(1) ASISTENTA SI REABILITAREA PERSOANELOR

CONSUMATOARE DE DROGURI.
(suport curs)

Prof. univ. dr. Pavel ABRAHAM

Dr. Gheorghe CONSTANTIN

2014

1
TEMATICA:

Tema 1: Consumul si consumatorul de droguri. Profilul psihologic

al consumatorului de droguri
Tema 2: Sistemul de asistenta sociala si integrarea sociala. Context
international
Tema 3: Excluziune si incluziune sociala
Tema 4: Asistenta sociala a persoanelor consumatoare de droguri.
Tema 5: Planificarea intervenţiei în procesul de asistenţă socială
Tema 6: Munca de asistenţă socială în cadrul comunităţilor
Tema 7: Organizarea activităţii
Tema 8: Principiile care stau la baza serviciilor sociale
Tema 9: Serviciile de asistenta sociala in contextul sistemului de
protectie sociala
Tema 10: Reabilitarea persoanelor consumatoare de droguri.
Reinsertia socioprofesionala a consumatorului de droguri

2
Tema 1: Consumul si consumatorul de droguri. Profilul psihologic
al consumatorului de droguri
Toxicomania este definită ca un consum patologic, cronic sau
periodic, de substanţe care modifică starea afectivă sau de conştiinţă.
Este rezultatul acţiunii unor factori externi şi interni, conflictele existente
în copilărie în cadrul familiilor dezechilibrate şi reactualizarea acestora
în adolescenţă jucând un rol important în geneza toxicomaniilor.
Dependenţa este caracterizată prin tendinţa de creştere
progresivă a dozei de drog şi în acelaşi timp imposibilitatea de a opri
consumul, chiar şi pentru câteva zile, fără ca aceasta să nu determine
apariţia sevrajului.
Sevrajul se caracterizează printr-o stare de rău subiectiv,
resimţită intens, însoţită de o perturbare biologică neurovegetativă şi
dismetabolică de amploare, stare în care pacientul caută să obţină prin
orice mijloace drogul.
Din studiile şi cercetările realizate până în present s-a stabilit că
cei mai importanţi  factori care duc la formarea unor atitudini pozitive
faţă de droguri sunt:
 curiozitatea – mulţi tineri cred că dacă consumă droguri o
singură dată nu vor deveni dependenţi, în realitate însă este greu
să te opreşti; anumite droguri dau dependenţă după o singură
doză;
 rezolvarea problemelor – este foarte important ca tinerii să
înţeleagă că primul pas în rezolvarea problemelor este
recunoaşterea lor şi nu evitarea acestora prin adicţie de
substanţe;
 formarea unei imagini sociale – un tânăr care consumă droguri
crede că poate câştiga aprecierea şi respectul celorlalţi, dar de
cele mai multe ori este izolat de colegi şi prieteni, crescând
totodată riscul de a se afla în situaţii ridicole;
 presiunea grupului – unii tineri consumă droguri pentru că
prietenii lor consumă şi ei droguri; să fie la fel ca ceilalţi din
grup;
 stima de sine scăzută – un tânăr cu o stimă de sine scăzută poate
consuma droguri pentru a se simţi mai curajos, mai valoros sau
3
 mai interesant; în realitate însă, consumul de droguri te
controlează şi te manipulează, ducând la pierderea libertăţii de
decizie;
 drogul ca răspuns la singurătate – unii tineri pot consuma
droguri datorită problemelor pe care le au, a dificultăţii de
relaţionare şi comunicare.
Consumul de droguri poate avea consecinţe grave asupra vieţii
tinerilor: accidente de maşină – consumul de droguri este una din
cauzele principale ale accidentelor de maşină în care sunt implicaţi
adolescenţii şi tinerii; violenţă şi delicvenţă – adolescenţii care consumă
droguri (chiar şi pentru prima dată!) sunt predispuşi la violenţă şi
comportamente delicvente; comportamente sexuale de risc –
responsabilitatea este afectată sub influenţa alcoolului sau drogurilor,
astfel că riscul pentru sarcini nedorite, infectarea cu BTS sau SIDA este
foarte mare; costuri emoţionale – consumul de droguri îţi scade stima de
sine, eşti mai deprimat, mai agresiv, îţi pierzi respectul prietenilor, ai
probleme cu părinţii şi cu şcoala; suicidul – în multe cazuri consumul de
droguri duce la suicid.
Portretul consumatorului de droguri şi prevenţia consumului illicit de
droguri
Portretul comportamental direct şi indirect al tânărului
consumator de droguri trebuie recunoscut imediat de consilier şi necesită
luarea de măsuri imediate. Cele mai cunoscute comportamente sunt:
 schimbarea bruscă a comportamentului, elevul nu mai este aşa
cum era înainte;
 trece fără motiv de la bucurie la tristeţe;
 devine agresiv fără motiv;
 îşi pierde apetitul chiar şi pentru alimentele favorite;
 îşi pierde interesul faţă de şcoală şi activităţile preferate (film,
muzică, artă, sport, lectură);
 are probleme financiare şi îi dispar lucruri de valoare;
 îşi schimbă cercul de prieteni, pe care însă îi ascunde şi nu
vorbeşte despre preocupările lor;

4
  devine iritat şi necomunicativ când cineva îi adresează întrebări
despre consumul de alcool sau droguri, neagă că ar avea o
problemă;
 are probleme de memorie – uită evenimente care s-au petrecut în
timpul consumului de alcool sau droguri;
 este „beat” sau „ameţit” la şcoală;
 absentează nemotivat de la şcoală, rămâne corigent sau chiar
repetent.
Tinerilor care au probleme cu consumul de alcool, de droguri sau
cu fumatul li se oferă în cadrul terapiei o serie de comportamente
alternative:
 experienţă fizică: exerciţii de relaxare, recreere fizică şi sport;
 experienţă socială: implicarea în acţiuni comunitare care pot
oferi satisfacţie, în activităţi de ajutorare socială şi voluntariat;
 experienţă creativă: practicare picturii, muzicii, artei fotografice;
 experienţă interpersonală: discuţii de grup, participarea la
activităţi de grup, dezvoltarea abilităţilor de comunicare şi
relaţionare.
Prevenţia consumului ilicit de droguri este un proces complex
la care trebuie să participe întreaga societate, familia, şcoala,
organizaţiile guvernamentale şi cele neguvernamentale. Adolescenţii
sunt din ce în ce mai expuşi consumului de droguri, de aceea au nevoie
de informaţii corecte despre droguri şi de formare a unor atitudini
adecvate faţă de consumul de droguri. Şcolii îi revine astfel un rol
esenţial în activitatea de prevenţie, având ca obiectiv formarea de elevi
care pot lua decizii responsabile şi sănătoase.
Orice program antidrog nu poate avea ca obiective generale
decât:
 informarea despre consecinţele asupra sănătăţii şi cele sociale ale
consumatorului de droguri;
 analizarea rolului influenţei grupului în consumul de droguri;
 discutarea modului în care drogurile îţi controlează felul în care
gândeşti, simţi şi te comporţi;

5
  antrenarea tinerilor în  acţiuni de voluntariat (campanie de
prevenire a consumului de droguri).
Totodată, trebuie luptat cu o serie de “mituri” privind consumul
de droguri. Într-o formă sintetică. Acestea ar fi:
 consumul unui drog o singură dată nu are efecte negative –
multe dintre droguri dau dependenţă chiar după primul consum;
 adolescenţii, tinerii nu pot devenii dependenţi – dependenţa nu
are limită de vârstă, rasă sau poziţie socială;
 consumul de alcool sau droguri îţi rezolvă problemele - alcoolul
şi drogurile afectează grav organismul şi îţi creează multe
probleme de sănătate fizică şi psihică, acestea reduc capacitatea
de concentrare şi scad eficienţa abilităţilor cognitive, ceea ce
duce la o accentuare a problemelor;
 drogul te face să comunici mai uşor – el te izolează şi te
îndepărtează de ceilalţi;
 drogul te face să te simţi liber – el te face dependent, lipsit de
control asupra vieţii tale şi poate provoca moartea;
 numai indivizii slabi ajung dependenţi de droguri – oricine poate
devenii dependent de droguri dacă nu este conştient de
consecinţele consumului.
Se afirmă pe bună dreptate, că unul dintre elementele definitorii
ale societăţii contemporane este schimbarea. Noul mileniu în care păşim
a moştenit însă multe probleme sociale, economice şi politice, care, deşi
au marcat în mare măsură ultima jumătate de secol, sunt departe de a-şi fi
găsit soluţiile. Dintre aceste probleme menţionă: terorismul internaţional,
rasismul, traficul şi consumul de droguri, creşterea numărului săracilor,
a analfabeţilor şi a şomerilor etc.
Educaţia caută să contribuie la ameliorarea acestor probleme prin
acţiuni specifice de prevenţie. Datorită eşuării în a găsi soluţii putem
spune că educaţia se află în situaţie de criză. Prin criză se înţelege
decalajul dintre rezultatele învăţămâmtului şi aşteptările societăţii. Dintre
soluţiile specifice şi generale găsite enumerăm:
 inovaţii în conceperea şi desfăşurarea proceselor educative;
 introducerea noilor tipuri de educaţie în programele şcolare;

6
  întărirea legăturilor dintre acţiunile şcolare şi cele
extracurriculare;
 formrea iniţială şi continuă a cadrelor didactice;
 conlucrarea dintre cadre didactice, elevi, părinţi şi responsabili
de la nivel local;
 organizarea de schimburi de informaţii între statele europene;
 regândirea procesului de educaţie în vederea integrării cu succes
a tinerilor în viaţa profesională şi socială.
Problemele lumii contemporane au impus constituirea unor noi
tipuri de educaţie dintre care menţionăm:
 educaţia permanentă sau educaţia adulţilor;
 educaţia pentru democraţie şi drepturile omului;
 educaţia pentru pace;
 educaţia ecologică sau educaţia relativă la mediu;
 educaţia pentru sănătate;
 educaţia interculturală;
 educaţia pentru timpul liber;
 educaţia pentru comunicare şi mass-media;
 educaţia pentru schimbare şi dezvoltare;
 educaţia pentru o nouă ordine economică internaţională;
 educaţia economică şi casnică modernă.
Conţinuturile, finalităţile şi obiectivele noilor educaţii propun un
demers prin care educaţia încearcă să răspundă exigenţelor lumii
contemporane şi să producă o schimbare a actului educativ în favoarea
educaţiei bazată pe învăţare inovatoare, societală şi adaptabilă.
În concluzie, în formarea personalităţii umane acţionează trei
factori: ereditatea, mediul şi educaţia. Totodată, trebuie menţionat rolul
hotărâtor al educaţiei în raport cu mediul şi ereditatea.

7
Tema 2: Sistemul de asistenta sociala si integrarea sociala. Context
international
Politicile antidiscriminatorii sunt strâns legate de lupta împotriva
excluderii sociale. Principalele victime ale şomajului şi sărăciei în UE
sunt acele categorii ale populaţiei care sunt, de cele mai multe ori,
victime ale respingerii şi discriminării sociale. Ele includ femeile şi
diferitele etnii, persoanele în vârstă şi persoanele cu handicap.
Încă din 1980, UE s-a angajat să ajute oamenii aflaţi la marginea
societăţii şi, în viitor va face tot ce este posibil pentru integrarea în
societate a celor excluşi. În ciuda succesului economic înregistrat de UE
şi de natura excepţională a sistemelor de protecţie socială a unor state
membre, numărul persoanelor excluse din societate este în creştere.
Aceşti oameni depind de venitul minim garantat de stat şi de mila
semenilor. Şomajul, alcoolismul şi consumul de droguri, discriminarea
bazată pe un handicap fizic sau psihic, sau decăderea din calităţile de
membru de familie pot duce la excludere socială.
In trecut, UE a implementat o gamă largă de măsuri specifice.
Programele de combatere a sărăciei au militat pentru integrarea
persoanelor defavorizate. Astfel, programul Helios a participat,
împreună cu statele membre şi organizaţiile non-guvernamentale, la
asistarea persoanelor cu handicap.
Astăzi, UE încearcă să implementeze o strategie ce implică
cooperarea cu statele membre, cu ONG-urile şi cu partenerii sociali.
Scopul acesteia este de a rezolva problema pornind de la sursele ei şi
încearcă să-i facă pe oameni să înţeleagă că trebuie să se ajute singuri.
 UE şi persoanele cu handicap
Ca şi acordarea de şanse egale pentru bărbaţi şi femei, nevoile
persoanelor cu handicap trebuie să facă parte din politicile UE. Aşadar,
UE ia în calcul faptul că fiecare al zecelea cetăţean european are un
handicap fizic sau psihic. Fondul Social European şi Strategia
8
Europeană de Ocupare (SEO) joacă un rol important în realizarea unor
politici de integrare a persoanelor cu handicap. De asemenea, UE
intenţionează să promoveze integrarea refugiaţilor şi, în baza unui
articol al Tratatului de la Amsterdam, se vor adopta măsuri concrete
privind integrarea şi lupta împotriva excluderii sociale.
 UE şi persoanele în vârstă
În contextul situaţiei pieţei forţei de muncă şi a politicii sociale,
nevoile şi temerile persoanelor în vârstă devin din ce în ce mai
importante. Viziunea despre bătrâneţe şi despre procesul de îmbătrânire
este într-o continuă schimbare. Bătrânii europeni de astăzi sunt mai
activi, mai sănătoşi şi mai întreprinzători decât generaţiile anterioare. în
acelaşi timp, ei sunt excluşi din câmpul muncii la o vârstă din ce în ce
mai timpurie, deşi nu există prea mari şanse să fie înlocuiţi cu angajaţi
tineri. Pensionarea timpurie nu a dus la o creştere importantă a mediei
gradului de angajare în statele UE, în aceste condiţii, Comisia Europeană
este dornică să dezvolte proiecte, în colaborare cu partenerii sociali şi cu
organizaţiile eon-guvereamentale5 pentru o tranziţie făcută pas cu pas de
la muncă la pensionare, combinată cu perspective realiste pentru vârsta a
treia, astfel încât bătrâneţea să merite să fie trăită.
Politica UE în domeniul cercetării joacă şi ea un roi important,
prin finanţarea proiectelor medicale şi sociale ce privesc persoanele de
vârsta a treia. Persoanele în vârstă sunt îndreptăţiţi să nu sufere
discriminări nejustificate sau să fie dezavantajaţi: unul dintre scopurile
UE este şi prevenirea discriminări ne justificate îndreptate împotriva
angajaţilor mai în vârstă.

