Enigma Otiliei

CRONOLOGIE

1899

Pe 2 iulie (19 iunie, stil vechi), se naşte, în Bucureşti, Gheorghe Vişan, (sub acest nume a fost înregistrat în acte, după naştere, cel care avea să se numească, ulterior, G. Călinescu). Era copilul din flori al Mariei Vişan (ţărancă din judeţul Olt, servitoare în casa Mariei şi a lui Constantin Călinescu) şi al lui Tache Căpitănescu, frate cu Maria Călinescu (în 1907 va fi înfiat de familia Constantin Călinescu). Condiţia chinuitoare de fiu nelegitim îi va marca viaţa lui G. Călinescu, fiind un capitol care a determinat numeroase speculaţii de factură psihanalitică, mai mult sau mai puţin întemeiate.

1903

Constantin şi Maria Călinescu se stabilesc la Botoşani, luându-i acolo şi pe Maria Vişan şi fiul ei Gheorghe.

1906

Periplul familiei Călinescu continuă prin mutarea la Iaşi. Din septembrie, Gheorghe (deocamdată, până la înfierea sa, Vişan) e dat la Şcoala Primară de Băieţi „Carol I".

1907

Moare Constantin Călinescu, tatăl adoptiv.

1908

Familia revine în Bucureşti. Gheorghe trece în clasa a III-a, la Şcoala Primară de Băieţi „Cuibul de Barză" în 1910.

1910-1914

Urmează gimnaziul bucureştean „Dimitrie Cantemir", cu rezultate mai degrabă modeste.

1914-1916

Urmează cursurile Liceului „Gheorghe Lazăr".

În tinereţe

1916-1917

Stă la Iaşi, întreţinându-se mai mult singur. „Trece" printr-un tifos exantematic.

1918

După ce termină clasa a VIII-a la Liceul Internat din Iaşi şi, apoi, îşi ia bacalaureatul la Liceul „Mihai Viteazul" din Bucureşti, se înscrie la Facultatea de Filosofie şi Litere (cum nu-şi dă examenele, se reînscrie în 1919, la aceeaşi facultate; în 1920 se va transfera de la secţia de filologie modernă şi filosofie la secţia de italiană).

1919

Poeziile pe care tânărul G. Călinescu le trimite pe adresa Sburătorului, revista lui E. Lovinescu, în mai multe rânduri, sunt întâmpinate şi tratate nu tocmai favorabil la „poşta redacţiei". Va trece şi pe la cenaclul Sburătorul, patronat de acelaşi E. Lovinescu, dar experienţa „sburătoristă", neconcludentă, va rămâne o amintire mai degrabă neplăcută pentru G. Călinescu.

1920

Pe 15 decembrie, debutează în ziarul Dimineaţa, cu relatarea unei conferinţe.

G. Călinescu împreună cu soţia

1923

Obţine licenţa în limba şi literatura italiană, cu o teză despre Umanismul lui Carducci.

1924-1926

Studiază la Şcoala Română din Roma, la secţia „Cercetări de arhivă şi biblioteci".

1927

G. Călinescu îşi începe cariera propriu-zisă de critic literar, scriind la revista Viaţa literară despre cărţi străine. Din septembrie, începe colaborarea la Gândirea lui Nichifor Crainic (de care rămâne apropiat până la sfârşitul lui 1929, când se produce o ruptură soldată cu publicarea unor memorabile pamflete).

1929

Se căsătoreşte cu Elisabeta (Vera) Trifu.

1930

Înfiinţează şi conduce mensualul Capricorn, din care vor apărea doar două numere.

1932

Publică biografia Viaţa lui Mihai Eminescu (Editura „Cultura Naţională"), întâmpinată entuziast de critică (ediţia a doua, 1934; ediţia a treia, 1938).

1933

Inaugurează în Adevărul literar şi artistic rubrica – faimoasă cu timpul, ca şi pseudonimul Aristarc cu care o semnează – Cronica mizantropului.

Publică romanul Cartea nunţii (Editura „Adevărul"), primă manifestare editorială a proiectului său literar.

1934

Apare primul volum din Opera lui Mihai Eminescu (Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă); până în 1936, vor apărea încă patru volume. Lucrarea primeşte Marele Premiu „Hamangiu" al Academiei Române (în 1936).

1936

Devine doctor în Litere, cu o teză numită Analiza literară a unui manuscris eminescian („Avatarii faraonului Tlà").

1937

Ocupă, prin concurs, postul de „conferenţiar cu titlu provizoriu la „Conferinţa de estetică şi critică literară de la Facultatea de Filosofie şi Litere din Iaşi. Înainte, predase italiana, ca profesor de curs secundar, la Timişoara şi Bucureşti.

Publică placheta Poesii (Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă).

La anii maturităţii

1938

Apare romanul Enigma Otiliei (două volume, Editura „Naţionala" Ciornei), care îl situează în prim-planul literar al momentului.

Publică Viaţa lui Ion Creangă (Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă).

1939

Scoate, la Iaşi, săptămânalul Jurnalul literar.

Publică Principii de estetică (Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă) – volum în care îşi adună prelegeri ţinute la facultatea din Iaşi.

1941

În iulie, apare, la Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, lucrare monumentală căreia i se dedicase în ultimii ani. Istoria... declanşează un veritabil scandal, fiind acuzată şi atacată, dar şi admirată din toate părţile. „Unii ţipă că sunt filosemit, iar alţii că sunt antisemit, rezumă Călinescu „afacerea într-o scrisoare către Al. Rosetti.

O a doua ediţie va fi publicată abia în 1982, sub îngrijirea (discutabilă ştiinţific) a lui Al. Piru.

1942

Apare piesa Şun sau Calea neturburată, „mit mongol".

1944

După 23 august, G. Călinescu, până atunci mai curând dezinteresat de politică, îşi începe activitatea de jurnalist militant pentru programul Partidului Comunist, scriind în anii următori sute de pagini „la temă". Din 15 septembrie, scoate şi conduce ziarul Tribuna poporului, aflat în zona de influenţă a comuniştilor (cotidianul apare până la 11 februarie 1945).

G. Călinescu, în Cişmigiu (1935)

1945

Este publicat Compendiul de Istoria literaturii române (Editura Naţionala Mecu S.A.; ediţia a doua, 1946).

Devine titularul catedrei de literatură română modernă a Facultăţii de Filosofie şi Litere de la Universitatea din Bucureşti.

Din 25 septembrie, apare sub conducerea lui săptămânalul Lumea (revista va fi suspendată la 13 iunie 1946).

1946

În ianuarie, îşi inaugurează cursul la Universitate şi se implică în politică, activând în rândurile Partidului Naţional Popular (manevrat de comunişti).

Conduce ziarul Naţiunea, oficios al Partidului Naţional Popular (20 martie 1946 – 18 februarie 1949).

Publică Impresii asupra literaturii spaniole (Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă).

Vizitează URSS (octombrie-noiembrie); pe baza acestei călătorii va elabora cartea Kiev-Moscova-Leningrad (publicată în 1949).

În noiembrie, e ales deputat.

1947

Reapare Jurnalul literar (până în iunie 1948).

1948

În acţiunea mai largă de debarasare de „tovarăşii de drum", împotriva lui G. Călinescu se duce o campanie de demolare ideologică, în ciuda calităţii lui de deputat în Marea Adunare Naţională.

E ales membru al Academiei Române.

1949

Pe 31 ianuarie, ţine ultima prelegere în calitate de profesor titular la Facultatea de Filologie. Deşi va continua să fie salariatul Facultăţii, va funcţiona (oficial, din 1953) până la sfârşitul vieţii ca director al Institutului de Istorie Literară şi Folclor, unde va iniţia şi coordona numeroase proiecte.

