Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava

Facultatea de Ştiinţe Economice şi Administraţie Publică

PIEŢE DE CAPITAL

Prof. univ. dr. Gabriela PRELIPCEAN

2021
CUPRINS

CAP.1. PIAŢA DE CAPITAL – COMPONENTĂ A SISTEMULUI

FINANCIAR ............................................. 3
1.1. PIAŢA DE CAPITAL: CONCEPT ŞI
TRĂSĂTURI .........................................................................
......................................... 3
1.2. CEREREA ŞI OFERTA DE
CAPITAL ...........................................................................
....................................................... 5
1.3. STRUCTURA PIEŢEI DE
CAPITAL ...........................................................................
......................................................... 7
CAP. 2. CONCEPTUL DE BURSĂ ŞI APARIŢIA
EI.................................................................................
........ 10
2.1. CONCEPTUL DE BURSĂ ŞI APARIŢIA
EI ................................................................................
......................................... 10
2.2. CLASIFICAREA
BURSELOR ..........................................................................
................................................................. 10
2.3. ROLUL BURSELOR ŞI IMPORTANŢA
LOR ...............................................................................
....................................... 11
CAP.3. VALORILE
MOBILIARE .........................................................................
................................................ 14
3.1. CARACTERISTICILE VALORILOR
MOBILIARE .........................................................................
..................................... 14
3.2. CLASIFICAREA VALORILOR
MOBILIARE .........................................................................
............................................ 15
3.3.
ACȚIUNILE .........................................................................
...................................................................................
.... 15
3.4.
OBLIGAȚIUNILE .....................................................................
...................................................................................
18
CAP.4. ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA BURSELOR DE
VALORI .................................................... 21
4.1. MODELE DE ORGANIZARE
BURSIERĂ ..........................................................................
................................................ 21
4.2. MEMBRII
BURSEI ............................................................................
............................................................................. 22
4.3. SOCIETĂŢILE DE
BURSĂ .............................................................................
................................................................. 23
4.4. AGENŢII DE
BURSĂ .............................................................................
........................................................................ 23
CAP.5. MECANISMUL TRANZACŢIILOR
BURSIERE ..........................................................................
......... 26
5.1. MECANISMUL GENERAL AL TRANZACŢIILOR
BURSIERE ..........................................................................
.................... 26
5.2. ETAPELE LISTĂRII ACȚIUNILOR PE PIAȚA REGLEMENTATĂ A
BVB .............................................................................
27
5.3. OBLIGAȚII DE RAPORTARE ALE
EMITENȚILOR .......................................................................
...................................... 28
5.4. ORDINELE DE
BURSĂ .............................................................................
..................................................................... 28
CAP. 6. MODALITĂŢI DE COTARE LA
BURSĂ .............................................................................
................. 31
6.1. COTAREA LA BURSĂ –
CONŢINUT ..........................................................................
...................................................... 31
6.2. TEHNICI DE
COTARE ............................................................................
........................................................................ 31
6.3. MODALITĂŢI DE NEGOCIERE CONSACRATE ÎN PRACTICA
INTERNAŢIONALĂ ............................................................... 32
CAP. 7. INDICI
BURSIERI...........................................................................
.......................................................... 34
7.1. CARACTERISTICILE INDICILOR
BURSIERI ..........................................................................
........................................... 34
7.2. CRITERII DE CLASIFICARE A INDICILOR
BURSIERI ..........................................................................
.............................. 34
7.3. PRINCIPIILE DE CONSTRUCȚIE A INDICILOR
BURSIERI ..........................................................................
........................ 35
7.4. INDICII PIEȚEI DE CAPITAL DIN
ROMANIA ...........................................................................
....................................... 36
BIBLIOGRAFIE ......................................................................
................................................................................ 39
CAP.1. PIAŢA DE CAPITAL – COMPONENTĂ A SISTEMULUI FINANCIAR

1.1. Piaţa de capital: concept şi trăsături

1.2. Cererea şi oferta de capital
1.3. Structura pieţei de capital

1.1. Piaţa de capital: concept şi trăsături

Piaţa de capital reprezintă ansamblul relaţiilor şi mecanismelor prin care se

realizează
transferul fondurilor de la cei care au un surplus de capital – investitorii –
către cei care au nevoie de
capital – emitenţii de titluri - cu ajutorul unor instrumente specifice (valorile
mobiliare emise) şi prin
intermediul unor operatori specifici (societăţile de servicii investiţii
financiare).

Existenţa pieţei de capital este determinată de cererea de capital pentru

necesităţi curente de
trezorerie şi pentru investiţii şi, totodată, este condiţionată de un real proces
de economisire ca
fundament al ofertei de capital. Piaţa de capital leagă emitenţii de valori
mobiliare şi altor instrumente
financiare de investitorii individuali şi instituţionali prin intermediul
societăţilor de servicii de
investiţii financiare.0F1

1 Anghelache, Gabriela, Piaţa de capital în context european, Editura Economică,

Bucureşti, 2009

Piaţa de capital funcţionează, aşadar, ca un mecanism de legătură între cei la

nivelul cărora se
manifestă un surplus de capital (investitorii) şi cei care au nevoie de capital
(emitenţii). Fluxurile de
capital dintre emitenţi şi investitori sunt puse în evidenţă de emisiunea şi
tranzacţionarea unor
instrumente specifice, de tipul valorilor mobiliare. Ca orice piaţă, piaţa de
capital poate fi definită
formal ca ”loc de întâlnire” a vânzătorilor şi cumpărătorilor de instrumente
financiare.

Piaţa de capital realizează aşadar legătura dintre emitenţi şi investitori, a căror

decizie de
investire vizează două obiective complementare:

 rentabilitatea, respectiv un grad înalt de fructificare a capitalurilor;

 lichiditatea, adică recuperarea cât mai operativă a capitalului investit.

Din punctul de vedere al sferei sale de cuprindere, în literatura de specialitate

s-au structurat
două concepţii referitoare la piaţa de capital: concepţia anglo-saxonă şi concepţia
continental-
europeană, de sorginte franceză (Figura nr.1).

Figura nr.1 - Moduri de definire a pieţelor

În accepţiunea anglo-saxonă, piaţa de capital este o componentă a pieţei financiare
alături de
piaţa monetară şi piaţa asigurărilor:

 piaţa de capital = destinată capitalurilor pe termen mediu şi lung (sinonimă cu

piaţa
valorilor mobiliare)

 piaţa monetară = destinată capitalurilor atrase şi plasate pe termen scurt şi

mediu

 piaţa asigurărilor = piaţă specifică ce sprijină derularea activităţii pe

celelalte pieţe.

În accepţiunea continental-europeană, structura pieţei de capital este complexă şi

include piaţa
monetară, piaţa ipotecară şi piaţa financiară:

 piaţa monetară = este o piaţă a capitalurilor pe termen scurt şi mediu; obiectul

tranzacţiilor
pe această piaţă îl constituie moneda numerar şi/sau banii de cont, aici fiind
incluse şi tranzacţiile cu
efecte de comerţ, certificate de depozit, bonuri de tezaur, bilete de trezorerie.
Participanţii pe această
piaţă sunt băncile centrale, băncile comerciale şi specializate, casele de
economii, societăţile de
asigurări, trezoreria publică.

 piaţa ipotecară = s-a creat în numeroase ţări ca urmare a dezvoltării

înregistrată de
activitatea de creditare în domeniul imobiliar (construcţii de locuinţe).
Dimensiunile ample ale
creditului ipotecar implică o mobilizare vastă de resurse, de regulă capitaluri
disponibile pe termen
lung. Participanţii pe această piaţă sunt casele de economii, societăţile de
asigurări, bănci şi societăţi
ipotecare, bănci comerciale.

 piaţa financiară = are ca obiect emisiunea, plasarea şi tranzacţionarea

titlurilor de capital
pe termen lung.

În România, abordarea cea mai des utilizată este cea anglo-saxonă, potrivit căreia
piaţa de
capital este o componentă a pieţei financiare.

Instrumentele specifice pieţei de capital sunt:

- valorile mobiliare cu venituri fixe

~ titluri de trezorerie (bonuri de tezaur, obligaţiuni de trezorerie)

~ titluri emise de agenţii guvernamentale

~ obligaţiuni municipale

~ obligaţiuni corporative
- valorile mobiliare cu venituri variabile

~ acţiuni comune şi preferenţiale

~ produse derivate (forwards, futures, options)

~ produse sintetice (contracte pe indici bursieri)

Scopul pentru care un investitor se adresează pieţei de capital vizează obţinerea

unui câştig
direct (sub forma dividendelor şi a dobânzilor pe care le poate încasa ca urmare a
investiţiei pe care
o realizează), a unui câştig indirect (ca urmare a creşterii ulterioare a cursului
de piaţă al titlurilor
achiziţionate comparativ cu preţul la care acestea au fost iniţial cumpărate) dar
şi lichiditatea
investiţiei sale (prin posibilitatea recuperării într-un interval de timp cât mai
scurt şi cu costuri cât mai
scăzute a capitalului investit, prin transformarea titlurilor deţinute în numerar).

De asemenea, la tranzacţionarea titlurilor pe piaţa de capital trebuie avut în

vedere cuplul
rentabilitate – risc. Ceea ce îi interesează pe investitori este rentabilitatea
scontată, cea aşteptată din
deţinerea activului financiar (încasarea unui dividend, a unei dobânzi, variaţia
favorabilă a cursului
activului respectiv). Riscul unui titlu financiar apare atunci când există
incertitudinea legată de
valoarea activului financiar la o dată viitoare, în momentul în care previziunile
cu privire la evoluţia
titlurilor financiare nu se realizează.

Trăsăturile pieţei de capital:

- piaţă deschisă - plasamentul este efectuat de marea masă a investitorilor iar

tranzacţiile cu
titluri au un caracter public;
- Produsele pieţei sunt instrumente pe termen mediu si lung. Pe piaţa de capital,
investirea
banilor se realizează pe perioade mai mari de un an.
- instrumentele pieţei de capital se caracterizează prin negociabilitate şi
transferabilitate.
Acestea pot fi transmise în mod liber între diverşii posesori.
- vânzarea/cumpărarea de titluri nu se realizează în mod direct, ci prin
activitatea desfăşurată
de intermediari. Ei asigură legătura între cei care au capitaluri disponibile şi
doresc să le investească
(oferta de capitaluri) şi cei care au nevoie de capitaluri şi emit titluri pe piaţă
(cererea de capitaluri).

Sursa: Anghelache, G. - Piaţa de capital în context european, Ed. Economică,

Bucureşti, 2009, p.17

Figura nr.2 – Poziţia intermediarilor pe piaţa de capital

Piaţa de capital are un rol important în dezvoltarea economică, prin:

- trecerea de la proprietatea centralizată la cea descentralizată

- posibilitatea finanţării directe a agenţilor economici (prin emisiune de acţiuni
sau obligaţiuni)
- atragerea excedentului de resurse financiare existent în economie şi plasarea sa
eficientă
- cunoaşterea activităţii agenţilor economici în ceea ce priveşte eficacitatea
activităţii,
solvabilitatea şi competitivitatea lor.
1.2. Cererea şi oferta de capital

Într-o economie, finanţarea activităţii se poate realiza în mod direct (prin

emiterea de titluri
financiare de către solicitatorii de fonduri şi vânzarea acestora direct către
investitori) sau în mod
indirect (prin intermediul instituţiilor bancare care atrag economiile existente şi
le plasează sub formă
de credite).

Participanţii pe piaţa de capital sunt: emitenţii de titluri, intermediarii,

investitorii.

Emitenţii de titluri pe piaţa de capital pot fi societăţile comerciale, statul,

colectivităţile locale
care solicită resurse financiare cu caracter definitiv sau temporar în vederea
constituirii sau majorării
capitalului social sau pentru alte scopuri.

Legătura dintre deţinătorii de fonduri (investitorii) şi utilizatorii acestora

(emitenţii de titluri)
se realizează prin intermediul unor instituţii financiare specializate care se
angajează în distribuţia
primară şi secundară a titlurilor, tranzacţionarea acestor titluri (în nume şi pe
cont propriu sau în
activităţi de intermediere, în contul unor terţi).

Astfel, intermediarii sunt reprezentaţi de societăţile de servicii de investiţii

financiare la care
emitenţii de titluri şi investitorii apar în calitate de clienţi. Intermediarii
sunt persoane juridice
autorizate să desfăşoare activitate pe piaţa de capital prin intermediul agenţilor
de valori mobiliare,
de tipul:

• brokeri – efectuează tranzacţii numai în numele şi pe contul clientului;

• dealeri – efectuează tranzacţii pentru clienţi, dar şi în numele şi în contul
societăţii de
servicii de investiţii financiare (SSIF) în cadrul cărora îşi desfăşoară
activitatea;
• traderi – persoane juridice care tranzacţionează atât pe piaţa bursieră, cât şi
pe cea
extrabursieră. Ei au în atribuţia lor negocierea cererilor şi ofertelor, precum şi
încheierea de tranzacţii
exclusiv în nume şi pe cont propriu numai pe pieţele instrumentelor financiare
derivate.

Pe piaţa de capital în calitate de investitori pot derula operaţiuni atât

persoanele fizice, cât şi
persoanele juridice.

Cererea de capital aparţine unor operatori precum:1F2

2 Anghelache, Gabriela, Piaţa de capital în context european, Editura Economică,

Bucureşti, 2009

- societăţi comerciale publice sau private;

- alte categorii de agenţi economici;
- instituţii financiar-bancare şi de asigurări;
- instituţii publice;
- guverne;
- organisme financiar-bancare de pe piaţa internaţională.

Cererea de capital poate fi:

⇒ structurală, determinată de:

- nevoia finanţării unor acţiuni economice în diverse ramuri de activitate;
- achiziţionarea bunurilor de investiţii şi finanţarea unor programe de dezvoltare;

- constituirea şi majorarea fondurilor financiare ale instituţiilor şi organismelor

financiar-
bancare naţionale şi internaţionale.

⇒ conjuncturală, determinată de:

- insuficienţa sau indisponibilitatea resurselor interne;
- restricţiile excesive în acordarea creditelor;
- nevoile financiare generate de deficitul bugetar şi al balanţei de plăţi externe.

Cererea conjuncturală este influenţată de:

- fluctuaţia preţurilor,
- modificarea ratei dobânzii,
- neachitarea la termen a datoriilor,
- evoluţia cursului valutar etc.

Oferta de capital are la bază un proces de economisire la nivelul persoanelor

fizice şi juridice
care dispun de un surplus financiar pe care sunt dispuse să îl investească în
active monetare
(constituirea de depozite bancare), active reale (maşini, clădiri, terenuri) sau
active financiare (acţiuni,
obligaţiuni, bonuri de tezaur).

Oferta de capital aparţine deţinătorilor de capitaluri (societăţi comerciale,

bănci, case de
economii, societăţi de asigurare, case de pensii, persoane particulare), este
influenţată direct de
procesul de economisire şi reprezintă disponibilităţilor băneşti temporar libere
pentru care se caută
un plasament cât mai avantajos.

Investitorii pe piaţa de capital pot fi individuali şi instituţionali.

Investitorii individuali (persoane fizice şi juridice) realizează tranzacţii de

dimensiuni reduse
şi pot fi:

- activi: încearcă să valorifice mişcarea cursului bursier pentru a obţine profit;

- pasivi: cumpără şi păstrează valorile mobiliare cu scopul de a-şi asigura
câştiguri de capital
pe termen lung

Investitorii individuali nu au o influenţă semnificativă asupra volumului

tranzacţiilor şi
cursului titlurilor financiare.

Investitorii instituţionali (bănci, societăţi de asigurări, societăţi de

investiţii, societăţi ce
administrează fonduri de pensii), prin activitatea lor, au un impact crescut asupra
preţului titlurilor
financiare deoarece tranzacţionează un volum semnificativ de titluri financiare.

