„MODELUL MILTON”- CONSTRUIREA INTERVENŢIILOR METAFORICE ÎN

PSIHOTERAPIE

Oana Maria Popescu

Rodica Miron
Cosmina Păcurar
Loredana Drobot

“Învaţă-mă şi voi uita,

Arată-mi şi îmi voi aminti,
Implică-mă şi voi înţelege”.
(Nadia Lalak, 2003)

1. Metafora terapeutică şi modelul Milton

Metafora terapeutică este un tip de metaforă conceptuală prezentată sub formă de poveste
sau altă paralelă la o întreagă situaţie sau un aspect al ei, relatată de către psihoterapeut
clientului.
Cei mai cunoscuţi „utilizatori” de metafore în lumea modernă sunt George Lakoff, unul
din cei mai de seamă lingvişti din SUA, şi Milton Erickson, aşa-numitul „părinte al
hipnoterapiei moderne”. Conform cu Erickson metafora deţine un rol crucial în comunicarea
şi experienţa umană. Comunicarea umană este privită în psihoterapia Ericksoniană ca fiind o
metaforă, iar metaforele sunt utilizate în hipnoterapie pentru a comunica simultan la mai
multe nivele.
Programarea neurolingvistică numeşte „modelul Milton” tipul de limbaj care îşi are
originile în utilizarea limbajului de către Milton Erickson, respectiv un model de contruire a
propoziţiilor cuprinzând o mulţime de omisiuni, distorsiuni şi generalizări. Folosirea
limbajului complex distrage mintea conştientă şi permite accesul mai facil la resursele
inconştiente.
În sens larg modelul Milton se referă la utilizarea comunicării de tip metaforic şi a
limbajului Ericksonian. Metaforele realizează conexiuni creative între 2 evenimente sau
experienţe pentru a crea un exemplu, iar Milton Erickson, maestrul terapiei metaforice, când
a fost întrebat care sunt cele mai importante trei variabile ale terapiei a răspuns: „observă,
observă, observă”, cu referire la metaforele furnizate în terapie de către clientul însuşi.
Cei mai de seamă maeştri contemporani ai comunicării care au utilizat metaforele ca şi
modalitate de comunicare au fost Nelson Mandela, Winston Churchill, John F. Kennedy,
Mohamed Ali şi Martin Luther King.
Metafora funcţionează la mai multe nivele. Mintea conştientă procesează conţinutul
poveştii în timp ce inconştientul recepţionează mesajul ascuns în metaforă. Mesajul
metaforei duce la schimbare, iar mintea conştientă se concentrează pe suprafaţa poveştii. În
poveste se creează realităţi paralele, aşa cum se întâmplă în vis, astfel încât problemele pot fi
rezolvate la nivel inconştient.
 Pe de altă parte, ne spunem nouă înşine, încontinuu, în minte, versiuni diferite ale
propriei noastre poveşti de viaţă. Versiunile auto- construite ale scriptului vieţii proprii nu
sunt nimic altceva decât metafore personale, nu neapărat conforme adevărului realităţii
externe.

2. Tipuri de metafore şi intervenţii metaforice în psihoterapie

De cele mai multe ori folosirea sintagmei „metaforă terapeutică” ne duce cu gândul la
poveşti, parabole, aforisme, basme, şi alte forme de comunicare verbală sau scrisă. Însă
metafora terapeutică se referă la toate tipurile de intervenţii care implică crearea de paralele
cu situaţia de viaţă a clientului sau accesarea posibilităţii de identificare cu conţinutul
metaforic prezentat. Astfel, în marea familie a metaforelor terapeutice îşi găsesc locul
poveştile şi basmele, respectiv biblioterapia ca metodă terapeutică, filmele şi implicit video-
sau cinematerapia, muzica, respectiv meloterapia, teatrul şi ca urmare dramaterapia şi
psihodrama, jocurile şi terapia prin joc, umorul, recadrarea, sculptura familială, temele de
casă şi ritualurile ca tehnici împrumutate din terapia cognitiv- comportamentală.
De altfel, orice psihoterapie eficace implică utilizarea metaforelor într-o formă sau alta.

1. Bibilioterapia

Bibiloterapia se bazează pe citirea şi discutarea poveştilor. Conform biblioterapiei, o

serie de poveşti clasice ne învaţă despre diferite valori: “Cărţile junglei” despre respect şi
prietenie, “Pinocchio” despre dragoste, devoţiune şi îndrăzneală, “Cenuşăreasa” despre
încredere şi armonie, iar “Harry Potter” despre prietenie şi bunătate, pentru a da doar câteva
exemple.
Bruno Bettelheim, în „The Uses of Enchantment”, 1976, exemplifică din punct de vedere
psihanalitic care sunt mesajele pe care le transmite basmul sau povestea. În „Cei trei
purceluşi” este prezentat principiul plăcerii versus principiul realităţii. Acest basm îl învaţă
pe copil să nu fie leneş şi să ia lucrurile uşor pentru că poate muri. Planificarea inteligentă ne
poate face victorioşi. Este prezentat şi avantajul de a te maturiza, pentru că cel de-al treilea
purceluş este cel mai mare şi mai vârstnic.
Casele simbolizează şi progresul istoric al omului de la casa de paie la cea de cărămidă,
iar din punct de vedere psihanalitic de la personalitatea dominată de id la cea influenţată de
superego şi controlată de ego.
Cei doi purceluşi mai tineri trăiesc în conformitate cu principiul plăcerii, căutând
gratificare imediată. Cel de-al treilea a învăţat să trăiască în conformitate cu principiul
realităţii.
 Copilul învăţă de asemenea că există posibilitatea de a-şi dezvolta inteligenţa pentru a fi
victorios asupra unui oponent mai puternic.
Lupul este o proiecţie externă a răutăţii copilului, a dorinţei sale de a devora şi a
anxietăţii ca să nu aibă cumva soarta similară lupului.
Copilul înţelege subconştient şi diferenţa dintre a mânca şi a devora, respectiv între
principiul plăcerii necontrolat şi cel controlat (purcelul aduce şi mâncare în casă).
Purceluşul cel mai mare este superior celor mai tineri (atipic, pentru că in poveşti de
obicei fratele cel mai mic triumfă). Copilul poate identifica progresul său, identificându-se pe
rând cu fiecare din cei trei purceluşi.
Lupul primeşte ceea ce merită, şi astfel este adus în scenă şi principiul dreptăţii.
Dispariţia primilor doi purceluşi nu este dramatică: copilul înţelege că trebuie să ne
debarasăm de formele de existenţă anterioare dacă dorim să ajungem într-o formă superioară.
Cei trei purceluşi sunt aceeaşi persoană, în stadii diferite (răspunsul lupului este exact la fel).
Gândirea copilului este direcţionată spre propriul său progres şi el poate trage propriile
concluzii.

2. Poveştile terapeutice

Unele din cele mai vechi poveşti din lume sunt cele ale aborigenilor australieni, care
povestesc despre naşterea fenomenelor naturale. Se spune că totul a început cu şapte femei
care controlau focul, şi un bărbat a venit şi a furat focul pentru el însuşi. Neputincioase,
femeile se ridicară la cer şi deveniră constelaţia “Şapte surori”, în timp ce bărbatul refuza să
împartă focul cu ceilalţi. Enervat de cererile oamenilor, el aruncă cu cărbuni în ei, şi porni un
incendiu în care el însuşi fu incinerat. Şi mai trăieşte şi azi, transformat în cioară.