1953

Apare, cu modificări impuse de cenzură, romanul Bietul Ioanide, predat editurii încă din 1949) (cartea va fi interzisă în 1955).

1955

În decembrie, începe în Contemporanul, revistă din a cărei conducere făcea parte, rubrica numită, acum, Cronica optimistului. Deşi textele publicate aici sufereau de şabloanele ideologice ale vremii, numeroase mărturii atestă rolul semnificativ, stimulator al tabletelor, încă sclipitoare, ale lui Călinescu pentru tinerii aflaţi atunci în plină formare.

G. Călinescu, la Căciulata, pe când avea 60 ani

1960

Apare, la intervenţia decisivă a lui Gheorghiu-Dej, căruia Călinescu îi ceruse o audienţă, romanul Scrinul negru (depus la editură din 1957). Versiunea publicată a romanului e rezultatul compromisurilor cu cenzura (Nicolae Mecu, editorul devotat şi competent al lui G. Călinescu, a oferit, după 1989, atât pentru Scrinul negru, cât şi pentru Bietul Ioanide, o versiune – recuperată din manuscrise – sensibil mai apropiată de intenţiile scriitorului (a se vedea admirabila ediţie G. Călinescu, Opere, I. Cartea nunţii. Enigma Otiliei, II. Bietul Ioanide. Scrinul negru, îngrijire de ediţie, note, comentarii, variante, repere critice de Nicolae Mecu, prefaţă de Eugen Simion, Univers enciclopedic, Bucureşti, 2004; ediţia poate fi consultată cu maxim folos inclusiv pentru tabelul ei cronologic cvasi-exhaustiv, luat ca reper pentru prezenta cronologie).

Călinescu e numit „profesor onorific" la Facultatea de Filologie, calitate în care va ţine în anii următori prelegeri studenţilor, care vor avea astfel şansa de a urmări pe viu spectacolul oferit de marele profesor.

1962

Intră în rândul membrilor Partidului Comunist.

1963

Apare volumul de poezii Lauda lucrurilor.

1964

Apare, în volum, o selecţie din Cronicile optimistului (Editura pentru Literatură).

1965

Începe să-i fie publicată seria de Opere.

La 12 martie, bolnav de ciroză hepatică, G. Călinescu se stinge din viaţă.

În mijlocul studenţilor săi

Prefaţă

G. Călinescu n-a acceptat niciodată prejudecata că un critic bun nu poate fi şi un romancier bun sau chiar un poet eminent. A susţinut, dimpotrivă, încă de tânăr, ideea că pentru a judeca drept pe alţii criticul literar trebuie să rateze cât mai multe genuri literare. A rata înseamnă în cazul de faţă a experimenta, a cunoaşte din interior secretele creaţiei, în fine, a construi ceea ce, apoi, poţi demonta pentru a analiza în cunoştinţă de cauză. Nu este, aşadar, o incompetenţă între poeţi şi critici, cum credea Maiorescu, este doar o problemă de talent şi de educaţie a spiritului. Ca să dovedească faptul că nu-i doar o teorie împotriva zădărniciei, criticul publică în 1933, îndată după Viaţa lui Mihai Eminescu, un „roman liric" (Cartea nunţii), atunci când un critic din altă generaţie (G. Ibrăileanu) scoate un roman surprinzător din foarte multe puncte de vedere (Adela), în tradiţia epicii de analiză psihologică din secolul anterior. G. Călinescu revine peste cinci ani (1938) cu Enigma Otiliei, roman programatic balzacian, fixat stilisticeşte împotriva curentului general din epica românească. Criticul are o teorie în acest sens şi teoria lui se opune opţiunilor exprimate de generaţia tânără interesată, după război, să schimbe modelele epice. Să rezumăm: în 1920 apare Ion, primul roman modern românesc (zice E. Lovinescu). Peste doi ani (1922) apare Pădurea spânzuraţilor, roman de analiză şi roman de atmosferă. Numele lui Proust începe să circule (mai întâi în articolele lui G. Ibrăileanu) şi, totodată, începe să fie cunoscut şi imitat Gide (de Mircea Eliade, de pildă, în două mici romane rămase în manuscris). Hortensia Papadat-Bengescu publică, pe la jumătatea deceniului, primele romane „proustiene. Va fi urmată, mai târziu, de o parte dintre prozatorii tineri (Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Anton Holban) care aplică mai mult sau mai puţin ortodox „proustianismul în scrierile lor epice. Ei înnoiesc, oricum, temele romanului românesc şi structura epică. În 1922 apăruse Ulise de Joyce, iar în 1928 romanul acesta ce va revoluţiona proza secolului al XX-lea este tradus de Valéry Larbaud în franţuzeşte. Tânărul Mircea Eliade, aflat în India, începe să scrie un roman „joycian" din care publică, în 1930, câteva fragmente în revistele literare ale vremii. Romanul (Lumina ce se stinge) va fi tipărit în 1934. O dată ce trebuie ţinută minte atunci când studiem istoria formelor romaneşti. Tot acum (1930-1935), Eliade, şeful „generaţiei tinere", publică romanele sale existenţialiste (Maitreyi, Întoarcerea din rai, Huliganii) şi pledează, în articole, pentru romanul de idei şi romanul autenticităţii (romanul-experienţă), numit de unii comentatori ai timpului şi romanul experimenţialist. M. Blecher experimentează şi el o proză de tip autobiografic în manieră eseistică şi vizionară (Întâmplări în irealitatea imediată, 1936), ştergând graniţele dintre genuri. E o înregistrare aparent fără ordine a dezordinii fantasmelor interioare şi o adiţiune de reflecţii subiective în marginea acestei disoluţii a formelor...

Este momentul în care intră în scenă G. Călinescu, cu cinci ani mai tânăr decât Camil Petrescu (n. 1894) şi opt ani mai în vârstă decât Mircea Eliade (n. 1907). Literar vorbind, ei fac parte din aceeaşi generaţie, pentru că îşi pun, în fapt, cam aceleaşi probleme şi participă la acelaşi război cultural. De pe poziţii însă diferite. G. Călinescu adoptă în câteva chestiuni capitale ale literaturii o poziţie ce intră repede în contradicţie cu „generaţia criterionistă"... Poziţia lui contrazice şi pe adepţii modernismului, definit teoretic şi susţinut, prin prestigiul imens al acţiunii sale critice, de E. Lovinescu. G. Călinescu nu va fi, aşadar, nici de partea proustienilor, nici alături de experimenţialişti (Mircea Eliade) şi va rămâne tot timpul sceptic faţă de mişcările de avangardă. Acceptă, în acelaşi timp, proza mitică a lui Sadoveanu şi sprijină romanul realist al lui Rebreanu, construit după modelele secolului al XlX-lea. Poziţie cât se poate de incomodă pentru cine vrea să facă o carieră literară rapidă şi strălucitoare. Poziţie, totuşi, favorabilă pentru un spirit independent, decis să judece estetic literatura română, de la origini până în prezent, fără prejudecăţi moderniste.