La nivelul cererii şi ofertei de capital se poate manifesta riscul - determinat de

o multitudine
de factori. Acest risc poate fi perceput ca fiind:

- riscul determinat de reglementările juridice sau fiscale aferente pieţei de

capital (în
special) şi pieţei financiare (în general) – risc legislativ
- riscul legat de încălcarea obligaţiilor prevăzute în contract (întârzierea plăţii
dobânzilor
sau nerecuperarea capitalului investit) – risc contractual
- riscul aferent tranzacţionării titlurilor deţinute şi obţinerii de fonduri
lichide, operaţiuni
care în perioade caracterizate de tensiuni conjuncturale, devin dificile şi
costisitoare – risc de
lichiditate
- riscul legat de variaţia condiţiilor de pe pieţele financiare care afectează
negativ
investiţia în titlurile financiare – risc de piaţă
- riscul determinat de decizia adoptată în ceea ce priveşte plasarea capitalurilor
disponibile în active monetare, active reale sau active specifice pieţei de capital
- riscul decizional
(riscul opţional al investirii)

1.3. Structura pieţei de capital

Piaţa de capital poate fi clasificată având în vedere mai multe criterii:

 după modul de formare a preţului valorilor mobiliare: piaţă de licitaţie şi piaţă
de negocieri

- piaţa de licitaţie - preţul se formează ca punct de echilibru între cererea şi

oferta concentrată
pe piaţă. Tranzacţionarea este condusă de o terţă persoană pe baza cererilor şi
ofertelor în care se
menţionează preţul şi cantitatea.
- piaţa de negocieri - tranzacţiile se derulează pe baza unui nivel negociat al
preţului,
cumpărătorii şi vânzătorii negociază între ei preţul şi volumul valorilor
mobiliare, fie direct, fie prin
intermediari.

Piaţa de licitaţie este reprezentată de orice bursă de valori, în cadrul căreia

caracteristica de
bază este unicitatea preţului la care se derulează o tranzacţie cu un anumit tip de
valoare mobiliară.
Pe pieţele de negocieri (pieţe extrabursiere), tranzacţiile se derulează la preţuri
diferite (preţuri
multiple) pentru aceeaşi valoare mobiliară, în funcţie de înţelegerea între
participanţi.
 după modul achiziţionării valorilor mobiliare: piaţă primară şi piaţă secundară

- piaţa primară este cea în cadrul căreia se emit valori mobiliare şi se realizează
distribuirea
iniţială (prima lor vânzare). Ea asigură întâlnirea cererii cu oferta de titluri
permiţând finanţarea
activităţii agenţilor economici. Este un mijloc de distribuire şi plasament de
titluri. Pe această piaţă,
agenţii economici care au nevoie de fonduri, oferă noi titluri financiare pe termen
lung care sunt
achiziţionate de persoanele fizice şi juridice care dispun de fonduri temporar
disponibile. Piaţa
primară oferă posibilitatea transformării directe a economiilor prin achiziţionarea
de titluri care
reflectă drepturile dobândite de către cei care au participat la oferta de fonduri.
Ea permite atragerea
capitalurilor în scopul constituirii sau creşterii capitalului social, precum şi
apelarea la resurse
împrumutate.

- piaţa secundară este cea pe care se derulează tranzacţii cu valori mobiliare deja
emise,
deţinute de persoane fizice sau juridice ce apar în calitate de investitori. Ea are
rolul de concentrare a
cererii şi ofertei de titluri pe termen lung deja emise pe piaţa primară. Este
deschisă, publică
(plasamentul şi tranzacţionarea efectuându-se în marea masă a investitorilor),
putând fi piaţă de
licitaţie (bursa) sau de negociere (piaţa extrabursieră). Are în vedere realizarea
de operaţiuni cu titluri
care au făcut obiectul unei emisiuni anterioare. Piaţa secundară asigură
lichiditatea şi mobilitatea
fondurilor disponibile existente într-o economie oferind posibilitatea
investitorilor de a-şi modifica
structura portofoliilor de titluri înainte de scadenţa acestora, contribuind în
acelaşi timp şi la buna
funcţionare a pieţei primare.

Pentru a funcţiona eficient, piaţa secundară trebuie să respecte anumite cerinţe:

- lichiditate = uşurinţa cu care se vând/cumpără valori mobiliare, cu risc redus de

pierdere de capital;
- eficienţă = cu cât preţurile de pe piaţă sunt ajustate mai rapid, indiferent de
motiv, cu
atât mai eficient va opera piaţa;
- transparenţă = informaţii libere, uşor accesibile, corecte şi la timp asupra
preţurilor şi
volumelor de tranzacţie, asupra cererii/ofertei etc., pentru o bună orientare a
investitorilor şi
contracararea tendinţelor de monopol;
- corectitudine = adoptarea şi punerea în aplicare a unor reglementări care să
contracareze tendinţele de manipulare a pieţei;
- adaptabilitatea la condiţiile economice, sociale, financiare etc.

Funcţiile pieţei secundare sunt:

● asigurarea lichidităţii şi mobilităţii economiilor investite
● furnizarea posibilităţii pentru investitori de recuperare a fondurilor înainte de
scadenţă pe o piaţă
oficială şi organizată în acest scop
● evaluarea permanentă a titlurilor cotate.

 după tipul valorilor mobiliare negociate (obiectul tranzacţiei):

- piaţa acţiunilor
- piaţa obligaţiunilor
- piaţa instrumentelor derivate
- piaţa contractelor futures
- piaţa opţiunilor

 după intervalul dintre momentul iniţierii tranzacţiei şi momentul finalizării

acesteia
(transferul dreptului de proprietate asupra valorilor mobiliare către noul
proprietar şi efectuarea
viramentelor în conturile clienţilor):

- piaţă la vedere (piaţa cu plata cash) - pe care o tranzacţie iniţiată în prezent

va fi
finalizată într-un interval ce poate varia de la o zi la o săptămână (în funcţie de
reglementările
specifice fiecărei pieţe)
- piaţă la termen - cu finalizare la scadenţe diferite, în funcţie de tipul
tranzacţiei

În concluzie, piaţa de capital este acel segment al pieţei naţionale sau

internaţionale, pe care
se concentrează cererea şi oferta de bani şi valori mobiliare. Piaţa de capital are
un rol important în
dezvoltarea economică prin: trecerea de la proprietatea centralizată la cea
descentralizată,
posibilitatea finanţării directe a agenţilor economici, atragerea excedentului de
resurse financiare
existent în economie şi plasarea sa eficientă, cunoaşterea activităţii agenţilor
economici în ceea ce
priveşte eficacitatea activităţii, solvabilitatea şi competitivitatea lor.
Elementul central al dezvoltării
unei economii îl constituie crearea unei pieţe de capital eficiente şi solide care
să beneficieze de
aportul unor servicii financiare competente.
CAP. 2. CONCEPTUL DE BURSĂ ŞI APARIŢIA EI

2.1. Conceptul de bursă şi apariţia ei

2.2. Clasificarea burselor

2.3. Rolul burselor şi importanţa lor

2.1. Conceptul de bursă şi apariţia ei

Bursa este o piaţă pe care se oferă şi se desfac după o procedură specială, mărfuri
sau valori
mobiliare. Bursa este o instituţie înfiinţată pe bază de lege şi supravegheată de
stat, cu scopul
încheierii de tranzacţii, fără a fi necesară prezentarea, predarea şi plata
concomitentă a obiectului
tranzacţiei. Bursa este un loc de întâlnire, unde vânzătorii şi cumpărătorii de
mărfuri sau hârtii de
valoare, realizează tranzacţii, fixează preţul acestora şi stabilesc modalităţi de
vânzare-cumpărare a
obiectului tranzacţiei.

Primele burse sunt atestate documentar în Evul Mediu. Denumirea de bursă provine de
la
familia veneţiană “Della Borsa”2F3, care la sfârşitul secolului al XIV-lea a
deschis la Bruges, în Flandra
(Belgia de azi) un local unde se negociau diferite valori: mărfuri, inclusiv aur,
argint, platină, precum
şi hârtii de valoare.

3 Anghelache Gabriela, Dardac Nicolae, Stancu Ioan – Pieţe de capital şi burse de

valori, Ed. Adevărul SA, Bucureşti, 1992

Diferenţa între o piaţă obişnuită şi bursă, constă în felul în care se negociază la

bursă.

Dreptul de a face tranzactii la bursă îl au numai anumite persoane, numite

mijlocitori oficiali.
Aceştia sunt membri ai bursei şi numai ei pot primi ordinele “de vânzare” sau “de
cumpărare”.

Bursele fac posibilă întâlnirea cererii cu oferta, preţul stabilit purtând

denumirea de curs.

Bursele nivelează preţurile şi joacă un rol important în realizarea tranzacţiilor

cu mărfuri, în
cantităţi foarte mari fără prezenţa acestora. De asemenea, la bursă se fac şi
multiple operaţiuni
speculative cu scopul de a forţa şi influenţa cursurile pentru a obţine profituri
mari.

2.2. Clasificarea burselor

La început, în cadrul bursei se desfăşurau diverse activităţi legate de

transporturile maritime,
schimbul de mărfuri, valută şi efecte de comerţ; în cadrul acestora se reuneau
toate categoriile de
întreprinzători şi comercianţi carte participau la încheierea contractelor
negociate la burse.

Odată cu dezvoltarea industriei şi agriculturii s-a intensificat rapid şi schimbul

de mărfuri, atât
pe plan naţional cât şi internaţional.

Această extindere şi diversificare a activităţii economice a stimulat procesul de

specializare şi
diversificare a burselor, ceea ce a contribuit la perfecţionarea organizării şi
funcţionării acestora.

Clasificarea burselor poate fi realizată în funcţie de mai multe criterii, şi

anume:

A. În funcţie de varietatea tranzacţiilor pe care le mijlocesc, bursele sunt:

generale şi
specializate.

La bursele generale se negociază operaţiuni privind o gamă largă de mărfuri precum

şi
tranzacţii cu hârtii de valoare, valute etc.

În mod obişnuit, bursele generale s-au înfiinţat şi funcţionează în marile centre

comerciale ale
lumii: Viena, Zurich, Paris, Hamburg, New York, Chicago, Londra etc.

La bursele specializate se comercializează un sortiment redus de mărfuri sau o

grupă
restrânsă de produse. Bursa, de regulă, poartă denumirea grupei de produse sau de
operaţiuni care se
negociază în cadrul acesteia.

Bursele specializate se împart în:

1. burse pe anumite produse, cum ar fi Bursa de animale de la Chicago, bursa de

cafea
(New York, Londra, Amsterdam, Rotterdam), bursa pentru cacao (New York, Londra,
Amsterdam,
Rotterdam, Santos), bursa pentru comercializarea zahărului (New York, Londra,
Amsterdam), bursa
pentru bumbac cu sediul la New York, New Orleans, Sao Paulo, Alexandria, Bombay,
Sidney,
Bradford, bursa pentru mătase brută (New York), bursa pentru comerţul cu cauciuc
(New York,
Amsterdam, Londra, Singapore).
2. burse de valori, pentru negocierea unei game largi de operaţiuni legate de
valute, efecte
comerciale (cambii, bilete la ordin), efecte publice (rente, obligaţiuni,
înscrisuri, bonuri de tezaur),
iar în unele cazuri şi metale preţioase (argint, aur). Exemple de burse de valori:
New York, Londra,
Paris, Tokyo etc.
3. burse complementare comerţului internaţional.

În cadrul acestei burse se negociază operaţiuni de asigurări (Lloyd’s din Londra)

şi navluri
(Pireu, New York, Amsterdam).

B. După forma de organizare există Burse private şi burse de drept public.

Bursele private sunt înfiinţate şi organizate de particulari sub formă de societăţi

pe acţiuni,
asociaţii comerciale, camere de comerţ şi industrie.

Bursele de drept public, înfiinţate şi supravegheate de stat, funcţionează conform

legilor
ţărilor pe teritoriul cărora funcţionează.

C. După modul de admitere a participanţilor există burse cu acces nelimitat, la

care
participarea este nelimitată şi burse cu acces limitat. În ambele situaţii este
necesară respectarea
strictă a dispoziţiilor interne specifice.

D. În funcţie de modalitatea fizică de încheiere a tranzacţiilor se pot distinge:

– burse tradiţionale (clasice), unde negocierile au loc prin metode clasice (prin
strigare,
prin înscriere pe tablă, afişaj electronic etc.);
– burse moderne, unde negocierile se bazează pe un sistem funcţional computerizat
sau pe
un sistem de comunicaţii performant (bursa bazată pe conferinţa electronică şi
burse computerizate);
– burse mixte, unde negocierile se desfăşoară după ambele metode, în funcţie de
tipul
activului negociat.
2.3. Rolul burselor şi importanţa lor

Definirea rolului burselor constă în următoarele premise:

1. Bursele constituie pieţe pe care se concentrează cererea şi oferta unor mărfuri,

titluri, valori,
bilete la ordin, navluri, valute.
2. Mărfurile se vând şi se cumpără pe bază de mostre sau descrieri tehnice.
3. Tranzacţiile în cadrul burselor se încheie pe baza unor reglementări bine
determinate şi a unor
reguli cunoscute, fapt ce sporeşte încrederea între vânzători şi cumpărători.
4. Cotaţiile care se stabilesc în cadrul burselor pot să influenţeze nivelul
preţurilor şi
cursurilor de schimb pentru operaţiunile care se încheie în afara acestora. După
cum este
cunoscut, o parte importantă din afaceri se negociază direct între vânzători şi
cumpărători,
iar aceştia, la negocierea preţurilor se orientează şi pe baza cotaţiilor stabilite
de burse.
5. Bursele constituie locul unde se concentrează un volum mare de informaţii cu
caracter economic,
financiar, politic.
6. Bursa contribuie la orientarea fondurilor de investiţii sau a capitalurilor
disponibile spre cele mai
eficiente domenii de activitate.
7. Se pot negocia mărfuri care nu au fost încă produse, respectiv se vând şi se
cumpără cereale
nerecoltate.
8. Oferă posibilitatea transformării imediate a hârtiilor de valoare în bani
lichizi. Deţinătorii de
efecte sau titluri pot să le vândă prin bursă şi să încaseze suma cuvenită înainte
de scadenţă.
9. Contractele pentru operaţiunile negociate la bursă se întocmesc pe baza unor
formulare tip.

Caracteristicile burselor sunt următoarele:

Bursa este o piaţă liberă, în sensul că asigură confruntarea directă şi deschisă a

cererii şi
ofertei care se manifestă în mod real în economie. Prin urmare, nu pot fi
tranzacţionate la bursă decât
acele mărfuri sau valori pentru care există o concurenţă liberă, adică un număr
suficient de mare de
ofertanţi şi cumpărători astfel încât să nu apară posibilitatea unor concentrări în
scopul manipulării
preţului; bursa este opusă, prin esenţa sa, ideii de monopol. Menirea bursei este
de a pune în valoare
jocul liber al forţelor pieţei, excluzând orice intervenţie extraeconomică, precum
şi orice tendinţă
provenită din afara sau din interiorul pieţei de manipulare a variabilelor pieţei,
în speţă a preţului. În
acest sens, pentru ca o marfă sau o hârtie de valoare să poată face obiectul
tranzacţiilor de bursă,
trebuie să fie îndeplinite o serie de condiţii: oferta trebuie să fie amplă şi să
provină de la un număr
suficient de mare de ofertanţi; cererea trebuie să fie solvabilă şi relativ
constantă; preţurile nu trebuie
să facă obiectul unor măsuri administrative de control; trebuie să fie asigurată
transparenţa
informaţiilor privind piaţa.

