Întoarcerea unui diplomat

Florea IONCIOAIA

Dintre personajele politice interbelice care ne mai spun astăzi ceva, Grigore
Gafencu este probabil figura cea mai puțin uzată. Pentru posteritatea sa, acest fapt nu este
neapărat un avantaj. Nimeni nu pare a-l contesta, deși a fost timp de aproape un an și
jumătate (între 21 decembrie 1938 și 1 iunie 1940), ministru în diversele formule de
guvern ale regimului Carol II, după cum nici nu pare a și-l disputa cineva, ca referință
ideologică sau intelectuală.
Este drept că fostul mare gazetar a dispărut din viaţa publică internă încă de la
începutul anilor patruzeci. Dar nu este vorba numai de acest lucru. După cum vom vedea,
stilistica sa publică este dramatic de inactuală în raport cu manierele curente: o figură
aparent neproblematică, moderată, analitică și realistă. În plus, registrul recuperării sale
de astăzi are un caracter mai curînd canonizant , accentul fiind pus pe textele
consensuale, îndeosebi memorialistica sa diplomatică și publicistica din exil. Îmi pare
chiar că această postură de martor la tensionatele evenimente politice care au marcat
începutul anilor patruzeci este mult supradimensionată în raport cu perioadele de
„anonimat”, îndeosebi cele în care a fost doar gazetar și deputat. Autorul, gînditorul și
militantul politic Grigore Gafencu pălește încă în fața martorului Grigore Gafencu.
Dincolo de aceste considerații, gestul Editurii Curtea Veche, cu suportul
Institutului Diplomatic Român şi al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului
şi Memoria Exilului Românesc (IICMER), de a-i consacra lui Grigore Gafencu o serie de
autor este de salutat. În această serie apare acum noua versiune a celei mai importante
lucrări a fostului ministru de externe al lui Carol al II-lea: Préliminaires de la guerre à
l’est1. Destinul acesteia exprimă cel mai bine destinul autorului însuși.

1
Grégoire Gafenco/ Grigore Gafencu : Préliminaires de la guerre à l’est, De l'accord de Moscou (21 août
1939) aux hostilités en Russie (22 juin 1941) /Preliminariile războiului din răsărit, De la Acordul de la
Moscova (23 august 1939) până la ostilităţile din Rusia (22 iunie 1941), ediție bilingvă, Avant-propos par/
Cuvânt-înainte de Teodor Baconschi, Préface,notes et index par/ Prefaţă,note şi indice de Laurenţiu
Constantiniu, Traduction par Andrei Niculescu , Colecţia: Seria Grigore Gafencu, București, Editura
Curtea Veche, 2011, 592 p.
 Publicată inițial la o editură elveţiană2, în plin război, cartea nu s-a putut bucura
de o receptare naturală, deși pare-se că a fost reeditată apoi de mai multe ori și a circulat
în unele medii diplomatice. Oricum, Războiul Rece a făcut-o repede inactuală. În același
timp, războiul contra URSS purtat de coaliția statelor europene asociate Germaniei în
cadrul Axei Anti-Comitern sau războiul antibolșevic, pare pe cît de pasionant pe atît de
contaminat de o memorie complicată: greu de asumat moral, greu de discutat depasional,
dificil de reconstituit istoriografic.
Préliminaires de la guerre à l’est a fost începută în iarna lui 1941-42, finalizată în
primăvara anului 1943 și editată în 1944. Autorul avea în acel moment o lungă experiență
de analist și o bună expertiză în chestiuni care priveau raporturile internaționale. Vechea
sa formație de gazetar și editorialist la Argus și Timpul, obișnuința de a scrie în priză
directă cu evenimentele l-au ajutat să depășească handicapul absenței surselor și a
distanței față de evenimente. Semi-exilul elevețian în care se afla în acei ani i-au acordat
marja de libertate necesară
După cum o arată și titlul, este vorba de un studiu cu privire la originile politico-
diplomatice ale „campaniei din Est”. Formula explicativă care oferă logică și suflu
narațiunii are ca punct de plecare o schemă de lectură a evenimentelor relativ simplă:
analogia dintre campaniile lui Napeolen și Hitler în Rusia/URSS, la 1812 și respectiv
1941. O analogie într-adevăr frapantă, cel puțin la prima vedere. Rolul său este
deopotrivă de ordin euristic și narativ, întrucît îl ajută pe autor să încadreze magma de
evenimente haotice din jurul său.