În privinţa romanului, el recomandă (în articolele publicate în anii ’30 şi, mai târziu, în 1946, în eseul Sensul clasicismului) balzacianismul, adică studiul caracterelor şi creaţia de tipuri. Un balzacianism trecut prin proustianism, cum spusese Thibaudet referitor la romanul care va revoluţiona epica secolului al XX-lea (În căutarea timpului pierdut). Aceasta echivalează cu a elimina lirismul din epică şi, cum afirma G. Călinescu în eseul citat mai sus, a reduce divagaţiile gazetăreşti din naraţiune. Primele sale romane încearcă să schimbe conţinutul temelor romaneşti tradiţionale (conflictul dintre generaţii, lupta pentru moştenire, viaţa de familie, ura conjugală, motivaţia relaţiilor erotice etc.) şi să nuanţeze tipologia tradiţională. Arivistul Stănică Raţiu are, de pildă, notele lui de patetism şi ingeniozitate, Costache Giurgiuveanu îmbină zgârcenia cu duioşia paternă etc. Există, apoi, în romanele lui G. Călinescu o ironie intelectuală (o ironie înaltă) care înnobilează realul şi accelerează ritmurile naraţiunii. În Bietul Ioanide şi Scrinul negru, prozatorul introduce în structura unui roman de tip Goethe eseul romanesc cu o rază lungă de cuprindere: de la tema creatorului la ideea feminităţii sublime. El studiază acum drama geniului şi fixează personajele în funcţie de ideile pe care le cultivă. Romanul călinescian devine, în acest fel, un roman de idei şi un roman de caractere... Nou este apoi în prozele lui G. Călinescu stilul epic. Stil intelectual, direct, penetrant, încărcat de neologisme, stil speculativ, stil superior ironic, de o fluiditate şi o concentrare intelectuală maximă.

Cât de oportună este şi, în fapt, care sunt efectele acestei atitudini teoretice pe care mulţi o consideră conservatoare în literatură? Atitudinea este acceptabilă cu condiţia ca ea să nu devină, într-o literatură, unică şi despotică. G. Călinescu are, în fond, dreptate să ceară romancierului român să facă studiu de caractere şi să înveţe să creeze o tipologie înainte de a începe să-i imite pe Proust şi pe Joyce. Literatura română nu avea, în anii ’30, o tradiţie realistă puternică în roman. „Balzacienii noştri sunt puţini şi, cu câteva excepţii, inesenţiali din punct de vedere estetic. Recomandările lui G. Călinescu din 1946 erau, în esenţă, valabile. N-au avut efectele aşteptate din două motive: 1) a fost răsturnat peste noapte sistemul nostru cultural şi proza românească a fost nevoită să accepte „unica metodă de creaţie (realismul socialist: ceea ce într-o traducere simplă înseamnă realismul secolului al XIX-lea plus ideologia comunistă!) şi 2) prozatorul român nu renunţă uşor la lirismul lui funciar şi nici la facilităţile gazetăreşti. Când a putut să se elibereze, cât de cât, de schemele realismului socialist, a trecut direct la metaroman şi, în genere, la proza autoreferenţială. Cu alte vorbe: n-a mai voit să facă un roman al aventurii (cu tot ceea ce presupune el: de la tipologie la intrigă epică!), ci a dorit să scrie o aventură a romanului. Modelul călinescian n-a fost urmat decât, în parte, de Petru Dumitriu în Cronică de familie şi Biografii contemporane...

Modelul, în sine, este valabil şi cere anumite calităţi intelectuale pe care talentele noastre epice native, rapsodice, lirice nu le stăpânesc, în mod sigur. Opinia mea este că el nu s-a învechit nici azi. Rămâne ca o posibilitate (cu altă substanţă, altă problematică) şi, totodată, ca un mijloc de corecţie a facilităţilor, derapajelor, excentricităţilor care pe noi, românii, ne încolţesc şi ne produc mari complexe. Întrebările ce se repetă de la o generaţie la alta (Avem roman? De ce nu avem roman?) pornesc, în fond, de la o nelinişte (citeşte nesiguranţă) fundamentală. Clasicismul călinescian vine, în fapt, în întâmpinarea acestor nelinişti: să învăţăm, mai întâi, desenul, să stăpânim tehnicile figurativului, să privim lucrurile din unghiul universalului, să învăţăm să facem portrete şi după aceea să trecem la arta abstractă şi la analiza psihologiei abisale... Pare o pedagogie depăşită, morocănoasă, dar este, în proză cel puţin, o pedagogie pe care nu trebuie s-o scoatem din manualele de literatură şi nici din practica literară propriu-zisă. În afara ei, romanul riscă, azi ca şi ieri, să se înfunde şi să se asfixieze în propriile subtilităţi. Ceea ce, în fapt, s-a întâmplat în epoca noului roman şi, după aceea, a noului nou roman, impus de terorismul teoreticienilor...

Mai sunt citite romanele lui G. Călinescu, mai plac ele noilor generaţii educate de cultura imaginii (cinematograful, televiziunea, internetul) şi pregătite de postmodernism să primească tot ceea ce a fost înainte, dacă nu cu invariabilă ostilitate, cel puţin cu scepticism?... N-aş putea răspunde în chip satisfăcător pentru că nu ştiu cu exactitate ce citesc, azi, tinerii şi dacă printre preferinţele lor se află G. Călinescu. Ediţia de faţă ne va aduce, poate, un răspuns edificator. Ce pot să spun, în ceea ce mă priveşte, este că romanele lui continuă să-mi placă, nu în egală măsură şi nu în totalitate. Cartea nunţii este un roman tineresc, un exerciţiu util pentru un prozator decis să aducă dramele lumii moderne în roman, în fine, un roman în care se vede deja inteligenţa prozatorului şi abilitatea lui de a fixa o tipologie. Nu-i un roman fundamental, desigur, dar nici de ignorat nu este. O epică rapidă, pregătitoare, opera unui spirit tânăr şi impacientat, cu o accentuată sensibilitate la grotesc şi cu o ironie intelectuală care-1 împiedică să coboare stilul în zonele melodramei sau în orgia de metafore. „Roman liric îi va spune, repet, însuşi autorul, care se afirmase deja în critica literară. Termenul „liric trebuie acceptat cu prudenţă.