 Lupta împotriva discriminării şi excluderii

În toate ţările membre ale Uniunii Europene egalitatea în faţa legii
nu este discutată. Dar în viaţa de zi cu zi, mulţi oameni suferă
discriminări care nu au motive întemeiate. O persoană de culoare va găsi
mai greu un apartament, iar o persoană cu handicap riscă să nu se poată
angaja, chiar dacă are o pregătire excelentă.
Discriminarea are multe forme şi se poate întâlni pe tot cuprinsul
Uniunii Europene. Xenofobia, antisemitismul şi alte forme de
discriminare afectează drepturile fundamentale ale persoanei.
9
 Toate statele membre ale UE au prevederi privind combaterea
discriminării, stipulate în constituţii sau în legislaţiile lor. Şi în viitor
guvernele vor rămâne responsabile de protecţia cetăţenilor lor împotriva
discriminării. Totuşi, pentru a sublinia importanţa drepturilor şi
libertăţilor fundamentale, UE a elaborat o strategie paneuropeană de
combatere a discriminării. Bazele acestei strategii au fost puse prin
Tratatul de la Amsterdam.
în 1999, Comisia Europeană a făcut un număr de propuneri majore
pentru adoptarea de măsuri specifice care ar trebui să schimbe atitudinile
care stau în spatele discriminărilor. Primul aspect al acestor măsuri îl
reprezintă protecţia efectivă. Pachetul de propuneri conţine şi un
program de acţiune împotriva discriminării, precum şi două directive
create pentru a asigura un standard legal minim pe întreg teritoriul
european pentru combaterea rasismului şi discriminării la locul de
muncă.
Consiliul European din martie 2006:
■ a subliniat încă o dată necesitatea de a încuraja participarea
femeilor, tinerilor, lucrătorilor în vârstă, persoanelor cu
handicap, imigranţilor cu situaţie regulară şi minorităţilor;
■ a dorit ca realizarea acestor obiective să se facă printr-o
colaborare strânsă cu partenerii sociali;
■ a invitat statele membre să adopte o abordare a ocupării forţei de
muncă bazată pe ciclul de viaţă.
La 13 februarie 2006, Comisia a adoptat proiectul de „Raport
comun despre protecţia şi incluziunea socială". În materie de integrare
socială, s-a pus accentul pe utilitatea educării şi formării astfel încât să se
întrerupă transmiterea inter-generaţională a sărăciei. S-a considerat
esenţial să se vegheze pentru ca metoda deschisă de coordonare să
interacţioneze în mod eficient cu strategia de la Lisabona revizuită.
În iunie 2006, Comisia, în colaborare cu preşedinţia austriacă şi
guvernul Letoniei, a organizat o conferinţa ministerială la Riga, unde 34
de delegaţii ministeriale au aprobat o Declaraţie de definire a
priorităţilor şi de identificare a acţiunilor de instituire a unei societăţi
informaţionale accesibile tuturor. Acest demers a vizat utilizarea
tehnologiilor informaţionale pentru combaterea tuturor formelor de
10
excludere, precum şi pentru evitarea situaţiei în care tehnologiile
informaţionale pot ele însele deveni factori de excludere. Aceasta
conferinţă a fost punctul de plecare al pregătirii evenimentului „e-
inclusion 2008 anunţat în Comunicarea Comisiei 229/2005 privind „o
societate europeană de informare pentru creşterea şi ocuparea forţei de
muncă".
Principalele direcţii de acţiune ale politicii sociale sunt:
• crearea de locuri de muncă mai multe şi mai bune, cu scopul
de a creşte rata generală de ocupare până la 70% şi rata de
ocupare în rândul femeilor până la 60%;
• anticiparea şi managementul schimbării - prin informarea
corespunzătoare şi eficientă atât a angajatorilor cât şi a
angajaţilor în vederea ponderării flexibilităţii şi siguranţei unui
loc de muncă;
• exploatarea oportunităţilor oferite de o societate bazată pe
cunoaştere - prin promovarea învăţării continue, a promovării de
noi forme de organizare a muncii şi creşterea şanselor de
angajare a persoanelor cu handicap;
• promovarea mobilităţii forţei de muncă, prin implementarea
liberei circulaţii a forţei de muncă şi eliminarea obstacolelor
geografice, prin dezvoltarea de mecanisme ce facilitează
mobilitatea (inclusiv noile tehnologii);
• modernizarea şi îmbunătăţirea protecţiei sociale, astfel încât să
asigure indivizilor un venit sigur, să se realizeze securizarea
pensiilor şi crearea unor sisteme de pensii durabile, să ducă la
dezvoltarea unui sistem de sănătate performant;
• promovarea incluziunii sociale - ce are ca obiectiv prevenirea şi
eradicarea sărăciei,
• promovarea participării tuturor în viaţa economică şi socială;
• promovarea egalităţii de gen, prin promovarea participării
femeilor la viaţa economică, ştiinţifică, socială, politică şi civică;
• întărirea drepturilor fundamentale şi combaterea discriminării,
prin asigurarea dezvoltării şi respectării drepturilor sociale
fundamentale.

11
 Responsabilii politicii sociale europene
A. Principalele instituţii oficiale ale Uniunii Europene care
joacă un rol important în politica socială sunt: Consiliul European,
Parlamentul European, Comisia Europeană, Curtea Europeană de Justiţie
şi Comitetul Economic şi Social.
Comisia Europeană este direct responsabilă pentru
pregătirea şi asigurarea implementării politicilor sociale, prin
Direcţia Generală(DG) Probleme Sociale şi Ocupare a Forţei
de Muncă. Rolul său este de a iniţia si definitiva noi acte legislative
în domeniu şi de a se asigura că măsurile astfel adoptate vor fi
implementate de Statele Membre. În activitatea sa, DG
colaborează cu DG Mediu şi DG Dezvoltare Regională.
Parlamentul European este implicat în procesul decizional
prin Comitetul pentru Ocupare şi probleme sociale, ale cărui
responsabilităţi au în vedere diverse aspecte ce ţin de politica de
ocupare a forţei de muncă şi de politica socială.
Consiliul UE este echivalentul unui consiliu de miniştri la
nivel european şi se reuneşte de câteva ori pe an , în scopul
coordonării politicilor sociale ale SM(state membre).
Comitetul Economic şi Social (CES) are rol consultativ în
procesul de decizie şi emite opinii, la solicitarea Comisiei Europene,
care au însă numai caracter informativ. CES constituie legătura cu
societatea civilă, în cadrul său fiind reprezentate diverse organizaţii
economice şi sociale de pe teritoriul SM.
Comitetul de Ocupare (a forţei de muncă) a fost înfiinţat în
anul 2000 (înlocuind Comitetul pentru Ocupare şi Piaţa muncii),
are rol consultativ şi este activ implicat în dezvoltarea Strategiei
europene de angajare a forţei de muncă (European Employment
Strategy), precum şi în promovarea coordonării între SM în privinţa
politicilor ce ţin de ocuparea şi de piaţa forţei de muncă.
Centrul European de Monitorizare a Rasismului şi Xenofobiei,
cu sediul la Viena, a fost înfiinţat în 1997 (începându-şi activitatea în
1998) şi sprijină procesul decizional prin furnizarea de date şi
informaţii referitoare la situaţia rasismului, xenofobiei, islamofobiei
12
 şi anti-semitismului la nivel comunitar, precum şi elaborarea de studii
şi strategii de acţiune în acest domeniu.
B. Există şi alte instituţii cu rol consultativ în politica socială,
pe domenii precise:
 Fundaţia Europeană pentru îmbunătăţirea Condiţiilor
de Muncă şi Viată (Dublin) promovează dialogul social,
cu rol consultativ;
 Agenţia Europeană pentru Siguranţă şi Sănătate la
Locul de Muncă (Bilbao) are un rol important în
schimbul de bune practici;
 Agenţia UE a Drepturilor Fundamentale (Viena), creat
recent (2007);
 Observatorul European pentru Ocupare creat în 1982, cu
scopul de a promova punerea în practică a unei reţele
între administraţiile naţionale ale statelor membre şi
Comisia Europeană în vederea schimbului de informaţii
şi cercetări comparative asupra politicilor de ocupare şi
tendinţelor de pe piaţa muncii;
 Institutul European pentru Egalitate de Şanse între
Bărbaţi şi Femei care se preconizează că va deveni
centrul de excelenţă în materie de egalitate de şanse la
nivelul Uniunii Europene şi va oferi asistenţă tehnică
instituţiilor şi statelor membre. Acesta va primi în
consiliul de administrare un reprezentant al fiecărui stat
membru;
 Grupul de Acţiune European pentru Ocupare (European
Employement Taskforce), înfiinţat în 2003, care în
primul său raport din 2003 a refocalizat obiectivele
strategiei europene de ocupare pe adaptabilitatea
lucrătorilor şi întreprinderilor, atragerea mai multor
persoane pe piaţa forţei de muncă şi investirea în
capitalul uman.
Comitete consultative
Pentru a propune noi acte legislative, directive şi recomandări,
Comisia Europeană are nevoie să păstreze o legătură permanentă între
13
funcţionarii publici reprezentanţi ai ţărilor membre. Din acest motiv au
fost create comitetele consultative, de exemplu:
 Comitetul pentru securitatea socială a lucrătorilor
migranţi;
 Comitetul de Ocupare este un comitet consultativ creat în
scopul punerii în practică a
Strategiei europene pentru ocupare care promovează
coordonarea între statele membre în materie de politică a ocupării şi a
pieţei muncii.
Organizaţii nonguvernamentale
Tratatul de la Amsterdam şi chiar şi cel de la Roma au prevăzut
faptul că Uniunea Europeană trebuie să dezvolte relaţii cu ONG-urile.
Aşa au luat naştere ONG-urile europene cU preocupări în domeniul
politicilor sociale (de exemplu, organizaţii care reprezintă persoanele în
vârstă, societăţi de caritate).
Partenerii sociali
Partenerii sociali sunt sindicatele şi organizaţiile profesionale, care
acoperind întreg teritoriul european, au un rol important, contribuind la
conturarea politicilor sociale europene. Acordul asupra politicii sociale
din 1992 a transformat sindicatele şi organizaţiile patronale în consilieri
ie specialitate ai instituţiilor europene. Şi totuşi, de abia Tratatul de la
Amsterdam din 1997 a fost cel care a făcut din aceste organisme
adevăraţi factori de decizie.
Partenerii sociali sunt sindicatele şi patronatele. Organizaţiile-
umbrelă la nivel european joacă un roi important prin contribuţia, pe
baza unor proceduri bine stabilite, la formarea şi implementarea politicii
sociale şi de ocupare a forţei de muncă. Confederaţia Europeană a
Patronatelor, Confederaţia Europeană a Sindicatelor şi Centrul European
al întreprinderilor cu Participare Publică au agreat să lucreze împreună în
mod regulat. Acordul privind Politica Socială a făcut din sindicate şi
patronate consilieri specializaţi ai instituţiilor europene. Totuşi, abia prin
Tratatul de la Amsterdam, aceştia au devenit parteneri la luarea deciziei.
Partenerii sociali pot să vină cu propuneri de modificare a legislaţiei
europene, asumându-şi astfel un rol tot mai important în politica socială
şi de ocupare.
14
 Când partenerii sociali ajung la o înţelegere, aceasta poate fi
prezentată instituţiilor europene pentru a deveni lege. Aşadar, sindicatele
şi organizaţiile patronale şi-au asumat o importantă răspundere în ceea ce
priveşte politicile sociale. Ele au devenit partenere ale instituţiilor
europene - ceea ce reprezintă o precondiţie esenţială dacă politica vrea să
vină în întâmpinarea cerinţelor schimbărilor economice şi sociale din
Europa.
Prin introducerea noii metode deschise de coordonare la
Consiliul European de la Lisabona, implicarea partenerilor sociali la
nivel naţional şi european s-a adâncit şi s-a extins asupra tuturor etapelor,
de la conceperea politicii sociale până la punerea ei în practică, la
monitorizarea şi raportarea privind aportul la politicile de protecţie
socială.
Cei mai importanţi parteneri sociali sunt:
 Confederaţia Europeană a Sindicatelor (1973), cu sediul
la Bruxelles, cuprinde 68 de confederaţii naţionale din 29
de ţări. Unele sindicate din România sunt membre ale
acestei Confederaţii Europene;
 Uniunea Angajatorilor din Industrie şi Comerţ (1958)
adună laolaltă organizaţii ale angajatorilor din 22 de ţări;
 Centrul European pentru întreprinderi Publice (1961) are
un rol important în promovarea dialogului social, reunind
întreprinderi de stat care au misiuni de interes economic
general;
 Un număr de 28 de organizaţii care activează în diferite
ramuri industriale. Cu toate acestea, reprezentativitatea
întreprinderilor mici şi mijlocii nu este în totalitate
soluţionată.

