România literară, Nr.

37 / 21-27 septembrie 2005

Duelul la români

 Andrei Oişteanu

* Din nou despre duelul la români – a doua jumatate a secolului al XIX-lea (România literara, nr. 37/21-27 septembrie 2005)
* Duelul la români – de la Dimitrie Cantemir la Lucian Blaga (România literara, nr. 21/1-7 iunie 2005, nr. 22/8-14 iunie2005)
 
Andrei Oisteanu
Din nou despre duelul la români
a doua jumatate a secolului al XIX-lea –

Am publicat recent în România literara (nr. 21, 1 iunie 2005, si nr. 22, 8 iunie) studiul intitulat Duelul la
români, de la Dimitrie Cantemir la Lucian Blaga, în care perioada post-pasoptista era destul de sumar
prezentata. Voi încerca în cele ce urmeaza sa arunc o privire mai atenta asupra epocii. O epoca de modernizare
accelerata a României, de sincronizare cu mentalitatile, moravurile si módele Europei Occidentale. O epoca în
care „ai nostri tineri” reveneau de la studii din Paris, Berlin sau Viena, aducând cu ei „drept arma” nu doar
„betisorul de promenada”, ci si pistolul sau spada de duel. Der zeitgeist era deci propice practicarii duelului
printre fiii de boieri si intelectualii români.
Pasoptistii duelisti
Dupa esecul revolutiei, între pasoptistii români aflati în exil conflictele s-au tinut lant, fie între „ambele clici, a
lui Rosetti si sa luit Eliad” (cum îi scria N. Balcescu lui A.G. Golescu, la 24 martie 1849), fie între diversi
protagonisti. Dar disputele nu aveau la baza atât ratiuni ideologice sau politice, cât financiare si
conspirationiste. Încalcarea regulilor conspiratiei si dezvaluirea întelegerilor din cadrul societatilor secrete pe
care le frecventau au fost mereu între pasoptisti motiv de cearta si chiar de dueluri. La 16 decembrie 1850, de
pilda, la Paris, Vasile Malinescu (fiul banului Iordache Malinescu) s-a luptat în duel cu Dimitrie Bolintineanu pe
motiv ca acesta ar fi deconspirat „un angajament secret”. Balcescu i-a trimis o scrisoare lui Ion Ghica, la
Constantinopol, relatându-i foarte expresiv motivele duelului si modul de desfasurare: „Eri a fost aci sla Parist
un duel între Malinescu si Bolintineanu. Acest din urma dedese de fata un angajament secret, loat între vro
câtva de aici, de sunt acum mai multe luni. Era o fapta necinstita, si Malinescu a calificat-o astfel. D-aci duel.
Bolintineanu n-a nemerit si Malinescu a slobozit în vânt, zicându-i Bolsintineanuluit ca numai cu o purtare
cinstita va sterge acea pata ce si-a facut. Astfel nu s-a varsat sânge”.1
Tot o acuza de deconspirare a generat premisele unui alt duel, cel dintre Nicolae Balcescu si Christian Tell.
Dupa exilare, acesta din urma era obsedat sa nu fie recunoscut de autoritati si arestat. Ca atare, cerea tuturor
cauzasilor sa-i foloseasca numele conspirativ, Dimitrie Petalla. În decembrie 1848, „calatorindu-se prin Serbia
austriaca” (cum scrie A.G. Golescu), Balcescu a uitat de rugamintea lui Tell si l-a numit de câteva ori în public pe numele sau real. Atunci, Tell „l-a înjurat
cu vorbele cele mai groase”. Balcescu si-a prezentat scuzele, cerându-i sa-si retraga injuriile. Tell a refuzat si Balcescu l-a provocat „a-i da satisfactie prin
arme”. Christian Tell s-a eschivat, spunând ca „nu este vremea, nici locul”. Evident, a fost vorba de un incident banal, care a scos la lumina antipatii mai
vechi si mai profunde (inclusiv subordonarea totala a lui Tell fata de I. Heliade-Radulescu). Duelul n-a avut loc si pentru ca cei doi adversari s-au despartit
curând. De la Panciova, Tell a plecat cu Heliade-Radulescu la Paris, iar Balcescu s-a stabilit la Belgrad, pentru a ramâne în preajma Tarilor Române. S-au
reîntâlnit abia la sfârsitul lunii octombrie 1849, la Paris, când Balcescu si-a reînnoit provocarea la duel. De data aceasta, refuzul lui Tell a fost de alta
natura. El si cei din „clica Eliade” l-au acuzat pe Balcescu de proasta administrare a banilor obtinuti de revolutionari pentru cauza lor. Balcescu era acuzat
ca nu poate justifica (sau returna) o importanta suma de bani. În aceste conditii, Tell îl considera „un om malonest” si, ca atare, nu putea sa-i accepte
provocarea la duel decât daca îsi dovedeste onestitatea. Pentru Balcescu motivul refuzului era altul, dupa cum îi scria lui Ghica la 6 noiembrie 1849: „Am
poftit pe Tell sa se bata la duel si nu i-a dat mesii s= n-a cutezat – n.A.O.t . I-a fost frica sa nu îi faca vrun glont buba. Am de gând sa-i fac atâta de ocara,
încât sa-i silesc sa fuga din Paris”. În aceeasi scrisoare, Balcescu se referea si la faptul ca revolutionarul maghiar Lajos Splény intentiona sa-l provoace la
duel pentru calomnie pe Heliade-Radulescu. Acesta din urma declansase un scandal în rândul emigratiei românesti, sustinând – pe baza unei pretinse
declaratii a baronului Splény – ca I. Ghica ar fi militat pentru alipirea Principatelor Române la Ungaria.2
Balcescu si Tell si-au numit câte doi martori: A.G. Golescu si D. Bolintineanu, din partea primului si N. Plesoianu si Gr. Marghiloman (înlocuit apoi cu Gr.
Gradisteanu), din partea celui de-al doilea. Nereusind sa aplaneze conflictul, cei patru martori au decis sa recurga la un arbitru colectiv („toti emigratii din
Paris”), care sa se pronunte asupra corectitudinii financiare a lui Balcescu. La 24 noiembrie 1849, dupa ce au fost audiate ambele parti, adunarea
emigratiei revolutionare s-a declarat convinsa ca „Balcescu este scut adevarat onest”, dar ca „nu este competenta” sa rezolve problema duelului dintre cei
doi oponenti.
Între timp, Heliade-Radulescu a cerut si parerea emigratiei românesti din Turcia (Constantinopol si Brusa), prezentând partinitor atât problema financiara
cât si pe cea a duelului. „Aici sla Parist – scria el – veni Balcescu cu Bolintineanu cari, uniti cu alti vreo doi trei, se cearca a servi interventiilor si calomniilor
lui Ghica si în cele de pe urma a implica pe Tell într-un duel si pe mine în altul sprobabil cel cu Lajos Splény – n.A.O.t. sEi încearcat sa ne compromita ca
niste spadasini gâlcevitori, si sa va faca a avea de ales sîntret niste oameni sau lâches ce fug de a se bate, sau gata a muri ori a omorâ”. În mod previzibil,
emigrantii „eliadisti” de la Brusa (decembrie 1849), la care s-au adaugat Heliade-Radulescu, C. Aristia si B. Iscovescu de la Paris (ianuarie 1850), au
semnat un memoriu în care se stabilea ca gestiunea financiara a lui Balcescu a fost „neonesta si antipatriotica”, iar Balcescu era „malonest si chilipirgiu”.
„Prin urmare – conchideau semnatarii –, d. Balcescu nu merita a se masura sîn duelt cu d. Tell, pâna mai întâi nu se va pune în stare de a fi stimat”.3 Înca
un duel ratat, despre care nu vom stii niciodata daca adversarii urmau sa foloseasca revolvere (cum credea Balcescu) sau spade (cum credea Heliade-
Radulescu). În octombrie 1851, bolnav si deprimat, Balcescu paraseste Parisul, iar la 29 noiembrie 1852 moare uitat de lume la Palermo.
Pîna la 1865
In 1861, capitanul Constantin Vârnav (fiul vornicului Alecu Vârnav si al Smarandei Ghica) este ucis în duel de Grigore M. Sturdza (fiul fostului domnitor al
Moldovei). Fiind la studii la Berlin, Iacob Negruzzi afla de eveniment dintr-o scrisoare primita de acasa. În 1862, Negruzzi afla, de data aceasta pe cale
onirica, de producerea unui alt duel. El îsi noteaza în jurnal un vis cu fratele sau, Leon, care se lupta în duel si este ranit cu spada la ochi. Ulterior, Iacob
primeste o scrisoare de la fratele sau (aflat la studii la Viena), care confirma ca reale faptele visate. Peste trei luni, la Berlin, în timpul unui antrenament de
scrima fara masca, Iacob însusi este ranit grav, fiind pe cale sa-si piarda un ochi. „Arta spadasinilor e în declin”, îsi noteaza el în jurnal. La 7 ianuarie 1864,
la un bal la Didita si Nicolae Mavrocordat, la care se afla toata protipendada ieseana, Lascar Catargi si Nicolae Sutu se provoaca la duel. Pîna la urma,
adversarii renunta la înfruntare din cauza motivatiei inconsistente. „Motivul sprovocarii la duelt – consemneaza Negruzzi – a fost o învalmaseala în timpul
dansului”.4
„Duelul era la ordinea zilei”, scrie Vasile Alecsandri în 1862, observând ca tinerii boieri români reveniti din occident „se bateau sîn duelt pentru motivuri de
nimic”. La începutul anului 1865, junimistii P.P. Carp si I. Negruzzi, ambii reveniti la Iasi de la studii în Germania, ameninta cu provocarea la duel pe
oricine contesta achitarea lui Maiorescu în procesul de imoralitate care îi fusese intentat.5 Si viata erotica agitata a Elizei Bals (fiica marelui logofat Lupu
Bals) provoaca un duel în epoca. În 1857, dupa ce divorteaza de Alexandru Moruzi (fiul fostului domnitor), Eliza se casatoreste cu Dumitru Beldiman, cu
care pleaca în Italia. Dupa cîtiva ani însa îl paraseste si pe acesta în favoarea unui conte italian. În 1863, la Florenta, Beldiman îl provoaca la duel. Sub
numele de „la comtesse Balche des Baux”, Eliza îi paraseste pe amîndoi, plecând la Viena pentru o noua cucerire – un baron german.6
Am vazut în articolul anterior dedicat duelului ca, prin anii 1854-1855, boierul moldovean Raducanu Rosetti se batea adesea în duel cu pistolul, ba cu Leon
Cantacuzino, ba cu Alexandru Mavrocordat. Nu atât postura sa de ginere al Domnitorului Ghica facea lucrurile surprinzatoare, cât pozitia sa de „ministru al
Dreptatii” (de la 1 noiembrie 1854). În loc ca, în virtutea functiei sale, sa descurajeze duelul, boierul Raducanu îl practica si participa ca martor la duelurile
altora. În 1855, de pilda, el a fost martor la duelul în care vornicul Constantin Bals (seful Politiei din Moldova) a fost împuscat mortal de contele austriac
Stolberg. Duelul s-a declansat din cauza relatiei amoroase dintre acesta din urma si sotia lui Bals, domnita Natalia Ghica. La Iasi a avut loc o înmormântare
grandioasa. Din Moldova, ocupata de armatele austriece din cauza razboiului Crimeii, un agent a raportat guvernului de la Viena situatia bizara din jurul
acestui eveniment: „Duelul este interzis în Moldova, dar seful politiei se bate în duel, având doi ministri ca martori, pe proprii sai cumnati (beizadea
Costache Ghika, ministru de Externe si logofatul Raducanu Rosetti, ministru al Dreptatii, sotul altei fiice a Domnitorului, domnita Aglaia). Martorii lui
Stolberg erau alti doi conti, ofiteri de ulani austriaci [...]. Constantin Bals, care pâna acum câteva zile era tinta tuturor glumelor, si-a atras prin tragicul sau
sfârsit simpatia generala [...], toata lumea vorbeste de crima [...], populatia i-a huiduit pe ofiterii austriaci”.7
Dupa 1865. Duelistii în conflict cu legea
Evident, în privinta practicarii duelului în Principatele Române, legea trebuia înasprita. Faptul s-a produs în cadrul reformei generale a justitiei, realizata de
Al.I. Cuza în ultimii sai ani de domnie. La 1 mai 1865 intra în vigoare noul Cod Penal, care – printre altele – prevede „delictul de duel”. Într-un mod mai
drastic ca pâna atunci, duelistii români intra în conflict cu legea si cu autoritatile. Pe la 1870, spre sfârsitul vietii, I. Heliade-Radulescu participa la un duel
cu Iancu Isvoranu, ofiter de Cavalerie, descendent al unei vechi familii boieresti din Oltenia. Atât duelistii, cât si martorii lor, sunt dati în judecata pentru
„delictul de duel”, dar Tribunalul de Ilfov îi achita în 1872. În 1874, în Franta, la Fontainebleau, un Ghica si un Sutu se bat în duel cu pistoale. Ghica este
împuscat. Celorlalti participanti li se intenteaza proces de catre justitia franceza. Sutu este osândit la patru ani închisoare, martorii sai la trei ani, iar
martorii lui Ghica la doi ani. Asta în conditiile în care în Franta nu exista o prevedere speciala pentru „delictul de duel”, acesta intrând în dreptul comun.
