GABRIELA PROCA

MECANICA CONSTRUCŢIILOR
PENTRU CADASTRU

2005
 CUPRINS

1. MECANICĂ GENERALĂ
2. STATICA
3.APLICAŢII TEHNICE ALE STATICII
4. REZISTENŢA MATERIALELOR

2
 Capitolul I. MECANICĂ GENERALĂ

1.1 Introducere
Mecanica studiază legile obiective ale deplasării corpurilor materiale şi ale
schimbării formei lor, în raport cu un corp presupus convenţional, rigid şi
imobil, denumit reper sau sistem de referinţă.
Deplasarea corpurilor şi schimbarea formei lor reprezintă mişcarea
mecanică a materiei. Mişcarea mecanică are loc în spaţiu şi timp, acestea fiind
forme obiective de existenţă a materiei şi purtând numele de spaţiu fizic şi timp
fizic.
Procesul de cunoaştere a mişcării mecanice este un proces de abstractizare
prin care se stabileşte corespondenţa biunivocă dintre proprietăţile obiective ale
materiei, spaţiului şi timpului pe de o parte şi pe de alta de conceptele
matematice.
Corespondenţa este justificată de corectitudinea cu care conceptele
matematice pot modela fenomenul fizic al mişcării mecanice.
Studiul mecanicii poate abordat prin analiza a trei părţi de bază şi anume:
cinematica, dinamica şi statica.
Cinematica studiază mişcarea corpurilor materiale din punct de vedere
geometric, independent de cauzele care o generează şi o modifică.
Este analizată dependenţa în timp a coordonatelor punctelor unui corp, a
vitezelor şi acceleraţiilor lor cât şi problema transformării acestor mărimi prin
trecerea de la un sistem de referinţă la altul.

3
 Dinamica studiază mişcările mecanice ale corpurilor în funcţie de forţele
care acţionează asupra lor.
Noţiunile fundamentale de cinematică şi dinamică sunt abordate de către
studenţii secţiei de cadastru, cu precădere de cursurile universitare de fizică.
Statica analizează un caz particular al dinamicii şi anume acela al
echilibrului corpurilor.
Prezenta divizare a studiului mecanicii este convenţională întrucât nu se
poate stabili o limită clară între fenomenele care se referă la fiecare dintre cele
trei părţi.
Cursul „Elemente de mecanică a construcţiilor” tratează noţiunile de bază
de care studentul are strictă necesitate în aprecierea generală a alcătuirii
construcţiilor şi a modului de lucru al elementelor structurale precum şi al
alcătuirii şi modului de lucru a unor dispozitive şi construcţii pe care le foloseşte
la efectuare măsurătorilor în teren. Noţiunile primite permit studentului
elaborarea unor programe de strictă specialitate în vederea măsurătorilor relative
la urmărirea comportării construcţiilor

1.2 Noţiuni fundamentale ale mecanicii

Noţiunile fundamentale ale mecanicii clasice sunt spaţiul, timpul şi masa.
Spaţiul este conceput tridimensional. Este raportat în mod curent la un
triedru de axe ortogonale: Ox, Oy, Oz.
Timpul este conceput ca o mărime scalară t, independentă, susceptibilă de a
lua orice valoare reală şi de a varia continuu, monoton, crescător. Originea
timpului poate fi aleasă convenţional în orice moment. Valoarea negativă poate
indica un moment anterior celui de referinţă, iar cea pozitivă, fenomene
următoare momentului de referinţă.
Masa m este considerată o mărime scalară pozitivă care reflectă două dintre
proprietăţile generale ale materiei care intervin în mişcarea mecanică şi anume
inerţia şi gravitaţia.

4
 Inerţia este proprietatea generală a materiei care se manifestă prin acea că
un corp aflat în repaus în raport cu un sistem de referinţă considerat fix, opune o
anumită rezistenţă atunci când un factor extern tinde să-i modifice această stare.
Gravitaţia este proprietatea generală a materiei, care se manifestă prin
existenţa în spaţiu a unui câmp gravitaţional. Un corp prezent în acest câmp
suferă o acţiune mecanică datorită prezenţei câmpului. Se poate vorbi deci de o
masă inertă şi de o masă gravitaţională, identice valoric în urma experimentelor
efectuate.
În mecanica generală, masa este independentă de viteza corpului. Este o
mărime aditivă, în sensul că prin reunirea a n corpuri de mase mi se obţine un
corp de masă M.
n
Deci: M = ∑ mi
1

1.3 Concepte matematice ale mecanicii

În mecanica generală se utilizează următoarele concepte matematice:

a) Punctul material este un punct geometric căruia i se ataşează o masă m.

Punctul material este folosit la studiul mişcării corpurilor materiale ale căror
dimensiuni nu joacă un rol important. Chiar şi planetele pot fi considerate într-o
primă aproximaţie puncte materiale în studiul mişcării acestora în jurul Soarelui.

b) Sistemul de puncte materiale este format din n puncte materiale, aşezate

în poziţiile A1, A2, …, An, de mase m1, m2, …, mn într-un sistem de referinţă plan
sau spaţial şi între care se exercită acţiuni mecanice.
Sistemele de puncte materiale pot fi rigide, dacă distanţele AIAj rămân
constante în timpul mişcării şi deformabile dacă aceste distanţe variază.

c) Mediul continuu este un volum din spaţiu, complet umplut cu substanţă.

Masa unităţii de volum se numeşte densitate şi se notează cu ρ. Mediul continuu

5
este omogen dacă densitatea este constantă în spaţiu şi neomogen în caz contrar.
Masa totală se determină cu relaţia:
M = ∫ ρ • dv ,

unde dv este un volum infinitezimal.

Mediul continuu poate fi rigid sau deformabil.

d) Sistemul de corpuri este generat de un număr de corpuri între care se

exercită acţiuni mecanice.

Problema de bază a mecanicii generale este studiul mişcării sistemelor de

corpuri.

1.4 Noţiuni derivate ale mecanicii

a) Viteza este prima derivată în raport cu timpul a vectorului de poziţie a
unui punct.

∂r
v=
∂t

b) Acceleraţia este prima derivată în raport cu timpul a vectorului de viteză

a unui punct.
∂v
a =
∂t

c) Forţa este o mărime vectorială care măsoară interacţiunea dintre

corpurile materiale. Această acţiune reciprocă dintre corpurile materiale are ca
urmare modificarea stării lor de repaus sau de mişcare rectilinie şi uniformă. Se
exprimă cu relaţia:
F = m⋅a

Forţa este caracterizată prin punct de aplicaţie, (A), mărime sau modul, |F|,
direcţie (Δ) şi sens (A către B) (Fig.1.1)

6
 .

(Δ)
A F B B

Fig.1.1 Reprezentarea vectorului forţă

Forţa aplicată unui punct material este reprezentată printr-un vector legat
având punctul de aplicaţie în punctul geometric corespunzător. Forţă aplicată
unui solid rigid este reprezentată printr-un vector alunecător, adică se poate
considera ca punct de aplicaţie oricare dintre punctele suportului ca fiind
invariabil legat cu rigidul.
În funcţie de modul în care se aplică forţele asupra corpurilor materiale se
deosebesc:

a)forţe concentrate (F, Q), considerate teoretic că se aplică şi acţionează

într-un singur punct al corpului, cu întreaga lor intensitate (Fig.1.2 a, b);

b) forţe distribuite după o anumită lege (q, qn), considerate că se aplică şi

acţionează pe o anumită distanţă sau suprafaţă; cel mai des întâlnite sunt forţele
uniform distribuite, dreptunghiular sau triunghiular (Fig.1.2 c, d, e, f)

Fig.1.2 Tipuri de forţe aplicate asupra corpurilor materiale

7
 Notă: Pentru simplificarea calculelor, forţele distribuite se asimilează cu
forţe concentrate egale cu aria forţelor distribuite şi care sunt aplicate în centrul
de greutate al ariei încărcării distribuite după o anumită lege de variaţie.

După poziţia punctului de aplicaţie al forţelor exterioare în timp a forţelor

se deosebesc:
- forţe fixe, ale căror puncte de aplicaţie sunt aceleaşi în permanenţă şi
- forţe mobile, ale căror puncte de aplicaţie se schimbă în timp (ex:
încărcările din poduri rulante asupra structurii de rezistenţă).
După variaţia intensităţii forţelor exterioare în timp se întâlnesc:
- încărcări statice, cu intensitatea practic constantă în timp (ex: greutatea
proprie a materialelor, împingerea pământului, şa.) ;
- încărcări dinamice, la care variaţia intensităţii forţelor este variabilă în
unitatea de timp (ex: acţiunea vântului, seimelor, exploziilor, şa.).

Observaţii: Greutatea este atracţia pe care Pământul o exercită asupra unui

rigid. Deci, greutăţile sunt forţe. Greutatea aceluiaşi corp variază cu latitudinea
şi altitudinea.

d) Sistemul de forţe este alcătuit din mai multe forţe care acţionează
simultan asupra aceluiaşi corp. Dacă un corp material acţionat de un sistem de
forţe rămâne în repaus sau în mişcare rectilinie şi uniformă, se spune că sistemul
de forţe este în echilibru.

e) Lucrul mecanic al unei forţe, al cărei punct de aplicaţie se deplasează pe

arcul de curbă AB, este dat de integrala curbilinie:
L= ∫ Fdr
AB

f) Energia cinetică a unui punct material de masă m şi de viteză v este:

E = ½ mv2

8
 1.5 Unităţi de măsură
În România se foloseşte din 1961 Sistemul internaţional de unităţi de
măsură SI, sistem general aplicabil în toate domeniile. SI are la bază 6 unităţi
fundamentale şi 2 unităţi suplimentare definite de STAS 737/62 şi anume:
a) unităţi fundamentale
- pentru lungime (L) : metrul [m] definit ca lungimea egală cu 1650763,73
lungimi de undă în vid ale radiaţiei care corespunde tranziţiei dintre nivelele
2p10 şi 5d5 ale atomului de Kripton 86;
- pentru masă (M): kilogramul [kg] care reprezintă masa kilogramului
prototip internaţional adoptat ca unitate de masă de Conferinţa generală de
măsuri şi greutăţi din 1889;
- pentru timp(T): secunda [s] definită că durata a 9192631770 perioade ale
radiaţiei corespunzătoare tranziţiei între cele două nivel hiperfine ale stării
fundamentale a atomului de Cesiu 133;
- pentru intensitatea curentului electric: amperul [A], care reprezintă
intensitatea unui curent electric constant, care menţinut între două conductoare
paralele, rectilinii, de lungime infinită şi secţiune circulară neglijabilă, aşezate ĩn
vid la o distanţă de 1 m unul fată de altul ar produce între acestea, pe o lungime
de 1m, o forţă egală cu 2 • 10-7 N;
- pentru temperatura termodinamică: kelvinul [K] care este fracţiunea de
1/273,16 din punctul triplu al apei;
- pentru intensitatea luminoasă: candela [cd] ce este definită ca inten-
sitatea luminoasă în direcţia normalei a unei suprafeţe de 1/600000 m2 a unui
corp negru la temperatura de solidificare a Platinei, la presiunea de 101.325
N/m2;
b) unităţi suplimentare:
- pentru unghiul plan (α): radianul [rad] definit ca unghiul plan cu vârful în
centrul unui cerc care delimitează pe circumferinţa cercului un arc a cărui
lungime este egală cu raza cercului;

9
 - pentru unghiul solid (β): steradianul [sr] definit ca unghiul solid cu
vârful în centrul unei sfere şi care delimitează pe suprafaţa sferei o arie egală cu
aria unui pătrat a cărui latură este egală cu raza sferei.
Notă: În mecanica tehnică a fost utilizat sistemul de unităţi de măsură
MKfS care avea ca unităţi de măsură: metrul, kilogramul forţă (kgf), secunda.
Dezavantajul sistemului este că unitatea de forţă este variabilă cu latitudinea şi
altitudinea producând confuzii între unitatea de masă (kg) şi unitatea de forţă
(kgf).
În Tabelul 1.1 se dau principalele mărimi folosite în mecanica construcţiilor şi unităţile
lor de măsură.
Tabel 1.1
Mărimi folosite în mecanica construcţiilor şi unităţile lor de măsură.
Simbol
Denumire şi simbol Ecuaţia de
Dimensiuni Unitatea de măsură unitate de
mărime definiţie
măsură
Lungime (l) - L metru m
Masă (m) - M kilogram kg
Timp (t) - T secundă s
Forţă (F) F = ma Newton
LMT-2 N
Greutate (G) G = mg
l metru pe secundă
Viteză (v) v= LT-1 m/s
t
v metru pe secundă
Acceleraţie (a, g) a= LT-2 la pătrat m/s2
t
α radian pe secundă
Viteză unghiulară (ω) ω= T-1 rad/s
t
ω rotaţie pe secundă
Turaţie (n) (rotaţie) n= T-1 rot/s
2π
ω radian pe secundă
Acceleraţie unghiulară (ε) ε= T-2 la pătrat rad/s2
t
m kilogram pe metru
Densitate (ρ) ρ= L-3M cub Kg/m3
V
G Newton pe metru
Greutate specifică (γ) γ= L-2MT-2 cub N/m3
V
Moment de inerţie metru la puterea a
L4 m4
geometric al suprafeţei (I) I = Al2 patra
Momentul unei forţe (M) M = Fl L2MT-2 Newton metru Nm
Presiune (p) F Newton pe metru
p = L-2MT-2 pătrat N/m2
Tensiune (σ, τ) A
Lucru mecanic (L) L = Fl joule
L2MT-2 J
Energie (E)

10
 1.6 Principiile mecanicii
Principiile mecanicii enunţate de Isaac Newton sunt:
Principiul inerţiei (legea I): Un punct material izolat în spaţiu se găseşte în
raport cu un sistem de referinţă fix, fie în stare de repaus, fie în stare de mişcare
rectilinie şi uniformă.

Principiul proporţionalităţii forţelor cu acceleraţiile (Legea a II a): Dacă

asupra unui punct material se exercită acţiunea unei forţe F, impulsul mv variază
proporţional cu forţa, variaţia fiind dirijată pe suportul forţei, în sensul acesteia,
după legea:
d (mv)
F= .
dt
Principiul acţiunii şi reacţiunii (Legea a III a): Dacă asupra unui punct
material se exercită acţiunea unei forţe F , asupra agentului motor care a
provocat această acţiune se va exercita o reacţiune egală cu − F .
Pe baza principiului al II- lea, reacţiunea este egală în modul cu – ma; se
numeşte forţă de inerţie.

1.7 Vectori
1.7.1 Noţiuni generale
Mărimile fizice sunt de două feluri:
- mărimi scalare, determinate numai de valoarea lor numerică (ex.:
lungime, timp, arie, volum)
- mărimi vectoriale, determinate prin valoare numerică (modul), punct de
aplicaţie, direcţie şi sens (ex.: forţă, viteză, acceleraţie, momentul forţei).
Vectorii se clasifică în următoarele categorii:
- vectori liberi, care pot avea punctul de aplicaţie oriunde în cadrul unui
sistem de referinţă dat, păstrând modulul, direcţia şi sensul;
- vectori alunecători, la care punctul de aplicaţie se deplasează oriunde pe
direcţia lor;

11
 - vectori legaţi a căror origine este bine precizată, într-un anumit punct.
Vectorii care au acelaşi modul, direcţie sau direcţii paralele se numesc
vectori echipolenţi.

1.7.2 Operaţii cu vectori

Suma (rezultanta) a doi vectori şi V2 este un vector R care reprezintă
diagonala paralelogramului construit pe vectorii daţi (regula paralelogramului).
(Fig. 1.3a)
Construcţia grafică a adunării vectoriale se poate generaliza pentru un
număr oarecare de vectori construind poligonul vectorilor echipolenţi cu vectorii
daţi. Vectorul de închidere al poligonului reprezintă chiar rezultanta vectorilor
daţi.(Fig.1.3b)

V2
V1 V2
V1 V 31

V2 V 31
V
1 V2 R V1
A R

a b
Fig.1.3 Poligonul forţelor
Scăderea vectorilor. A scade un vector V2 dintr-un vector V1 înseamnă a

găsi un vector V3 care adunat cu vectorul V2 să dea vectorul V1 . Construcţia

grafică este similară adunării vectoriale.
Practic se poare aduna direct vectorul (- V2 ).

Înmulţirea unui vector V cu un scalar k (pozitiv sau negativ), întreg sau

subunitar) conduce la obţinerea unui vector de modul k·V, având aceeaşi direcţie
cu vectorul dat şi sens identic sau contrar în funcţie de semnul multiplicatorului
k.

12
 1.7.3 Forţe concurente coplanare
Forţele din acelaşi plan (Δ) se numesc forţe coplanare (Fig.1.4).

F2

F1
Fig.1.4 Forţe coplanare
z
O x F3

(Δ)

a. Compunerea forţelor coplanare.

Forţele care au acelaşi punct de aplicaţie se numesc forţe concurente.
Operaţia de înlocuire a forţelor concurente printr-o forţă unică (rezultantă) se
numeşte reducerea sistemului de forţe concurente. Rezultanta are acelaşi punct
de aplicaţie ca şi forţele date (Fig.1.3a).
Metoda grafică constă în construcţia poligonului vectorilor echipolenţi cu
vectorii daţi, numit poligonul forţelor (Fig.1.3a, b).
Metoda analitică de determinare a rezultantei unui sistem de forţe
Fi concurente se bazează pe teorema proiecţiilor şi constă în proiectarea ecuaţiei

vectoriale de descompunere a forţelor.

Teorema proiecţiilor
Suma proiecţiilor mai multor vectori coplanari pe o axă este egală cu
proiecţia rezultantei vectorilor daţi pe aceeaşi axă.
Deci rezultanta forţelor date, ca de exemplu a celor din Fig.1.4, este:
n
R = ∑F
1
i

iar proiecţiile pe cele două axe de coordonate rectangulare Ox şi Oz sunt:

n n
Rx = ∑ X i şi R z =
i =1
∑Z i =1
i .

13
 Modulul rezultantei este dat de relaţia:
R = Rx2 + Rz2 .

Direcţia rezultantei este determinată prin tangenta unghiului de înclinare α

al suportului rezultantei fată de axa Ox.
Rz
tg α = .
Rx

Dacă două forţe concurente au direcţii oarecare (Fig.1.5) mărimea

rezultantei se determină cu teorema lui Pittagora generalizată:
R= F12 + F22 + 2 F1F2 cosα , unde α este unghiul dintre direcţiile forţelor F1 şi F2 .

Direcţia rezultantei se determină cu relaţia lui Stevin:

F1 F R
= 2 = .
sin λ sin β sin α

z
unde:
F1 R
λ este unghiul dintre R şi F2,
β este unghiul dintre R şi F1,şi
F2
α este unghiul dintre F2 şi F1.
O x
Fig.1.5 Compunerea a două forţe coplanare având direcţii diferite

Dacă două forţe concurente sunt perpendiculare una pe alta mărimea

rezultantei este:
R = F12 + F22 ,
iar direcţia este dată de valoarea tangentei:
F1
tg α = .
F2

Dacă două forţe au aceeaşi direcţie şi sens, ecuaţia de compunere

vectorială se transformă într-o sumă aritmetică.
Rezultanta este:
R = F1 + F2.

14
 Generalizând pentru n forţe concurente de aceeaşi direcţie şi sens:
n
R= ∑F .
i =1
i

Forţele concurente de aceeaşi direcţie şi sensuri contrare se adună

algebric. Două forţe egale şi de sens contrar care acţionează asupra unui corp îl
menţin în echilibru.
Aparatul topografic fixat de trepied (Fig.1.6) este în echilibru sub acţiunea
forţei F , exercitate de operator care o susţine la transport, şi a greutăţii proprii
G.

G (G = F )

Fig. 1.6 Corp în echilibru sub acţiunea a două forţe egale şi de sens contrar

b) Descompunerea unei forţe în două componente concurente coplanare

este operaţia inversă compunerii a două forţe. Se dau rezultanta şi cele două
direcţii concurente coplanare. Se poate folosi metoda grafică sau metoda
analitică.
În metoda grafică se duc paralele la cele două direcţii prin extremităţile
forţei până în punctul de intersecţie cu acestea. Practic se construieşte un
paralelogram ale cărui laturi sunt chiar cele două forţe componente, a cărei
direcţie se cunoaşte, pornind de la o diagonală (rezultanta) şi sensul acesteia
(Fig.1.5).
Metoda analitică foloseşte relaţia lui Stevin.

15
 Aplicaţie:
Să se determine valoarea rezultantei a trei forţe concurente F1 (2N), F2 (3N)

şi F3 (2,5N).

z Rezolvare:

F2 O x R= (∑ X i ) 2 + (∑ Z i2 ) = 0,822 N

F1 α β F3
tg α = ∑Z i
≈ 24˚
∑X i

Problemă propusă
Se dau două forţe concurente F1 (200 N) şi F2 (350 N). Se cere valoarea
rezultantei dacă unghiul făcut de suporturile forţelor ia succesiv valorile: 0˚, 45˚,
60˚, 90˚, 120˚, 135˚, 180˚.

c. Echilibrul forţelor coplanare

Un sistem de forţe concurente se află în echilibru atunci când rezultanta
forţelor este nulă ( R =0).
Analitic, condiţia de echilibru este dată de relaţiile:
n n

∑ X i = 0 şi
1
∑Z
1
i = 0.

Grafic, condiţia este îndeplinită la forţele concurente coplanare prin

închiderea poligonului vectorilor echipolenţi.

1.7.4. Forţe paralele coplanare

Prin forţe paralele se înţeleg forţele ale căror suporturi sunt paralele.
Punctul de aplicaţie al rezultantei forţelor paralele se numeşte centrul forţelor
paralele (Fig.1.7)
Determinarea analitică a mărimii rezultantei unui sistem de forţe paralele
şi a poziţiei centrului forţelor parale constă în scrierea ecuaţiilor de proiecţii pe

16
direcţia forţelor (de unde rezultă modulul rezultantei) şi a ecuaţiei de momente
faţă de un punct oarecare (rezultă poziţia rezultantei).
z Deci:
O x F2 - modulul rezultantei este R= ∑F ,
i

G - coordonatele centrului forţelor

R a b paralele (G) sunt:

F1 xC= ∑Fx
i i
, zC= ∑Fz
i i

∑F i ∑F i
Fig.1.7 Centrul forţelor paralele

Ĩn cazul de faţă R = F1 – F2, şi centrul forţelor paralele este G (xG, zG),

unde
F1 ⋅ a − F2 ⋅ b
xG = , zc = 0 datorită alegerii convenabile a sistemului de axe.
F1 − F2

1.7.5 Momente. Cupluri

Prin definiţie se numeşte moment al forţei F în raport cu punctul O un
vector legat având:
- modulul egal cu produsul dintre valoarea numerică a forţei şi lungimea
perpendicularei coborâte din O pe direcţia forţei M O ( F ) = d ⋅ F ;

- originea în polul O;
- direcţia perpendiculară pe planul format de forţa considerată şi pol
[ M ⊥( AOB) ]

- sens trigonometric. M

B
O d F
A

Fig.1.8 Momentul unei forţe în raport cu un punct

17
 - Unitatea de măsură a momentului în SI este [Nmm].
Proprietăţile momentului unei forţe faţă de un punct sunt:
- când forţa trece prin punctul considerat, momentul este nul;
- când forţa alunecă pe suportul ei, momentul rămâne constant.

Pentru un sistem de forţe oarecare în spaţiu, momentele forţelor au direcţii

oarecare şi prin urmare se însumează vectorial.
Teorema lui Varignon.
Momentul rezultantei unui sistem de forţe coplanare în raport cu un punct
dat este egal cu suma algebrică a momentelor tuturor forţelor sistemului dat în
raport cu acelaşi punct.

Cuplul de forţe. Prin definiţie două forţe egale, paralele ( F ), de sensuri

contrare, având suporturi diferite formează un cuplu de forţe (Fig. 1.9). Distanţa
d măsurată pe perpendiculara comună celor două forţe se numeşte braţul
cuplului.
M

F d F

Fig. 1.9 Cuplul de forţe

Un cuplu de forţe are rezultanta R = 0, dar momentul său este diferit de
zero având modulul egal cu produsul dintre valoarea numerică a uneia din
forţele cuplului şi braţul cuplului:
M = d •F.