Fondul Social European

Fondul Social European a fost creat o dată cu Tratatul de la
Roma. Scopul său general este de a îmbunătăţi şansele cetăţenilor prin
intermediul unor politici sociale.
Fondul Social European (FSE) este instrumentul financiar al
Uniunii Europene destinat a investi în resursele umane. Din 1957, FSE a
15
utilizat un principiu de finanţare comună pentru a completa ceea ce
statele membre întreprind în vederea îmbunătăţirii calificării personalului
şi de dezvoltare a potenţialului de lucru al acestuia. începând cu anul
2000, Fondul Social European a intrat într-o perioadă de şapte ani, în
care potenţialul său va fi utilizat în sensul implicării totale - atât în sensul
politicii, cât şi al managementului - în eforturile depuse de statele
membre pentru a pune în practică priorităţile legate de Strategia
Europeană de Ocupare a Forţei de muncă atât în ceea ce priveşte
aspectele strategice, cât şi administrarea acestora.
Fondul Social European direcţionează banii europeni în scopul
sprijinirii statelor membre în atingerea obiectivelor stabilite de comun
acord în vederea creării de locuri de muncă mai numeroase şi mai bune.
Misiunea sa este de a ajuta la prevenirea şi combaterea şomajului, de a
sprijini forţa de muncă şi firmele europene să realizeze plasamente mai
bune şi să fie mai bine dotate pentru a răspunde noilor provocări şi a-i
împiedica pe oameni să piardă legătura cu piaţa muncii. Astfel, FSE are
următoarele atribuţii:
• ajută ia dezvoltarea aptitudinilor individuale, mai ales pentru
persoanele care au probleme în găsirea unui loc de muncă, păstrarea lui
sau întoarcerea în sectorul muncii după o perioadă de absenţă; poate, de
asemenea, oferi sprijinul necesar în momentul confruntării cu aceste
schimbări;
• oferă sprijin statelor membre pentru stabilirea unor noi strategii
şi politici active de combatere a cauzelor fundamentale ale şomajului şi
pentru îmbunătăţirea calificării; acest ajutor este oferit în mod - flexibil,
răspunzând cererilor concrete ale anumitor regiuni care se confruntă cu
probleme specifice. FSE este unul dintre cele patru Fonduri Structurale
ale Uniunii Europene a căror misiune comună este reducerea diferenţelor
între standardele de viaţă : existente între persoane şi între regiunile din
Uniunea Europeană. Celelalte trei Fonduri Structurale sunt: Fondul
European de Dezvoltare Regională (FEDR), Fondul European de
Orientare şi Garantare pentru Agricultură (FEOGA-O) şi instrumentul
Financiar pentru Orientare în domeniul Pescuitului (IFOP). Împreună,
cele patru Fonduri Structurale vor utiliza aproape 195 miliarde de euro,
având trei obiective principale:
16
 Obiectivul 1 se referă la regiunile mai puţin dezvoltate al căror
PIB per locuitor este sub 75% din nivelul mediu al Comunităţii.
Acţionează, de asemenea, în câteva dintre regiunile mai îndepărtate ale
Uniunii Europene (departamentele franceze, insulele Azore, Madeira şi
insulele Canare), precum şi în teritoriile puţin populate din Suedia şi
Finlanda, care au beneficiat de ajutor prevăzut prin obiectivul 6 în
perioada 1994-1999.
Obiectivul 2 se referă la transformarea economică şi socială a
regiunilor care se confruntă cu dificultăţi structurale. Obiectivul 2
concentrează sprijinul de la Fondul Structural pe maximum 18% din
populaţia Uniunii Europene. Acoperă patru tipuri diferite de regiuni care
se confruntă cu probleme specifice legate de schimbarea economică şi
socială, îndeosebi zone industriale care au probleme în a se adapta la
schimbare (10% din populaţie), dar şi zone rurale în declin (5% din
populaţie), zone urbane în dificultate (2% din populaţie), zone care
depind de industria pescuitului (1% din populaţie).
Obiectivul 3 include adaptarea şi modernizarea strategiilor şi
sistemelor de educaţie, formare şi ocupare cu ajutorai FSE. Obiectivul 3
are un rol dublu, primul este de a sprijini dezvoltarea unor strategii şi
sisteme de educaţie, formare şi ocupare din toată ţara. Statele membre
vor trebui să întocmească, ca parte integrantă a planurilor lor, un Cadru
Strategic de Referinţă care să stabilească instrucţiunile privind programul
de sprijinire a resurselor umane din întreaga regiune. Acest document
este mijlocul principal care asigură că programarea FSE pentru resurse
umane la nivel naţional şi regional este în concordanţă cu activităţile şi
strategiile legate de Planul Naţional de Acţiune pentru Ocupare. Al
doilea rol este de a asigura finanţare pentru aceste programe în afara
regiunilor sub incidenţa Obiectivului 1
Două scopuri specifice formează nucleul politicii sociale
europene şi implicit al FSE:
• sprijinirea statele membre în eforturile lor de a crea politici
active şi sisteme pentru a face faţă efectelor şomajului şi pentru a
îmbunătăţi calificarea angajaţilor;
• oferirea de sprijin unor regiuni care au anumite probleme
specifice de natură socială.
17
 Pe parcursul perioadei de derulare a programului (2000-2006),
Fondul Social European a finanţat acţiuni ale statelor membre în cinci
domenii prioritare:
a) Dezvoltarea şi promovarea unor politici active pe piaţa forţei de
muncă;
b) Promovarea unor şanse egale în ceea ce priveşte accesul pe piaţa
muncii, în special pentru cei expuşi excluziunii sociale. Chiar şi în cele
mai bogate ţări, cu PIB-ul cel mai mare pe cap de locuitor, există
segmente sociale excluse economic şi social. în Franţa a fost introdus în
1989 venitul minim garantat, care se aplică la circa 1 milion de persoane;
c) Promovarea şi îmbunătăţirea instruirii, educaţiei şi consilierii, ca
parte a politicii de formare continuă. Există o recunoaştere ;a faptului că,
în viitor, formarea continuă va fi la fel de necesară ca şi învăţământul
pentru copii;
d) Promovarea unei forţe de muncă înalt calificate, instruite şi
adaptabile, a inovaţiei şi adaptabilităţii la munca în organizaţie,
dezvoltarea antreprenoriatului şi facilitarea unor condiţii pentru crearea
de locuri de muncă, îmbunătăţirea calificării şi folosirea potenţialului
uman în cercetare, ştiinţă şi tehnologie;
e) Promovarea unor măsuri specifice care să îmbunătăţească
accesul şi participarea femeii la piaţa muncii, inclusiv dezvoltarea unei
cariere, accesul la noi oportunităţi de locuri de muncă şi de demarare a
unei afaceri şi care să reducă segregarea pe piaţa muncii, pe verticală şi
pe orizontală, din cauza diferenţelor de sex.
Pentru perioada de programare 2007-2013, în cadrul obiectivelor
,, Convergenţă" şi „Competitivitate regională şi ocupare a forţei de
muncă", FSE susţine acţiuni sub următoarele priorităţi:
A. Creşterea adaptabilităţii muncitorilor şi întreprinderilor, în particular
prin:
- promovarea creşterii investiţiilor în resursele umane;
- anticiparea şi managementul pozitiv al schimbărilor economice.
B. Creşterea accesului pe piaţa forţei de muncă prin:
- modernizarea şi întărirea instituţiilor de piaţă forţei de muncă:
- implementarea unor măsuri active de prevenire, asigurând identificarea
timpurie a nevoilor şi suport individualizat;
18
 - acţiuni specifice de creştere a ocupării în rândul femeilor, în scopul
reducerii segregaţiei de gen de pe piaţa forţei de muncă;
- acţiuni specifice pentru întărirea integrării sociale a imigranţilor şi
întărirea ocupării acestora pe piaţa forţei de muncă.
C. Întărirea incluziunii sociale a persoanelor dezavantajate şi
combaterea discriminării prin: '
- soluţii pentru integrarea pe piaţa forţei de muncă a persoanelor
dezavantajate;
- diversitate la locul de muncă;
- combaterea discriminării în accesul pe piaţa forţei de muncă.
Asistenţa Fondului Social European se concentrează pe proiectele de
dobândire şi îmbunătăţire a calităţilor profesionale. Totuşi, finanţarea
FSE poate fi acordată şi Instituţiilor care-se ocupă de îmbunătăţirea
pregătirii sau de postpregătire, de proiecte model sau de domenii precum
dezvoltarea conştientizării Pentru a fi eligibile pentru finanţare,
proiectele trebuie să asigure oportunităţi egale atât pentru bărbaţi, cât şi
pentru femei, să se integreze în iniţiativele locale de angajare şi să ia în
calcul tehnologia modernă de informaţii şi comunicaţii.
Fondurile FSE sunt împărţite între statele membre. Comisia
stabileşte sumele în funcţie de obiectiv şi de ţară şi aprobă fiecărui stat
membru priorităţile programate. Modul în care acestea sunt realizate şi
proiectele care primesc co finanţarea Fondului Social European
reprezintă decizii ale autorităţilor naţionale.
Cetăţenii beneficiază de sprijinul Fondului Social European prin
participarea la programe de pregătire sau la alte activităţi organizate la
nivel local Acestea sunt conduse de diferite organizaţii publice sau
private, cum ar fi: instituţiile de învăţământ şi pregătire, organizaţiile de
voluntari, sindicatele, asociaţiile profesionale şi companiile.
Accesul la Fondul Social European se face pe principiul
cofinanţării Pentru orice proiect prezentat de către orice stat membru este
necesară cofinanţarea de la bugetul naţional de stat, local sau privat.
Viitorul politicii sociale
Politica socială este în primul rând, problema fiecăruia dintre
statele membre şi ar trebui să rămână aşa. In fiecare ţară, sistemul de
securitate socială este rezultatul multor secole de lupte politice şi de
19
dezvoltare. O societate este definită prin prosperitatea ţării, ceea ce
influenţează profund modul de viaţă şi cultura cotidiană ale cetăţenilor
săi. Politica socială la nivel european va trebui să respecte această
diversitate de tradiţii, evoluţii şi metode. Prioritatea fiecăruia dintre
statele membre va diferi din alte considerente, precum politica
competiţiei. Numai acele probleme sociale pentru care nu se poate găsi o
soluţie satisfăcătoare în alt mod, vor fi tratate la nivel european (de
exemplu, subsidiaritatea). Statele membre vor determina sferele de
acţiune, metodele, mijloacele şi ritmul dezvoltării socio-politice la nivel
european.
Totuşi, numărul problemelor care necesită o rezolvare europeană
este din ce în ce mai mare.
• în primul rând, există problema finalizării pieţei unice şi a
Uniunii Economice şi Monetare. Dacă acest proiect trebuie să reuşească,
va fi necesară atingerea unui grad mai ridicai de conformitate socială.
Din raţiuni economice simple, în primul rând urmărindu-se asigurarea
unor condiţii egale de competiţie, se vor introduce standarde minime
obligatorii pentru cetăţenii statelor membre.
• Economia europeană prezintă procentaje mai reduse în ceea ce
priveşte locurile de muncă şi mai ridicate în ceea ce priveşte şomajul
decât cele din regiunile economice americane şi japoneze. In condiţiile
unei pieţe cu o monedă unică, pentru ca o acţiune politică menită să
sporească numărul locurilor de muncă să fie încununată de succes este
necesară o politică a pieţei muncii şi a locurilor de muncă coordonată la
nivel european, pentru toate statele membre.
• Toate ţările UE se confruntă cu faptul că societăţile lor
îmbătrânesc. Aspecte sociale, precum sănătatea, securitatea socială şi cea
a persoanelor în vârstă şi condiţiile de muncă fac necesară remodelarea
sisteme-lor prospere existente, in acest domeniu există un schimb de
experienţă şi de informaţie la nivel european.
• Crearea tehnologiilor moderne de informare şi comunicare a
schimbat radical societăţile Europei şi le-a transformat în societăţi bazate
pe informaţie.
• Diviziunea globală a muncii, globalizarea financiară şi efectele
folosirii de noi tehnologii vor duce, în cele din urmă, la o schimbare
20
masivă a muncii în Europa, este absolut esenţială combaterea efectelor
acestei schimbări - şomajul în Europa - şi este necesară înţelegerea
şanselor pe care această schimbare le oferă cu privire la economie şi
populaţie. Aceasta este o provocare socială care depăşeşte cu mult sfera
de influenţă socială şi politică a oricărei ţări, oricât de bogată şi de stabilă
ar fi din punct de vedere social. Tocmai aceasta schimbare extrem de
dinamică a societăţilor active din Europa nu numai că justifică o politică
socială comună, dar o face absolut necesară.
Summit-ul UE din martie 2001 de la Lisabona referitor la
reforma economică şi la coeziunea socială a determinat elaborarea unei
noi strategii economice şi sociale pentru începutul noului mileniu.
Concluziile acestui Summit au arătat că Europa trebuie să
meargă mai departe pe drumul spre o economie bazată pe cunoaştere şi
să creeze o e-Europă. Şefii de state şi de guverne au convenit asupra unui
nou obiectiv strategic pentru UE în următoarea decadă: să devină cea mai
competitivă şi dinamică economie bazată pe informaţii din lume,
capabilă să susţină creşterea economică cu mai multe locuri de muncă şi
cu o coeziune socială mai mare.
Se speră că această nouă strategie, care aşează pe primul plan
calitatea ca forţă motoare a unei economii performante, cu locuri de
muncă mai bune şi mai numeroase, va consolida eforturile UE de a
promova reducerea şomajului, prosperitatea şi justiţia socială pentru toţi
cetăţenii săi.
In acest context, Comisia Europeană a propus o serie de acţiuni
cu scopul de îmbunătăţi modelul social european. Această nouă Agendă
socială a vizat promovarea ocupării depline, dinamismul economic şi
social şi coeziunea şi justiţia socială în UE.
Valoarea adăugată a acestei Agende este incontestabilă deoarece
ea facilitează modernizarea sistemelor naţionale într-un context de
schimbări economice şi sociale profunde şi susţine funcţionarea
armonioasă a pieţei unice, asigurând respectarea drepturilor
fundamentale şi valorile comune. Noua Agendă socială dezvoltă o dublă
strategie:
• pune accentul pe rolul său de a spori încrederea cetăţenilor;

21
• prezintă acţiunile-cheie conform celor două axe majore:
ocuparea şi egalitate şanselor şi incluziunii sociale.
În ceea ce priveşte primul său rol - cel de a spori încrederea
cetăţenilor, măsurile propuse de Agenda socială au ca obiectiv principal
să permită cetăţenilor să prindă încredere în capacitatea lor proprie de a
gestiona procesul schimbării referitor la intensificarea concurenţei în
contextul mondializat, dezvoltarea tehnologică, precum şi îmbătrânirea
demografică. In acest context, Agenda prezintă mai multe condiţii-cheie:
■ o abordare inter - generaţională, care să permită o abordare mai
bună a sistemelor de protecţie socială şi de pensii, o mai bună integrare a
tinerilor şi tratarea problematicii migraţiei;
■ un parteneriat pentru schimbare între autorităţile publice,
partenerii sociali şi societatea civilă, care se va concretiza într-un forum
anual care va evalua periodic implementarea Agendei;
■ o integrare a dimensiunii externe, în sensul integrării modelului
social european în dialogurile şi acţiunile externe la nivel bilateral,
regional şi multilateral.
În ceea ce priveşte axele prioritare, acestea ţin de obiectivele
strategice ale Agendei şi anume:
a) ocuparea, în cadrul obiectivului de prosperitate;
b) egalitatea şanselor şi incluziunea, în cadrul obiectivului
solidaritate.
Ocuparea
Pentru a atinge obiectivele Lisabona în materie de creştere şi
ocupare, Comisia a propus un ciclu reînnoit al strategie europene pentru
ocupare (SEO) în cadrul reexaminării pe parcurs a Strategiei Lisabona.
Acest nou ciclu trebuie să permită susţinerea creşterii economice pe
termen lung, lupta contra şomajului şi a disparităţilor regionale şi
promovarea coeziunii sociale.
Cu scopul de a folosi Fondul Social European în serviciul
„Convergenţei, ocupării şi competitivităţii", Comisia a prevăzut mai
multe măsuri, precum sensibilizarea actorilor FSE în 2006 şi o campanie
de comunicare pe lângă parlamente şi actorii interesaţi în 2006-2007.