Tot cam atunci, Gheorghe Costaforu îl provoaca la duel pe Gheorghe Em. Lahovari pentru o insulta usoara. Martorii decid ca duelul nu se impune. Atunci
Costaforu forteaza nota si îl palmuieste pe Lahovari, obligându-l pe acesta sa accepte provocarea. „Onoarea trebuia scaldata în sânge”, comenteaza un
contemporan. Duelul cu spade se desfasoara în câmp deschis si e oprit de martori când Costaforu este ranit usor. Probabil ca acest duel a avut loc înainte
de 1873, când Gh. Costaforu – ca ministru de Justitie – s-a manifestat deschis împotriva „delictului de duel”. Nu este întîmplator faptul ca tocmai în
aceasta perioada (prin 1873) decide Matei Millo sa puna în scena comedia-vodevil Duelurile, „prelucrata de d-nu C. Negruzzi”, în care duelgiii se ascund de
„patraula” sa nu fie prinsi asupra faptului interzis de lege: „Fugi – e sfatuit duelistul –, de n-ai pofta sa intri în criminal! Fugi peste granita!”.8
Un document juridic din epoca se refera la un duel dintre doi boieri în 1892, în judetul Botosani. Unul dintre ei era amantul unei frumoase doamne.
Celalalt, sotul ei legitim. Motivul fiind temeinic, toata lumea, inclusiv instanta juridica, a admis ca cei doi erau îndrituiti sa se suprime reciproc. Ca atare,
din punct de vedere penal nu au avut de suferit nici duelgiii (pentru ca „duelul era inevitabil”), nici martorii (pentru ca „au facut toate silintele ca sa-i
împace”). Întrunita în 1894, Curtea de Casatie a conchis urmatoarele: „De oarece Curtea de fond constata ca în fapt martorii nu s-au facut vinovati prin
nimic si ca în speta duelul era inevitabil, participarea lor nu constitue o complicitate”.9
Pe la 1890, Nicolae Blaremberg s-a casatorit cu Paulina Anghelescu, „o frumoasa doamna” (pictata si de Grigorescu), dar fara bani, fara rang si cu o
reputatie îndoielnica. Avea un copil din flori, Olga, dintr-o legatura amoroasa cu boierul Stefan Bellu. Blaremberg i-a cerut acestuia sa recunoasca copilul si
sa-si asume raspunderea pentru întretinerea lui. „Bellu refuzând – noteaza Mihai Dim. Sturdza –, avusese loc un duel încheiat fara rezultat si fara împacare
pe teren, deci si fara legalizarea statutului fetei”. Duelul a avut loc în conditiile în care ambii protagonisti au fost mari demnitari în sfera justitiei: procuror
la Curtea de Apel (1851), în cazul lui Stefan Bellu, si ministru al Justitiei (1891), în cazul lui Nicolae Blaremberg.10
În 1888, Mihail Bals, descendent al cunoscutei familii boieresti, l-a provocat la duel pe fostul prefect Ernest Vârnav. Bals era vicepresedinte al Camerei
Deputatilor si redactor la ziarul Partidului Conservator „Epoca”. La o soirée în casa doamnei Zoe Sturdza, Vârnav si-a permis sa-l contrazica „cu insolenta”
pe Bals. Duelul s-a desfasurat într-un loc mai tainic, la Cimitirul Bellu. Bals a fost usor ranit cu floreta, iar protagonistii s-au împacat „pe teren” („Vointa
Nationala”, 28 aug. 1888).
Dueluri cu motivatii ridicole au continuat si în primii ani ai secolului urmator. În 1907, de pilda, în plina desfasurare a rascoalelor taranesti, deputatul de
Prahova Anton A. Arion l-a provocat la duel pe vice-presedintele Camerei Deputatilor, Nenitescu, pentru ca acesta din urma trimisese un usier pentru a-i
cere sa nu mai fumeze în incinta institutiei. De altfel, si varul acestuia, Constantin C. Arion, ministru în diverse guverne conservatoare (1900-1913), avea
o slabiciune pentru dueluri. El a servit drept martor – noteaza istoricul Mihai Dim. Sturdza – „amicilor sai politici Alexandru Marghiloman si Take Ionescu,
în duelurile acestora, foarte la moda în acele vremuri si iscate în urma unor provocari ce azi apar de o uimitoare puerilitate”.11
Evident, Caragiale nu putea sa rateze un astfel de subiect. În schita Telegrame (1899), de exemplu, directorul prefecturii dintr-un oras moldovenesc, Raul
Grégoraschco, „promite cavalireste duel” concitadinului Costachel Gudurau, fost deputat, care statea la „cafinè central”, „criticând guvernul gura mare”.
Pîna la urma, duelul promis se reduce la injurii de tip „dumnezeu mami”, „tras palme”, „bastoane lovit cap” si „picioare spate gios”. Fratii Gudurau se simt
„siliti face justitie singuri”, iar numitul Costachel chiar trage cu revolverul (în aer), producând panica în urbe, arestari abuzive si tortúri „ca inchizita” în
„beciurile politiei locale”. În urma interventiei ministrilor Justitiei si de Interne, tarasenia se termina apoteotic cu „pupat toti piata endependenti”.
*
În epoca de care ma ocup acum, a doua jumatate a secolului al XIX-lea, au avut loc mai multe dueluri mai deosebite, în care au fost implicati descendenti
ai unor importante familii boieresti din România: Racovita, Filipescu, Lahovari, Vacarescu, Isvoreanu, Bibescu etc. Unele dueluri s-au încheiat tragic, cu
moartea unuia dintre protagonisti. Luîndu-le în consideratie si pe acestea, concluziile mele privind practica duelului la români (asa cum le-am consemnat în
studiul anterior) se modifica într-o anumita masura.
Iancu Racovita vs Ferdinand Lassalle (1864)
Nu prea se stie faptul ca în 1864 liderul socialist german Ferdinand Lassalle a fost ucis la vârsta de 39 de ani de un glont tras în timpul unui duel de
studentul român Iancu Racovita. Lassalle s-a nascut în 1825, în orasul prusac Breslau (azi Wroclaw, Polonia), ca unic fiu al unui prosper negustor evreu,
Haim Lassal. În 1856, dupa Razboiul Crimeii, Ferdinand Lassale a vizitat Europa de Sud-Est, publicând interesante note de calatorie (Reiseberichte aus
dem Orient, 1856). În spatiul românesc fiind, Lassale s-a exprimat sever la adresa conditiilor de trai si de igiena ale taranilor valahi.12
În 1864, Lassalle s-a îndragostit în Elvetia de tînara Helene von Dönniges, fiica unui diplomat bavarez. Dar familia fetei s-a opus casatoriei din cauza
originilor evreiesti ale socialistului german. Disperat, Lassale a fost dispus sa se crestineze. Helene a preferat însa un alt pretendent, pe tânarul boier
român Iancu Racovita. Era epoca în care Ferdinand Lassale suferea – ca si, în grade diferite, prietenii sai Heinrich Heine si Karl Marx – de sindromul „urii
de sine evreiesti” (der jüdische selbsthass). În 1860, de pilda, Lassale scria urmatoarele: „Nu-mi plac evreii, ba chiar îi detest în general. Îi percep ca fiind
nimic altceva decît fiii degenerati ai unui trecut maret, dar disparut. În ultimele secole de sclavie, acesti oameni au dobândit trasaturi de sclavi, si de aceea
am o pornire atât de negativa fata de ei”. Sau, într-o formulare autoironica: „Exista doua categorii de oameni pe care nu-i pot suferi: ziaristii si evreii. Din
nefericire fac parte din ambele categorii”.
Pe fondul acestei sensibilitati psihice, refuzul formulat de familia von Dönniges a
cazut ca un trasnet. Printr-o scrisoare injurioasa, Ferdinand Lassale l-a provocat la
duel pe tatal Helenei. Acesta a refuzat provocarea, dar manusa a fost ridicata de
tânarul Iancu Racovita. Duelul a avut loc lînga Geneva. Românul l-a împuscat pe
Lassale, ranindu-l grav la abdomen. Peste doua zile acesta a murit, fiind
înmormîntat în cimitirul evreiesc din Breslau. „Ce extraordinar mod de a muri!”, îi
scria Engels lui Karl Marx, la 4 septembrie 1864, imediat dupa aflarea mortii lui
Lassalle. „Acest asa-zis Don Juan se îndragosteste de fiica unui ambasador bavarez
si vrea s-o ia de sotie. Apoi are de a face cu un pretendent respins al doamnei în
chestiune – care, întâmplator, este un escroc din România – si face în asa fel încât
sa fie împuscat mortal de rivalul sau. Asta nu putea sa i se întâmple decât lui
Lassalle, datorita caracterului sau unic, partial evreu, partial cavaler, partial clovn,
partial sentimental. Cum a putut un politician de calibrul lui sa se lase împuscat de
un aventurier român?”.
Karl Marx a admis ca Lassale a murit „în triumf, ca Ahile”, dar n-a fost în stare sa-l
numeasca prieten pe fostul sau rival. În scrisoarea de raspuns catre Engels, Marx îl
numeste pe Lassale „dusmanul dusmanilor nostri”.13
Dar cine a fost acest „escroc si aventurier român” (cum îl descrie Engels) care a curmat viata si cariera politica a parintelui socialismului german? Nu se
cunosc prea multe lucruri despre el. Era un vlastar al familiei boieresti Racovita-Cehan, ai carei membri au fost domnitori si înalti dregatori în Tarile
Române în secolele XVIII-XIX. Iancu era probabil unul dintre multii fii ai beizadelei Mihalache Racovita (însurat cu o Sutuleasa), mare dragoman al Portii
Otomane si, în 1815, mare logofat în divanul Valahiei.14 În perioada 1862-1864, Iancu Racovita studia la Universitatea din Berlin, fiind coleg cu Iacob
Negruzzi la Facultatea de Drept.15
Povestea romantica a inspirat mai multi romancieri, printre care George Meredith. Prozatorul englez a scris în 1880 un roman „cu cheie”, The Tragic
Comedians, în care Ferdinand Lassalle este întruchipat de personajul Alvan (politician evreu, cu nas si buze stereotipice), Helene von Dönniges de Clotilde
von Rüdiger (fiica unui general ambasador, antisemit), iar nepotul de domn Janko Racovita de printul Marko Romaris. Acesta din urma este prezentat ca
un fel de „voievod al tiganilor” (un nobil oaches, cu trasaturi orientale, care cânta la vioara si din gura cîntece tiganesti), semn ca – pentru vest-europeni –
asocierea dintre români si romi era uzuala si la sfârsitul secolului al XIX-lea. Bazîndu-se pe „o poveste bine-cunoscuta” (a well-known story, fiind chiar
subtitlul romanului), este de presupus ca Meredith a topit destule date reale în romanul sau. Putem deci afla mai multe informatii despre modul în care s-a
desfasurat duelul. Alvan (alias Lassalle) este un excelent tragator la tinta cu pistolul, spre deosebire de Printul Marko (alias Racovita), care „n-a tras în
viata lui cu pistolul”. Clotilde (alias Helene) îl roaga pe Alvan sa nu-l ucida pe Marko. „Trage cu pistolul în aer”, îl implora ea. Alvan îi asculta rugamintea si
se lasa el ucis de Marko.16
„Prin moartea lui Lassalle – conchide politologul Gaetano Mosca –, miscarea muncitoreasca germana a ramas în mîinile lui Marx.” Daca Lassalle n-ar fi fost
ucis de Racovita la vârsta de 39 de ani, „socialismul german ar fi pastrat un caracter mai national si mai putin cosmopolit”.17 Cu alte cuvinte, s-ar putea
zice ca, în spatiul românesc, nu numai Constantin Dobrogeanu-Gherea a jucat un rol important în istoria miscarii socialiste, ci si – în cu totul alt fel – Iancu
Racovita.
