Figura lui Grigore Gafencu, gazetar şi politician interbelic, face de un timp

încoace obiectul unui efort sistematic de recuperare editorială, cu suportul mai multor
instituţii publice româneşti, îndeosebi al Institutului Diplomatic Român şi al Institutului
de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICMER).
Demersul este aproape fără termen de comparaţie, dacă ne gîndim că este vorba de un
personaj cvasi-necunoscut marelui public, dispărut din viaţa publică internă încă de la
începutul anilor patruzeci. Este drept că pentru moment cel puțin accentul pare să fi căzut
mai ales pe anii cînd, fostul gazetar, s-a aflat în miezul marilor crize diplomatice din anii
patruzeci ai secolului trecut. Îmi pare chiar că această postură de martor la evenimente
politice pe cît de tensionate pe atît de tragice este mult supradimensionată în raport cu
perioadele de „anonimat”, îndeosebi cele în care a fost „doar” gazetar și deputat.
Noua versiune a celei mai importante lucrări a fostului ministru de externe al lui
Carol al II-lea, Préliminaires de la guerre à l’est1, ar putea fi un eveniment din mai multe
puncte de vedere. Greu atașabilă unui gen anume, aproape uitată de istorici și de publicul
larg, cartea ne readuce în atenție un autor, un stil de gîndire și o formă de expresivitate
inalterabilă, în care distanța dintre reflecție, scriitură și acțiunea politică devine
insesizabilă.
Apărută la o editură elveţiană în plin război, Préliminaires de la guerre à l’est nu
s-a putut bucura de o receptare naturală, deși pare-se că a fost reeditată de mai multe ori
și a circulat în mediile diplomatice în acei ani. Subiectul este pasionant și deopotrivă
încărcat de o memorie complicată. Greu de asumat moral, greu de discutat, dificil de
reconstituit istoriografic ca atare, mai cu seamă în țările satelizate din Est, războiul contra
URSS purtat de coaliția statelor europene asociate Germaniei în cadrul Axei Anti-
Comitern sau războiul antibolșevic după cum era prezentat în epocă a avut un destin
istoriografic ingrat. Ce poziție ar trebui să alegi pentru a găsi tonul just? Cum să-i judeci
pe actorii principali și deciziile politice implicate? Cine este cu adevărat agresorul și cine
este victima?
1
Grégoire Gafenco/ Grigore Gafencu : Préliminaires de la guerre à l’est, De l'accord de Moscou (21 août
1939) aux hostilités en Russie (22 juin 1941) /Preliminariile războiului din răsărit, De la Acordul de la
Moscova (23 august 1939) până la ostilităţile din Rusia (22 iunie 1941), ediție bilingvă, Avant-propos par/
Cuvânt-înainte de Teodor Baconschi, Préface,notes et index par/ Prefaţă,note şi indice de Laurenţiu
Constantiniu, Traduction par Andrei Niculescu , Colecţia: Seria Grigore Gafencu, București, Editura
Curtea Veche, 2011, 592 p., ISBN: 978-606-588-175-4
 Lucrarea a fost începută în iarna lui 1941-42, finalizată în primăvara anului 1943
și editată în 1944. După cum o arată și titlul, aceasta este de fapt un studiu cu privire la
originile diplomatice ale „campaniei din Est” și implicațiile sale asupra Europei de Est ca
și a Europei în general. Explicația istorică care oferă logică și suflu narațiunii are la bază
o schemă de lectură a evenimentelor relativ simplă: analogia dintre campaniile lui
Napeolen și Hitler în Rusia/URSS, la 1812 și respectiv 1941. O analogie într-adevăr
frapantă, cel puțin la prima vedere.
Gafencu este conștient de handicapul de a scrie „în plină furtună” informîndu-se,
cum spune el, „aproape exclusiv din notele și hîrtiile mele personale”. El crede că în acest
fel va contribui la discuțiile ce vor urma încheierii ostilităților: „Războiul nu s-a sfîrșit;
dar capătul său este previzibil, observă el, în comentariul care deschide volumul. Dincolo
de conflictele armate, rațiunea caută să găsească încă de pe acum principiile ce vor
determina pacea. /.../ Trebuie cunoscute cauzele dezechilibrului spre a ști cum să le
remediem. Pentru a restabili pacea trebuie să știm de ce și cum a fost ea tulburată”.