Enigma Otiliei este un roman solid de caractere, un roman clasic (în sensul definiţiei date de prozator clasicismului), cu o tipologie memorabilă şi situaţii, replici ce au intrat în limbajul comun. Nu s-a învechit în niciun chip, chiar dacă, între timp, tehnicile romaneşti s-au schimbat de câteva ori... Stănică Raţiu, Costache Giurgiuveanu, Pascalopol, Aglae Tulea, Aurica – fata nemăritată în veşnică expediţie conjugală – se ţin minte şi au devenit puncte de referinţă în tipologia românească, în fine, e de reţinut în acest roman scris de un critic literar construcţia perfectă a naraţiunii... Romanul începe, în stil demonstrativ balzacian, cu prezentarea amănunţită a străzii Sfinţii Apostoli pe care înaintează eroul (Felix Sima), urmează descrierea casei lui Costache Giurgiuveanu (tutorele tânărului Felix, viitor student medicinist), apoi prozatorul face un scurt portret al eroului şi, când acesta pătrunde în interior, prozatorul fotografiază încet şi temeinic pereţii, ferestrele, uşa, culoarea mensolelor, frontoanelor şi casetoanelor, cu un ochi de expert. Când în acest spaţiu apar alte două personaje (Moş Costache şi Otilia), autorul părăseşte descripţia şi le face, tot amănunţit şi cu o remarcabilă pricepere (citeşte: talent, imaginaţie epică, intuiţie a psihologiei interioare) portretele. Deocamdată portretele fizice. Pe măsură ce acţiunea romanului se constituie, portretele şi descripţiile (ele însele „personaje în această naraţiune barocă!) vor fi reluate, completate şi puse în acord cu caracterul individului. Costache Giurgiuveanu, numit mai simplu, Moş Costache, este un bătrân suspicios şi zgârcit, nu lipsit de anumite calităţi morale. Este, în culori răsăritene, un Moş Goriot care-şi iubeşte fiica adoptivă (Otilia), dar ezită s-o înzestreze legal, după cum, în calitate de tutore al orfanului Felix Sima, ţine o contabilitate corectă a veniturilor, dar, tot dintr-o precauţie aproape morbidă, sporită de senectute, nu-i dă pe lună decât o sumă modică de bani. Zgârcitul este un personaj vechi în literatură şi, de cele mai multe ori, un personaj infernal şi ridicol. G. Călinescu face din el un personaj simpatic, capabil de o autentică afecţiune paternă, în fine, Moş Costache este un bătrân bucureştean încolţit de o familie hrăpăreaţă. El îşi apără în chip primitiv şi ineficace banii pe care îi ţine în punga pe care o poartă tot timpul cu el sau sub saltea... Otilia este fata nubilă, cum îi spune prozatorul, fermecătoare şi imprevizibilă, dornică să călătorească şi să fie adorată. Ar putea fi până la urmă, prin reveriile şi voinţa de a-şi depăşi condiţia de existenţă, o Madame Bovary în mediu românesc, dar nimic nu este sigur cu această tânără orfană care trăieşte într-un mediu ostil... Prozatorul îi urmăreşte reacţiile şi evoluţia voind a ilustra ideile lui despre feminitate, formulate în mai multe rânduri în articole... Otilia pare uşuratică şi iubitoare, cel puţin aşa o vede la început tânărul provincial Felix, care o adoră şi-i jură un devotament etern... Autorul intervine numaidecât şi-l corectează, spunând că Otilia, cu toate capriciile şi duplicităţile ei, este, în fond, o fiinţă profundă. Ea iubeşte cu adevărat pe Felix, dar nu vrea să-i blocheze, printr-o căsătorie precipitată, viitorul intelectual. Preferă pe mai vârstnicul Pascalopol pentru că vrea să rămână liberă şi, la nevoie, să evadeze. Ceea ce şi face. „Ea visa viitorul ca un şir de explozii neprevăzute – zice despre ea prozatorul uşor mizantropic, înţelegător, totuşi, cu această feminitate juvenilă speriată de mediocritatea conjugală. Otilia nu-i misterioasă, în sine, este misterioasă doar pentru tânărul Felix, care gândeşte iubirea în termenii moralei tradiţionale... Când Otilia, înainte de a dispărea cu Pascalopol, vine noaptea în camera lui pentru a-i răsplăti trupeşte iubirea şi loialitatea, Felix, un romantic lucid, respinge gestul, visând la o unire legiuită. Când Otilia dispare, el se consacră carierei intelectuale... Nu-i un Werther, nu caută să iasă din mica tragedie sentimentală în care a intrat printr-o soluţie tragică, este doar un tânăr care vrea să pună devotamentul erotic în slujba marii creaţii. G. Călinescu însuşi gândeşte lucrurile în acest fel în eseurile lui mizantropice din anii ’40. Rolul femeii superioare ar fi acela de a sprijini geniul în aspiraţiile lui... Când femeia iese din această paradigmă (cazul Otiliei), geniul tânăr nu se sinucide. Geniul îşi urmează, nestingherit, calea... Misoginism, orgoliu viril, snobism intelectual? G. Călinescu le încearcă pe toate în speculaţiile sale în jurul acestui subiect etern... Otilia de aici anunţă pe Caty Zănoagă din romanul ulterior, în timp ce studentul medicinist Felix Sima prefigurează într-o oarecare măsură pe arhitectul Ioanide, cel care iubeşte deodată mai multe femei pentru a-şi încerca spiritul şi pentru a-şi stimula creaţia...

Tema erosului juvenil nu-i, totuşi, esenţială în Enigma Otiliei. Esenţial este studiul moravurilor, puternică, excepţională este analiza caracterelor în roman. Acţiunea se învârte, în fond, în jurul moştenirii lui Costache Giurgiuveanu, proprietar de case şi, cum am precizat, om zgârcit cu inima bună. În jurul banilor săi se duce o bătălie aprigă, iar cel care câştigă este Stănică Raţiu, ginerele Aglaei Tulea, sora lui Moş Costache. Prilej pentru G. Călinescu de a înfăţişa o familie complicată, ceea ce vrea să spună: caractere şi destine diferite. Simion Tulea este un bătrân maniac cu vagi aptitudini pentru pictură, mai exact: un senil hipocondric căzut la mintea copiilor, soţia lui – Aglae – este femeia la vârstă canonică („baba absolută) lacomă, înţepată şi bănuitoare. Singura ei preocupare este să-şi căpătuiască repede şi cât mai bine copiii nevolnici. Aurica, fiică, are 30 de ani şi este nemăritată. Ea face zilnic curse pe Calea Victoriei în căutarea unui posibil candidat şi, negăsind, se plânge de nenoroc. Detestă pe Otilia pentru că are succes şi urăşte, în genere, pe toate „dezmăţatele din lume... Titi, fiul, ajuns la vârsta însurătorii, are mintea unui copil, adoarme legănându-se şi face picturi în care nimeni nu are încredere. Obsesia lui este să se unească numaidecât cu o femeie şi, de aceea, este o victimă uşoară. Stă sub autoritatea mamei (Aglaia) şi rolul lui în intriga romanului este acela de a fi manipulat de clanul familiei. Ca personaj de roman, Titi reprezintă tipul tânărului neisprăvit într-o familie rea şi mediocră, în care viaţa intelectuală este socotită o pierdere de vreme.

Memorabil ca personaj este, în Enigma Otiliei, Stănică Raţiu, ginerele familiei Tulea. Stănică este un avocat fără procese, o secătură simpatică, dornică să se îmbogăţească. S-a însoţit cu Olimpia, fata cea dintâi a familiei Tulea, dar nu vrea să legalizeze unirea până ce nu capătă zestrea cuvenită. Când o primeşte, divorţează sub pretextul că Olimpia nu-şi face datoria patriotică, refuză adică să facă un copil, după ce avusese unul, pe Relişor, care murise... Chiţibuşarul Stănică dezvoltă acum retorica paternităţii şi a devotamentului naţional, justifică toate imoralităţile, bagă intrigă, minte cu dezinvoltură şi, în cele din urmă, fură banii de sub salteaua lui Moş Costache, provocându-i moartea... Prozatorul face din el un Mitică agitat şi declamator, volubil şi instabil, plin de haz în atitudinile lui teatrale. Vorbele sale sunt, uneori, memorabile („Vreau, ceara mă-sii, un Eminescu, m-am săturat de negustori) şi combinaţiile lui sunt, de cele mai multe ori, uluitoare. G. Călinescu a voit să facă astfel din Stănică portretul şmecherului valah. Rolul lui în roman este acela de spion şi agent de dezinformare... Este, literar vorbind, reuşit şi, în ciuda acestei acumulări de negativităţi, personajul nu produce oroare. Are, cum ar zice Gore Pirgu (cu care împarte acelaşi comportament moral şi aceleaşi disponibilităţi balcanice) „părţile lui.

Se remarcă, în fine, în acest tablou de familie bucureşteană de la începutul secolului XX (acţiunea romanului începe în iulie 1909), figura lui Pascalopol, cu adevărat inedită în literatura română. Pascalopol este un moşier trecut de vârsta tinereţii, e politicos, distins, înţelept, curtenitor. Iubeşte discret şi statornic pe Otilia care, biologic, ar putea să-i fie fiică... E adversarul sentimental al lui Felix şi atuurile lui sunt poziţia socială şi caracterul stabilizator. Într-o lume agitată şi haotică, obsedată de banii lui Moş Costache, Pascalopol este singurul care îşi ţine cumpătul şi dă soluţii pozitive. Otilia îl alege în cele din urmă pe el şi, apoi, îl părăseşte pentru a ajunge dansatoare undeva în America de Sud... Ca personaj de roman, Pascalopol ilustrează ideea criticului despre bărbatul matur şi ocrotitor, pasionat cu măsură, afabil şi lucid. El discută deschis cu Felix şi îşi apără cauza sentimentală fără a abuza de situaţia lui de om cu bani... Fapt rar în epica lui G. Călinescu, personajul scapă de ironia naratorului. În fine, Pascalopol nu-şi pune niciodată întrebări la care nu poate să răspundă. De pildă, aceea despre enigma fetei tinere care, în loc de a-l alege pe Felix, un tânăr eminent şi loial, îl urmează pe el, curtezan tomnatic, trecut deja printr-o căsnicie nefericită...