Nicolae Filipescu vs G. Em. Lahovari (1897)
În toamna anului 1897, deputatul conservator Gheorghe Em. Lahovari (fratele mai celebrului Alexandru Lahovari) publica în ziarul L’Indépendance
Roumaine articolul „Deux politiques”, în care îl acuza de inconsecventa politica pe colegul sau de partid, fruntasul conservator Nicolae Filipescu (deputat
1887-1895 si primar al Bucurestilor 1893-1895). Acesta din urma se considera ofensat si trimite doi martori (V. Ionescu si Al. Saulescu) sa-i ceara
satisfactie lui Lahovari. La rîndul sau, acesta însarcineaza doi martori (Th. Vacarescu si I. Isvoranu) sa-i raspunda la provocare. Militar de cariera fiind,
Vacarescu simte „miros de sânge” si solicita împacarea partilor. Lahovari îi scrie în acest sens lui Filipescu, explicîndu-i ca e vorba de o simpla polemica de
presa si ca nu a avut intentia sa-l insulte. O scrisoare similara compun si martorii lui Lahovari, argumentând ca nu sunt întrunite conditiile unui „duel
inevitabil”. Cu toate acestea, Nicolae Filipescu – bun scrimeur, cu tineretea petrecuta la Geneva si Paris – nu renunta la provocare si insista „sa se iasa pe
teren”. Vacarescu îsi da demisia, fiind înlocuit de un oarecare Drossu. Cei patru martori încheie un proces verbal în urmatorii termeni: „În urma discutiilor
ce au avut loc, neputându-se stabili o întelegere asupra conditiunilor de împacaciune, am decis esirea pe teren. [...] Noi, Isvoranu si Drossu, cu toate ca
nu împartasim vederile d-lor Ionescu si Saulescu, si consideram ca încercarile noastre au ramas fara rezultat, în numele clientului nostru, acceptam lupta
si conditiile impuse”. Aceasta cu toate ca art. 258 din Codul Penal prevedea „delictul de duel” si pedeapsa cu închisoare pentru faptasi. 
Din pacate, „conditiile impuse” au dus la decesul lui Lahovari. În primul rând, martorii n-au convenit ca lupta sa continue doar „jusqu’au premier sang”, ci
pâna când unul dintre duelisti „va fi în imposibilitate de a continua lupta”. Cu alte cuvinte, pâna la moartea sau ranirea grava a unuia dintre protagonisti.
În al doilea rând, locul de desfasurare a duelului nu a fost unul neutru. A fost aleasa sala de scrima în care se antrena Filipescu, cu care acesta era deci
foarte familiar. În fine, lungimea acestei sali era de doar 12 metri, în loc de minim 30. Neavând spatiu suficient de retragere, Lahovari a fost „pus la zid”.
Spada lui Filipescu a intrat 20 de centimetri (!) în corpul adversarului sau. Lahovari a murit în bratele valetului sau francez, soptind cuvintele: „Ils m’ont
asassiné.” Acest eveniment a declansat o ampla dezbatere în spatiul public românesc si francez privind oportunitatea si conditiile de desfasurare a
duelurilor.
În urma acestui duel, fruntasul Partidului Conservator Nicolae Filipescu a fost condamnat la sase luni închisoare. În Jurnalul sau, la 28 noiembrie 1897, Titu
Maiorescu scria despre „duelul lui Nicu Filipescu si nabusirea acestuia pentru câtva timp”.18 Într-adevar, Filipescu a lipsit aproape un an de pe scena
politica româneasca, revenind abia în toamna anului urmator. În sedinta din 12-13 iunie 1898, procurorul general a sustinut în fata Curtii de Apel ca nu a
fost vorba de un duel, ci de „un asasinat”. „La un duel, nu sunt nici gloantele, nici spada care te omoara, ci martorii”, a citat procurorul un aforism
cunoscut în lumea duelistilor. El a sustinut ca cei patru martori sunt „complici la crima” si ca trebuie pedepsiti ca atare.19
Printul duelist George Bibescu
Un mare duelist român a fost George Bibescu, un om cu o vasta cariera militara în Franta, fiul domnitorului Tarii Românesti. În 1869, la Paris, Bibescu are
o aventura erotica cu sotia principelui Paul de Bauffremont, Marie-Valentine, contesa de Caraman-Chimay, înrudita cu mai toata înalta nobilime franceza.
Contesa fuge la Bibescu, iar Bauffremont îi intenteaza proces de divort. „L’affaire Bauffremont-Bibesco” este pe larg comentata în presa pariziana din
epoca, la rubrica mondena. Ultragiat, Paul de Bauffremont publica în 1872 comentarii ofensatoare la adresa lui Bibescu. Acesta îl provoaca la duel si, fiind
un bun spadasin, îl raneste. Pâna la urma, în 1875, Marie-Valentine divorteaza de principele francez, recasatorindu-se cu printul român.
George Bibescu a avut la activ foarte multe dueluri, cu spada sau cu pistolul, pe care le provoca în urma polemicilor sale publice, fie în apararea tatalui
sau, diabolizat de propaganda liberala, fie în apararea românilor, diabolizati de unii francezi. De pilda, în timpul unei dispute în contradictoriu purtate cu
presedintele Asociatiei Jurnalistilor Francezi, Paul Granier de Cassagnac, acesta a exclamat în public: „Grattez le Roumain, vous trouverez le barbare!”
(„Razuiti-l pe român, veti gasi barbarul!”). De fapt, Paul Granier parafrazase astfel un aforism celebru atribuit lui Napoleon: „Cautând în interiorul rusului,
vei gasi un tatar!”. Sau „un urs”, spuneau altii; la care Contesa de Ségur adaugase: „Deschizându-i vesta, vei gasi blana!”. Ranit în orgoliul sau national,
Bibescu l-a provocat pe publicistul francez la duel, dar acesta a parasit în graba Parisul. Lasitatea lui l-a discreditat, dar el a fugit de frica mortii. În primul
rînd, pentru ca stia ca Bibescu este un spadasin redutabil si, în al doilea rând, pentru ca si-a dat seama ca printul român doreste sa faca din acest duel un
act exemplar.
Chiar si în pragul mortii, în 1901, George Bibescu l-a provocat la duel pe un ziarist cvasi-obscur, C.Al. Ionescu, care se hranea din scandaluri de presa si
care s-a exprimat ireverentios fata de print într-o brosura intitulata O chestiune de onoare. Dar George Bibescu si-a facut un nume nu numai în practica
duelului, ci si în teoria acestui „sport al onoarei”. Istoricul Mihai Dim. Sturdza a detaliat acest aspect: „Una din conferintele sale de la Academia de Stiinte
Morale si Politice din Paris sal carei membru a devenit ulterior – n.A.O.t avusese ca tema duelul, examinat din punctul de vedere social si al mentalitatii
«punctului de onoare». Tot asa, o lucrare colectiva aparuta la Paris în 1883, Les tireurs au pistolet, avea ca autori pe baronul de Vaux, printul Bibescu si
scriitorul Guy de Maupassant. La Bucuresti, tineri intelectuali proveniti din rândurile burgheziei tineau 
sa-si completeze biografia printr-un duel, asezat sub patronajul printului Bibescu. Astfel, viitorul profesor universitar de filozofie, Constantin Radulescu-
Motru, ceru arbitrajul printului, socotindu-se ofensat de o recenzie critica semnata de tânarul diplomat si dramaturg Al.D. Florescu” (v. „Adevarul”, 2 II
1902).20
NOTE
* Fragment dintr-o cercetare mai ampla, realizata în cadrul Muzeului National al Literaturii Române, intitulata Mentalitati, Mode si Moravuri. Societatea
româneasca în tranzitie (1774-1866).
1 N. Balcescu, Opere, vol.IV, Corespondenta, Editie G. Zane, Ed. Academiei, 1964, p.350.
2 Idem, pp. 232, 536.
3 Cornelia Bodea, Duelul Chr. Tell – N. Balcescu, în „Studia et Acta Musei Nicolae Balcescu”, vol. V-VI, Balcesti pe Topolog, 1979.
4 I. Negruzzi, Jurnal, trad. Horst Fassel, Ed. Dacia, 1980, pp. 38, 55, 82, 93, 134, 268. 
5 I. Negruzzi, Amintiri din „Junimea”, Editie C. Simonescu, Ed. Minerva, 1970, p. 32.
6 Mihai Dim. Sturdza, Familiile boieresti din Moldova si Tara Româneasca, Ed. Simetria, 2004, vol. I, p. 290.
7 Idem, pp. 316-7 si 295-6.
8 C. Negruzzi, Opere, vol. 3, Editie L. Leonte, Ed. Minerva, 1986, pp. 319, 528.
9 Duelul Filipescu-Lahovary, înaintea Curtei de Apel, rechisitoriul procurorului general, Tip. L’Independence Roumaine, Bucuresci, 1898, pp. 23-39.
Multumesc lui Adrian Majuru pentru semnalarea acestei lucrari.
10 M.D. Sturdza, op. cit., pp. 416-418, 539, 571-573.
11 Idem, pp. 130, 311, 326.
12 Klaus Heitmann, Imaginea românilor în spatiul lingvistic german (1775-1918), Ed. Univers, 1995, p. 128.
13 R.S. Wistrich, Revolutionary Jews from Marx to Trotsky, 1976, pp. 56-57; G. Wigoder, Evrei în lume. Dictionar biografic, Ed. Hasefer, 2001, p. 327. 
14 O.-G. Lecca, Familiile boeresti române, Ed. Minerva, 1899, pp. 411-412.
15 I. Negruzzi, Jurnal, ed. cit., p. 49 s.u.
16 G. Meredith, The Tragic Comedians. A Study in a Well-Known Story, Leipzig, 1881.
17 G. Mosca, Storia delle dottrine politiche, Editori Laterza, Bari, 1968, p. 256.
18 Z. Ornea, Junimea si junimismul, Ed. Eminescu, 1978, p. 336.
19 Duelul Filipescu-Lahovary, ed. cit.
20 M.D. Sturdza, op. cit., pp. 479-485.
 

Andrei Oisteanu
DUELUL LA ROMÂNI 
de la Dimitrie Cantemir la Lucian Blaga
Românii nu au fost mari duelisti. Dimpotriva. Ceva din structura psihica a românului l-a tinut departe de practica
duelului. Fara sa facem abuz de psihologii nationale si de stereotipuri etnice, trebuie sa admitem ca despre român se
spune ca ar fi „iute la mînie”, ca ar avea un caracter impulsiv. Dar pe cît de repede se mînie, pe atît de repede îi trece
supararea, nefiind resentimentar. Or, duelul este o actiune a carei dinamica nu are de-a face cu spontaneitatea.
Exista principii riguros stabilite de cutuma si de coduri scrise care permit, impun chiar, provocarea la duel. Urmeaza
apoi pregatirea rece, de rutina: alegerea martorilor, a locului si a momentului de desfasurare a duelului, alegerea
armelor si a conditiilor (cîte focuri de arma, de la ce distanta, cine începe s.a.), asigurarea asistentei medicale,
ascunderea de ochii autoritatilor etc. Spontaneitatea care ar putea fi asociata primului gest, de aruncare a manusii,
este mult depasita. Ceea ce prevaleaza net este simtul onoarei, spiritul cavaleresc.
Nu ma refer aici la „duelul judiciar” (iudicium duelli), o actiune cu caracter ordalic, care face apel la instanta divina.
Acest tip de „judecata divina” a fost practicat mai ales în Europa catolica, începînd cu secolul al XII-lea. În
Transilvania iudicium duelli este atestat pîna în secolul al XVII-lea, cu toate ca în 1486 a fost interzis temporar de
Matei Corvin (care îl permitea doar între militari) si în 1492 de Vladislav II. Instanta (laica, nu ecleziastica) hotara
data si locul duelului prin al carui rezultat se exprima „vointa divina” în pricini penale si civile. Partile adverse se
înfruntau personal sau (cînd era vorba de clerici, femei sau mari feudali) prin reprezentanti. În Moldova si Tara
Româneasca „duelul judiciar” nu a prea fost practicat si nu este atestat în ius valachicum. Totusi, în documente
folclorice au supravietuit unele ecouri ale „duelului judiciar”, dar nu cu arme, ci prin „lupta/trînta voiniceasca”. Cînd în
basme sau balade eroii au de ales sa se înfrunte „în sabii”, „în pusti” sau „în lupta”, optiunea este întotdeauna
aceeasi: „Ba în lupta, ca-i mai dreapta!”.