Michael Yapko spunea că “poveştile ca instrumente educaţionale au fost principala

metodă de educare şi socializare în istoria umană”.
Biblia este o poveste metaforică despre facerea lumii. Ca specie, oamenii au folosit
poveştile pentru a explica lumea în care trăiesc şi propriile origini. Aceste poveşti ne ajută să
definim şi să înţelegem multe lucruri care altfel ar fi de neînţeles, şi astfel ne permit să ne
creăm lumea.
Isus şi Budha nu ţineau cursuri, ci foloseau parabole. Zen Budhiştii sunt cunoscuţi pentru
poveştile lor profunde. Piesele de teatru, baletul şi opera sunt alte forme de metafore, ca şi
video-clipurile şi filmele. Poveştile ne pot împlini visele şi visele noastre sunt de fapt poveşti.
 Nadia Lalak (2003) spunea:
“Învaţă-mă şi voi uita,
Arată-mi şi îmi voi aminti,
Implică-mă şi voi înţelege”.
Poveştile sunt o parte importantă de implicare a clienţilor în înţelegerea informaţiei.
Poveştile au şi puterea de a disciplina. De exemplu în Nepal există tradiţia ca pedeapsa
pentru comportamentul neadecvat la copii să fie înlocuită de poveşti cu personaje
înfricoşătoare. Poveştile inspiră şi motivează, invocă emoţii, promovează schimbarea, crează
legături minte-corp, au puterea de a vindeca.
Milton Erickson utiliza poveşti metaforice structurate în scop terapeutic.
Comunicarea metaforică în terapie prezintă mari avantaje. În primul rând sunt
“ateoretice”. O astfel de comunicare aduce oamenii laolaltă, ne ajută să ne conectăm unii la
alţii, să facem noi înşine conexiuni şi să formăm noi relaţii. Povestea nu are leagătură doar cu
conţinutul său verbal, ci în primul rând cu conectarea. Poveştile relatează informaţia mai
eficace decât un simplu fapt şi se apropie mai mult de experienţa personală.
Metaforele sunt o formă de comunicare indirectă, imaginativă şi implicită cu clientul. De
multe ori cuvintele “metaforă terapeutică”, “poveste terapeutică” sau “poveste care vindecă”
sunt folosite in acelaşi mod.
Există o diferenţă între poveştile orale şi cele scrise. Poveştile transmise pe cale orală
sunt dinamice, aşa cum trebuie să fie poveştile, şi ele sunt adaptate de la povestitor la
povestitor şi de la un ascultător la altul.
Poveştile au o serie de caracteristici ale comunicării eficace:
- sunt interactive
- ne învaţă prin atractivitate
- înving rezistenţa
- dezvoltă abilităţile de rezolvare a problemelor
- crează posibilităţi
- invită la luarea independentă a deciziilor

3. Basmele

1. Perspectiva psihanalitică

Copilul are nevoie de o modalitate prin care să se înţeleagă pe sine în lumea complexă în
care trăieşte. De obicei copilul găseşte înţelesuri în basme. Basmele comunică cu copilul la
mai multe niveluri. Conform modelului psihanalitic al personalităţii umane basmele poartă
mesaje importante la nivel conştient, subconştient şi inconştient.
Copiii, indiferent de nivelul lor intelectual şi de vârsta pe care o au, par să prefere
basmele populare oricăror alte poveşti. Aceste basme fac referire la presiunile interne pe care
copilul le înţelege automat în mod inconştient şi oferă soluţii temporare şi permanente la
problemele sale.
 Problemele cu care copiii se confruntă sunt multiple: dezamăgiri, dileme, rivalităţi între
fraţi, achiziţionarea unei valori proprii, realizarea existenţei sinelui, depăşirea dependenţelor.
Copilul nu poate înţelege mediul său în mod raţional, ci prin intermediul viselor cu ochii
dechişi, fanteziei şi jocului. Astfel, conţinutul inconştient este încorporat în fanteziile
conştiente. Basmele oferă noi dimensiuni imaginaţiei copilului, pe care probabil i-ar fi dificil
să le descopere de unul singur. Mai important chiar, forma şi structura basmelor sugerează
copilului imagini prin intermediul cărora îşi poate structura fanteziile şi îşi poate găsi un
drum în viaţă.

Atât la copil, cât şi la adult, inconştientul este un determinant important al

comportamentului inconştient. Conform teoriei psihanalitice dacă materialului inconştient îi
este permis să ajungă la nivel conştient şi să fie prelucrat prin intermediul imaginaţiei,
potenţialul său dăunător (prin reprimare presupunându-se că duce la personalităţi rigide,
obsesiv-compulsive) este mult redus, şi are, dimpotrivă, un efect pozitiv.
Copilul are nevoie de sugestii în formă simbolică despre cum poate depăşi diverse
probleme şi poate ajunge la maturitate. Poveştile „corecte politic” nu menţionează
îmbătrânirea sau moartea, limitele existenţei noastre, sau dorinţa de viaţă eternă.
Basmele prezintă la modul imaginar procesul dezvoltării umane şi fac acest proces
mai atractiv pentru copil. Pe lângă înţelesul lor profund psihologic, basmele sunt o operă de
artă. Basmele nu ar putea avea impact dacă nu ar fi o formă de artă. Şi în acest sens basmele
sunt unice, fiind o formă de artă pe care copilul o poate înţelege.
În basm este exprimată şi moştenirea noastră culturală. În funcţie de punctul de vedere
asupra basmului, putem găsi în el înţelesuri diferite. De exemplu în „Scufiţa Roşie” faptul că
este înghiţită de lup este privit ca temă pentru:
- noaptea care devorează ziua
- iarna care înlocuieşte anotimpurile calde
- zeul care înghite victima sacrificată.
Basmele abundă şi în elemente religioase, şi multe poveşti biblice au o structură
asemănătoare basmelor. De exemplu „1001 de Nopţi” este plină de referinţe la religia
islamică. Multe din poveştile fraţilor Grimm fac referire la Dumnezeu.
 Basmele sunt terapeutice pentru că pacientul îşi găseşte propriile soluţii prin
contemplarea a ceea ce basmul pare că implică despre sine însuşi şi conflictele sale interne în
acel moment al vieţii.
Basmele nu au pretenţia să descrie lumea aşa cum este, şi nici nu ne dau sfaturi
referitoare la ceea ce ar trebui să facem. De obicei basmul nu are nimic de-a face cu viaţa
exterioară a pacientului, ci cu problemele sale interioare. Natura nerealistă a basmului este
foarte importantă pentru că devine clar că el nu conţine informaţii despre lumea externă, ci
despre procesele interne.
Miturile au multe lucruri comune cu basmele, dar în mituri eroul principal este frecvent
prezentat ca personaj demn de urmat.
Basmele răspund în mod sugestiv la întrebări eterne:
- Cum este lumea cu adevărat?
- Cum îmi voi trăi viaţa în această lume?
- Cum pot fi eu însumi?
Basmul este o experienţă de viaţă pentru copil, şi adolescenţii care nu au parte de basme
în copilărie încearcă să compenseze acest lucru în adolescenţă, prin credinţa în astrologie,
vrăjitorie, droguri, aderarea la un cult condus de un guru, etc. (Bettelheim, 1976). Basmele
sunt o etapă prin care omul trebuie să treacă.
Cu cât o persoană se simte mai sigură în mediul său, cu atât mai puţin are nevoie de
proiecţiile infantile (basme, religie, mituri, etc.).
Basmele seamănă de altfel cu visele. Prin intermediul basmului persoana se distanţează
de conţinutul inconştientului, pe care-l poate vedea exterior lui, şi asupra căruia poate
dobândi controlul.
Când copilul spune despre un basm „îmi place”, înseamnă că are ceva să îi spună şi
basmul trebuie repetat.