Enigma Otiliei este, pe scurt, un roman puternic, impecabil construit, un roman auctorial cu un narator care ştie tot şi comentează cu mare volubilitate toate actele eroilor şi toate situaţiile prin care aceştia trec. Ştie chiar ce se află scris într-un plic înainte ca adresantul să-l deschidă... Naratorul călinescian este, apoi, informat în toate direcţiile, de la arhitectură la moda timpului, şi speculaţiile lui fac parte din substanţa epică. G. Călinescu a înnoit şi din acest punct de vedere structura şi limbajul romanului românesc, preluând şi reformulând un model deja clasicizat.

Eugen Simion

ENIGMA OTILIEI

I

Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece, un tânăr de vreo optsprezece-nouăsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean, intra în strada Antim, venind dinspre strada Sfinţii Apostoli cu un soi de valiză în mână, nu prea mare, dar desigur foarte grea, fiindcă, obosit, o trecea des dintr-o mână într-alta. Strada era pustie şi întunecată şi, în ciuda verii, în urma unor ploi generale, răcoroasă şi foşnitoare ca o pădure. Într-adevăr, toate curţile şi mai ales ograda bisericii erau pline de copaci bătrâni, ca de altfel toate curţile marelui sat ce era atunci capitala. Vântul scutura, după popasuri egale, coamele pomilor, făcând un tumult nevăzut, şi numai întunecarea şi reaprinderea unui lan de stele dădea trecătorului bănuiala că mari vârfuri de arbori se mişcau pe cer. Tânărul mergea atent de-a lungul zidurilor, scrutând, acolo unde lumina slabă a felinarelor îngăduia, numerele caselor. Uniforma neagră îi era strânsă bine pe talie, ca un veşmânt militar, iar gulerul tare şi foarte înalt şi şapca umflată îi dădeau un aer bărbătesc şi elegant. Faţa îi era însă juvenilă şi prelungă, aproape feminină din pricina şuviţelor mari de păr ce-i cădeau de sub şapcă, dar coloarea măslinie a obrazului şi tăietura elinică a nasului corectau printr-o notă voluntară întâia impresie. Din chipul dezorientat cum trecea de pe un trotuar pe altul în căutarea unui anume număr, se vedea că nu cunoştea casa pe care o căuta. Strada era pustie şi lumea părea adormită, fiindcă lămpile de prin case erau stinse sau ascunse în mari globuri de sticlă mată, ca să nu dea căldură. În această obscuritate, strada avea un aspect bizar. Nicio casă nu era prea înaltă şi aproape niciuna nu avea cat superior. Însă varietatea cea mai neprevăzută a arhitecturii (operă îndeobşte a zidarilor italieni), mărimea neobişnuită a ferestrelor, în raport cu forma scundă a clădirilor, ciubucăria, ridiculă prin grandoare, amestecul de frontoane greceşti şi chiar ogive, făcute însă din var şi lemn vopsit, umezeala, care dezghioca varul, şi uscăciunea, care umfla lemnăria, făceau din strada bucureşteană o caricatură în moloz a unei străzi italice. În apropierea mânăstirii şi peste drum de ea, o casă cu ferestre înalte era încă luminată. În faţa ei staţiona o trăsură luxoasă cu doi cai albi, înlăuntrul căreia dormea, cu capul în piept şi cu hăţurile în mână, un birjar gros, înfăşurat în tipicul veşmânt lung şi încreţit de catifea. Tânărul ajunsese cu greaua lui valiză în chip de balercă în dreptul ei şi, după oarecare examen, se opri lăsând o clipă jos povara. Casa avea un singur cat, aşezat pe un parter scund ale cărui geamuri pătrate erau acoperite cu hârtie translucidă, imitând un vitraliu de catedrală. Partea de sus privea spre stradă, cu patru ferestre de o înălţime absurdă, formând în vârful lor câte o rozetă gotică, deşi deasupra lor zidăria scotea tot atâtea mici frontoane clasice, sprijinite pe câte două mensole. Acoperişul cădea cu o streaşină lată înspre stradă, rezemându-se pe mensole despărţite de casetoane, totul în cel mai antic stil, dar mensolele, frontoanele şi casetoanele erau vopsite cu un ulei cafeniu. Zidăria era crăpată şi scorojită în foarte multe locuri şi din crăpăturile dintre faţada casei şi trotuar ieşeau îndrăzneţ buruienile. Un grilaj înalt şi greoi de fier, ruginit şi căzut puţin pe spate, dovedea, pe dreapta, existenţa unei curţi, în care se zărea prin întuneric atâta frunziş şi atâtea trunchiuri încât întinderea ei, deocamdată, nu se putea calcula, impresia trecătorului fiind totuşi de pădure fără fund. Grilajul avusese o poartă mare cu două aripi, legată acum cu un lanţ. O portiţă mai mică numai era deschisă, şi pe aceea, luându-şi sacul în mână, intră tânărul, după oarecare chibzuială. Ajungând în faţa uşii de la intrare, el se codi să urce cele două trepte de piatră şi porni spre fundul curţii spre a vedea dacă putea da de cineva în odăile de serviciu. Acolo putu să-şi dea seama că partea de din dos a casei avea o înălţime mai mare decât a restului, parter şi cat formând două coridoare suprapuse, cu geamlâc. Numai în catul de sus o lampă cu petrol ardea, restul mocnea în întuneric. Tânărul se întoarse spre intrarea din faţă şi medită un mijloc de a-şi vesti prezenţa. Însă nu văzu prin apropiere nicio sonerie, şi a bătea în uşă i se păru, cum era şi natural, o absurditate. Într-adevăr, uşa, de forma unei enorme ferestre gotice de lemn umflat şi descleiat de căldură sau ploaie şi bubos de vopsea cafenie, se întindea de la cele două trepte de piatră tocite în modul convexităţii, până aproape sub streaşină. Nicio perdea nu acoperea ochiurile de geam, pline de un praf străvechi, pe care se vedeau bine urmele picăturilor de ploaie şi ale melcilor fără casă. Neavând alt chip de ales, tânărul apăsă clanţa moale şi dădu să tragă uşa. Dar spre spaima lui, uşa cea uriaşă se mişcă aproape de la sine, căzând spre el cu un scârţâit îngrozitor. Intimidat, aşteptă ca lumea din casă, intrigată de zgomot, să năvălească jos, dar nu se întâmplă nimic. Tânărul intră atunci, încercând să închidă cât mai bine infernala uşă, şi abia înăuntru făcu uimitoarea descoperire că mânerul de os al unui probabil clopoţel interior atârna în sală. Dar nu îndrăzni să sune numaidecât, într-atât îl miră anticamera. Ea era de o înălţime considerabilă, ocupând spaţiul celor două caturi laolaltă. O scară de lemn cu două suişuri laterale forma un soi de piramidă, în vârful căreia un Hermes de ipsos, destul de graţios, o copie după un model clasic, dar vopsit detestabil cu vopsea cafenie, ţinea în locul caduceului o lampă de petrol cu glob de sticlă în chipul unui astru. Lampa era stinsă, în schimb o altă lampă, plină de ciucuri de cristal, atârnată de înaltul tavan, lumina tulbure încăperea. Ceea ce ar fi surprins aici ochiul unui estet era intenţia de a executa grandiosul clasic în materiale atât de nepotrivite. Pereţii, care, spre a corespunde intenţiei clasice a scării de lemn, ale cărei capete de jos erau sprijinite pe doi copii de stejar, adulterări donatelliene, ar fi trebuit sa fie de marmură sau cel puţin de ştuc, erau grosolan tencuiţi şi zugrăviţi cu şablonul şi cu mâna, imitând picturile pompeiene şi îndeosebi porfirul, prin naive stropituri verzi şi roşii. Însă sistemul de perspective şi festoane în loc să fie tratat pe întregul câmp al anticamerei, printr-o optică falsă de zugrav, era tăiat în două secţiuni corespunzând fiecărui cat, indicând astfel în chip supărător lipsa de coeziune a planurilor. În sfârşit, tavanul imita prin zugrăveli casetoanele unui plafon roman. Acest sistem de decoraţie, precum şi crăpăturile lungi şi neregulate ale pereţilor dădeau încăperii un aer de ruină şi răceală. Tânărul, hotărându-se în fine, trase de mânerul clopoţelului. Atunci un fel de schelălăit metalic răsună de sus ca-n nişte spaţii mari şi goale cu ecou rău. Trecu un timp chinuitor pentru necunoscutul de jos, apoi scara începu să scârţâie ca apăsată de o greutate extraordinară şi cu o iritantă încetineală. Când provocatorul acestor grozave pârâituri fu jos, tânărul văzu mirat un omuleţ subţire şi puţin încovoiat. Capul îi era atins de o calviţie totală şi faţa părea aproape spână şi, din cauza aceasta, pătrată. Buzele îi erau întoarse în afară şi galbene de prea mult fumat, acoperind numai doi dinţi vizibili, ca nişte aşchii de os. Omul, a cărui vârstă desigur înaintată rămânea totuşi incertă, zâmbea cu cei doi dinţi, clipind rar şi moale, întocmai ca bufniţele supărate de o lumină bruscă, dar privind întrebător şi vădit contrariat.