În acest joc, atenția sa este monopolizată de relația dintre cei doi „gangsteri
totalitari”, cum îi numea recent, Vladimir Tismăneanu; respectiv, Stalin și Hitler, cei care
subminaseră, atît prin înțelegerile cît și prin dezacordurile dintre ei ordinea și echilibrul
în Europa. Astfel, ceea ce apropie, din punctul său de vedere, cele două situații istorice,
aflate la distanță de peste un veac este faptul că, după o expresie a lui Benjamin Constant,
liderii implicați s-au înșelat „asupra limitelor posibilului”.
Dar ceea ce face ca lucrarea să nu fie un simplu exercițiu gratuit de reconstrucție
istorică este finalitatea sa, afirmată deschis în Cuvîntul-Înainte, și care dă cărții o notă de
tragism în plus: cum poate fi limitatea influența sovieticilor în Europa după încheierea
ostilităților? Gafencu este convins că Hitler va pierde războiul (sîntem în aprilie-mai
1943!), știe că aceasta este dezirabil pentru interesul lumii civilizate, dar intuiește că prin
aceasta nici pacea, nici destinul Europei nu sînt garantate. Pericolul este URSS, după cum
o mărturisește destul de explicit: „Ordinea europeană, deja atît de încercată, s-ar afla sub
primejdia unei amenințări cu atît mai îngrijorătorare cu cît ea pare mai complexă și mai
nedefinită”.
Amenințarea vine atît din ceea ce ar putea fi „contaminarea bolșevică”(subl. Lui
Gafencu!) a statelor europene cît și din expansionismul statului sovietic, la adresa
integrității statelor vecine. Gafencu vede soluția nu atît în izolarea URSS ca pînă atunci
cît în domesticirea sa, respectiv, „integrarea printre țările occidentale”, cu condiția
acceptării de cătrea aceasta a „unei ordini în care limita este o regulă generală, iar
echilibrul, un principiu de viață”. De asemenea, era nevoie de a fixa o limită
expansionismului rusesc, prin construcția unor contraponderi, precum încercase altădată
Metternich. Acum însă era imperativ, crede el, ca Europa să se constituie într-un „bloc”,
care să se poate proteja în raport cu alte blocuri: cel sovietic, chinez, anglo-saxon
(american, de fapt!). Avem aici un eufemism (ținta este evident Rusia), dar partea
interesantă este că în această construcție Germania învinsă urma să fie parte a acestui
bloc, idee cu adevărat vizionară în contextul respectiv, și mai ales în raport cu ordinea
stabilită la Versailles, după 1918.
Cuvîntul înainte conține de altfel multe idei și pasaje antologabile, chiar dacă pe
alocuri frazele sînt aici mai sibilinice și prudente decît în restul cărții. Gafencu știe că
trebuie să atragă atenția asupra pericolului reprezentat de URSS, dar fără a-i speria pe
Aliați și mai ales fără a aliena Rusia, care urma să aibă un cuvînt greu de spus în ordinea
postbelică. Evident apoi că Europa nu are la Gafencu o fizionomie instituțională anume,
ci este mai mult o civilizație, un sistem de valori, o cultură a echilibrului.
Cele 14 capitole ale cărţii au fost fost organizate în două părţi, inegale ca întindere
și diferite ca metodă de abordare. Prima parte, mai întinsă, este concepută ca un „studiu al
evenimentelor politice și diplomatice care au precedat războiul dintre al III-lea Reich și
URSS”, respectiv între 21-23 august 1939 (Acordul de la Moscova cunoscut drept Pactul
Molotov-Ribentrop) și 22 iunie 1941, începutul Operațiunii Barbarossa. Gafencu
analizează aici în capitole scurte și pline de tensiune cum s-a ajuns de la acordul de la
Moscova, care a bulversat ordinea politică a Europei de Est, la atacul din 22 iunie 1941.
Se reconstituie astfel decompoziția ordinii geopolitice proiectate de către cei doi dictatori,
de la „prima fisură”, respectiv, garanțiile date de Axă României după ”Arbitrajul” de la
Viena, din 30 august 1940, la disputa surdă pentru gurile Dunării, semnarea Pactului
Tripartit la 23 septembrie 1940, care ignora URSS și introducea Japonia în joc,
apropierea Germaniei de Bulgaria, acordul dintre URSS și Iugoslavia (6 aprilie 1941) și
pînă la atacul acestei țări de către Germania cîteva zile mai apoi.