Dimitrie Cantemir
Într-un capitol din Descriptio Moldaviae, cel privind „naravurile moldovenilor”, Dimitrie Cantemir spunea ca „vorba duel înca nu le este cunoscuta”. Deci, nu
numai practica duelului nu era cunoscuta în Moldova începutului de secol XVIII, dar nici macar termenul care o desemna. Cantemir încearca sa explice
situatia: „Trufia si semetia sînt muma si sora lor. Daca moldoveanul are un cal de soi bun si arme mai bune, atunci el gîndeste ca nimeni nu-l întrece si nu
s-ar da în laturi sa se ia la harta chiar si cu Dumnezeu, daca s-ar putea”. Dar, conchide Cantemir, cu toate ca „toti sînt mai cu seama cutezatori, semeti si
foarte pusi pe gîlceava”, moldovenii „se linistesc lesne si se împaca iarasi cu potrivnicul”. „taranii trec rareori de la vorbe la arme, însa astupa gura
semeata a potrivnicului cu ciomagul, cu bîta si cu pumnii. Asemenea fac si ostenii; foarte rar trec de la sfada la sabie si daca, totusi, acest lucru se întîmpla
vreodata, ei trebuie sa ispaseasca cu pedepsele cele mai strasnice”.
Dar ce l-a facut pe Cantemir sa se refere la duel vorbind despre „naravurile moldovenilor”? Se stie ca Descriptio Moldaviae a fost compusa de principele
român fiind – cum singur marturiseste – „împins si poftit” de unii „prieteni streini”, mai ales de cei de la Academia de stiinte din Berlin. Lucrarea a fost
scrisa în anii 1715-1716, cînd Cantemir se afla în Rusia, în exil la curtea lui Petru cel Mare. În pozitia sa de consilier intim al tarului si de „principe prea
luminat al Rusiei”, Dimitrie Cantemir era, foarte probabil, la curent cu duelul practicat frecvent de ofiterii de la curtea marelui tar occidentalizant.
„Exercitiul armelor”
Moldovenii, ca si muntenii, nu prea au cunoscut duelul nici în epoca post-Cantemir, în timpul regimului fanariot. Pe de o parte, în civilizatia turco-fanariota
nu exista traditia duelului si, pe de alta parte, acest regim a diluat în mod semnificativ simtul onoarei la locuitorii din Tarile Române. S-a perpetuat
placerea de a poseda, de a folosi si de a expune arme frumoase si eficiente, dar ea raspundea nu practicii duelului, ci mai degraba celei a vînatorii.
Conform cronicii pitarului Hristache, de pilda, la curtea domnitorului muntean Nicolae Mavrogheni, „Vedeai sabii ferecate, / Tot prin pareti spînzurate, / Mai
pistoale, buzdugane, / Mazdrace si iatagane,/ Suliti, hangere, cutite, / Ca acele ascutite, / Maciuci, mai pusti ghintuite, / Toate prin pareti lipite”.1 Cînd nu
erau expuse pe peretii conacului, armele puteau fi vazute la brîul arnautilor care îl însoteau pe boier: „un brîu lat de piele aurita – noteaza Ulysse de
Marsillac prin anii 1860 –, plin cu pistoale cu mîner de argint, pumnale si iatagane cu mîner de fildes, etc.”.2 În 1825, aflîndu-se la Viena, Dinicu Golescu
este entuziasmat de „acea mare zidire întru care este strînsoare de arme”. Boierul muntean descrie muzeul vienez de arme ca un bun cunoscator. Aici
„sînt odai închipuite s= amenajatet si sali mari cu stîlpi, toate numai de arme [...]: pusci, pistoale, sabii, iatagane si alte felurimi de mult numar; cu aceste
toate, închipuite odai si sali, întocmai parca ar fi o zugraveala”. Cel care va fi în Viena si nu va merge sa viziteze acest „minunat lucru”, conchide Golescu,
„este vrednic de pedeapsa”.3 În 1829, bunicul matern al poetului Eminescu, stolnicul Vasile Iurascu, vînator pasionat, a primit în dar de la generalul rus
Jeltuhin „o pusca cu doua tevi, de Damasc”, adusa „de la Tarigrad”.4 
Exista, deci, printre boierii si boiernasii români placerea de a poseda arme de calitate, ca si aceea de a se întrece la „tragerea la semn”. În prima jumatate
a secolului al XVIII-lea, de pilda, domnitorul Grigore II Ghica iesea cu suita la iarba verde la întreceri de tir cu arcul si cu sîneata (flinta). Evenimentul se
transforma într-o adevarata serbare cîmpeneasca, boierii fiind însotiti de „multi pehlivani si mascarici”, „zabovindu-se cu naiuri si nagarale” si desfatîndu-
se cu „cîntece hagimesti s= orientalet”.5 În 1806, fiind în calatorie de nunta la Viena, hatmanul Raducanu Rosetti „a uimit pe austriaci, seit însisi destul de
mesteri de pusca si de pistol, prin chipul minunat în care tragea la tinta”. „Pe cînd ei s= austriaciit trageau cu carabinele – povesteste Radu Rosetti –,
boieriul moldovan întrebuinta pistoalele sale Kuchenreiter, montate pe straturi usoare de metal”. Hatmanul Raducanu participase la Viena la un concurs
oficial, cîstigînd „premiul cel mare”.6 Ulterior, astfel de concursuri s-au organizat si în spatiul românesc, dupa cum îsi aduce aminte Constantin Bacalbasa:
„Exercitiul armelor era iarasi în obiceiuri; îmi amintesc, de pe timpul cînd eram copil scca 1860t, bunul obicei al tragerilor la semn, pe judete, cu premii”.7
Ba chiar s-a înfiintat în epoca o foarte activa Societate de tir si s-a deschis Restaurantul Tirului, unde clientii puteau sa traga la tinta cu pistolul. „Este unul
din localurile cele mai utile si mai prospere din Bucuresti”, nota Ullysse de Marsillac pe la 1872.8
Ion Ghica
Vorbind despre Tara Româneasca „din vremea lui Caragea” (1812-1818), Ion Ghica era convins ca spiritul martial al epocii si frisonul vitejesc al fiilor de
boieri erau dictate de evenimentele militare care aveau loc în spatiul românesc si împrejurul lui, în primele decenii ale secolului al XIX-lea. Ghica uita, însa,
sa aminteasca tocmai de razboiul franco-rus care a marcat profund der zeitgeist. „Tulburarile de pe-mprejurul tarii, precum rascularea lui Caragheorghe si
a lui Pasvantoglu, incursiunile carjaliilor s= tîlharilor înarmatit, Eteria greceasca si revolutia de la 1821 – îi scria Ion Ghica lui Vasile Alecsandri în 1879 –
facusera sa zbîrnîie în tinerii români coarda vitejiei. Lor începu sa le placa armele, vînatoarea si calaria; feciorii de boieri luara un fel de aer de cabadai,
termen adoptat de dînsii si care avea semnificatia de voinici. În timpul lui Grigorie-voda Ghica, pe la 1823-1824, cuconasii nu lasau sa le scape nici un
prilej de a se îmbraca cu poturi, cu mintean si cu cepchen; a se lega la cap cu tarabolus si a-si încarca sileahul de la brîu cu pistoale si cu iatagan, precum
si a-si atîrna pala de gît. Pentru cel mai mic lucru ei se serveau cu armele, încît, din pacinici ce erau mai înainte, devenisera artagosi si tulburatori”.
Feciorii de boieri, mai ales cei strînsi în jurul lui Iancu Caragea, feciorul beizadelei Costachi, „se tineau de strengarii si ajunsesera a fi spaima mahalalelor”.
„Ei petreceau ziua în Cismigiu cu lautari pe iarba verde si, cum rasarea luna, plecau cu ghitare si cu flaute la serenade pe sub ferestrele fetelor si a
nevestelor frumoase. Pîna-n ziua vuiau mahalalele de cîntece, de gîlcevi, de batai si de latrari de cîini”. Infidelitatile declansau gelozii, orgoliile masculine
se inflamau si adesea intrau în actiune pumnalele sau pistoalele: „Anarhia domnea în toate si lesnirea de a da cu pistolul în oameni devenise la moda”. Cei
vinovati erau pedepsiti „din porunca domneasca” cu „o falanga” (biciurea la talpa cu nuiele) si, în caz de omor, cu „surghiun la manastire”. De multe ori se
pretindea ca cel ucis „s-ar fi împuscat la vînatoare”, astfel ca „ucigasul ramînea nepedepsit”. 
Folosirea pistolului în gîlcevi erotice devenise într-adevar o moda, dar nu si rezolvarea diferendului armat în mod organizat, pe baza unui cod riguros. Se
produceau, mai degraba, unele dueluri spontane, declansate de izbucniri nervoase. De pilda, la întoarcerea în Bucuresti de la o petrecere, într-o caruta cu
patru cai, tinerii Iancu Caragea (nepotul domnitorului) si Dumitrachi Barcanescu s-au luat la cearta si s-au omorît reciproc, tragînd simultan cu pistoalele
unul în celalalt. Martor involuntar la acest „duel”, Iancu Cretzulescu a ajuns la destinatie, la „curtea Moruzoaiei” (Ralita, nevasta lui beizadea Costachi
Caragea), „ducînd pe fiul ei si pe nepotul ei înecati în sînge”. „Peste trei zile – conchide Ion Ghica –, doua dricuri se urmau unul dupa altul, ducînd la
locasul cel vecinic pe doi din tinerii cei mai eleganti si mai frumosi ai Bucurestilor”.9
Bonjuristi si duelgii
Ca termen si chiar ca practica, duelul patrunde în spatiul cultural românesc pe la începutul secolului al XIX-lea, atunci cînd apar unele fisuri în stilul de
viata fanariot. Duelul vine pe valul revolutiei franceze, adus de refugiatii în Tarile Române, de ofiteri din armata tarista, de tinerii români cu studii la Paris,
Viena sau Berlin. Pe la 1810-1820, de pilda, tînarul boier moldovean Iancu Russo (tatal lui Alecu) a învatat sa se dueleze în Occident, unde a stat vreo 15
ani. În urma unui duel în Franta el a ramas cu o rana la picior, motiv pentru care a umblat toata viata ajutîndu-se de un baston.10 De fapt, una dintre
poreclele depreciative date tinerilor „modernisti” din prima jumatate a secolului al XIX-lea era aceea de duelgii. „Boierii cei mai tineri – îsi aminteste Ion
Creanga –, crescuti de mici în strainatate numai cu frantuzeasca si nemteasca,” erau numiti de boierii „islicari” astfel: „bonjuristi, duelgii, pantalonari,
oameni smintiti la minte si ciocoi înfumurati, lepadati de lege, stricatori de limba si de obiceiuri” (Ioan Roata si Voda-Cuza, 1882). Cuvîntul duelgiu s-a
nascut printr-un mariaj ciudat între un frantuzism (duel) si un sufix turcesc (-giu). Nu era o combinatie chiar neuzuala, fiind vorba de o epoca de tranzitie
a societatii românesti, în care limba si cultura franceza se înfruntau, dar si coabitau, cu limba si cultura turca.
Vasile Alecsandri a remarcat si el „denumirea cam turcita de duelgii ”, dar perceptia lui era favorabila la adresa acestor „eroi civilizatori” ai societatii
moldovenesti. În anii ’30-’40 ai secolului al XIX-lea, „tinerii francezi si nemti, bonjuristi si duelgii – scria poetul în 1862 – erau chemati a începe si a urma
fara descurageare solia lor civilizatoare”. „Aceste deosebite porecle erau date de catre boierii reactionari studentilor din Francia si Germania, si atît unii cît
si altii inspirau oarecare groaza, avînd reputatia de duelisti, de oameni nemersi la biserica, de antropofagi etc.” Alecsandri este restrictiv, reducînd fara
explicatii atît perioada de desfasurare a fenomenului („de la 1839 pana la 1845”), cît si grupurile care practicau duelul si motivele care le animau:
„Francezii si nemtii formau doua partide rivale, cercînd fiecare a lua pasul în societate si a face sa predomine ideile tarilor în care-si primira educatia. Acea
discordie da loc necontenit la o multime de neîntelegeri, de discutii, de provocari. Duelul era la ordinea zilei, încît, fara cît de putina dusmanie, campionii
germanismului si ai francismului, sub îndemnul unui amor propriu copilaresc, se bateau pentru motivuri de nimic, si pot zice mai mult pentru placerea de a
practica duelul” (Nicolae Balcescu în Moldova, 1862).