– Unchiul Costache? îndrăzni să deschidă gura tânărul, pe urmă, intimidat, refăcu întrebarea: Aici şade domnul Constantin Giurgiuveanu?

Bătrânul clipi din ochi, ca şi când n-ar fi înţeles întrebarea, mişcă buzele, dar nu răspunse nimic.

– Eu sunt Felix, adăogă tânărul, uimit de această primire, nepotul dumnealui.

Omul spân păru tot aşa de plictisit de întrebare, clipi de câteva ori din ochi, bolborosi ceva, apoi cu un glas neaşteptat de răguşit, aproape şoptit, duhnind a tutun, răspunse repede:

– Nu-nu-nu ştiu... nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc...

Buimăcit, tânărul stătu locului nemişcat, aşteptând o revenire asupra tăgadei. Dar bătrânul, după ce-l privi clipind, cu acea deferenţă hotărâtă cu care îndemni pe un individ să plece, zise din fundul gâtlejului: „Bună seara!" şi porni iarăşi, în scârţâituri îngrozitoare, pe scară. Tânărul puse mâna automatic pe mânerul valizei şi ieşi ameţit pe uşa gotică şi apoi pe poarta ruginită, trecu prin faţa muscalului, care sforăia mereu, şi porni dezorientat înainte.

Uimirea liceanului va părea nu se poate mai îndreptăţită, dacă vom şti cine era. Se numea Felix Sima şi sosise cu o oră mai înainte în Bucureşti venind din Iaşi, unde fusese elev în clasa a VIII-a a Liceului Internat. Sfârşise liceul, trecând şi examenul de capacitate, şi acum venea în Bucureşti la tutorele său, Costache Giurgiuveanu. Acest Giurgiuveanu, căruia obişnuia din familie a-i zice „unchiul, era cumnat al tatălui său care murise de un an. Doctorul Iosif Sima, fost medic militar, apoi demisionat, nu mai avea de mult rude apropiate de sânge. Singura lui soră, soţia lui Costache Giurgiuveanu, cel căutat, murise şi ea de mult. Văduv el însuşi de vreo zece ani, doctorul îşi ţinuse băiatul mai mult în pensionate şi în internate. După o lungă boală plictisitoare, se stinse şi el, cu satisfacţia că copilul e mare şi cu viitorul oarecum asigurat. În afară de un oarecare depozit în bani, doctorul lăsa lui Felix o casă cam veche dar solidă şi rentabilă în strada Lăpuşneanu. Pentru administrarea acestor bunuri, fusese indicat ca tutore „unchiul Costache, cumnatu-său. De un an de zile, Giurgiuveanu reprezenta pe Felix în raporturile cu şcoala, plătea taxele, semna în calitate de corespondent, iar Felix, la rândul lui, îi trimitea ştiri despre el. De altfel, relaţiile acestea nu erau deloc pricinuite de simpla întâmplare a tutelei: „unchiul Costache şi „verişoara Otilia, care trecea în genere drept fata lui Costache, fuseseră totdeauna numele cele mai pomenite din casa doctorului Sima şi socotite ca simbol al rudeniei apropiate.

Felix nu văzuse pe Costache Giurgiuveanu decât cu mulţi ani în urmă, ca copil, şi tot atunci o cunoscuse şi pe Otilia, care era o simplă fetiţă. Dar în fiecare an scria la sărbătorile consacrate şi în alte câteva împrejurări „unchiului Costache, întrebând ce mai face „verişoara Otilia, iar Otilia scria „unchiului Iosif, întrebând ce mai face „vărul Felix. Tânărul fiu al doctorului şi Otilia erau astfel în chip oficial intimi prin corespondenţă şi desigur că, dacă s-ar fi întâlnit, n-ar fi putut decât să continue şi oral stilul familiar din scrisori. Zăpăceala lui Felix era dar explicabilă. Numărul casei îl cunoştea infailibil, iar în casă locuiau „unchiul Costache şi „verişoara Otilia. Rămăsese hotărât, în urma unei corespondenţe pe care o ţinea, nu-i vorbă, cu Otilia, că, îndată ce va termina liceul, va veni la Bucureşti în vederea continuării studiilor, urmând să locuiască la unchiul-tutor în strada Antim. Îi vestise la vreme printr-o scrisoare, şi acum îi era dat să primească acest răspuns ciudat. Felix îşi cercetă bine memoria, spre a vedea dacă nu cumva are o lipsă, dar lucrul era cu neputinţă. Acela era numărul. Căută mai departe vreun bis şi se gândi la posibilitatea ca în curtea unchiului să fie mai mulţi locatari. Ştia însă bine că Giurgiuveanu era proprietar şi nu închiria, şi un chiriaş, de altminteri, ar fi ştiut la cine stă. Mai mult muncit de ciudăţenia acestei întâmplări decât de problema petrecerii nopţii în necunoscut, Felix mergea în neştire înspre strada Arionoaiei, când, deodată, o imagine i se fixă în minte. Pe un carton mic, o fotografie-vizit în tonalitate cafenie spălăcită înfăţişa un om cu capul aproape depilat, cu ochii foarte proeminenţi şi cu buze groase, cu numai câteva fire negre rare în loc de mustăţi. Această fotografie, care se afla pe biroul tatălui său, îi deştepta în minte, nu ştia de ce, ideea unui hoţ de copii mici. Însă era sigur că fotografia reprezenta pe unchiul Costache. Omuleţul de pe scara scârţâitoare, mult mai bătrân, era aidoma moralmente cu unchiul din fotografie. Un fior necunoscut de experienţă rea trecu prin sufletul candid al lui Felix: Să nu vrea să-l primească „unchiul"? Dar de ce? Fără îndoială că nu a lămurit bine.