Bursa este o piaţă organizată, în sensul că tranzacţiile se realizează conform unor

principii,
norme şi reguli cunoscute şi acceptate de participanţi. Aceasta nu înseamnă
administrarea pieţei, ci
reglementarea sa în scopul de a crea condiţiile pentru desfăşurarea concurenţei
libere, deci un sistem
de garantare a caracterului liber şi deschis al tranzacţiilor comerciale şi
financiare. Organizarea
pieţelor bursiere se realizează atât prin cadrul legal stabilit în fiecare ţară
pentru activitatea bursieră,
cât şi prin regulamentele bursiere – expresie concentrată a normelor şi uzanţelor
consacrate în lumea
afacerilor. Totodată, tranzacţiile bursiere se efectuează întotdeauna prin firme
specializate (societăţi
de bursă) şi prin intermediul unui personal specializat în acest scop (agenţii de
bursă), care asigură
stabilirea contactului între cererea şi oferta ce se manifestă pe piaţă.

Bursa este o piaţă reprezentativă, servind drept reper pentru toate tranzacţiile
care se
efectuează cu acele mărfuri sau valori pentru care ea constituie piaţa organizată.
La bursă se stabileşte preţul pentru mărfurile sau valorile negociate (cursul
bursei), element
esenţial pentru toate tranzacţiile comerciale sau operaţiunile financiare care se
desfăşoară în ţara
respectivă, iar în cazul marilor burse, în întreaga lume. De altfel, funcţia
centrală a bursei este tocmai
de a stabili zilnic nivelul preţului, adică a climatului de afaceri din spaţiul
economic, naţional şi
internaţional, în care îşi exercită influenţa.

Bursa îndeplineşte rolul de piaţă “simbolică”. La bursele de mărfuri nu se

negociază asupra
unor bunuri fizice, individualizate şi prezente ca atare la locul contractării (ca
în cazul licitaţiilor
clasice), ci pe baza unor documente reprezentative (“hârtii”), care consacră
dreptul de proprietate
asupra mărfii şi constituie imaginea comerciala a acesteia (o anumită cantitate de
marfă de o anumita
calitate). Bursa este, prin urmare o piaţă dematerializată unde se încheie
contractul dintre părţi,
identificarea şi circulaţia mărfurilor realizându-se în afara acestei pieţe.

Procesul de “simbolizare” a tranzacţiilor, reflectat de apariţia şi dezvoltarea

bursei, răspunde
unor cerinţe şi obiective izvorâte din evoluţia afacerilor, cum sunt: creşterea
operativităţii şi a
siguranţei în tranzacţii; sporirea atractivităţii pieţei prin oferirea de multiple
posibilităţi de câştig;
posibilitatea adoptării unor decizii comerciale şi financiare cu caracter
anticipativ; facilitarea
circulaţiei mărfurilor şi factorilor de producţie în economie.

Functiile pietei de capital

1. Funcţia de circuit de finanţare a economiei private

Bursa de valori participă la finanţarea investiţiilor întreprinderilor particulare,

fără ca
rolul său să fie exclusiv sau dominant. Astfel, bursa realizează circuitul între
economisire şi
investiţie.

2. Funcţia de finanţator a investiţiilor publice şi a bugetului

Bursa de valori finanţează, cu mijloace financiare, investiţiile publice şi
regularizările
bugetare.

3. Funcţia de organizator în vederea asigurării lichidităţii economiilor investite

pe
termen lung

Mecanismul bursier admite posibilitatea ca deţinătorul de titluri cotate la bursă

să le
poată vinde unor alţi investitori, ceea ce înseamnă că deţinătorii de economii
băneşti au
garanţia că investiţiile pot redeveni oricând lichide.

4. Funcţia de instrument de măsură a valorii activelor

Această funcţie se manifestă prin afişarea cursului valorilor mobiliare la bursă.

În acest
fel, bursa este un instrument de măsurare a valorii unei firme.

5. Funcţia de instrument de concurenţă în procesul de schimbare a structurilor

industriale şi comerciale
6. Funcţia de loc de negociere şi de transfer a riscului

Orice investiţie fizică prezintă un risc, însă investitorul poate transfera o parte
din acest
risc către alţi investitori, prin emiterea de obligaţiuni, sau prin emiterea de
acţiuni.

În concluzie, bursa este o instituţie caracteristică ţărilor cu economie de piaţă,

înfiinţată pe bază de
lege şi supravegheată de stat, cu scopul încheierii de tranzacţii cu valori publice
şi private, mărfuri, monede,
devize, închirieri de nave şi acoperirea riscurilor. Bursele sunt pieţe libere,
organizate, reprezentative şi
simbolice. Bursele sunt instituţii indispensabile bunei funcţionări a economiei de
piaţă, constituind locul unde
se concentrează un volum mare de informaţii cu caracter economic, financiar şi
politic.
CAP.3. VALORILE MOBILIARE

3.1. Caracteristicile valorilor mobiliare

3.2. Clasificarea valorilor mobiliare

3.3. Acțiunile

3.4. Obligațiunile

3.1. Caracteristicile valorilor mobiliare

Valorile mobiliare - sunt instrumente negociabile, emise în formă materializată sau

dematerializat - evidențiate prin înscrisuri purtând diferite denumiri (hârtii de

valoare, titluri de
valoare etc.) și care conferă titularului anumite drepturi:

 patrimoniale;
 nepatrimoniale: dreptul la vot, dreptul de preempțiune, dreptul de control și
informare, dreptul
de a încasa dividende;
 de creanță

Valori mobiliare sunt:

 acţiuni emise de societăţi comerciale şi alte valori mobiliare echivalente ale

acestora,
negociate pe piaţa de capital;
 obligaţiuni şi alte titluri de creanţă, inclusiv titlurile de stat cu scadenţă
mai mare de 12 luni,
negociabile pe piaţa de capital;
 orice alte titluri negociate în mod obişnuit, care dau dreptul de a achiziţiona
respectivele valori
mobiliare prin subscriere sau schimb, dând loc la o decontare în bani, cu excepţia
instrumentelor de plată.

Tipul de valori mobiliare cuprinde valorile mobiliare care conferă aceleaşi

categorii de
drepturi asupra emitentului sau drepturi de a achiziţiona respectivele valori
mobiliare prin subscriere
sau schimb (cum ar fi acţiuni, obligaţiuni, warante, drepturi de preferinţă,
drepturi de alocare).

Clasa de valori mobiliare cuprinde valorile mobiliare de acelaşi tip, care au

aceleaşi clauze şi
caracteristici (valoare nominală, drept de vot, drept de plată a dividendelor şi
drepturi de preferinţă -
pentru acţiuni şi valoare nominală, dobândă, durată/scadenţă, condiţii de
răscumpărare, plan de
rambursare, drepturi de conversie - pentru obligaţiuni).

Trei elemente esenţiale caracterizează valorile mobiliare:

 valorile mobiliare sunt instrumente negociabile. Negociabilitatea constă în
posibilitatea
transmiterii valorilor mobiliare către alte persoane pe baza mecanismului cerere-
ofertă şi cu
respectarea legislaţiei în vigoare;
 valorile mobiliare pot fi emise în formă materializată, pe suport de hârtie, sau
evidenţiate
prin înscrieri în cont. În practică, locul acţiunilor materializate este luat de
acţiunile
dematerializate;
 valorile mobiliare conferă deţinătorilor acestora drepturi patrimoniale şi
nepatrimoniale.
Aceste drepturi decurg din caracteristicile emisiunii de valori mobiliare (dreptul
de
coproprietate, dreptul la vot, dreptul de a obţine o remunerare – dividend sau
dobândă –
dreptul de creanţă, dreptul de preferinţă etc.)
3.2. Clasificarea valorilor mobiliare

Din punct de vedere al caracteristicilor, valorile mobiliare se împart în trei

categorii:

· valori mobiliare primare;

· valori mobiliare derivate;

· valori mobiliare sintetice.

Produsele primare ale pieţei de capital sunt acţiunile, obligaţiunile şi produsele

speciale
generate de drepturile conferite de acţiuni (drepturi de preferinţă, de atribuire,
de alocare, certificate
de depozit pe acţiuni şi warante).

În raport cu modul de fructificare a plasamentelor, produsele de bază pot fi:

 valori mobiliare cu venit variabil (acţiunile), caz în care nivelul

remunerării este dat de rezultatul financiar al exerciţiului şi de politica
promovată de
emitent cu privire la repartizarea profitului;
 valori mobiliare cu venit cert (obligaţiuni corporative, obligaţiuni
municipale, titluri de stat cu scadenţă mai mare de 12 luni), pentru care se
asigură o
fructificare prin dobândă. Certitudinea decurge din faptul că emitentul se
angajează
irevocabil să plătească dobânzi, indiferent de rezultatul financiar al activităţii
desfăşurate. În funcţie de condiţiile emisiunii, dobânda poate fi fixă sau
variabilă.

3.3. Acțiunile

- sunt reprezentate de instrumente financiare emise de o societate comercială

pentru constituirea,
majorarea sau restructurarea capitalului propriu, reprezentând fracţiuni ale
capitalului social. Ele
desemnează raportul juridic existent între acţionar şi societatea emitentă.

Caracteristicile acţiunilor:

 fracţiuni ale capitalului social care au o anumită valoare nominală

 fracţiuni egale ale capitalului social
 indivizibile
 instrumente negociabile.

Clasificarea acţiunilor

a. După modul de identificare:

 nominative
 la purtător

Acţiunile nominative pot fi emise în formă materială, pe suport de hârtie, sau în

formă
dematerializată, prin înscrieri în cont.

Acţiunile dematerializate presupun existenţa unei înregistrări electronice,

respectiv
pe suport magnetic. Atestarea calităţii de acţionar se face printr-un extras de
cont.

Acţiunile dematerializate pot fi numai acţiuni nominative.

În cazul acţiunilor la purtător nu se specifică numele deţinătorului, iar acestea

se
materializează în formă fizică. Ele se pot transmite fără nici o formalitate, cel
care le deţine fiind
recunoscut ca acţionar.
 Acţiunile nominative pot fi convertite în acţiuni la purtător şi invers, prin
hotărârea
adunării generale extraordinare a acţionarilor.

b. După drepturile pe care le generează, acţiunile se grupează în acţiuni ordinare

şi acţiuni
preferenţiale.

Acţiunile ordinare reprezintă fracţiuni egale ale capitalului social şi conferă

drepturi egale
deţinătorilor lor. Acestea reprezintă dovada participării la societate.

Principalele drepturi pe care le conferă acţiunile ordinare sunt dreptul la vot şi

dreptul la
dividend.

Emisiunea de acţiuni ordinare este modalitatea cea mai simplă de atragere a

capitalului,
deoarece nu presupune o plată la scadenţă (spre deosebire de orice împrumut).

Orice investiţie are ca scop fructificarea capitalului investit.

Investitorii în acţiuni ordinare pot obţine următoarele categorii de venituri:

dividendul,
câştigul din capitalizare (dacă societatea are un potenţial ridicat) sau câştigul
din speculaţie (diferenţa
dintre preţul de vânzare şi cel de cumpărare).

Acţiunile preferenţiale conferă posesorului lor calitatea de coproprietar şi

asigură o
rentabilitate minimă pe baza unui dividend prioritar, care, de regulă, se plăteşte
înaintea dividendelor
la acţiunile ordinare. Deţinătorii acţiunilor preferenţiale nu beneficiază de
dreptul la vot (în afara
cazului în care a fost dispus altfel prin contractul preferenţial).

Decizia de a emite acţiuni preferenţiale aparţine exclusiv acţionarilor ordinari,

şi o
dată luată această decizie, trebuie respectate două condiţii, şi anume:

 acţiunile preferenţiale să aibă aceeaşi valoare nominală ca şi acţiunile

ordinare;
 acţiunile preferenţiale să nu depăşească o pătrime din capitalul social.

Acţiunile preferenţiale pot fi oricând transformate în acţiuni ordinare prin

hotărârea adunării
generale extraordinare a acţionarilor.

Administratorii, directorii şi cenzorii societăţii nu pot fi titulari de acţiuni

cu dividend
prioritar fără drept de vot.

c. Din punctul de vedere al emitentului şi în funcţie de treapta atinsă în

îndeplinirea
rolului lor în cadrul autofinanţării, acţiunile cunosc următoarele stadii:

acţiuni autorizate

acţiuni neemise

acţiuni puse în vânzare

acţiuni aflate în piaţă

acţiuni de trezorerie.

Acţiunile de trezorerie nu sunt purtătoare de dividende, iar dreptul de vot este

suspendat
pe perioada în care acestea se află în patrimoniul societăţii. În cazul în care
acţiunile sunt incluse în
activul bilanţului, în pasivul bilanţului se prevede o rezervă de valoare egală,
care nu poate fi
distribuită.

În opoziţie cu acţiunile de trezorerie, acţiunile deţinute de acţionari se numesc

acţiuni în
circulaţie.

Indiferent de tipul acţiunii, pentru evaluarea acestora, prezintă importanţă modul

de
exprimare a valorii unei acţiuni prin:
♣ valoarea nominală (face value);

♣ valoarea contabilă;

♣ valoarea (preţul) de emisiune;

♣ valoarea de piaţă.

Valoarea nominală (VN) reprezintă o fracţiune (o unitate) din capitalul social al

societăţii.
Această valoare este înscrisă, în cazul acţiunilor materializate, în mod
obligatoriu, în certificatul de
acţiuni, iar în cazul acţiunilor dematerializate, este înscrisă atât în Registrul
Acţiunilor (la rubrica
„valoare nominală"), cât şi în Registrul Acţionarilor, la aceeaşi rubrică. VN a
unei acțiuni,
multiplicată cu numărul acțiunilor emise de către o societate reprezintă capitalul
social al societății.

Valoarea contabilă reprezintă suma pe care ar trebui să o primească fiecare

acționar, în cazul
în care societatea s-ar lichida. Ea se obține ca raport între patrimoniul
societății și numărul de acțiuni
aflate în circulație. În termeni contabili, valoarea contabilă este reprezentată de
suma înscrisă în postul
bilanțier “Capitaluri proprii” raportată la numărul de acțiuni aflate în
circulație.

Valoarea (pretul) de emisiune este valoarea la care se vând acțiunile la momentul

emisiunii.
În practica internațională, pretul de emisiune al unei acțiuni poate să fie mai
mic, mai mare sau egal
cu valoarea nominală. De regulă, acesta este mai mare decât valoarea nominală,
deoarece include și
cheltuielile aferente emisiunii. În tara noastra, Legea nr. 31/1990, privind
societățile comerciale,
prevede că acțiunile nu vor putea fi emise la o valoare mai mică decât valoarea
nominală.

Valoarea de piață reprezintă prețul curent de tranzacționare al unei acțiuni

tranzacționate pe
o piață de capital organizată și supravegheată, valoare exprimată ca punct de
echilibru între cerere și
ofertă sau printr-un preț negociat între societatea de valori mobiliare vânzătoare
și cea cumpărătoare.
Valoarea de piață poate fi mai mare sau mai mică decât valoarea nominală a
acțiunilor respective.

Dreptul de preferinţă (preempțiune) este valoarea mobiliară negociabilă, care

încorporează
dreptul titularului său de a subscrie cu prioritate acţiuni în cadrul unei majorări
a capitalului social,
proporţional cu numărul de drepturi deţinute la data subscrierii, într-o perioadă
de timp determinată.

Dacă deţinătorii acţiunilor ordinare nu doresc să cumpere acţiuni din noua

emisiune, ei pot
obţine totuşi un venit prin vânzarea drepturilor de preferinţă dobândite pe piaţa
secundară pe care
se tranzacţionează şi acţiunile cărora le sunt ataşate. Drepturile de preferinţă
sunt cumpărate de către
investitorii care doresc să achiziţioneze acţiuni din noua emisiune. Aşadar, aceste
drepturi de
preferinţă au valoare în sine, de vreme ce-i îndreptăţesc pe posesorii lor să
cumpere acţiuni la un preţ
mai mic decât preţul de piaţă, precum şi o valoare de piaţă.