22
 Comisia a propus, de asemenea, o dezvoltare a unei strategii
pentru a anticipa mai bine, a suscita şi a gestiona mutaţiile economice.
Această strategie este dezvoltată în jurul a patru elemente:
• mai bună integrare a politicilor europene;
• o implicare crescută a partenerilor sociali;
• o sinergie mai importantă între politici şi leviere financiare, în
special FSE;
• un cadru întărit între SEO şi evoluţia cadrelor juridice şi
acordurilor încheiate între partenerii sociali.
In această nouă Agendă, Comisia a introdus o nouă dinamică pentru
relaţiile industriale şi a prevăzut mai multe iniţiative asupra evoluţiei
dreptului muncii, a securităţii Muncii şi a responsabilităţii sociale a
întreprinderilor.
Se consideră astfel că desăvârşirea unei veritabile pieţe europene a
muncii este necesară. Acest obiect presupune:
• suprimarea obstacolelor directe şi indirecte;
• elaborarea unor politici care să creeze condiţiile pentru ca actorii
avuţi în vedere să poată să tragă un profit maxim de pe urma spaţiului
european.
Pentru a oferi partenerilor sociali o bază pentru a-şi creşte
capacitatea de acţiona la nivel transnaţional, Comisia a prevăzut
adoptarea unei propuneri al cărei obiectiv va fi de a pune la dispoziţia
partenerilor un instrument opţional pentru a formaliza conduita şi
rezultatele negocierii colective transnaţionale.
Egalitatea şanselor şi a incluziunii
În ceea ce priveşte cea de-a doua axă, UE joacă un rol motor în
punerea în practică a principiului egalităţii de tratament. Dat fiind că
strategia-cadru 2000-2005 a expirat, Comisia a avut în vedere mai multe
acţiuni care au ca scop rezolvarea problemelor care ţin de remunerarea
femeilor şi bărbaţilor, accesul şi participarea femeilor la piaţa muncii,
concilierea vieţii de familie şi a vieţii profesionale, egalitatea şanselor
pentru persoanele cu handicap etc.

23
Tema 3: Excluziune si incluziune sociala
Izolare socială. Marginalizare. Presupune ruperea sau îngustarea
câmpului relaţiilor sociale ale unui individ/familii/comunitate/grup
social, putându-se manifesta atât ca separare (parţială sau totală) spaţial-
geografică/rezidenţială, cât şi “în termenii comunicării, interacţiunii
cooperative, implicării sociale reciproce” 1
Izolarea socială implică o funcţionare deficitară a reţelelor
sociale. Putem distinge între două grupuri mari de izolare
socială/marginalizare:
(1) cea determinată de către sistemul social însuşi, prin proasta
funcţionare a reţelelor sociale. Indivizii/grupurile sunt sunt marginalizate
şi împinse la izolare socială de către alte grupuri şi forţe sociale, fără ca
ele să dorească sau să accepte această situaţie. Cu alte cuvinte forţe
externe şi independente de voinţa lor (factori exogeni) le împing la
periferia societăţii, într-o poziţie dezavantajată comparativ cu restul
sistemului social respectiv.
(2) auto-izolarea unor indivizi/comunităţi/grupuri sociale, fie ca
urmare a unor scopuri bine determinate (de exemplu autarhia satului
românesc tradiţional), fie ca urmare a unor patternuri de comportament
1
Popescu Ion Andrei, 1993, Izolare socială, în Zamfir C., Vlăsceanu L.,
(coord.), Dicţionar de sociologie, Ed. Babel, Bucureşti.

24
deviante (factori endogeni) care duc la marginalizare (auto-
marginalizare). În multe situaţii însă întâlnim un mix al celor două forme
de izolare/marginalizare deoarece ele se pot genera reciproc:
marginalizarea/izolarea unui grup social determină reacţii şi
comportamente de auto-marginalizare şi auto-izolare a acestuia, şi
viceversa.
Izolarea socială şi marginalizarea unor indivizi
grupuri/comunităţi se petrece în general în condiţiile în care aceştia fie
sunt lipsiţi de puterea de a negocia şi lupta pentru drepturi şi libertăţi
egale (în general ca urmare a unui status economic, educaţional-
profesional inferior – aşa numita underclass), fie actele lor de
comportament sunt privite ca fiind deviante şi puternic incriminate şi
dezaprobate de către masa dominantă a societăţii respective (de exemplu
curentul hippie din anii ’60). Auto-izolarea se petrece în general în
situaţiile în care este întrevăzută posibilitatea unui câştig potenţial derivat
din comportamente auto-izolaţioniste/auto-marginalizatoare. Săracii de
exemplu, pot adopta asemenea comportamente, un potenţial beneficiu
putând consta şi în simplul fapt că ‘vor fi lăsaţi în pace’ fiind etichetaţi ca
săraci (grefat însă pe o atitudine de resemnare şi fatalism a acestora).
Grupurile marginale şi deci izolate social sunt de regulă compuse
din săraci, şomeri, minorităţi etnice puternic discriminate, persoane cu
handicap, consumatori de droguri, bolnavi psihic, delincvenţi, persoane
inadaptate.2
În marea majoritate a situaţiilor izolarea socială şi discriminarea
au ca efect imediat împingerea în sărăcie a celor supuşi acestor acte.
Marea masă a săracilor este grav afectată de procesele de (auto)izolare
socială şi de marginalizare, deoarece prin astfel de comportamente
câmpul posibilităţilor de a ieşi din situaţia de sărăcie se îngustează, în
special datorită diminuării programelor destinate să-i ajute cât şi
eficienţei scăzute a acestora ca urmare a unui suport economic, dar mai
ales social, insuficient. Diferitele teorii asupra sărăciei oferă variate
explicaţii şi adoptă diferite atitudini cu privire la izolarea socială şi
marginalizarea săracilor (vezi şi ‘teorii şi perspective asupra sărăciei’).
2
Rădulescu Sorin, 1993, Marginalitate, în Zamfir C., Vlăsceanu L., (coord.),
Dicţionar de sociologie, Ed. Babel, Bucureşti.
25
 Dincolo de sursele generatoare ale proceselor de izolare şi
marginalizare socială, un element negativ, de amploare şi greu de evaluat
la adevărata lui dimensiune se referă la costurile sociale negative
implicate de aceste procese. Spre deosebire de indivizii ne-integraţi în
reţelele sociale datorită unor acte şi tendinţe episodice de izolare
(singurătatea socială) în cazul cărora diferite metode de intervenţie
comunitară (network interventions) pot contribui în mare măsură şi rapid
la reintegrarea lor3, în cazul săracilor metodele de reintegrare a acestora
în circuitul social normal sunt mult mai complexe, implicând atât eforturi
financiare materializate în politici şi programe sociale anti-sărăcie, cât şi
conştientizarea membrilor societăţii asupra pericolului generat de
atitudinile de marginalizare ale acesteia, concretizat într-o funcţionare
deficitară a sistemului social, cu consecinţe negative de lung termen
pentru întreaga societate respectivă.
Toate aceste aspecte pun in evidenta fenomenul de excluziune
sociala a consumatorului de droguri, fenomen care trebuie analizat si pe
componenta sa psihologica, mai precis la nivelul psihologiei sociale,
adica modul in care sunt priviti de catre societate persoanele dependente
de consumul de droguri.
In ceea ce priveste necesitatea elaborarii unor politici coerente de
integrare socioprofesionala a persoanelor dependente de consumul de
droguri.
Problema politicilor sociale vizează crearea premiselor necesare
pentru asigurarea populaţiei cu servicii esenţiale, contribuind astfel la
atingerea obiectivului european al coeziunii economice şi sociale, prin
îmbunătăţirea infrastructurii serviciilor de sănătate, educaţie, sociale, şi
pentru siguranţa publică în situaţii de urgenţă.
De aceea, investiţiile realizate prin Programul Operaţional
Regional au ca scop îmbunătăţirea calităţii şi ridicarea acestor servicii la
standarde europene, cu implicaţii pozitive asupra gradului de sănătate şi
al participării populaţiei la piaţa muncii, precum şi în ceea ce priveşte
gradul general de atractivitate a regiunilor. Strategiile naţionale ale

3
Brinkerhoff, David B., & White, Lyn K., 1988, Network Intervention, în
Brinkerhoff, D.B., & White, L.K., Sociology, Second Edition, West Publishing
Company, New York.
26
României, în domeniile sănătăţii, serviciilor sociale, intervenţiilor în
situaţii de urgenţă, educaţiei, sunt în concordanţă cu “Orientările
Strategice Comunitare pentru perioada 2007-2013”, care prevăd
necesitatea reducerii disparităţilor în ceea ce priveşte calitatea şi gradul
de acces al populaţiei la servicii de sănătate şi servicii sociale la nivel
regional, precum şi necesitatea unor activităţi concrete pentru creşterea
calităţii şi eficacităţii sistemului educaţional. În acelaşi timp, existenţa
acestor tipuri de infrastructuri, care să funcţioneze conform standardelor
de calitate minimale în domeniu, constituie o precondiţie pentru
realizarea obiectivului Strategiei Lisabona privind creşterea economică şi
gradul de ocupare a populaţiei.
Starea de sănătate a populaţiei este determinată de factori
genetici, economici, sociali, culturali şi de mediu, dar şi de consumul de
droguri ilicite, care influenţează contextul socio-cultural în care o ţară
evoluează. În România, ratele ridicate de sărăcie şi subocupare, traficul şi
consumul illicit de droguri, precum şi fenomenul de excluziune socială,
au condus la o medie a speranţei de viaţă cu şase ani sub media
europeană. Accesul la serviciile de sănătate şi de protecţie socială au fost
şi continuă să fie dificil, calitatea acestora situându-se în multe cazuri sub
standardele în domeniu. Infrastructura serviciilor de asistenţă socială
precară şi o repartizare neechilibrată a echipamentelor la nivel teritorial
obligă populaţia să parcurgă distanţe mari pentru asistenţă între
localităţi.4 Toate acestea impiedică accesul la servicii publice de calitate.
În acest context, autorităţile române îşi propune eficientizarea sistemului
de acordare a asistenţei sociale în vederea asigurării standardelor de
calitate în furnizarea serviciilor, pentru a îmbunătăţi participarea pe piaţa
muncii.
Sistemul de servicii sociale insuficient dezvoltat în România şi
dotarile infrastructurale de slabă calitate au condus la o degradare a
nivelului de performanţă a asistenţei pentru servicii sociale la nivelul
fiecărei regiuni de dezvoltare. Serviciile sociale la nivel local trebuie să
răspundă nevoilor tuturor grupurilor dezavantajate (inclusiv persoanele
dependente de consumul de droguri), nivelul local fiind actorul principal
în rezolvarea problemelor grupurilor sociale vulnerabile de o manieră
4
Orientările Strategice Comunitare pentru perioada 2007-2013
27
integrată la nivel comunitar. Strategia naţională pentru servicii sociale
(elaborată în 2004) propune reorganizarea sistemului de la acordarea
asistenţei în urma producerii efectelor de excludere socială la intervenţii
pro-active, de conştientizare şi de prevenire la nivelul populaţiei şi al
potenţialelor grupuri dezavantajate5. Pentru a atinge acest obiectiv,
organisme ale economiei sociale, inclusiv furnizorii de servicii sociale,
necesită investiţii în infrastructură şi echipamente, pentru ca acestea să
fie în conformitate cu standardele în domeniu. Trebuie menţionat şi
faptul ca această arie de intervenţie va lua în considerare principiul
deinstituţionalizării promovat de politicile europene şi naţionale în
domeniul social.
Sistemul de intervenţii pentru situaţii de urgenţă în cazul
consumatorilor de droguri, inclusiv pentru intervenţii prespitaliceşti nu
este dotat cu echipamente suficiente şi, prin urmare, nu poate face faţă
cerinţelor în timp util. Strategia naţională în domeniu prevede
eficientizarea activităţii astfel încât timpul de răspuns în situaţii de
urgenţă să fie aliniat standardelor în domeniul intervenţiilor de urgenţă,
ceea ce impune achiziţionarea echipamentelor necesare.
Educaţia reprezintă un element de bază în dezvoltarea unui
individ şi a unei societăţi pe ansamblu, forţa de muncă pregatită,
calificată, contribuind la dezvoltarea economică. Studiile arată că
educaţia şi formarea continuă reprezintă principalul contributor la
dezvoltare economică şi progres. De asemenea, studiile au demonstrat că
rata rentabilităţii investiţiilor în educaţie şi formare s-a dovedit a fi
ridicată şi creşterea participării le educaţie a forţei de muncă se traduce
prin creştere economică. Ori, toate cercetările în domeniu demonstrează
faptul că, în cea mai mare majoritate, persoanele consumatoare
dependente de droguri au un nivel de educaţie scăzut. Perioada lungă de
subfinanţare a sistemul educaţional şi a celui de asistenţă socială a
condus la impunerea ideii de reabilitare urgentă a acestora şi
suplimentarea fondurilor disponibile.
Strategia naţională în domeniul educaţiei a identificat
dezvoltarea campusurilor educaţionale (campusuri pentru educaţie şi

5
Strategia naţională pentru servicii sociale - 2004
28
instruire tehnică şi profesională/formare continuă VET) ca o soluţie
pentru rezolvarea acestei probleme6.
Datorită stării actuale în care se află învăţământul românesc,
educaţia contribuie aşadar, în mod surprinzator, la fenomene de
marginalizare şi excluziune socială în loc să favorizeze diminuarea lor.
De aceea se impune extinderea şi/sau reabilitarea/modernizarea şi
dotarea corespunzatoare a infrastructurii şcolare, astfel încât cei interesaţi
să beneficieze de condiţii adecvate. Forţa de muncă bine pregatită
constituie o precondiţie pentru creşterea şi dezvoltarea economică.
Programul Operaţional Regional susţine dezvoltarea capitalului uman
prin investiţii în infrastructura Centrelor de Formare Profesională
Continuă din proprietatea publică.
Principalele domenii de intervenţie identificate în acest moment
sunt:
 Reabilitarea/modernizarea/echiparea infrastructurii
serviciilor de sănătate;
 Reabilitarea/modernizarea/dezvoltarea şi echiparea
infrastructurii serviciilor sociale;
 Îmbunătăţirea dotării cu echipamente a bazelor
operaţionale pentru intervenţii în situaţii de urgenţă;
 Reabilitarea/modernizarea/dezvoltarea şi echiparea
infrastructurii centrelor de asistenţă socială cu atribuţii
inclusiv pe linia reabilitării persoanelor dependente de
droguri.
Reabilitarea, modernizarea, dezvoltarea şi echiparea
infrastructurii serviciilor sociale
Obiectivul specific al acestui domeniu de intervenţie îl constituie
îmbunătăţirea calităţii şi a capacităţii serviciilor sociale acordate prin
sprijinirea echilibrată a acestora pe întreg teritoriul ţării, pentru
asigurarea unui acces egal şi uşor al persoanelor cu probleme la astfel de
servicii.