Momentul cuplului este un vector liber care are direcţia perpendiculară pe

planul forţelor cuplului şi sensul astfel încât rotaţia forţelor cuplului să fie de la
dreapta la stânga, (sens trigonometric).

18
 Cuplul de forţe are următoarele proprietăţi:
- Valoarea cuplului de forţe nu se modifică dacă este mutat (deplasat,
rotit), oriunde în planul său;
- Un cuplu poate fi înlocuit cu un alt cuplu coplanar dacă momentele
cuplurilor sunt egale ca modul, direcţie şi sens:
F · d = F1 · d1.
- Momentul rezultant al unui sistem oarecare de cupluri coplanare este egal
cu suma lor algebrică.
Un sistem de cupluri este în echilibru dacă momentul lor rezultant este nul.
Cuplul care pune în mişcare de rotaţie un corp se numeşte cuplu motor, iar
cel care se opune mişcării se numeşte cuplu rezistent.
Un corp aflat sub acţiunea exterioară a unor cupluri motoare şi a unor
cupluri rezistente se află în echilibru dacă suma cuplurilor motoare este egală şi
de sens contrar cu suma cuplurilor rezistente.

Aplicaţii:
1. Pentru a deşuruba o piuliţă este necesar un moment M = 16000 Nmm.
Utilizând o cheie de lungime 8 cm măsurată de la axa piuliţei, se cere să se
determine valoarea forţei cu care trebuie să acţioneze un executant.
M
d

M 16000
Rezolvare: F = = = 2000 N
d 80

2. Asupra unei axe acţionează cuplurile de forţe din figura alăturată. Să se

a 2
determine momentul rezultant al sistemului de cupluri. Se dau: b = a şi
2

70 2 30 2
forţele F1 = F4 = 100 N; F2 = F5 = N, F3 = F6 = N.
2 2
Suportul forţelor formează succesiv un unghi de 60˚.

19
 Rezolvare:
70 2 a 2 30 2 a 2
MR = 100a - . - . = 0 (echilibru)
2 1 2 1

Problemă propusă:
Se dau 3 cupluri coplanare ale căror forţe şi braţe sunt: 6, 3, 2, N şi
respectiv 2; 1; x; m care acţionează asupra axului motor din figură.
Să se determine mărimea braţului x cunoscând că sistemul acestor cupluri
este în echilibru şi că primul cuplu are moment pozitiv, iar celelalte cupluri au
momentele negative.

6N
3N 2N
2m 1m
x

3N 2N
6N

1.8 Caracteristici geometrice ale suprafeţelor plane

1.8.1 Moment static. Centrul de greutate
La determinarea tensiunilor şi deformaţiilor elementelor solicitate de forţe
exterioare, intervin mărimi dependente de forma şi dimensiunile secţiunii
transversale, denumite caracteristici geometrice. Dintre acestea se menţionează:

20
aria, momentele statice, momentele de inerţie, razele de inerţie.

a. Momentul static.
Pentru cazul general, într-un sistem ortogonal plan de axe Oxz pentru un
sistem de puncte materiale A1, A2, … , An, de mase m1, m2,…, mn şi de vectori
de poziţie r1 , r2 ,.., rn (Fig.1.10), se defineşte momentul static al sistemului în

raport cu punctul O, vectorul SO definit de relaţia:

n
SO = ∑ m ⋅r .
i =1
i i

Proiecţiile acestui vector pe axele de coordonate Ox, Oz, sunt prin definiţie
momentele statice în raport cu planele de coordonate.
n n
SOz = ∑ mi ⋅ xi , SOx = ∑ mi ⋅zi
i =1 i =1

z
A1,m1, (x1, z1) ,
ri 1 ρ

r1 i Ai mi, (xi, zi)

O x

Fig.1.10 Sistemul de puncte materiale

Momentul static al sistemului în raport cu un alt punct C are expresia:

n n
SC = ∑ mi ⋅ ri − (∑ mi ) • ρ , unde ρ este vectorul OC .
i =1 i =1

b. Centrul de masă (centrul de greutate) este punctul în raport cu care

momentul static este nul.
n

∑m ⋅ r i i
Deci dacă SC = 0, atunci vectorul ρ are expresia: ρ = i =1
n
.
∑m i =1
i

Pentru o placă omogenă:

21
 ∫ dA ⋅ r
ρ = A
,
∫ dA
A

unde dA este elementul de arie.

Pentru o bară sau un fir omogen:

∫ ds ⋅ r
ρ = S
,
∫ ds
S

unde ds este elementul de arc.

Proiectând pe axele de coordonate formulele anterioare, expresiile

coordonatelor centrelor de greutate (ξ, η,) sunt prezentate în Tabelul 1.2.

Tabelul 1.2
Proiecţie pe axa Proiecţie pe axa
Ox (ξ) Oz (η )
n n

Sistem de
∑m ⋅ x
i =1
i i ∑m ⋅ z
i =1
i i

puncte n n

∑ mi
i =1
∑m i =1
i

Placă
∫ x ⋅ dA
A
∫ z ⋅ dA
A

omogenă ∫ dA
A
∫ dA
A

Bară
∫ x ⋅ ds
s
∫ z ⋅ ds
s

omogenă ∫ ds
s
∫ ds
s

Fie o suprafaţă plană (Fig. 1.11) şi un sistem de axe rectangulare (xOz).

Se alege un element de arie infinitezimal dA, al cărui centru de greutate
este P de coordonate (x, z).

22
 z dA

xP
P

z
O x
Fig. 1.11 Momentul static al suprafeţei plane

Expresiile:
S x = ∫ z ⋅ dA
A

S z = ∫ x ⋅ dA
A

se numesc momente statice faţă de axa Ox, respectiv, Oz.

Dintre proprietăţile momentului static amintim:

- momentul static în raport cu axă care trece prin centrul de greutate, este
nul;
- unitatea de măsura a momentului static este o lungime la puterea a treia,
[mm3].
Aplicând teorema lui Varignon se obţin egalităţile:

∫ x ⋅ dA = x ∫ dA
A
G
A

∫ z ⋅ dA = z ⋅ ∫ dA
A
G
A

care conduc la obţinerea relaţiilor generale de calcul ale poziţiei centrului de

greutate ale suprafeţei plane oarecare:

∫ x ⋅ dA ∫ z ⋅ dA
xG = A
şi zG = A
.
∫ dA
A
∫ dA
A

Dacă suprafaţa este alcătuită din mai multe suprafeţe simple (Fig.1.12), ale
căror centre de greutate sunt cunoscute, formulele generale folosite la

23
determinarea poziţiei centrului de greutate devin:
z xi Ai n

∑x ⋅ A i i

· xG = i =1
n

·G
∑A i =1
i

A1 An şi
zi n

∑z ⋅ A i i
x zG = i =1
n

∑A
i =1
i

Fig.1.12 Determinarea poziţiei centrului de greutate la o alcătuită din mai

multe suprafeţe simple ale căror centre de greutate sunt cunoscute

Proprietăţile centrului de masă

a) Dacă o suprafaţă are o axă de simetrie, centrul de masă se află pe acea
axă. Exemplu: centrul de masă al suprafeţei unui triunghi isoscel se găseşte pe
mediana corespunzătoare bazei, care este axă de simetrie în triunghi.
b) Dacă suprafaţa are două axe de simetrie, centrul de greutate se află la
intersecţia acestor axe. Exemplu: centrul de masă al pătratului, rombului, se află
la intersecţia diagonalelor care sunt axe de simetrie).
c) Centrul de masă în transformarea afină.
Dacă un sistem de puncte materiale (A) poate fi dedus dintr-un sistem de
puncte materiale (A’) prin transformarea afină:
x = k1· x’, z = k3 · z’ (ki constante),
atunci centrul de masă C al sistemului (A) este transformatul afin al centrului de
masă C’ al sistemului (A’), adică între coordonatele (ξ, η) şi (ξ’, η’) există
relaţiile:
ξ = k1 · ξ’ şi ζ = k3 · ζ’.

Pentru cazul suprafeţelor (problema plană) procedeul de calcul al centrului

de greutate este:
- se descompune suprafaţa dată în mai multe suprafeţe componente ale

24
căror centre de greutate sunt cunoscute sau se pot determina uşor;
- se aleg axele de coordonate care conduc la calcule simple;
n n

∑ xi ⋅ Ai ∑z ⋅ A i i
- se aplică relaţiile de calcul xG = i =1
n
şi zG = i =1
n
pentru
∑A i =1
i ∑A i =1
i

determinarea poziţiei centrului de greutate, ţinându-se cont de următoarele

precizări:
- suprafeţele care se scot sau se scad din componenţa suprafeţei date
se consideră negative;
- semnele coordonatelor centrelor de greutate ale suprafeţelor
componente se stabilesc în raport cu axele de coordonate alese.

Pentru suprafeţe simple întâlnite în practică se dau în continuare poziţiile

centrelor de greutate:
Figura geometrică Poziţia centrului de greutate
Triunghi z
A
h
xG = 0, zG =
h h/3 3
x
B O C
Semicerc z

r xG = 0, zG =
4r
x 3π
O

Trapez z B Notăm cu M mijlocul bazei mari

M (B) şi cu N mijlocul bazei.
h G Alegem sistemul axe din figură.
zG B + 2⋅b
xG = 0, zG = ⋅h
O x 3( B + b)
b N

- La suprafeţe plane în formă de dreptunghi, pătrat, romb, cerc şi secţiune

25
inelară, centrul de greutate coincide cu centrul lor de simetrie.
Aplicaţi:
1. Să se determine coordonatele centrului de greutate ale suprafeţei din
figura alăturată.
z SI :
−a a
x1 = ; z1= ; A1= a;
2 2
I −a 3
a3
A1x1= A1z1= ;
a G(xG, zG) 2 2
II SII:
a a a2
x2 = ; z2= ; A2=
O x 3 3 2
a a a3 a3
A2x2= A2z2= ;
6 6

2
3a 2 2
− a3 2
a3 2a 4a
∑ Ai =
i =1 2
; ∑
i =1
Ai · xi=
2
; ∑ i =1
Ai · zi= 2
3
, deci: xG= = − ; zG=
9 9

2. Să se determine poziţia centrului de greutate (poziţia firului cu plumb) la

a o nivelă fixată în punctul de staţie ştiind că distanţele dintre picioarele
trepiedului, măsurate la nivelul terenului sunt: 1,00 m, 1,00 m; 1,00 m.
Poziţia centrului de greutate se află la intersecţia bisectoarelor triunghiului
median; problema poate fi rezolvată grafic sau analitic.
z
C

G
(0, 0,29) zG

A O B x
Rezolvare
Alegem un sistem convenabil de axe: Ox, în lungul laturii AB şi Oz în
lungul medianei corespunzătoare bazei AB, astfel încât originea O a sistemului

26
de axe să coincidă cu mijlocul bazei.
Fiind vorba de un triunghi echilateral, liniile importante din triunghi se
confundă şi sunt egale.
Deci: h = 1 − 0,52 = 0,87m , (h = OC)
Poziţia centrului de greutate a suprafeţei triunghiulare date se află la o
distanţă de 1/3 faţă de baza AB şi 2/3 de vârful C.
Coordonatele centrului de greutate sunt:
0,87
xG = 0 şi zG= = 0.29m
3

1.8.2 Moment de inerţie

a. Moment de inerţie polar, axial, planar
Pentru un sistem de puncte materiale, se numeşte moment de inerţie polar,
axial, planar al unui sistem de puncte materiale, o sumă de forma:
n
J= ∑ m ⋅δ
i =1
i i
2

unde δi este distanţa de la punctul material Ai de masă mi al sistemului respectiv

la polul, axa sau planul în raport cu care este definit momentul de inerţie
(Fig.1.13).
z
1 A1,m1, (x1, z1) ,
i Ai mi, (xi, zi)
δi

O x
y
Fig.1.13 Moment de inerţie al unui sistem de puncte materiale
Exemplu: δi. distanţa faţă de axa Ox

Pentru un mediu continuu, J = ∫δ dm , integrala extinzându-se la toată

2

suprafaţa ocupată de mediul continuu.

27
 Elementul dm poate fi înlocuit în cazul unei plăci cu ρ’dA (ρ’ fiind
densitatea superficială şi dA elementul de arie).
Astfel, pentru o placă omogenă, momentul de inerţie în raport cu un punct
sau o axă din planul ei este:
J = ρ’ ∫ δ 2 dA = ρ’I,

I = ∫ δ 2 dA

care se numeşte momentul de inerţie geometric al figurii plane corespunzătoare.

Aceste momente de inerţie intervin în studiul mediilor continue deformabile.

b) Momente de inerţie faţă de axe şi plane de coordonate. Moment

centrifugal
Dat fiind un diedru ortogonal de referinţă xOz şi un sistem de puncte
materiale, se pot defini următoarele momente de inerţie în raport cu originea,
axele de coordonate şi planele de coordonate.
a) momentul de inerţie polar:
n
JO= ∑ m ⋅( x
i =1
i
2
i + zi2 ) ;

b) momentele de inerţie axiale:

n n
JX = ∑ mi ⋅ zi2 ; JZ =
i =1
∑m ⋅ x
i =1
i
2
i .

c) momentul de inerţie centrifugal (moment de deviaţie, produs de inerţie):

n
Jzx= ∑m ⋅ z ⋅ x .
i =1
i i i

Analizând expresiile momentelor de inerţie rezultă:

1
JO= (Jx +JZ);
2

c) Variaţia momentelor de inerţie faţă de axe paralele

Dacă JO este momentul de inerţie faţă de o dreaptă (Δ0) care trece prin
centrul de masă, iar J este momentul de inerţie faţă de o dreaptă (Δ), paralelă cu

28
(Δ0) şi situată la distanţa d de aceasta (Fig.1.14), atunci se aplică relaţia lui
Steiner:
J = JO + M · d2.

z
(Δ0)
GM

d
(Δ)
O x
Fig.1.14 Variaţia momentului de inerţie faţă de drepte paralele

Consecinţe:
Momentul de inerţie polar în raport cu centrul de masă este mai mic decât
oricare alt moment de inerţie polar.
Momentul de inerţie în raport cu o dreaptă care trece prin centrul de masă
este mai mic decât momentele de inerţie în raport cu oricare altă dreaptă paralelă
cu aceasta.

d) Variaţia momentelor de inerţie faţă de axe concurente

Dacă o dreaptă (Δ), face cu axele Ox, Oz ale diedrului de referinţă
unghiurile α, γ expresia momentului de inerţie faţă de această dreaptă este de
forma:
JΔ= JXcos2 α, + Jzcos2 γ + JZX cos γ cos α

e) Elipsa de inerţie
1
Fie o dreaptă (Δ) care trece prin O şi pe ea segmentul OP = .
JΔ

Locul geometric al punctului O este pentru cazul general elipsa:

JXx2 + Jzz2 – 2 Jzxzx = 1

29
 Dacă punctul O este chiar în centrul de greutate al sistemului, elipsa de
inerţie corespunzătore se numeşte elipsă centrală de inerţie, iar axele principale
respective, axe centrale de inerţie.

Astfel, se deosebesc pentru suprafeţele plane următoarele momente de

inerţie:
- momente de inerţie axiale (ecuatoriale), calculate fată de o axă;
- momente de inerţie polare, calculate fată de un punct;
- momente de inerţie centrifugale, calculate faţă de două axe rectangulare.

Particularizând relaţiile de calcul anterioare pentru suprafaţa plană situată

într-un sistem rectangular de referinţă xOz rezultă:

z x dA z x dA

z z
r
yy
z
x
x

Fig.1.15 Fig.1.16

- momentele de inerţie axiale:

n n
Iz = ∑ ΔA ⋅ x
i =1
i i şi Ix = ∑ ΔA ⋅ z
i =1
i i

Observaţie:
Dacă momentele se calculează faţă de axe care trec prin centrul de
greutate al suprafeţei, se numesc momente de inerţie centrale.
- momentul de inerţie polar al unei suprafeţe plane:
n
IP = ∑ ΔA ⋅ r
i =1
i i
2
,

30
Unde,
r2 = z2 + x2

IP = Iz +Ix [cm4]
- momentul de inerţie centrifugal:
n
Izx = ∑ ΔA i ⋅ zi ⋅ xi
i =1

Dacă cel puţin una din axe este axă de simetrie, momentul de inerţie
centrifugal este nul.

Observaţii:
Pentru calculul momentelor de inerţie centrifugale ale figurilor plane
simple (secţiunile barelor) se utilizează relaţiile din Tabelul 1.3.
Valorile momentelor de inerţie ale profilelor laminate la cald sau la rece se
găsesc calculate în standardele de stat aferente fabricaţiei lor.
Pentru suprafeţe complexe, metoda de calcul a momentelor statice şi de
inerţie constă în descompunerea în suprafeţe simple cărora li se stabilesc mai
uşor momentele statice şi de inerţie, urmată de însumarea algebrică a
rezultatelor obţinute.
Alăturat sunt prezentate pentru secţiunile plane uzuale momentele de
inerţie faţă de axele ce trec prin centrul de greutate al secţiunilor (Tabelul 1.3).
Tabelul 1.3
Forma şi dimensiunile
Ix Iz
secţiunii transversale
Dreptunghi
z
bh 3 b 3h
h x 12 12
b

31
Pătrat
z
a4 a4
a x
12 12

a
Cerc z
πd 4 πd 4
x 64 64

d
Coroană circulară
z
π (D4 − d 4 ) π (D4 − d 4 )
D x
64 64
d
d

1.8.3 Raza de inerţie (giraţie)

J
Se numeşte rază de giraţie mărimea i dată de expresia: i =
M

Raza de giraţie i capătă semnificaţia unei distanţe faţă de un plan, dreaptă,

axă, pol la care trebuie aşezat un punct material ipotetic, având aceeaşi masă ca
şi corpul, pentru ca momentul său de inerţie (planar, axial, polar) să fie egal cu
al corpului de masă M (Fig.1.17).
Raza de inerţie (i) a unei suprafeţe de arie A, calculată faţă de o axă este:
Ix
Ix = , în care Ix este momentul de inerţie în raport cu axa Ox, respectiv
A

Iz
Iz = , în care Iz este momentul de inerţie în raport cu axa Oz.
A

z
M
O i x
Fig.1.17 Interpretarea semnificaţiei fizice a razei de giraţie

32
 Aplicaţii:
1. Să se calculeze momentul static al dreptunghiului de lăţime a, lungime b,
faţă de o dreaptă (Δ) aflată la o distanţă d de centrul de greutate al
dreptunghiului.
(Δ)
S = A · d2 = a ⋅ b ⋅ d 2
d
b G

a
2. Să se determine momentele de inerţie ale suprafeţei dreptunghiulare din
figura alăturată faţă de axele O1x1z1 care sunt paralele cu axele Oxz care trec
prin centrul de greutate al dreptunghiului.
Rezolvare
z z1 Se aplică formula lui Steiner
b/4 x1 bh3 h 7bh3
Iz1= Iz + Ad2 = + bh( ) 2 =
12 4 48
h/4
G hb3 h 7 hb3
h x Iy1= Iy + Ad21 = = + bh( ) 2 =
12 4 48

b
Aplicaţie propusă:
Determinaţi momentul static faţă de axele de coordonate Ox şi Oz al
triunghiului echilateral de latură a.
Indicaţie:
Pe axa Ox se aşează baza triunghiului, iar axa Oz se consideră că trece prin
centrul de greutate al triunghiului.

1.8.4 Modul de rezistenţă

Ix
Mărimea geometrică Wx = este denumită modul de rezistenţă faţă de
zmax

axa xx’.

33
 zmax reprezintă ordonata z a celui mai depărtat punct faţă de axa xx’ este
denumită modul de rezistenţă faţă de axa xx’ (Fig.1.18). zmax este în cazul figurat
egal cu h/2.
Unitatea de măsură folosită pentru modulul de rezistenţă este [L3], unde L
este unitatea de lungime.
z

h z zi zi zmax
x

b
Fig.1.18 Modul de rezistenţă al figurii geometrice plane faţă de axa xx’.

Modulul de rezistenţă faţă de un pol P, se calculează folosind relaţia:

IP
WP = ,
Rmax

unde P este polul (centrul de greutate al secţiunii), iar Rmax este distanţa la cel
mai depărtat punct de pe conturul exterior al secţiunii faţă de punctul P.
Aplicaţie:
Să se calculeze modulii de rezistenţă Wz şi Wy pentru secţiunea
dreptunghiulară din figura alăturată.
Rezolvare
z bh3 h bh 2
Iz = , zmax = → Wz =
12 2 6
b3h b b2h
h y Iy = ; xmax = → Wy =
12 2 6

34
 Capitolul II. STATICA

2.1 Statica punctului material liber

Punctul material poate fi liber sau supus la legături.
Punctul material liber se poate deplasa în orice direcţie fără a fi împiedicat
de ceva. În spaţiu, punctul material are trei grade de libertate, iar în plan, două
grade de libertate.
În plan, condiţiile de echilibru sunt date de relaţiile de echilibru ale forţelor
n n
exterioare Fi concurente scriind ecuaţiile de proiecţie ∑X
i =1
i = 0 şi ∑Z
i =1
i =0

Forţele aplicate unui punct material sunt forţe concurente.

Pentru ca un punct material să poată rămâne în repaus sub acţiunea unui
sistem de forţe este necesar şi suficient ca rezultanta sistemului să fie nulă.
În general problemele legate de echilibrul punctului material liber sunt
static determinate (numărul de ecuaţii este egal cu numărul de necunoscute).
Dacă numărul de necunoscute este mai mare de trei, sistemul este static
nedeterminat.
Punctul material supus la legături se poate deplasa numai pe anumite
direcţii ca exemplu menţionând butonul unei manivele care rămâne legată de un
volant.

2.2 Statica punctului material supus la legături ideale, fără frecare

a. Axioma legăturilor:
Dacă un punct material este obligat geometric să ocupe numai anumite
poziţii în spaţiu se spune că este supus la legături. Axioma postulează

35
echivalenţa din punct de vedere mecanic dintre un punct material supus la
legături şi un punct material liber asupra căruia ar acţiona în afară de forţele Fi şi
o forţă de legătură sau reacţiune.
Aplicarea axiomei legăturilor transformă punctul material supus la legături,
într-un punct material liber asupra căruia acţionează forţele date şi forţele de
legătură.
Legăturile punctului material pot fi: rezemare pe o suprafaţă sau curbă sau
legătura cu fire sau bare (Fig.2.1, Fig.2.2).
Legătura de rezemare pe o suprafaţă se poate înlocui cu o forţă N ,
normală la suprafaţă având sensul către sensul posibil de deplasare, dar de
mărime necunoscută (Fig.2.1a).
Punctul material obligat să rămână pe o suprafaţă are două grade de
libertate, iar punctul material obligat să rămână pe o curbă are un singur grad de
libertate (Fig.2.1b).

N N

a b
Fig.2.2 Legături de rezemare
a) pe o suprafaţă. b) pe o curbă

S S

G
Fig.2.2 Legătură cu fire

36
 Legătura cu fire (bare) se înlocuieşte cu o forţă S având ca punct de
aplicaţie punctul de prindere al firului (barei) de punctul material, direcţia firului
(barei), sensul către exteriorul punctului material şi mărimea necunoscută.

Rezolvarea problemelor de echilibru ale punctului material se face astfel:

- se stabilesc forţele care se aplică punctului material;
- se înlătură legăturile corpului şi se înlocuiesc prin forţele de legătură;
- se scriu şi se rezolvă ecuaţiile de echilibru.

b. Punct material obligat să rămână pe o suprafaţă

În cazul în care legătura ideală este o suprafaţă, reacţiunea este normală,
iar numărul de grade de libertate ale punctului este egal cu doi (coordonatele
curbilinii u şi v).
Determinarea poziţiilor de echilibru ale punctului material poate fi făcută
rezolvând sistemul de ecuaţii:
n n

∑X i ∑Z i
i =1
= i =1
,
∂f ∂f
∂x ∂z
unde f(x, , z) = 0 reprezintă ecuaţia suprafeţei în coordonate carteziene.

c) Dacă legătura ideală este o curbă, reacţiunea este situată în planul

normal, iar numărul de grade de libertate ale punctului material este egal cu unu
(abscisa curbilinie s).
Determinarea poziţiilor de echilibru ale punctului material poate fi făcută
cu ajutorul ecuaţiei:
dx n dz n
⋅ (∑ X i ) + ⋅ (∑ Z i ) = 0
dλ i =1 dλ i =1

unde x = x (λ), z = z (λ) sunt ecuaţiile parametrice ale curbei.

d) Dacă punctul material este obligat să ocupe o anumită poziţie în spaţiu,

37
reacţiunea are direcţie oarecare (Fig..2.3)
z Componentele reacţiunii sunt:
n
Fi Rzi RX = −∑ X i ;
i =1

o Rxi n
RY = −∑ Yi ;
i =1
Ryi x n
RZ = −∑ Z i
i =1
y Ri

Fig.2.3 Punct material este obligat să ocupe o anumită poziţie în spaţiu

2.3 Statica punctului material supus la legături cu frecare

Dacă legătura (suprafaţa sau curba) nu sunt ideale, reacţiunea are o
componentă normală şi suplimentar, una tangenţială.
Componenta T a reacţiunii, tangentă la suprafaţă sau curbă, se numeşte
forţă de frecare. Sensul ei este invers tendinţei de alunecare, iar modulul ei,
pentru echilibru, trebuie să rămână inferior unei valori Tmax. Aceasta se numeşte
frecare de aderenţă.
Dacă punctul material este pus în mişcare, Tmax, are o altă valoare numită
frecare de mişcare.

