Sunteți pe pagina 1din 2

în 1932, George Calinescu (1899 - 1965) susţinea necesitatea apariţiei - în literatura română - a

unui roman de atmosferă modernă, deşi respingea teoria sincronizării obligatorii a literaturii cu
filozofia şi psihologia epocii, argumentând că literatura trebuie să fie în legătură directă cu
"sufletul uman". Romanul "Enigma Otiliei" (1938) întruneşte spiritul clasic balzacian, cu
elemente de factură romantică şi cu trăsături puternice ale romanului modern, realist si obiectiv
prin introspecţia şi luciditatea analizei psihologice a personajelor,
Perspectiva narativă este modernă şi defineşte punctul de vedere al naratorului omniscient
(heterodiegetic) şi omniprezent asupra, evenimentelor relatate la persoana a IH-a, iar atitudinea
naratorului reieşită din relaţia sa cu personajele profilează focalizarea zero şi viziunea "dindărăt",
argumentând caracterul obiectiv al romanului. Tot în modernism se înscrie şi existenţa celui de al
doilea narator, Felix, care, în ipostaza de martor al evenimentelor, este mediatorul între naratorul
romanului şi cititorul fictiv (naratarul), făcându-i cunoştinţă acestuia cu personajele şi
întâmplările acţiunii, prin relatare la persoana a III-a.
Felix Sima, definit chiar de Calinescu "martor şi actor", deschide romanul prin descrierea casei
lui Costache Giurgiuveanu, privită în detaliu şi îl încheie cu aceeaşi imagine a clădirii văzute din
perspectiva eroziunii timpului. Structura epică plasează în centrul acţiunii formarea personalităţii
Iui Felix, de aceea opera poate fi considerată, din acest unghi, un bildungsroman.
Ca participant direct la acţiune, Felix este personaj în roman, evenimentele, faptele şi situaţiile în
care este pus argumentează statutul de "actor". Tot Felix este cel care introduce cititorul într-o
lume necunoscută - strada Antim, casa lui Giurgiuveanu, majoritatea personajelor adunate la
jocul de cărţi etc. - de care ia act prin imaginile reflectate în conştiinţa acestui personaj-martor.
Toate aceste ipostaze narative constituie tehnici de caracterizare argumentative prin care Felix se
defineşte ca personaj realist modern.