2. Perspectiva analizei tranzacţionale

Basmele ajută la inocularea normelor societăţii în mintea copilului la modul conştient,

dar la nivel subconştient pot furniza roluri, locaţii şi orare atractive şi stereotipe pentru un
scenariu de viaţă defectuos.
Analiza structurală a scenariului este bazată pe Matricea Scenariilor a lui Steiner.
Drama poate fi analizată ca schimbări ale rolului şi locaţiei într-un continuum al
timpului. Intensitatea dramei este influenţată de numărul de permutări într-o perioadă de
timp (Viteza Scenariului) şi contrastul dintre poziţiile permutate (Gama Scenariului). O
viteză şi o gamă scăzute înseamnă plictiseală. Momentul fiecărei permutări variază
independent, de la supriză la suspans.
Aşa cum analiza stărilor eului este o parte a analizei tranzacţionale structurale, analiza
rolului este o parte a analizei jocului şi scenariilor, în definirea identităţilor implicate în
acţiune. Sloganul de pe tricoul unui om poate reprezenta sloganul scenariului său. Cu ajutorul
acestui slogan se poate determina, adesea printr-o întrebare indirectă, ce rol joacă în viaţă.
Persoana care “trăieşte într-un scenariu” a simplificat de obicei vederea asupra lumii cu
un minimum de personaje dramatice. Diagrama rolurilor furnizează un mijloc de fixare a
unui număr prestabilit de identităţi cheie vizualizate în terapie. Când o persoană cunoaşte
care a fost “basmul său preferat” rolurile cheie pot fi aşezate în cerc şi apoi se distribuie
rolurile în viaţă. Mai puţin frecvent acest lucru poate funcţiona şi invers, şi povestea clasică
găsită se potriveşte cu rolurile. Această imagine în circumscrierea acţiunii are o utilitate
similară cu analiza jocului.
 Săgeţile din diagramă nu indică acţiunea secvenţială, ci regula că toate rolurile se pot
schimba între ele, şi că o persoană poate juca orice rol într-un moment sau altul şi poate
vedea orice persoană, inclusiv terapeutul, într-unul din aceste roluri la un moment dat. Unele
persoane pot prezenta semne de manierism a unora din acestea. Regula schimbării rolurilor
este aceeaşi ca şi în analiza jocului, unde într-un anumit moment o persoană joacă “cu toate
cărţile din joc”, şi analiza visului, unde “fiecare persoană din vis este cel ce visează”.
Tratamentul nu poate fi complet până nu este analizată poziţia persoanei în fiecare rol.

Scufiţa Roşie

mama lupul

pădurarul bunica

Diagrama rolurilor

În analiza dramei sunt suficiente trei roluri pentru a înfăţişa mişcările emoţionale care
sunt drame. Aceste roluri de acţiune, spre deosebire de rolurile de identitate la care ne-am
referit înainte, sunt Persecutorul, Salvatorul şi Victima. Drama începe când aceste roluri sunt
stabilite sau anticipate de public. Nu există dramă fără o schimbare a rolurilor. Aceasta este
indicată de o schimbare a poziţiei vectorului din diagramă. În următoarele trei exemple se
poate urmări permutarea rolurilor.
A. În “Cântăreţul din flaut” eroul începe ca Salvator al oraşului şi Persecutor al şobolanilor,
apoi devine Victima a înşelăciunii Persecutorului primar (care nu-i plăteşte onorariul) şi
ca răzbunare devine Persecutor al copiiilor din oraş. Primarul se schimbă din Victimă (a
şobolanilor) în Salvator (angajându-l pe cântăreţ), în Persecutor (dublă schimbare), în
Victimă (copiii lui mor). Copiii se schimbă din Victime Persecutate (şobolanii) în Victime
Salvate, în Victime Persecutate de Salvatorul lor (contrast crescut).

B. În “Scufiţa Rosie” eroina începe ca Salvator (mâncare şi companie pentru bunica : S

V, şi prietenie şi instrucţiuni pentru lup: :S V). În schimbarea de suspans ea
devine Victimă pentru Persecutorul lup ( P V), care într-o schimbare
neaşteptată este Victimă a pădurarului Persecutor ( P V), care în acest act joacă
două roluri deodată (viteză crescută), de asemenea Salvează pe Scufiţa Roşie şi pe bunica
( S V). Într-o versiune a poveştii, Scufiţa Roşie, jucând toate trei rolurile, se transformă
în Persecutor îndesând pietre în burta lupului împreună cu pădurarul. Schimbările bunicii
sunt: V S,
V P, V S ; lupul: V S, P V,
V P (direcţia săgeţilor arată iniţiativa).
C. În “Cenuşăreasa” eroina se transformă din Victimă dublu Persecutată (mama şi surorile
vitrege) în Victimă triplu Salvată (zâna ursitoare, apoi şoarecii, apoi prinţul) şi din nou în
Victimă Persecutată (după miezul nopţii), apoi Victimă Salvată din nou. O analiză brută a
intensităţii dramei pentru ea, prin totalizarea transformărilor, ne dă un număr de 8
transformari: V pp Vsss Vpp Vs.

Drama se compară cu jocurile tranzacţionale, dar drama are un număr mai mare de
evenimente, un număr mai mare de permutări per eveniment şi o persoană adesea joacă două
sau trei roluri odată. Jocurile sunt mai simple şi există o mişcare majoră. Victima devine
Persecutor şi Salvatorul devine Noua Victimă.

P S

Diagrama locaţiei simplifică mişcările de locaţie prin vectorul axei majore Aproape şi
Departe care au subdiviziuni în Închis şi Deschis, în Public şi Privat (spaţiu). Drama
este mutarea locaţiei, şi este intensificată de Gama Scenariului (de la casă la sala de bal a
castelului, de la Răscruce de Vânturi în China, din curtea din faţă în Oz) şi Viteza Scenariului
(aventurile în schimbare ale lui Pinocchio, Ulise, etc).
Mulţi alţi factori pot fi adăugaţi pentru a creşte gradul de contrast precum şi pentru a
intensifica drama rolurilor, cum ar fi momentul zilei, anotimpul, temperatura, nivelul
zgomotului, lumina, dimensiunile, simbolurile inconştiente, etc. China şi peisajul joacă un
rol important în romanele istorice care arată transformări ale personajului odată cu
transformările istoriei.
 În diagramă cifrele se referă atât la exemple din basme, cât şi la locuri reale:

Privat Public Privat Public

Deschis 1 2 5 6 Deschis

Închis 3 4 7 8 Închis

APROAPE DEPARTE

1. Locuri apropiate deschise şi private: luminiş în pădure, iaz, curtea din faţă,
acoperiş;
2. Locuri apropiate deschise şi publice: piaţă, teren de joacă, parada pe stradă, bazin
de înot, stadion, şosea;
3. Locuri apropiate închise şi private: iaz, cuptor, vizuină, dormitor, cabinet
medical, creier;
4. Locuri apropiate închise şi publice: tavernă, teatru, boxa martorilor, masa de
şedinte, camera de conferinţe, lifturi, vestiare, supermarket, cazinouri, spitale;
5. Locuri îndepărtate deschise şi private: covor zburător, deal, grădina fermecată,
Caleea Lactee, tundra, cerul, deşertul, preeria, plaja liniştită, drum de safari;
6. Locuri îndepărtate deschise şi publice: împărăţii magice, vapoare, staţiuni de
schi, câmpuri de bătălie, plaje de vară, oraşe Europene, Timbuktu, rai;
7. Locuri îndepărtate închise şi private: peşteră, grotă, casa de turtă dulce, burta
balenei, turnul castelului, staţie spaţială, mormânt egiptean, iglu, clopot de
scufundare, cadavru, pasaje subterane;
8. Locuri îndepărtate închise şi publice: ţara minunilor, castele, hotel de vacanţă,
şcoala de corecţie, casele sclavilor, barăci militare, cabarete, catedrale.
Imaginea unei călătorii între oricare din categoriile de mai sus într-o singură zi scoate
la iveală drama în mutarea locaţiei.
Diagrama în cadrul diagramei pentru o locaţie mai fină poate fi făcută pentru analiza
prin retragerea întregii diagrame a locaţiei în cadrul oricăreia din cele 8 subdiviziuni. De
exemplu contrastul între a fi închis într-un spaţiu deschis (cabină telefonică exterioară,
rachetă, etc) şi a fi într-un spaţiu închis care este atât privat cât şi public (capelă, sală de
aşteptare, etc).
În terapie diagrama locaţiei poate fi folosită pentru a ilustra vizual schimbările de
locaţie făcute de o persoană, şi câteodată pentru comparaţie cu altele. Poate fi util pentru a
arăta tiparele de călătorie ale unei persoane şi a le asemăna cu tiparele scenariului. Multe
poveşti clasice au tipare de tip Odisee care includ multe călătorii, în timp ce altele au
perioade lungi de somn fără nici o călătorie, cum este “Frumoasa din pădurea adormită”. Un
tipar de călătorie dintr-un basm, de exemplu casă- pădure- luminiş depărtat- casa de turtă
dulce, poate fi cartografiat numeric pentru referinţă.
Structurarea spaţiului, ca şi a timpului, poate fi utilă în mod similar. Vizual ilustrează
opt preferinţe posibile şi arată unde-şi petrece timpul o persoană. Pentru tiparul unui
scenariu, scena sfârşitului tragic al cuiva poate fi localizată dinainte şi o “călătorie a
scenariului” poate fi evitată.
Schimbările în spaţiile vieţii pot duce la schimbări semnificative. Se pot stabili decizii
importante în viaţă intrând în noi localizări ale scenariului, cum ar fi o slujbă nouă, o casă
nouă, o vacanţă sau intrarea în terapie. Schimbările de spaţiu pot duce însă şi la anxietate de
separaţie sau anxietate de sosire, adesea cu semnificaţie pentru scenariu.
 Interpretările referitoare la camera în care locuieşte o persoană din punct de vedere
psihologic, cu imaginaţia şi concretizarea realităţii, a fost multă vreme o parte a tehnicilor
terapeutice în analiza tranzacţională. Oamenii îşi pot căra camerele din scenariu după ei,
ducând la lucruri cum sunt conferinţe publice în dormitor, vorbitul în baie singur, etc.
Injuncţiile parentale pot influenţa aceste lucruri, de exemplu: “Nu-ţi părăsi niciodată casa” şi
“Fi în două locuri deodată”.
Un copil este expus la mituri influente, basme şi povestiri clasice într-un mod care
diferă de la o familie la alta şi de la o cultură la alta. Culturile diferă nu numai prin selecţia
naturală a poveştilor populare care sunt spuse şi tipărite, dar şi în versiunile disponibile ale
acestor poveşti. De exemplu “Cenuşăreasa” şi “Scufiţa Roşie” au mai mult de 6 finaluri
artificiale diferite. O mamă care citeşte povestea copilului ei are posibilitatea de a alege
versiuni fericite, triste, violente, lipsite de autenticitate, etc. Vârsta şi starea civilă a mamei
sau preferinţa pentru copil îi pot influenţa alegerea. Multe poveşti includ “a scăpa de copil
pentru un timp” indicând că ar putea fi terapeutice pentru mamă, un mod de comunicare cu
copiii, şi ele trec de la o generaţie la alta atât datorită preferinţei mamei cât şi a copilului.
Cititorii furnizează copilului un rol din scenariu. Uneori o persoană nu-şi poate aminti
povestea preferată din copilarie, dar mama acelei persoane îşi va aminti cu siguranţă.
Matricea scenariului a fost folosită pentru urmărirea permisiunilor parentale şi
injuncţiilor. Zâmbetul cald al mamei poate însemna “acesta eşti tu” şi poate adauga un “Nu
gândi- Fi Cenuşăreasa” în matricea scenariului. În spiritul amuzamentului şi al contractului
“Hai să ne prefacem” dintre copil şi mamă, pot apare importante injuncţii: “Nu gândi”, cum
ar fi: “Nu observa personajele minore”, “Nu acorda atenţie finalului”(Pay-off), şi “Treci prin
asta iar şi iar”. Basmul este foarte eficace şi “prinde” dacă reiterează “mitul familiei” din
jurul copilului şi dacă furnizează matricea timpului longitudinal pentru injuncţia care trebuie
îndeplinită.

1. Dramaterapia

Se bazează pe crearea unei “piese de teatru” în jurul unei poveşti şi ajută astfel la
identificarea cu personajul, descoperirea finalului şi reţinerea rezultatului.
Prin punerea în scenă a poveştii se creează o metaforă de tip experienţial.
McCormack (1989) susţinea că însăşi psihoterapia este o metaforă de tip piesă de teatru.

2. Videoterapia

Videoterapia sau cinematerapia este folosită ca intervenţie metaforică. Clienţii se pot

identifica cu probleme similare celor pe care le au pentru a construi strategii eficace de ieşire
din situaţie. Clienţii sunt rugaţi să urmărească anumite filme şi subiectul lor este discutat în
şedinţele de terapie.
Videoterapia foloseşte imagini care cer clientului să introducă în poveste conţinutul
personal pentru a construi înţelesuri relevante, ducând la o schimbare.
 În cinematerapie sau videoterapie există de altfel liste de filme care se utilizează pentru
diferite problematici, iar unele din aceste filme sunt folosite în mod similar intervenţiilor
hipnotice.

3. Jucăriile ca metafore

Jucăriile sunt folosite atât în psihoterapia copilului, cât şi a adultului.

Jucăria ca obiect are o încărcătură metaforică, ea simbolizează un anumit personaj,
fantezie sau situaţie de viaţă. De multe ori este mai uşor să atribuim comportamente,
sentimente sau gânduri păpuşii, şi păpuşa îşi poate lua libertatea de a spune sau a face ceea
ce clientul consideră că nu poate face el însuşi.
Jocul ajută la dezvoltarea sinelui, la interacţiunea minte-corp şi la rezolvarea conflictelor.
Facilitează dezvoltarea identităţii şi aptitudinilor sociale, şi modelează comportamentul şi
rolurile adecvate cultural.

4. Umorul ca metaforă

Râsul este o activitate umană timpurie, care apare în jurul vârstei de 4 luni. Râsul pare a
fi un mecanism funcţional care ajută la adaptarea la problemele vieţii. Umorul este folosit
pentru a ne descurca cu diferite situaţii de viaţă, pentru a ne ajuta să ne schimbăm
sentimentele, şi pentru a ne conecta cu alţi oameni. Ne poate ajuta să ne dezvoltăm stima şi
coerenţa, să creştem calitatea interacţiunilor noastre cu alţi oameni şi să punem bazele unei
bune relaţii. Umorul poate ajuta la aplanarea conflictelor, schimbarea dispoziţiei şi
îmbunătăţirea percepţiei vieţii.

5. Alte metafore

Ritualurile terapeutice, recadrarea, sculptura familială, obiectele, imageria ghidată,

meloterapia, art- terapia, sunt forme de psihoterapie metaforică.
Unele din cele mai importante metafore sunt cele experienţiale. Crearea experienţei
posibilei schimbări este importantă în terapie. Metaforele experienţiale se referă, ca exemplu,
la o temă de casă care să ajute clientul să ajungă la rezultatul dorit sau la desfăşurarea unei
activităţi în cadrul şedinţei terapeutice sau în afara ei.
 Învăţăm mai mult prin experienţă, aşa cum copilul învaţă să meargă prin propria
experienţă, în care părinţii îi întind o mână de ajutor.