Legile lui Coulomb

1. Frecarea de mişcare este proporţională cu reacţiunea normală (valori
scalare). Tmax = μN
2. Coeficientul de frecare μ este independent de viteza punctului material.
3. Coeficientul de frecare μ depinde de natura corpurilor care vin ĩn
contact.

Observaţii:
Legile sunt aproximativ juste. Pentru valori mari ale componentei normale
N , frecarea creşte mai repede decât puterea întâi a lui N . Diagrama lui Galton

pune în evidenţă valorile experimentale ale lui μ. S-a dedus în condiţii

38
experimentale că valoarea coeficientului de frecare μ scade în general cu viteza
v, având valoare maximă pentru v = 0 (μ0 – coeficient de aderenţă). Se poate
explica astfel frânarea roţilor unui vagon până la blocare.
Coeficientul de frecare depinde nu numai de natura corpurilor, ci şi de
natura suprafeţelor de contact. Astfel, dacă suprafeţele sunt unse, problema de
mişcare devine una de mişcare a fluidelor vâscoase. Ungerea are ca efect
scăderea simţitoare a frecării de alunecare. Se întrebuinţează în acest sens: talc,
săpun, vaselină, uleiuri organice sau anorganice. Apa poate reprezenta unguentul
în unele situaţii practice (ex.: deplasarea cu viteză mare a roţilor unui autoturism
pe o şosea în timpul ploilor abundente sau după depunerea stratului de zăpadă;
deplasarea cu patinele pe gheaţă).
Tabelul 2.1 prezintă câteva valori semnificative ale coeficienţilor de frecare
μ şi μ0.
Tabel 2.1
Coeficienţi de frecare μ şi μ0
Nr. Coeficienţi de frecare
Natura corpurilor Natura suprafeţelor de contact
crt. μ μ0
Metal pe metal
Oţel pe oţel Unse cu seu 0,07 -
Oţel pe oţel Unse cu ulei 0,15 -
1
Oţel pe oţel Uscate (nedegresate) 0,22…0,25 -
Oţel pe oţel - 0,15
2 Bronz pe bronz Puţin unse 0,20 -
3 Bronz pe fontă Puţin unse 0,21 -
Puţin unse 0,15 -
4 Fontă pe fontă
Cu apă 0,31 -
Metal pe gheaţă
5 Oţel pe gheaţă 0,014 0,027
Corpuri de natură organică
Uscate || (în lungul fibrei) 0,48 0,62
6 Stejar pe stejar Uscate ≠ (normal pe fibră) 0,34 0,54
Uscate ⊥ (în capătul fibrei) 0,19 0,43
Puţin unse - 0,28
7 Curea de piele pe fontă
Cu apă - 0,36
Curea de piele pe tambur de uscate 0,27 -
8
stejar Puţin unse - 0,47

39
 Problemele de echilibru ale punctului material supus la legături cu frecare
se rezolvă introducând pe lângă reacţiunea normală N şi o reacţiune tangenţială
T , în sens invers tendinţei de alunecare, al cărei scalar trebuie să satisfacă

relaţia:
T ≤ μN .

În general, problemele de echilibru ale punctului material supus la legături

cu frecare sunt nederminate. Cazul de egalitate, în relaţia precedentă, se obţine
doar în cazul poziţiilor de echilibru la limită.

Aplicaţie: Să se analizeze echilibrul punctului material care se deplasează

cu frecare pe planul înclinat din figura alăturată.
z
N x
T

α G

O
Rezolvare:
a) Deplasare în sens ascendent
F – G sin α –T = 0
N- G cos α = 0 şi condiţia: T ≤ μN conduc la: F ≤ G (sin α + μ cosα )

b) Dacă punctul material tinde să se deplaseze în sens descendent, sensul

forţei de frecare se schimbă, şi se obţine ca rezultat:
G (sin α − μ cosα ) ≤ F ≤ G (sin α + μ cosα )

c) Dacă tgα ≤ μ ,
G (sin α − μ cosα ) ≤ 0 , deci punctul material poate rămâne în echilibru pe

planul înclinat chiar când F = 0

Condiţia tgα ≤ μ poartă numele de condiţie de autofixare.

40
 Unghi de frecare. Conuri de frecare
Unghiul pe care îl face reacţiunea cu normala, în cazul unei legături cu
frecare este dat de relaţia:
T
tgθ = .
N
Unghiul nu poate depăşi valoarea ρ corespunzătoare cazului T = Tmax
pentru care avem:
Tmax
tgρ = =μ.
N
Unghiul ρ se numeşte unghi de frecare.
Dacă se consideră poziţiile limită ale suporturilor reacţiunilor se obţine un
con circular denumit con de frecare.
Pentru o suprafaţă, conul de frecare are ca axă normala la suprafaţă,
unghiul dintre o generatoare a sa şi axă fiind ρ.
La echilibru, suportul rezultantei forţelor propriu zise care acţionează
asupra punctului trebuie să fie interior conului de frecare (Fig.2.4a).

b
a.
Fig.2.4 Conul de frecare
a)în cazul unei suprafeţe; b) în cazul unei curbe

41
 Pentru o curbă (Γ), conul de frecare are ca axă tangenta la curbă, unghiul
π
dintre o generatoare a sa şi axă fiind egal cu −ρ.
2
La echilibru, suportul rezultantei forţelor propriu - zise care acţionează
asupra punctului trebuie să fie exterior conului de frecare (Fig.2.4b)

2.4. Statica rigidului supus la legături ideale, fără frecare

2.4.1 Tipuri de legături
Legăturile la care poate fi supus un rigid sunt mai variate şi mai complexe
decât în cazul punctului material.
În general, rezemările se fac pe suprafeţe ale căror întindere nu poate fi
neglijată totdeauna. Pe aceste suprafeţe de rezemare se dezvoltă reacţiuni în
toate punctele lor. Cele mai frecvente tipuri de reazeme sunt legături sunt:
reazemul simplu, articulaţia cilindrică, articulaţia sferică sau spaţială, încastrarea
plană şi încastrarea spaţială (Fig.2.5, Fig.2.7).

Fig.2.3 Tipuri de legături

Reazemul simplu împiedică deplasarea după o direcţie, respectiv yy’. Se

reprezintă printr-un pendul în elevaţie şi printr-un pătrat cu un cerculeţ la mijloc,

42
în plan (Fig.2.5a).
Din punct de vedere geometric, acest reazem micşorează numărul de grade
de liberate ale rigidului cu unu.
Din punct de vedere mecanic, reazemul simplu poate fi înlocuit cu o
reacţiune normală pe suprafaţă în punctul de sprijin, echivalentă cu o
necunoscută scalară (modulul reacţiunii).
Articulaţia cilindrică sau reazemul dublu, împiedică deplasările în două
direcţii. Se reprezintă în elevaţie prin doi penduli AA’, AA” şi în plan printr-un
cerculeţ într-un pătrat având laturile normale pe direcţia după care deplasarea
este împiedicată (Fig.2.5b).
Poate fi înlocuit cu o reacţiune situată în punctul A, căreia trebuie să i se
determine modulul şi direcţia. În consecinţă comportă două necunoscute scalare
(proiecţiile reacţiunii pe două axe din planul respectiv).
Articulaţia sferică este legătura prin care un punct al rigidului este
imobilizat. Corpul poate avea doar mişcare de rotaţie în jurul oricărei axe care
trec prin articulaţie. În elevaţie se reprezintă sub forma a trei penduli, iar în plan
printr-un pătrat cu laturile haşurate şi un cerculeţ central (Fig.2.5c).
Din punct de vedere geometric acest tip de reazem micşorează numărul
gradelor de libertate cu trei.
Din punct de vedere mecanic, reazemul poate fi înlocuit cu o forţă de
direcţie arbitrară echivalentă cu trei necunoscute scalare (proiecţiile reacţiunii pe
trei axe de coordonate).
Încastrarea plană împiedică translaţiile după două direcţii şi rotaţiile după
normala la planul format de direcţiile deplasărilor împiedicate.
Din punct de vedere mecanic, reazemul poate fi înlocuit cu o forţă de
direcţie arbitrară şi cu un cuplu acţionând într-un plan arbitrar. Determinarea
acestora se face din ecuaţiile de proiecţii ale forţei pe cele trei axe de coordonate
şi proiecţiile momentului cuplului pe aceleaşi axe.
Reprezentarea schematică în plan a reazemului simplu, articulaţiei şi

43
încastrării este arătată în Fig.2.6.
Încastrarea spaţială imobilizează complet rigidul (Fig.2.7c). Poate fi
înlocuit de reazeme simple, iar din punct de vedere mecanic de reacţiuni şi
momente după direcţiile celor trei axe de coordonate.

Fig.2.6. Reprezentarea legăturilor în plan

Fig.2.7 Legături spaţiale, în cazul rigidului

44
 2.4.2 Calculul reacţiunilor
Din considerente practice, ecuaţiile de ecuaţiile de echilibru pentru un
sistem de forţe trebuie scrise astfel încât necunoscutele să rezulte pe cât
posibil din ecuaţii independente.
Bara din Fig.2.7 articulată la un capăt şi simplu rezemată la celălalt are
denumirea generală de grindă simplu rezemată.
Sistemul este plan şi are legăturile corecte. Dacă direcţia reazemului
simplu B ar trece prin articulaţia A, sistemul de legături ar fi critic.
Se aleg şi se notează reacţiunile ca în figura. 2.7.
z
px
O x
HA
A l
RA RB

Fig. 2.7 Grindă simplu rezemată.

Reprezentarea, notarea şi calculul reacţiunilor

Valorile reacţiunilor se determină în mod independent dintr-o ecuaţie de

proiecţii scrisă pe axa Ox şi două ecuaţii de moment scrise faţă de punctele A şi
B, după cum urmează:
n

∑X
i =1
i = 0 → HA ;

∑M
i =1
B = 0 → VA

∑M
i =1
B = 0 → VB

2.5 Statica rigidului supus la legături cu frecare

În cazul a două corpuri care reazemă unul pe altul există o suprafaţă de

45
contact în jurul punctului teoretic de contact O, întrucât corpurile se deformează
puţin (Fig.2.8).
Dacă se iau în considerare reacţiunile de pe această suprafaţă şi se
calculează torsorul reacţiunilor faţă de punctul O, se obţine în cazul general o
forţă şi un cuplu. Descompunând aceste elemente după direcţia normalei şi după
acea a planului tangent la suprafaţă teoretică de contact se constată:
Normala
a) Reacţiunea normală N asigură legătura.
R Plan tangent Ea împiedică interpătrunderea celor două
N
corpuri pe direcţia normalei.
Mr T b) Reacţiunea tangenţială T se opune
O
M Mp deplasării (alunecării)corpului în planul
tangent. T se numeşte forţă de frecare de

Fig.2.8 alunecare.

c) Cuplul de moment M r , tangent la suprafaţă, se opune tendinţei de rotaţie

a corpului în jurul unei axe care trece prin planul tangent. Această mişcare de
rotaţie se numeşte rostogolire, iar M r este momentul cuplului de frecare de
rostogolire.
d) Cuplul de moment M P , normal pe suprafaţă, se opune tendinţei de

rotaţie în jurul normalei. O astfel de rotaţie se numeşte pivotare, iar M P este

momentul cuplului de frecare de pivotare.

Frecarea de alunecare.
Dacă se fac aceleaşi ipoteze ca în cazul punctului material, se observă că
inegalitatea T ≤ μN trebuie scrisă în toate punctele de rezemare ale rigidului.
Tendinţele de alunecare se apreciază mai dificil.
Dacă se studiază echilibrul la limită, în general, nu trebuie scrise egalităţi
T = μN în toate punctele de sprijin, ci numai în punctele în care are loc efectiv

46
lunecarea.
Aplicaţie:
O scară de lungime l şi greutate G este rezemată de perete şi podea. Să se
stabilească înclinarea scării (unghiul α) faţă de podea, astfel încât scara să fie în
echilibru. Se dau coeficienţii de frecare μ1 şi μ2..
μ1 T1

1 N1

l
G l/2 N2

μ2 T2 2

Rezolvare:
Ecuaţiile de proiecţie scrise în punctele de rezemare 1 şi 2 sunt:
n

∑Z
i =1
i = N2 – T1 = 0;

∑Z
i =1
i =T2 – N1 – G = 0

Ecuaţia de moment faţă de punctul 2:

n
l
∑M i =1
i =
2
G cosα − T2l cosα − N 2l sin α = 0

La limită, în ambele puncte de sprijin 1 şi 2, sunt satisfăcute egalităţile:

T1 = μN1 şi T2 = μN 2

Se rezolvă sistemul de ecuaţii, la limită unghiul α având valoarea:

1 − μ1μ 2 ⋅
tgα 0 = .
2 μ1

Echilibrul este asigurat dacă α îndeplineşte condiţia α ≥ α 0 .

Frecarea de rostogolire se manifestă printr-un cuplu de moment M r .

Experimental s-a demonstrat că pentru echilibru este necesar ca acest moment să
rămână inferior unei anume valori maxime şi anume: M r ≤ sN , unde s este

47
coeficientul de frecare de rostogolire.
Observaţie:
Coeficientul de frecare de alunecare μ este adimensional, iar s este o
lungime, reprezentând distanţa maximă cu care se poate deplasa suportul
reacţiunii normale N faţă de punctul teoretic de contact.
La contactul dintre cele două corpuri pe distanţa AA’ se produce o
deformare cu caracter plastic.
Coeficientul de frecare de rostogolire se calculează cu relaţia: s = kR, unde
k = 0,0006, iar R este raza exprimată în cm. (ex. pentru roata vagoanelor de tren
R =0,5 m; s = 0,05…0,045 (Grashof)

Fig.2.9
Interpretarea
O F frecării de
A G A’ rostogolire

s
Frecarea de pivotare.
Pentru un arbore vertical, cu secţiune circulară de rază R (Fig.2.10),
admiţând o presiune uniformă pe suprafaţa de sprijin şi un coeficient de frecare
de alunecare μ = constant, se obţine pentru momentul de frecare de pivotare
2
expresia: MP = μPR . P
3
P Fig.2.11
Fig.2.10

2R 2R

2r

48
 2
Pentru arborele inelar (Fig.2.11) se obţine: MP = μPR ( R 3 − r 3 ) ( R 2 − r 2 )
3
Frecarea în lagăre şi articulaţii.
Dacă fusul unui arbore de rază r se roteşte într-un lagăr cu frecare uscată
sau mixtă, frecarea care acţionează tangenţial este egală cu μN, N fiind normala
într-un punct oarecare. Momentul tuturor forţelor de frecare este dat de relaţia:
n n
M f = ∑ r ⋅ μ ⋅ N i = μ ⋅ r ⋅ ∑ N i = μ1 ⋅r ⋅ P ,
i =1 i =1

unde μ1 (coeficientul de frecare în lagăr) este superior coeficientului μ întrucât

n

∑N
i =1
i > P.

Coeficientul μ1 este singurul accesibil măsurătorii, repartiţia forţelor N

fiind nederminată.

N r
Fig.2.12 Lagăr (articulaţie)

μ⋅N

2.6 Statica sistemelor de corpuri

2.6.1 Echilibrul sistemelor de corpuri
a) Relaţia de invariabilitate geometrică
Pentru legarea invariabilă în plan a unui corp, pe baza de sprijinire sunt
necesare trei legături simple, care nu trebuie să fie paralele sau concurente
pentru a nu se produce deplasări (Fig.2.14).

Fig.2.14

49
 Legarea invariabilă a unui sistem de corpuri se poate face cu un număr de 6
legături simple, 3 pentru a lega solidar între ele cele două corpuri şi trei pentru a
lega ansamblul astfel format de baza de sprijinire (Fig.2.15).

I
II

Fig.2.15
Se observă că pentru a lega strict invariabil un sistem de corpuri sunt
necesare:
1. pentru un corp minim 1 x 3 = 3 legături simple;
2. pentru 2 corpuri minim 2 x 3 = 6 legături simple;
3. pentru 3 corpuri minim 3 x 3 = 9 legături simple;
4. pentru c corpuri minim 3 x c = 3c legături simple.
Notând cu I numărul legăturilor interioare (legături între corpuri) şi cu R
numărul legăturilor cu baza de sprijinire (rezemări), condiţia necesară şi
suficientă pentru a lega strict invariabil un sistem de c corpuri este:
I + R = 3c.
b) Relaţia de determinare statică
Se cunoaşte că unei legături simple îi corespunde o singură necunoscută, şi
anume forţa ce ia naştere în această legătură atunci când sistemul de corpuri este
solicitat de forţe exterioare. Suprimând toate legăturile sistemului de corpuri şi
punând în evidenţă forţele de legătură respective, rezultă un număr de I+R
necunoscute.
• Pentru un corp, în plan, se pot scrie numai 3 ecuaţii de echilibru static,
distincte, rezultând că pentru întregul sistem de c corpuri există un număr de 3c
ecuaţii.
• Pentru ca problema să fie static determinată, trebuie ca numărul
necunoscutelor să fie egal cu numărul ecuaţiilor de echilibru static disponibile,
adică: I + R = 3c.

50
 • Dacă I + R > 3c, există mai multe necunoscute decât ecuaţii (structura are
mai multe legături decât numărul minim necesar pentru asigurarea
invariabilităţii geometrice), structura este static nedeterminată.
• Dacă I + R < 3c structura are mai puţine legături decât numărul minim
necesar pentru asigurarea invariabilităţii geometrice, formând un mecanism.
Mecanismele sunt caracterizate prin numărul gradelor de libertate.
c) Determinarea reacţiunilor la structuri static determinate
În vederea determinării diagramelor de eforturi, dimensionării corecte a
dimensiunilor elementelor de construcţie este necesară pentru început
determinarea a forţelor de legătură ce iau naştere în reazeme, denumite în mod
curent reacţiuni.

Aplicaţii
1. Să se determine reacţiunile grinzii simplu rezemate din figura alăturată
solicitată de o forţă exterioară concentrată.
P z Rezolvare:
HA x Pa
RA a b RB
∑M A = 0 ; Pa – RB(a+b) = 0 ; RB =
a+b
Pb
∑ M B = 0 ; RB(a+b) – Pb = 0; RA = a + b
∑ Zi = 0 ; RA+RB = P
∑X i = 0 ; HA = 0

2. Să se determine reacţiunile grinzii simplu rezemate din figura alăturată

acţionată de o forţă exterioară uniform distribuite pe lungimea grinzii.
p Rezolvare:
pl ⋅ l pl
∑M A =
2
− RB ⋅ l = 0 ; RB =
2
HA
pl pl
RA l RB ∑M B = RA ⋅ l −
2
= 0; RA =
2

pl pl
∑X i = 0 ; HA = 0 Verificare: ∑Z i =
2
−
2
=0

51
 3. Să se determine reacţiunile grinzii Gerber din figura alăturată.

1 P 2 3 p 4 H4

R1 I R3 II R4
a a a 3a

- Se verifică dacă sistemul este static determinat folosind relaţia:

I + R = 3c
Numărul corpurilor c = 2 (notate cu I şi II). 2 x 2 + 2 x 1 – 3 x 2 = 0
- Grinda 2-3-4 este o grindă principală, deoarece considerată independent,
are suficiente legături cu baza de susţinere (rezemări), pentru a putea suporta
încărcările care o acţionează.
- Grinda 1-2 este o grindă secundară, pentru că articulaţia 2 reazemă pe
grinda principală asupra căreia îşi transmite efectul.
Pentru rezolvare, se consideră mai întâi grinda secundară şi, după
rezolvarea acesteia, se încarcă grinda principală atât cu încărcările aferente ei,
cât şi cu efectul grinzii secundare. Reacţiunea R2 a grinzii secundare se
transformă prin inversare (-R2) în acţiune asupra grinzii principale.

P
1 2 R1 = R2 =
P
R1 a a R2 2

V2 p ∑M 3 = R2 ⋅ a + p ⋅ 3a ⋅ 1,5a − R4 ⋅ 3a = 0

2 3 R3 4 R4 Pa P
R4 = ( + 4,5 p ⋅ a 2 ) : 3a = + 1,5 pa
a 3a 2 6

∑ Z = −R 2 + R3 + R4 = 0

−P P P
+ + 1,5 pa = − R3 ; R3 = −( + 1,5 pa)
2 6 3

Verificare: ∑M 4 =0

52
 Capitolul III
APLICAŢII TEHNICE ALE STATICII

3.1 Grinzi cu zăbrele

3.1.1 Generalităţi
Un sistem geometric nedeformabil, alcătuit din bare articulate perfect în
noduri şi având legături (reazeme) şi acţiuni aplicate numai în noduri, poartă
denumirea de grindă cu zăbrele.
Grinda cu zăbrele este plană când toate barele şi reazemele sistemului sunt
în acelaşi plan sau spaţială când barele şi rezemările sunt dispuse pe cele trei
direcţii.
Se regăsesc în practică la lucrări de construcţii civile şi industriale, căi de
comunicaţii (poduri rutiere şi de cale ferată, pasarele, estacade), construcţii
inginereşti (turnuri TV, castele de apă), iar în geodezie la realizarea semnalelor
geodezice.
O grindă cu zăbrele uzual întâlnită este cea din Fig.3.1

Fig.3.1 Grindă cu zăbrele triunghiulară

Orice bară hj a unei grinzi cu zăbrele izolată din sistem reprezintă un corp
solicitat la forţe la capete (Fig.3.2a).

53
 Fig.3.2 Bare izolate aparţinând grinzilor cu zăbrele

Pentru echilibru trebuie ca cele două rezultante Rh şi R j să fie egale, de

sens contrar, şi pe suportul dreptei hj . Astfel, dacă bara este dreaptă, în orice
secţiune a ei torsorul eforturilor se reduce la o forţă axială N, care poate fi de
întindere (Fig.3.2b) sau de compresiune (Fig.3.2.c).
Dacă se secţionează bara, eforturile corespunzătoare “trag” de noduri la
bara solicitată la întindere (Fig.3.2b’) şi “comprimă” nodurile dacă bara este
solicitată la compresiune (Fig.3.2c’).
Pentru rezemarea grinzilor cu zăbrele, întrucât s-a admis că forţele se aplică
în noduri, trebuie folosite numai reazeme la care reacţiunea are punctul de
aplicaţie cunoscut. Acestea sunt: reazemul simplu, articulaţia plană şi spaţială
(Fig.3.3)

Fig.3.3 Rezemarea grinzilor

A B cu zăbrele

RA RB

Ne vom referi în continuare la principiile de alcătuire constructivă pentru a

forma un sistem geometric nedeformabil, liber sau fixat, precum şi la modul de
determinare a eforturilor din bare, care se notează cu plus când sunt întinderi .

54
 3.1.2 Condiţii de nedeformabiltate geometrică
Sistemele plane sau spaţiale din bare articulate se analizează în ipoteza că
barele sunt nedeformabile (rigide).
A. Cazul sistemelor plane
Un triunghi alcătuit din bare articulate în noduri (Fig.3.4) constituie cel mai
simplu sistem plan geometric nedeformabil. Pentru fiecare alt nod 4, 5,..., n’ ce
se ataşează corect figurii de bază sunt necesare câte două bare.