Gafencu este conștient de altfel de handicapul de a scrie „în plină furtună”
informîndu-se „aproape exclusiv din notele și hîrtiile” sale personale. După cum ne spune
el însuși, într-un substanțial Cuvînt-Înainte, el speră că prin aceasta va contribui la
discuțiile ce vor urma încheierii ostilităților: „Războiul nu s-a sfîrșit; dar capătul său este
previzibil. Dincolo de conflictele armate, rațiunea caută să găsească încă de pe acum
principiile ce vor determina pacea. /.../ Trebuie cunoscute cauzele dezechilibrului spre a
ști cum să le remediem. Pentru a restabili pacea trebuie să știm de ce și cum a fost ea
tulburată”.

2
Grégoire Gafenco, Préliminaires de la guerre à l'Est, Éditions Egloff et L.U.F.
(Librairie de l'Université de Fribourg), Fribourg - Paris, 1944.
 Cel puțin în prima parte, atenția sa este monopolizată de relația dintre cei doi
„gangsteri totalitari”, cum îi numea recent Vladimir Tismăneanu, respectiv, Stalin și
Hitler, care subminaseră, atît prin înțelegerile cît și prin dezacordurile dintre ei ordinea și
echilibrul în Europa de Est. Astfel, ceea ce apropie, din punctul său de vedere, cele două
situații istorice, aflate la distanță de peste un veac este faptul că, după o expresie a lui
Benjamin Constant, liderii implicați s-au înșelat „asupra limitelor posibilului”.
Dar ceea ce face ca lucrarea să nu fie un simplu exercițiu speculativ de
reconstrucție istorică este miza sa profundă: aceea de a propune o reflecție despre cum
poate fi limitatea influența sovieticilor în Europa după încheierea ostilităților. Gafencu
este convins că Hitler va pierde războiul (sîntem în aprilie-mai 1943!), știe că faptul este
dezirabil pentru interesul lumii civilizate, dar intuiește că prin aceasta nici pacea, nici
destinul Europei nu sînt într-o bună poziție. Pericolul este acum URSS, după cum o
mărturisește sibilinic: „Ordinea europeană, deja atît de încercată, s-ar afla sub primejdia
unei amenințări cu atît mai îngrijorătorare cu cît ea pare mai complexă și mai nedefinită”.
Amenințarea sovietică vine atît din ceea ce ar putea fi „contaminarea
bolșevică”(subl. lui Gafencu!) a statelor europene, respectiv, radicalizarea ideologică a
acestor societăți, cît și din expansionismul teritorial al puterii sovietice. Gafencu vede
soluția nu atît în izolarea URSS ca pînă atunci cît în domesticirea sa, respectiv,
„integrarea printre țările occidentale” a statului sovietic, cu condiția acceptării de către
acesta a „unei ordini în care limita este o regulă generală, iar echilibrul, un principiu de
viață”. De asemenea, el sugerează că este nevoie de a fixa o limită expansionismului
rusesc, prin construcția unor contraponderi, după modelul încercat altădată de Metternich.
Acum însă era imperativ, crede el, ca Europa să se constituie într-un „bloc”, care să se
poată proteja în raport cu cel sovietic, chinez, anglo-saxon (american, de fapt!) etc.
Ținta este evident aici Rusia, dar interesant este că în această construcție
Germania învinsă urma să fie parte a acestui bloc, idee cu adevărat vizionară în contextul
respectiv, și mai ales în raport cu ordinea stabilită la Versailles, după 1918. Gafencu
crede că Germania învinsă poate fi integrată în proiectul european, un spațiu politic și
cultural structurat în jurul principiului de ordine și echilibru. Obiectul acesteia urma să fie
acela de a restabili „echilibrul general al Europei”.
 Cele 14 capitole ale cărţii au fost organizate în două părţi, inegale ca întindere și
diferite ca metodă de abordare. Prima parte, mai întinsă, este concepută ca un „studiu al
evenimentelor politice și diplomatice care au precedat războiul dintre al III-lea Reich și
URSS”, respectiv între 21-23 august 1939 (Acordul de la Moscova cunoscut drept Pactul
Molotov-Ribentrop) și 22 iunie 1941, începutul Operațiunii Barbarossa. Gafencu
analizează aici în capitole scurte și pline de tensiune cum s-a ajuns din punct de vedere al
mijloacelor diplomatice la înțelegerile dintre cei doi inamici ideologici, iar apoi la atacul
din 22 iunie 1941. Se reconstituie astfel procesul care a dus la decompoziția ordinii
geopolitice proiectate de către cei doi dictatori: de la „prima fisură”, respectiv, garanțiile
acordate de Puterile Axei României după ”Arbitrajul” de la Viena, din 30 august 1940, la
disputa surdă pentru gurile Dunării, semnarea Pactului Tripartit la 23 septembrie 1940,
care ignora URSS și introducea Japonia în joc, apropierea Germaniei de Bulgaria, acordul
dintre URSS și Iugoslavia (la 6 aprilie 1941) și pînă la atacul acesteia de către Germania
cîteva zile mai apoi.