6. Hipnoza ca tehnică metaforică

Hipnoza în sine este o intervenţie de tip metaforic. Ea se bazează pe crearea unei imagini,
pe accesarea nivelului inconştient, pe limbajul de tip Ericksonian.
Metafora se aplică în confruntarea cu acele probleme care pe de o parte sunt reflectate,
trăite de client ca fiind imposibil de rezolvat, dar în care terapeutul întrezăreşte posibilitatea
efectivă de a fi modificate, în cadrul cărora clientul se declară incapabil să producă soluţii
viabile sau abordări care ar putea fi aplicate cu succes. În toate aceste cazuri recursul la
metaforă poate furniza un “brânci” pentru a ieşi din punctul mort al deznădejdei, al
neputinţei sau blocării de care dă dovadă clientul când se simte paralizat în faţa dificultăţilor.
Seamănă mult cu interpretarea viselor. Clientul este întrebat: “ După tine, asta ce ar putea
însemna?” şi prin asociere liberă se ajunge la găsirea înţelesului.
O aplicaţie des utilizată a hipnozei ca metaforă este aceea din hipnoanaliză, respectiv
catalizarea prin metaforă hipnotică a analizei trăirilor, comportamentelor şi gândurilor
clientului, precum şi analiza “visului” hipnotic. Clientul se angajează în verbalizare,
dramatizare, joc terapeutic, desen, etc., şi se poate elimina astfel “intelectualizarea”
procesului analitic. Astfel hipnoanaliza facilitează expresivitatea. Hipnoanaliza cuprinde ca
tehnici de bază asociaţia liberă, inducerea “visului” hipnotic, scrisul automat, desenul
hipnotic, jocul terapeutic, regresia, “privirea în oglindă”, inducerea conflictului experimental,
metaforele pentru abordarea inconştientului.

1. Metafora terapeutică din perspectivă psihologică

Metafora nu este pur şi simplu un fenomen lingvistic. Este un mecanism conceptual prin
care înţelegem concepte abstracte şi realizăm judecăţi abstracte. Deşi o bună parte din
sistemul nostru conceptual este metaforic, o parte semnificativă este non-metaforică.
Metafora ne permite să înţelegem un subiect abstract în termeni mai concreţi sau cel puţin în
formă mai concisă.
Harta metaforei nu este un algoritm matematic. Ea se bazează mai degrabă pe
corespondenţa experienţelor noastre decât pe similitudine. Este o modalitate compactă de
reprezentare a unui subset de trăsături cognitive şi perceptive şi permit unui număr mare de
informaţii să fie transferate. Metafora ne permite să vorbim despre experienţe care nu pot fi
descrise literal. Prin imagerie metafora asigură o reprezentare vie şi astfel memorabilă a
experienţei percepute.
Peivio (1993) spunea că metaforele sunt procese cognitive care au loc în cadrul unei
reprezentări cognitive şi a unei reţele de memorie. Înţelegerea metaforei implică reţinerea
informaţiei pe termen lung, asociată cu termenii metaforici.
Metafora implică imagerie, asociaţii verbale, reprezentări abstracte şi producţie
lingvistică, respectiv imageria şi procesele verbale sunt combinate. Imageria ajută la stocarea
eficientă a informaţiei şi asigură flexibilitatea.
Se presupune că metafora este o structură lingvistică care poate fi concepută ca “matrice”
sau “punte” care favorizează funcţionarea la nivel de gândire şi emoţie prin intermediul
simbolului, înainte ca emoţia să apară în limbaj sub formă de gândire conştientă. Metaforele
au atât înţeles emoţional, cât şi cognitiv.
Lakoff (1980) clasifică metaforele în termeni de structuri cognitive care permit
procesarea informaţiei:
 - metaforele ontologice, care se nasc din experienţa corporală şi sunt legate de obiecte
neînsufleţite
- metaforele de orientare, care furnizează orientarea în dimensiuni sau coordonate care
se schimbă
- metafore emoţionale, ce funcţionează ca matrici ce permit exprimarea emoţiilor şi
stărilor afective
- metafore structurale sau cognitive, în care se compară concepte abstracte, cum sunt
dragostea sau liberatatea, şi sunt un amestec de metafore ontologice şi de orientare.
Extensiile metaforice produc schimbări ale înţelesului la nivel de limbaj. Dar în toate
culturile metaforele îşi menţin calitatea structurală pentru că:
- produc imagini
- compară două cuvinte, percepţii, lucruri sau concepte diferite
- au un înţeles literal şi unul figurativ
- înţelesul literal iasă din context
Lokoff şi Johnson (1980) spuneau că metafora combină două tendinţe conceptuale
diferite pentru a produce o nouă semnificaţie. Acest fenomen de cartografiere a unui
domeniu cognitiv se realizează printr-o serie de entităţi ce formează un “domeniu sursă” şi
calităţile transferate devin “un domeniu ţintă”. Asemenea cartografieri sunt asimetrice şi
parţiale. Se pot proiecta tipare din domeniul sursă în domeniul ţintă.

3.1. Abordarea metaforică în programarea neurolingvistică

În conformitate cu John Grinder “Tot ceea ce nu este concret este metaforic- în mod clar,
aceasta implică marea majoritate a experienţelor noastre de zi cu zi. Relaţia pe care o avem
cu inconştientul este cel mai important factor care determină succesul nostru în viaţă, şi
aceasta este o metaforă.”
Metafora este parte integrantă a noului cod NLP. Ea asigură cadrul de iniţiere a
schimbării şi de dezvoltare a competenţelor prin poveşti, activităţi şi exemple care în
aparenţă nu au prea mult de-a face cu problema clientului. Această aparentă confuzie ne
permite să transmitem idei şi să invităm la noi asociaţii, care apoi devin experienţă de viaţă.
Metafora are şi funcţia de iniţiere şi menţinere a schimbării organizaţionale, din
perspectiva programării neurolingvistice, compunerea şi utilizarea metaforelor devenind o
abilitate utilă la nivel de management, astfel încât prin utilizarea metaforelor să se reducă
rezistenţa la schimbare în cadrul organizaţional.
John Grinder şi Carmen Bostic sunt “maeştrii metaforei” în programarea neurolingvistică
în ultimii ani, atât în ce priveşte metaforele verbale cât şi cele non-verbale.
Conform teoriei NLP metafora este mai uşor de acceptat ca formă de comunicare verbală
şi utilizarea ei se bazează din punct de vedere teoretic pe paradigma lui Wolfram. Paradigma
lui Wolfram asupra schimbării susţine că procesele non-liniare sunt în mod tipic reprezentate
de seturi de ecuaţii diferite. Atunci când ne confruntăm cu un fenomen complex anticipăm
acel fenomen printr-un complex corespondent, respectiv prin reprezentarea proceselor
non-liniare ca seturi de ecuaţii diferenţiale, care din punct de vedere matematic sunt dificil de
calculat. Wolfram arată însă că există o alternativă, strâns legată de teoria automatului (care
stă la baza teoriei programării neurolingvistice), şi anume crearea de sisteme de reguli
nonconformiste. Cu un simplu set de reguli nonconformiste este posibilă generarea unui
fenomen extrem de complex şi aceste seturi de reguli pot servi drept modele pentru procesele
non-liniare. Aceasta este practic o metaforă matematică asemănătoare cu geometria non-
Euclidiană, abstractizată înainte de posibilitatea aplicării sale practice, geometrie care face
abstracţie de axioma paralelelor.
 Sistemele formale sunt astfel privite ca tipuri speciale de metafore.
John Grinder îl cita de altfel pe Carl Marx, spunând că “dacă nu ar exista diferenţe între
aparenţă şi realitate, nu am avea nevoie de ştiinţă.”
Cu alte cuvinte, orice explicaţie sau descriere a unui fenomen este o metaforă, şi uneori
metaforele sunt verbale, alteori formale- ca de exemplu teoria automatului sau a sistemelor
nonconformiste. Toate explicaţiile reduc în acest fel complexitatea fenomenului descris. În
consecinţă, utilizarea metaforei terapeutice poate fi o modalitate de evitare a
reducţionismului.
Practic programarea neurolingvistică se bazează pe combinaţia dintre modelul Meta a lui
John Grinder şi Richard Bandler, ca metodologie lingvistică de explorare şi influenţare a
modelului clientului asupra lumii- respectiv experienţa senzorială, şi modelul Milton,
referitor la arta limbajului pentru a utiliza experienţa nespecifică şi conceptuală în scop
terapeutic.
La ora actuală David Grove a introdus o nouă metodă de abordare derivată din NLP în
care se lucrează direct cu experienţa metaforică şi simbolică a clientului. Abordarea la acest
nivel necesită un nou model lingvistic, numit “limbajul curat”, abordarea în sine fiind
descrisă ca “modelul metaforic”. NLP-ul este extins cu încorporarea constructelor simbolice
şi metaforice.
Metaforele Groviene diferă de cele “clasice” prin faptul că sunt generate în întregime de
experienţa clientului, sunt reprezentate ca şi constructe interne folosind modalităţi vizuale,
auditive şi kinestezice, şi sunt codificate prin atribute simbolice care au înţeles şi
semnificaţie pentru client. De exemplu, dacă clientul folosşte o expresie de genul “Continui
să mă lovesc de un zid”, atributele zidului sunt considerate ca având semnificaţie pentru
problema de prezentare (Cât de mare este zidul? Din ce este făcut? Câte cărămizi conţine?,
etc). În plus locaţia zidului în relaţie cu cel care îl descrie, secvenţa evenimentelor, direcţia
din care este privit devin evenimente în cadrul metaforei şi parte a comportamentului
repetitiv. Grove numeşte aceasta mecanismul replicativ.