Fig.3.4 Sistem plan, geometric nedeformabil

Dacă b’ reprezintă numărul barelor necesare pentru fixarea celor n’ noduri

are loc relaţia:
b’ = 2 n’
Întrucât figura de bază are trei noduri şi trei bare, notând pentru întregul
sistem, cu n = n’ + 3 numărul total de noduri şi cu b = b’ + 3 numărul total de
bare şi folosind expresia de mai sus, se obţine relaţia:
b +3 = 2 • n
care reprezintă condiţia de nedeformabilitate geometrică a grinzilor cu zăbrele
plane.
Sistemele care respectă această condiţie sunt denumite sisteme libere; au
nevoie pentru a fi fixate de trei legături simple care trebuie dispuse corect.
În consecinţă, fixarea celor n noduri se realizează prin barele b şi prin legăturile
cu terenul, care se echivalează în legături simple al căror număr se notează cu r

55
(r ≥ 3). Condiţia de nedeformabilitate geometrică a grinzilor cu zăbrele plane
poate fi scrisă sub forma generală:
b + r = 2 • n; r ≥ 3
Dacă se secţionează toate barele din jurul unui nod (Fig.3.4b) şi se introduc
eforturile corespunzătoare, atunci în nod acţionează un sistem plan de forţe
concurente pentru care se pot scrie două ecuaţii de echilibru şi anume, proiecţiile
pe două direcţii oarecare. Procedând similar cu toate nodurile unei grinzi cu
zăbrele, se constată obţinerea a 2n ecuaţii de echilibru din care se determină
eforturile din cele b bare şi r reazeme.
Astfel, se deosebesc grinzi cu zăbrele:
- static determinate b+r=2•n
- static nedeterminate b+r>2•n
- mecanisme b+r<2•n
Observaţii:
O grindă cu zăbrele alcătuită numai din triunghiuri alăturate este totdeauna
corectă. Este necesar ca şi legăturile cu terenul la rândul lor să fie corect
realizate.
Îndeplinirea condiţiei de nedeformabilitate geometrică de către o grindă cu
zăbrele static determinată este necesară dar nu şi suficientă. Există cazuri în care
sistemele îndeplinesc condiţia de nedeformabilitate geometrică, dar în domeniul
infinitezimal au deplasări şi deci nu sunt strict indeformabile. Astfel de sisteme
sunt denumite sisteme critice (exemplu, fig.3.5)

Fig.3.5 Sistem critic

56
 Sistemele critice nu pot fi admise ca structuri de rezistenţă; rezultă că
analiza oricărei grinzi cu zăbrele trebuie să înceapă cu verificarea sistemului de
bare din punct de vedere al invariabilităţii geometrice.

B. Cazul sistemelor spaţiale

Informativ, pentru sistemele spaţiale din grupa cărora fac parte şi scara de
recunoaştere de tip I, semnalele geodezice (provizorii sau definitive) folosite în
măsurătorile terestre, se precizează următoarele:
- Se ataşează un triunghi de bază alcătuit din trei bare şi trei noduri, în nod
fiind necesare în spaţiu 3 bare. Pentru n’ noduri sunt necesare b’ bare, astfel
încât b’= 3n’.
- Numărul total de noduri este n = n’ + 3; numărul total de bare este b = b’ + 3.
Relaţia generală între bare şi noduri devine:
b+6=3•n
şi care reprezintă condiţia de nedeformabilitate geometrică pentru o grindă
cu zăbrele spaţială.
Dar, o grindă spaţială necesită 6 legături simple, corecte. Dacă numărul r al
reazemelor, echivalent în legături simple este mai mare decât 6, atunci condiţia
de nedeformabilitate geometrică devine:
b + r = 3 • n,; r ≥ 6.
Pentru r > 6, grinda ridicată de pe reazeme nu mai reprezintă un corp
geometric nedeformabil.
Condiţia de nedeformabilitate geometrică este necesară dar nu şi suficientă,
aşadar orice grindă cu zăbrele spaţială trebuie analizată din punct de vedere a
alcătuirii pentru a nu fi critică.

3.1.3 Alcătuirea grinzilor plane cu zăbrele

În funcţie de poziţia ocupată în alcătuirea grinzii, barele grinzii cu zăbrele
au denumiri diferite. Barele de pe contur se numesc tălpi (talpă superioară, talpă
inferioară), iar cele care leagă tălpile se numesc zăbrele (Fig.3.6).

57
 Zăbrelele înclinate se numesc diagonale, iar dacă cele verticale şi
perpendiculare pe tălpi se numesc montanţi (Fig.3.6).
După forma şi conturul tălpilor se deosebesc: grinzi cu tălpi poligonale
(Fig.3.6.a), cu tălpi paralele (Fig.3.6.b).
După dispoziţia zăbrelelor se deosebesc următoarele sisteme: dreptunghiu-
lare (Fig.3.6.b), triunghiulare (Fig.3.6.c), cu diagonale în K (Fig.3.6.d).

Fig.3.6 Alcătuirea grinzilor cu zăbrele

3.1.4 Metode analitice de calcul pentru grinzile cu zăbrele

Calculul grinzilor cu zăbrele are drept scop determinarea eforturilor axiale
în barele acesteia, în vederea dimensionării economice a secţiunilor acestora sau
după caz, în vederea consolidării grinzilor urmare a schimbării condiţiilor din
exploatare.
Metodele analitice de calcul a grinzilor cu zăbrele sunt: metoda izolării
nodurilor, metoda secţiunilor (Ritter) şi metodele combinate. Corespunzător
acestora există şi se pot folosi metodele grafice Cremona şi Culman.
În general, etapele de calcul ale unei grinzi cu zăbrele plane sunt
următoarele:
- verificarea grinzii în ceea ce priveşte respectarea condiţiei de

58
nedeformabilitate geometrică;
- determinarea forţelor de legătură (reacţiunilor) din nodurile de rezemare.
În acest scop se înlocuiesc legăturile grinzii cu baza de rezemare prin elementele
mecanice corespunzătoare, se scriu şi se rezolvă ecuaţiile de echilibru static:
n n

∑X
1
i =0 ∑Y
1
i =0 ∑M 0 = 0.

- determinarea eforturilor din bare prin una din metodele menţionate

anterior.

GRINZI PLANE

A. Metoda izolării nodurilor

Se parcurg următoarele etape de lucru:
- Se secţionează barele care concură într-un nod şi se înlocuiesc cu forţe în
lungul barelor, de mărime cunoscută, având iniţial un sens arbitrar ales către
exteriorul nodului. Este necesar ca primul nod analizat să aibă doar două bare,
deoarece nodul este considerat punct material în plan şi se pot scrie doar două
n n
ecuaţii de echilibru static şi anume ∑ X i = 0 şi
1
∑Y
1
i = 0.

- Se scriu şi se rezolvă ecuaţiile de echilibru static scrise pentru nodul

studiat, obţinându-se mărimile forţelor necunoscute din bare. Calculul poate da
valori pozitive pentru forţele din bare în acest caz forţele marcând întinderea,
sau valori negative, marcând compresiunea, iar sensul real al acestora este
contrar celui arbitrar ales iniţial.
- Se continuă succesiv calculul pentru toate nodurile, având grijă ca la nici
un nod să nu se întâlnească mai mult de două forţe necunoscute. Pe tot parcursul
calculului se va ţine cont că la orice bară, în lungul acesteia, forţa axială este
constantă.

59
 B. Metoda secţiunilor
Se respectă următoarele indicaţii pentru a putea fi aplicată:
- Se secţionează grinda cu zăbrele în două părţi şi se studiază echilibrul
uneia din părţi prin luarea în considerare a forţelor exterioare, a reacţiunilor din
rezemare şi a forţelor din bare.
- Secţiunea în grindă se face tăindu-se maximum trei bare, dintre care cel
mult două pot fi concurente. Această indicaţie este consecinţa faptului că în plan
se pot scrie numai trei ecuaţii de echilibru static pentru o porţiune izolată
n n
considerată corp rigid: ∑X
1
i = 0, ∑Y
1
i = 0, ∑M 0 = 0 şi ca atare, cu ajutorul lor

se pot calcula numai trei necunoscute.

- În scopul simplificării calculelor se aplică ecuaţia momentelor în raport cu
punctul de întâlnire a două bare.
- Pentru determinarea forţelor axiale din celelalte bare se face o nouă
secţiune prin grindă printr-un grup de maximum trei bare şi se aplică metoda
descrisă anterior.
- Forţele axiale din acele bare ce nu au putut fi determinate prin aplicarea
metodei secţiunilor, se determină din ecuaţii de echilibru static scrise în nodurile
în care se întâlnesc aceste bare.
Note:
Metoda prezintă avantajul determinării directe a unui efort axial într-o
bară a grinzii, care prezintă interes din anumite considerente constructive.
Există numeroase programe de calcul pentru determinarea eforturilor în
barele grinzilor cu zăbrele care depăşesc însă cadrul prezentei lucrări.

Aplicaţii
1. Utilizând metoda izolării nodurilor, să se determine eforturile în barele
grinzii cu zăbrele din figura alăturată.

60
 Rezolvare
Sistemul este corect constituit întrucât este alcătuit din triunghiuri alăturate.
- Verificarea condiţiei de invariabilitate geometrică:
b+r=2•n
b = 13; r = 3; n = 8 (13 + 3 = 2 x 8 = 16)
- Din ecuaţiile de echilibru ale grinzii, având în vedere rezemarea acesteia
se determină reacţiunile H1, R1 şi R2.
n

∑X
1
i = 0 , H1 = 0

∑Y 1
i = 0 , 50 + 60 = R1 + R2.

∑M 0 = 0 , 60 x 2,5 + 60 x 7,5 – 10 x R2 = 0, deci, R2 = 45 kN

rezultă R1 = 75 kN
Echilibrul nodului 1
n
− 150
∑Y
1
i = 0 , deci − 75 − S12 sin α = 0 S12 =
2
= −105,8kN (compresiune)

α = 45º

61
 n

∑X
1
i = 0 , deci S13 + S12 ⋅ cosα = 0; S13 = 75 kN (întindere)

Echilibrul nodului 3
n

∑Y
1
i = 0 , S32 + 60 = 0 , S32 = 60 kN

∑X
1
i = 0 , S35 − 75 = 0 , S35 = 75kN

Echilibrul nodului 2
Datorită construcţiei grinzii putem alege ca axă xx’ axa 2-4 şi ca axă yy’,
axa 2-5.
n
150 90
∑X'
1
i = 0 , S 24 +
2
− 60 ⋅ cosα = 0 ; S24= −
2
= 63,5kN

n
60
∑Y ' = 0 ,
1
i S 25 + 60 sin α = 0 ; S 25 = −
2
= -42,3 kN

Echilibrul nodului 4
n
90
∑X
1
i = 0 , S 46 sin α +
2
sin α = 0; S 46 = −63,5kN

n
90
∑Y
1
i = 0 , S 45 −
2
cosα + S 46 cosα = 0 ; S 45 = 90kN

Nodul 7 nu este încărcat cu forţe exterioare şi are două bare în prelungire.

n
Bara 7-6 este bară cu efort nul ( ∑ Yi = 0 ), iar barele în prelungire au eforturi
1

n n
egale şi de acelaşi sens ( ∑ X i = 0 , S75 = S78 , la fel în nodul 6, unde ( ∑ X 'i = 0 ),
1 1

n
90
S65= 0, ( ∑ Yi ' = 0 ), S64 = S68 = − = −63,5kN
1 2

Echilibrul nodului 5
n
60
∑Y
1
i = 0 , 60 +
2
sin α − S54 = 0 ; S54 = 90kN

62
 n
60
∑X
1
i = 0 , S57 − 75 +
2
cosα = 0; S57 = −45kN

Verificarea se face pentru ultimul nod (8).

n
90
∑X
1
i = 0:
2
cosα − 45 = 0

n
90
∑Y
1
i = 0:
2
sin α − 45 = 0

Aplicaţie propusă
Să se determine eforturile în barele grinzii cu zăbrele de la semnalul
geodezic din figura alăturată, prin metoda izolării nodurilor.

Indicaţii.
Se caută barele cu efort nul. Se observă că nodul 6 este nod neîncărcat, are
două bare în prelungire, iar a treia bară este normală pe cele două.

2. Să se determine eforturile în barele secţionate ale semnalului geodezic

din figura alăturată. (Se va folosi metoda secţiunilor).
Rezolvare
Secţiunea 1-1 împarte grinda cu zăbrele în două părţi distincte. Dacă se
scrie echilibrul părţii inferioare este necesar să se determine reacţiunile din
punctele de rezemare.

63
 Rezolvare
n n

∑X i = 0 ; ∑ Yi = 0 ; ∑ M 0 = 0 , rezultă H1 = 120 kN; R0 = -R1 = 400 kN

1 1

Eforturile în barele secţionate se determină scriind echilibrul părţii

superioare a grinzii.
∑M 4 = 0 ; 120 ⋅ 4 + S53 ⋅ 3 = 0; S53 = −160kN

∑M 3 = 0; 120 ⋅ 8 − S 42 ⋅ 3 = 0 ; S 42 = 320kN

∑M 5 = 0; 120 ⋅ 4 − 320 ⋅ 3 − S 43 ⋅ d = 0 ; S 43 = −200kN , unde d = 3 sin α = 2,4m

n n
Verificare ∑ X i = 0 : 120 − 200 ⋅ cosα = 0 şi
1
∑Y
1
i = 0 : 320 − 200 ⋅ 0,8 − 160 = 0

Aplicaţie propusă
Pentru aceeaşi grindă să se determine eforturile din barele: 4-6, 6-5, 7-5
aplicând metoda secţiunilor.

GRINZI SPAŢIALE
Calculul şi alcătuirea semnalelor geodezice este asemănător celui aferent
turlei clasice de foraj reprezentată de o grindă cu zăbrele spaţială (Fig.3.7).

64
 Fig.3.7 Turla clasică de foraj

Se prezintă în continuare, principial, modul de rezolvare.

Se verifică respectarea condiţiei de nedeformabilitate geometrică:
b +r = 3n, reazemele simple, r = 12, sunt realizate prin patru articulaţii
sferice în nodurile 1, 1’, 2 şi 2’.
În acest fel, fiecare faţă a turlei reprezintă o grindă cu zăbrele plană, corect
rezemată în planul ei. În concluzie, pentru calculul eforturilor, turla se poate
descompune în grinzi cu zăbrele plane.
Descompunând forţa F10 în trei componente: F’10 după direcţia montantului
10-2, F”10 după direcţia 9-10 şi F”’10 după direcţia 10-10’, cele trei sisteme în
care apar eforturi sunt construite din faţa 9-10-2-1 (Fig.3.7b), sistemul I;
montantul 10-2 (Fig.3.7c), sistemul II şi faţa 10-10’-2’-2 (Fig.3.7d), sistemul III.
Forţa F5 s-a presupus orizontală în planul 9-10-2-1.Fiecare din sistemele
plane obţinute pot fi rezolvate analitic sau grafic.

Ĩn continuare sunt prezentate semnale şi piramide geodezice alcătuite în

sistem grindă cu zăbrele.

65
 Fig.3.8 Semnal geodezic provizoriu

Fig. 3.9 Semnal geodezic provizoriu

Fig.3.10 Semnale geodezice la sol
a. semnal de ordinul V; b. Piramidă la sol de ordinul III

66
 Fig.3.11 Semnal geodezic cu 3 poduri şi pilastru independent
c. vedere generală a piramidei pilastru

Fig.3.12 Semnal geodezic cu 4 poduri şi pilastru suspendat

3.2 Planul înclinat

Planul înclinat este o maşină simplă care permite economisirea forţei la
ridicarea greutăţilor.

Fig. 3.13 Planul înclinat

Considerăm un corp de greutate G = R (forţă rezistentă) pe un plan care

67
face cu orizontala unghiul α. Descompunem forţa R după o direcţie paralelă cu
planul (xx’) şi după o direcţie perpendiculară pe plan (yy’) obţinând
componentele R1 = R ⋅ sin α şi R2 = R ⋅ cosα .

Forţa R2 este echilibrată de reacţiunea normală N a planului, astfel că

echilibrul corpului pe planul înclinat este realizat dacă F = R1 = R ⋅ sin α .
Notând cu l lungimea planului înclinat şi cu h înălţimea sa, obţinem
formula planului înclinat:
h
F = R⋅ .
l

Dacă pentru cazul general suportul forţei F face cu axa xx’ un unghi β şi
n n
există şi frecare, la echilibru este necesar ca ∑ X i = 0 şi
i =1
∑Y
i =1
i =0

n
Astfel, ∑X
i =1
i = 0 implică F ⋅ cos β = R sin α +Ffr;

∑Y
i =1
i = 0 implică F ⋅ sin β + N = R ⋅ cosα

Având în vedere că T = Ffr = μ ⋅ N şi înlocuind în relaţiile de proiecţii,

rezultă relaţia de calcul a forţei F (forţa activă).

sin α + μ ⋅ cosα
F = R⋅
cos β + μ ⋅ sin β

Dacă forţa activă se aplică în lungul planului (β = 0), relaţia forţei active
devine:
F = R ⋅ (sin α + μ ⋅ cosα )

Aplicaţie
Un dispozitiv topografic de greutate G este deplasat de un operator cu o
forţă P de-a lungul unui plan orizontal. Cunoscând modulul forţei G , valoarea
coeficientului de frecare pe plan μ şi mărimea unghiului α , să se determine

valoarea forţei P pentru a pune în mişcare dispozitivul.

68
 Rezolvare
Se înlocuieşte simpla rezemare a dispozitivului prin reacţiunea normală N
şi introducând forţa de frecare Ff de sens contra mişcării se scriu şi se rezolvă

ecuaţiile de echilibru static.

y
N P
α
F fr x

Deci:
∑ X = P cosα − F = 0 ,precum şi relaţia de legătură dintre modulii
i f

∑ Y = N − G + P sin α = 0
i

forţelor N şi Ff , conform legii lui Coulomb: F f ≤ μN , obţinem:

F f = P cosα
μ
N = G − P sin α Rezultă: P ≤ G
μ sin α + cos α
P cosα ≤ μ (G − p sin α )

Aplicaţie propusă
Rezolvaţi aceeaşi problemă în condiţiile deplasării pe un plan înclinat de
unghi β.

3.3 Pana
Pana este o piesă de îmbinare având forma unei prisme triunghiulare care
se introduce între două piese A şi B (Fig.3.15). Este folosită la îmbinarea
elementelor grinzilor din lemn, la fixarea trepiedului topografic în condiţiile
unui teren dificil, etc.
Forţa activă F împinge pana în locaşul său acţionând astfel asupra pieselor
laterale prin presiunile şi forţele de frecare.

69
 Pana este în echilibru atunci când forţele de frecare şi reacţiunile N1 şi N 2

din pereţi vor fi echilibrate de forţa F , adică: F = N1 + N 2 + F1 fr + F2 fr

Fig.3.14 Fixarea a două piese cu ajutorul unei pene

Proiectând relaţia sumei vectoriale pe direcţia axului penei, rezultă:

F = N1 sin α + N 2 sin α + F1 fr cosα + F2 fr cosα

Pentru o pană simetrică N1 = N2 = N. Dar, Ffr = μN , rezultă că reacţiunile

pe suprafaţa pereţilor sunt de forma:

F
N= .
2(sin α + μ cosα )

Forţa cu care pana împinge lateral una din piesele A sau B, este de
exemplu,
R1 = N cosα − F1 fr sin α = N ⋅ (cosα − μ sin α )

sau,
sin α + μ cosα
F = 2 R1 ⋅
cosα − μ sin α

şi analog pentru cealaltă piesă.

La scoaterea penei, sensul forţelor de frecare se schimbă, relaţia de mai sus
fiind de forma:
sin α − μ cosα
F = 2 R1 ⋅
cosα + μ sin α

70
 Pentru ca pana să rămână fixată după batere, este necesar ca valoarea lui F
să fie nulă sau negativă, adică:
sin α − μ cosα ≤ 0 , sau μ ≥ tgα

Aplicaţie
Fie o pană prismatică triunghiulară (secţiune transversală triunghiulară şi
unghi α = 30ο ) folosită la fixarea unui trepied topografic în vederea efectuării
unei ridicări topografice pe un teren argilos. Coeficientul de frecare dintre pană
şi piciorul trepiedului este μ = 0,3 . Pentru fixare se aplică lovituri cu ciocanul,
intensitatea forţei de batere fiind de 150 N.
Să se determine modulul reacţiunii normale pe pereţii penei aflate în
contact cu trepiedul (N) şi modulul forţei R cu care pana împinge piciorul
trepiedului.
Rezolvare
Aplicăm relaţiile de calcul pentru şi R1.
F
N= şi înlocuim cu valorile cunoscute.
2(sin α + μ cosα )

150 150
Se obţine: N = = = 98,71N
2(sin 30 + 0,3 ⋅ cos 30) 2(0,5 + 03 ⋅ 0,866)

R1 = N ⋅ (cosα − μ sin α ) = 98,71 ⋅ (cos 30 − 0,3 ⋅ sin 30) = 70,68 N

3.4 Şurubul
Şurubul cu filet dreptunghiular face parte din categoria planului înclinat.
Şurubul cu filet dreptunghiular este format dintr-un cilindru drept pe a
cărui suprafaţă laterală este săpat un şanţ elicoidal. În capătul superior are un
tambur de care poate fi rotit. (Fig.3.15). Se regăseşte la teodolit şi nivelă sub
denumirea de şurub pompă. Şuruburilor de calare fac parte tot din această
categorie.
Dacă se notează cu p pasul şurubului, cu r raza elicei, cu α unghiul de

71
 p
înclinare al elicei mijlocii şi cu ρ unghiul de frecare, avem: tgα = .
2πr

Fig. 3.15 Alcătuirea şurubului

Dacă Mm este cuplul motor şi Fr este forţa rezistentă există relaţia:

M m = Fr ⋅ r ⋅ tg (α + ρ ).

Pentru cazul în care Mm şi Fr îşi inversează rolurile (cazul deşurubării) se

obţine relaţia:
M ' m = Fr ⋅ r ⋅ tg (α − ρ ).

Dacă α ≤ ρ şurubul se autofixează, adică o dată strâns rămâne în echilibru

chiar dacă asupra lui nu mai acţionează cuplul motor Mm.

Dacă α + ρ ≥ 90ο , şurubul este blocat, adică nu mai poate fi învârtit.

Şurubul cu filet triunghiular sau trapezoidal

Păstrând notaţiile anterioare şi notând suplimentar cu 2β unghiul muchiilor
filetului, pentru momentul cuplului motor rezultă expresia:
M m = Fr ⋅ r ⋅ tg (α + ρ ' ).

unde
ρ’ este un unghi de frecare echivalent;
expresia sa în funcţie de α , β şi ρ este:

tgρ ' = tgρ ⋅ 1 + cos 2 α ⋅ tg 2 β ,

72
 4.5 Pârghia
Întâlnită la măsurarea distanţelor prin metoda paralactică, mira orizontală
cu fir de invar Bala (Zeiss) este de fapt o pârghie realizată dintr-un tub metalic,
detaşabil în două părţi de câte 1 m având la extremităţi câte un reper triunghiular
şi care se montează pe un trepied, sistemul de şuruburi de calare şi o nivelă
permiţând aşezarea ei în poziţie orizontală.
Prin pârghie se înţelege un corp, acţionat de două forţe date (forţa motoare
şi forţa rezistentă) situate în acelaşi plan, şi care are o articulaţie cilindrică în
acest plan.
Notând cu Fm şi Fr cele două forţe, cu a şi b distanţele de la articulaţia
cilindrică la suporturile celor două forţe (Fig.3.16), ecuaţia de momente faţă de
axul articulaţiei în cazul în care nu se ţine cont de frecări, este:
Fm ⋅ b − Fr ⋅ a = 0

Forţa motoare este dată în acest caz de relaţia:

a
Fm = ⋅ Fr .
b

Fig.3.16 Alcătuirea unei pârghii

Dacă se ţine seama de frecarea din articulaţie (coeficient de frecare μ1, raza
fusului axului r, α unghiul dintre braţele pârghiei), ecuaţia de momente devine:
Fm ⋅ a − Fr ⋅ b − μ12 ⋅ Fm2 + Fr2 + 2 ⋅ Fm ⋅ Fr ⋅ cosα = 0

În cazul particular, atunci când suporturile forţelor sunt paralele, α = 0,

b + μ ⋅r
rezultă: F m= Fr ⋅
a − μ ⋅r

73
 Dacă a ≤ μ ⋅ r , pârghia este autoblocată.
Dacă Fm şi Fr îşi inversează rolurile, atunci:
b− μ ⋅r
F m= ⋅ Fr ; pentru b ≤ μ ⋅ r ,
a + μ ⋅r

Pârghia se autofixează, adică, după ce Fm încetează să mai acţioneze,

pârghia continuă să rămână în repaus.