Din punct de vedere istoric, aceasta este partea cea mai interesantă a lucrării, în
care găsim analize dense ca și un remarcabil simț al contextului. Este deopotrivă o privire
de analist ca și o privire din interior, de martor. Vedem aici nu doar că autorul prevede
eșecul german în Rusia și victoria URSS (scria la finele lui 1942 și primele luni ale anului
1943!), dar atrage atenția că în noul context pericolul pentru pacea Europei era URSS.
Partea a doua cuprinde cinci capitole, este mai concentrată, dar mai puțin
spectaculoasă intelectual și factologic, amestec de reflecție asupra destinului țărilor din
Est și propagandă în favoarea țării sale. „Drama țărilor situate între URSS și al III-lea
Reich”, cum este intitulată această secvență a cărții, pare scrisă în cheia unei tragedii
antice. Caracterul memorialistic este net mai vizibil: relatările sale din perioada misiunii
la Moscova sînt pagini de proză de o excelentă calitate. Obiectivul său este firește aici de
a explica de ce România se afla în război de partea lui Hitler și de ce manieră ar trebui
tratată aceasta după război.
Gafencu clarifică astfel poziția României în noul context al înțelegerilor dintre
principalele puteri revizioniste din regiune, Germania și URSS, reconstituie încercările
sale patetice de a se repoziționa geopolitic pentru a-și prezerva integritatea teritorială,
abandonarea neutralității odată cu prăbușirea frontului din Flandra, la 10 mai 1940.
Ultimul capitol relatează circumstanțele teribile ale ultimatumului din 26 iunie 1940 trăite
direct de autor. Este partea cea mai dramatică și personală a cărții.
Cititorul de astăzi ar putea fi uimit de tonul moderat, mai cu seamă în ce-i privește
pe cei doi dictatori (Stalin și Hitler), tratați aproape ca niște politicieni normali. Nu este
doar un reflex de diplomat. Cine este familiarizat cu stilistica lui Grigore Gafencu, fie ca
editorialist, fie ca politician știe că fostul patron al Timpului judecă întotdeauna gesturile
actorilor politici din prisma unui demers rațional. El ignoră metodic astfel componenta
ideologică, oarecum irațională, a deciziei politice. Gafencu nu face decît rareori și foarte
prudent critică ideologică, cel mai adesea discută despre opțiuni politice, despre
mijloacele diplomatice folosite și despre consecințele lor practice. Acolo unde unii ar
vedea patologii ideologice sau mentale, el vede calcul rece, interese geopolitice, abilități:
un joc de putere și inteligență. De aceea nu vom găsi aici o distincție netă între tirani și
democrați. Este drept că aceasta ar fi fost și contrară scopului practic al lucrării care este
acela de a contribui la discuția despre cum se poate realiza pacea. Gafencu știe că trebuie
să atragă atenția asupra pericolului reprezentat de URSS, dar fără a-i speria pe Aliați și
mai ales fără a aliena Rusia, care urma să aibă un cuvînt greu de spus în ordinea
postbelică.
Pentru el atît Hitler cît și Stalin sînt niște lideri politici cu ideologii radicale,
nefrecventabili ca atare, dar altminteri imposibil de ignorat ca poli de putere. Aceasta este
o veche discuție, la urma urmei, ce anume animă un dictator absolut de felul lui Stalin sau
Hitler: rațiunea de stat, calculul politic, interesele țării, sau imaginarul său ideologic
eventual chiar impulsivitatea sanghinară?