Poate scrisoarea n-a sosit şi nu se aşteptau să vină aşa târziu, noaptea. Totuşi, spusese răspicat: „Eu sunt Felix!" Cu îndoiala în suflet, însă hotărât, tânărul se întoarse înapoi şi, după o scurtă codire, intră din nou în curte şi în anticameră şi trase de blestematul clopoţel, care răsună pe sus ca un vas de sticlă sfărâmat pe podele. După o aşteptare chinuitoare, scara începu să scârţâie greu şi bătrânul spân apăru din nou cu ochii miraţi.

– Ce e? întrebă el în şoaptă, ca şi când nu l-ar fi văzut pe băiat.

Glasul acestuia pieri de emoţie şi inima-i zvâcni cu violenţă în piept. Încercă să-şi adune puterile, când o voce cristalină se auzi de sus:

– Dar, papa, e Felix!

Felix privi spre capătul scării ca spre un cer deschis şi văzu în apropierea lui Hermes cel vopsit cafeniu un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat cu bucle, căzând până pe umeri. Atunci bătrânul, ca şi când totul s-ar fi petrecut în modul cel mai firesc, fără nicio lămurire asupra atitudinii dinainte, clipind molatic din ochi, cu aceeaşi duhoare de tutun şi cu acelaşi glas fără acustică, zise lui Felix Sima:

– Ia-ţi geamantanul şi vino sus!

Urcară amândoi pe scara pârâitoare şi se găsiră într-un soi de antreu pe care tânărul nu avu răgaz să-l examineze, rămânând totuşi cu sentimentul că mobilele erau toate acoperite cu nişte cămăşi de materie fumurie. Fata, subţiratică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc şi cu o mare coleretă de dantelă pe umeri, îi întinse cu francheţe un braţ gol şi delicat. Felix îi strânse mâna şi avu o clipă impulsiunea de a i-o săruta, însă fata i-o trase cu mult înainte de a lua o deciziune şi i-o trecu sub braţul lui stâng.

– Ce bine-mi pare, ce bine-mi pare, zise ea volubil, că ai venit. Eu sunt Otilia.

Apoi, părându-i-se că tânărul nu reacţionează destul de călduros, întrebă, întorcând adânc faţa spre el:

– Oare nu-ţi pare bine?

– Ba da! răspunse sfios Felix, contrariat că nu vine nimeni să-i ia valiza din mână.

Condus de Otilia şi urmat de bătrân, Felix intră într-o odaie foarte înaltă, încărcată de un fum des şi înţepător de tutun ca o covertă de vapor pe Marea Nordului. În mijlocul ei, la o masă rotundă prevăzută cu o mare lampă de petrol cu glob de sticlă mată, se aflau, în faţa unui joc de table, trei persoane care la deschiderea uşii ridicară capul în felurite grade de curiozitate. Erau două femei şi un bărbat. Bătrânul merse şi ocupă scaunul rămas gol lângă ceilalţi, în vreme ce Otilia conduse pe Felix de-a dreptul la masă, prezentându-l.

– E Felix, zise ea oprindu-se în faţa bărbatului care tocmai aruncase zarurile.

Acesta ridică numaidecât capul şi întinse repede mâna. Era un om cam de vreo cincizeci de ani, oarecum voluminos, totuşi evitând impresia de exces, cărnos la faţă şi rumen ca un negustor, însă elegant prin fineţea pielii şi tăietura englezească a mustăţii cărunte. Părul rar, dar bine ales într-o cărare care mergea din mijlocul frunţii până la ceafă, lanţul greu de aur cu breloc la vestă, hainele de stofă fină, parfumul discret în care intra şi o nuanţă de tabac, toate acestea reparau cu desăvârşire, în apropiere, neajunsurile vârstei şi ale corpolenţei.

– Pascalopol, se recomandă el cu o ceremonie care trăda creşterea lui aleasă, reţinând ceva mai mult mâna tânărului într-a sa, spre a-l examina. Îl privi fără excesivă cordialitate, chiar cu oarecare umbră de ironie îndepărtată, însă cu o politeţe grabnică, respectuoasă:

– Vasăzică d-ta eşti Felix de care ne-a vorbit atâta domnişoara Otilia!

– Este băiatul doctorului Sima de la Iaşi, completă în şoaptă bătrânul, frecându-şi mâinile cu un râs prostesc.

– Da, da, da! adăogă Pascalopol, părând a căuta în memorie şi, cu un zâmbet graţios, care îi descoperi o dantură bine reparată, abandonă uşor mâna tânărului.

Otilia opri pe Felix în faţa femeii mai mature. Era o doamnă cam de aceeaşi vârstă cu Pascalopol, însă cu părul negru pieptănat bine într-o coafură japoneză. Faţa îi era gălbicioasă, gura cu buzele subţiri, acre, nasul încovoiat şi acut, obrajii brăzdaţi de câteva cute mari, acuzând o slăbire bruscă. Ochii îi erau bulbucaţi ca şi aceia ai bătrânului, cu care semăna puţin şi avea de altfel aceeaşi mişcare moale a pleoapelor. Era îmbrăcată cu bluză de mătase neagră cu numeroase cerculeţe, strânsă la gât cu o mare agrafă de os şi sugrumată la mijloc cu un cordon de piele, în care se vedea, prinsă de un lănţişor, urechea unui cesuleţ de aur. Doamna, care juca table cu Pascalopol, în vreme ce ceilalţi priveau, ridică o faţă scrutătoare şi examină din cap până în picioare pe Felix, ridicându-şi în acelaşi timp cu multă demnitate mâna spre a-i fi sărutată.

– Hm! spuse ea arţăgos şi cu un glas răguşit, însă forte. Dar eşti flăcău în lege!

– Intră la Universitate, Aglae, lămuri bătrânul, cu acelaşi supărător glas stins, însoţit de râsul fără rost.

– Da?! se miră sumbru doamna şi-şi continuă jocul cu Pascalopol.

– E tanti Aglae, sora lui papa, explică Otilia lui Felix, văzându-l cam nedumerit.

– De unde să mă cunoască? întrebă Aglae. Când a murit mă-sa, era numai atât. De atunci nu l-am mai văzut. Tu ţi-l aminteşti, Aurico?

Ruşinat de bruscheţea expresiunii „mă-sa" şi de familiaritatea cu care oameni aproape străini vorbeau de familia lui, Felix privi sfios la aceea pe care o chemau Aurica. Era o fată cam de 30 de ani, cu ochii proeminenţi ca şi ai Aglaei, cu faţa prelungă, sfârşind într-o bărbie ca un ac, cu tâmple mari încercuite de două şiruri de cozi împletite. Şedea cu coatele pe masă şi cu capul între palme, privind jocul celor doi. La apropierea lui Felix, ridică ochii fixând cu avidă curiozitate pe tânăr şi întinzându-i la buze o mână arcuită.

– E verişoara Aurelia, comentă Otilia.

Lui Felix numele acestea îi erau vag cunoscute, dar nu-şi amintea să mai fi văzut vreodată persoanele. Îl supăra de altfel grozav ridicola valiză, pe care o trecuse în mâna stângă, neavând răgazul s-o aşeze undeva. Otilia, sfârşind prezentarea, părăsi braţul lui Felix şi se rezemă de scaunul lui Pascalopol, întrebând:

– Cum merge?

– Prost, domnişoară Otilia! zise acesta, întorcând un cap galeş spre speteaza scaunului său.