Simulacru de duel

Uneori, „placerea de a practica duelul”, cum o numea Vasile Alecsandri, se materializa prin placerea de a-l mima. Se pare ca tinerii români erau atrasi de
duel, dar nu prea cutezau sa-l practice. Se maimutareau, totusi, duelîndu-se „fara gloante”. Boierul fanariot Nicolae Sutu, viitorul mare logofat al Moldovei,
a relatat în memoriile sale un astfel de straniu „simulacru de duel” (este chiar expresia lui), petrecut în 1822 la Brasov. Acolo se refugiasera familiile
boieresti din Muntenia, amenintate de dezordinea instaurata în 1821 de eteristi si de panduri, dar si de turcii veniti sa-i reprime. Avînd 24 ani, Nicolae Sutu
frecventa la Brasov „societatea de tineri aplecati spre vînatoare si mînuirea armelor”. 
Într-o seara, în casa familiei Sutu, mai multi tineri au hotarît sa se distreze simulînd un duel cu doua pistoale despre care erau convinsi ca sînt descarcate.
Un pistol l-a luat Nicolae Sutu, iar celalalt boierul muntean Florescu („unul din tovarasii nostri de vînatoare”). Pseudo-duelistii s-au asezat fata în fata, la
distanta regulamentara („de 5 pîna la 8 pasi”) si, „la semnal”, Sutu a apasat pe tragaci. Florescu, însa, nici asta nu a îndraznit sa faca, dînd ca motiv un
principiu personal: „sa nu slobod niciodata piedica în fata cuiva”. Ulterior, verificîndu-i pistolul, tinerii si-au dat seama ca – din greseala – arma era
încarcata si cu glontul pe teava. „Am tresarit la aceasta descoperire – conchide Nicolae Sutu – si am ramas stupefiat. Daca întîmplarea ar fi pus pistolul
încarcat în mîinile mele, l-as fi ucis pe Florescu în camera mea; daca acesta n-ar fi fost excesiv de prudent, seut eram mort”.11
Vasile Alecsandri
Cînd, în 1855, Alecsandri vrea sa prezinte „scenele ce se petrec într-un salon sdin Iasit elegant, mare, împodobit cu tot luxul parisian”, poetul introduce si
provocarea la duel ca fiind ceva uzual. Alaturi de etalarea toaletelor si a bijuteriilor, de interpretarea la clavir a unor „romante noi”, de „dantuitul” pe
muzica unui „orchestru”, de bîrfirea celorlalti sezînd „pe jîlt sau canapé”, de mînuirea cartilor în „salonul de gioc”, de rasucitul si fumatul tigarilor etc.,
provocarea la duel pare ca tine de mondenitatea ieseana a epocii. Eticheta este respectata ca la carte de cei doi duelgii: „Mîni dimineata secondantii mei se
vor întalege cu d-ta despre locul întîlnirei mele cu varul d-tale si despre conditiile duelului”. Sfada e generata de o marunta criza de gelozie. Damele
exclama, mimînd surprinderea: „Iar un duel? Ce nebunie!”. Un cavaler le raspunde cu mîndrie masculina: „Asa sîntem noi! Cînd iubim ne facem lei!”.
Duelul însa nu va avea loc. Înca o „forma fara fond” în societatea româneasca. „sDame si cavalerit întra cu totii veseli în salonul de joc – conchide
Alecsandri – si, în curînd, placerea dantului îi face sa uite duelul” (Un salon din Iasi, 1855).
Totusi, înr-un text ulterior (Constantin Negruzzi, 1872), Vasile Alecsandri pare ca se contrazice. În orice caz, concluzia poetului se modifica. De la
constatarea ca duelul era pentru „bonjuristi” o practica „la ordinea zilei”, iar pentru moldovenii cu rang o mondenitate de salon, Alecsandri ajunge la
concluzia ca – din cauza „groazei salutare” pe care o inspira – duelul nu a primit în Moldova „drept de împamîntenire”, astfel ca nu s-a nascut o forma
demna de a raspunde la insulte si umilinte. „Ciocoismul” fanariot îndemna pe om la „umilire servila”. „El primea zîmbind insulte cît de grave si chiar palme,
fara a sîmti nevoie de vreo satisfacere. Acele palme se spalau cu apa din ibric; caci duelul, întrodus în societate de tinerii crescuti în Germania si Frantia,
inspira o groaza salutara ce nu-i da drept de împamîntenire”. Se pare ca Eminescu avea dreptate: de la Paris, „ai nostri tineri” au adus „drept arma”, nu
atît pistolul sau spada, cît „betisorul de promenada”.
Atunci cînd Alecsandri trateaza duelul ca motiv literar (Chirita în provintie, 1852), o face în registru comic. Ofensat ca l-a surprins pe Leonas sarutînd-o pe
Luluta, cretinul Gulita îi cere „santifactie”: „Vreu sa-mi dai santifactie... duel... auzitu-m-ai?”. Duelatul fiind interzis, ispravnicul Bîrzoi – autoritatea
suprema în judet – are o perspectiva legalista asupra lucrurilor: „Unde-i duelgiul sLeonast, sa-l trîntesc la gros?”, cu alte cuvinte „sa-l bag la temnita”, „sa-
i pun picioarele în butuci”. Se trec în revista armele luptei (sabie, pistol sau pusca), dar pîna la urma Gulita renunta de frica si totul se transforma într-o
farsa. Ca si echitatia, fumatul, dantul, balul mascat sau jocul de carti, pentru Chirita & Co duelul nu este altceva decît un alt obicei la moda, un act de
loisir, care trebuie practicat de oamenii cu rang din toata Europa, „fie din Londra sau din Focseni”.
Costache Negruzzi dramaturg
Costache Negruzzi trateaza si el duelul în registru comic în piesa Duelurile, pusa în scena de Matei Millo pe la 1873. În manuscrisul lui Millo (BAR nr. 5855)
se consemneaza faptul ca nu este vorba de o lucrare originala, ci de o „comedie-vodevil în 2 acte, prelucrata de D-nu C. Negruzzi”. Avem, deci, de-a face
cu o adaptare la realitatile românesti a unui vodevil francez neidentificat, de pe la 1800. Unul dintre protagonistii piesei, Pamfil Damianovici (nu întîmplator
Negruzzi a ales un nume cu rezonante rusesti), are un „caracter aprins si iute”, astfel ca – de la o vorba sau o privire – provoaca des oameni la duel. În
doar cîteva luni, se lauda duelomanul, a participat la 14 dueluri, „6 la munteni, 5 la moldoveni si 3 pe granita Milcovului”. Din aceasta remarca, rezulta ca
piesa a fost prelucrata de Negruzzi înainte de unirea Principatelor române (1859). Mai mult decît atît, Cezar Bolliac pare ca se refera anume la aceasta
piesa a lui Negruzzi (numind-o însa altfel, Doua dueluri) într-un articol din „Curierul românesc”, din 17 XII 1845. Probabil, deci, ca vodevilul a fost
prelucrat de Negruzzi înainte de aceasta data. 
În piesa au loc doua dueluri (precum titlul folosit de Bolliac), unul cu pistoale si celalalt cu spade, dar ambele sînt trucate, pentru a-l împiedica pe Pamfil sa
ia parte la propria sa nunta. Astfel, Chita Urlescu îl provoaca pe Pamfil Damianovici la un „duel de moarte”. Se aleg doi „marturi”, tipul de arme (pistoale),
locul (în gradina) si momentul (noaptea, fiind luna plina). Se stabileste distanta („la 12 pasi aveti sa va bateti”) si se convine asupra faptului ca duelistii nu
au voie sa „traga în vînt”. Se discuta chiar si asupra faptului ca rudele celui omorît în duel nu vor beneficia de banii de la compania de asigurari pe viata,
pentru ca „duelurile nu sînt coprinse sîn contractt” (preluarea dintr-un vodevil francez este în aceasta privinta evidenta). „Temîndu-se de arest”, toti se
grabesc, ca sa nu-i prinda „patraula” asupra faptului interzis de lege, si cînta un lung cuplet de un umor involuntar: „Haide, haide, mai degraba / Sa sfîrsim
aceasta treaba, / Marturi sînt, nimic lipseste, / Avem tot ce trebuieste.” Dar Chita pune în pistoale gloante oarbe, mimeaza faptul ca este împuscat în duel
si martorii îl obliga pe Pamfil sa fuga de autoritati: „Fugi [...], de n-ai pofta sa intri în criminal! Fugi peste granita!”. O farsa similara se produce si la al
doilea duel din piesa, cel cu sabii.12 Nimic din spiritul romantic al duelului din prima jumatate a secolului al XIX-lea, pe care îl practica de pilda Puskin, cu
care tînarul Negruzzi se împrietenise la Chisinau în anii 1822-1823.
Costache Negruzzi prozator
Pistolul apare si într-o nuvela a lui Costache Negruzzi, Au mai patit-o si altii, scrisa în 1838 (poate dupa un model strain). Postelnicul iesean Andronache
Zimbolici, un boiernas „de tranzitie” cam tomnatec, se casatoreste cu Agapita, o „demoazela, de curînd iesita din pensionat”. Din mica ei biblioteca „de
carti moralicesti”, ea „ceteste pe Emile a lui Rousseau”. În prezenta unor prieteni, invitati la o partida de vist cu „ceai si ciubuce”, Andronache îsi surprinde
sotia, în budoar, în bratele unui tînar. Imaginea celor doi amanti îmbratisati, cu buzele lipite, este identica cu cea din poemul lui Puskin, Salul negru
(1820), tradus de Negruzzi în 1837, cu un an înainte de scrierea nuvelei.13 Dar reactia barbatului înselat din nuvela lui Negruzzi este complet diferita de a
celui din poemul lui Puskin. „Coconul Andronache s-a închis în cabinetul sau, unde dupa ce mult trasni, plesni, blastemînd gîndul ce-l lovise sa se însoare
ca sa-si pearza linistea, în desperarea sa apuca un pistol, îl încarca si apoi se puse pe gînduri.” Autorul nu spune ce gînduri negre treceau prin mintea
sotului înselat. Poate ca se gîndea sa-l provoace la duel pe amant, chiar daca – într-o prima faza – l-a lasat sa fuga („tînarul se scula, sari în gradina si se
facu nevazut”). Conform tuturor normelor scrise si nescrise, în astfel de cazuri duelul ar fi fost perfect îndreptatit si chiar obligatoriu pentru ambele parti.
Onoarea lui Andronache fusese calcata în picioare si înca în public, în fata invitatilor sai. Pentru o cauza similara („onoarea de familist nereperata”), cu
riscul de a merge „la cremenal”, jupîn Dumitrache îl ataca „cu sabia scoasa” pe „bagabont”, ajutat fiind de ipistat, înarmat asisderea si de Chiriac, cu
„pusca cu spanga pusa”.
Coconul Andronache se putea gîndi sa-l împuste pur-si-simplu pe amant, fara sa mai piarda timpul cu toate reglementarile pe care le presupunea un duel.
Însa ar fi riscat sa fie trimis de domn în surghiun la manastire. Poate ca – orbit de mînie – boierul Andronache se gîndea sa-i omoare pe amîndoi amantii,
ca în „cîntecul moldovenesc” al lui Puskin, Salul negru: „Iute ca un fulger palosul am scos / C-o crunta lovire i-am pravalit jos!”. Poate ca boierul iesean se
gîndea sa o împuste doar pe sotia adultera. Sau macar sa o expuna oprobriului public, alungînd-o din casa cu lautari care sa-i cînte „Curva ai fost, curva sa
fii, / La mine sa nu mai vii!”, cum se obisnuia în Bucurestii de la începutul secolului al XIX-lea.14 În fine, poate ca postelnicul Andronache – cu pistolul
încarcat în mîna – se gîndea la sinucidere. „Sa-si traga-un glont? Pazeasca sfîntul! / Nici gînd sa-ncerce asa pas”, spunea Puskin despre Evgheni Oneghin.