6
Rapoarte Monitorizare POR – SMIS, 130 Campusuri pre-universitare
reabilitate/echipate – 2006
29
 Analizele POR au evidenţiat situaţia precară a infrastructurii
serviciilor sociale7 şi necesitatea realizării de investiţii în reabilitarea,
modernizarea şi dotarea clădirilor în care se desfăşoară acestea. Totodată,
necesitatea investiţiilor apare şi ca urmare a stabilirii unor standarde
minime de calitate pentru serviciile sociale ce trebuie să fie îndeplinite de
centrele rezidenţiale.
În multe situaţii, calitatea slabă a infrastructurii şi lipsa dotărilor
cu echipamente obligă persoanele aparţinând grupurilor sociale
defavorizate (inclusiv persoanele dependente de droguri) să apeleze la
servicii sociale din alte zone, îndepărtate de domiciliu. În acelaşi timp,
această situaţie afectează şi desfăşurarea în condiţii normale a
activităţilor de pe piaţa muncii din două motive: pe de o parte, din cauza
faptului că nu se acordă asistenţă calificată şi suficientă persoanelor
aparţinând grupurilor vulnerabile (dependenţii de droguri), care ar putea
fi reinserate pe piaţa muncii, iar, pe de altă parte persoanele active care
au în familie membri dependenţi alocă un timp important îngrijirii
acestora, dar insuficient şi necalificat, cu repercusiuni atât asupra celui
dependent, care nu beneficiază de îngrijire specializată permanentă, cât şi
asupra calităţii muncii şi vieţii persoanelor care au în familie membri cu
diferite disabilităţi, sau a persoanelor singure care au în îngrijire copii
minori.
Îmbunătăţirea şi diversificarea serviciilor sociale oferite de
centrele multifuncţionale şi rezidenţiale poate contribui la degrevarea
membrilor activi ai familiilor de grija persoanelor dependente pe
perioada orelor de lucru şi la creşterea calităţii muncii şi vieţii atât a celor
activi, cât şi a celor dependenţi.
Centrele sociale cu destinaţie multifuncţională pot acoperi o
gamă variată de servicii, cu scopul de a ajuta persoanele în dificultate,
începând cu acceptarea lor în centru, până la rezolvarea problemelor
specifice cu care acestea se confruntă, temporar sau permanent
(materiale, financiare, culturale, juridice şi administrative, relaţionale,
ocupaţionale, medicale).

7
Rapoarte Monitorizare POR – SMIS 50 Unitati servicii sociale
reabilitate/echipate (total/pe categorii) 2006
30
 În acelaşi timp, organizarea unor ateliere de lucru pentru
dezvoltarea deprinderilor de viaţă independente şi a competenţelor
profesionale, precum şi furnizarea activităţilor de sprijinire pentru
persoanele din grupuri dezavantajate va avea o contribuţie directă la
dezvoltarea activităţilor economiei sociale şi, astfel, la descreşterea
excluziunii sociale şi, în paralel, la creşterea accesibilităţii pe piaţa forţei
de muncă. Dezvoltarea acestor centre sociale va fi completată de
investiţii în centrele rezidenţiale deja existente, care asigură servicii de
cazare de lungă durată, asigurându-se astfel un cadru adecvat de găzduire
şi îngrijire a persoanelor aflate în dificultate.
Identificarea la nivel regional a proiectelor de reabilitare,
modernizare şi dotare a infrastructurii centrelor sociale şi rezidenţiale se
va realiza în concordanţă cu priorităţile stabilite prin Strategia Naţională
privind Serviciile Sociale, precum şi cu nevoile identificate prin
strategiile judeţene de incluziune socială şi strategiile şi Planurile de
Dezvoltare ale Regiunilor.
Operatiuni orientative:
 Reabilitarea, modernizarea, dezvoltarea şi echiparea
clădirilor centrelor sociale multifuncţionale;
 Reabilitarea, modernizarea şi echiparea clădirilor în care
funcţionează centre sociale rezidenţiale.
Evenimentele majore care au avut loc în ultimii ani la nivelul
Uniunii Europene, în domeniul combaterii excluziunii sociale şi sărăciei,
au influenţat evoluţia sistemelor de protecţie socială din România şi în
mod special au contribuit la demararea procesului de restructurare a
sistemului de asistenţă socială.
Memorandumul este documentul programatic prin care s-au
identificat principalele provocări-cheie cu care se confruntă România în
ceea ce priveşte promovarea incluziunii sociale, precum şi acţiunile care
trebuie întreprinse pentru a se răspunde la aceste provocari. Procesul de
elaborare a Memorandumului a fost un exerciţiu care a reunit la masa
discuţiilor reprezentanţi ai instituţiilor publice, patronatelor, sindicatelor,
ai mediului universitar şi academic, precum şi reprezentanţi ai
asociaţiilor şi organizaţiilor non-guvernamentale.

31
 Coordonarea de catre Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei
Sociale a monitorizării implementării priorităţilor din cadrul
Memorandumului Comun privind Incluziunea Socială reflectă noua
abordare integratoare, a politicilor sectoriale, conectând într-o viziune
globală politicile interdependente de promovare a incluziunii sociale.
Provocările descrise în Memorandum sunt complexe şi aparţin
unei arii vaste de activităţi, ceea ce ne confirmă că activitatea de atingere
a obiectivelor stabilite poate fi dificilă.
Prin Memorandum, Guvernul României îşi propune8 atingerea
unor obiective majore şi anume:
1. Reducerea semnificativă a sărăciei care afectează o largă parte
a populaţiei şi combaterea, până la eradicarea completă a sărăciei
extreme;
2. Liberalizarea pieţei muncii, creşterea gradului de ocupare şi
scăderea reală a ratei şomajului; crearea unei pieţe a muncii flexibile şi
incluzive, bazată pe o mai bună calitate a locurilor de muncă, o
productivitate ridicată capabilă să conducă la creşteri reale ale
veniturilor, aptă să inducă schimbări durabile în structura ocupării, prin:
- Creşterea calităţii ocupării în mediul rural şi în agricultură;
- Centrarea măsurilor active pe şomajul de lungă durată şi pe
participarea la ocupare a grupurilor cu risc ridicat de excluziune
(persoanele dependente de consumul de droguri);
3. Atenuarea decalajelor regionale, zonale şi comunitare, prin:
- Accelerarea procesului de reabilitare a zonelor afectate masiv
de criza economică şi dezvoltarea zonelor rurale;
- Regenerarea economică şi socială a oraşelor de mărime mică şi
medie şi întărirea parteneriatului local între autorităţile publice, actori
comunitari şi ONG-uri.
4. Creşterea finanţării sistemului sanitar şi creşterea echităţii
accesului la serviciile de sănătate, prin:
- Diminuarea polarizării accesului în funcţie de venituri şi
rezidenţă;
- Înfiinţarea Sistemului naţional de asigurare a urgenţelor,
încurajarea dezvoltării serviciilor medicale de ambulatoriu, dezvoltarea
8
Memorandumul Comun privind Incluziunea Socială - 2005
32
capacităţii de îngrijire la domiciliu şi asigurarea unui pachet minimal de
servicii de sănătate pentru toţi membrii colectivităţii;
5. Creşterea participării şcolare şi a calităţii educaţiei şi corelarea
sistemului de învăţământ cu piaţa muncii şi cu cerinţele participării
sociale, prin:
- Creşterea cuprinderii în învăţământul obligatoriu şi a
participării în învăţământul secundar superior, cel puţin la nivelul
standardelor europene;
- Creşterea rapidă a funcţiei de incluziune socială şi existenţa
unei corelari între oferta educaţională şi cererile de pe piaţa muncii;
6. Corelarea politicii de protecţie a copilului cu politicile de
prevenire a abandonului în vederea îmbunătăţirii echilibrului socio-
economic al familiei, prin:
- Susţinerea familiilor cu copii, responsabilizarea părinţilor şi
dezvoltarea unui sistem comunitar de servicii de asistenţă socială;
- Dezvoltarea unui sistem coerent de prevenire a delincvenţei
juvenile şi de reinserţie socială;
- Promovarea politicilor incluzive educaţionale pentru integrarea
pe piaţa muncii a viitorilor tineri şi combaterea exploatării economice;
Implementarea Memorandumului Comun privind Incluziunea
Socială este proiectată să se realizeze prin metoda deschisă de
coordonare, contribuind la transpunerea obiectivelor Uniunii Europene
din domeniul social în politicile naţionale, prin dezvoltarea unei strategii
integrate adresate combaterii sărăciei şi excluziunii sociale.
Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, ca instituţie
responsabilă, în domeniul protecţiei sociale, asigura elaborarea şi
aplicarea strategiei guvernamentale în domeniul politicilor familiale, prin
acţiuni concrete realizate atât în sistemul contributiv al asigurărilor
sociale, cât şi în cel non-contributiv al asistenţei sociale.
Menit să prevină excluziunea socială şi marginalizarea, sistemul
de asistenţă socială, se fundamentează pe o schimbare radicală, generată
de nevoia modernizării administrative, astfel încât sistemul naţional să
fie în măsură să răspundă eficient şi prompt, dinamicii nevoilor
individuale.

33
 Intrarea în vigoare în anul 2006 a unor acte normative, grupate
într-un pachet legislativ privind reforma instituţională (Inspecţia Socială,
Agenţia Naţională pentru Prestaţii Sociale, Observatorul Social) va
contribui la definirea principiilor politicilor de asistenţă socială şi la
crearea unui cadru coerent pentru optimizarea deciziei.

Tema 4: Asistenta sociala a persoanelor consumatoare de droguri.

Orice ramură de cunoaştere ştiinţifică şi de acţiune eficientă are
un corp metodologic propriu care direcţionează şi organizează activitatea
specifică domeniului respectiv. În sfera socioumanului, metodologia este
definită ca o analiză sistematică a metodelor şi tehnicilor pe baza cărora
se realizează o cercetare teoretică sau aplicativă. Metodologia nu este
însă pur şi simplu o colecţie de metode şi tehnici de abordare cantitativă
sau calitativă a socialului; nu este un "inventar" de tehnici, fie acestea şi
integrate strategic. Este esenţial să amintim că o metodă este totdeauna
un mijloc, şi nu o finalitate în sine; metoda este maniera de a acţiona, dar
ea nu defineşte obiectivele de atins şi valorile la care ne raportăm.
Metoda este un instrument pentru atingerea unor obiective prealabil
definite, ea este subordonată valorilor şi finalităţilor postulate în teorie
(De Robertis, 1995, p. 79).
34
 Ori de cîte ori optăm pentru o anumită metodă de investigaţie şi
intervenţie, pornim de fapt de la o supoziţie teoretică (teorie de referinţă)
care condiţionează demersul cercetării şi cel al acţiunii. Nici domeniul
asistenţei sociale nu face excepţie de la această condiţionare teoretică. În
practica asistenţială se conturează strategii diferite de investigaţie şi
intervenţie, în funcţie de perspectivele teoretice pentru care se optează.
De aceea, se consideră că metodologia oricărui domeniu de
cunoaştere fundamentală sau aplicativă are o componentă teoretico-
epistemologică (formată din teorii de referinţă şi modele explicative) şi o
componentă tehnic-normativă (incluzând metode şi tehnici de culegere a
datelor empirice, tehnici şi procedee de prelucrare a datelor, de analiză şi
interpretare a acestora; principii metodologice etc.).
Asistenţa socială, ca sistem de reflecţie teoretică şi activitate
specializată în rezolvarea disfuncţiilor sociale, şi-a constituit, treptat,
propria metodologie, recurgând la două modalităţi principale de
elaborare a acesteia:
 prima se bazează pe sistematizarea experienţei practice de
lucru cu clienţii (reţinându-se procedeele care au dat rezultate
pozitive în mod repetat);
 a doua modalitate a constat în asimilarea achiziţii/or
teoretica-metodologice din ştiinţele socioumane.
Există, aşadar, un demers pragmatic şi unul ştiinţific de
construcţie a metodologiei asistenţiale, care sunt complementare (De
Robertis, 1987, p. 80).
Eforturile de sistematizare a unei metodologii a intervenţiei au
început în al doilea deceniu al secolului XX în SUA (Mary Richmond,
Social Diagnosis, New York, 1917), manifestându-se şi în Europa o dată
cu deceniul al cincilea.
Metodologia asistenţei sociale este domeniul de reflecţie
preocupat de manierele de acţiune, de principiile şi procedeele utilizate
în practica asistenţială. Metodologia ne permite să înţelegem care este
logica ce guvernează cunoaşterea şi acţiunea asistenţială, având în
atenţie, deopotrivă, procesul de investigare a problemelor sociale,
precum şi strategiile de intervenţie în vederea soluţionării acestora.
Componentele metodologiei asistenţei sociale sunt următoarele:
35
 a) teoriile de referinţă (teorii sociologice; teorii psihologice; teorii
psihosociologice; teorii asistenţiale) ;
b) metodele, tehnicile şi strategiile de cunoaştere şi intervenţie
(metode şi tehnici de investigaţie psihosocială: metode şi tehnici de
intervenţie asistenţială);
c) procedeele de evaluare a realităţii empirice (a situaţiilor
problematice) şi procedeele de evaluare a gradului de eficienţă a
demersului asistenţial.
Aşadar, metodologia asistenţei sociale are o dimensiune teoretică,
una tehnic-normativă şi alta evaluativă, de sinteză. Între teoretic şi
empiric; autoreflexivă şi autoevaluativă (Bocancea, Neamţu, 1999, p.
102). Aceasta este perspectiva de definire a metodologiei asistenţei
sociale cu care ne-a familiarizat literatura de specialitate franceză
(Cristina De Robertis, Henri Pascal, Andree Menthonnex ş.a).
În literatura asistenţială americană, metodologia este privită mai
putin ca un complex de teorii şi principii ce structurează, după criterii
logice şi epistemologice, modalităţile de intervenţie, şi mai degrabă ca o
colecţie de metode şi tehnici cu relevanţă practică. Astfel, au fost
identificate mai multe tipuri de practici (acţiuni de intervenţie), în funcţie
de dimensiunea intervenţiei şi de obiectivele propuse:
a) social casework - acea orientare sau acel tip de practică
utilizată de asistentul social în sprijinirea preponderent psihologică a
unui individ sau a unei familii;
b) social group work - metoda ce constă în ajutorarea unui grup
de persoane constituit pe criteriul comunităţii de interese sau al
confruntării cu aceeaşi problemă (ajutorarea vizează dezvoltarea
abilităţilor de comunicare şi integrare, promovarea unui nou sistem de
valori ale vieţii comunitare, reorientarea energiilor grupului spre scopuri
pozitive etc.) ;
c) community organisation - practica ajutorării indivizilor,
grupurilor şi comunităţilor care locuiesc în aceeaşi arie geografică sau
care se confruntă cu aceleaşi probleme, pentru a ajunge la identificarea
scopurilor şi intereselor comune, mobilizarea resurselor în vederea
realizării proiectelor de dezvoltare comunitară;