Rămas singur, Felix căută o scăpare din această ciudată situaţie şi se retrase spre fundul odăii unde, în semiobscuritate, se zărea o canapea de pluş roşu. Văzându-se uitat de toţi, îşi lăsă în sfârşit valiza jos şi se aşeză. O tuse apropiată îl făcu să tresară speriat. Abia atunci observă că în apropierea sa, la o mesuţă, se mai afla un om. Un bărbat în vârstă, cu papuci verzi în picioare şi cu o broboadă pe umeri mişca mâinile asupra mesei, ţintind atent. Avea mustăţi pleoştite şi un mic smoc de barbă. Individul ridică asupra lui Felix nişte ochi grozav de spălăciţi şi-i lăsă apoi asupra mesuţei, fără să scoată o vorbă. Abia după ce se mai adaptă obscurităţii, Felix constată cu surprindere că domnul cu broboadă broda cu lână de felurite colori o bucată de etamină întinsă pe un mic gherghef.

– Proaste zaruri! bombăni Aglae. Apoi, după o pauză: Dar, Costache, la cine o să stea „băiatul"?

– La noi! explică Otilia.

Şedea acum cu o coapsă pe marginea fotoliului bătrânului, jucându-şi ca o pendulă piciorul, în vreme ce cu mâna stângă îmbrăţişase capul vădit mulţumit al aceluia.

– Aşa?! se miră Aglae. N-am ştiut: faci azil de orfani.

– Dar Felix are venitul lui, protestă Otilia, nu-i aşa, papa?

– A-a-are! bolborosi moş Costache, privind ca un protejat în ochii Otiliei, care îi scutura un fulg de pe haină.

– Atunci faceţi pensiune, continuă implacabil Aglae. O să aibă Otilia cu cine se distra, ce zici, Pascalopol?

Pascalopol îşi muşcă puţin buza de sus, cam schimbat la faţă, dar, lovind zarurile, răspunse conciliant:

– Aşa eşti d-ta, cocoană Aglae, maliţioasă.

Otilia sărise acum de pe scaunul lui moş Costache pe acela al lui Pascalopol, pendulându-şi şi aici piciorul. Această prezenţă avu efecte tonice asupra jucătorului, fiindcă începu să manevreze cu mai multă vigoare. După câteva mutări repezi îşi retrase mâinile, notificând c-un râs sonor de om gras:

– Încă o linie!

În vreme ce Aglae reîntocmea jocul, Pascalopol contempla pe Otilia. Aceasta îi potrivea acul cu perlă din cravată, îi scutura uşor umerii, privindu-l cu o graţioasă maternitate, mereu atârnată pe marginea scaunului. Deodată, privind spre mâinile albe şi încărcate de inele ale lui Pascalopol, se entuziasmă:

– Vai, ce inel frumos! Nu l-am mai văzut.

Inelul în chestiune era petrecut pe degetul mic al mâinii stângi, cam spre vârful lui, deşi degetul era destul de fin. S-ar fi părut că bijuteria nu era pe măsura proprietarului şi era pusă acolo numai spre păstrare. Era un inel simplu, însă un foarte frumos safir încadrat într-un număr de mici perle, ca un miez de floare între corole, şi apoi elegant strâns în câteva foi de aur. Pascalopol îl scoase cu o grabă extraordinară şi-l întinse Otiliei, rugând-o cu toată afecţiunea teatrală pe care un om matur e în stare s-o pună în glas:

– Te rog să-l iei!

Otilia îl aşeză pe inelarul mâinii drepte şi, ridicându-şi braţul subţire în dreptul lămpii, zise exaltată:

– E superb!

Apoi trecu lângă bătrân, sub ochii căruia îl puse îmbrăţişându-i umărul cu mâna stângă.

– Nu e aşa, papa?

Bătrânul îl privi avid cu ochii lui bulbucaţi, şi din buzele sale groase emise invitaţia şoptită:

– Ia-l! Ţi-l dă ţie.

Prin ochii Aglaei şi ai Aurichii trecură fulgere scurte.

– Nu ţi-e ruşine, Costache, lăsaţi omului inelul. Poate e vreo amintire.

În loc de orice protest, Otilia întinse inelul lui Pascalopol. Acesta însă îi prinse mâna.

– Te rog să-l iei. Pentru d-ta l-am şi adus, dar am uitat. Mi-ai vorbit de safir ca de un porte-bonheur al d-tale.

Zicând acestea, Pascalopol îi strecură inelul în deget şi, ţinându-i braţul, i-l sărută în apropiere de cot.

– Ascultă, Pascalopol, izbucni Aglae iritată, joci sau nu joci? Văd că te zbenguieşti cu fetele. Simioane, strigă ea, aruncând ochii spre fundul odăii, tu ce faci acolo? De ce nu te duci să te culci?

Omul cu broboadă şi scurt barbişon, care broda şi scruta din când în când pe Felix, scoase un scurt mormăit.

Zarurile începură din nou să cadă.

Părăsit de toţi, obosit, Felix examina mediul în care căzuse. Otilia îl surprinsese de la început şi n-ar fi putut spune ce sentiment nutrea faţă de dânsa, dar simţea că are încredere în ea. Fata părea să aibă optsprezece-nouăsprezece ani. Faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri, arăta şi mai copilăroasă între multele bucle şi gulerul de dantelă, însă în trupul subţiratec, cu oase delicate de ogar, de un stil perfect, fără acea slăbiciune suptă şi pătrată a Aureliei, era o mare libertate de mişcări, o stăpânire desăvârşită de femeie. Moş Costache o sorbea umilit din ochi şi râdea din toată faţa lui spână când fata îl prindea în braţele ei lungi. Fata avea, era limpede, toată iniţiativa, şi Costache era un simplu satelit al voinţei ei. Însă Otilia nu făcea niciun gest care să pară îndrăzneţ, nu scotea nicio vorbă nechibzuită. Totuşi, pe Felix, familiaritatea ei, oricât de copilărească, cu Pascalopol îl nemulţumi. Lui Felix apariţia Otiliei îi dădu un sentiment inedit, de mult presimţit. Nu avusese până acum nicio intimitate cu vreo femeie. Mamă-sa murise de mult, de când el era în şcoala primară, şi nu avea atuncea destulă complicaţie sufletească spre a o cunoaşte mai de aproape. Ea era o fire bolnăvicioasă şi iritabilă şi stătea mai toată vremea întinsă pe o canapea într-o odaie, citind câte o carte, strigând şi poruncind slugilor prin uşa întredeschisă. Cu multe săptămâni înainte de a muri, ea dispăruse de acasă, şi Felix înţelegea acum că doctorul Sima, tată-său, o internase în vreun sanatoriu. Doctorul mânca la masă împreună cu copilul, sumbru, fără să scoată o vorbă, mângâind numai la plecare băiatul pe păr şi întrebându-l dacă e bine şi n-are nevoie de ceva. Într-o seară, doctorul Sima, după o lipsă de o zi întreagă, în care slugile se purtară faţă de Felix cu o ciudată stimă compătimitoare, veni palid şi obosit, îmbrăcat în negru. Îl chemă grav pe Felix, îi cuprinse amândouă mâinile într-ale sale şi-i vorbi astfel:

– Felix, eşti destul de mare şi de cuminte ca să-ţi spun o imensă veste tristă: mama ta n-are să mai vie niciodată acasă, mama ta s-a prăpădit.

Doctorul îngălbeni şi mai tare la solemnitatea propriilor lui cuvinte şi strânse puternic mâinile copilului, spre a-i ocroti izbucnirea. Dar vestea era prea tare pentru experienţa sufletească a lui Felix. El înţelese doar atât, că ceva foarte neobişnuit se petrece în casă, şi lăsă capul în jos. Doctorul continuă:

– Mâine, când te duci la şcoală, spune domnului institutor că n-ai să mai vii. Vei merge într-un pensionat.

Toată noaptea, Felix fu chinuit de o agitaţie nemaiavută, care-i sfărâmă somnul. Nu era nici durere propriu-zisă, nici frică, ci acel zbucium al necunoscutului pe care-l ai în noaptea dinaintea plecării pentru totdeauna într-o ţară îndepărtată. A doua zi