Dreptul de atribuire constă în participarea tuturor posesorilor de acţiuni ordinare

la
majorarea capitalului social prin încorporarea de rezerve. Acesta intervine direct
în situaţia distribuirii
dividendului sub formă de acţiuni. Practic, majorarea de capital social generează o
distribuire gratuită
de acţiuni. Ca şi în cazul dreptului de subscriere, acesta poate fi calificat drept
valoare mobiliară şi
vândut pe piaţă dacă acţionarul urmăreşte să încaseze un flux de numerar imediat.

Atât dreptul de subscriere, cât şi dreptul de atribuire sunt negociabile,

comportându-se pe piaţă
ca orice valoare mobiliară.

Dreptul de alocare este valoarea mobiliară negociabilă, emisă pe termen scurt, care
certifică
dreptul deţinătorului acestuia de a primi o acţiune care îi va fi atribuită la
momentul înregistrării
majorării capitalului social la depozitarul central. Numărul drepturilor de alocare
este egal cu numărul
de acţiuni nou emise iar raportul de alocare va fi de 1 acţiune la 1 drept de
alocare.

Drepturile de alocare se emit ataşat acţiunilor şi se înregistrează la depozitarul

central.
Valoarea nominală a dreptului de alocare este zero, acesta având numai valoare
intrinsecă dată de
acţiunea ataşată. După închiderea perioadei de derulare a ofertei publice primare
de vânzare,
persoanele care au subscris şi plătit integral acţiuni ca urmare a exercitării
dreptului de referinţă sau
a subscrierii în cadrul ofertei publice primare de vânzare, vor primi drepturi de
alocare. Practic,
dreptul de alocare certifică faptul că posesorul acestuia deţine o acţiune, care îi
va fi atribuită ulterior.

3.4. Obligațiunile

Obligatiunile sunt valori mobiliare care dau dreptul detinatorului lor la primirea
unei dobanzi
regulate (cupon) precum si la rambursarea principalului la scadenta. Detinatorii de
obligatiuni sunt
creditori pentru compania emitenta, spre deosebire de detinatorii de actiuni
(actionari) care sunt
proprietari ai unei parti din aceasta (in functie de detinere).

Obligatiunile pot fi emise atat de companii cat si de autoritati ale statului

(Trezorerii,
municipalitati, alte autoritati), unele din acestea beneficiind de garantia
statului sau avand garantia
acoperirii prin venituri specifice ce se vor realiza de pe urma finantarii unor
proiecte.

Riscul asociat obligatiunilor

Obligatiunile sunt incadrate in categoria titlurilor financiare cu risc scazut

deoarece prezinta
un grad mai ridicat de recuperare a investitiei facute daca emitentul intampina
probleme financiare.
Detinatorii de obligatiuni sunt creditorii emitentului si au prioritate la
rambursarea sumelor obtinute
printr-o eventuala lichidare. Cele mai sigure obligatiuni sunt considerate a fi
obligatiunile
guvernamentale, care pot fi emise de trezoreria statului (asa numitele obligatiuni
de stat) sau de
autoritati locale (obligatiuni municipale). Totalitatea obligatiunilor emise de
autoritatile statului,
impreuna cu garantiile acordate de acestea pentru imprumuturile contractate de
sectorul privat
constituie datoria publica. Scadentele acestor titluri difera, in cele mai multe
cazuri sunt emise pentru
termene indelugate, ajungand la zeci de ani.

Remunerarea detinatorilor de obligatiuni

Veniturile aduse de obligatiuni pot fi fixe, de unde si numele, dar pot la fel de
bine varia.
Venitul adus de o obligatiune se numeste dobanda sau cupon. Cuponul poate fi anual,
semianual,
trimestrial sau lunar, dupa cum decide emitentul. Obligatiunile pot fi emise la
valoarea nominala, la
preturi mai mici sau mai mari decat aceasta valoare (caz in care spunem ca se emit
cu discount si
respectiv cu prima).
Caracteristici ale obligaţiunilor

Obligaţiunile sau instrumentele cu venit se referă la obligaţia unui emitent de a

efectua plăţi
periodice sub formă de cupoane şi de a rambursa datoria la o anumită scadenţă.

Principalele caracteristici sunt următoarele:

a.1. Valoarea nominală reprezintă suma de bani pe care emintentul obligaţiunii

(debitorul) o
va plăti la scadenţă. Valoarea nominală sau valoarea paritară se determină ca
raport intre valoarea
împrumutului și numărul de obligaţiuni emise.

a.2. Cuponul reprezintă venitul periodic pe care îl primeşte deţinătorul

obligaţiunii, şi se
determină ca un procent (rata cuponului) aplicat la valoarea nominală.

a.3. Scadenţa (maturitatea) reprezintă perioada de timp pe care este acordat

împrumutul şi în
care se plătesc cupoanele de dobândă. Obligaţiunile sunt emise pe anumite
maturităţi în funcţie de
necesarul de capital al emitentului. De exemplu statul poate emite bilete de
trezorerie pe maturităţi
mai mici de un an, bonuri de tezaur între 1 an şi 10 ani (termen mediu), şi
obligaţiuni pe termen lung
între 10 şi 30 de ani.
Ţinând seama de principalele caracteristici ale obligaţiunilor şi de cele ale
acţiunilor, am
sintetizat deosebirile între cele două tipuri de instrumente financiare primare.

Deosebiri între obligaţiuni şi acţiuni

Elemente Acţiuni Obligaţiuni

Ce reprezintă? o parte din capitalul social o parte dintr-un împrumut

Relaţia emitentului cu Deţinătorul este coproprietar Deţinătorul este creditor

deţinătorul titlului

Cash flow dividend cupon

Maturitate infinită determinată (finită)

Tipuri de obligaţiuni

Obligaţiunile clasice sunt acelea care oferă un cupon constant pe toată durata de
viaţă a titlului,
şi care se rambursează la scadenţă.

Obligaţiunile cu cupon variabil (engl. floating rate notes) sunt obligaţiuni ale
căror cupoane
variază în funcţie de o rată de dobândă a pieţei.

Obligaţiunile zero-cupon se caracterizează prin faptul că sunt emise la o valoare

mai mică
decât valoarea nominală, fără a se plăti cupoane pe durata de viaţă a obligaţiunii,
urmând ca la
scadenţă deţinătorul său să primească valoarea nominală. Practic, câştigul
investitorului este
reprezentat de diferenţa între valoarea nominală şi preţul de cumpărare.

Obligaţiunile internaţionale care pot fi euroobligaţiuni şi obligaţiuni străine.

Euroobligaţiunile sunt denominate într-o altă monedă decât cea a statului în care
sunt emise.
Cele mai renumite euroobligaţiuni sunt eurodollar bonds, euroyen bonds şi
eurosterling bonds. De
exemplu, General Motors (companie americană) emite obligaţiuni denominate în USD –
eurodollar
bonds - în Germania sau Bank of Scotland din Marea Britanie emite obligaţiuni
denominate în GBP
în Japonia (eurosterling bonds). Aceste instrumente sunt purtătoare atât de riscul
de credit sau
contrapartidă cât şi de riscul de curs de schimb pentru potenţialii investitori.

Obligaţiunile străine sunt emise într-o ţară alta decât cea a emitentului şi
denominate în
moneda statului în care sunt emise. De exemplu, o firmă din Germania emite
obligaţiuni denominate
în USD pe teritoriul SUA, se mai numesc şi Yankee bonds. Obligaţiunile denominate
în yeni şi
vândute în Japonia, emise de către entităţi din afara Japoniei se mai numesc
Samurai bonds.
Obligaţiunile denominate în lire sterline şi vândute în Marea Britanie de către
entităţi din afara UK
se mai numesc Bulldog bonds.

Obligaţiunile indexate realizează plăţi periodice ce ţin cont de evoluţia unui

indice general de
preţuri (ex: Indicele Preţurilor de Consum) sau de evoluţia preţului unei mărfi
(ex: preţul petrolului).

Obligaţiunile ipotecare (mortgage backed securities) sunt emise de către bănci

pentru a se
refinanţa întrucât ele imobilizează sume considerabile de bani o dată cu acordarea
creditelor
ipotecare. Mecanismul prin care banca îşi transformă o parte din activele nelichide
(creditele
ipotecare) în instrumente financiare ce se pot tranzacţiona pe piaţa de capital se
numeşte securitizare
sau titlurizare.

Asset-backed bonds sunt obligaţiuni pentru care plata cupoanelor şi a principalului

este legată
de valoarea un coş de active sau de cash flow-urile generate de acest coş de
active. Spre exemplu,
Walt Disney a emis obligaţiuni cu rate de cupon legate de cash flow-urile generate
de către anumite
filme realizate de această companie de producţie.
Pentru a fi mai atractive pentru investitori, uneori obligaţiunile au asociate
anumite clauze.
Aceste clauze sunt exercitate numai dacă survin anumite evenimente, prin urmare
putem spune că
obligaţiunile cu clauze se comportă ca şi contractele de opţiuni. Principalele
clauze asociate
obligaţiunilor sunt:

- Clauza de răscumpărare la iniţiativa emitentului (engl. callable bonds). Dacă o

companie
emite obligaţiuni la o anumită rata a cuponului, iar ratele de dobândă pe piaţă
scad, atunci finanţarea
prin obligaţiuni devine costisitoare. Asfel, compania poate răscumpăra
obligaţiunile şi poate emite
noi obligaţiuni la o rata a cuponului mai mică (finanţare mai avantajoasă). Pentru
a fi atractive
investitorilor există o anumită perioadă fixată în care compania nu îşi poate
răscumpăra obligaţiunile.

- Clauza de răscumpărare la iniţiativa deţinătorului de obligaţiuni (engl. puttable

bonds).
Deţinătorii de bonduri pot decide dacă răscumpărarea acestora se realizează până la
maturitate, la
maturitate sau la o dată ulterioară. De exemplu, dacă o obligaţiune cu clauza de
răscumpărare oferă
cupoane mai mari decât alte randamente din diverse investiţii acesta va opta pentru
prelungirea
maturităţii bondului.

- Clauza de convertibilitate prin care deţinătorul de obligaţiuni poate converti

obligaţiunile pe
care le deţine în acţiuni la o anumită rată de conversie. Orice investitor va
exercita clauza asociată
numai dacă valoarea de piaţă a acţiunilor firmei emitente este mai mare decât
valoarea de piaţă a
obligaţiunilor deţinute. Cele mai multe obligaţiuni care au asociată clauza de
convertibilitate sunt
emise la o valoare mult mai mică decât valoarea de piaţă a acţiunilor pe care le-ar
primi investitorii
dacă şi-ar executa imediat clauza. Prin urmare, rata de conversie este astfel
stabilită încât investitorul
să nu exercite imediat clauza de convertibilitate.

Riscul de neplata si rating-urile

Desi obligatiunile, in general, promit plata unor sume cunoscute la cumpararea lor,
exista
intotdeauna riscul ca emitentul sa nu isi poata indeplini obligatiile.
Obligatiunile guvernamentale pot
fi considerate ca fiind lipsite de risc din acest punct de vedere, acest lucru nu
este valabil si pentru
obligatiunile corporative. Daca o companie da faliment, detinatorii obligatiunilor
nu mai pot fi siguri
ca isi vor recupera investitia. Riscul de neplata in cazul obligatiunilor (default
risk) este masurat de
mai multe institutii spcializate insa trei dintre ele detin sisteme de evaluare
recunoscute si acceptate
la nivel mondial, si anume: Moody’s Investor Service, Standard and Poor’s
Corporation si Fitch
Ratings. Riscul de credit este definit conform unei scale ce cuprinde categorii
determinate prin litere.
Cel mai bun rating este AAA sau Aaa. Moody-s adauga fiecarei clase de rating
sufixul 1,2 sau 3 (ex.
Aaa1, Aaa2) in timp ce restul agentiilor semnaleaza modificarile prin semnele +
(denota o
imbunatatire) sau – (denota degradarea calitatii emitentului). Obligatiunile cu
rating BBB (S&P) sau
mai bun sunt considerate cu grad investitional (investment-grade) in timp ce
titlurile cu rating mai
scazut – de exemplu C sau D - sunt incadrate la categoria speculativa (speculative-
grade sau junk
bonds).

Principalii determinanti ai analizei efectuate pentru a determina bonitatea

emitentilor sunt o
serie de rate financiare aplicate in analiza financiară:

• rate de acoperire a dobanzii: sunt comparatii intre profituri si costurile fixe

cu
dobanzile

• rate de indatorare – masoara proportia dintre datorii si active sau datorii si

capitaluri
proprii

• rate de lichiditate – care compara activele cu pasivele curente

• rate de profitabilitate – masoara magnitudinea profiturilor fata de venituri,

active sau
capitaluri proprii.
CAP.4. Organizarea şi funcţionarea burselor de valori

4.1. Modele de organizare bursieră

4.2. Membrii bursei

4.3. Societăţile de bursă

4.4. Agenţii de bursă

4.1. Modele de organizare bursieră

Asemănările şi deosebirile dintre diferitele modele de organizare bursieră sunt,

în primul rînd,
determinate de concepţia ce stă la baza reglementării activităţii agenţilor de
intermediere. Din acest
punct de vedere există diferenţe notabile. O parte a statelor europene (Austria,
Belgia, Finlanda
Danemarca, Norvegia, Spania, Italia şi Elveţia) nu folosesc un sistem instituţional
special pentru
reglementarea şi urmărirea pieţei valorilor mobiliare, deoarece această funcţie
este asumată (de drept
sau de fapt) de către banca de emisiune sau de sistemul bancar în general. Modelul
American se
bazează pe un sistem instituţional specific, instituit pe considerentul că
reglementarea distinctă a
pieţei de valori este cerută de faptul că activităţile bancare şi cele bursiere
sunt diferite: în timp ce
supravegherea bancară urmăreşte modul în care băncile s-au preocupat de reducerea
riscurilor pentru
deponenţi sau plasamente, supravegherea bursieră urmăreşte respectarea normelor
privind informarea
corectă şi transparenţa operaţiunilor (problema riscurilor asumate ţine de opţiunea
fiecărei persoane
ce angajează tranzacţii bursiere). Se utilizeaza trei niveluri de competenţă în
privinţa reglementării şi
supravegherii activităţii bursiere:

1. Nivelul naţional; în toate statele în care este organizată în mod de sine

stătător piaţa
bursieră există o lege specială care reglementează - de o manieră unitară,
naţională – toate problemele
ce ţin de operaţiunile cu valori mobiliare;

2. Nivelul central, concretizat prin existenţa unui organism care are menirea de a
asigura
elaborarea reglementărilor tehnice privind operaţiunile de bursă şi de a asigura
supravegherea efectivă
a activităţii pe piaţa valorilor mobiliare. În acest plan soluţiile folosite în
practică sunt foarte diferite:
în unele ţări (cum sunt Olanda şi Japonia) autoritatea tutelară principală este
Ministerul de Finanţe,
în altele există mai multe organisme ce se completează în privinţa competenţelor
(în Anglia sau în
Franţa), respectiv în altele există organisme speciale care deţin toate
prerogativele în acest domeniu.

3. La nivel local sau funcţional îşi desfăşoară activitatea organizaţii care

asigură de fapt
autoreglementarea pieţei şi care sunt bursele de valori propriu-zise.

Bursele pot fi organizate ca instituţii publice sau ca societăţi private. Bursele

de stat
funcţionează în unele ţări europene încă de la începutul secolului trecut. Bursele
private se
înfiinţează, în principiu, prin asocierea unor persoane fizice şi/sau juridice şi
trebuie să dobîndească
dreptul de funcţionare legală în conformitate cu reglementările specific din
fiecare ţară. Ca persoană
juridică, instituţia bursieră trebuie să-şi elaboreze un Statut şi un Regulament,
care să respecte
prevederile legii specifice pentru piaţa valorilor mobiliare şi reglementările
autorităţii tutelare.