Dar personajul lui Negruzzi nu sufera, ca cel al lui Puskin, doar de melancolie, „Ce-n englezeste spleen se cheama, / Iar rusii o numesc handra”. Conform
coordonatelor socio-morale ale epocii, Andronache avea toate motivele sa ucida si/sau sa se sinucida. Si totusi, în pofida scenariilor sîngeroase pe care
probabil le derula boierul stînd cu pistolul în mîna, solutia aleasa a fost una de usurare, plina de resemnare auto-ironica: „în sfîrsit, slobozi un hohot de rîs,
azvîrlind arma si zicînd: «Au mai patit-o si altii!»”. Dupa divort, nici drumul ales de Agapita n-a dus-o în zona moralitatii demne: „Ea gasi ca pacatul este
placut si ca are vreme sa se pocaiasca”.15
Boierul Raducanu Rosetti
Uneori, gloante oarbe se foloseau nu numai la duelurile jucate de “ahtorii” din piesele de “fteatru” scrise sau adaptate de Negruzzi, ci si la înfruntarile
reale. Pe la 1853-1854, doctorul Cihak a fost desemnat ca martor al boierului moldovean Raducanu Rosetti la duelul acestuia cu Leon Cantacuzino. O
înfruntare impusa de “un schimb de cuvinte” între cei doi protagonisti. Cihak a constatat faptul ca “duelul nu se poate evita” si i-a fost teama ca se poate
întîmpla “o mare nenorocire” în caz ca moare vreunul dintre adversari, fiecare fiind “casatorit si parinte de familie”. Ca atare, în mare taina, doctorul Cihak
“a încarcat pistoalele cu niste glonti facuti dintr-un amalgam de mercur, cari s-au facut praf la iesirea din tava”. Astfel, duelul s-a încheiat nedecis, cu
ambii duelisti în picioare: “S-au schimbat doua parechi de glonti – povesteste Radu Rosetti, fiul boierului –, dar fara nici un rezultat si adversarii si-au dat
mîna pe teren”. Abia dupa multi ani, Raducanu Rosetti a aflat de pacaleala, “ceea ce a avut darul sa-i pricinuiasca un violent acces de mînie împotriva lui
Cihak”. Putin a lipsit ca boierul Rosetti sa nu-l provoace la duel chiar pe martorul care probabil i-a salvat viata.
Tot în acei ani, acelasi homme du monde, Raducanu Rosetti, l-a provocat la duel pe boierul fanariot Alexandru Mavrocordat, ofiter în Militie si adjutant al
lui Grigore Ghica Voda. Se duelau astfel ginerele domnitorului cu adjutantul domnitorului. Duelul n-a putut fi evitat, pentru ca Mavrocordat “îsi batuse joc,
la teatru, de ochelarii slui Rosettit”. Era epoca în care “bonjuristii” epatau “tombaterele”, venind din Occident (Rosetti a studiat Filozofia la München) cu
“geamu în ochi” (Ghimpele, 1874) sau cu “monoclu-n ochi” (Eminescu, Scrisoarea III, 1881). La sfîrsitul epocii fanariote, postelnicul Andronache Zimbolici,
ca sa para “bonjurist”, “apuca fracul, îsi lasa favoriti mari si barbeta si puse si ochilari” (Negruzzi, Au mai patit-o si altii, 1838). Si Evgheni Oneghin, “un
dandy londonez la strai” din Petersburg-ul anilor 1820, scandaliza publicul din sala de spectacol scrutînd doamnele “cu lorneta”. Ochelarii devenisera parte
din portretul robot al unui dandy. “Poetul liric” Rica Venturiano “dupa port nu semana a fi negustor”. El purta “giubenul în cap”, “basmaua scoasa sla gîtt”,
bastonul în mîna, tigara în gura si “sticlele-n ochi”, cu care “se zgîia” ostentativ la cucoanele venite la “comèdiile nemtesti”.
La duelul Rosetti vs. Mavrocordat a fost chemat sa asiste si doctorul Cihak, participant ca martor sau ca medic la “nenumarate dueluri”. Înfruntarea s-a
produs “la Copou [...], cu pistolul, la comandament”. Cei doi adversari au tras simultan si Alexandru Mavrocordat – îmbracat în uniforma de ofiter – a
cazut la pamînt, “strigînd ca este mort”. Surescitat, doctorul Cihak l-a consultat si, observînd ca glontul a intrat nu în corp, ci într-un epolet, a exclamat
nervos: “Asta nu ma priveste pe mine, priveste pe ceaprazar”. Interesant este faptul ca – asa cum noteaza Radu Rosetti – aceste dueluri au avut loc dupa
casatoria, în 1852, a lui Raducanu Rosetti cu Aglae Ghica, fiica domnitorului Moldovei si dupa nasterea fiului sau, în 1853.16 Or, de la 1 noiembrie 1854,
boierul Raducanu a fost desemnat “ministru al Dreptatii” (al Justitiei). Este, deci, posibil ca însusi ministrul Dreptatii (care interzicea practicarea duelului)
sa fi participat la dueluri.
Paris – Petersburg – Chisinau – Iasi – Bucuresti
Vorbind despre frisonul vitejesc al tinerilor boieri munteni în primele decenii ale secolului al XIX-lea, Ion Ghica conchidea: “Numai venirea muscalilor la
1828 a pus capat acestei vieti zvapaiate a tinerilor cuconasi. La 1831 cei mai multi au încins sabia, scriindu-se în militia nationala”.17 Aparent paradoxal,
intrarea în rîndurile armatei i-ar fi linistit pe fiii de boieri. De fapt, gîlcevile cu arma în mîna n-au încetat, ci s-au “disciplinat”. Spiritul cazon si mai ales
influenta ofiterilor rusi a dat duelului un impuls în Tarile Române. Stim ca, de-a lungul secolului al XVIII-lea, Rusia a beneficiat de o substantiala influenta
franceza. În 1839, fiind la Petersburg, marchizul de Custine scria urmatoarele: “În Rusia, duelul este un lucru grav, cu atît mai grav cu cît în loc sa se
potriveasca, ca la noi sîn Frantat, cu moravurile împotriva legilor, nu face decît sa raneasca ideile admise de aceasta natiune, mai mult orientala decît
cavalereasca. Duelul este ilegal, ca peste tot, dar spre deosebire de alte parti, nu se bucura nici de sprijinul opiniei publice”.18 Probabil ca, în ceea ce
priveste populatia simpla, Custine avea dreptate, dar cert este faptul ca simtul onoarei si spiritul cavaleresc au fost inoculate în rîndul ofiterimii, al
aristocratiei si al intelighentiei ruse. În epoca, moda duelului ajungea la Iasi din Paris, dar nu neaparat direct, ci prin Petersburg, daca nu chiar prin...
Chisinau.
În 1821, în urma macelurilor si a jafurilor facute de eteristi si apoi de armata turca, foarte multe familii de boieri si negustori din Moldova (dar si din
Muntenia) s-au autoexilat în Basarabia tarista. Se pare ca populatia Basarabiei s-a dublat cu acest prilej, iar cea a Chisinaului a crescut de la 20.000 la
50.000. Deodata, fata orasului (“un sat mare”, cum îl definea Pavel Kiseleff) s-a schimbat substantial. Balurile si “soareurile” se tineau lant, lautarii si
orchestrele nu mai pridideau cîntînd, iar cîrciumile si saloanele de joc de carti erau mereu pline de bejenari.19 “Era curioz a videa cineva atunci capitalia
Beserabiei – îsi aduce aminte Costache Negruzzi –, atît de desearta si de tacuta, cît se facuse de vie si de zgomotoasa. Plina de o lume de oameni care
traiau de az pe mîne, care nu stiau de se vor mai înturna la vetrele lor, acesti oameni, multamiti ca si-au scapat zilele, se deprinsesera cu ideea ca n-o sa
mai gaseasca în urma decît cenusa, si, neavînd ce face alta, hotarîra a amorti suferinta prin vesela petrecere, care cel putin îi facea a uita nenorocirea. De
aceea, nu videai alta decît primblari, muzici, mese, intrigi amoroase”.20 Parea un oras hedonist care-si traia ultimele zile înaintea sfîrsitului lumii. În
aceasta atmosfera “de pierzanie”, au aparut amorurile nepermise, infidelitatile erotice, izbucnirile de gelozie si, inevitabil, duelurile. Pentru boierii români,
Chisinaul de la începutul anilor 1820 a fost o veritabila scoala a duelului. Unul dintre “maestri” a fost poetul romantic A.S. Puskin, care – în perioada 1820-
1823 – a fost exilat de tar la Chisinau. Un oras pe care Puskin îl numea “Sodomul-Chisinau”.
A.S. Puskin si boerii români
În decurs de numai cîtiva ani, Puskin a fost implicat într-un numar impresionant de dueluri. Probabil ca si din aceasta cauza românii simpli din Basarabia îl
poreclisera “cuconas Pusca”. În iarna anului 1820, Puskin planuia sa plece la Moscova, sa-l provoace la duel pe contele F. Tolstoi-“Americanul”, dar îsi
realizeaza intentia abia în 1826. La Chisinau, în octombrie 1820, în urma unei neîntelegeri la masa de biliard, a fost evitat în ultimul moment un duel între
poet si doi colonei rusi. În iunie 1821, în urma unui conflict la jocul de carti, poetul are un duel cu ofiterul Zubov (duel descris de Puskin în povestirea
Împuscatura). Prin 1821-1822, Puskin s-a înfruntat în duel cu boierul moldovean Dimitrie Spiridon Inglezi. Miza duelului: gratiile unei femei (o tiganca, se
pare, care i-ar fi inspirat poemul Tiganii). În ianuarie 1822, poetul s-a duelat cu colonelul rus S.N. Starov, datorita unei ofense aduse într-o sala de bal. S-
a tras de doua ori cu pistoalele, dar – din cauza viscolului – lupta a ramas nedecisa. Unii prieteni au încercat sa-i împace. Altii, precum Maria Bals, au cerut
reluarea duelului. Din aceasta cauza, irascibilul Puskin l-a provocat la duel pe sotul ei, Toderas Bals. La cererea de protectie a acestuia din urma, poetul rus
a fost arestat de guvernator pentru ca duelul sa nu aiba loc. În orice caz, peste zece ani, S. N. Starov – devenit general – va fi numit de Kiseleff cel dintîi
instructor al armatei române. Boierul moldovean Scarlat Pruncul povestea ca Puskin l-a provocat si pe el la duel, la Chisinau, dar ca a scapat fugind la
mosia sa din Slobozia. Interesant este faptul ca, dupa plecarea lui Puskin din Basarabia, un bun prieten, N.S. Alexeev, îi scrie poetului despre “tumultul din
Chisinau”, inclusiv despre duelurile care continuau sa aiba loc în oras. “Scrie-mi, dragul meu, – îl ruga Puskin, în 1830 – despre locurile acelea unde te
plictisesti, dar care au devenit scumpe închipuirii mele, despre malurile Bîcului, despre Ebreia... etc.”.21 Cum era de asteptat, pîna la urma, Puskin a murit
în urma unui duel cu motivatii cetoase (Petersburg, 1837). Adversarul sau a fost Georges Charles d’Antès, un tînar ofiter francez monarhist, care s-a
refugiat în Rusia tarului Nicolae I. Peste doar doi ani de la eveniment, vizitînd Petersburgul, marchizul de Custine va scrie: “Dl d’Antès a facut tot ce a
putut pentru a evita scandalul”, dar, pîna la urma, “lucrurile ating un prag de unde duelul devine obligatoriu”.22
(continuare în nr. viitor)
Fragment dintr-o cercetare mai ampla, realizata în cadrul Muzeului National al Literaturii Române si intitulata Mentalitati, Mode si Moravuri. Societatea
româneasca în tranzitie (1774-1866). Fiind vorba de un subiect inedit, în acest articol am depasit perioada care face obiectul cercetarii.
Note:
1. Cronici si povestiri românesti versificate (Sec. XVII-XVIII), Editie Dan Simonescu, Ed. Academiei, 1967, p. 261
2. Ulysse de Marsillac, Bucurestiul în veacul al XIX-lea, Ed. Meridiane, 1999, p. 105
3. Dinicu Golescu, Însemnare a calatoriii mele, Editie G. Pienescu, Ed. Tineretului, 1963, pp. 65-67
4. Ion Rosu, Legenda si adevar în biografia lui M. Eminescu, Ed. Cartea Româneasca, 1989, p. 163
5. Tiberiu Alexandru, Folcloristica, organologie, muzicologie. Studii, vol. 2, Ed. Muzicala, 1980, p. 264
6. Radu Rosetti, Amintiri. Ce-am auzit de la altii, Editie M. Anghelescu, Ed. Fundatiei Culturale Române, 1996, p. 46
7. Constantin Bacalbasa, Bucurestii de altadata, Editie A. si T. Avramescu, Ed. Eminescu, 1987, p. 48
8. Ulysse de Marsillac, op. cit., pp. 124 si 146
9. Ion Ghica, Din vremea lui Caragea, Ed. de Stat pt. literatura si arta, 1960, pp. 39-41
10. Gheorghe Bezviconi si Scarlat Callimachi, Puskin în exil, Bucuresti, 1947, p. 101.
11. Memoriile Principelui Nicolae Sutu, Editie Georgeta Penelea Filitti, Ed. Fundatiei Culturale Române, 1997, p. 85
12. Constantin Negruzzi, Opere, vol. 3, Editie Liviu Leonte, Ed. Minerva, 1986, pp. 319 s.u. si 528
13. Constantin Negruzzi, Opere, vol. 1, Editie Liviu Leonte, Ed. Minerva, 1974, p. 133
14. Ion Ghica, op. cit., p. 37
15. Constantin Negruzzi, op. cit., vol. 1, pp. 47-53.
16. Radu Rosetti, op. cit., pp. 131-132
17. Ion Ghica, op. cit., p. 41
18. Marchizul de Custine, Scrisori din Rusia, Ed. Humanitas, 1993, p.150.
19. Gh. Bezviconi, op. cit., p. 146
20. C. Negruzzi, op. cit., vol. 1, p. 230.
21. Gh. Bezviconi, op. cit.
22. Marchizul de Custine, op. cit., p. 150.
_____________________________________________________________________________________

Andrei Oisteanu
DUELUL LA ROMÂNI
(urmare din nr. trecut)
B.P. Hasdeu iuncher
Ca si alti scriitori români, B.P. Hasdeu a fost si el influentat de scrierile, dar si de personalitatile poetilor
duelisti rusi, Puskin si Lermontov. Tatal sau, Alexandru Hâjdeu, era mare admirator al lui Puskin. La
moartea acestuia în duel, Hâjdeu i-a dedicat o poezie în limba rusa, pe care a publicat-o în revista
moscovita Telescop. Istoricii literari sînt de acord ca jurnalul în limba rusa, din prima tinerete a lui B.P.