Aplicaţie
O bară cotită AOB de unghi α se poate roti fără frecare în jurul articulaţiei
O. Cunoscând unghiul α, lungimile l1 şi l2 şi greutatea P , să se determine
modulul forţei Q ca trebuie atârnată în punctul B pentru ca bara AO să fie
orizontală.

Rezolvare
Se scrie ecuaţia de echilibru de momente faţă de punctul O.
l1
∑M 0 = 0 , rezultă P ⋅ l1 − Q ⋅ l2 ⋅ cosα = 0 şi deci Q = P ⋅
l2 ⋅ cosα
.

Aplicaţie propusă
La aceeaşi pârghie, să se determine valoarea R ce trebuie adăugată greutăţii
P pentru ca braţul OB să fie orizontal.
Indicaţie: Se scrie ecuaţia de echilibru de momente faţă de punctul O.

74
 Capitolul IV
REZISTENŢA MATERIALELOR

4.1 Obiectul şi problemele rezistenţei materialelor

Construcţiile, maşinile şi utilajele sunt alcătuite din elemente structurale
denumite elemente de rezistenţă, ansamblul acestora formând structura
(scheletul) de rezistenţă.
În calcul, elementele de rezistenţă considerate medii continue, deformabile
se clasifică în bare, plăci sau blocuri (Fig. 4.1, Fig. 4.2, Fig.4.3.).
Clasificarea mediului continuu, deformabil

Fig.4.1 Bare şi fire

Barele şi firele (Fig.4.1a) au o dimensiune este preponderentă faţă de

celelalte două (h << L, b << L) b). După forma axei barei, se deosebesc bare
drepte (Fig.4.1b) şi bare curbe (Fig,4.1c) în plan sau în spaţiu. Barele care au

75
una din dimensiunile secţiunii transversale mult mai mică decât cealaltă astfel
încât b << h << l sunt denumite bare cu pereţi subţiri (Fig.4.1e).
În calculele de rezistenţă barele se schematizează prin axa lor, fiind numite
din acest motiv şi corpuri cu fibră medie.
Firele se deosebesc de bare prin flexibilitate (posibilitate de schimbare a
formei, fără ca aceasta să opună rezistenţă).
Masa unităţii de lungime a barelor se numeşte densitate liniară.

Plăcile au două dimensiuni preponderente faţă de a treia, grosimea (L, l >>

g)

Fig.4.2 Plăci
În calculele de rezistenţă barele se schematizează prin suprafaţa mediană.
Este o suprafaţă geometrică, numită şi suprafaţă materială, căreia i se ataşează o
masă distribuită (Fig.4.2).
Din această categorie fac parte şi membranele care se deosebesc de plăci
prin flexibilitatea importantă.

d) Blocurile sunt rigide deformabile cu trei dimensiuni comparabile

(Fig.4.3)

Fig.4.3 Blocuri

76
 La proiectarea acestora trebuie ales materialul şi trebuie stabilite formele
geometrice, dimensiunile, procedeele de prelucrare şi tehnologia de asamblare
astfel încât construcţia, maşina sau utilajul respectiv să prezinte siguranţă
deplină în exploatare pe toată durata de funcţionare.

Studiul tensiunilor şi deformaţiilor ce iau naştere în elementele de

rezistenţă sub acţiunea încărcărilor şi solicitărilor posibile în scopul determinării
dimensiunilor optime ale elementelor structurale astfel încât acestea să nu se
rupă, să nu se deformeze peste anumite limite şi să fie stabile, constituie obiectul
rezistenţei materialelor.
Cerinţele menţionate se pun în evidenţă în rezistenţa materialelor prin:
- condiţii de rezistenţă, care au în vedere ca tensiunile unitare efective din
secţiunile cele mai solicitate să nu depăşească anumite valori limită,
- condiţii de rigiditate, care limitează deplasările maxime efective (Δmax)
la anumite valori admisibile (Δa) stabilite astfel încât să se asigure buna
funcţionare a piesei;
- condiţii de stabilitate, prin care valorile forţelor exterioare sunt limitate
la anumite valori (valori admisibile, pentru care forma deformată a
elementului să reprezinte o poziţie de echilibru stabil;
- condiţii tehnico – economice, care impun ca formele geometrice şi
dimensiunile adoptate să conducă la un consum minim de material şi
aceasta în condiţii de siguranţă deplină pe toată durata de funcţionare,
sau exploatare, după caz.

Îndeplinirea simultană a acestor condiţii reprezintă o problematică

complexă pentru rezolvarea căreia trebuie cunoscute: forţele exterioare, starea
de tensiuni şi deformaţii, proprietăţile fizico – mecanice ale materialelor pentru
solicitările efective, tehnologia de fabricare a materialelor precum şi condiţiile
de exploatare.

77
 Calculul elementelor de rezistenţă cuprinde:
- probleme de dimensionare, în cadrul cărora se stabilesc dimensiunile
elementelor în funcţie de forţele exterioare şi valorile admisibile
corespunzătoare materialelor folosite şi condiţiile de exploatare ;
- probleme de verificare, în cadrul cărora cunoscând dimensiunile
elementelor şi în funcţie de forţele exterioare, se determină stările
efective de tensiuni şi deformaţii care se compară apoi cu valorile
prescrise de standarde corespunzător condiţiilor de rezistenţă, rigiditate,
stabilitate;
- probleme de stabilire a capacităţii portante, prin care cunoscându-se
dimensiunile elementelor şi caracteristicile de rezistenţă ale materialelor
se precizează valorile maxime ale sarcinilor exterioare.

4.2 Ipoteze fundamentale

În scopul stabilirii unor metode eficiente de dimensionare şi verificare a
elementelor structurale, se admit anumite ipoteze simplificatoare a căror
valabilitate este demonstrată experimental.
Ipotezele fundamentale admise în mecanica corpurilor deformabile sunt:
a. Ipoteza corpurilor continue, omogene şi izotrope.
Pe baza acestei proprietăţi, tensiunile şi deformaţiile se exprimă matematic
prin funcţii continue. Corpul este omogen dacă structura sa este aceeaşi în toate
punctele sale şi izotrop dacă proprietăţile fizico-mecanice sunt aceleaşi în toate
direcţiile.
Izotropia permite exprimarea relaţiilor dintre tensiuni şi deformaţii
specifice prin intermediul a două constante elastice, care, datorită proprietăţii de
omogenitate sunt aceleaşi în orice punct al corpului.
b. Ipoteza micilor deformaţii
Se consideră că deformaţiile şi deplasările sunt foarte mici în comparaţie cu
dimensiunile generale ale corpurilor. Prin aceasta deformaţiile specifice sunt

78
neglijabile în raport cu unitatea şi dependenţa dintre deformaţii şi deplasări este
liniară.
Tot în baza acestei ipoteze, ecuaţiile de echilibru se scriu pe forma
nedeformată a corpului, fapt ce conduce la o dependenţă liniară între eforturi şi
forţele exterioare şi deci, se permite aplicarea suprapunerii efectelor pentru
calculul eforturilor.
Totuşi, în unele cazuri ca de exemplu în problemele de stabilitate, ecuaţiile
de echilibru se scriu pe forma deformată şi se ajunge la relaţii neliniare între
eforturi şi forţele exterioare.
c. Ipoteza proporţionalităţii dintre tensiunile unitare şi deformaţii specifice
Pentru tensiuni σ, τ inferioare unor limite σp, τp se admite valabilitatea lui
Hooke (proporţionalitate între tensiuni şi deformaţii).
d. Ipoteza (principul) lui Saint-Venant conform căreia un sistem de forţe în
echilibru, aplicat pe o zonă restrânsă de pe suprafaţa unei corp, nu influenţează
starea de tensiuni şi deformaţii a acestuia decât în apropierea zonei de aplicare a
sarcinilor (Fig.4.4, zona haşurată). Ĩn puncte P suficient de depărtate de zona de
aplicare a încărcărilor, starea de tensiuni şi deformaţii nu este influenţată de
modul de distribuire al încărcărilor, ci doar de rezultanta acestora.
P p
σ σ
l
σ σ

Fig.4.4 Ipoteza lui Saint - Venant

Din punct de vedere static, sistemul (q) este echivalent cu încărcările din
figurile alăturate.
e. Ipoteza stării naturale de tensiuni sau ipoteza absenţei tensiunilor
iniţiale specifică faptul că pentru un corp neîncărcat starea de tensiuni şi

79
deformaţii este nulă.
f. Ipoteza lui Bernoulli precizează că secţiunile plane şi perpendiculare pe
axa unei element înainte de deformare rămân plane şi perpendiculare pe axa
acestuia şi după deformare.

4.3 Analiza stării de tensiuni şi deformaţii

4.3.1 Forţe exterioare, forţe interioare
Rezistenţa materialelor studiază echilibrul intern al unui corp solid supus
acţiunii unor forţe, cupluri exterioare denumite generic forţe exterioare.
Forţele exterioare pot fi aplicate direct, sau pot fi forţe de legătură
(reacţiuni). În noţiunea de forţe exterioare sunt incluse: forţe, cupluri de forţe,
momente, cupluri de momente, variaţii de temperatură. Forţele exterioare
caracterizează încărcarea aplicată unui corp sau sistem de corpuri.
Forţele sunt considerate vectori legaţi. Forţele exterioare pot fi de suprafaţă
(din acţiunea reciprocă la contactul dintre două corpuri) sau de volum (greutate
proprie, inerţie, atracţie electromagnetică).
Forţele interioare (tensiunile) reprezintă forţe suplimentare, interne, care
restabilesc echilibrul corpurilor asupra cărora acţionează forţele exterioare.
Valoarea acestor forţe se determină prin secţionarea imaginară a corpului cu un
plan perpendicular pe o axă a corpului, separându-l în două părţi distincte şi
aplicând principiul echilibrului părţilor.
Sub acţiunea forţelor exterioare se produce în corpul deformabil solid o
stare de solicitare care se caracterizează prin existenţă unei stări de tensiuni
generată de forţele interioare şi a unei stări de deformaţii, urmare a schimbărilor
pe care le suferă corpul.

În funcţie de comportarea sub acţiunea forţelor şi cuplurilor exterioare,

materialele se pot clasifică astfel:
- materiale elastice la care deformaţiile dispar după îndepărtarea cauzei
care le-a generat, revenind la forma iniţială (ex.: oţel, cauciuc, lemn);

80
 - materiale plastice, care nu revin la forma iniţială după încetarea acţiunii
forţelor şi cuplurilor exterioare (ex.: argilă, produse ceramice, beton, fibre
textile, şa.).
În funcţie de mărimea deformaţiilor înainte de rupere, se deosebesc:
- materiale tenace, la care se înregistrează deformaţii mari înainte de rupere
(ex.: oţel, cupru) ;
- materiale casante, care se deformează foarte puţin înaintea ruperii (ex.:
fontă, beton, zidărie, sticlă).

Forţele interioare sunt distribuite continuu şi reprezintă o infinitate de forţe

de legătură. Pot fi reduse faţă de centrul de greutate al secţiunii rezultând un
torsor. Determinarea componentelor ( R , M 0 ) ale torsorului de reducere se face
utilizând metoda secţiunilor.
(P)

F1 F3 T R
I II T N
T Mt

F2 F4
Mi M
a b
Fig.4.5

În Fig. 4.5a este prezentat un corp solicitat de forţe exterioare aflate în

echilibru. Secţionând imaginar corpul cu un plan (P) corpul se separă în două
părţi (Fig. 4.5b).
Considerând partea din stânga (I), pentru restabilirea echilibrului este
necesară introducerea în planul secţiunii a unui torsor alcătuit dintr-o forţă R şi
un cuplu M care să reprezinte un sistem de forţe echivalent cu forţele care
acţionau asupra părţii înlăturate, F3 şi F4 , reduse la centrul de greutate al secţiunii
transversale, sau un sistem egal şi direct opus forţelor aplicate părţii de corp

81
studiate.
În cazul cel mai general, componentele ( R , M 0 ) ale torsorului au direcţii
oarecare în spaţiu şi pot fi descompuse după axele de coordonate:
R = Rx ⋅ i + Ry ⋅ j + Rz ⋅ k

M0 = M x ⋅i + M y ⋅ j + M z ⋅ k

4.3.2 Tensiune. Tensiune normală. Tensiune tangenţială

Considerăm în interiorul unui corp un punct O şi un plan imaginar care
conţine acest punct (Fig.4.6). În jurul punctului vom considera un element
infinitezimal de arie dA. Pe baza principiului acţiunii şi reacţiunii, între cele
două părţi ale corpului, situate de o parte şi de alta a suprafeţei plane, se vor
exercita interacţiuni mecanice (forţe interioare), egale şi de sens contrar.

Fig.4.6 Tensiune normală. Tensiune tangenţială

Analizând una din părţile corpului, se observă că elementul de arie dA este

caracterizat prin versorul n al normalei căreia îi corespunde un sens (spre
exteriorul părţii respective).
Dacă notăm cu d F rezultanta forţelor interioare exercitate asupra părţii
considerate pe elementul de arie dA, mărimea:
dF
p= ,
dA

este prin definiţie, tensiunea în punctul O pe elementul de arie dA de versor n .

Tensiunea p este în funcţie de punctul în care este calculată şi de

orientarea lui n corespunzătoare elementului de arie dA.

82
 Descompunând p după două direcţii se obţin componentele σ, tensiune

normală, în direcţia versorului n , şi τ, tensiune tangenţială, în planul elementului

dA.

4.3.3 Tensiuni în raport cu un sistem de referinţă ortogonal

În cazul particular, când versorul n al elementului de arie dA coincide cu
una din axele de coordonate, se descompune tensiunea p după direcţiile celor
trei axe. Componentele se notează cu doi indici; primul indice corespunde
direcţiei axei cu care este paralelă componenta respectivă, iar al doilea indice
arată direcţia versorului n .
Dacă planul feţei elementare dA coincide cu planul de coordonate xOz,
versorul n fiind dirijat în sensul pozitiv al axei Ox, componentele tensiunii p
vor fi σx, τ yx, τzx.
Modulul tensiunii p în planul xOz este dat de relaţia: p = σ y2 + τ xy2 + τ yz2

z τ yz

τ yx

σy

O x
y
Fig.4.7 Tensiuni în plan

Pentru cazul plan, considerând planul xOz, tensorul tensiunilor este de

forma:
σx τzx
T( σ ,τ ) = τxz σz

Locul geometric al vârfului vectorului p , atunci când versorul n ia toate

poziţiile posibile, este o elipsă cu ecuaţia:

83
 x2 z2
+ =1
σ 12 σ 22

Notă:
Direcţiile normalelor la elementele de arie pe care acţionează tensiunile
maxime se numesc direcţii principale; planele definite de aceste elemente de arie
se numesc plane principale.
σ i , i =1, 2, sunt valorile maxime ale tensiunii normale în cele două plane

ortogonale de referinţă.

4.3.4 Deformaţii specifice pentru starea plană

Corpurile sunt concepute în rezistenţa materialelor ca solide deformabile,
supuse acţiunii forţelor exterioare. Ca urmare ele îşi modifică forma şi
dimensiunile.
Considerăm un pătrat de latură l0 solicitat la întindere axială de o forţă
exterioară N . Urmarea acţiunii forţei exterioare se constată o modificare a
dimensiunilor laturilor concomitent cu modificarea unghiului făcut de laturi.
z l0

O x
l2
N N

l1
Fig.4.8 Deformaţii liniare

γ zx

O
γ xz x

Fig.4.9 Deformaţii unghiulare

84
 Deformaţiile liniare sunt provocate de tensiunile normale σ, iar cele
unghiulare de tensiunile tangenţiale τ.
Pe direcţia xx’ are loc o alungire, iar pe direcţia zz’ o scurtare. Deformaţiile
de lungimi se măsoară în [mm] şi sunt de sunt de forma:
Δlx = l1 − l0 şi Δl z = l0 − l2

Deformaţiile unităţii de lungime (deformaţii specifice) sunt:

Δl x Δl
εx = şi ε z = z
l0 l0

Pentru solicitări după o singură direcţii, între cele două deformaţii specifice
există relaţia de legătură:
ε z = −υ ⋅ ε x ,

în care cu υ a fost notat coeficientul de contracţie transversală a

materialului.
Deformaţiile unghiulare se măsoară în radiani.
Tensorului deformaţiilor specifice este un tensor simetric, de ordinul al
doilea, având forma:
εx ½γxz
T(ε, γ)=
½γzx εz

4.3.5 Curba caracteristică

A. Curba caracteristică la întindere
Între tensiuni şi deformaţii specifice există relaţii fizice, care, pentru un
material dat se stabilesc pe cale experimentală.
Încercarea la tracţiune a metalelor reprezintă încercarea de bază pentru
stabilirea caracteristicilor mecanice ale metalelor.
Conform STAS 200/75 se foloseşte o epruvetă cilindrică din oţel moale, cu
conţinut scăzut de carbon (0,17...0,22%), având înălţimea de 60 mm şi diametrul
bazei de 24 mm montată la o maşină de încercat la tracţiune. Se marchează pe
epruvetă două repere delimitând lungimea L0 pe care se vor măsura deformaţiile

85
cu ajutorului unui extensometru fixat pe epruvetă în dreptul reperelor.

La începutul încercării distanţa dintre repere este L0 (Fig.4.11a), iar forţa de

întindere nulă. Încercare a constă în aplicarea, cu viteză constantă, a unei forţe
care creşte lent până la ruperea epruvetei. Pe parcursul încercării se măsoară
distanţa dintre repere şi se notează valoarea corespunzătoare a forţei aplicate.

Pentru epruveta încercată, relaţia dintre forţa de tracţiune aplicată F şi

lungirea δ .

Se întocmeşte graficul de variaţie al tensiunilor normale σ şi a deformaţiilor

(lungirile) specifice ε marcând tensiunile pe ordonată şi lungirile pe abscisă.
δ
Lungirile specifice se calculează folosind relaţia: ε = .
L0

Tensiunile normale se evaluează cu relaţia:

F
σ = ,
A0

unde A0 reprezintă aria iniţială a secţiunii transversale a epruvetei.

Reprezentarea grafică a variaţiei (σ- ε) pentru un material reprezintă curba

caracteristică a materialului (Fig.4.10).
Astfel, pe curbă pot fi evidenţiate situaţiile de mai jos, evidenţiate de
punctele:
- punctul 1, cu ordonata σp denumită limită de proporţionalitate sau
rezistenţa de proporţionalitate; până la această valoare tensiunile sunt
proporţionale cu deformaţiile, σ = f (α )ε x ; notând cu tgα = E, unde E este
modulul de elasticitate longitudinal al materialului, se obţine:
σ x = E ⋅εx ,

care reprezintă legea lui Hooke pentru întindere, şi deci, intervalul 0-1
reprezintă domeniul de valabilitate al legii lui Hooke;

86
 4.10 Curba caracteristica a oţelului moale

Fig. 4. 11 Alura epruvetei de oţel la încercarea la tracţiune

- punctul 2, cu ordonata σe, denumită limita de elasticitate, până la care

materialul se comportă elastic, adică descărcarea se face pe acelaşi traseu 2-1-0
şi nu apar deformaţii permanente; depăşirea valorii σe, conduce la dezvoltarea de
deformaţii plastice. În practică întrucât există deformaţii remanente foarte mici
chiar sub tensiuni sub σe, se defineşte limita de elasticitate tehnică pentru
σ e = σ 0, 01 , care corespunde care corespunde tensiunii normale pentru care

deformaţia remanentă este de 0,01% (Fig.4.11b).

- punctul 3, cu ordonata σc, denumită limită (sau rezistenţă) de curgere; la
atingerea acestei valori, epruveta se deformează fără creşterea încărcării

87
exterioare; în structura materialului au loc alunecări, deformaţii plastice care
determină un fenomen de consolidare a reţelei structurale a materialului; prin
descărcarea epruvetei după atingerea limitei σc aceasta rămâne cu deformaţii
permanente (Fig.4.11c);
- punctul 4, marchează terminare a fenomenului de curgere şi în consecinţă
deformaţiile cresc numai odată cu mărirea forţei exterioare;
- punctul 5, cu ordonata σr denumită rezistenţa de rupere convenţională,
reprezintă cea mai mare ordonată a curbei caracteristice; după atingerea acestei
valori, apare o strangulare a barei (gâtuire) şi încărcarea aplicată epruvetei
începe să scadă;
- punctul 6, indică ruperea efectivă într-o secţiune oarecare, unde
strangularea se accentuează foarte mult în tot intervalul 5-6 (Fig.4.11d).

Alungirea specifică la rupere este dată de relaţia următoare, unde L1

reprezintă distanţa dintre repere măsurată înaintea ruperii.
L1 − L0
ΔL = ⋅ 100% = ε r ⋅ 100%
L0

Strangularea epruvetei se poate aprecia calculând coeficientul de

stricţiune, cu relaţia de calcul:
A0 − A1
Ψ= ⋅ 100% ,
A0

unde: A1 reprezintă aria secţiunii transversale a epruvetei înainte de momentul

ruperii.
Observaţii:
Se apreciază că epruveta, în tot timpul solicitării, are pe lângă deformaţiile
longitudinale şi deformaţii transversale. Valorile acestora sunt mici până în
momentul apariţiei strangulării, când în zona respectivă apare o micşorare
importantă a ariei secţiunii transversale.
Dacă valoarea sarcinii F se raportează la aria efectivă din secţiunea
transversală cu strangularea cea mai mare, se obţine curba caracteristică

88
desenată prin puncte, care indică ruperea în punctul 6’; ordonata acestui punct dă
valoarea tensiunii din momentul ruperii.
Din punct de vedere tehnic, proprietăţile fizico-mecanice ale unui material
sunt interpretate prin mărimile rezultate de pe curba caracteristică: σp, σe, σc, σr,
E, εr.
Valoarea εr reprezintă alungirea specifică la rupere şi se ia corespunzătoare
segmentului OP, deoarece din punct de vedere practic măsurarea distanţei dintre
repere în momentul ruperii nu este posibilă, realizându-se doar după aceea.
În Fig. 4.10 s-a admis că descărcarea şi încărcarea ulterioară se face pe
dreapta BB0. În realitate descărcarea şi încărcarea se produc pe curbele marcate
cu săgeţi, între care se include o arie denumită suprafaţă de hysterezis, deosebit
de importantă în cazul încărcărilor variabile.
Ca măsură a ductilităţii unui material se poate considera şi aria (0, 1, 2, 3,
4, 5, 6, Pr)= ∫ σ ⋅ dε , denumită aria curbei caracteristice şi care reprezintă

energia potenţială specifică de rupere.

Pentru alte materiale folosite în construcţii, prezentăm în continuare:

Fig.4.12
Curba caracteristică a fontei

Punctele principale 1 şi 2 reprezintă limita de proporţionalitate şi rezistenţa

de rupere. Nu are limită de curgere şi alungirile de rupere sunt foarte mici
( δ = 0,4% ). Epruveta de fontă nu prezintă strangulări şi aspectul secţiunii rupte
este rugos pe toată aria, ceea ce arată o rupere prin smulgere.
Aceste materiale care nu au deformaţii plastice înainte de rupere sunt
denumite materiale casante sau materiale cu rupere fragilă.
Curba caracteristică a fontei la solicitarea de compresiune se face pe

89
epruvete cilindrice, având diametrul bazei egal cu înălţimea, d = h =10...30 mm
având o alură asemănătoare cu cea de la întindere, dar valorile lui σp, σe, σc, σr,
sunt mult mai mari.

Curba caracteristică a alamei nu are zonă de proporţionalitate.

Relaţia dintre (σ - ε) este de tip exponenţial:
σn
σ = ,
E0

unde E0 şi n sunt dependente de material.

Pentru alura curbei (Fig.4.12), n >1, iar modulul de elasticitate se
dσ
determină cu expresia: E = .
dε

Fig.4.13 Curba caracteristică a alamei

Fibrele textile au curbe caracteristice care se exprimă prin ecuaţii de forma

σn
σ = , cu n < 1.
E0

Fig.4 .14 Curba caracteristică a fibrelor textile

90
 Pentru produsele ceramice curbele caracteristice sunt apropiate de cele ale
materialelor elastice având alura din Fig. 4.15.