Documentele prin care instituţiile bursiere moderne se autoreglementează (Statutul

şi
Regulamentul) au, în general, următorul conţinut:

Statutul bursei: conţine prevederi cu caracter general (numele instituţiei, sediul

şi obiectul
activităţii), cu privire la modul de constituire (care sunt drepturile şi ce
obligaţii au membrii bursei,
cum se poate dobîndi sau pierde această calitate), la particularităţile conducerii:
generale sau
executive a societăţii, la principiile generale privind desfăşurarea activităţii
(primirea ordinelor,
procedura tranzacţiilor şi de executare a contractelor), la modul de urmărire a
veniturilor şi
cheltuielilor şi de control asupra gestiunii, cît şi alte probleme specifice
(furnizarea de informaţii,
soluţionarea litigiilor, încetarea activităţii).
Regulamentul bursei: are, de regulă, prevederi specifice cu privire la cotarea
titlurilor
(admiterea la cotă, condiţii de cotare, informaţiile ce se furnizează cu privire la
valorile naţionale sau
străine), la mecanismul tranzacţiilor (tipurile de tranzacţii ce se efectuează,
procedura de negociere,
modalităţile de formare şi de afişare a cursului) şi la activitatea agenţilor de
bursă.

Bursele se organizează ca societăţi închise sau deschise. La bursele închise

numărul de
membri este determinat (la înfiinţare), calitatea de membru nou putându-se dobândi
doar prin schimb
(cu un membru vechi), prin moştenire, cumpărare sau închiriere. Bursele deschise nu
limitează
numărul total de locuri, dar departajează membrii bursei în fondatori şi asociaţi
(acceptaţi ulterior
înfiinţării).

4.2. Membrii bursei

Membrii bursei au ca principal avantaj dreptul (uneori exclusiv) de a efectua

direct tranzacţii
cu titluri pe piaţa bursieră. Membrii bursei mai au dreptul de a participa la
elaborarea şi modificarea
Statutului şi a Regulamentului Bursei şi de a alege sau de a fi aleşi în organele
administrative şi de
conducere. Pentru a dobândi calitatea de membru al bursei trebuie îndeplinite
anumite condiţii
generale: un volum minim de capital şi garanţiile cerute de lege, să contribuie la
fondurile bursei,
dacă aceasta se organizează ca o societate anonimă, să cumpere un număr minim de
acţiuni, să
respecte toate reglementările privind negocierea, încheierea şi executarea
tranzacţiilor bursiere şi să
obţină autorizaţia de membru de la autoritatea tutelară a bursei (pentru aceasta o
condiţie eliminatorie
este, spre exemplu, obiectul activităţii firmei respective).

Calitatea de membru al bursei poate fi însă dobândită şi pe alte căi. Există

astfel:

• membri cu chirie (leased members) – care şi-au închiriat un loc de membru al

bursei;

• membri parţiali (acces members) – respectiv firmele care pot încheia tranzacţii
în sala de
negocieri, dar nu pot lucra ca specialişti în bursă;

• membri aliaţi (allоed members) – sunt acţionarii principali care nu pot încheia
tranzacţii în sala
de negocieri;

• membri acceptaţi (approvedpersons) – sunt cei care au contribuţie de capital dar

nu pot avea nici
un rol în conducerea acesteia;

• membri corespondenţi (office members) – sunt cei care participă frecvent la

tranzacţii (în sala de
negocieri) ocupându-se cu gestiunea conturilor clienţilor.

Trăsăturile comune ale sistemului mondial de organizare şi conducere bursieră, ce

pot fi
regăsite practic în toate instituţiile bursiere din lume, sunt următoarele:

a) Conducerea generală este asigurată printr-un organ suprem de conducere. Acesta

poartă
numele de Asociaţia Bursei (pentru asociaţiile fără scop lucrativ) sau Adunare
Generală (pentru
societăţile anonime). Atribuţiile acestora sunt, în general, cele comune pentru
acest nivel: adoptă
decizii strategice privind realizarea obiectului de activitate, elaborează sau
modifică reglementările
proprii (Statut, Regulament etc.) şi examinează respectarea lor, desemnează
organele care asigură
conducerea permanentă sau adoptă alte decizii ce ţin de competenţa sa.

b) Conducerea permanentă a burselor este asigurată de un organism a cărui

componenţă
trebuie să aibă un caracter reprezentativ (pentru bursă şi pentru agenţii
economici), ce este desemnat
de conducerea generală. În mod obişnuit, din acest organism fac parte: unii membri
ai bursei,
investitori importanţi, reprezentanţi ai firmelor cotate şi reprezentanţi ai
statului şi ai autorităţii
tutelare. Aceasta înseamnă că, în mod practic, o parte a membrilor Conducerii
permanente sunt aleşi
de conducerea generală, iar cealaltă parte sunt numiţi de organismele care trebuie
să fie reprezentate
în acest organism. Numărul de membri este corelat cu mărimea instituţiei bursiere
şi cu atribuţiile
concrete ce le revin; acest organism poate fi compus din minimum 5 persoane (ex.
bursa de la
Budapesta) până la 27 de persoane (bursa NYSE).

Denumirile organelor de Conducere permanentă sunt foarte diferite; Consiliul

director (la
NYSE), Comitetul guvernanţilor (Japonia, Canada, Olanda), Consiliul bursei (în
Anglia, Suedia şi
Ungaria) sau Comitetul bursei (în Singapore, Hong Kong şi România).

c) Conducerea executivă este realizată de personal angajat, avînd funcţii de

conducere sau
operative. În fruntea acestui aparat se află un Preşedinte sau Director general
(cum este cazul Bursei
de la Bucureşti), desemnat de Conducerea permanentă şi aprobat de Conducerea
generală. Staff-ul
executiv mai poate cuprinde unul sau mai mulţi vicepreşedinţi şi directori
executivi cu atribuţii de
conducere precis delimitate de Preşedinte (Directorul General) sau de Conducerea
permanentă.

d) Organe consultative – au ca principală menire furnizarea de informaţii (de tip

consultaţii,
consilieri etc.) organelor executive de decizie. Se pot organiza sub forma unui
grup de consilieri sau
sub forma unor comitete specializate pe diferite domenii. Aceste comitete pot avea
un caracter
permanent sau pot fi organizate ad-hoc, în funcţie de nevoi, pentru a răspunde unor
cerinţe noi ce pot
interveni în activitatea bursei.

4.3. Societăţile de bursă

Bursa de valori realizează operaţiunile specifice: tranzacţii cu titluri, indici

bursieri, produse
sintetice, efecte de comerţ sau valute pe baza ordinelor (de vînzare sau cumpărare)
pe care le primesc
de la Societăţile de bursă. Acestea sunt societăţi financiare avînd ca obiect de
activitate (de regulă
principal) efectuarea de tranzacţii pe piaţa secundară. Aceste societăţi pot
realiza tranzacţii în numele,
pe contul şi riscul clientului (solicitantul poate fi un posesor de titluri care
vrea să le vîndă, sau un
posesor de bani care vrea să-i investească în cumpărarea de titluri), deci ca
reprezentant al acestuia
(ca broker), sau în nume propriu, acţionînd ca şi contraparte (ca dealer) pentru
cei care vor să vîndă
sau să cumpere.

În primul caz activitatea este remunerată printr-un comision, calculat în funcţie

de volumul şi
tipul operaţiunilor efectuate, iar în cazul al doilea, societatea încasează o
diferenţă de preţ (spread),
care trebuie să-i fie favorabilă. În mod obişnuit, societăţile de bursă acţionează
atît ca broker, cît şi ca
dealer, din care cauză se mai şi numesc societăţi broker-dealer. În afara
încheierii de tranzacţii aceste
firme mai pot asigura (contra cost, la cerere) şi unele servicii specifice:
evaluarea tendinţelor pieţei şi
identificarea celor mai bune plasamente, gestionarea portofoliului clienţilor,
inclusiv executarea
obligaţiilor de livrare sau plată ce derivă din tranzacţiile angajate.

Societăţile de valori mobiliare (şi agenţii lor) au obligaţia de a executa ordinele

clienţilor în
mod prioritar şi în cele mai bune condiţii; acestea nu trebuie să concureze sau să
manipuleze
executarea ordinelor clienţilor ori să determine executarea acestora în condiţii
neavantajoase.

4.4. Agenţii de bursă

Agenții de bursă sunt specialiştii prin activitatea cărora se asigură funcţionarea

nemijlocită a
mecanismelor bursei. Prezenţa lor este indispensabilă. Ei pot fi specialişti
operativi, în situaţiile în
care realizează în mod direct şi nemijlocit operaţiuni de bursă, sau neoperativi,
dacă rolul lor se
rezumă la efectuarea de studii sau analize care au menirea de a furniza clienţilor
informaţii asupra
conjuncturii şi oportunităţilor de afaceri. Aceştia pot fi analiştii bursieri care
pot lucra ca angajaţi ai
Societăţilor de bursă, sau în firme proprii şi funcţionarii angajaţi ai bursei,
care au sarcini de
supraveghere, urmărire şi control asupra derulării operaţiunilor specifice în
incinta bursei, ori cei care
se ocupă cu transmiterea de informaţii sau întocmirea de documente. într-un sens
mai larg, în aceeaşi
categorie (a agenţilor de bursă neoperativi) intră şi angajaţii autorităţilor de
supraveghere a pieţei,
lucrătorii din serviciile de secretariat sau public relations ai bursei, cît şi
agenţii de pe pieţele
financiare:
• brokeri sau intermediari de bursă;

• dealeri sau comercianţi de bursă ( tradert).

În practica tranzacţiilor bursiere din diferite ţari între operatorii de bursă

există foarte multe
deosebiri (începînd de la condiţiile de atestare şi terminînd cu modalităţile în
care aceştia participă la
divizarea riscurilor sau a profiturilor). Există însă şi unele trăsături general
valabile, cum ar fi:

a) operatorii de bursă au un statut socio-profesional consacrat ca atare în

practica afacerilor –
fiind singurele persoane (fizice) abilitate să încheie şi să finalizeze tranzacţii
de bursă. Această
profesie implică îndeplinirea unor calităţi native (memorie activă, atenţie, putere
de concentrare,
rapiditate în adoptarea unei decizii) şi de educaţie (aceştia trebuie să fi urmat
şi absolvit un curs
special organizat de autoritatea tutelară sau chiar de bursă), competenţa lor în
materie trebuind să fie
testate şi atestată de organismele abilitate în acest scop.

b) operatorii de bursă pot lucra ca independenţi sau ca angajaţi ai unor societăţi

de bursă. În
România, activitatea de intermediere prin persoane fizice (angajaţi sau
reprezentanţi exclusivi)
acţionînd ca agenţi de valori mobiliare se poate realiza numai în numele şi pe
contul societăţilor de
valori mobiliare; agenţii de bursă nu pot efectua (în România) în nume şi/sau pe
cont propriu servicii
de intermediere pentru valori mobiliare.

c) agenţii de bursă îşi pot desfăşura activitatea în incinta bursei sau (acolo unde
legislaţia
permite) în afara acesteia, mai ales pe piaţa OTC (Over the Counter).

În incinta bursei putem întîlni:

• agenţi de bursă membri ai bursei;

• agenţi de bursă angajaţi ca reprezentanţi ai unor membri ai bursei (tipic pentru

bursa
japoneză);

• agenţi de bursă funcţionari publici (Bursa de la Paris pînă în 1988 şi Bursa de

la Bucureşti
din perioada interbelică);

• agenţi de bursă angajaţi ai Bursei (agenţi oficiali) sau acceptaţi (liber

profesionişti), situaţiile
sunt tipice pentru bursele de model germanic.

Din punct de vedere al rolului pe care îl au pe piaţa bursieră şi al felului în

care aceştia (se)
angajează (în) tranzacţii, trebuie să facem distincţie între brokerii de bursă
(floor brokers) şi
comercianţii de bursă (dealers).
Brokerii de bursă sunt agenţii de bursă în sensul propriu al termenului, ei fac
tranzacţiile în
numele, pe contul şi riscul clientului. Aceştia pot fi angajaţi la o firmă de
brokeraj (brokeri de
comision) sau pot lucra în mod independent. Brokerii de comision (comission
brokers) execută
ordine de vînzare cumpărare, date de clienţii din afara bursei şi primite de
societatea de brokeraj
pentru care lucrează. Brokerul de commission primeşte ordinele de la brokerii de
titluri (care lucrează
în birourile firmei de brokeraj). Rolul lor este de a executa întocmai ordinul dat
de client, urmărind
obţinerea celui mai bun preţ (curs). După executarea ordinelor primite, prin
intermediul brokerilor de
titluri, brokerii de comision pot executa, ca independenţi, unele tranzacţii
(primite deci direct de la
anumiţi clienţi). în incinta aceleiaşi burse pot acţiona mai mulţi brokeri de
comision ai aceleiaşi firme
de brokeraj. Brokerii independenţi execută ordinele pe care le primesc de la alţi
agenţi de bursă sau
de la membrii unor firme ai căror agenţi nu se găsesc în incinta bursei respective.
Ei sunt solicitaţi în
perioadele de mare intensitate a activităţii de bursă sau atunci cînd o parte a
brokerilor de commission
constată că nu pot executa, în timp util, toate ordinele ce le-au fost transmise de
brokerii de titluri. Ei
se mai numesc „brokeri ai brokerilor” sau „brokeri de doi dolari” (two dollar
brokers).

Comercianţii de bursă sunt operatorii care lucrează în nume şi pe cont propriu şi

sunt numiţi
dealers (sau traders). Ei pot fi: comercianţi concurenţi, creatori de piaţă sau
comercianţi pentru ordine
non-standard.

Piaţa americană a format şi o a treia categorie de operatori de bursă, specialistul

care combină
activităţile specifice brokerului cu cele ale dealerului, este, deci, specializat
doar pentru un număr
restrîns de titluri şi ocupă (geografic) un loc fix în incinta bursei. Principala
lor obligaţie este de a
asigura preţul just (fair and ordely market), ceea ce înseamnă că trebuie să
intervină pentru stabilizarea
pieţei ori de cîte ori este nevoie (cînd apar fluctuaţii nejustificate, spre
exemplu) sau/şi continuitatea
pieţei (în sensul ca fiecare tranzacţie să se deosebească de precedenta – sub
aspectul preţului – printr-
o diferenţă rezonabilă). Specialiştii (americani) au dreptul, dacă piaţa permite,
să execute (ca brokeri)
ordinele primite de la public (prin intermediul altor agenţi). Specialistul fixează
preţul de deschidere
(pe baza ordinelor de vînzare/cumpărare recepţionate).
b3

a3

a1

a1

a3

c2

c2

b4

b1

b3

b1

CAP.5. MECANISMUL TRANZACŢIILOR BURSIERE

5.1. Mecanismul general al tranzacţiilor bursiere

5.2. Paşii cotării la bursa de valori Bucureşti

5.3. Obligații de raportare ale emitenților

5.4. Ordinele de bursă

5.1. Mecanismul general al tranzacţiilor bursiere

Tranzacţia se desfăşoară după aceleaşi etape indiferent de obiectul şi scopul

urmărit (figura 1)3F4.

4 Maria Prisăcariu, Valeriu Dornescu, Ovidiu Stoica – Tranzacţii la bursele de

mărfuri şi valori, Ed. Agora, Bacău, 1996
Societatea de bursă

Casa de
clearing

(compensaţie)

c1 c3

Bursa

b2

Client

cumpărător

Departamentul
pentru tranzacţii

a2

Societatea de bursă

Client

vânzător

Departamentul
pentru tranzacţii

a2
Fig. 1 – Mecanismul tranzacţiilor bursiere

Mecanismul tranzacţiei bursiere presupune următoarele etape:

a) Iniţierea tranzacţiilor prin stabilirea legăturilor între client şi societatea

de bursă şi
transmiterea ordinului de vânzare/cumpărare de către client.
b) Perfectarea tranzacţiei care constă în încheierea contractului de către agentul
de bursă
cu clienţii;
c) Executarea contractului adică onorarea obligaţiilor şi obţinerea drepturilor
rezultate
din tranzacţie.