36
 d) administration in social work - managementul asistenţei
sociale (Barker, 1987, p. 98).
În cadrul acestor practici asistenţiale care vizează clientul
individual, grupul, comunitatea şi instituţia, s-au dezvoltat tehnici de
intervenţie specifice, precum: abordarea centrată pe sarcină, intervenţia
în situaţii de criză, abordarea psihosocială, asistenţa cognitiv-
comportamentală etc. În practica asistenţială contemporană s-au delimitat
două arii teoretico-metodologice principale care acoperă întregul câmp al
acţiunilor asistenţiale: practica de tip pozitivist (reparatorie, recuperatorie
sau represivă) şi practica umanist-existenţială. Promovând principii de
acţiune opuse, dar complementare, aceste tipuri de practici descriu
tendinţele generale ale intervenţiei asistenţiale, raportate la marile
paradigme ale cunoaşterii socioumane (paradigma pozitivistă şi
paradigma interpretativ-fenomenologică).
La ora actuală, metodologia asistenţei sociale are o fizionomie
proprie, graţie acumulărilor din ştiintele socioumane şi din experienţa
profesională în domeniu. Cu toate acestea, eforturile de ordonare şi
sistematizare teoretică, menite să redea metodologiei asistenţiale mai
multă coerenţă şi demnitate ştiintifică, sunt reduse ca număr. Asistenţii
sociali au tendinţa de a căuta "reţete" de intervenţie, moduri de a acţiona,
preocupându-se mai puţin de cadrele generale teoretico-epistemologice
ale muncii lor. În literatura asistenţială recentă de limbă franceză, există
unele încercări de construcţie a metodologiei, în sensul adevărat al
termenului, încercări centrate pe recuperarea dimensiunilor teoretice şi
epistemologice ale practicii asistentiale, pe conturarea unei logici
generale a investigaţiei, intervenţiei şi evaluării în asistenţa socială.
Concepte-cheie
Metoda = în sensul utilizat în ştiinte şi în filosofie, este un mod
de cercetare, o manieră de cunoaştere sau de transformare a realitătii;
este o manieră de a face un lucru urmând anumite principii şi parcurgând
nişte etape într-o anumită ordine, imprimând acţiunii coerenţă şi
continuitate.
Tehnica = ansamblu de prescripţii metodologice (reguli,
procedee) pentru o acţiune eficientă în planul praxisului sau al reflecţiilor
teoretice. Tehnicile sunt formele concrete pe care le îmbracă metodele,
37
fiind posibil ca una şi aceeaşi metodă să se realizeze cu ajutorul unor
tehnici diferite.
Procedeul = modul de utilizare a instrumentelor de investigare
ştiinţifică.
Instrumentul = un mijloc material utilizat de cercetător pentru
cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor sociale (de exemplu: foaia de
observaţie, ghidul de interviu, aparatura tehnică).
Strategia = arta de a pune în relaţie un ansamblu de factori -
resurse umane, materiale, instituţionale - şi organizarea lor în vederea
atingerii scopului propus. Strategia presupune combinarea unor metode
şi tehnici de investigare şi intervenţie socială, ghidate de un set de
presupoziţii adecvate obiectivelor stabilite. Strategia a devenit un termen
de referinţă în terminologia actuală a asistenţei sociale şi se concretizează
în iniţierea unor proiecte de intervenţie în sensul schimbării.
Sarcina consilierii este aceea de a oferi clientului posibilitatea de
a explora, de a descoperi şi de a-şi clarifica modurile de trai cu resurse
mai multe şi bunăstare mai mare. Aceasta este o foarte scurtă descriere a
faptului că există mai multe şcoli de consiliere: behavioristă,
psihodinamică, umanistică, etc.
Cu toate acestea, indiferent de şcoala de gândire căreia îi aparţin,
în general asistenţii sociali trebuie să fie capabili să asculte, să observe
şi să răspundă. Pentru aceasta ei au nevoie de abilităţi specifice: abilităţi
de a aştepta, de a specifica, de a confrunta, de a personaliza, de a rezolva
probleme şi a planifica acţiuni.
După Nelson Jones (1983), consilierii pe probleme de aistenta
sociala trebuie să deţină următoarele calităţi:
 empatia sau înţelegerea, efortul de a vedea lumea prin ochii
celuilalt;
 respectul (încrederea în capacitatea celuilalt de a rezolva
problema);
 concreteţea sau specificitatea (cel consiliat să-şi reducă astfel
confuziile);
 autocunoaşterea şi autoacceptarea;
 autenticitatea în relaţiile cu clienţii;
 congruenţa (limbajul verbal se potriveşte cu cel nonverbal).
38
 Un consilier experimentat realizează faptul potrivit căruia
consilierea este un proces cu dublă direcţionare în care asistentul social şi
clientul trebuie să ţină cont unul de celălalt (Kell şi Mueller, 1986).
Scopurile terapiei sunt de a ajuta persoanele în procesul de
dezvoltare, de a ajuta individul să devină o persoană cu funcţionalitate
deplină prin deschiderea către experienţă şi ambiguitate, încredere în
sine, dezvoltarea unei surse interne de evaluare şi învăţarea faptului că
creşterea şi revizuirea sunt procese continue, nu rezultate odată pentru
totdeauna ale terapiei.
Rolul clientului este de a renunţa la “ar trebui” şi “ar fi bine”, adică
la a trăi în funcţie de aşteptările celorlalţi. O persoană decide asupra
propriilor standarde şi validează independent alegerile şi deciziile pe care
le ia.
În general, sunt cunoscute două tipuri de consiliere: una centrată pe
rezolvarea de probleme şi una centrată pe persoană. Carl Rogers a
dezvoltat un model de consiliere nondirectiv, aceasta însemnând în bună
parte că nu consilierul, ci clientul decide ce se va discuta şi în ce
succesiune. Rolul consilierului este doar de a facilita şi încuraja discuţia.
De cele mai multe ori, acesta se concentrează asupra lumii emoţionale a
clientului, şi nu asupra unor probleme. Problemele pot fi o manifestare a
unor tulburări emoţionale ale clientului. Consilierul trebuie să fie
împreună cu clientul încă de la începutul procesului. Aceasta înseamnă
că atitudinea consilierului este una deschisă, autentică, astfel încât
clientul va renunţa la mecanismele de apărare. Empatia este fundamentul
procesului de consiliere.
Condiţiile de desfăşurare a unei bune consilieri sunt empatia,
“căldura” non-posesivă, acceptarea şi autenticitatea.
Empatia se poate defini ca “intrare/păşire” în lumea interioară a
unei alte persoane, cu scopul de a înţelege gândurile, sentimentele,
comportamentele şi semnificaţiile pe care pe care persoana respectivă le
atribuie unor evenimente. În acelaşi timp, consilierul rămâne însă el
însuşi, empatia nepresupunând identificare. Nivelul empatiei este strâns
corelat cu gradul în care clientul reuşeşte să-şi exploreze lumea
interioară.

39
 „Căldura” nonposesivă se exprimă în general prin: limbajul
trupului (postură, proximitate, spaţiu personal, contact vizual), cuvinte şi
vorbire (tonul, tipul cuvintelor, etc), congruenţa acestora. Orice
nepotrivire a cuvintelor cu limbajul nonverbal creează confuzie. Căldura
şi apropierea trebuie utilizate cu maximă atenţie. Cineva foarte „rece”,
distant, cinic şi neîncrezător se poate simţi ameninţat în faţa unei
persoane care se arată „caldă” şi plină de afecţiune. Căldura şi apropierea
sunt atributele care înlesnesc formarea alianţei de lucru dintre client şi
asistentul social.
Autenticitatea reprezintă gradul în care consilierul este el însuşi
în cadrul relaţiei cu clientul.
Ca bază a comunicării, autenticitatea este în acelaşi timp o
precondiţie a empatiei care încurajează clientul să se exploreze şi să fie,
la rândul lui, sincer şi deschis.
Acceptarea este o altă condiţie esenţială în consiliere. Ea
conţine implicit o alta, şi anume cea a recunoaşterii unicităţii persoanei.
Acceptarea este cadrul necesar schimbării. Consilierii au în general grade
diferite de acceptare care pot varia de la zi la zi sau de la client la client.
Dacă acceptăm oamenii aşa cum sunt ei, la rândul lor, aceştia ne vor
accepta pe noi aşa cum suntem.
Specialiştii în asistenţă socială, în ţările dezvoltate cu tradiţie,
sunt tot mai mult solicitaţi în a lucra atât în sistemul instituţional de stat
al asistenţei şi protecţiei sociale, cât şi în sectorul nonguvernamental,
care asigură însă servicii sociale specializate indivizilor, grupurilor în
nevoie.
În ultimul timp, un fapt semnificativ legat de dezvoltarea
sistemului instituţional se referă la organizaţiile nonguvernamentale
cares-au dezvoltat spectaculos, realizând o împletire a activităţilor
profesionalizate cu o largă participare bazată pe voluntariat. Organizaţiile
nonguvernamentale şi nonprofit preiau o serie de funcţii de protecţie ale
statului, ele fiind un punct de plecare important în construcţia societăţii
civile.
Asistenţa socială poate fi privită din mai multe perspective:
● a profesiei ca atare, cu un statut propriu, cu obiective şi
caracteristici distincte;
40
 ● a formării specialiştilor, ca sistem educaţional;
● a sistemului instituţional – administrativ, incluzându-se aici
sfera serviciilor, activităţilor practice desfăşurate în vederea soluţionării
cazurilor sociale.
Asistenţa socială ca profesie specializată are un pronunţat
caracter aplicativ. Ea reprezintă o activitate al cărei profesionalism a
crescut rapid. Ea presupune, în acelaşi timp, cunoştinţe teoretice din
domeniul ştiinţelor socioumane, deprinderi, abilităţi practice (îndemânare
de a comunica şi lucra cu persoane şi grupuri în dificultate) şi nu în
ultimul rând, un set de valori. principii, norme, reguli morale care
compun codul deontologic al profesiei. Acesta asigură în mod special
respectarea drepturilor omului, fără deosebire de etnie, sex, culoare,
vârstă, limbă, religie.
Prin chiar specificul său, profesia de asistent social implică o
filozofie proprie, centrată umanist. În prezent, o nouă direcţie de
intervenţie a asistenţei sociale s-a dezvoltat rapid: diminuarea
discrepanţelor economico-sociale, ainegalităţilor dintre grupurile
minoritare dezavantajateşi populaţia majoritară, aflate în ultimul timp în
creştere rapidă.