Pe de altă este oare potrivită comparația dintre cele două momente, respectiv,
1812 și 1941, pentru a nu mai vorbi de comparația dintre Napoleon și Hitler sau chiar
Alexandru I-Stalin, dincolo de un simplu joc euristic? Obsesia engleză a lui Napoleon
(cunoscut prin formula paradoxală potrivit căreia războiul de pe mare trebuie cîștigat pe
uscat!) nu este la fel de puternică la Hitler, care avea mai curînd o anume simpatie pentru
Anglia. Ipoteza că Hitler ar fi atacat URSS în iunie 1941 pentru a lovi Anglia nu este
serioasă, fie și pentru că URSS nu era în acel moment un aliat al Angliei! Chiar dacă într-
adevăr puterea navală britanică îl jena pe dictatorul german la fel ca și pe Napoleon,
totuși nu este ușor de văzut că prin invadarea URSS, în acel moment aliat, Hitler și-a
complicat situația din punct de vedere militar. În schimb, analogia dintre acordul de la
Tilsit și cel de la Moscova, în ce privește consecințele asupra României este mult mai
verosimilă.
Textul nu pune probleme speciale editorilor. Pe cît am putut compara, traducerea
este excelentă, facilitată și de limpezimea scriiturii lui Gafencu. Prefața și notele dlui
Laurențiu Constantiniu sînt la obiect și corectează sau completează textul. Ar fi fost poate
de operat unele nuanțe, mai cu seamă în ce privește ipoteza analogiei Napoleon-
Hitler/Alexandru I-Stalin, ca și o scurtă trecere în revistă a poziției jucate de această carte
în literatura chestiunii: cum a fost primită, cum afost utilizată de către istorici etc.?
Aș remarca de asemenea excelentele condiții grafice, în ce privește coperta mai
ales, dar și în felul în care este produsă editorial. Un set de ilustrații ca și un indice se
adaugă, alături de versiunea românească, acestei noi ediții a cărții. Aș reproșa totuși
absenţa indicaţiei ediţiei originale. Nu știm ce versiune se reeditează și cînd a apărut
aceasta.
Este evident că reeditarea unei cărţi apărută cu mult timp înainte implică unele
riscuri, mai cu seamă în ce privește actualitatea sa. Ce rămâne astăzi din aceasta? De ce o
asemenea reeditare?
Ar fi prezumțios să cerem unei lucrări de actualitate politică redactată acum
aproape șaptezeci de ani să rămînă actuală în toate datele sale. Este totuși frapant să
obsevăm astăzi cît de puțin s-a înșelat Gafencu în analizele sale: atît în ce privește
înțelegerea evenimentelor cît și mai ales în ce privește semnificația lor. Dezavantajul de a
scrie o lucrare atît de aproape de evenimente este compensat de înțelegerea intimă a
diverselor contexte și personaje (îndeosebi de cunoașterea directă a mediilor politice și
diplomatice ale epocii), detalii care istoricului pot scăpa, ca și de o anume reflexivitate,
care asigură coerență demersului dincolo de factualul contradictoriu.
Experiența de gazetar și om politic obișnuit să se afle mereu într-o anume
proximitate dacă nu într-o relație directă cu evenimentele este aici decisivă: autorul știe
cînd trebuie să fie prudent, cînd să facă judecăți decisive și cînd apeleze la tehnica
eufemismului. Greu clasabilă într-un gen anume, între memorialistică, studiu
politico-diplomatic, manifest politic, reportaj etc., cititorul atent va descoperi aici o bună
proză de idei. Aș spune de aceea că actualitatea aceste lucrări este mai întîi de toate de
ordin stilistic.
Acuitatea observației, simțul dozării mijloacelor, capacitatea de problematizare și
de construcție narativă, puterea de analiză, simțul măsurii și chiar o anume tehnică a
eufemismului se asociază cu frazarea clară și strînsă, uneori nervoasă, de reporter, alteori
leneșă, descriptivă, cu titlurile vii și expresive, care mențin cititorul într-o permanentă
stare de tensiune și fac lucrarea lizibilă, dincolo de interesul nostru „arheologic”. Această
calitate a textului ne aduce aminte de o vorbă a unui vechi istoric francez, de altfel unul
dintre cei mai intens citați ca referințe de către Gafencu, Albert Sorel: « Il n’est pas de
bataille perdue qui ne se regagne sur le papier » ! Istoricul francez se referea aici la
memoriile celor care au pierdut competițiile istorice în care au fost angajați și care se
folosesc apoi de resursele scriiturii pentru a-și justifica actele și îndeosebi eșecul lor. Este
o ironie care nu i se potrivește lui Gafencu, dar victoria sa pe hîrtie este certă. Tîrzie,
poate, dar certă.