Doctorul Iosif Sima din Iaşi murise şi-J lăsase pe băiat în grija tutorelui Costache Giurgiuveanu,
căruia Felix obişnuia să-i spună "unchiul", deoarece sora tatălui fusese prima lui soţie, care
decedase demult. După moartea părinţilor, Felix moştenise "o casă cam veche, dar solidă şi
rentabilă" şi "un oarecare depozit în bani", pe care Je~ administra moş Costache de un an, de
când băiatul rămăsese orfan. După terminarea liceului, timp în care locuise la internat, tânărul
venise la Bucureşti, la unchiul său, ca să urmeze cursurile Facultăţii de Medicină.
Portretul fizic, realizat direct de naratorul omniscient, sugerează, prin detaliile descrierii, trăsături
morale, între care voinţa şi ambiţia, precum şi o distincţie nativă a personajului: "faţa îi era
juvenilă şi prelungă, aproape feminină", cu. "şuviţe mari de păr ce-i cădeau de sub şapcă",
obrazul de "culoare măslinie", iar nasul "de o tăietură elenică" îi dădea o "notă voluntară": "un
tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean, [...] strânsă bine pe talie ca un
veşmânt militar, iar gulerul tare şi foarte înalt şi şapca umflată îi dădeau un aer bărbătesc şi
elegant.
Comportamentul, gesturile, atitudinile, faptele conturează indirect, încă de la primele pagini ale
romanului, o fire raţională, lucidă, cu o mare nevoie de certitudini, o fire analitică şi un spirit de
observaţie foarte dezvoltat, conturând în spirit modernist personajul-intelectual.
De la prima întâlnire, Felix simte pentru Otilia o simpatie spontană, care se transformă în iubire,
fiind chinuit de lupta ce se dă în sufletul său între a crede bârfele clanului Tulea şi a păstra o
dragoste pură pentru fată. îl descumpăneşte comportamentul derutant al Otiliei, nu-şi poate
explica schimbările bruşte de atitudine ale fetei, trecerea ei de la o stare laalta. Plecarea Otiliei la
Paris cu Pascalopol îl deznădăjduieşte, însă nu renunţă la carieră, ba dimpotrivă, eşecul în
dragoste îl maturizează, Felix păstrând în amintire o iubire romantică, înălţătoare, care-i dă
putere, fiind un-eorolar (consecinţă imediată-w.M.) al muncii sale.
Mediul ambiant este un procedeu artistic de caracterizare indirectă a personajului realist, Felix
înscriindu-se în tipologia societăţii burgheze de la începutul secolului al XX-lea. Lucid şi
raţional, el înţelege că într-o societate degradată în esenţele ei morale, dragostea nu mai poate fi
un sentiment pur, căsătoria devine o afacere pentru supravieţuire şi nu o împlinire a iubirii.
în relaţiile cu celelalte personaje, Felix apare ca un intelectual distins, situându-se deasupra
superficialităţii şi meschinăriei lumii burgheze, conducându-se după un cod superior de norme
efice: "să-mi fac o educaţie de om. Voi fi ambiţios, nu orgolios". Perseverent şi inteligent, Felix
învaţă şi face eforturi deosebite de a se remarca pe plan profesional. Ferm şi tenace, munceşte cu
seriozitate pentru a deveni un nume cunoscut în medicină, publică un studiu de specialitate într-o
revistă franceză şi, cu îndârjire şi preocupare pentru cariera sa, devine un medic vestit şi bogat,
un specialist de notorietate, profesor universitar, o autoritate medicală, căsătorindu-se, potrivit
ambiţiei sale, cu fata unei. personalităţi politice a vremii, care-i asigură intrarea în lumea bună a
Bucureştiului.
Felix Sima evoluează de la adolescenţă la maturitate, trăind experienţa iubirii entuziaste şi
ambiţia realizării în plan profesional. Uneori, tânărul se imagina "un medic mare, savant, autor
celebru, om politic", iar alteori, dimpotrivă, era cuprins de un total dezinteres profesional,
devenea romantic şi încărcat de generozitate sentimentală, îşi imagina cum o salva pe Otilia de
bandiţii care o ameninţau, iar ea "tremurând, îl strângea cu braţele ei subţiri de gât".
Dezamăgirea şi suferinţele iubirii nu-1 deprimă, ci îl oţelesc, luciditatea îl direcţionează către
înţelegerea faptului că societatea este degradată din cauza puterii pe care o are banul şi că nu
există altă şansă de supravieţuire decât adaptarea totală la regulile ei. Din acest punct de vedere,
opera "Enigma Otiliei" poate fi considerată un bildungsroman.
în concluzie, ipostaza de personaj-martor este definită printr-o serie de observaţii pe care Felix le
face prin descrierea detaliată a exterioarelor (străzi, clădiri), a interioarelor (case, încăperi) ori a
înfăţişării personajelor. Imaginile reflectate în conştiinţa lui Felix sunt comunicate cititorului,
care ia astfel cunoştinţă de trăsăturile fizice, îmbrăcămintea sau coafura personajelor, precum şi
de gesturile şi atitudinile lor, prin tehnica detaliului. Tot Felix descrie în amănunt strada Antim,
interiorul casei lui Costache Giurgiuveanu şi a familiei Tulea, aspecte care sugerează, indirect,
trăsături caracteriale comune locuitorilor străzii ori locatarilor respectivelor imobile.
în "Enigma Otiliei" Călinescu ilustrează o concepţie de moralist clasic, o observaţie atentă a
eticii umane, pe care o clasifică pe tipuri: "Romanul nu apare decât când ne dăm seama că începe
să se organizeze o lume de tipuri şi de caractere." (George Călinescu).