41
Tema 5: Planificarea intervenţiei în procesul de asistenţă socială
Scopul asistenţei sociale este de a promova sau reface o interac-
ţiune reciproc benefică între indivizi şi societate, în vederea ridicării
calităţii vieţii sociale, atât la nivel individual, cât şi la nivel de grup sau
societate. Potrivit lui Maslow (1943), acţiunile oamenilor au toate drept
scop satisfacerea unor trebuinţe. Nevoile umane reprezintă anumite
trebuinţe care se cer satisfăcute pentru adaptarea indivizilor la condiţiile
normale de viaţă. În situaţia în care un individ nu mai poate să îşi
satisfacă singur aceste nevoi (fie că sunt de bază, asigurând funcţionarea
biologică a organismului – hrană, locuinţă, etc, fie că este nevoia de
securitate individuală, sau nevoia de stimă sau autorealizare) se impune
intervenţia specialistului.
Asistentul social este cel care sprijină persoana în dificultate în
acţiunile lui de acces la resurse şi de satisfacere a nevoilor. Situaţiile
problemă pot apărea în interacţiunile clienţilor cu ei înşişi, cu alţii, cu
organizaţiile, instituţiile statului sau în cadrul comunităţii. Intervenţia
asistentului social în sensul schimbării situaţiei problematice este un
proces dinamic, continuu, care presu-pune parcurgerea mai multor
etape/paşi/faze (a se vedea procesul de asistenţă socială).
Planul de acţiune
În cadrul procesului de asistenţă socială, elaborarea planului de
acţiune şi planificarea intervenţiei ocupă un loc important. Procesul de
asistenţă socială a fost descris de diverşi autori, însă de reţinut este faptul
că este construit treptat, avansând de la stabilirea legăturii client-asistent
social, către rezolvarea situaţiei problematice a clientu-lui. Întotdeauna
elaborarea planului de intervenţie, succede înţelegerii problemei
clientului, a cauzelor care au generat-o, identificării scopurilor şi
condiţiilor de rezolvare. Astfel, dacă avem în vedere modelul rezolvării
de probleme, propus de Compton şi Gallaway (1994), elaborarea
planului de acţiune este a doua fază a procesului de asistenţă, succedând
faza de angajare sau de contactare (identificarea problemei, identificarea
scopurilor şi aşteptărilor reciproce, stabilirea acordului şi explorarea
iniţială).
Dacă ne referim la fazele procesului de asistenţă socială aşa cum
este descris de Hepworth şi alţii (1993, 2006), elaborarea planului de
42
acţiune încheie faza introductivă (de explorare a situaţiei-problemă şi a
personalităţii asistatului), fiind succedată de faza de inducere a
schimbărilor (sau de transpunere în practică a strategiilor de acţiune
preconizate, de comun acord cu clientul, în vederea schimbării).
Planul de acţiune este elaborat prin tehnici specifice adaptate
nivelului de intervenţie la care se situează sistemul-client. Literatura de
specialitate face diferenţă între tehnicile de elaborare a planului de
intervenţie pentru practica directă şi intervenţia indirectă, indicând
particularităţile pe care planul de acţiune le are în munca cu clienţii
individuali, cu familiile, grupurile, cu comunităţile, organizaţiile
(Hepworth şi alţii, 2006, Sheafor, B.W., Horejsi, C.R., 2006, Parker, J.,
2003 etc.). Există însă elemente comune în elaborarea planului de
intervenţie, în sensul principiilor după care se elaborează şi planifică
activităţile de schimbare, a paşilor care se cer parcurşi.
Caracteristici ale planului de acţiune în munca de asistenţă
socială
Primul lucru la care ne gândim atunci când auzim cuvântul
„plan” este schema desenată a unui obiectiv care urmează să fie
construit. De exemplu, în cazul construcţiei unei case, planul furnizează
informaţii despre arhitectura casei, structura sa din punctul de vedere al
aşteptărilor clientului, activităţile care se cer întreprinse pentru a finaliza
demersul, inclusiv planificarea în timp a lucrărilor. Analogia este
transferabilă pentru munca de asistenţă socială.
Clientul vine la asistentul social cu anumite probleme, faţă de
rezolvarea cărora are anumite aşteptări, ce vor structura intervenţia.
Procesul de asistenţă socială îşi are temelia în relaţia de asistenţă socială,
stabilită între client şi asistentul social. Planul de acţiune este o „hartă a
negocierilor” actorilor sociali implicaţi în procesul de asistenţă (Parker,
J. 2003:64). Prin urmare, un plan de intervenţie trebuie să prezinte cât
mai detailat situaţia problematică care reclamă intervenţia, aşteptările
celor implicaţi, acţiunile care ar trebui să aibă loc pentru a se produce
schimbarea scontată, dar şi modalitatea în care activităţile întreprinse pot
veni în întâmpinarea nevoilor evaluate şi identificare.
Cuvântul cheie pentru elaborarea corectă a unui plan de
intervenţie este „negocierea” (stabilirea unui contract). Planul de
43
asistenţă trebuie elaborat împreună cu asistatul, el nu este proprietatea
asistentului social nici în condiţiile în care clientul este obligat, în afara
dorinţei sale (client involuntar) să participe la punerea sa în aplicare. Din
punct de vedere profesional negocierea planului de intervenţie cu
clientul, sau în cazul implicării mai multor persoane/instituţii, cu toţi
actorii sociali implicaţi este clară. De exemplu, dacă prin serviciile
prestate, instituţia nu poate răspunde nevoilor identificate, nu poate
contribui în mod eficient la rezolvarea problemei, planul de acţiune
întocmit astfel este sortit eşecului.
Mai mult, dacă clientul, sau beneficiarul muncii de asistenţă
socială, nu este implicat în negocierea sau în stabilirea acordului asupra
planului, există posibilitatea ca planul elaborat să ignore dorinţele
clientului sau chiar să contravină drepturilor pe care utilizatorii
serviciilor de asistenţă socială le au (atât din punct de vedere
deontologic, cât şi legal).
Principiile generale care se cer respectate pentru construcţia unui
plan de intervenţie socială includ importanţa negocierilor şi a acordului
cu clienţii. Există însă unele situaţii în care, planul de acţiune nu este
deschis negocierii (de exemplu situaţia intervenţiei în cazul unui abuz
asupra copilului). Aceste situaţii însă trebuie în mod clar precizate şi
explicate, fiind explicit formulate în texte legale sau în codul etic al
asistenţilor sociali. Este inacceptabilă ascunderea oricărui element care
poate avea consecinţe asupra vieţii clientului, sau a unui anumit aspect al
planului care poate fi folosit împotriva intereselor clientului în anumite
circumstanţe.
De exemplu, situaţiile care impun clarificarea limitelor
confidenţialităţii, limite care de altfel sunt precizate în codul deontologic
al profesiei. Aceste tipuri de situaţii, trebuie stipulate clar în planul de
intervenţie negociat, şi este recomandabilă, în aceste cazuri,
formalizarea contractului de asistenţă socială. Construcţia sistematică şi
transparentă a planului sunt de asemenea importante. În elaborarea
planului nu uita că persoana asistată este competentă şi trebuie încurajată
să îşi pună în aplicare competenţele existente (strategia de empowerment
– de capacitare a persoanelor asistate). Pentru aceasta, accentul va fi pus

44
pe sublinierea drepturilor şi pe asigurarea oportunităţilor egale ale
asistatului.
Orice acţiune va fi desfăşurată sub semnul respectării demnităţii
clientului, a garantării participării sale efective atât la elaborarea
planului, cât şi la demersurile de identificare a problemelor, de stabilire a
priorităţilor, de identificare a scopurilor.
După Compton şi Gallaway (1994), reţinem următorii paşi în
elaborarea unui plan de acţiune:
• Explorarea resurselor asistatului şi a rezistenţelor la schimbare,
• Întocmirea şi dezvoltarea planului de acţiune şi evaluarea
şanselor de succes.
• Aplicarea planului
• Evaluarea rezultatelor
Este esenţial ca planul de intervenţie să fie construit plecând de
la constatările evaluării situaţiei problematice. Altfel spus, se va
circumscrie problema ţintă, atât din punctul de vedere al clientului, cât şi
al profesionistului asistent social, sau a altor persoane, dacă acest demers
este util. Odată reperate problemele ţintă, se impune o stabilire a
priorităţilor pentru intervenţie. Literatura de specialitate recomandă să nu
fie selectate pentru o intervenţie mai mult de două sau trei probleme.
Prezentăm succint paşii care pot ajuta clientul şi asistentul social
în stabilirea priorităţilor: identificarea problemelor sau a situaţiilor
problematice din punctul de vedere al clientului, gruparea acestora într-o
manieră logică, astfel încât să fie posibilă identificarea inter-
relaţionărilor dintre problemele reperate, selectarea de către client a cel
mult trei dintre situaţiile enumerate, pe care le consideră a avea cea mai
mare prioritate.
La rândul său asistentul social va selecta cel mult trei itemi
problematici pe care îi consideră prioritari pentru intervenţie. Se
confruntă, examinează şi discută problemele prioritare identificate de
către cei doi parteneri ai relaţiei de asistenţă socială, pe baza unor criterii
precise (care dintre probleme generează cea mai mare îngrijorare pentru
client; care, dacă nu este abordată ar putea avea consecinţele cele mai
negative pentru client; care dintre probleme, dacă ar fi abordată ar avea
cele mai pozitive efecte pentru client; care dintre probleme poate fi
45
corectată cu investiţie optimă de timp, energie, resurse; şi care necesită
investiţii mari de timp, efort, resurse) (Sheafor, Horejsi, 2006).
Odată circumscris cadrul problematic şi identificate nevoile de
intervenţie, demersurile următoare necesare fundamentării planului de
intervenţie vizează identificarea resurselor disponibile, dar şi luarea în
considerare a barierelor şi a obstacolelor care pot să apără pe parcursul
implementării planului de acţiune. Alături de evaluarea nevoii de
intervenţie se va ţine cont şi de evaluarea dorinţelor, preferinţelor
clientului, aşteptărilor sale, motivaţia acestuia pentru schimbare.
Asistentului social îi revine responsabilitatea selectării
modelului teoretic, dar şi a metodelor adecvate de intervenţie, necesare
schimbării situaţiei problematice a clientului (Roth, 2003, Sheafor,
Horejsi, 2006, Parker, 2003, Cojocaru, 2006).
Scopul planului de intervenţie este de a direcţiona cât mai precis
posibil activităţile şi serviciile pe nevoile identificate ale clientului. Prin
urmare, obiectivele de intervenţie se stabilesc de asemenea treptat,
împreună cu modalităţile de monitorizare şi măsurare a schimbărilor
survenite, pe durata derulării procesului de asistare. Demersurile
acţionale vor fi fundamentate pe resursele reale existente, iar obiectivele
vor fi măsurabile, fezabile, realiste, dezirabile pentru client.
Întocmirea planului de acţiune vizează şi luarea în considerare a
costurilor şi justificarea necesităţii lor, estimarea întinderii în timp a
demersurilor necesare inducerii schimbării, determinarea rolului care
revine asistentului social, şi nu în ultimul rând planificarea modalităţilor
de oferire a serviciilor.
Planul de intervenţie este supus revizuirii periodice, pe măsură
ce activităţile derulate induc schimbarea în contextul problematic
circumscris, iar dacă este necesar, poate fi corectat, în funcţie de
aspectele noi care pot să intervină (apariţia unor noi servicii sociale care
pot răspunde mai adecvat nevoilor clientului, apariţia unor obstacole
neanticipate în momentul construirii planului de acţiune etc.).
Planificarea intervenţiei reprezintă podul de legătură dintre
evaluarea cazului şi intervenţia propriu-zisă. Cum am arătat deja, ea
debutează cu specificarea scopurilor pe care clientul doreşte să le
realizeze. Identificarea schimbărilor care ar trebui să survină pentru ca
46
scopurile să fie atinse, inventarierea alternativelor de schimbare şi
reţinerea celor mai adecvate obiectivelor de intervenţie stabilite,
determinarea activităţilor care vor fi efectuate de către client şi asistent
social, precum şi stabilirea limitelor de timp sunt faze care conturează
demersul de planificare a intervenţiei (Sheafor, Horejsi, 2006).
Reamintim necesitatea prezenţei negocierii în toate demersurile
anterior menţionate. De altfel, după formularea planului de acţiune,
clienţii şi asistenţii sociali vor discuta condiţiile de implementare a
planului, în cadrul acţiunilor sub-sumate noţiunii de contract de asistenţă
socială.
Clienţii şi uneori asistenţii sociali debutanţi pot avea tendinţa de
a scurta etapa elaborării planului de intervenţie, respectiv planificarea
intervenţiei. Există situaţii în care scurtarea timpului este cerută de natura
problemei cu care se confruntă clientul (de exemplu situaţiile
problematice care reclamă intervenţia în criză).
De asemenea, asistentul social nu dispune de timp nelimitat
pentru un anumit client. Elaborarea planului de acţiune, respectiv
planificarea intervenţiei, reprezintă o artă şi în acelaşi timp ştiinţă
(Parker, 2003, Sheafor, Horejsi, 2006). Profesioniştii sunt provocaţi să
utilizeze toate deprinderile practice de care dispun, cunoştinţele lor
teoretice, judecăţile lor, experienţa profesională pentru a decide cum se
va completa procesul de elaborare a planului de acţiune. Esenţială în
elaborarea planului este relaţia de sprijin stabilită între cei doi actori
sociali. (a se vedea relaţia de asistenţă socială).
Trebuie să existe o intersectare a ceea ce clientul doreşte să se
facă pentru el şi ceea ce se poate face în mod real. Uneori se impune
schimbarea serviciului furnizat, sau chiar a instituţiei furnizoare de
servicii. Creativitatea asistentului social este esenţială pentru planificarea
strategiei de intervenţie. Nu se neglijează nici disponibilitatea clientului
de a lua în considerare alternative de schimbare, pe durata derulării
procesului de ajutor.
Fiecare opţiune posibilă trebuie analizată din punct de vedere al
impactului asupra clientului, timpului alocat, resurselor necesare şi a
celor disponibile, iar asistentul social are rolul de a determina cel mai

47
adecvat cadru de intervenţie, atât din punct de vedere teoretic, dar şi
metodologic şi acţional.
Exemplificări
Planul de intervenţie este un instrument de lucru util asistentului
social şi clientului în demersul comun de inducere a schimbărilor într-o
situaţie problematică dată. Trebuie să fie cât mai precis, clar şi simplu de
urmărit. Reamintim că în practica asistenţei sociale nu există o „reţetă”
de intervenţie, ci fiecare plan este particularizat pe sistemul-client care
reclamă intervenţia.