3.2. Abordarea metaforică în psihoterapia cognitiv- comportamentală

Psihoterapia cognitivă se centrează pe gândurile şi credinţele care produc stressul

emoţional. Scopul psihoterapiei este acela de a ajuta clienţii să renunţe la gândurile
distorsionate şi să le înlocuiască cu gânduri “sănătoase.”
Prin procesele interactive din terapia cognitiv- comportamentală se apelează practic la
metafore terapeutice, folosite ca metode de învăţare cognitivă sau comportamentală.
Graniţele gândirii şi credinţelor sunt extinse.
Una din tehnicile frecvent folosite pentru schimbarea perspectivei clientului asupra
semnificaţiei evenimentelor este cea a caleidoscopului. Caleidoscopul, o jucărie pentru copii,
reflectă lumina în diverse moduri pe măsură ce lentila este rotită. Persoana roteşte
caleidoscopul ca metaforă pentru schimbare, pentru reconstrucţie
De altfel cele mai multe tehnici cognitiv- comportamentală sunt de natură metaforică. Se
presupune că experienţa umană a învăţării este dominată de analogie şi metaforă. Învăţând
transformăm ceea ce este străin în ceva familiar, ca de exemplu atunci când comparăm inima
cu o pompă. Atunci când creăm, modificăm contextul şi transformăm ceva familiar în ceva
nefamiliar. Procesele de comparare a diferenţelor şi similitudinilor ajută la conceptualizarea
unei noi perspective. De altfel teoriile moderne susţin că relaţiile sociale umane sunt
asemănătoare fizicii cuantice.
Ideea clasică a obiectivităţii- aceea că lumea are o stare difinită a existenţei independentă
de oservaţie, a fost radical schimbată de fizica cunatică. Pagels, în 1982, spunea că “Starea
actuală a existenţei depinde parţial de modul în care o observăm şi de ceea ce alegem să
vedem. Realitatea obiectivă trebuie înlocuită de realitatea creată de observator.” Cadrul
conceptual al realităţii create de observator este transpus în lumea înconjurătoare prin
funţionarea minţii umane.

3.3. Abordarea metaforică în psihanaliză

În comparaţii un lucru este ca şi celălalt; în metafore un lucru este celălalt. În metaforele

“vii” ecuaţia este înţeleasă ca analogie, în timp ce în metaforele “moarte” este acceptată
identitatea de termeni. În psihanaliză metaforele “vii” au tendinţa de a regresa spre “metafore
moarte” prin gândirea şi acţiunile analistului şi analizandului. Conceptele anlitice sunt uneori
simple reiterări ale fanteziilor inconştiente, care sunt metafore “moarte”. Ceea ce se încearcă
este procesul invers, de re-transformare a metaforelor “moarte” în unele “vii”.
Pe de altă parte psihanaliza în sine este la rândul său o abordare terapeutică metaforică.
Se pleacă de la premiza că cele mai multe evenimente cotidiene pot fi privite ca fiind
metafore. Visele sunt un exemplu clasic de metaforă pentru lumea conştientă, iar
interpretarea viselor este o metodă metaforică.
Metafora nu este doar o formă de exprimare verbală, ci un mod de gândire larg răspândit,
fundamental şi sistematic, din perspectiva psihanalitică. Se susţine că adesea ne gândim la
obiecte, proprietăţi sau relaţii dintr-un domeniu (numit domeniu ţintă) şi în mod sistematic
încadrăm aceste obiecte şi proprietăţi în alt domeniu (numit domeniu sursă). Acestea sunt
ceea ce numim metaforele conceptuale.
Probabil cele mai cunoscute metafore în psihanaliză sunt metodele Jungiene, respectiv
amplificarea mitologică şi imaginaţia activă. Miturile sunt considerate valoroase din punct de
vedere psihologic pentru anumite vise, fantezii şi experienţe ale oamenilor moderni, prin
similitudinea acestora cu miturile. Jung argumenta că zeii există, dar numai metaforic şi în
mărime naturală. În conformitate cu teoria sa psihismul este intrinsec mitopoetic, iar
“psihologia este o mitologie modernă.”
Psihanaliza consideră metafora o realitate subiectivă bazată pe reflectare. Ceea ce vedem
şi trăim când ne privim în oglindă este un chip cu noi dimensiuni. Prin percepţia imaginii
reflectate apare o nouă realitate. Astfel, prin reflectare ne aprofundăm cunoaşterea proprie
prin faptul că avem experienţe proprii care nu ar fi fost posibile fără ajutorul oglinzii.

3.4. Abordarea metaforică în psihodramă

Psihodrama se bazează în primul rând pe metaforă, pe plus-realitate. Imaginaţia este

dimensiunea vieţii noastre care se află la baza plus-realităţii. Invitaţia de a face apel la
imaginaţie este punctul central al psihodramei, ca şi al hipnozei şi terapiei prin joc.
Psihodrama asigură, ca metaforă, distanţarea şi protecţia eului, funcţionează ca
intermediar între acţiune şi reflecţie pasivă, subiectivitate şi obiectivitate, spontaneitate şi
calcul; duce la schimbarea seturilor atitudinale şi prin utilizarea imageriei ne ajută să intrăm
în lumea complexă a sentimentelor, complexelor mitologice şi dimensiunilor spirituale.
Psihodrama se bazează în mare măsură pe teoria rolurilor. Se pleacă de la
presupunerea că oamenii îşi definesc rolul propriu şi pe al altora prin învăţare socială, că îţi
formează expectanţe legate de rolul propriu şi al altora, că îi încurajează pe ceilalţi să
acţioneze conform rolului în care “i-au distribuit” şi că vor acţiona în conformitate cu rolul
adoptat.
 Prin implicarea teoriei rolurilor este implicat modelul pluralist al psihismului,
conform cu teoria psihodramatică. Psihoterapia care tratează fiecare parte a psihismului ca
rol ce poate fi pus în scenă are mai mari şanse de promovare a schimbării.
Este utilizată înclinaţia naturală de “a spune poveşti”, ca metodă de schimbare
terapeutică, de la trăirea propriei vieţi ca şir de evenimente la găsirea unor sensuri care pot fi
interpretate ca parte a procesului de învăţare şi dezvoltare.
Prin aceste caracteristici psihodrama devine o metaforă experienţială.

2. Funcţiile metaforei terapeutice

In context terapeutic metaforele sunt utilizate ca unelte pentru transformare, facilitând

noi moduri de gândire, simţire şi comportament. Construite adecvat ele sunt foarte puternice
şi eficace în facilitarea schimbării pentru că ele comunică direct cu mintea inconştientă,
ocolind facultăţile critice ale minţii conştiente.