Operaţiunile în cadrul fiecărei etape sunt:

a – Iniţierea tranzacţiei

a1: clientul vânzător/cumpărător se adresează unui intermediar care poate fi:

– o societate de bursă care are calitate de membru şi lucrează în incinta bursei;

– o firmă din afara bursei, care va apela la rândul ei la un agent de bursă prezent
în sala de
negocieri;
– unui agent de bursă liber profesionist.

Seriozitatea va fi asigurată de societatea de bursă.

a2: intermediarul deschide contul în favoarea clientului. Contul poate fi:

– în numerar şi impune existenţa unui disponibil pentru finanţarea operaţiunii;

– în “marjă” – permite clientului să cumpere titluri cu plata amânată, dar să
obţină paralel
un împrumut din partea societăţii de bursă. Titlurile cumpărate în “marjă” rămân la
societatea de
bursă până la rambursarea creditului, fiind înregistrate în numele acesteia.
a3: clientul plasează ordinul de vânzare/cumpărare intermediarului. Ordinul dat de
client este
o ofertă fermă şi trebuie să conţină următoarele elemente:

– sensul operaţiunii (vânzare/cumpărare);

– produsul bursier (marfa sau titlul);
– cantitatea oferită sau solicitată;
– tipul tranzacţiei;
– scadenţa;
– preţul la care se oferă sau se solicită produsul bursier.

b – Perfectarea tranzacţiei:

b1: transmiterea ordinelor de către broker la bursă;

b2: formarea preţului printr-o metodă specifică (modalităţi de negociere/cotare);

b3: executarea ordinelor la bursă sau încheierea contractului;

b4: notificarea încheierii contractului.

c – Executarea contractului

c1: transferul titlurilor, mărfurilor de la vânzător la cumpărător;

c2: notificarea transferului;

c3: plata preţului de către cumpărător şi încasarea acestuia de către vânzător.

5.2. Etapele listării acțiunilor pe Piața Reglementată a BVB

1. Acționarii iau decizia de admitere la tranzacționare pe Piața Reglementată

administrată de
BVB, precedată sau nu de o ofertă publică de acțiuni. Această decizie aparține
Adunării
Generale a Acționarilor și va cuprinde inclusiv caracteristicile principale ale
acestei
emisiuni, dacă admiterea este precedată de o ofertă publică de vânzare de acțiuni;

2. Emitentul se adresează unui intermediar autorizat de către Autoritatea de

Supraveghere
Financiară (ASF), intermediarul fiind participant la sistemul de tranzacționare al
BVB, cu care
emitentul încheie un contract de intermediere și care se va ocupa de procedurile
necesare derulării
ofertei de vânzare de acțiuni, daca este cazul, și admiterii Emitentului la BVB.
Lista completă a
intermediarilor participanți la sistem este disponibilă pe site-ul www.bvb.ro, în
cadrul secțiunii
Intermediari;

3. În cazul în care admiterea la tranzacționare este precedată sau nu de o ofertă

publică de
vânzare de acțiuni, se întocmește un document oficial autorizat de ASF, denumit:
a. Prospect de ofertă publică de acțiuni, pentru cazul în care admiterea este
precedată de o
ofertă publică de vânzare de acțiuni

b. Prospect de admitere la tranzacționare, pentru cazul în care admiterea nu este

precedată de
o ofertă publică de vânzare

4. Prospectul de ofertă publică de vânzare de acțiuni, cât și Prospectul de

admitere la
tranzacționare, este un document realizat de către intermediarul ofertei, sau de
către societatea
inițiatoare, pe baza datelor furnizate de către Emitent, acesta cuprinzând:

a. prezentarea Emitentului, a intermediarului ofertei și a persoanelor ce au

participat la
elaborarea Prospectului;

b. informații despre Emitent (date de identificare, natura activității, capital

social, alte titluri
emise);

c. activitatea Emitentului (operațiuni, performante economico-financiare, sedii,

cercetare și
dezvoltare, proceduri judiciare, salariați, investiții, surse de finanțare);

d. situații contabile pentru ultimii 3 ani de activitate (raportări financiare,

indicatori);

e. informații referitoare la management, proiecte de investiții, perspective,

factori de risc;

5. In cazul încheierii cu succes a ofertei publice de vânzare de acțiuni, derulată

în vederea
admiterii la tranzacționare pe Piața Reglementată administrată de BVB, acțiunile se
înregistrează la
ASF;
6. Emitentul încheie un contract cu Depozitarul Central, instituție care asigură
compensarea
și decontarea tranzacțiilor bursiere, precum și evidența registrelor acționarilor
societăților emitente;

7. Intermediarul depune la BVB în vederea admiterii la tranzacționare, documentele

prevăzute
de Codul BVB operator de piață, Cartea I, printre care se numără si:

a. cererea de admitere la tranzacționare a acțiunilor;

b. prospectul însoțit de decizia ASF de aprobare a acestuia;

c. rezumatul prospectului de ofertă publică sau al prospectului de admitere la

tranzacționare
tradus în limba engleză, pentru categoria Premium acțiuni;

d. decizia organului statutar al emitentului cu privire la hotărârea de admitere a

acțiunilor la
tranzacționare la BVB;

e. actul constitutiv al emitentului; certificatul de înregistrare a acțiunilor la

ASF;

f. angajamentul de admitere și menținere la tranzacționare la BVB a acțiunilor.

De asemenea, emitentul desemnează două persoane care vor menține legătura

permanentă cu
Bursa de Valori București.

8. Decizia finală de admitere la tranzacționare este luată de Consiliul de

Administrație al BVB.

5.3. Obligații de raportare ale emitenților

Emitenții, în calitatea de societăți listate tranzactionate la BVB au obligația de

a
transmite Bursei următoarele tipuri de rapoarte, pe care aceasta le va disemina
public prin
intermediul canalelor specifice și a paginii sale de internet:

a. Rapoarte periodice:

- Raport anual – conținând situații financiare ca bilanțul contabil, contul de

profit și
pierdere, notele la situațiile financiare, raportul administratorilor și raportul
auditorului
financiar
- Raport semestrial – conținând bilanțul contabil și contul de profit și pierdere,
împreună
cu raportul administratorilor
- Rapoarte trimestriale – în măsura în care sunt întocmite, pentru primul și cel de
al
treilea trimestru.
b. Rapoarte curente:

- Convocarea Adunării Generale (sau a ședinței Consiliului de Administrație care

urmează să delibereze în vederea exercitării atribuțiilor delegate de adunarea
generală);
- Hotărârile aferente întâlnirilor de mai sus;
- Informații privind plata dividendelor, valoarea pe acțiune, termenul de plată,
modalitățile de plată;
- Alte informații precum: schimbări în controlul asupra societății, proiecte de
fuziune/divizare, litigii, inițierea și încheierea procedurii de dizolvare,
insolvență, reorganizare judiciară sau a falimentului etc.

5.4. Ordinele de bursă

Ordinul de bursa este instructiunea care exprima oferta ferma de cumparare sau de
vanzare a
unor valori mobiliare. Ordinul de bursa se introduce in sistemul de tranzactionare
al BVB de catre
agentul de bursa, prin intermediul unei statii de lucru si este identificat unic
prin numar de ordin alocat
automat de sistem.
Cumpararea si vanzarea de actiuni de catre un investitor se face prin transmiterea
de ordine
buriere catre societatile de servicii de investitii financiare (SSIF). Un ordin
obisnuit trebuie sa contina
un set de informatii minime pe baza carora angajatii unei SSIF sa cumpere sau sa
vanda actiuni:

- simbolul sau numele actiunii respective (Banca Transilvania, sau TLV, de

exemplu),
- tipul ordinului (cumparare sau vanzare),
- numarul de actiuni si
- pretul la care actiunile trebuie cumparate sau vandute.

Ordinele se transmit catre SSIF la sediul acestora, prin telefon sau prin internet,
in
functie de modul de lucru al fiecarei societati. Persoana din cadrul unei SSIF care
se ocupa
de preluarea ordinelor clientilor, de pastrarea legaturii cu acestia si de
prezentarea
informatiilor despre piata si despre actiuni catre clienti se numeste broker.
Angajatul unei
SSIF care se ocupa de introducerea ordinelor de cumparare si de vanzare in
sistemele Bursei
se numeste trader.

Ordinele se inregistreaza in sistemul bursei in primul rand functie de pretul

acestora:
in ordinea descrescatoare a preturilor pentru cele de cumparare si in ordinea
crescatoare
pentru cele de vanzare. Daca un investitor considera ca preturile ordinelor deja
inregistrate in
sistemul bursei sunt satisfacatoare, atunci poate incheia o tranzactie cumparand de
la sau
vanzand actiuni unuia din ceilalti investitori afisati in piata (desigur, aceasta
se realizeaza prin
intermediul unui SSIF, si nu direct). Daca preteurile din piata nu sunt
satisfacatoare, atunci
clientul va da instructiuni brokerului sau sa introduca un ordin nou la pretul
dorit.

Exista doua mari categorii de ordine de cumparare si de vanzare: ordine limita si

ordine
la piata. Ordinele limita specifica pretul la care investitorul doreste sa cumpere
sau sa vanda
actiuni. Ordinele la piata nu specifica pretul tranzactiei, aceasta urmand a se
realiza la pretul
cel mai bun din piata la momentul lansarii ordinului (in general ordinele cu pretul
BEST BID
sau BEST ASK).

Un ordin de cumparare la piata specifica faptul ca actiunile vor fi cumparate

direct
din randul actiunilor cu cel mai bun pret (cel mai mic) oferite la vanzare in
sistemul bursei;
un ordin de vanzare la piata specifica faptul ca actiunile vor fi vandute direct
cumparatorilor
cu cel mai bun pret (cel mai mare) afisati in sistemul bursei.
Un ordin limita se va executa numai daca preturile afisate in piata permit executia

acestuia. In caz contrar ordinul este inregistrat in sistemul electronic de

tranzactionare si
ramane acolo pana in momentul in care un alt investitor il considera suficient de
bun pentru
a incheia o tranzactie cu acesta.

Avantajul ordinului limita este faptul ca investitorul pastreaza controlul asupra

pretului tranzactiei de cumparare sau de vanzare de actiuni, acesta cunoscand in
mod exact
pretul unei tranzactii de cumparare sau venitul dintr-o tranzactie de vanzare.
Dezavantajul
este ca in functie de evolutia pietei, preturile specificate in anumite ordine nu
pot fi atinse, iar
tranzactia ramane neexecutata.

Spre exemplu, daca un investitor lanseaza un ordin de vanzare la un pret de 1.500

lei/actiune, dar in piata tranzactiile nu depasesc pretul de 1.450 lei/actiune
atunci acest ordin
nu se poate indeplini. In cazul ordinelor la piata, situatia se inverseaza. In
acest caz avantajul
este ca investitorul poate fi sigur ca ordinul va fi executat (exista si exceptii,
dar acestea sunt
rare), cu dezavantajul ca pretul final va fi cunoscut numai dupa finalizarea
tranzazctiei.

Un alt parametru al ordinelor de tranzactionare este durata acestora, mai exact

perioada
in care acestea vor ramane in sistem daca nu se pot executa pe loc. Astfel, un
ordin poate fi
valabil numai o singura zi (ordin DAY), pana in momentul executiei (ordin OPEN) sau
pana
la o anumita data stabilita de investitor. Ordinele inregistrate in sistemul de
tranzactionare de
catre fiecare investitor trebuie urmarite cu atentie in timp, pentru ca schimbari
in evolutia
pietei pot face executia acestor ordine dezavantajoase pentru investitori.

Un tip de ordin special ce poate fi introdus in sistemul bursei este ordinul ascuns
(sau
HIDDEN). In mod normal ordinele afisate in sistemele bursei prezinta volumul de
actiuni si
pretul. Un ordin ascuns nu prezinta intregul volum pe care un investitor doreste sa
il vanda
sau sa il cumpere, ci numai o parte din acesta; partea “vizibila” a ordinului
trebuie sa
reprezinte minim 20% din volumul total al ordinului. Acest mecanism este utilizat
pentru a
nu dezvalui celorlalti participanti la piata (celorlalte SSIF) intentiile
investitorului.

Conditii de valabilitate a ordinelor de bursa

Ordinul de bursa ramane valabil in sistem si se supune regulilor BVB pana cand:

- este executat,
- expira termenul de valabilitate al acestuia,
- este suspendat sau retras de catre agentii de bursa ai SSIF-ului respectiv,
- este suspendat sau anulat de catre BVB la cererea SSIF-ului respectiv;
- este suspendat de catre BVB, ca urmare a neraportarii si/sau nementinerii
capitalului
net minim, conform reglementarilor privind compensarea si decontarea tranzactiilor;

- este suspendat sau anulat de catre BVB datorita nerespectarii prevederilor

reglementarilor BVB sau ale actelor normative incidente, altele decat cele
mentionate
anterior;
- este eliminat automat din sistem daca pretul nu se mai incadreaza in variatia
maxima
de pret admisa pentru sedinta de tranzactionare (pentru actiuni) sau daca
caracteristicile ordinului nu mai sunt in concordanta cu configurarea pietelor.

La executarea ordinelor de bursă, una din obligaţiile brokerilor este respectarea

regulilor de
prioritate4F5 şi anume:

5 Ioan Popa – Bursa, vol. I, Ed. Adevărul, Bucureşti, 1991

– prioritatea de preţ;
– prioritatea de timp;
– prioritatea de volum.

Prioritatea de preţ înseamnă că agentul de bursă trebuie să execute ordinele de

cumpărare la
preţuri mai mari înaintea celor date la preţuri mai mici şi ordinele de vânzare la
preţuri mai mici
înaintea celor la preţuri mai mari.
Prioritatea de timp înseamnă că, în cazul ordinelor date la acelaşi preţ, primul
ordin este primul
executat, iar prioritatea de volum, ca regulă complementară la prioritatea de timp,
arată că primul
ordin executat este ordinul cu volumul cel mai mare.

În concluzie, tranzacţiile bursiere se desfăşoară după aceleaşi etape, indiferent

de obiectul şi scopul
urmărit (iniţierea tranzacţiei, perfectarea tranzacţiei şi executarea
contractului). În ceea ce priveşte Bursa de
Valori Bucureşti cotarea se realizează prin parcurgerea mai multor paşi şi
presupune cooperarea dintre
Societatea de Valori Mobiliare membră a Asociaţiei bursei care iniţiază respectivul
eveniment pe piaţa
bursieră şi Bursa de Valori Bucureşti. Cea mai importantă operaţiune care se
derulează în etapa de perfectare
a tranzacţiei este formarea cursului bursier printr-o modalitate de negociere. Un
instrument important în
derularea tranzacţiilor bursiere este ordinul de bursă, concretizat într-o fişă de
bursă care trebuie să includă
o serie de prevederi referitoare la durata de valabilitate a ordinului, sensul
operaţiunii, piaţa pe care se
realizează tranzacţia, cursul bursier, numărul şi natura titlurilor etc.
CAP. 6. MODALITĂŢI DE COTARE LA BURSĂ

6.1.Cotarea la bursă – conţinut

6.2. Tehnici de cotare
6.3. Modalităţi de negociere consacrate în practica internaţională

6.1. Cotarea la bursă – conţinut

Dezordinea şi strigătele din bursă nu sunt decât aparente. Seriozitatea şi

onestitatea
tranzacţiilor sunt asigurate prin controlul agenţilor de bursă. La un alt nivel, în
special cel al exactităţii
informaţiilor comunicate acţionarilor de întreprinderile cotate, Comisia
Operaţiunilor de Bursă
intensifică activitatea Asociaţiei Agenţilor de Bursă şi o completează.