Fig.4.15 Curba caracteristică a zidăriei

Modulul de elasticitate E poate fi calculat cu relaţia lui Hansen:

1
Ez = ,
1− δ δ
+
Em Eb
unde:
Em este modulul de elasticitate al mortarului;
Eb este modulul de elasticitate a blocurilor de zidărie;
Şi
p
δ = , cu p, r înălţimea blocurilor, respectiv a mortarului.
p+r

Valorile modulului de elasticitate pentru zidărie se exprimă în funcţie de

caracteristica de elasticitate α, conform Tabelului 4.1.

E = 0,8 ⋅ α ⋅ R n , pentru calculul deformaţiilor la sistemele static nedetermi-

nate sub influenţa încărcărilor din exploatare;

E = 0,5 ⋅ α ⋅ R n pentru calculul zidăriei la starea limită a capacităţii portante;

E = α ⋅ R n = E0, pentru calculul zidăriei la încărcări repetate şi pentru

stabilirea perioadei proprii de vibraţie.

91
 Tabel 4.1
Caracteristica de elasticitate α pentru zidărie

Valoarea coeficientului α
Natura materialelor de zidărie pentru mortare de marcă:
100 şi 50 25 şi 10
Cărămizi pline, blocuri de beton cu agregate uşoare
1000 750
γ < 1800daN / m3
Cărămizi cu goluri verticale 2000 1500
Cărămizi cu goluri orizontale 1500 1000
Blocuri de beton greu 2000 1000
Blocuri de beton celular autoclavizat - 750

Pentru betonul armat, curba caracteristică se poate analiza pe patru zone

distincte: curba iniţială neliniară, comportarea cvasielastică, ramura ascendentă a
deformaţiilor neliniare şi ramura descendentă a deformaţiilor neliniare, conform
Fig.4.16.

Fig. 4. 16 Curba caracteristică a betonului

B. Curba caracteristică la răsucire

Dacă se face încercarea la răsucire a unei epruvete de oţel, relaţia dintre
momentul de răsucire Mt şi unghiul de răsucire φ, de la începutul solicitării până
la rupere este grafic ca în figura 4.17.
Pe baza mărimilor Mt şi a unghiului de răsucire φ, se pot evalua tensiunea
de răsucire (tensiunea tangenţială) τ şi lunecarea specifică γ.
Pe curbă se pot defini: limita de proporţionalitate τp, limita de elasticitate τe,
limita de curgere τc şi rezistenţa de rupere τr.

92
 Fig. 4.17 Curba caracteristică a oţelului la răsucire

Partea rectilinie a acestei curbe, OA, are ecuaţia:

τ = γ ⋅G

care poartă denumirea de legea lui Hooke pentru solicitarea de răsucire.

Pentru materiale frecvent utilizate în practica inginerească, în Tabelul 4.2

sunt menţionate principalele caracteristici mecanice şi de material.

Tabel 4.2
Modul elasticitate Coef. de
Rm = σ r
E G dilatare Alungirea
Material (· 105) (· 104) termică la rupere
N/mm2
N/mm2 N/mm2 · 10-5 δ%
α
Oţel OL37 370...450 2...2,1 8,1 1,20 26...25
Fontă 260...400 1,15...1,6 4,5 1,04 -
Cupru 320 1,1...1,3 4,9 1,7 15
Alamă 450 0,9..1,0 3,5...3,7 1,9 17
Duraluminiu 540 0,7...0,75 2,6...2,7 2,35 13
Beton armat 0,8...1,3 0,21...0,33 0,8...1,3 1...1,4 -
Lemn de brad 60...100 0,9...1,2 0,45..0,65 0,2...0,5 -

93
 4.3.6 Relaţia dintre tensiuni şi deformaţii specifice.
Experimental s-a demonstrat că în cazul unei bare solicitate axial, atât timp
cât forţele exterioare nu depăşesc o anumită limită, tensiunile unitare din bare
sunt proporţionale cu deformaţiile, conform legii lui Hooke.
Astfel,
σ =ε ⋅E
,
τ = γ ⋅G

unde:
E reprezintă modulul de elasticitate longitudinal şi G reprezintă modulul de
elasticitate transversal, ambele fiind constante de material. Se determină de pe
curba caracteristică a materialelor.

4.3.7 Rezistenţa admisibilă. Coeficient de siguranţă

Rezistenţa admisibilă este definită ca valoarea limită a tensiunilor până la
care poate fi solicitat un material sub limita de elasticitate a materialului.
Pentru materiale tenace rezistenţa admisibilă se determină cu relaţia:
Re
σa = [N/mm2],
cc

Pentru materiale fragile (casante) rezistenţa admisibilă se determină cu

relaţia:
Rm
σa = [N/mm2].
cr

Unde, Re şi Rm sunt valori de pe curbele caracteristice corespunzătoare,

conform paragrafului precedent, iar cc şi cc sunt coeficienţi de siguranţă.

Pentru adoptarea rezistenţei admisibile şi a coeficientului de siguranţă se

are în vedere influenţa următorilor factori:
- natura materialului;
În acest sens materialele neomogene de tipul zidăriei, betonului, impun
alegerea unor coeficienţi de siguranţă mai mari.

94
 - tratamente termice;
Tratamentele termice efectuate corect la fabricaţia elementelor metalice
îmbunătăţesc caracteristicile mecanice ale materialelor şi prin urmare creşte
rezistenţa admisibilă.
- natura structurii şi durata de funcţionare;
Structurile definitive necesită pentru realizare materiale de calitate
superioară, cu rezistenţe admisibile mai mari decât structurile cu caracter
provizoriu la care se folosesc materiale ieftine, de calitate medie până la
inferioară.
- tipul şi natura solicitărilor;
- ipotezele de calcul.
Cu cât simplificările aduse în calculul structurilor la care intervin un număr
mare de factori aleatori sunt mai mari, cu atât şi coeficienţii de siguranţă au
valori mai mari.

4.4 Eforturi secţionale

Torsorul eforturilor axiale este dat de componentele R şi M 0 din secţiunea
unui corp deformabil solicitat la acţiunea forţelor exterioare. (Fig.4.4).
În cazul general, torsorul forţelor interioare care acţionează pe o secţiune
transversală a unei bare are şase componente scalare pe axele triedrului Oxyz şi
anume: N, Vy, Vz, Mt, My, Mz.
În lungul normalei la plan există efort axial N (forţă axială) generator de
tensiuni normale (σ) şi un moment de torsiune Mt.
Componentele planul tangent se numesc forţa tăietoare V (Vy, Vz) genera-
toare de tensiuni tangenţiale (τ) precum şi momente încovoietoare Mz şi My.
Fiecare din componente poate genera o stare de solicitare simplă: forţa
axială generează compresiunea sau întinderea frecvent întâlnite în calculul
barelor grinzilor cu zăbrele; forţa tăietoare generează forfecarea întâlnită în
cazul îmbinărilor nituite sau sudate; momentul de torsiune generează răsucirea.

95
 Dacă într-o anumită secţiune torsorul forţelor interioare se reduce la numai
o singură componentă, solicitarea secţiunii este simplă. Dacă toate secţiunile
unei bare sunt supuse la aceeaşi solicitare simplă, bara este supusă la acea
solicitare simplă.
Se diferenţiază patru tipuri de solicitări simple: întinderea (compresiunea),
încovoierea, forfecarea şi torsiunea.
Solicitarea care îmbină două sau mai multe solicitări simple se numeşte
solicitare compusă. Exemplu: încovoierea simplă caracterizată prin secţiuni
solicitate la forţă tăietoare şi la moment încovoietor, întâlnită la marea majoritate
a grinzilor.

4.5 Solicitări simple în bare drepte

4.5.1 Întinderea şi compresiunea
O bară este solicitată la întindere sau compresiune dacă în toate secţiunile
acesteia prin reducerea forţelor active şi de legătură dintr-o singură parte a
secţiunii se obţine forţe axiale. Valoarea şi semnul forţei axiale dintr-o secţiune
se obţine din diagrama de variaţie a forţei axiale în lungul barei.
Calitativ, pentru barele lungi apar diferenţieri la solicitarea de compresiune
Fie o bară dreaptă perfect elastică, de lungime l, secţiune constantă A,
modul de elasticitate E, supusă la acţiunea a două forţe exterioare dirijate în
lungul axei centrelor de greutate, forţe normale pe secţiune. (Fig.4.18).
Tensiuni şi deformaţii în barele solicitate axial
Secţionăm bara cu un plan Q perpendicular pe axa acesteia. Separând
părţile se deduce că N este egală cu forţa F din capăt; ea se consideră pozitivă
atunci când întinde bara şi negativă atunci când comprimă bara.
E, A Fig. 4.18
F a F Bară dreaptă
l a solicitată la
F I N σ F întindere centrică

96
 Într-o secţiune oarecare, forţa axială este suma proiecţiilor pe axa barei a
tuturor forţelor situate de o parte a secţiunii (sau, în baza ecuaţiei de echilibru,
suma celor din partea opusă, cu convenţia de semne schimbată). Ĩn secţiunea
barei iau naştere tensiuni normale σ .
La solicitarea de întindere sau compresiune centrică tensiunile normale σ
sunt constante pe secţiune astfel, efortul axial N se obţine din relaţiile de
echivalenţă între rezultanta eforturile axiale din secţiune şi forţele produse de
acestea, conform legilor mecanicii.
N = ∫ σ ⋅ dA = σ ∫ dA = σ ⋅ A
A A

Dacă se consideră bara alcătuită dintr-o infinitate de fibre paralele cu axa,

verificarea ipotezei lui Bernoulli indică faptul că toate fibrele s-au lungit cu
aceeaşi cantitate δ.
Aplicând legea lui Hooke, rezultă că tensiunea σ este constantă în lungul
barei.
σ = ε ⋅ E = const.
Astfel, tensiunea în bară se calculează cu relaţia:
N
σ = .
A
Deformaţia totală a barei (lungirea / scurtarea) este:
σ ⋅l N ⋅l
Δl = ε ⋅ l = =
E E⋅A
Mărimea EA este rigiditatea la întindere a secţiunii.
Pentru o bară prismatică acţionată de mai multe forţe dirijate în lungul
axului, lungirea este dată de relaţia:
n
Ni ⋅ l
Δl = ∑ ,
i =1 E⋅A

unde Ni, reprezintă forţele care acţionează în lungul axei barei.

Pentru o bară realizată în trepte de materiale diferite, lungirea barei se
calculează cu relaţia:

97
 n
N i ⋅ li
Δl = ∑
1 Ei ⋅ Ai

Dacă secţiunea barei variază continuu în lungul axei, se calculează lungirea

N ⋅ dx
unui element infinitezimal din bară dδ = şi apoi lungirea totală, folosind
E⋅A
relaţia:
N ⋅ dx
Δl = ∫
l
E⋅A
.

Dacă nu există justificaţii constructive speciale, o bară solicitată la

întindere sau compresiune poate fi realizată cu secţiune constantă pe toată
lungimea ei, ca de exemplu şinele sudate de cale ferată.
Probleme uzuale pentru barele solicitate la întindere (compresiune centrică)
a) Verificarea rezistenţei se face comparând valoarea tensiunii maxime cu
tensiunea admisibilă a materialului la solicitarea considerată, conform relaţiei:
N mx
σ ef = ≤ σa
Aef

b) Dimensionarea secţiunii celei mai solicitate se face aplicând relaţia:

N
Anec = .
σa

c) Determinarea efortului axial capabil se face cu relaţia:

N cap = Aef ⋅ σ a

Unde:
Aef reprezintă aria secţiunii transversale a barei verificate,
Anec, reprezintă aria necesară pentru ca secţiunea barei să se comporte
corespunzător la solicitarea dată.
O bară este proiectată raţional dacă σ ef ≅ σ a ± 3% .
La barele lungi solicitate la întindere se ia în calcul şi greutatea proprie.
Pentru o bară de lungime l, secţiune transversală constantă A, realizată dintr-un
material cu greutatea specifică γ, conform Fig. 4.19,

98
 P
• tensiunea maximă este dată de relaţia: σ max = + γ ⋅l
A
G
(P + )
• şi deformaţia totală de relaţia: Δl = 2 ⋅ l , unde G este greutatea
EA
barei.
x
σ max
a-a
+
σx
l x
σ min
P

Fig. 4.19 Bară lungă solicitată la întindere axială

Dintre elementele de construcţie solicitate la întindere exemplificăm barele

grinzilor cu zăbrele, cablurile, curele de transmisie şi elementele metalice
laminate solidarizate cu nituri, şuruburi şi sudură.

Cablurile din oţel solicitate la întindere sunt alcătuite şi se calculează

conform STAS 1353-71. Cablurile sunt alcătuite din toroane care conţin un
număr de sârme din oţel de acelaşi diametru. Inima vegetală este confecţionată
din in sau cânepă, conform Fig. 4.20.
Cablurile nu se dimensionează, ci se aleg din STAS 1351/71, în funcţie de
forţa de rupere, conform relaţiei: Pef = c ⋅ Pr ,

unde: Pr = 120; 140; 160; 180; 200 N/mm2 , iar c este un coeficient de
siguranţă cu valoarea de 5…12.
inimă vegetală
toron Fig.4.20 Alcătuirea
cablurilor din oţel

99
 Curelele de transmisie au rolul de a transmite puterea de la roata motoare la
roata condusă. Întinderea se produce ca urmare a forţei de inerţie.

Pentru secţiuni compuse solidarizate prin nituire sau cu şuruburi

(Fig.4.21), în dreptul niturilor respectiv, şuruburilor, secţiunea barei este
slăbită. În secţiunea slăbită se poate vorbi de aria netă a barei care se determină
prin scăderea din aria totală a ariei golurilor practicate în material pentru
trecerea elementelor de solidarizare.
De menţionat că în secţiunea slăbită tensiunea este maximă, motiv pentru
care este denumită şi secţiune periculoasă. Secţiunea curentă, neslăbită, este
caracterizată de aria brută (totală).

Aria brută: Ab = b⋅ t
Aria netă în dreptul niturilor:
Asl = (b-2d)⋅ t
unde t este grosimea tablei, d este

Fig.4.21 Piese metalice solidarizate cu diametrului nitului.

nituri

d) Concentrările de tensiuni sunt generate de slăbiri bruşte ale secţiunii

barelor (concentratori de tensiuni) ca de exemplu: degajări, şanţuri de pană,
găuri transversale (Fig.4.22).
În secţiunile slăbite nu mai există o distribuţie uniformă a tensiunilor,
acestea având o lege de variaţie de forma:
σ M = αk ⋅σ n ,

unde:
N
σn = ;
A

αk este coeficientul de concentrare al tensiunilor având valori de 1,2…3,0.

100
 P

σc Fig.4.22 Concentrator de tensiuni

Variaţia tensiunii în secţiunea slăbită
σ

Legea de variaţie a tensiunilor în secţiuni slăbite a fost determinată

experimental, după măsurători de precizie efectuate prin metoda fotoelastică sau
prin tensometrie electrică.
Valoarea coeficientului αk depinde numai de elementele geometrice ale
concentratorului.
Fenomenul de concentrare al tensiunilor este specific solicitărilor în regim
elastic. La materialele tenace (exemplu: oţeluri), după atingerea limitei de
curgere se produce o uniformizare a tensiunilor în secţiunea cu concentrator.
Drept consecinţă, la aceste materiale pentru solicitări statice, nu se ia în
considerare efectul de concentrare întrucât el produce în regim elastic numai
anumite vârfuri de tensiuni, fără a cauza ruperea. Din contra, la materiale
casante (exemplu: fonta) se va introduce în calcul coeficientul de concentrare
întrucât fenomenul de concentrare al tensiunilor există până la apariţia ruperii.

Aplicaţii
1. Să se dimensioneze o tijă cilindrică din oţel întinsă cu o forţă N = 20.000
N în următoarele ipoteze:
a) rezistenţa admisibilă este σa = 150N/mm2;
b) lungirea specifică admisibilă εa este de 0,05%.

101
 Rezolvare:
a. Din condiţia de rezistenţă rezultă:
N 20000
Anec = = = 133,33mm 2 . Se impune deci d =12 mm
σa 150

N 20000
b. Din condiţia de rigiditate rezultă Anc = = = 190,48mm 2
E ⋅ ε a 2,1 ⋅ 105 ⋅ 5 ⋅ 10− 4

Se impune d = 14 mm

2. O bară de oţel prismatică de lungime l = 600 mm se lungeşte sub

acţiunea unei forţe cu δ = 0,6 mm. Să se determine forţa ştiind că volumul V al
barei este 360⋅103 mm3.

Rezolvare:
N ⋅l N ⋅l2 N ⋅ l2 E ⋅V ⋅ δ
δ = = = ⇔N= = 126.000 N
E ⋅ A E ⋅ A ⋅ l E ⋅V l2

3. Un cablu de oţel (σr = 380 N/mm2) având lungimea l = 50 m este format

din 60 fire de diametru d = 1,5 mm. Ştiind că acest cablu susţine cabina unui
ascensor de greutate G = 12000 N, să se calculeze tensiunea din cablu,
coeficientul de siguranţă şi alungirea cablului. E =2,1⋅105 N/mm2

Rezolvare:
π ⋅d2 π ⋅ 1,52
Aef = n ⋅ = 60 ⋅ = 105,98mm 2
4 4
G 12000
σ ef = = = 113,25 N / mm 2
Aef 105,98

Coeficientul de siguranţă efectiv c:

σr 380
c= = = 3,36
σ a 113,25

Alungirea cablului:
σ ef ⋅ l 113,25 ⋅ 50000
Δl = = = 27,2mm
E 2,1 ⋅ 105

102
 Probleme propuse:
1. O epruvetă din oţel cu aria secţiunii de 4 cm2 şi o lungime de 50 cm
supusă încărcării statice de întindere are la o forţă exterioară de 41000 N, o
deformaţie liniară de 0,225 mm. Să se determine tensiunea în cablu, deformaţia
specifică şi modulul de elasticitate longitudinal E.

2. Să se dimensioneze secţiunile pătrate de la capetele şi mijlocul unei bare

de oţel ( σ a = 120 N / mm 2 ;γ = 7,8 ⋅ 10−3 daN / cm3 ) de lungime l = 60 m, trebuie să
suporte o forţă axială P = 15000 N. Să se calculeze secţiunile necesare atunci
când bara este construită cu secţiune variabilă în trepte, ştiind că lungimea
porţiunilor este egală (l1 = l2 =300 mm) şi că ele au secţiunea circulară.

4.5.2 Variaţiile de temperatură produc tensiuni în elemente, cu efecte

asemănătoare celor din contracţie sau întindere, dacă deformarea este
împiedicată.
Considerăm o bară dreaptă de lungime l, secţiune A, modul de elasticitate
longitudinal E, coeficient de dilatare termică α, încastrată la ambele capete şi
solicitată la o variaţie pozitivă de temperatură ΔT (T1<T2).

E, A, α
N
Fig.4.23
N Bară dublu încastrată solicitată la
variaţii de temperatură
l

Se constată că bara are tendinţă de lungire. Lungirea este împiedicată de

cele două reazeme cu o forţă N care comprimă bara.
Efortul axial N se determină din condiţii de echilibru static.
Astfel, condiţia de rigiditate impune faptul ca lungimea barei să rămână
aceeaşi şi după încălzirea ei. Acest fapt presupune ca lungirea produsă de
dilatarea termică Δld dacă bara ar fi fost liberă la un capăt să fie egală cu
scurtarea Δlc datorită compresiunii barei, urmarea acţiunii forţei axiale N.

103
 Deci:
Δld = Δlc

N ⋅l
Δld = α ⋅ l ⋅ (T2 − T1 ) = α ⋅ l ⋅ ΔT
E⋅A
Dar, N ⋅l ⇔ ⇔ σ c = E ⋅ α ⋅ ΔT
Δlc = N
E⋅A = σc
A
Dacă la un capăt al barei există un joc cunoscut (rost de dilatare) de mărime
δ , relaţia este de forma:
N ⋅l
α ⋅ l ⋅ ΔT − =δ
E⋅A

Dacă din această relaţie, valoarea lui N este negativă, înseamnă că dilatarea
“nu umple” rostul şi deci nu se produc în bară tensiuni de natură termică.
Pentru un şir de bare aşezate cap la cap între doi pereţi rigizi (Fig.4.24b), N
se determină din ecuaţia:
3 3
li
δ = ΔT ⋅ ∑ α i ⋅ li − N ⋅ ∑ =0
1 1 Ei ⋅ Ai i

a b
Fig.4.24
a Bară cu secţiune transversală constantă realizată din materiale diferite
b.Bară cu secţiune transversală variabilă realizată din materiale diferite

Note:
Tensiunea din bară nu depinde de caracteristicile geometrice ale barei ci de
natura materialului (E, α) şi de ecartul de temperatură ΔT.
Ca exemple practice unde se produce fenomenul analizat, amintim:
construcţiile mari (poduri, clădiri prevăzute cu rosturi de dilataţie termică),
şinele sudate de cale ferată care în timpul verii se detensionează prin tăiere în

104
dreptul joantelor, iar în timpul iernii se sudează; construcţii metalice exploatate
în condiţii severe de temperatură (hale industriale din siderurgie, metalurgie).

Aplicaţii:
1. Să se compare deformaţia specifică produsă de o aceeaşi variaţie de
temperatură la un fir de invar de lungime unitară faţă de un fir de oţel şi faţă de
un fir de nichel. Se dau coeficienţii de dilatare termică ai celor trei materiale.
-5 -5 -5
α I = 0,466· 10 , α Ol = 1,2· 10 , α Ni = 1,9· 10

Rezolvare
Δl d = α ⋅ l ⋅ ΔT
Δlt
ε= = Δlt
l
Se obţin:
- pentru firul de invar: ε = Δld = α ⋅ l ⋅ ΔT = 0,466 ⋅ 10−5 ⋅ ΔT ;
- pentru firul de oţel: ε = Δld = α ⋅ l ⋅ ΔT = 1,2 ⋅ 10−5 ⋅ ΔT ;

- pentru firul de nichel: ε = Δld = α ⋅ l ⋅ ΔT = 1,9 ⋅ 10−5 ⋅ ΔT ;

Se constată că deformaţiile specifice sunt minime la firul de invar, urmate
de cele ale firului de oţel. Sunt maxime pentru firul de oţel.
Procentual deformaţia firului de invar faţă de cea a firului de oţel este de
38,83%, iar faţă de a firului de nichel de 24,53%. Din acest motiv se preferă
folosirea acestuia la dispozitivele utilizate în topografie şi cadastru la măsurători
directe ale distanţelor.

2. O bară formată din două materiale diferite, având lungimi şi secţiuni

diferite, este încastrată între două ziduri (Fig.4.21b). Cunoscând coeficienţii de
dilatare termică liniară, se cer valorile tensiunilor care se produc în cele două
materiale dacă temperatura lor creşte de la T0 la T1.

Rezolvare:
2 2
li
Scriem ecuaţia de deformaţie : δ = ΔT ⋅ ∑ α i ⋅ li − N ⋅ ∑ =0
1 1 Ei ⋅ Ai i

105
 Din relaţie se determină forţa axială N:
2
ΔT ⋅ ∑α ⋅ li
N= 2
1
li
∑E⋅A
1 i

Tensiunile produse în cele două materiale sunt:

N N
σ1 = , respectiv, σ 2 = .
A1 A2

Problemă propusă
O bară metalică dublu încastrată având secţiunea de A = 3,14 cm2 şi
lungimea l = 40 cm este supusă unei variaţii de temperatură de +65ºC.
Cunoscând valoarea coeficientului de dilatare termică α =12,5·10-6 şi valoarea
modulului de elasticitate E = 2 ·106 daN/cm2 să se determine valoarea tensiunii
din bară produsă de variaţia de temperatură.

4.5.3 Forfecarea
O secţiune transversală a unei bare care are două axe de simetrie este
supusă la forfecare pură dacă torsorul forţelor interioare se reduce în raport cu
centrul de greutate la o forţa unică, forţa tăietoare.
Solicitarea se produce la piesele cu secţiune mică atunci când asupra lor
acţionează două forţe transversale egale şi de sens contrar, perpendiculare pe axa
longitudinală a elementului situate la o distanţă foarte mică una de alta.
Practic pot fi considerate solicitate la forfecare pură barele de lungime şi
arie a secţiunii transversale foarte mici, ca de exemplu niturile, buloanele scurte,
şuruburile, unele tipuri de cordoane de sudură.