Hasdeu, Însemnarile unui iuncher, „e scris cu intentie vadit literara si într-un spirit byronian-
lermontovian.“ „Byron însa e interpretat ruseste – adauga G. Calinescu –, orgia romantica devine scandal
cazon“.23 Hasdeu pleaca din Chisinau în 1854 (un „pustan de 16 ani“, cum scrie despre el însusi), la un
escadron de husari, cu care va participa la Razboiul Crimeii. Cu siguranta ca a luat cu el poemele lui Puskin
în ranita. Cu doi ani mai înainte, la Chisinau fiind, pustanul Hasdeu intrase în gratiile unei fete, dîndu-i sa
citeasca romanul Evgheni Oneghin cu unele versuri subliniate. Poate ca subliniase si pasajul duelului în
care Oneghin l-a ucis pe amicul sau Lenski. Ajuns la escadron, Hasdeu consuma toate experientele cazone
ale epocii: aventuri amoroase, jocul de carti si de biliard, chefuri la cîrciuma, conflicte cu camarazii, dar si
dueluri. În 1855, aflîndu-se cu escadronul la Nicolaev (lînga Odessa), Hasdeu consemneaza sumar în
jurnal: „Cearta cu Mayendorf si provocarea la duel. Preparative. Cearta cu Domaradzki si provocarea la
duel. Cearta cu Bernadski, provocarea la duel si scuzele lui“. „sHasdeut se bate în duel si e ranit“,
comenteaza G. Calinescu.24 Dar îi si raneste pe altii.
Baronul Mayendorf, protectorul tînarului Hasdeu, era „capitan de cavalerie, instructor de frunte si maestru
în duel.“ „Se spunea ca era unul din cei dintîi ochitori din întregul imperiu – noteaza Hasdeu în jurnal. Se zicea de dînsul ca era atît de ghibaci la tragere în
tinta, încît din fundul unei camere prin usa întredeschisa, ochind cu pistolul în paretele celeilalte cameri, unde era fixat în zid cartonul unei carti de joc –
de-o pilda asul de cupa – cu întîiul glonte nimerea drept în centrul asului, iar cu al doilea acoperea exact pe cel dintîi.“ Umilit de dispretul camarazilor sai
de arme si chiar de protectia paternalista a baronului Mayendorf, Hasdeu decide sa se faca „temut prin barbatie“: „M-am hotarît sa ma bat în duel cu însusi
protectorul meu, – stiu, fapta nedemna, – însa ce sa fac?... cum sa ma impun? Daca nu printr-un act de... vitejie si desperare.“
Specifice multor luptatori în duel, gîndurile fataliste pun stapînire pe adolescentul Hasdeu, care trece în revista toate scenariile posibile: „Daca-mi era
sorocit de soarta a muri în duel, destinul nu-l puteam ocoli, prin urmare se vede ca-mi sosise veleatul si, ca atare, murind ucis în duel, în regiment
ramînea despre mine amintirea unui erou, daca nu a unui nebun. Întîmplator... daca scap, eram egalul lui Mayendorf, iar daca s-ar brodi ca sa-l ranesc,
sau sa cada el victima glontelui meu, îi luam locul, s-atunci puteam sa ma impun tuturor celor care-si bateau joc de mine.“ Hasdeu îl insulta pe prietenul
sau mai batrîn si apoi tot el îl provoaca la duel, trimitîndu-i doi martori. Cu lacrimi în ochi si fara sa înteleaga nimic, baronul se vede obligat de codul
onoarei sa accepte provocarea: „sMayendorft – scrie Hasdeu – trebuia sa ma împuste: l-am insultat de doua ori, se zvonise pîna la Petersburg!... duelul nu
se putea înlatura.“ Tot ritualul este îndeplinit întocmai: se aleg martorii, se aleg armele (pistoale), se stabilesc conditiile (de tipul „Mayendorf era insultatul,
trebuia sa ocheasca primul“), Hasdeu compune o scrisoare testamentara (probabil ca si Mayendorf), se masoara distanta („zece pasi“) etc. Paradoxal, din
cauza emotiei, Mayendorf nu nimereste tinta, iar Hasdeu – fara sa ocheasca – îsi raneste grav adversarul. Dupa tot ce s-a întîmplat, ranitul îi strînge
cavalereste mîna lui Hasdeu, spunîndu-i: „Esti un brav si sînt mîndru de prietenia ta.“ În urma acestui duel, statutul tînarului Hasdeu în rîndul tovarasilor
din escadron s-a modificat radical: „Astfel am bagat frica în toti ofiterii, iar pe lînga renumele meu de istet moldovan s-a mai adaos si pe cel de viteaz“.25
B.P. Hasdeu scriitor
În 1937, Mircea Eliade constata legatura stilistica dintre acest jurnal de prima tinerete a lui Hasdeu si nuvela sa Duduca Mamuca26, cu alte cuvinte dintre
„însemnarile unui iuncher de husari“ si „memoriile unui studinte“. Si totusi, din punctul de vedere al raportarii la etica duelului, diferenta este esentiala. Tot
ceea ce este romantic, dramatic (si sîngeros), chiar daca juvenil, în duelurile autentice practicate de iuncherul Hasdeu, devine farsa de carnaval în nuvela
publicata de el la Iasi, în 1863. Actiunea nuvelei are loc prin 1855, în mediul universitar din Harcov, exact atunci cînd Hasdeu urma cursurile Universitatii
din acest oras.
Studentul Toderita vrea sa cîstige inima unei fete, duduca Mamuca. Împreuna cu un coleg, tînarul baron von R., el însceneaza un pseudo-duel: „Duelul va
fi numai imaginar! Se cere efectul si nemica mai mult!“. Brusc, fata vede în studentul care i-a luat apararea „pe un cavaler din evul mediu, gata a jerfi
zilele pentru o singura slaba miscare a mînutei sale“. Dar, pentru ca „duelurile-s proibate s= prohibitet“, tinerii gasesc o chichita legislativa: „Legile opresc
numai duelurile cu pistol, cu sabie, cu rapiera sspadat, ele nu prevad nici o pedeapsa pentru dueluri cu carabina“. Duelul imaginar produce o rana
imaginara. Protagonistul „ranit“ este înfasurat la cap de un doctor prieten si drogat cu „afion“. La vederea falsului ranit, duduca lesina de emotie: „Mamuca
a cazut în capcana lui Toderita în însasi ziua închipuitului duel“. Si, pentru ca tot tîrgul vuia despre acest duel, provocat de salvarea onoarei ei, „Mamuca
începu sa-i vorbeasca despe «necesitatea casatoriii»“. În finalul nuvelei, unul dintre personaje, publicistul Vladimir Aleschin-Uho (în spatele caruia se
ascunde istoricul Vasile Alexandrescu-Urechia, cu care Hasdeu era în conflict deschis) publica în ziar un articol pretentios-ridicol contra duelului de factura
aristocrat-romantica, un fel de manifest anti-duel: „Duelul este unul din resortele favorite ale romantico-realistilor. Am scris continualminte contra duelului
[...]. Duelul si, generalminte, ceea ce se denomineaza punt de onoare, este pesta societatii noastre. Unii pretind cum ca aceasta înnobileaza anima,
neconsiderînd ca anima se formeaza dupa macrocosmul binelui, cum zice Platone, si, prin consecinta, puntul de onoare e absurd“.27 

În fine, o alta legatura a tînarului Hasdeu cu duelul frizeaza derizoriul. La sfîrsitul anului 1863, acelasi an în care apare nuvela Duduca Mamuca, Hasdeu
publica în revista pe care o edita la Bucuresti, Aghiuta, o anecdota usurica referitoare la duel. Este vorba de un text tradus de Hasdeu din franceza, preluat
din Almanach du Charivari pour 1864:
„Un june cam fricos fu provocat la duel.
– Ce sa fac? Întreaba el pe un amic.
– Totul atîrna de la marturi. Voiesti a te bate sau nu? Îti place periculul sau ba! Vrei marturi tapini sau pacinici?
– Pacinici, frate, pacinici!
– Alege dara din creditorii tai si atunci ai scapat de moarte“.28
Mateiu Caragiale
Nu se putea ca duelul sa lipseasca tocmai dintre aventurile crailor aristocrati de Curtea-Veche, într-un Bucuresti atemporal, cu patina fanariota. Motivul
este unul clasic: relatia triunghiulara. Pantazi vrea sa se casatoreasca cu Ilinca Arnoteanu, o fata de 16 ani din-
tr-o veche familie de boieri scapatati. El intra în conflict cu celalalt crai, Pasadia, care – cîstigînd o gramada de bani la jocul de carti – vrea sa o cumpere
pe Ilinca de la mama ei „pe un pret monstruos ca fapta însasi“. Cei doi se iau la bataie chiar în casa Arnotenilor, dupa care îi cer prietenului lor comun
(naratorul) sa le fie martor la o rafuiala „pe calea armelor“. Cursul evenimentelor pare ireversibil, si totusi martorul reuseste sa-l opreasca: „Îmi fu mai
usor decît as fi crezut sa împiedic iesirea pe teren“. Pe Pasadia îl ameninta cu „darea în vileag a dedesubtului acelei «afaceri», care numai de «onoare» nu
se putea numi“. Speriat ca-si pierde renumele de „monsieur“, Pasadia renunta la înfruntare. La rîndul sau, Pantazi cedeaza atunci cînd Ilinca – la sfatul
martorului – îi cere staruitor, „ca întîi dar de logodna, renuntarea la duel“. Nu numai „plictiseala“ l-a pus în miscare pe martorul pacificator, ci si teama ca
Pasadia o sa-l omoare pe Pantazi în duel si o „sa-i strice bietei fete tot rostul“
Înca un duel ratat în spatiul cultural românesc. Pîna la urma, conflictul se rezuma la o bataie sanatoasa, o trînta fara urmari ireversibile. Cei doi crai îsi trag
unul altuia „palme, pumni si picioare“, ca doi argati. La începutul secolului al XVIII-lea, Cantemir observa faptul ca în loc de duel românul prefera sa
„astupe gura semeata a potrivnicului cu ciomagul, cu bîta si cu pumnii“. Mateiu Caragiale gaseste explicatia în coordonatele mentalitare ale locului:
„sîntem la portile Rasaritului“, amintind astfel de motto-ul sub care a pus întregul roman, „Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de l’Orient, où
tout est pris à la légère“ (Raymond Poincaré).
Camil Petrescu romancier
În primele decenii ale secolului al XIX-lea – noteaza Vasile Alecsandri –, „bonjuristii“ români se duelau „pentru motivuri de nimic“.29 Cam la fel se întîmpla
lucrurile peste un secol, în 1926, cînd îsi plaseaza Camil Petrescu duelul din romanul Patul lui Procust. Evident, cauzele înfruntarii tin de codul
cavalerismului în societatea mondena bucuresteana. Fiind „la bai“, la Tekirghiol, Fred Vasilescu o jigneste în public pe doamna T., iar George Demetru
Ladima îi cere satisfactie. Si de data aceasta duelul se dovedeste a fi un complicat ritual masculin cu motivatii minore si rezultate nule. Un fel de coregrafie
virila de rut, menita sa impresioneze femela.
Au fost alesi patru martori, cîte doi pentru fiecare adversar, care s-au întîlnit ca sa stabileasca conditiile înfruntarii si sa le consemneze într-un „cartel“. S-a
ales pistolul ca arma (Fred era si „bun scrimeur“). Pentru ca nu au gasit pistoale în Constanta, un martor a plecat cu masina si le-a adus de la Bucuresti.