Instrumentul prin care se vinde şi se cumpără pe această piaţă este COTAREA. A cota
o
valoare înseamnă, oarecum, a căuta şi a fixa preţul care, ţinând cont de ordinele
de cumpărare şi de
vânzare, permite să se schimbe cel mai mare număr posibil de titluri.

Piaţa deschisă sau “piaţa prin strigare” este cea mai simplă. Comişii,
reprezentanţii agenţilor
de bursă (sau chiar agenţii de bursă în ring) se strâng în jurul unui colaborator
ce le propune un curs
de pornire care este în general cel din ajun. Comişii care au ordine de vânzare “la
cel mai bun”
încearcă să le execute, strigând “am”, iar cei care au ordine de cumpărare” “la cel
mai bun” strigă în
schimb “iau”, însoţindu-şi strigătele de un gest corespunzător pentru a evita
interpretările eronate.

Valorile mobiliare sunt repartizate pe grupe. In cadrul fiecărei grupe,

conducătorul de
dezbateri strigă valorile una după alta, în ordinea fixată pentru cotaţie la primul
curs.

Intermediarii tratează între ei, făcându-şi cunoscute cantităţile pe care doresc să

le cumpere
sau să le vândă şi preţurile propuse. Se derulează “strigarea” până se determină
cantitatea cea mai
mare de titluri (cantitatea de marfă) posibil de negociat – prin stabilirea
cursului de echilibru.

6.2. Tehnici de cotare

Piaţa închisă este o tehnică inspirată din practica ţărilor anglo-saxone. Pe
această piaţă, un
specialist echilibrează cursul în funcţie de ordinele confraţilor săi, dar care
(particularitate franceză)
nu are niciodată dreptul de a interveni pe piaţă sau de a fi el însuşi partener
pentru a echilibra piaţa.

Există 3 tehnici ale cotării închise:

a) cotarea “prin opoziţie”;

b) cotarea “prin stelaje”,
c) cotarea “prin cutie”.

a) COTAREA PRIN OPOZIŢIE

Înaintea deschiderii şedinţei de bursă, comişii trec în Cărţile Mari ţinute de

cotatori “opoziţiile
lor”, adică limitele de cumpărare sau de vânzare pe care ei le au în carnet fără a
preciza însă cantitatea
de titluri pe care trebuie să o negocieze pe fiecare din aceste limite.

Acest mecanism implicădouă categoriide persoane: coteurul, care deține caietul

respectiv și
specialistul căruia i se încresințează cotarea respectivului titlu.

Specialiştii comunică înainte de şedinţa de bursă limitele de curs între care se

înscriu ordinele
adresate de clienţii lor(limita cea mai ridicată la cumpărare şi cea mai scăzută la
vânzare).

Caietul este stabilit în fiecare dmineață de coteur pe baza unor fișe de opoziție
comunicate de
agenții de schimb.
Tehnica asigură cel mai bine secretul profesional atât pentru valori cotate la
vedere cât şi la
termen. Este metoda cea mai frecvent folosită şi asigură pentru aceeaşi valoare
mobiliară şi la aceeaşi
bursă legătura între piaţa la vedere şi piaţa la termen.

b) COTAREA PRIN STELAJE

Comişii încredinţează specialistului ordinele lor “la cel mai bun” şi pe cele
limitate
menţionând – diferenţă fundamentală – cantităţile pe care ei trebuie să le
negocieze.

Metoda de cotare prin “stelaj” este o tehnică în exclusivitate scrisă şi se

foloseşte pentru
valorile înscrise în cotaţia oficială.

Rolul conducător al şedinţelor de curs îl au agenţii de schimb specialişti.

Specialiştii sunt desemnaţi de Camera sindicală pentru fiecare tip de valoare

mobiliară. Ei
grupează la deschidere fişele conţinând ordinele de vânzare şi cumpărare adaugă
ordinele adresate de
propria clientelă şi determină puncte de echilibru între cererea şi oferta de
valori mobiliare.

c) COTAREA PRIN CUTIE (PRIN FIŞET)

Cotarea prin cutie este un procedeu prin care se centralizează, pentru fiecare
titlu, toate
ordinele de vânzare-cumpărare într-un fișet. Este o tehnică de excepţie care se
utilizează când pieţele
sunt mult prea importante şi dezechilibrate, pentru a putea fi utilizate procedeele
tradiţionale ale
bursei.

În acest caz se pune la dispoziţia comişilor o cutie în care se depun toate

ordinele referitoare
la un titlu. Metoda este utilizată, mai ales, în cazul valorilor care tocmai au
fost introduse pe piaţa
bursieră. La începutul ședinței de bursă se fac cunoscute toate ordinele strânse în
fișet adăugând pe
acelea care nu s-au executat anterior și sunt încă valabile.

În acest labirint de tehnici, numai controlul efectuat de “Camera sindicală” a

Agenţilor de
bursă, poate permite investitorilor să se orienteze şi să aibă încredere în bursă.

6.3. Modalităţi de negociere consacrate în practica internaţională

Modalităţile de negociere întâlnite sunt:

1. COTAREA PE BAZĂ DE CARNETE DE ORDINE

Presupune centralizarea de către brokeri a ordinelor primite, respectând regulile

de prioritate.
Carnetul de ordine poate fi deschis pentru consultare de către agenţi de bursă sau
închis, când se
anunţă la bursă numai preţul şi volumul celor mai bune cotaţii.

2. NEGOCIEREA PRIN ÎNSCRIEREA PE TABLĂ se realizează prin afişarea pe un tabel

electronic (bursa din Toronto) sau tablă (bursele din Sidney, Singapore) a primelor
două preţuri (cel
mai bun la vânzare şi cel mai bun la cumpărare).

3. NEGOCIEREA PRIN ANUNŢAREA PUBLICĂ A ORDINELOR se practică pe pieţele

intermitente şi cele continue. Funcţionarul bursei strigă titlul ce urmează a fi
negociat. Apoi agenţii
anunţă cu voce tare preţurile lor şi caută parteneri interesaţi. Executarea are loc
când un agent de
bursă acceptă cotaţia înscrisă pe tablă de un alt agent de bursă.

4. COTAREA “ÎN GROAPĂ” (în engl.: pit = zonă în incinta bursei formată din câteva
trepte
coborând în interior – pe un perimetru de câţiva zeci de metri pătraţi) este o
variantă a negocierii prin
anunţare publică unde ringul este înlocuit cu un spaţiu semicircular şi toate
titlurile sunt strigate în
acest spaţiu. Este o metodă spectaculoasă şi se practică pentru produse bursiere
atractive: contracte
futures şi opţiuni.

5. NEGOCIEREA PE BLOCURI DE TITLURI are loc de obicei în afara sălii principale de

negociere a bursei într-un spaţiu amenajat în incinta acesteia. Această metodă este
utilizată dacă un
client deţine sau comandă un important pachet de titluri.

Când clientul deţine titluri, vânzarea se face prin:

– distribuţie în bursă, când clientul se adresează unui broker şi acesta încearcă
să găsească
investitori; când se convinge că aceştia există transmite ordine de vânzare şi
cumpărare la bursă
(broker cu servicii complete, broker cu discount);
– distribuţia secundară – când o societate cumpără blocul de titluri şi le oferă
spre vânzare
publică după orele de bursă, la preţul de închidere din ziua respectivă. Clientul
cumpărător al unui
bloc de titluri face “o achiziţie în bursă”.
6. NEGOCIEREA ELECTRONICĂ5F6 – presupune utilizarea tehnologiilor moderne în
procesul de transmitere a ordinelor şi de prezentare a acestora la bursă.

6 Ion Stoian, Emilia Dragne, Mihai Stoian – Comerţ internaţional, vol. I, Ed.
Caraiman, 1997

În concluzie, cotarea este mijlocul prin care se vinde şi se cumpără pe piaţa

bursieră. A cota
o valoare înseamnă a căuta şi a fixa preţul care, în funcţie de ordinele de
cumpărare şi de vânzare
primite, permite să se schimbe cel mai mare număr posibil de titluri. Cele mai
importante modalităţi
de cotare a valorilor mobiliare sunt piaţa deschisă şi piaţa închisă. Pe piaţa
închisă se folosesc trei
tehnici de cotare – cotarea prin opoziţie, cotarea prin stelaje şi cotarea prin
cutie. Dacă se
înregistrează un dezechilibru între cererea şi oferta de titluri se determină
cursul prin metode
particulare – reglementarea ecartului de curs, reducerea cantităţii cerute/oferite,
compensaţia.
CAP. 7. INDICI BURSIERI

7.1. Caracteristicile indicilor bursieri

7.2. Criterii de clasificare a indicilor bursieri
7.3. Principiile de construcție a indicilor bursieri
7.4. Indicii pieței de capital din Romania

7.1. Caracteristicile indicilor bursieri

Indicii bursieri sunt active sintetice ce caracterizează situația unei anumite

piețe la un moment
dat, pe baza raportului cerere/ofertă, exprimând evoluția cursului valorilor
mobiliare. Apariția lor a
fost determinată de necesitatea existenței unui produs bursier prin care evoluția
pieței bursiere să
poată fi urmărită în ansamblul ei și nu doar segmentat la nivelul fiecărui activ
financiar în parte.

Scopul pentru care se calculează un indice bursier are în vedere posibilitatea de

măsurare a
performanțelor portofoliilor, luarea deciziilor cu privire la structura unui anumit
portofoliu, măsurarea
schimbărilor pe termen scurt la nivelul pieței bursiere respective.

Primul indice bursier a fost creat în cadrul Bursei din New York (în 1896) – Dow
Jones
Industrial Average (DJIA).

Pe măsura evoluției piețelor bursiere și a diversificării produselor bursiere, s-a

înregistrat și o
evoluție a indicilor bursieri. În prezent, ei pot avea la bază nu numai acțiuni, ci
și obligațiuni, titluri
emise de fondurile mutuale sau alte instrumente financiare, se pot referi nu numai
la titluri cotate pe
o singură piață bursieră, ci și la titluri tranzacționate pe mai multe piețe sau la
nivel mondial.

7.2. Criterii de clasificare a indicilor bursieri

Indicii bursieri se pot clasifica având în vedere mai multe criterii.

După modul de calcul:

- indici bursieri din generația I  cuprind acțiuni ai căror emitenți aparțin

aceluiași domeniu de
activitate, în special celui industrial (ex. Dow Jones Industrial, Financial Times,
Nikkei etc.). Ei au o capacitate
de informare limitată la domeniul pe care îl reprezintă. Construcția lor este
simplă, ca medie aritmetică a
cursului titlurilor componente, ajustată cu un divizor care să exprime modificările
ce se petrec asupra titlurilor
componente (fuziuni, divizări, modificări importante de capital), nivelul lor de
reprezentativitate fiind astfel
restrâns.

 indici bursieri din generația a II-a  sunt indici compuși (compoziți), cu un

grad de relevanță
sporit (ex. S&P 500, FTSE-100, TOPIX, BET etc.), ce se remarcă prin diversificarea
valorilor mobiliare ce
intră în compoziția lor (din domenii diferite precum: bancar, asigurări,
transporturi, telecomunicații etc.).
Metodologia de calcul are la bază de cele mai multe ori ponderarea numărului de
titluri cu cursul bursier.

După titlurile suport:

- indici bursieri pe acțiuni

- indici bursieri pe obligațiuni

- indici bursieri pe titluri emise de fonduri mutuale

- indici bursieri pe alte instrumente financiare

După gradul de acoperire:

- indici bursieri generali  în structura lor se includ titluri ce aparțin unor

domenii de activitate diferite
astfel încât structura și evoluția pieței bursiere să fie exprimate cât mai corect
- indici bursieri sectoriali  în structura lor se includ titluri ce aparțin
aceluiași domeniu de activitate
pentru a reflecta cât mai fidel evoluția unui singur sector al economiei (industria
farmaceutică, a transporturilor,
a utilităților publice, a domeniului bancar, etc.)

După intervalul de timp la care se calculează:

- indici bursieri calculați în timp real  intervalul poate fi cuprins între 15

secunde și 1 minut

- indici bursieri calculați la anumite intervale  la sfârșitul zilei de

tranzacționare sau la alte intervale
de timp stabilite prin reglementările pieței bursiere respective (30 minute, 1 oră
etc.)

După zona de referință:

- indici bursieri naționali  includ titluri cotate pe o singură piață bursieră

(titluri emise de firme
autohtone și/sau ale unor firme străine cotate pe piața respectivă)

- indici bursieri zonali  includ titluri ale unor societăți aparținând unei
anumite zone de referință
(ex. Dow Jones Euro STOXX - calculat pentru țările Zonei Euro)

- indici bursieri mondiali (internaționali)  includ titluri cotate și

tranzacționate pe diferite piețe
bursiere, societățile fiind obligate de cele mai multe ori să îndeplinească cerințe
suplimentare pentru a fi admise
în structura acestor indici (ex. MSCI, FT Actuarial World Stock Index etc.)

După tipul pieței de capital pe care sunt calculați:

- indici specifici pieței de licitație  sunt indici specifici pieței bursiere pe

care prețul se formează ca
punct de echilibru prin confruntarea cererii cu oferta

- indici specifici pieței de negocieri  sunt indici ce caracterizează piața

extrabursieră pe care prețul
are la bază negocierea realizată între participanți

După institutia carer îi calculează:

- indici bursieri oficiali  sunt calculați de organismele abilitate prin

reglementările pieței respective
de capital

- indici bursieri ai publicațiilor financiare

- indici bursieri combinați  sunt calculați de instituțiile pieței de capital în
colaborare cu publicațiile
financiare

- indici bursieri calculați de intermediarii financiari  sunt de regulă indici cu

caracter neoficial fiind
calculați de intermediari, firme de consultanță, alte instituții financiare

7.3. Principiile de construcție a indicilor bursieri

Indiferent de criteriul de clasificare utilizat, indicii bursieri presupun luarea

în considerare a unor principii
de construcție, printre care:

- reflectarea permanentă a realității prin metodele de calcul

- grad relativ accesibil de complexitate al calculării indicilor

- disponibilitate nelimitată a datelor utilizate la calcul

- surse autorizate a datelor utilizate la calcul

- asigurarea continuității și comparabilității calculelor

- stabilitatea surselor de date și a metodelor de calcul

- satisfacerea nevoii de informații existentă pe piața bursieră pentru care se

calculează indicii

Construcția indicilor compuși s-a bazat pe respectarea anumitor cerințe:

- selectarea eșantionului de firme incluse în structura indicelui prin alegerea de

valori mobiliare emise
de societăți din toate ramurile de activitate sau dintr-un anumit sector de
activitate astfel încât acestea să
reflecte evoluția generală a pieței sau a sectorului respectiv și să fie
reprezentative pentru piața respectivă.

Valorile mobiliare incluse în indice trebuie să prezinte grad ridicat de

capitalizare bursieră și lichiditate
sporită (reflectată de intensitatea tranzacționării și de interesul crescut și
constant al investitorilor față de
titlurile respective), grad mare de dispersie în rândul deținătorilor evitându-se
astfel posibilitatea ca un
investitor (grup de investitori) să dețină controlul majoritar/total asupra uneia
din valorile mobiliare incluse în
indice, cotarea prin sistem informatizat și să reflecte repartiția pe sectoare de
activitate. Titlurile selectate
trebuie să fie emise de firme puternice, stabile, cu o creștere susținută a
activității și ai căror indicatori
economici le recomandă ca o bună investiție.