Ipoteze
1. Materialul respectă legea lui Hooke lunecarea specifică γ fiind
proporţională cu tensiunea tangenţială τ.
2. Dacă secţiunea transversală a barei este foarte mică, tensiunile sunt
uniform distribuite pe secţiune.

106
 Fie o bară de lungime l, secţiune A şi modul de elasticitate transversal G,
solicitată la forfecare ca în Fig. 4.25.

Fig.4.25 Forfecarea barelor

A drepte
V

Tensiuni la forfecare
Pe baza ipotezei conform căreia tensiunile sunt uniform distribuite pe
secţiunea transversale a barei rezultă:
V
τ = [N/mm2],
A
V fiind forţa aplicată de cele două cuţite.
V tinde să separe piesa în două părţi I şi II. Dar, materialul din care este
alcătuită piesa se opune tendinţei de forfecare în secţiuni apărând tensiuni τ.
Relaţia dintre tensiuni şi deformaţii
În secţiunea de forfecare are loc o deformaţie unghiulară γ (Fig.4.26), astfel
încât tensiunea tangenţială este τ = τ f = G ⋅ γ

l
V τ
Δs Fig.4.26 Tensiuni
τ şi deformaţii la
V τ forfecare

l τ

Unde: Δs = l ⋅ γ
Aplicând legea lui Hooke pentru forfecare, rezultă că:
τ ef
Δs = l ⋅ ;
τ
dar,

107
 T
τ ef =
A
şi deci,
T ⋅l
Δs =
G⋅A

Observaţii:
Se poate observa analogia cu relaţiile matematice aferente solicitării axiale
a barelor drepte.
Produsul G⋅A reprezintă rigiditatea la forfecare al secţiunii.
Probleme care se pot rezolva în cazul solicitării de forfecare:
a) Verificarea de rezistenţă a secţiunilor folosind relaţia:
Vmax
τ ef = ≤ τ af
A
τ af este rezistenţa admisibilă a materialului solicitat la forfecare;

b) Dimensionarea secţiunilor se face aplicând relaţia de calcul:

Anec = Vef ⋅ τ af

Vef reprezintă forţa tăietoare din secţiunea ce se doreşte a fi dimensionată.

c) Determinarea forţei tăietoare capabile în secţiune:
Vcap = τ af ⋅ Aef

Aef reprezintă aria efectivă a secţiunii.

Dintre elementele solicitate la forfecare se menţionează în continuare
asamblările metalice nituite şi cele sudate, fiind de interes pentru înţelegerea
alcătuirii structurilor metalice pentru construcţii.
Alegerea sistemului de îmbinare dintre elementele structurale metalice
depinde de rolul elementului în structură, tipul de structură şi materialul din care
este realizată aceasta precum şi de considerente tehnologice.

Ĩmbinări nituite
Prin nituire se pot obţine forme constructive care nu pot materializate cu o
singură piesă. Continuitatea structurală a elementelor nituite nu poate fi alterată
decât prin distrugerea piesei de legătură (nit) sau, prin distrugerea uneia dintre

108
elementele astfel îmbinate. Din acest motiv, îmbinarea este nedemontabilă.
Îmbinarea nituită este folosită uzual pentru asamblarea pieselor realizate
din table, profile laminate la cald (Fig.4.27).
Nitul este solicitat la forfecare în secţiunea cuprinsă în planul de contact
dintre cele două table şi la strivire, pe suprafaţa de contact cu tablele. Secţiunea
de forfecare are formă circulară, iar secţiunile de strivire forma unei jumătăţi de
arie laterală aparţinând unui cilindru (Fig.4.28).
Pe suprafeţele de strivire se manifestă presiuni pstr , iar pe suprafaţa de
(forfecare) lunecare, tensiuni unitare tangenţiale τef.
Tensiunea tangenţială pe suprafaţa de lunecare se calculează cu relaţia
cunoscută, anume:
P
τ= ,
A
π ⋅d2
unde: A = reprezintă aria secţiunii de forfecare, iar d diametrul nitului.
4
Presiunea de strivire nu este uniform distribuită pe suprafaţa laterală a
nitului. În calcul se consideră o presiune medie de strivire care se evaluează cu
relaţia:
P P
pstr = =
Astr d ⋅ h

în care, d · h reprezintă aria de strivire.

Forţa maximă suportată la forfecare de un nit din îmbinare este Pf şi poate
fi evaluată cu relaţia:
πd 2
Pf = ⋅ τ af .
4
Forţa maximă suportată strivire de un nit din îmbinare este Pstr şi poate fi
evaluată cu relaţia: Pstr = d ⋅ h ⋅ pstr

109
 a c

P P

Fig.4.28 Nit folosit în îmbinare (a),

Fig.4.27 Table nituite suprafeţe de strivire (b), suprafaţă de
lunecare (c)

Observaţii:
1. Dacă tabla şi nitul sunt confecţionate din materiale diferite, pstr
corespunde materialului cel mai slab calitativ.
2. Valoarea maximă a forţei pe care o suportă nitul este:
Pnit = min{Pf , Pstr }.

3. Dacă sunt îmbinate mai mult de două table în aceeaşi îmbinare, se poate
vorbi de mai multe secţiuni de forfecare, fiecărei table corespunzându-i o
secţiune.
Dacă notăm cu i numărul secţiunilor de forfecare, tensiunea tangenţială
care ia naştere într-o secţiune a nitului este:
Pf
τf =
πd 2
i⋅
4
4. Tablele din Fig. 4.27 se dimensionează la întindere.
P
Astfel, Anec = k ⋅ unde k este un coeficient care ţine cont de slăbirea
σa

produsă de practicarea golurilor pentru nit (nituri) şi σa este rezistenţa

materialului din care este realizată tabla.
5. Calculul necesarului de nituri (n) dintr-o îmbinare se face raportând
încărcarea totală din îmbinare la încărcarea pe care o poate prelua un nit.

110
 P
n= .
Pnit

6. La elementele îmbinate prin nituire se face obligatoriu verificarea

secţiunilor slăbite, ca în exemplul de mai jos, în care A1 reprezintă aria
îmbinării, d · t, aria golurilor
P
σ ef = ≤ σa
2( A1 − d ⋅ t )

Îmbinările sudate folosesc ca elemente de legătură cordoanele de sudură

(cusăturile). În cordoanele de sudură, în funcţie de solicitare şi tipul sudurii, pot
exista: numai tensiuni normale, numai tensiuni tangenţiale sau, simultan,
tensiuni normale şi tensiuni tangenţiale.

Cordoanele de sudură solicitate la întindere se regăsesc la sudură cap la

cap (Fig.4.29). În cordonul de sudură există numai tensiuni normale.

P l P Fig.4.29
a Piese metalice sudate
cap la cap

Cordoanele de sudură preiau forţa P aferentă îmbinării.

P = a ⋅ l ⋅ σ as

în care:
a – grosimea cordonului de sudură;
l= ls –2a
ls – lungimea cordonului de sudură;
σas – rezistenţă admisibilă la întindere a cordonului de sudură.

Sudurile solicitate la forfecare se regăsesc la îmbinarea prin suprapunere a

tablelor (Fig.4.30).

111
 l
a

t
P P t

Fig.4.31 Determinarea grosimii cordonului

Fig.4.30 Sudură solicitată la forfecare de sudură

Forţa exterioară P este preluată de cordoanele de sudură din îmbinare.

Astfel,
P = 2 ⋅ a ⋅ l ⋅ τ af
Unde:
a – grosimea cordonului de sudură;
l - lungimea cordonului de sudură;
τaf – rezistenţa admisibilă la forfecare a sudurii.

Grosimea cordonului de sudură se ia egală cu înălţimea triunghiului de

catetă t (grosimea tablei), conform Fig.4.31.

Aplicaţii
1. Să se determine forţa cu care poate fi încărcată o bară de oţel cu
secţiunea 120 x 8 mm cunoscând rezistenţa admisibilă a cordonului de sudură
σas = 85 N/mm2.

112
 Rezolvare
As = lc ⋅ a = (l − 2as ) ⋅ g = (120 − 2 ⋅ 8) ⋅ 8 = 832mm 2

P = As ⋅ σ as = 832 ⋅ 85 = 71000 N

2. O sârmă de oţel cu diametrul de 4 mm este tăiată cu o forţă T = 5000 N.

Să se determine care este rezistenţa de rupere la forfecare a materialului.
Rezolvare
T 5000
τ ar = = = 400 N / mm 2
A πd 2

4
3. Să se dimensioneze îmbinarea cu eclise, nituită, din figura alăturată,
alcătuită din două platbande de 160 x 10 mm, ştiind că trebuie să reziste la o
forţă de întindere de 180.000 N.

Rezolvare
La îmbinarea cu eclise platbandele se dispun cap la cap apoi se aplică de o
parte şi de alta câte o placă de acoperire de denumită eclisă.
Grosimea ecliselor trebuie să fie cel puţin ½ din grosimea platbandelor care
se înnădesc pentru ca cele două eclise să se poată substitui împreună platbandei
întrerupte în secţiunea de înnădire.
Dimensionare începe cu alegerea diametrului niturilor. Faţă de cea mai
subţire tablă din îmbinare (eclisa de 6 mm) se aleg nituri de diametru 17 mm.

Determinarea numărului necesar de nituri se face atât prin calculul la

forfecare (nf) ţinând cont de faptul că nitul are două secţiuni de forfecare, cât şi
prin calculul la strivire (nstr).

113
 P P
nf = ≅ 5nituri nstr = ≅ 7 nituri Se alege max{nf, nstr}= 7nituri
πd 2 d ⋅ pstr ⋅ h
i⋅ ⋅ τ af
4

Aplicaţii propuse:
1. Să se dimensioneze îmbinarea prin sudură cap la cap a două platbande
320 x 10 mm cunoscând pentru platbandă σa =140 N/mm2, iar pentru sudură
σas=140 N/mm2, τaf = 90 N/mm2.

2. Ĩmbinarea cap la cap a două platbande 200 x 20 mm se face cu sudură de

colţ, cu ajutorul a două eclise. Să se verifice tensiunea efectivă din cordonul de
sudură ştiind că P = 220.000 N şi τaf = 90 N/mm2.

4.5.4 Încovoierea barelor drepte

O bară este solicitată la încovoiere dacă în secţiunile sale iau naştere
momente încovoietoare Mz şi forţe tăietoare Vy sau My şi Vz.
În cazul în care în secţiunile barei iau naştere numai momente
încovoietoare într-o singură direcţie spunem că bara este solicitată la încovoiere
pură.
Dacă în secţiunile barei apar simultan momente încovoietoare şi forţă
tăietoare, spunem că bara este solicitată la încovoiere simplă sau la încovoiere cu
forfecare.
Momentul încovoietor şi forţa tăietoare generează în bare o stare de
tensiuni. Momentul încovoietor solicită astfel bara încât întinde o parte din fibre
şi le comprimă pe celelalte, producând în secţiuni tensiuni normale σ; iar forţa
tăietoare solicită bara la forfecare producând în secţiuni tensiuni tangenţiale τ.

Tensiuni normale în barele drepte solicitate la încovoiere pură

Fie o bară dreaptă de secţiune constantă. Solicitând bara la încovoiere pură
cu un moment M dirijat după axa Oy fibrele de sub axa barei se lungesc, iar cele

114
de deasupra, se scurtează. Fibrele care nu îşi modifică lungimea se numesc fibre
neutre şi sunt incluse în planul xOz.
Fibra corespunzătoare axei barei se numeşte fibră medie deformată, iar axa
din secţiunea determinată de intersecţia fibrelor neutre cu planul secţiunii se
numeşte axă neutră.

Fig.4.32
Bare drepte solicitate
la încovoiere pură

Barele din Fig. 4.32 sunt solicitate la moment încovoietor constant în

lungul barei(My) (Fig.4.32a), respectiv, cupluri de moment aplicate pe toată
lungimea barei (Fig.4.32b). Forţa tăietoare este nulă. Ĩn secţiunea barelor apar în
aceste condiţii numai tensiuni normale.
Fie o bară dreaptă solicitată la încovoiere pură. Ĩn secţiunea barei momentul
este dirijat după axa Ox (Fig.4.33a); tensiunea normală este perpendiculară pe
secţiunea transversală a barei, respectiv, dirijată după axa Ox (Fig.4.33b).

a b
Fig.4.33 Bară dreaptă solicitată la încovoiere pură

Ipoteze la încovoierea pură

- Bara are un plan de simetrie, planul vertical xOz, care este şi planul
forţelor. Ca urmare, axa Oz (Fig. 4.34) este axă de simetrie a secţiunii.

115
 - Axa barei nedeformate Ox este o linie dreaptă.
- Ĩnălţimea secţiunii barei, h, este relativ mică în raport cu lungimea l.
- Materialul barei respectă legea lui Hooke (tensiuni proporţionale cu
deformaţiile).
- Se consideră valabilă ipoteza secţiunilor plane (Bernoulli).
1 z
σ max

M M M h zmax
O

1 b
a b c
Fig.4.35 Bară solicitată la încovoiere pură
a. Moment dirijat după axa Oy; b. Secţiunea transversală a barei; c. variaţia
tensiunii pe înălţimea secţiunii

Tensiunile normale se determină aplicând relaţia lui Navier.

M ⋅z M M
σ = = = ,
Iy I y Wy
z
în care Wy este modulul de rezistenţă al secţiunii.

Valoarea tensiunii normale maxime se determină cu relaţia lui Navier:

M
σ max = ⋅ z max ,
Iy

unde zmax are semnificaţia din Fig.4.35b.

Variaţia tensiunii pe secţiunea barei este liniară şi se observă pe diagrama
de variaţie din Fig. 4.35c.

Probleme de calcul la încovoierea pură

a. Verificarea rezistenţei elementului se face comparând valoarea tensiunii
maxime din secţiunea cea mai solicitată cu valoarea rezistenţei admisibile,

116
conform relaţiei:
M max
σ ef max = ≤ σa
Wcoresp

în care Mmax este fie My fie Mz.

b. Dimensionarea secţiunilor constă în determinarea modulului efectiv de

rezistenţă la secţiunii celei mai solicitate.
M max
Astfel din condiţia σ max = σ a se deduce că Wznec = = f (b, h) → b, h
σa

c. Momentul capabil al secţiunii solicitate la încovoiere pură din condiţia:

σ max = σ a şi deci: M cap = Wzef ⋅ σ a → M cap = M max ⇒ Pcap

Etape generale de rezolvare a problemelor de rezistenţă

- se stabileşte schema statică a elementului analizat;
- se fixează încărcările exterioare;
- se calculează reacţiunile;
- se determină eforturile axiale;
- se trasează diagramele de eforturi axiale;
- se determină poziţia secţiunii celei mai solicitate;
- se face verificarea sau, după caz, dimensionarea secţiunilor pentru
solicitarea maximă aferentă.

Aplicaţii
1. Pentru ridicarea unei piese de greutate G = 1200 N se foloseşte un
scripete fixat de mijlocul unei bare cu secţiunea circulară plină, din oţel
( σ ai = 60 N / mm2 ), de lungime l = 2,6 m, rezemată ca în figura de mai jos. Să se
dimensioneze bara neglijând frecarea din axul scripetelui.

117
 Rezolvare
Bara este solicitată la încovoiere
de către reacţiunea din axul scripetelui.
Această reacţiune este rezultanta
forţelor paralele G şi acţionează la
mijlocul grinzii.
σ max = σ a

y
y y
d

Momentul încovoietor maxim este la mijlocul grinzii şi are valoarea:

P ⋅l
M max =
4
P = 2G =2400 N
2400 ⋅ 260
M max = = 156000 Ncm
4
156000
Wnec = = 26cm 2
600
Pentru secţiune circulară plină:
π ⋅d3 32 ⋅ Wnec
W = →d =3 ≅ 65mm
32 π

Aplicaţie propusă
Care este valoarea momentului încovoietor capabil care poate preluat de o
grindă de lemn de dimensiuni (b x h) de 16 x 24 cm (Fig.4.35b) ştiind că σai = 10
N/mm2.

118
 4. 6 Solicitări compuse
4.6.1 Încovoierea simplă
Barele sunt solicitate în mod curent la solicitări compuse, în secţiunile
acestora existând tensiuni normale şi tensiuni tangenţiale.
Primele sunt cauzate de forţa axială şi sau de momentul încovoietor, cele
din urmă caracterizând prezenţa forţei tăietoare în secţiune (Fig.4.36).

a
x b
l

Fig.4.36 Bară dreaptă solicitată la încovoiere simplă

a. Bară dreaptă, schemă statică şi încărcări; b. Starea de tensiuni la bare
solicitate la încovoiere simplă

Tensiuni normale
Pentru bare având lungimea l şi înălţimea secţiunii transversale h şi
h 1
îndeplinind condiţia ≤ , se admite că forţa tăietoare are influenţă neglijabilă
l 4
asupra distribuţiei tensiunilor normale, care se pot determina în acest caz cu
relaţia lui Navier. Tensiunile normale variază liniar pe înălţimea secţiunii
transversale a elementului.

Tensiuni tangenţiale
În fiecare secţiune longitudinală făcută în bară valoarea tensiunilor
tangenţiale este constantă. Pe secţiunea considerată produc un fenomen de
lunecare care este însă echilibrat de rezultantele tensiunilor normale.
Valoarea tensiunii tangenţiale se evaluează cu formula lui Juravski:

119
 V ⋅S
τ= [N/mm2]
b⋅I
unde:
V reprezintă forţa tăietoare din secţiune;
S, momentul static în raport cu axa neutră al părţii din secţiunea transver-
sală care tinde să alunece;
b, lăţimea secţiunii transversale în punctul în care se calculează tensiunea
unitară tangenţială;
I, momentul de inerţie în raport cu axa neutră a secţiunii.

Observaţii
În secţiunea transversală τ variază în funcţie de b şi S, iar în lungul barei
(grinzii) în funcţie de V şi eventual de I.
Forma secţiunii transversale influenţează alura diagramei de distribuţie a
tensiunii tangenţiale pe înălţimea secţiunii (Fig.4.37 ).
z z z
τ max τ max τ max

y h y δ y
D
b
Fig.4. 37 Alura diagramelor tensiunii tangenţiale pentru secţiuni simple

Valoarea maximă a tensiunii tangenţiale este pentru secţiune:

V
- dreptunghiulară τ max = 1,5 ⋅ [N/mm2],
A
4 V
- circulară τ max = ⋅ [N/mm2],
3 A
V
- inelară τ max = 2 ⋅ [N/mm2].
A
T reprezintă forţa tăietoare din secţiunea barei şi A, aria secţiunii
transversale a barei.

120
 Deformarea barelor drepte solicitate la încovoiere simplă
Fie o bară dreaptă acţionată de forţele concentrate P1 şi P2 în planul xOv.
Pi

O x

l
v

Fig.4.39 Grindă deformată,

Fig.4.38 Grindă nedeformată
caracteristici geometrice

După încărcare, axa barei devine o curbă ale cărei caracteristici într-un
punct al grinzii situat la distanţa x de origine (Fig.4.39) sunt:
- raza de curbură (ρ);
- săgeata (deplasarea pe verticală a axei grinzii) notată cu v;
- rotirea φ (unghiul format de normala la axa nedeformată cu normala la
axa deformată a barei.
Axa deformată a barei se numeşte fibră medie deformată.
Pentru o bară elastică, ecuaţia diferenţială a fibrei medii deformate este de
forma:
d 2v
1 M dx 2
=− = ,
ρ E⋅I dv
[1 + ( ) 2 ]3 / 2
dx
unde:
M este momentul în secţiunea de calcul;
EI este rigiditatea la încovoiere a secţiunii.
Pentru cazul practic al deformaţiilor mici, ecuaţia diferenţială devine:
d 2v Mz d 2v My
= − sau =− .
dx 2
E ⋅ Iz dx 2
E ⋅ Iy

Dacă se integrează ecuaţia de mai sus şi având în vedere condiţiile la limită

şi cele de continuitate, se obţine pentru fibra medie deformată o expresie de

121
forma v = v(x)

Condiţiile la limită sunt:

- pentru reazemul simplu sau articulaţie, săgeata este nulă v = 0;
dv
- pentru o încastrare, săgeata şi rotirea sunt nule, deci: v = 0; = 0.
dx

Condiţiile de continuitate se pun în secţiunile de trecere de la un interval la

altul, secţiuni în care săgeţile şi rotirile au aceleaşi valori bara păstrându-şi
continuitatea.
În tabelul 4.4 sunt înscrise pentru câteva grinzi uzuale, săgeata maximă şi
rotirile.
Tabel 4.4
Grindă, axe, încărcări Săgeata maximă, rotiri secţiune
Pl 3
v1 =
3EI z
Pl 2
ϕ2 = −
2 EI z

pl 4
v1 = −
8 EI z
pl 3
ϕ1 = −
6 EI z

M0 ⋅l
vA = −
2 EI z
M0
ϕA = ⋅l
EI z

Pa 2b 2
v2 =
3EI z l
Pab(b + l ) Pab(a + l )
ϕ1 = ; ϕ3 = − ;
6 EI z 6 EI z l
Pab ( b − a )
ϕ2 =
3 EI z l

122
 5 pl 4
v1 =
384 EI z
pl 3
ϕ A = −ϕ B = ; ϕ1 = 0
24 EI z

Note:
Dintre metodele de determinate a deplasărilor amintim metoda Mohr –
Maxwell şi metoda de integrare Vereşceaghin.
În cazul corpurile la care deformaţiile au loc în domeniul elastic (domeniu
de valabilitate a legii lui Hooke), se poate considera că starea de tensiuni şi
deformaţii se obţine prin sumarea efectelor produse de fiecare sarcină exterioară
care acţionează asupra corpului (se aplică metoda suprapunerii efectelor).

4.6.2 Diagrame de eforturi secţionale

Dacă există posibilitatea determinării în fiecare secţiune a eforturilor axiale,
N, Vy, Vz, Mt, My, Mz, atunci se pot construi diagramele acestor eforturi în
funcţie de abscisa curbilinie s (sau de abscisa rectilinie x pentru barele drepte).

Diagrame de eforturi axiale în sistemele plane

Presupunând că încărcările exterioare acţionează în planul xOz care este şi
plan de simetrie al secţiunii transversale, într-o secţiune curentă i apar numai
eforturile axiale N, Vz, My (Fig.4.40), care, pentru simplificarea scrierii se
notează fără indicele z şi y.
F1 F2 z
x
y
R1 R2

Fig.4.40
Prin secţionarea sistemului în punctul se obţin două corpuri, I şi II, iar
eforturile sunt: forţa axială N, după tangenta la axa barei (axa xx’), forţa

123
tăietoare V după normala la axa barei din secţiunea considerată (axa zz’),
momentul încovoietor M, cu vectorul dirijat după normala la planul sistemului,
adică după axa yy’. Eforturile din dreapta secţiunii sunt marcate prin sensul
pozitiv al axei xx’. Prin convenţie în scopul simplificării stabilirii semnului, vor
fi denumite eforturi, pe faţa din dreapta a secţiunii.
Astfel, eforturile N şi V sunt pozitive atunci când sunt dirijate în sens
invers axelor de coordonate, iar M este pozitiv când are vectorul dirijat în sensul
pozitiv al axei yy’.
Sensul momentului este dat de regula sistemului stâng; vectorul are sensul
axei yy’, când roteşte în sens orar pentru un observator aşezat cu picioarele în
originea sistemului şi cu capul în sensul axei zz’.
La sistemele plane se poate adopta pentru semne şi o convenţie fizică: forţa
axială este pozitivă atunci când este întindere, forţa tăietoare este pozitivă când
roteşte în sens orar corpul pe care se aplică; momentul încovoietor se stabileşte
numai în funcţie de sensul de parcurgere (M este pozitiv când roteşte în sens
orar faţă de dreapta pentru observatorul având sensul de parcurgere de la stânga
la dreapta).
Forţa axială N într-o secţiune a unei bare este egală cu suma algebrică a
proiecţiilor pe axa barei a tuturor forţelor (exterioare şi de legătură) care
acţionează asupra părţii situate în stânga secţiunii.
Forţa tăietoare V într-o secţiune a unei bare este egală cu suma proiecţiilor
pe normala la axa barei din secţiunea considerată a tuturor forţelor (exterioare şi
de legătură) care acţionează asupra barei la stânga secţiunii.
Momentul încovoietor M într-o secţiune a unei bare este egal cu suma
algebrică a momentelor tuturor forţelor, plus cuplurilor exterioare (inclusiv ale
forţelor de legătură) care acţionează la stânga secţiunii, calculate în raport cu
centrul de greutate al acesteia.
De obicei, eforturile secţionale M, V, N variază de la o secţiune la alta.
Pentru proiectare în construcţii este necesară cunoaşterea variaţiei lor, precum şi

124
a valorilor maxime.
Ĩn acest sens se construiesc diagramele de eforturi.
Pentru grinda simplu rezemată din Fig.4.41, încărcată cu o forţă uniform
distribuită p pe toată lungimea ei se obţin succesiv:
z 1-1 - Calculul reacţiunilor
x h n

∑Z i =1
i =0 R1 + R2 = p ⋅ l
p
l
A x B ∑M A = 0 R2 ⋅ l − p ⋅ l ⋅
2
= 0;

R1 ax de referinţă R2
pl
R2 = R1 =
pl 2
V
2
- Calculul eforturilor secţionale:
pl
2
a. Forţa tăietoare
* pe reazemele A şi B
M pl
VA = VB =
2
pl 2
* în secţiunea x
8
Vi = R1 − p ⋅ x
* la mijlocul deschiderii (grinzii)
l pl pl
Fig.4.41 Eforturi axiale în bare drepte Vm = R1 − p ⋅ = − =0
2 2 2

b. Momentul încovoietor
* pe reazemele A şi B
M o = M l = 0 , din condiţii de rezemare

* în secţiunea x
x
M x = R1 ⋅ x − p ⋅ x ⋅
2
* la mijlocul deschiderii
l l2 pl 2 pl 2 pl 2
M m = R1 ⋅ − p⋅ = − =
2 8 4 8 8

125
 Forţa axială N este nulă, deoarece bara este dreaptă şi încărcările exterioare
se aplică normal pe axa barei.

Prin reprezentarea în dreptul fiecărei secţiuni i a ordonatei Vi, măsurate de

la o axă de referinţă A’B’ identică cu axa barei, se obţine graficul V denumit
diagrama V (diagrama forţelor tăietoare).