 Din punct de vedere istoric, aceasta este partea cea mai interesantă a lucrării, în
care găsim analize dense ca și un remarcabil simț al contextului. Este deopotrivă o privire
de analist ca și o privire din interior, de martor. Vedem aici nu doar că autorul prevede
eșecul german în Rusia și victoria URSS (scria la finele lui 1942 și primele luni ale anului
1943!), dar atrage atenția, în afara oricărui parti-pris ideologic că în noul context
pericolul pentru pacea Europei este URSS.
Partea a doua cuprinde cinci capitole, este mai concentrată, dar mai puțin
spectaculoasă ideatic și factologic. „Drama țărilor situate între URSS și al III-lea Reich”,
cum este intitulată această secvență a cărții, pare scrisă în cheia unei tragedii antice.
Caracterul memorialistic este net mai vizibil: relatările sale din perioada misiunii la
Moscova sînt pagini de proză de o excelentă calitate. Obiectivul său este firește aici de a
explica de ce România se afla în război de partea lui Hitler și de ce manieră ar trebui
tratată aceasta după război.
Gafencu clarifică astfel poziția României în noul context al înțelegerilor dintre
principalele puteri revizioniste din regiune, Germania și URSS, reconstituie încercările
sale patetice de a se repoziționa geopolitic pentru a-și prezerva integritatea teritorială,
abandonarea neutralității odată cu prăbușirea frontului din Flandra, la 10 mai 1940.
Ultimul capitol relatează circumstanțele teribile ale ultimatumului din 26 iunie 1940 trăite
direct de autor. Este partea cea mai dramatică și personală a lucrării.
Cititorul de astăzi ar putea fi uimit de tonul moderat, mai cu seamă în ce privește
tratamentul adresat celor doi dictatori (Stalin și Hitler), tratați aproape ca niște parteneri.
Nu este doar un reflex de diplomat, pentru cine este familiarizat cu stilistica lui Grigore
Gafencu, fie ca editorialist, fie ca politican. Gafencu judecă întotdeauna gesturile
actorilor relațiilor internaționale din perspectiva unui analist rațional. El ignoră metodic
astfel componenta ideologică a acțiunii politice. El nu face decît rareori și foarte prudent
critică ideologică, cel mai adesea discută despre opțiuni politice deschise, despre
mijloacele diplomatice folosite și despre consecințele lor practice. Acolo unde unii ar
vedea patologii ideologice sau mentale, el vede calcul, interese, abilități: un joc de putere
și inteligență. De aceea, nu face o distincție netă între tirani și democrați. Este drept că
aceasta ar fi fost și contrară scopului practic al lucrării care este acela de a contribui la
discuția despre cum se poate realiza pacea, respectiv, o Europă a ordinii și echilibrului.
 Clasată în general ca o lucrare istoriografică (de autorul însuși mai întîi), cartea
este mai curînd un eseu de filosofie politică și morală. Dezavantajul de a scrie o lucrare
atît de aproape de evenimente este compensat de înțelegerea intimă a diverselor contexte
și personaje, detalii care istoricului pot scăpa, ca și de o anume reflexivitate, care asigură
coerență demersului dincolo de factualul contradictoriu.
Remarcabil de atent scrisă, cu o frazare clară și strînsă, uneori nervoasă, de
reporter, alteori leneșă, descriptivă, măsurată în judecăți, cu titluri vii și expresive, cartea
surprinde poate mai ales sub raport stilistic: o remarcabilă proză de idei! În același timp,
este frapant să obsevăm astăzi cît de puțin s-a înșelat Gafencu în analizele sale: atît în ce
privește înțelegerea evenimentelor cît și mai ales în ce privește semnificația lor.
Cunoașterea directă a mediilor politice și diplomatice ale epocii, ca și experiența de
gazetar și om politic obișnuit să se afle mereu într-o anume proximitate dacă nu într-o
relație directă cu evenimentele este aici decisivă: autorul știe cînd trebuie să fie prudent,
cînd să facă judecăți decisive și cînd apeleze la tehnica eufemismului.
Textul nu pune probleme speciale editorilor. Pe cît am putut compara, traducerea
este excelentă, facilitată și de limpezimea scriiturii lui Gafencu. Prefața și notele dlui
Laurențiu Constantiniu sînt la obiect și corectează sau completează textul. Ar fi fost poate
de operat unele nuanțe, mai cu seamă în ce privește ipoteza analogiei Napoleon-
Hitler/Alexandru I-Stalin, ca și o scurtă trecere în revistă a poziției jucate de această care
în literatura chestiunii. Un set de ilustrații ca și un indice se adaugă, alături de versiunea
românească, acestei noi ediții a cărții.
Florea Ioncioaia