Martorii au schimbat mai multe „terenuri“, pentru ca cele vizate se dovedeau improprii. Dupa cum am vazut, în foarte multe cazuri, femeia disputata (sau
unul dintre martori) intervine pentru a tempera avîntul razboinic al duelistilor. Si în romanul lui Camil Petrescu, doamna T. a încercat sa împiedice
producerea înfruntarii. Explicîndu-i-se ca duelul a devenit „inevitabil“, ea a implorat un martor („a staruit atît, a plîns aproape“) ca macar „sa nu existe
victime“. La rugamintea doamnei T., dar nedorind nici ei „sa-si provoace complicatii“, martorii au aranjat ca armele sa aiba „încarcatura insuficienta“. Pîna
la urma, duelul s-a încheiat fara victime, dar nu pentru ca s-au tras doar trei focuri, ci pentru ca toate au fost trase „în sus“.30
Romanul Patul lui Procust a aparut în 1933, iar Thomas Mann a publicat Muntele vrajit în 1924. În duelul dintre Settembrini si Naphta, cel dintîi trage si el
în aer, ridicînd pistolul „foarte sus“. Cu toate asemanarile, mizele celor doua înfruntari sînt esential diferite: un simplu act monden de cochetarie masculina
în cazul romanului camilpetrescian, o uriasa disputa ideologica în cazul cartii lui Thomas Mann. Dar si modul de desfasurare a duelului este diferit. Cînd
Settembrini trage în aer, Naphta nu se bucura, ci se indigneaza si-l acuza pe italian de lasitate: „Trebuie mai mult curaj ca sa tragi decît sa primesti sa se
traga asupra ta“. Replica sa în duel spune tot: „sNaphtat ridica pistolul într-un fel care nu mai avea nimic de-a face cu o lupta si-si trage un glonte în
cap“.31 Si Ladima se sinucide, dar nu în timpul duelului, ci ulterior.
Camil Petrescu dramaturg
Pentru Camil Petrescu duelul este un motiv etico-estetic esential. Multi dintre eroii lui îsi demonstreaza virilitatea sau îsi definesc simtul onoarei prin duel.
În piesa Mioara, Radu Valimareanu apara onoarea iubitei luptîndu-se în duel cu „craiul“ spadasin Garnowski. Lupta are loc cu pistoale si Radu este grav
ranit, pierzîndu-si un ochi. În Act venetian, Cellino îl provoaca la duel pe Contele Pietro Gralla. Fiind nobil, se pune în discutie daca acesta sa accepte
provocarea luptînd cu mîna stînga sau sa fie reprezentat în duel de servitorul sau. Este aleasa a doua solutie. Duelul are loc pe scena si contele, care
arbitreaza, opreste lupta cînd Cellino este usor ranit. Gelu Ruscanu, din Jocul ielelor, vorbeste despre duel si se joaca cu o floreta în biroul sau, pe peretele
caruia este amenajata „o panoplie de scrima: masti, florete, manusi“.
Pentru Andrei Pietraru, din piesa Suflete tari, duelul nu este numai o proba de curaj si de onoare – cum constata Alexandru Paleologu –, ci si de amor
pasional (l’amour-passion), „cultivat de traditia cavalereasca si «courtoise»“.32 Cu îndrazneala, dar si cu inconstienta, el îl provoaca la lupta pe printul
Bazil Serban, un redutabil spadasin. Dezlantuit pe teren ca un „posedat“ („palid ca un mort si cu ochii ficsi“), Pietraru îl învinge pe print, cu toate ca e un
spadasin mult mai slab („nu luase decît trei lectii în ajunul duelului“). De fapt, tocmai de aceea. Ca un connoisseur în ale duelului, Camil Petrescu stie
aceasta regula paradoxala. O enunta, ca pe un avertisment, prin gura unui ofiter prusac din Ultima noapte de dragoste.... „Noua germanilor ne place mult
duelul [...]. Noi avem un fel de zicatoare: Nu te bate în duel cu unul care nu stie sa se bata, ca e periculos...“. 
Interesant este faptul ca în Suflete tari dramaturgul intra în detalii tehnice privind institutia duelului. În actul III, un întreg tablou al piesei este dedicat
unei tainice sedinte a unui Juriu de onoare, care dezbate post factum modul de desfasurare a duelului. Bazîndu-se pe prevederile Codului de onoare si pe
continutul procesului-verbal întocmit de cei patru martori, membrii juriului condusi de un „kneaz“ (aristocrati apartinînd unui fel de ordin secret) decid sa-l
„descalifice“ pe Andrei Pietraru. Nu pentru ca l-a ranit grav pe printul Bazil Serban, ci pentru ca a facut-o încalcînd regulile stricte ale duelului. „|sta nu e
duel, e asasinat“, spune un membru al juriului. Scena nu face parte propriu-zis din economia piesei, fiind o insertie inutila. Se pare ca autorul a vrut sa-si
etaleze cunostintele referitoare la „masoneria“ duelistilor. De altfel, într-o nota de subsol, Camil Petrescu deplînge faptul ca, la premiera din 12 mai 1922,
„ca sa nu se lungeasca spectacolul, tabloul nu a fost reprezentat pe scena Teatrului National“.33 Poate ca acest episod a fost exclus si din unele editii de
teatru camilpetrescian, o data ce G. Calinescu greseste, notînd ca Andrei Pietraru „fusese pe cale de a se bate în duel cu un aristocrat“.34
Dan Botta vs Lucian Blaga
În luna mai 1935, Lucian Blaga a publicat în revista Gîndirea articolul intitulat „Spatiul mioritic“. Acest text despre „solidaritatea sufletului românesc cu
spatiul“ si despre „matricea stilistica“ a culturii române a facut cariera cunoscuta. Stim ca în aceasta privinta Blaga a fost influentat de unii filozofi ai
culturii germani, mai ales de Oswald Spengler (Untergang des Abendlandes, 1923) si Leo Frobenius (Paideuma, 1920). Dan Botta a pretins ca, de fapt, la
baza studiului blagian ar sta un text al sau, si anume dialogul filozofic – scris à la Platon – „Charmion sau Despre muzica“, publicat de Botta tot în Gîndirea
în perioada octombrie 1934 – mai 1935. Initial, Dan Botta a considerat ca „magistralul essay al domnului Lucian Blaga, Spatiul mioritic“ a adus „indirect o
confirmare a palidei mele intuitii“ („Frumosul românesc“, Gîndirea, octombrie 1935). Ulterior însa, Botta a declansat o adevarata polemica de presa, care a
culminat cu articolul „O eroare: Spatiul mioritic al domnului Blaga“ (Timpul, 18-21 mai 1941). El l-a acuzat pe Blaga ca i-a preluat ideile si conceptele.
Acesta din urma i-a raspuns ironic, cu „asertiuni calomnioase“ si „atacuri ad hominem“, dupa cum pretinde Botta. Cei doi au polemizat în presa, cu replici
de tipul (Blaga despre Botta) „obraznic si las“, „invidie“, „disperare“, „incoherenta“, „bîlbîieli“, „nerusinarea cuiva care s-a întarîtat“, autor de „pompoase si
foarte turburi cuvinte“, „semi-român“ cu „ascendenta amestecata“ etc. sau (Botta despre Blaga) „agent al freudismului în România“, „impostura“, „ajustare
de citate deprimante“, „delir de locuri comune“, „infamie“, „autorul tautologiilor, cacofoniilor“, „idei vermiculare“, „vacuitate desavîrsita“, „idee triviala“,
„instrument de coruptie publica“, „pericol social“, „penurie morala“ etc.
Oricum, schimbul injurios de replici dintre cei doi scriitori nu a depasit cu mult nivelul uzual al polemicilor din presa interbelica româneasca. Si totusi, în
1941, Dan Botta sustinea ca, „în ultimul an“, Blaga ar strînge „probe“, „în vederea unei actiuni juridiciare împotriva mea“. Botta se simte „provocat de d.
Blaga“ si îl ameninta public: „Acest domn va avea sa raspunda neaparat, pe alta cale, de insultele pe cari le-a rostit“. Se subîntelege ca aceasta „alta cale“
ar putea fi o provocare la duel, dar – fiind ilegal – amenintarea nu este explicita. Într-adevar, la 18 mai 1941, invocînd „simtul onoarei“, Dan Botta îi roaga
pe prietenii sai N.I. Herescu si dr. Ion Cantacuzino sa-i fie martori la un duel cu Lucian Blaga. „Tin la o reparatie integrala a tuturor acestor injurii – le scrie
Botta ca un adevarat «corsican prin mama» – si va rog, prieteneste, sa-mi fiti martori în acest incident atît de trist“. Martorii îi trimit în scris provocarea la
duel lui Blaga. Acesta însa „refuza sa dea satisfactie“, prevalîndu-se de art. 75 din Codul de onoare, întocmit de maiorul Iosef Draghici, conform caruia
provocarea la duel ar fi trebuit sa fie facuta în termen de 48 de ore de la producerea ofensei. Martorii nu sînt de acord cu Blaga, considerînd ca – mai ales
în cazul jignirilor aduse prin intermediul presei – ar trebui pastrat termenul de 48 de ore, dar nu de la producerea ofensei, ci de la aflarea insultei de catre
partea ofensata. Ei citeaza în sprijinul lor o „autoritate necontestata“, si anume pe Bruneau de Laborie (Les lois du duel) conform caruia provocarea la duel
trebuie facuta „quarante huit heures après l’instant où le demandeur a subi ou connu l’offense“. Oricum, martorii îsi „depun mandatul“, sfatuindu-l pe Dan
Botta sa caute „a obtine satisfactie pe caile ce vei crede de cuviinta“. Într-o scrisoare din 16 iunie 1941, Botta le multumeste celor doi martori, acuzîndu-si
adversarul de imoralitate si ca „se sustrage, fara motiv, de la orice responsabilitate“. Dan Botta nu vede alta iesire onorabila din situatie decît sa faca
publice scrisorile respective.35
La acea data, România se afla ciopîrtita în urma anului de cosmar 1940, la cîteva luni dupa rebeliunea legionara si cu cîteva zile înaintea intrarii într-un
razboi pustiitor. Este incredibil faptul ca, în aceste conditii socio-politice critice, doi intelectuali români de seama erau preocupati de chichite cutumiare care
sa (in)valideze moral desfasurarea unui duel. 
*
Din diverse motive, pe care am încercat sa le trec în revista, duelul nu a primit în spatiul românesc „drept de împamîntenire“ (formularea îi apartine lui
Alecsandri). Ar fi totusi cîteva exceptii: duelurile reale, practicate de iuncherul B.P. Hasdeu (cu precizarea ca s-au produs în coordonatele civilizatiei cazone
tariste), si duelurile virtuale, prezente în dramaturgia lui Camil Petrescu. În rest, duelurile din istoria/cultura româna sînt de regula înfruntari ratate:
trucate, mimate, simulate, caricaturizate, refuzate, neterminate sau amînate.
NOTE
23. G. Calinescu, Istoria literaturii române, Editie Al. Piru, Ed. Minerva, 1986, p. 371
24. Idem, p. 370
25. B.P. Hasdeu, Opere, vol. III, Editie Stancu Ilin si I. Oprisan, Ed. Minerva, 1998, pp. 474 si 577-581.
26. M. Eliade, Introducere la vol. B.P. Hasdeu, Scrieri literare, morale si poltice, Fundatia pt. literatura si arta, 1937, vol. I, p.LIV.
27. B.P. Hasdeu, op. cit., pp.7-57
28. Idem, p.364
29. V. Alecsandri, Opere, vol. IV, Editie Georgeta Radulescu-Dulgheru, Ed. Minerva, 1974, p.341
30. Camil Petrescu, Patul lui Procust, Editie Al. Rosetti si Liviu Calin, Ed. Minerva, 1983, p. 106
31. Thomas Mann, Muntele vrajit, Ed. pt literatura universala, Bucuresti, 1967, p. 752
32. Alexandru Paleologu, Spiritul si litera, Ed. Eminescu, 1977, p.130.
33. Camil Petrescu, Teatru, Editie Florica Ichim, Ed. 100+1 Gramar, 2000, p.85.
34. G. Calinescu, op. cit., p.747.
35. Dan Botta, Cazul Blaga, Ed. Bucovina-I.E.Toroutiu, Bucuresti, 1941; vezi si Ion Simut, „Lucian Blaga provocat la duel de Dan Botta“, în România
literara, nr. 11, 23 III 2005, p. 13.

http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=8931