După Esparza (2001) metaforele şi poveştile, în context terapeutic pot:

- Să furnizeze un mecanism cheie pentru schimbarea modului propriu de reprezentare a
lumii.
- Să determine amintirea a ceva
- Să ilustreze, demonstreze sau explice un punct de vedere
- Să creeze realităţi alternative
- Să deschidă noi posibilităţi şi strategii.
- Să normalizeze sau să recontextualizeze o poziţie particulară sau un anume conţinut.
- Să transporte multiple nivele de informaţii.
- Să faciliteze noi tipare de gândire, simţire şi comportamente.
- Să stimuleze gândirea laterală şi creativitatea.
- Să recadreze sau reformuleze o problemă sau situaţie.
- Să introducă un dubiu într-o poziţie care susţine că există doar o singură cale.
- Să ofere sau ghideze asociaţii şi gândirea în anumite direcţii.
- Să permită clientului să-şi formuleze o opinie sau să îşi găsească direcţia proprie.
- Să ocolească defensele egoului.
- Să permită clientului să proceseze direct la nivel inconştient (sugestii indirecte)
- Să schimbe subiectul sau să redirecţioneze discuţia.
- Să sugereze soluţii sau noi opinii.
- Să creeze un pasaj între conştient şi inconştient.
- Să trimită sugestii minţii inconştiente
- Să îmbunătăţească alianţa terapeutică şi comunicarea
- Să faciliteze accesarea experienţelor resursă
- Să îmbunatăţească dispoziţia.

Recitarea de formule, practicarea ritualurilor sau jocul pot pregăti din punct de vedere
psihologic acei clienţi care au dificultăţi în confruntarea cu situaţii dureroase sau trările
asociate evenimentelor neplăcute. Procesul terapeutic poate fi în mod constant „sabotat” de
către client, prin rezistenţele mobilizate- cel puţin din punct de vedere analitic. Pe de altă
parte introducerea metaforelor terapeutice poate facilita procesul schimbării prin utilizarea
rezistenţelor ca material care promovează schimbarea.

3. Metaforele generate de client în psihoterapie

 Frecvent clienţii îşi aduc propriile metafore în terapie şi dacă îi ascultăm cu atenţie le
putem sesiza. Expresiile folosite de client au adesea încărcătură metaforică, şi pe de altă
parte clientul poate exprima metaforic ceea ce doreşte şi nu poate exprima în mod direct.
Cazurile clinice care urmează sunt exemple de utilizare în terapie a metaforelor furnizate
sau sugerate de clienţi.

5.1. Cazul “clientei sinucigaşe”

Una dintre clientele care s-a prezentat la centrul nostru pentru terapia fobiei sociale,
ca problemă de prezentare, şi care mai fusese în terapie de două ori până în acel moment,
avea printre altele “dorinţa de a se sinucide”, pe care o exprima frecvent. Deşi îşi exprimase
această dorinţă de mai multe ori în cursul celor cinci ani precedenţi, nu a trecut niciodată la
act.
Ultima dată când exprimase acest lucru a fost trimisă de psihoterapeut la un serviciu
de psihiatrie pentru prescrierea medicaţiei, datorită faptului că era considerată o clientă cu
risc major.
Clienta, pe care o vom numi J., a renunţat la terapie, a refuzat medicaţia şi a început
să urmeze şedinţe de relaxare în cadrul serviciului psihiatric, la indicaţia medicului. Cu toate
că relata că îi făceau plăcere şedinţele de relaxare, cu ascultarea unui text imprimat audio,
simţea că această metodă nu o ajută suficient şi ca urmare s-a decis să facă o a treia încercare
de tratament prin psihoterapie. La prima şedinţă clienta a declarat: ”Nu vreau hipnoză, nu
vreau să mai explorez conflictele cu mama, nu vreau să mai discut nimic despre trecut. Eu
vreau să-mi fie bine în viitor. Ştiu din ce cauză am simptomele pe care le am şi asta nu mă
ajută cu nimic. Vreau să mor.” Întrebată de cât timp vrea să moară, clienta a răspuns: “De
cinci ani.”, iar la întrebarea cum s-a gândit să procedeze, a răspuns că nu ştie. Aşa că i s-a
propus să se gândească la o metodă, pentru că dacă dorinţa ei persista de cinci ani, asta
însemna că este o dorinţă justificată. Propunerea, care pare ciudată, se axează pe premiza că
“vreau să mor” este o expresie metaforică (intervenţie paradoxală).
“Dacă J. cea veche vrea să moară, înseamnă că J. cea nouă este gata să apară.”
Clienta a fost de acord cu această afirmaţie, aşa că intervenţia s-a axat pe găsirea unei
metode de a o omorî pe J. cea veche. Metoda găsită de clientă a fost aceea de a o “omorî” pe
J. mergând să-şi facă manichiura, pedichiura, schimbându-şi coafura, mergând la solar şi
schimbându-şi felul de a se îmbrăca.
Am căzut de acord ca în săptămâna următoare transformării să facem în cabinet
“înmormântarea vechii J.”
În săptămâna care a urmat clienta a venit la terapie cu o coafură diferită şi a relatat că
încă de dimineaţa s-a simţit schimbată, o altă persoană şi era nerăbdătoare să termine cu
înmormântarea. Am înmormântat-o pe vechea J. punând într-o cutiuţă un lănţişor care îi
fusese dat de mama, şi noua J. a primit din partea terapeutului un alt obiect, pentru noua J.,
două zaruri, pentru că vechea J. spusese că avea oarecum senzaţia că a jucat zaruri cu viaţa
ei.
Clienta continuă să vină la terapie, cu termenul auto- stabilit “până în decembrie”.
Fobia socială a dispărut în proporţie de 90%, clienta s-a înscris la facultate, în prezent îşi
caută un nou loc de muncă, îşi ajută mama cu care până cu trei luni în urmă nu comunica
deloc şi doreşte să iasă din relaţia cu bărbatul cu care este acum şi care este căsătorit.
În cursul terapiei am aplicat tehnici de hipnoză, am discutat despre relaţia cu mama,
ceea ce s-a întâmplat în trecut, şi toate lucrurile despre care clienta a declarat ferm în prima
şedinţă că nu doreşte să discute.
 Înţelegerea şi dezvoltarea cadrului metaforic creat de clientă a avut drept beneficii
obţinerea unei schimbări rapide, crearea şi consolidarea relaţiei terapeutice, încrederea în
demersul terapeutic şi sentimentul că este înţeleasă. Tehnica “înmormântării” este
împrumutată din terapia cognitiv- comportamentală, ca intervenţie metaforică de tip ritual.

5.2. “Povestea compulsiei”