Ĩn mod similar, diagrama de momente încovoietoare M se obţine prin

reprezentarea în dreptul fiecărei secţiuni i a ordonatelor Mi.
Eforturile axiale Vj, Mj într-o secţiune oarecare j, se obţin ca ordonate în
dreptul secţiunii j.

Din expresiile eforturilor axiale Vi şi Mi se observă legătura dintre acestea,

exprimată prin relaţia:
dM i
= Vi
dxi

care arată că diagrama M are un maxim sau minim în secţiunea în care V se

anulează.

Observaţie:
Axa de referinţă faţă de care se reprezintă diagramele de eforturi axiale este
întotdeauna axa barei.

Pentru reprezentare, se adoptă următoarele convenţii:

- ordonatele diagramelor N, V se reprezintă deasupra axei când sunt
pozitive şi sub axă când sunt negative;
- ordonatele diagramei M se reprezintă sub axă când sunt pozitive şi
deasupra axei când sunt negative.

Prin convenţia ca diagrama de momente să se reprezinte de partea fibrei

întinse, se poate renunţa la precizarea sensului de parcurgere şi la indicare
semnului diagramei.

126
 Relaţiile diferenţiale dintre eforturi axiale şi încărcări
Considerăm un element infinitezimal de pe axa unei bare drepte, pe care
intensitatea încărcării uniform distribuite exterioare este p [N/mm], având
componenta normală pn şi componenta tangenţială pt (Fig.4.42).

Fig. 4.42 Relaţiile diferenţiale dintre eforturi axiale şi încărcări

Pe faţa 1 a elementului care este faţa din dreapta, se introduc eforturile N,

V, M pozitive şi pe faţa 2, care este în stânga, se introduc forţele de legătură N
+dN, V + dV, M + dM, de asemenea pozitive.

Ecuaţiile de echilibru ale forţelor pe element se scriu sub forma:

- proiecţii pe xx’: − N + p tdx + N + dN = 0;
- proiecţii pe zz’: - V + pndx + V + d = 0 ;
dN dV dM
- momente faţă de 2, = − pt ; = − pn ; =V .
dx dx dx
Neglijând cantităţile de ordin superior (dx2), se obţin expresiile:
dN dV dM
= − pt ; = − pn ; =V ,
dx dx dx
denumite relaţiile diferenţiale dintre eforturi şi încărcări.
Cunoscând expresiile intensităţilor încărcărilor distribuite pt şi pn, prin
integrarea relaţiilor diferenţiale de mai sus, se obţin expresiile eforturilor N, V,
M.
Determinarea constantelor de integrare se face din condiţii la limită care
reprezintă valori cunoscute ale eforturilor axiale în anumite secţiuni.
Principalele reguli ce derivă din analiza relaţiilor diferenţiale sunt:

127
 - pentru pt = pn = 0, diagramele N, V sunt constante, iar diagrama M
variază liniar;
- dacă pt şi pn sunt constante, diagramele N, V variază liniar, iar M
variază parabolic;
dV
- panta diagramei V este intensitatea încărcării normale pn ( = − pn );
dx
dM
- panta diagramei M este dată de valoarea forţei tăietoare ( = V ).
dx
Relaţii de recurenţă între eforturi axiale
Relaţiile de recurenţă între eforturile axiale permit determinarea eforturilor
din secţiunile j în funcţie de eforturile din secţiunile i, sub o formă mai simplă
decât aceea a reducerii forţelor din stânga.
Astfel dacă pe intervalul i-j acţionează o încărcare uniform distribuită,
eforturile într-o secţiune x sunt:
Vx = Vi − p ⋅ x;
p ⋅ x2
M x = M i + Vi ⋅ x −
2
Dacă forţa tăietoare se anulează pe acest interval, din condiţia Vx = 0, se
obţine:
Vi
x0 = ,
p

care reprezintă secţiunea în care momentul încovoietor este maxim.

Înlocuind în relaţia momentului, se obţine valoarea momentului încovoietor
maxim, de forma:
Vi 2
M max = M i + .
2p

Relaţia de calcul este valabilă şi în secţiunea j.

Notă
În general, prin moment maxim al unei bare se înţelege valoarea cea mai
mare a momentului încovoietor, chiar daca aceasta nu reprezintă şi un maxim
matematic.

128
 Tabel 4.5

Reacţiuni şi eforturi axiale în barele drepte

Momente
Încărcare. Diagramă Reacţiuni Forţe tăietoare Încovoietoare

R2 = P Vx = − P M x = − Px
M 2 = Pl Vmax = − P M max = − Pl

px 2
R2 = pl Mx = −
Vx = − px 2
pl 2
M2 = Vmax = − pl pl 2
2 M max =−
2

pl − px 2 px 2
R2 = V = M =−
2 2l 6l
pl 2 pl pl 2
M2 = Vmax =− M max =−
6 2 6

px(l − x)
M =
pl pl 2x 2
R1 = R2 = V = (1 − )
2 2 l pl 2
M max =
8

129
 M0 x
R1 = − R2 = − M M = M 0 (1 − )
l V =− 0 l
l
M max = M 0

1− 2
V = −P 1-2
a 2−3 M = − px
R2 = P(1 + )
l a 2−3
V =P
a l ax '
R3 = − P M = −P
l a l
Vmax = − PsauP
l M max = − Pa

Aplicaţie
1. Peste un şanţ de lăţime 2 m este aşezat un dulap din lemn de brad de
secţiune dreptunghiulară având dimensiunile secţiunii transversale (b x h) 24 x
16 cm. Presupunând că pe grindă staţionează la o distanţă de 1 m de capăt un
operator cu o miră având o greutate totală de 800 N şi cunoscând că σai = 8
N/mm2 , să se calculeze valoarea tensiunilor normale maxime şi să se facă
verificarea secţiunii celei mai solicitate.

Rezolvare
- Schema statică a scândurii este cea de grindă simplu rezemată (reazemele
fiind marginile laterale ale şanţului) acţionată la mijlocul deschiderii de o
încărcare concentrată (operator şi miră).

130
 z 1-1(b) - Calculul reacţiunilor
x h n

∑Z i =1
i =0 R1 + R2 = P
A P B b
l P
R1 l/2 1/2 R2 ∑M A = 0 R2 ⋅ l − P ⋅
2
= 0; R2 = R1 =
2
P P
ax de referinţă - Calculul eforturilor secţionale
2 2
P
V * forţa tăietoare
i P j
2 -pe reazemele A şi B
P
VA = VB = = 400N
2

P⋅l
M - la mijlocul deschiderii
4 P P
Vm = − P = − = −200 N
2 2
* momentul încovoietor
Pe reazeme momentul este nul.
P x Pl 400 ⋅ 2000
M max = ⋅ = = = 2 ⋅ 105 Nmm
2 2 4 4
- Verificarea de rezistenţă
Secţiunea cea mai solicitată este la mijlocul deschiderii.
b ⋅ h 2 240 ⋅ 1602
Wef = = = 10,24 ⋅ 105 mm3
6 6
M max 2 ⋅ 105
σ max = = 5 = 0,2 < 8 N / mm 2
W 10 ⋅ 10,24

Aplicaţie propusă
Să se verifice o grindă de lemn simplu rezemată, cu secţiune pătrată având
latura de 20 cm, distanţă dintre reazeme (lungime grindă) 2,0 m ştiind că este
acţionată la mijlocul deschiderii de o forţă concentrată P = 6000N şi că σai = 10
N/mm2.

131
 4.7 Flambajul barelor drepte
Flambajul este fenomenul de încovoiere al unei bare drepte solicitate la
compresiune axială. La o anumită valoare a efortul axial de compresiune numită
generic sarcină critică , sunt posibile în afară de forma rectilinie, o infinitate de
alte forme curbilinii de echilibru. Forma de echilibru rectilinie a axei barei
devine instabilă la flambaj (Fig.4.43).

Fig.4.43 Bară dreaptă

solicitată la flambaj

O altă definiţie a flambajului menţionată în literatura de specialitate este

formulată sub forma fenomenului de trecere al unei piese (element) din starea de
echilibru stabil în starea de echilibru nestabil la o anumită valoare a sarcinilor
aplicate denumite sarcini critice de flambaj. Fenomenul de flambaj se poate
manifesta şi la alte corpuri (bare curbe, plăci plane, plăci curbe) solicitate la
încovoiere, răsucire sau solicitări compuse, făcând parte dintr-o categorie mai
generală de fenomene denumite fenomene de instabilitate elastică. Toate aceste
fenomene se caracterizează prin faptul că la o stare critică sunt posibile
deformaţii foarte mari, fără ca solicitările de bază să crească sensibil.
Ca exemple de piese şi elemente solicitate la flambaj, se pot aminti: şurubul
cricului, tija pistonului, corpul bielei, barele grinzilor cu zăbrele.
Experimental s-a demonstrat că:
- sarcina critică de flambaj depinde de forma, materialul şi dimensiunile
piesei, precum şi de modul de rezemare;

132
 - tensiunea critică la flambaj poate fi în unele cazuri inferioară limitei de
proporţionalitate a materialului piesei (în situaţia flambajului elastic), iar în alte
cazuri poate fi mai mare decât limita de proporţionalitate (în situaţia flambajului
plastic).
Concluzionăm că fenomenul de flambaj este total diferit faţă de solicitările
simple analizate în subcapitolele anterioare şi deci necesită alte metode de
calcul.
Flambajul barelor drepte de secţiune constantă în domeniul elastic
Presupunând bara în stare deformată, ecuaţia diferenţială a fibrei medii
deformate este:
d 2v M
2
=− z
dx EI z

Pentru bare dublu articulate ecuaţia devine:

d 2v P ⋅v
2
=−
dx EI z

în care P este forţa exterioară care solicită bara la compresiune centrică, iar
v este săgeata maximă.
Integrând ecuaţia diferenţială soluţia generală este de forma:
v = C1 cosαx + C2 sin αx ,

unde
P
α= .
EI z

Pentru o bară dublu articulată, condiţiile la limită sunt:

- pentru x = 0, v = 0;
- pentru x = l, v = 0.
n 2π 2 EI z
Se obţin astfel: C1 = 0;αl = nπ ; P = .
l2
Flambajul are loc pentru una din valorile lui P, date de formula anterioară.
Din punct de vedere practic, interesează cea mai mică dintre aceste valori, şi

133
anume:
π 2 EI min
P= .
l2
πx
Ecuaţia fibrei medii deformate devine în acest caz: v = C2 sin ,
l
reprezentând din punct de vedere grafic, o sinusoidă. C2 este o constantă
arbitrară, fapt care demonstrează existenţă mai multor forme de echilibru,
diferite de cea rectilinie, pentru aceeaşi sarcină exterioară, denumită sarcină
critică de flambaj.
În aceste condiţii la limită, valorile sarcinii critice de flambaj pot fi scrise
sub forma:
π 2 EI min
Pf = = Pcr (relaţia lui Euler),
l 2f

unde lf reprezintă lungimea de flambaj (distanţa dintre două puncte de inflexiune

succesive ale curbei deformate). Lungimea de flambaj poate fi scrisă şi sub
forma l f = μ ⋅ l (Tabel 4.6).

Analizând relaţia lui Euler se observă că sarcina critică de flambaj:

- Este direct proporţională cu momentul de inerţie minim al secţiunii
transversale a barei (Imin). Concluzionăm că secţiunile care realizează un
moment de inerţie mare cu material puţin, respectiv secţiunile care au momentul
de inerţie egal pe toate direcţiile suportă o sarcină critică de flambaj mai mare.
Aceste deziderate sunt îndeplinite în prima situaţie de secţiunile inelare, iar în
doua de secţiunile inelare, circulare şi pătrate.
- Este invers proporţională cu lungimea barei şi deci, pericolul de flambaj
se accentuează odată cu creşterea lungimii barei.
- Este influenţată de modul de rezemare al barei. Din acest motiv, cel mai
avantaj mod de rezemare îl constituie dubla încastrare, iar cel mai dezavantajos,
bara încastrată la un capăt şi liberă la celălalt capăt.

134
 Tabel 4.6
Modul de rezemare al
Forma de flambaj μ
barei

Extremităţi articulate,
1
Sarcina P

O extremitate
încastrată şi o
extremitate liberă. 2
Sarcina P

Extremităţile
încastrate 0,5
Sarcina P

O extremitate
încastrată, o
extremitate articulată
Sarcina P 0,7

135
 Observaţii. Limitele de aplicare a formulei lui Euler.
π 2 EI min
Relaţia P = = Pcr este valabilă dacă flambajul barei are loc în
l 2f

Pf
domeniul liniar elastic, deci σ cr = ≤ σ p , unde σf este tensiunea unitară din bară
A
la flambaj, iar σp este limita de proporţionalitate a materialului.
Tensiunea unitară se poate scrie şi sub forma:
Pf π 2 EI min π 2E π 2E π 2E
σf = = = = = .
A Al 2f l 2f l 2f λ2
I min 2
imin
A
Coeficientul de zvelteţe (subţirime) λ este deci evaluat cu relaţia:
lf
λ= .
imin

Relaţia dintre σf şi λ dată de relaţia de calcul a tensiunii critice la flambaj

poate fi reprezentată grafic de o hiperbolă, denumită hiperbola lui Euler.

Fig.4.44 Hiperbola lui

Euler

Pe curbă se remarcă punctul B având ca ordonată limita de

proporţionalitate σp. Întrucât formula lui Euler s-a stabilit pe baza unor relaţii
care admit legea lui Hooke, înseamnă că formula este valabilă atât timp cât
deformaţii plastice, deci formula lui Euler nu mai este valabilă.

Punctul B, respectiv abscisa λ0 împarte intervalul de variaţie al

coeficientului de zvelteţe λ în două părţi distincte, şi anume:

136
 - zona flambajului elastic, pentru σ crt ≤ σ p şi λ ≥ λ0 ;

- zona flambajului plastic pentru λ < λ0 şi σ crt > σ p .

Note:
Calculul la flambaj se face folosind relaţia lui Euler numai în zona
flambajului elastic.
Pentru fontă, la determinarea valorii lui σcr se foloseşte o relaţie de forma:
σ cr = 776 − 12 ⋅ λ + 0,05 ⋅ λ2 , unde λ0 = 80 şi λ1 = 0

Astfel, pentru principalele materiale de construcţie valoarea lui σf se poate

observa în Tabelul 4.7.
Tabel 4.7
Material σf [danNcm2]
OL 37 3100 - 1,4·λ
Oţel cu 5% Nichel 3350 - 6,2·λ
Lemn 293 - 1,94·λ
Fontă 7760-120·λ + 0,63·λ2

Calculul la flambaj – metoda coeficientului de flambaj φ

Calculul la flambaj constă fie în dimensionarea unei bare, dacă se dă
coeficientul de siguranţă, fie a verifica valoarea acestui coeficient.
Calculul de dimensionare la flambaj se bazează pe alegerea unui coeficient
de siguranţă la flambaj la care se împarte sarcina critică în scopul determinării
sarcinii admisibile a barei.
Fcr
F=
c
Valoarea coeficientului de siguranţă c are următoarele valori: pentru lemn
10, pentru fontă 8, pentru elemente de construcţii metalice 3,5…4, pentru piese
metalice din structura maşinilor 8…25.
Rezistenţa admisibilă la flambaj se defineşte conform relaţiei:
σ cr Fcr F
σ af = = =
c A⋅c A
unde F este forţa reală la flambaj şi A este secţiunea barei.

137
 Astfel, calculul la flambaj se transformă formal, în calcul la compresiune.
F
Anec =
σ af

σ af rezultă din valoarea lui σ cr împărţită la un coeficient c, variabil c = f (λ).

Astfel, coeficientul de flambaj se poate determina folosind relaţia:

σ af
ϕ= < 1,
σa

în care σ a este rezistenţa admisibilă la compresiune simplă (exemplu: OL

37 σ a = 150 N / mm2 ).
În aceste condiţii,
- relaţia de dimensionare la flambaj este:
F
Anec = ,
ϕ ⋅σ a
F
- relaţia de verificare la flambaj este: σ ef = ≤ σa .
ϕ⋅A

Valorile pentru coeficientul de flambaj, φ sunt o caracteristică de material.

Pentru lemn, specific realizării construcţiilor de repere şi semnale geodezice,
valorile coeficientului φ sunt date în Tabelul 4.8.
Practic, în metoda coeficientului de flambaj, se alege o valoare oarecare
pentru λ, se caută în tabel valoarea corespunzătoare φ şi se aplică relaţia de
dimensionare. Apoi, se alege forma secţiunii, se determină raza de inerţie
imin
minimă a secţiunii imin, lungimea de flambaj lf şi coeficientul de zvelteţe λ ≥ .
lf

După dimensionare, se recalculează λ, se repetă calculul până când atât

condiţia de rezistenţă cât şi cea de stabilitate sunt verificate. Verificarea la
flambaj
Pentru o bară de dimensiuni cunoscute, se calculează coeficientul de
zvelteţe λ (sau se ia direct din tabelul 4.8) apoi se compară tensiunea efectivă cu
F
cea admisibilă folosind relaţia: σ ef = ≤ σa.
ϕ⋅A

138
 Tabel 4.8
Coeficientul de flambaj φ pentru lemn

100

110

120

130

140

150
10

20

30

40

50

60

70

80
90
0
λ

0,99

0,97

0,93

0,87

0,71

0,61

0,48
0,38

0,25

0,22

0,18

0,16

0,14
0,8

0,3
φ
1

Aplicaţii
1. Un stâlp din fontă (E = 1,2 ·106 daN/cm2) de înălţime l = 2m este
încastrat la un capăt şi liber la celălalt. Cunoscând dimensiunile secţiunii inelare
a stâlpului D = 10 cm şi d = 6 cm, se cere valoarea sarcinii critice de flambaj.

Rezolvare:
π (D4 − d 4 )
Momentul de inerţie minim: I min = = 42700mm 2
64
π (D2 − d 2 )
Aria secţiunii transversale: A= = 5000mm 2
4

I min
Aria de inerţie minimă: imin = = 29,2mm
A
lf 4000
Coeficientul de zvelteţe : λ= = = 137 > λ0 = 80
imin 29,2

π 2 ET I min
Sarcina critică de flambaj: Fcr = =314000 N
l 2f

2. Să se dimensioneze o pârghie cu secţiune circulară, dublu articulată,

confecţionată din OL 37, solicitată la compresiune de forţe P = 5000 N,
cunoscând lungimea pârghiei l = 380 mm, coeficientul de siguranţă cf = 10,
tensiunea admisibilă σac = 100 N/mm2.
Rezolvare:

139
a) Dimensionarea la compresiune:
P 5000
Anec = = = 50mm 2
σ ac 100

4 Anec
d= = 8mm
π

b) Verificarea la flambaj
Coeficientul de zvelteţe
lf lf
λ= = = 190 > λ0 = 105
imin d
4
Deoarece λ > λ0 se aplică relaţia lui Euler.
Momentul minim de inerţie:
P ⋅ c f ⋅ l 2f
I min = = 34,80mm 2
π 2⋅ E
I min
d= = 16,3mm
4 π
64

Verificarea coeficientului de zvelteţe:

lf
λ= = 93,2 < λ0 = 105
d
4
Deoarece λ < λ0 se aplică relaţia lui Tetmayer – Iasinsky:
σ f = 3100 − 11,4 ⋅ λ = 3100 − 11,4 ⋅ 93,2 = 203,9 N / mm 2

Tensiunea efectivă la compresiune:

σf
σc = ≅ 20,4 N / mm 2
cf

Secţiunea necesară
P 4 Anec
Anec = = 245mm 2 , d = = 17,7 ≅ 18mm
σc π

140
 BIBLIOGRAFIE

1. Amariei, C. I., şa Statica construcţiilor, teorie şi aplicaţii, Ed., UT

Iaşi, 1990
2. Amariei, C. I., şa Statica construcţiilor, vol. I., Ed. Vesper, Iaşi,
1997
3. Beer, F., P, şa Mechanics of Materials, Toronto, Canada, 1981
4. Buzdugan, Gh., Rezistenţa materialelor, Ed. Academiei RSR,
Bucureşti, 1986
5. Diaconu, M, Rezistenţa materialelor, Vol. III, IV, Ed, UT.
Gorbănescu, D., Iaşi, 1990
6. Gavrilov, Gh., Topografie, Ed. IP Iaşi, 1974
7. Ghiţău, D., Geodezie, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1979
8. Gorbănescu, D., Rezistenţa materialelor, Ed. UT Iaşi, 1992
9. Hristev, A., Probleme de fizică, Mecanică, Ed, Prometeu,
Bucureşti, 1974
10. Horbaniuc, D., şa Rezistenţa materialelor, probleme, Ed. Asachi,
Iaşi, 1993
11. McGill, J., D., şa Engineering Mechanics and Introduction to
Dynamics, PWS Publishers, USA, 1985
12 Negoiţă, A., Focşa, V., Construcţii civile, EDP, Bucureşti, 1976
13. Nicula, I., Oneţ, Tr., Beton armat, EDP, Bucureşti, 1982
14 Pavel, C., Petre, D., Aplicaţii şi probleme de statica construcţiilor şi
beton armat, EDP, Bucureşti, 1982
15 Precupanu, D., Rezistenţa construcţiilor, Vol. I, Ed. UT Iaşi,
1984
16 Proca, Gabriela, Construcţii, Ed. Matrix Rom, Bucureşti, 1999
17 Proca, Gabriela, Ĩndrumător de lucrări practice la cursul general
de construcţii, Ed. UT Iaşi, 2000
18 Popovici, M., M., Rezistenţa materialelor în exerciţii şi probleme,
Ed. Tehnică, Bucureşti, 1974
19. Strat, L., Amariei, C., Structural Statics, Ed, Asachi, Iaşi, 1995
20. Tudose, I., Rezistenţa materialelor, EDP, Bucureşti, 1981
21. Ungureanu, N., Rezistenţa materialelor şi teoria elasticităţii, Ed.
UT Iaşi, 1979
22. Vieriu, I., şa Topografie şi desen tehnic, EDP, Bucureşti,
1983
23. Zaharia, S., E., Mecanică, aplicaţii în inginerie, Statica (1), Ed.
Niculescu Srl, Bucureşti, 2000
24. *** Manualul inginerului, Vol. II, ed. Tehnică,
Bucureşti, 1966

141