşi trece palma
lent peste el, ca şi cum l-ar mângâia, apoi îl lasă să cadă iar pe masă, merge şi ia
chitara încercând două acorduri. Începe să cânte.) Ce căutai în fiordul îngheţat? / Focă
albastră, tristă, solitară?... (Nu mai poate continua şi izbucneşte în plâns. Într-un acces de
furie, face praf chitara, izbind-o de mai multe ori de un scaun, ca şi cum ar tăia lemne,
după care iese în fugă hohotind.)
Arne: (Face câţiva paşi spre uşă, rămâne o vreme pe gânduri, ca şi cum n-ar şti
ce să facă, apoi trage drugul de la uşa şi închide localul. Vine la tonomat şi îi dă drumul:
41
tangoul din finalul primei părţi. Merge la masă, ia puloverul Anei şi-l strânge la piept,
tăcut. Se apropie de peretele transparent, privind aurora boreală. Apoi încet-încet,
picioarele încep să deprindă ritmul tangoului. Lumina scade, până ce, într-un cerc de
lumină, rămâne doar Arne, fascinat de aurora boreală, dansând cu Ana din visul său
pierdut.)

CORTINA

42