M., bărbat de aproximativ 25 de ani, dorea să fie tratat prin hipnoză pentru tulburarea
de tip obsesiv- compulsiv pe care o avea de la vârsta de 18 ani. A urmat, până în momentul
prezentării la centrul nostru, tratament psihiatric- farmacoterapie şi şedinţe de relaxare.
Clientul avea un limbaj destul de simplu, fiind de altă naţionalitate şi vorbind destul
de prost limba română, astfel că modelul lui de comunicare semăna mai degrabă cu al unui
copil. Găsea destul de dificil să relateze care îi erau problemele şi avea dificultăţi în a
înţelege terapeutul. Repeta de multe ori acelaşi lucru pentru a fi sigur că a fost înţeles, mai
ales că mama lui era una din persoanele care nu înţelegeau ce se întâmplă cu el. Peste
dificultăţile legate de limbă, intervenea astfel un mecanism transferenţial.
Prescripţiile de tip cognitiv- comportamental, respectiv “temele de casă” (ele însele
intervenţii de tip metaforă) nu au dat nici un rezultat. Însă clientul părea receptiv la poveşti.
Deşi părea să aibă dificultăţi în înţelegerea cuvintelor terapeutului, poveştile le înţelegea
foarte bine pentru că ele foloseau propriul lui limbaj şi model de comunicare. În consecinţă i
s-a cerut să construiască o poveste cu titlul “povestea compulsiei”.
Povestea compulsiei suna cam aşa: Compulsia trăieşte undeva în preajmă, are o casă a
ei care nu prea îi place, aşa că vine să stea în capul clientului, pentru că ar vrea ca şi clientul
la rândul său să nu mai aibă nici o plăcere stând acasă. Compulsia vine pe furiş, de undeva
din lateral, de obicei se furişează din partea dreaptă, şi îl determină pe client să verifice de
30-40 de ori câte un lucru: robinetul, lumina, gazul, etc.
Clientul nu vedea însă cum ar putea înfrunta compulsia pentru că încercase diverse
metode, cum ar fi să fugă de ea sau s-o ignore. Şi compulsia se transforma în frică dacă
încerca să facă ceva.
În consecinţă i s-a furnizat clientului o potenţială nouă soluţie: “Ei bine, dacă le-ai
încercat pe toate şi n-a funcţionat, înseamnă că trebuie să păcălim frica. Te poţi preface că
faci ce vrea ea, fiindcă atunci când faci ce doreşte, pleacă.”
Am “pus în scenă” povestea clientului, poveste în care terapeutul a interpretat rolul
fricii. Şi clientul şi-a găsit soluţia: păcălea frica, spunându-i: bine, voi face cum vrei tu. Dacă
frica revenea o întreba: “Ce vrei de la mine?” iar frica îi răspundea “Vreau să verifici
robinetul de 20 de ori”. “L-am verificat.” “Atunci spală-ţi hainele de 20 de ori.” Dialogul a
continuat până când clientul s-a enervat şi a gonit frica. Şi-a dat seama că o poate speria.
Această metodă i-a servit temporar clientului pentru a se simţi mai confortabil şi a
putea “să gândească”, după propria expresie.
Utilizarea metaforei a fost practic sugestia clientului, prin limbajul folosit încă de la
începutul terapiei. Aşa cum a spus mai târziu, nu putea gândi, din cauza fricii, dar putea
relaţiona la nivel de metaforă, de basm.
Intervenţia aplicată a fost de tip drama terapie.

5.3. Terapia de cuplu sau “de a cui parte se află dreptatea?”

Povestea “de a cui parte se află dreptatea?” a început cu un telefon şi a durat 90 de

minute. Un cuplu dorea să vină la terapie doar pentru o şedinţă fiindcă erau despărţiţi de
aproximativ 3 -4 luni şi aveau nevoie de o persoană imparţială, un terapeut, care să le spună
de partea cui se afla dreptatea. Nu voiau terapie de cuplu, dar era important pentru ei să ştie
cine greşise cel mai mult. Fuseseră refuzaţi de mai mulţi terapeuţi, care le explicaseră că ei
nu sunt judecători.
După ce au intrat în cabinet şi ne-am prezentat cu toţii, ne-am aşezat în fotolii, după
care au fost rugaţi să se ridice, fiindcă era important să aranjăm fotoliile în aşa fel încât să ne
asigurăm că fotoliul terapeutului este chiar la mijloc, între ei doi, având în vedere că îşi
doreau neutralitatea cu orice preţ. Am măsurat cu atenţie poziţia fotoliului, şi după ce
“pregătirile” au fost gata, ne-am aşezat din nou.
Cei doi şi-au spus fiecare povestea lui, cu multe amănunte, care au fost verificate de
mai multe ori de terapeut pentru a putea “judeca” neutru, imparţial şi corect. După ce
povestea s-a terminat terapeutul a început să se gândească. După câteva minute a venit
“sentinţa”. Terapeutul s-a deplasat în spatele fotoliului bărbatului, s-a uitat cu atenţie la
femeie şi a spus “Da, clar tu eşti de vină. Da.” După care s-a reaşezat pe locul său. Cei doi nu
spuneau nimic, uimiţi că judecata venise. După câteva secunde terapeutul s-a ridicat şi a
spus: ”Numai puţin. Nu ştiu.” S-a dus în spatele fotoliului ei, s-a uitat la el şi a decis: “M-am
răzgândit. Tu eşti de vină”, şi a arătat spre bărbat. După ce a repetat jocul de două ori, cuplul
a prins ideea. “Da, depinde din ce punct de vedere priveşti problema. Totuşi, noi vrem o
judecată imparţială.”
Terapeutul a spus “Aşa e. Aveţi dreptate.” S-a aşezat în mijloc şi a întrebat “Sunt la
mijlocul distanţei dintre voi? E important să fiu chiar la mijloc.” S-au uitat atent. “Da”, a
venit replica terapeutului. “Păi unde e judecata?” a întrebat bărbatul. “Păi asta e”, a spus
terapeutul.
În sfârşit cei doi au început să râdă şi au spus “Da, aşa e. Depinde cum priveşti
problema.” În următoarea jumătate de oră s-a discutat de ce era important pentru ei să afle
cine e vinovatul. Au ajuns la concluzia că se iubesc şi s-au hotărât să plece a doua zi în
weekend în excursie.
Metafora a fost sugerată de clienţi, care doreau un judecător. Oare de ce nu puteau
judeca ei pentru ei înşişi şi de ce era important să afle vinovatul dacă erau despărţiţi şi nu mai
aveau intenţia de împăcare?
Intervenţia metaforică s-a bazat pe conceptul de “model ideal” din gestalt terapie si
pe drama terapie, fiind o metaforă experienţială.

4. “Ambalajul”

Fiind o metodă de comunicare indirectă, metafora are valoare mai ales în acele situaţii
clinice în care comunicarea directă este ineficientă.
Metafora poate ajuta sau motiva clienţii care cred că problema lor nu are o soluţie, este
eficientă atunci când clientul nu poate accepta ceea ce îi spune terapeutul sau este folositoare
atunci când se vehiculează o idee ce ar putea fi deranjantă pentru client. Dar mai mult decât
atât, mesajul metaforic are impact mult mai mare decât comunicarea directă.
Strategia metaforică leagă problema de rezultatul dorit.
Cum am construi o interveţie metaforică prin care să arătăm care este valoarea
metaforei? Probabil pornind de la ideea că psihoterapia în sine este o metaforă şi că se
bazează în primul rând pe “teatru”.

Bibliografie:
1. Bandler, R., Grinder, J. “The Structure of Magic”, Science and Behavior Books, 1975
2. Bandler, R., Grinder, J. “Patterns of the hypnotic techniques of Milton erickson”, vol.
I şi II, 1975-1977, Science and Behavior Books
3. Barker, P. “Using metaphors in psychotherapy”, Brunner- Mazel, 1991
4. Battiello, G. “Cognitive- behavioral therapy and metaphor”, Perspectives in
psychiatric Care, 2007
5. Berlin, R.M., Orlson, B., Cano, C.E., Engel, S. “Metaphor and psychotherapy”,
American Journal of Psychotherapy, 1991 Jul;45(3):359-67.
6. Bettleheim, B. “The uses of enchantment”, Richard Clay Publishers, 1976
7. Blatner, A. “Useful metaphors in psychotherapy”, Metaphoria, 2006
8. Burns, G.W. “101 Healing Stories for Adults”, Wiley Publishing, 1990
9. Erickson, M. “My voice will go with you”, Sidney Rosen, 1982
10. Erickson, M. “The nature of sugegstion and hypnosis”, Irvington Publishers, 1989
11. Friedelberg, R., Gorman, A. “Integrative Psychotherapeutic Processes with Cognitive
Behavioral Procedures”, published online, 2007, www.springerlink.com
12. Gargiulio, G. “Ontology and metaphor: reflections of the unconscious and the I in the
therapeutic setting”, The Chicago Open Chapter for Psychoanalysis, 2005
13. MacCormack, T. , “Believing in make-believe: looking at theater as a metaphor for
psychotherapy”, Family process, 1997 Jun;36(2):151-69.
14. Oates, J.D. “Metaphor restructuring: a new approach to therapy”, www.adam.com.au,
2007
15. Tompkins, P., Lawley J. “Meta, Milton and Metaphor: Models of subjective
experience”, Rapport Magazine, 36,1996
16. White, M., Epston, W. “Narrative means to therapeutic ends”, Norton and Company,
1990