- reprezentativitatea (ponderarea) valorilor mobiliare ce intră în structura

indicelui, astfel:

* pondere atribuită în funcție de evoluția prețurilor valorilor mobiliare

componente ale indicelui  se ia
în considerare numai cursul valorilor mobiliare și se acordă importanță ridicată
acelor titluri care au un curs în
creștere pe un interval de timp suficient de mare. Dezavantajul acestei metode este
că variația unui singur titlu
care are preț mare poate influența substanțial valoarea indicelui și în acest fel
evoluția pieței poate fi reflectată
inexact.

* pondere egală pentru toate valorile mobiliare  este o modalitate care elimină
riscul unei influențe
semnificative singulare, iar modificarea evoluției fiecărui titlu va determina o
modificare identică a evoluției
indicelui

* pondere în funcție de capitalizarea bursieră  este specifică indicilor compuși

la care ponderea titlului
în structura indicelui este cu atât mai mare cu cât nivelurile prețurilor de
tranzacționare și volumul tranzacțiilor
sunt mai mari. Pentru a se evita situația în care evoluția cursului unui anumit
titlu ar avea o influență prea mare
asupra valorii indicelui se procedează la impunerea unei ponderi maxime ce poate fi
atribuită unui anumit titlu.

- alegerea datei de referință pentru care nivelul indicelui se egalează cu 100,

1.000, 10.000 de puncte
de indice, conform reglementărilor pieței respective. Orice modificare ulterioară a
nivelului indicelui (creștere
sau scădere) este interpretată prin compararea cu numărul de puncte din perioada de
bază.

Introducerea unui titlu în structura unui indice este considerată ca o consacrare

pentru emitentul
respectiv pe piață deoarece titlul poate fi considerat ca făcând parte din cele mai
lichide și tranzacționate valori
mobiliare.

7.4. Indicii pieței de capital din Romania

Indicele BET (Bucharest Exchange Trading)

Data de referință a indicelui este 19 septembrie 1997, devenind operațional la 22

septembrie 1997.
Indicele include acțiunile celor mai lichide 17 societăți cotate (mai 2021) la BVB
(cu excepția societăților de
investiții financiare, a fondurilor de investiții și a altor entități asimilate
acestora), având ca bază de pornire
valoarea de 1.000 de puncte.

BET este primul indice dezvoltat de BVB si reprezinta indicele de referinta al

pietei locale de capital.
BET reflecta evolutia celor mai tranzactionate companii de pe piata reglementata a
BVB, criteriul principal de
selectie al societatilor in indice fiind lichiditatea. Incepand cu anul 2015,
pentru selectie se aplica si criterii
legate de transparenta emitentilor si calitatea raportarilor si a comunicarii
acestora cu investitorii.

Este indice compozit (de generația a 2-a) a cărui valoare se determină prin
ponderarea cu capitalizarea
bursieră a celor mai lichide 17 societăți listate la BVB (mai 2021). Este un indice
a cărui valoare se calculează
și afișează în timp real.

Scopul pentru care a fost conceput indicele vizează derularea unor tranzacții
derivate pe indici și
produse structurate (contracte futures, options, certificate, warante și combinații
ale acestora). Se exprimă în
număr de puncte, și se publică în lei, USD și EURO. Convertirea în USD sau EURO se
face pe baza cursului
publicat de BNR valabil pentru ziua respectivă.

În cazul evenimentelor corporative care au un impact semnificativ asupra prețului

de piață al acțiunilor
incluse în coșul indicelui BET (ex.: splitări, consolidări, majorări de capital,
etc.), structura indicelui se
ajustează periodic astfel încât să se asigure continuitatea valorilor indicelui BET
și pentru a se evita
influențarea artificială a valorii indicelui ca urmare a acestor evenimente.
Acordarea de dividende de către
societățile incluse în coșul indicelui nu determină ajustarea structurii sale.

Includerea valorilor mobiliare în portofoliul indicelui are la bază următoarele

criterii:

• lichiditatea: coeficientul de lichiditate pentru fiecare simbol;

• alte aspecte relevante luate in considerare de catre Comisia Indicilor (CI), dupa
caz, cum ar fi:
situatia financiara a societatii, elemente de ordin juridic, transparenta
societatii si interesul
participantilor la piata, etc.;
• CI poate limita numarul de companii dintr-un sector de activitate la cel mult 6
companii. CI
poate reduce aceasta limita;
• companiile trebuie sa respecte cerinte suplimentare, dupa cum urmeaza: cerinte de
raportare
in limba engleza, utilizarea IFRS, calitatea activitatilor efectuate de companie cu
privire la
relatia cu investitorii (furnizarea de informatii prin intermediul website-ului BVB
si/sau alte
platforme desemnate de BVB, organizarea de intalniri/conferinte telefonice cu
analistii si
investitorii). Fiecare dintre aceste cerinte se aplica din Ianuarie 2015.

În cazul în care există acțiuni care nu mai corespund acestor cerințe, iar altele
ce sunt tranzacționate
se înscriu în regulile menționate, se procedează la actualizarea portofoliului
indicelui. Toate modificările
portofoliului indicelui se fac periodic și se decid de către CI care analizează și
decide actualizarea acestuia.
Deciziile de modificare a portofoliului indicelui prin înlocuirea acțiunilor sau
modificarea ponderilor ca urmare
a anumitor evenimente sunt anunțate în mass-media cu un anumit interval de timp
înaintea efectuării lor.

Actualizarea indicelui este determinată de o serie de evenimente precum: modificări

de capital
(majorări, diminuări), operaţiuni de divizare (diminuarea valorii nominale),
operaţiuni de consolidare (mărirea
valorii nominale), modificarea componenţei indicelui etc.

Revizuirea peridodică a indicelui are loc trimestrial (martie, iunie, septembrie,

decembrie).

Indicele BET-FI

BET-FI este primul indice sectorial al BVB și reflectă tendința de ansamblu a

prețurilor fondurilor de
investiții financiare (SIF-urilor) tranzacționate pe piața reglementată BVB. A fost
lansat la 1 noiembrie 2000,
cu o valoare de start de 1.000 de puncte. Introducerea acestui indice s-a datorat
interesului participanților la
piață în tranzacționarea unui astfel de indice, dar și faptului că acțiunile emise
de societățile de investiții
financiare nu erau incluse în structura nici unui indice existent pe piața bursieră
românească la acea data,
respectiv BET și BET-C.

Numărul titlurilor din structura indicelui este variabil (reprezentat de numărul

fondurilor de investiții
cotate la BVB – 6 societati alcătuiau compoziția indicelui în luna mai 2021).

Factorul de reprezentare al societăților incluse în structura indicelui are rolul

de a asigura o pondere
maximă a unei societăți de 30% din capitalizarea aferentă indicelui BET-FI.

Indicele ROTX (Romanian Traded Index)

Este un indice de preț ponderat cu capitalizarea și reflectă în timp real mișcarea

acțiunilor ”blue chip”
tranzacționate la BVB. Calculat în lei, EUR și USD (ca medie ponderată cu
capitalizarea bursieră) și diseminat
în timp real de Bursa de Valori din Viena (Wiener Borse AG), ROTX este proiectat ca
un indice tranzacționabil
și poate fi folosit ca activ suport pentru produse derivate și structurate.

Indicele a fost lansat la 15 martie 2005 dar valorile sale au fost calculate
retroactiv începând cu 1
ianuarie 2002, dată pentru care s-a stabilit valoarea de start de 1.000 de puncte.

Pentru a fi incluse în coșul indicelui, acțiunile trebuie să se situeze în

categoria celor mai intens
tranzacționate titluri și să îndeplinească criterii legate de: capitalizarea de
piață, lichiditate, disponibilitate a
prețului, reprezentativitate în cadrul sectorului, interes al participanților la
piață în deținerea titlurilor
respective. Criterii estențiale sunt considerate capitalizarea și lichiditatea.
Acțiunile cu capitalizare ridicată dar
cu lichiditate scăzută pot fi eliminate din structura indicelui. Criteriul
cantitativ de selecție a acțiunilor
componente ale indicelui (bazat pe capitalizare și lichiditate) nu este aplicat în
mod mecanic de către sistem
fiind la latitudinea Comitetului ROTX de a decide admiterea / excluderea anumitor
titluri.

Numărul emitenților ale căror acțiuni sunt incluse în structura indicelui este
variabil, nu există un
număr limită al acestora, însă indicele este construit astfel încât să se limiteze
la cele mai tranzacționate titluri
de la BVB.

Factorul de reprezentare al societăților incluse în structura indicelui are rolul

de a asigura o pondere
maximă a unei societăți de 20% din capitalizarea aferentă indicelui ROTX.

Indicele BET-XT (Bucharest Exchange Trading Extended Index)

Este un indice ”blue-chip” care reflectă evoluția prețurilor celor mai lichide 25
de companii
tranzacționate în segmentul de piață reglementată, inclusiv SIF-urile, ponderea
maximă a unui simbol în indice
fiind de 15%. Numărul societăților incluse în coșul indicelui BET-XT poate crește
în viitor ca urmare a listării
la BVB de noi societăți representative pentru sectoarele economiei naționale.

În componența indicelui nu pot fi incluse următoarele categorii de instrumente

financiare: certificate
de privatizare, titluri de participare la organismele de plasament colectiv, alte
instrumente financiare desemnate
de organismele de reglementare.

Criteriul esențial de selectare a societăților ce sunt incluse în structura

indicelui BET-XT este
reprezentat de lichiditate, coeficientul de lichiditate (calculat semestrial)
determinându-se pe baza ponderii pe
care o deține valoarea tranzacțiilor cu un anumit instrument financiar în valoarea
totală a tranzacțiilor aferente
pieței reglementate.

Metodologia sa permite acestuia să se constituie drept activ suport pentru

instrumente financiare
derivate și produse structurate.
Indicele a avut ca dată de lansare 1 iulie 2008, dar valoarea de start a fost
calculată retroactiv de la 2
ianuarie 2007, cu valoare inițială de 1.000 de puncte.

Indicele BET-NG (Bucharest Exchange Trading Energy&Related Utilities Index)

BET-NG este al doilea indice sectorial al BVB ce urmărește mișcarea prețurilor

acțiunilor companiilor
tranzacționate pe piața reglementată BVB, al căror domeniu de activitate principal
este asociat cu sectorul
energie și utilitățile aferente acestuia. Ponderea maximă a unui simbol în indice
este de 30%.

Ca și indicele BET-XT, indicele BET-NG a avut ca dată de lansare 1 iulie 2008, dar
valoarea de start
a fost calculată retroactiv de la 2 ianuarie 2007, cu valoare inițială de 1.000 de
puncte.

Numărul companiilor din componența sa este variabil. Similar cu metodologia

celorlalți indici
dezvoltați de BVB, metodologia indicelui BET-NG reflectă evoluția prețurilor
acțiunilor tranzacționate în
cadrul secțiunii de piață principală fiind un indice de prețuri ponderat cu
capitalizarea tuturor societăților din
componența sa.

În cazul listării unei societăți noi pe piața reglementată administrată de BVB care
se cuprinde în aria
sectorială a acestui indice, aceasta va putea fi inclusă în coșul indicelui la
prima ajustare periodică a indicelui
ce urmează listării sale. În cazul în care BVB procedează la delistarea unei
societăți inclusă în componența
indicelui, acțiunile emise de societatea respectivă vor fi excluse din coșul
indicelui în ziua anterioară datei la
care delistarea devine efectivă.
 Imagini pentru INTRODUCTION

BIBLIOGRAFIE

1.

Anghelache, G.

Piața de capital în context european, Editura Economică,

Bucureşti, 2009

2.

Anghelache,G., Dardac,
N., Stancu. I.,

Pieţe de capital şi Burse de valori, Editura “Adevărul”, Bucureşti,

1992

3.

Anghelache, G.,

Piaţa de capital: evoluţii, caracteristici, tranzacţii, Editura

Economică, Bucureşti, 2004

4.

Basno, C., Dardac, N.,

Floricel, C.,

Monedă, credit, bănci, Ed. Didactică şi Pedagogică R.A.,

Bucureşti, 1994

5.

Baumol, W.J., Litan,

R.E., Schramm, C.J.,

Capitalismul bun, capitalismul rău şi economia dezvoltării şi a

prosperităţii, Editura Polirom, Iaşi, 2009

6.

Boghean, C.,

Globalizarea pieţelor de capital, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 2013

7.

Bradfield, J.,

Introduction to the economics of financial markets, Oxford

University Press, 2007

8.

Cassis, Y.,

Capitalele Capitalului, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2010

9.

Chirleşan D., Neştian

A.,

Întreprinzătorul, firma şi pieţele în spaţiul naţional, european şi

global, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2009

10.

Corduneanu, C., et.al.

Piețe de capital, Editura Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” Iasi,

2013

11.

Dorneanu, E.C.,

Diagnosticul financiar al firmei pe piaţa de capital, Editura Tipo

Moldova, 2008

12.

Duma, F. S.,

Plasamente Bursiere, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2005

13.

Durand, M.,

Bursa, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992

14.
Gaftoniuc, S.,

Finanţe internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 1998

15.

Graham, B., L.Dodd,

D.,

Security Analysis, Sixth Edition, Editura The McGraw-Hill

Companies, Inc., New York, 2009

16.

Graham, B.,

The Intellingent Investor, Revised Edition, Editura HarperCollins

Publishers Ltd., New York, 2003

17.

Ionescu, G.,

Burse de mărfuri şi valori, 2004, Editura Didactică şi Pedagogică

Bucureşti, 2004
18.

Miclăuş, P.G.,

Piaţa instrumentelor financiare derivate, Editura Economică,

2008

19.

Murariu I., Corbu I.,

Stoica, V.,

Sistemul Bursier Internaţional, Editura Fundaţiei România de

Mâine, 2006

20.

Murgu, N., Lazăr C.,

Isărescu, M.,

În zgomotul bursei, Editura Albatros, Bucureşti, 1982

21.

Popa, I.,

Bursa, vol. I şi II, ediţia a II-a, Editura Adevărul S.A., Bucureşti,

1995

22.

Popescu, V.,

Bursa şi tranzacţii cu titluri financiare, Editura Asociaţiei

Sportive Cal Clubul Român, Bucureşti, 1993

23.

Preda, A.,

Introducere în sociologia pieţelor, Editura Polirom, 2010

24.

Prelipcean, G.,

Modelarea deciziilor pe pieţele financiar-valutare în contextul

globalizării, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti,
2002

25.
Prelipcean, G.,
Grigoruţă, M.V.,

Tranzacţii bursiere, Editura Universităţii Suceava, 2000

26.

Prisacariu, M.,

Pieţe şi instrumente financiare, Editura Universităţii

„Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2008

27.

Prisăcariu, M.,
Doncescu, V., Stoica, O.,

Tranzacţii la bursele de mărfuri şi valori, Ed. Agora, Bacău,

1996

28.

Sharpe, F.W., Gordon,

J.A.,

Investments, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New Jersy, 1990

29.

Stancu, I.,

Finanţe. Teoria pieţelor financiare, finanţele întreprinderii,

analiza şi gestiunea financiară, Editura Economică, Bucureşti,
1996

30.

Stoica, V., Văduva, F.,

Pieţe de capital şi valori mobiliare, Ed. Fundaţiei “România de

Mâine”, Bucureşti, 1999

31.

Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, M.O. nr. 126-127, partea a III-a,

17.11.1990

32.
Legea nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori, publicată în
Monitorul
Oficial nr. 210 din 11 august 1994

33.

Legea nr. 297/2004 privind piața de capital publicată în Monitorul Oficial nr. 571
din 29
iunie 2004

34.

www.asfromania.ro

35.

www.bursa.ro

36.

www.bvb.ro

37.

www.kmarket.ro

38.

www.piatafinanciara.ro/

39.

www.sibex.ro/

40.

www.tradeville.eu

41.

www.wall-street.ro/

42.

www.zf.ro