Dacă contextul problematic identificat reclamă implicarea în

demersul de intervenţie şi a altor persoane relevante pentru client, acest
aspect se va preciza în plan şi se va stipula în contract. Fiecare client are
dreptul să beneficieze de un plan individual de asistenţă în care vor fi
precizate serviciile acordate, în baza planificării de asemenea
individuale.
Elementele cheie care se cer incluse în planul de intervenţie
individual sunt: obiectivele planului, serviciile care pot fi furnizate şi de
către cine, propunerea serviciilor, modalitatea de contactare a furnizorilor
dacă este cazul, specificarea părţilor din plan care pot şi a celor care nu
pot fi negociate/corectate, obligaţiile asumate de clienţi (individ, familie,
membrii ai familiei), responsabilităţile asistentului social. Se va preciza
care sunt nevoile clientului şi de ce este nevoie de schimbare, care sunt
serviciile dorite de către client, care sunt cele pe care nu le acceptă. Se
vor menţiona eventualele sancţiuni datorate neîndeplinirii
responsabilităţilor asumate, dacă aceste sancţiuni sunt prevăzute formal
sau informal (acestea putând fi stabilite prin acordul participanţilor),
limitele de timp, comportamentele dezirabile, activităţile care se cer
efectuate pentru atingerea scopurilor intervenţiei.
De exemplu, un plan individualizat de servicii pentru o persoană
adultă în dificultate poate cuprinde următorii itemi: datele factuale
(nume, prenume, CNP, domiciliul, sesizările, cererile depuse, situaţia
privind locul de muncă, veniturile), data întocmirii şi cea a revizuirii
planului, responsabilul de caz, ancheta socială în baza căreia s-a decis
necesitatea intervenţiei, tipul de servicii prestate. Pentru fiecare tip de
48
servicii menţionate, se va preciza tipul de activităţi realizate, persoana
desemnată în acordarea serviciilor, obiectivele, perioada. Este posibilă şi
includerea unui item intitulat „observaţii”.
În eforturile de a schimba sisteme complexe (organizaţii,
comunităţi), timpul alocat elaborării planului de intervenţie este mai lung
decât pentru intervenţiile individuale. Eforturile de schimbare trebuie
atent planificate, iar responsabilităţile pentru fiecare actor din sistem clar
identificate. Dezvoltarea unei strategii de intervenţie la nivel comunitar
reclamă parcurgerea următoarelor etape: definirea participanţilor
(sistemul iniţiator, sistemul agentului de schimbare, sistemul client,
sistemul de sprijin, sistemul de acţiune, sistemul ţintă); examinarea
disponibilităţii pentru schimbare (disponibilitatea generală,
accesibilitatea resurselor, opoziţia extremă la schimbare); alegerea
abordării în inducerea schimbării (abordare bazată pe program, proiect,
personal, practică, politică); evaluarea aspectelor politice şi
interpersonale (perspective, alternative, durata, urgenţa intervenţiei);
evaluarea aspectelor legate de resurse (costurile prevăzute pentru a
obţine schimbări, consecinţele posibile ale renunţării la intervenţie);
estimarea probabilităţii de succes (suportul din partea membrilor
comunităţii, grupurilor, organizaţiilor); stabilirea scopurilor şi
obiectivelor (identificarea scopurilor, formu-larea obiectivelor în termeni
de rezultate/activităţi, planificarea activităţilor, desemnarea
responsabilităţilor, monitorizarea acţiunilor, strategii de evaluare a
rezultatelor) (Netting şi alţii, 1993: 224-247).
Elaborarea unui plan de acţiune la acest nivel al asistenţei sociale
reclamă cunoştinţe şi deprinderi specifice muncii de asistenţă socială
comunitară, dar şi din domeniul managementului în instituţiile de
asistenţă socială.
Sinteză
Pentru eficienţa muncii de asistenţă socială cu diferite categorii
de clienţi – indivizi, familii, grupuri, comunităţi, organizaţii, întocmirea
şi redactarea unui plan de intervenţie este esenţială. Dezvoltarea planului
de intervenţie este etapă indezirabilă a procesului de asistenţă socială,
fiind o punte între evaluarea iniţială a situaţiei problematice şi intervenţia
propriu-zisă în sensul schimbării acesteia.
49
 Prin urmare, un plan este eficient, dacă permite o viziune
retrospectivă în sensul evaluării, şi una prospectivă, în sensul activităţii
întreprinse cu clientul în direcţia schimbării. Planul trebuie să fie flexibil,
fiind supus revizuirii periodice. Negocierea este elementul catalizator al
generării unui plan eficient. Planul întocmit devine parte componentă a
contractului de asistenţă socială încheiat între furnizorul de servicii –
asistent social, instituţie şi beneficiar (persoană individuală, familie,
comunitate, organizaţie).
Planul nu este rezultatul muncii exclusive a asistentului social.
Asistentul social este însă profesionistul care are cunoştinţele teoretice
necesare şi dispune de deprinderi specifice practicii de asistenţă socială,
care îi permit asistarea clientului şi sprijinirea acestuia în planificarea
detaliilor de îngrijire, pe toată durata procesului de intervenţie.
Nu putem încheia fără a preciza că legislaţia actuală din
România care reglementează standardele generale de calitate privind
serviciile sociale, accentuează rolul planului individualizat în acordarea
de servicii sociale (a se vedea Ordinul nr. 383 din 6 iunie 2005 pentru
aprobarea standardelor generale de calitate privind serviciile sociale şi
modalităţii de evaluare a îndeplinirii acestora de către furnizori, Ordinul
nr. 175/2006, privind standardele minime de calitate pentru serviciile
sociale la domiciliu).

50
Tema 6: Munca de asistenţă socială în cadrul comunităţilor

1. Etape ale procesului rezolvării de probleme în comunităţi

Deoarece aspectele rezolvării de probleme sunt de o complexi-tate
ridicată atunci când ne referim la comunitate ca şi client al intervenţiei
noastre considerăm utilă o prezentare a principalelor etape ale acestuia.

 Definirea problemei:
Cu cât o problemă este mai bine identificată şi definită, cu atât este
mai uşor de rezolvat. În cazul grupurilor, asistentul social împreună cu
membrii de grup trebuie să determine starea de fapt, situaţia problemă şi
să încerce să stabilească schimbarea dorită. Aceste două stări de lucruri
trebuie definite cu claritate.
Primă etapă conţine, deci, definirea problemei, concentrarea asupra
acesteia în vederea clarificării, recunoaşterea diferitelor implicaţii,
elaborarea pe marginea problemei, etc. Este important să se evite
presupunerea că problema este clară încă din startul discuţiilor. Finalul
discuţiilor ar trebui să fie o propoziţie sau o frază care să definească
problema. De modul în care este definită problema depinde calitatea
deciziei care va fi luată. De cele mai multe ori ceea ce apare ca fiind
evident reprezintă simptoame ale unei probleme şi nu cauzele ei, iar
simptoamele nu sunt relevante pentru definirea problemei reale. A face o
diagnoză simptomatică presupune a îmbunătăţi temporar situaţia de fapt
şi în nici un caz nu ar putea rezolva problema reală. Aşadar, pentru
rezolvarea reală şi de durată a unei probleme trebuie descoperit „factorul
critic” în scopul definirii corecte a problemei (Vlăsceanu, 1993, 235).

 Cercetarea istoricului problemei:

Această etapă implică întrebări de genul:
- De cât timp există problema?
51
 - Ce contribuie la aceasta?
- Ce încercări de rezolvare s-au făcut?
- Cum s-a acţionat?
- Perspectiva asupra istoricului problemei schimbă sau nu
modul de definire al acesteia?
Pornind de la informaţiile deja colectate trebuie să analizăm în ce
categorie vom introduce problema noastră:
1. problema nu poate fi rezolvată;
2. nu trebuie făcut nimic pentru problema identificată,
momentan sau niciodată;
3. problema este una programabilă şi de rutină;
4. problema nu este una programabilă şi nu e de rutină
(Cândea şi Cândea, 1998).
Dacă am considerat că este o problemă rezolvabilă, în conti-nuare
trebuie să decidem de câte persoane este nevoie pentru ca aceasta să fie
rezolvată. După aceasta putem trece la faza următoare a generării de
soluţii alternative.

 Găsirea unor soluţii alternative:

Scopul acestei etape este de a obţine cât mai multe opţiuni
alternative de la participanţi fără a fi preocupaţi, în această fază, de
calitatea soluţiilor găsite. Utilizarea tehnicii Brainstorming, cât şi a altor
tehnici de stimulare a creativităţii, este foarte utilă pentru aceasta. Este
bine ca grupul/echipa să nu se entuziasmeze de la primele soluţii
alternative, ci să continue să le examineze până la epuizarea tuturor
alternativelor. Premisa cea mai importantă pentru calitatea deciziei, în
această fază a procesului decizional, o constituie creativitatea persoanei
care ia deciziile, “capacitatea acestuia de a genera cât mai multe soluţii
alternative, care să depăşească graniţele experienţei anterioare”
(Vlăsceanu, 1993, p.240).
 Evaluarea avantajelor şi a dezavantajelor fiecărei
alternative enunţate:
Acum se cercetează toate aspectele pozitive şi negative şi se iau în
considerare fezabilitatea, relevanţa faţă de problemă, posibilele efecte
secundare, atitudinea membrilor şi relaţia cost-profit. Alte date adiţionale
52
pot fi utile în evaluarea deciziei celei mai bune. Dificultăţile care apar
pot fi generate de neatenţia faţă de problemele legate de menţinerea
atmosferei de lucru, a relaţiilor interpersonale sau dacă indivizii devin
interesaţi de o opţiune anume şi le exclud pe celelalte.

 Alegerea soluţiei celei mai potrivite:

Această etapă reprezintă procesul propriu-zis de luare a deciziilor,
prin alegerea unei singure alternative. Opţiunea selectată ar trebui să
ofere cea mai bună soluţie la problema definită.
Selecţia este făcută de obicei pe baza unor criterii clare, stabilite de
întreaga echipă. Aceasta deoarece, de cele mai multe ori, există mai
multe soluţii alternative care şi-au dovedit viabilitatea în procesul
evaluării.
Unul dintre criterii ar fi riscul implicat de fiecare soluţie alternativă
în parte, deoarece este greu de crezut că ar putea exista acţiune fără
riscuri implicate. Deci, alegerea unei alternative trebuie să aibă în vedere
o evaluare corectă a raportului dintre riscul anticipat şi rezultatele
scontate.
Un alt criteriu ar fi cel economic, care presupune luarea în
considerare a alternativelor care vor aduce cele mai bune rezultate
implicând cea mai mică investiţie de resurse umane şi financiare.
Timpul pe care îl avem la dispoziţie este un alt criteriu ce trebuie
luat în considerare. Sunt situaţii în care cea mai bună soluţie este
abandonată tocmai datorită presiunii timpului. Este important de ştiut că
există un timp optim pentru luarea fiecărei decizii. O decizie potenţială
este cu atât mai bună cu cât se bazează pe o mai bună informare însă
valoarea ei scade dacă nu este luată la momentul potrivit din cauza
consumării timpului cu documentarea pentru elaborarea ei cât mai
informat. Aşadar, valoarea unei decizii presupune o proporţionare
adecvată a timpului de analiză şi a timpului de opţiune pentru o
alternativă dintr-o paletă de variante disponibile (Vlăsceanu, 1993).

 Planificarea aplicării deciziei luate:

Este important ca echipa să facă planuri detaliate pentru aplicarea
deciziei care să cuprindă modul în care să se trateze implicaţiile oricărei
53
acţiuni propuse (care pot uneori determina echipa să se întoarcă la etapa
luării deciziei şi să o revizuiască). Este util pentru membri să împartă
responsabilitatea pentru aplicarea deciziei. Iată câteva întrebări care apar:
- Cine va face acest lucru?
- Cum anume?
- Când şi pentru cât timp?
- Unde?
- Cine trebuie informat înainte de a acţiona?

 Planificarea evaluării:
Înainte de aplicarea practică a deciziei se vor face planuri pentru
evaluarea rezultatelor. Se pot stabili întâlniri şi metode de evaluare etc.
Câteva întrebări utile ar fi:
- Soluţia aplicată a îmbunătăţit sau nu situaţia?
- Ce alte alegeri se pot face?
- Decizia a fost bună?
- Au fost anticipate consecinţele?
- A coincis decizia cu valorile voastre? etc.
În acest moment se poate vedea modul în care s-a schimbat sau nu
starea/situaţia de la care s-a pornit, dacă starea dezirabilă a fost atinsă sau
nu. În funcţie de acet lucru se pot planifica eforturile viitoare. De multe
ori, evaluarea duce la un nou efort de rezolvare a unei probleme ceea ce
înseamnă că etapele prezentate mai sus trebuie reluate.
2. Abordări privind intervenţia în comunitate
Putem vorbi despre trei abordări ale intervenţiei în comunitate
(Cox, Rothman, 1987):
 Prima abordare se axează pe acţiunea socială, în această
situaţie asistentul social fiind preocupat îndeosebi să contribuie la
mărirea coeziunii comunităţii în situaţii conflictuale (ex.:
comunităţile sărace), promotorul acestei abordări fiind Alinsky
(1976).
 Cea de-a doua abordare pune accentul pe planificarea
socială, în această situaţie asistentului social revenindu-i un rol

54
 important, şi anume acela de a influenţa practicile instituţionale
făcând apel la cunoştinţele şi valorile profesiei.
 Cea de-a treia abordare are în vedere, cu precădere,
dezvoltarea comunitară, rolul asistentului social fiind acela de a
impulsiona dezvoltarea comunităţii, de a contribui la îmbunătăţirea
vieţii membrilor acesteia. Aceasta dovedeşte faptul că asistentul
social, pentru a răspunde adecvat nevoilor indivizilor şi grupurilor, a
fost nevoit să pătrundă în comunitate cu scopul de a-i evalua nevoile
şi resursele, pentru a elabora un plan eficient de dezvoltare
comunitară.

Pe scurt, principalele caracteristici ale acestor trei modele de

intervenţie în comunitate sunt prezentate în tabelul nr. 1.

Tabel nr. 1. Modele de intervenţie în comunitate

Modelul A Modelul B Modelul C
Dezvoltare locală Planificare socială Acţiune socială
Redistribuirea pu-terii şi a
Autoajutorare, capacitatea Rezolvarea problemelor resurselor; schimbări
1. Finalitatea acţiunii
comu-nităţii de a desfăşura comunitare mai instituţio-nale
comunitare
acţiuni concertate (accent pe importante (accent pe fundamentale
proces) sarcină) (accent pe sarcină sau
pe proces)
Probleme sociale
Dezintegrarea comunităţii,
2. Caracteristici ale importante (ex. sănătate Populaţii dezavantajate,
anomie; slăbirea relaţiilor şi a
structurii comunitare şi mintală şi fizică, sărace, injustiţie socială,
capacităţilor democratice,
problematica probleme de locuire inegalităţi sociale
comunităţi tradiţionale statice
etc.)
Radicalizarea
Culegere de date
problemelor şi
3. Strategia de Implicarea diferitelor pături despre probleme şi
regruparea populaţiei
schimbare sociale în definirea şi rezolvarea decizii; alegerea
pentru intervenţia
problemelor lor acţiunii celei mai
împotriva ţintelor
raţionale
inamice
Consensul: comu-nicarea între Conflict sau contestare:
4. Tactici şi tehnici de Consens
grupuri pentru discutarea confruntare, acţiuni
schimbare sau conflict
problemelor de interes comun directe, negociere
Catalizator, coordo-nator;
Culege şi analizează Avocat militant,
5. Principalele roluri ale formator capabil să rezolve
date, agent de program, militant, negociator,
practicienilor probleme şi să susţină
facilitator partizan/aliat
propagarea unor noi valori etice

55
 Modelul A Modelul B Modelul C
Dezvoltare locală Planificare socială Acţiune socială
Intervenţia cu ajutorul
Intervenţia cu ajutorul unor Intervenţia prin
6. Mijloace pentru organizaţiilor de masă,
grupuri mici focalizate pe intermediul
asigurarea schimbării în cadrul unor ample
sarcină organizaţiilor formale
procese politice
Membri ai structu-rilor locale de
Prezenţa structurilor Structură(turi) de putere
7. Atitudinea faţă de putere în calitate de colabo-
externe de putere ca şi ca şi ţintă a acţiunii de
structurile de putere ratori în cadrul unui proiect
angajatori şi iniţiatori revendicare
colectiv
Toată comunitatea sau Un segment
8. Relaţia sistem-client Întreaga comunitate geografică un segment defavorizat
al acesteia al comunităţii
9. Caracteristici Interese conflictuale
Interese comune, diferenţe Interese reconciliabile
ale intereselor diferitelor dificil de reconciliat
reconciliabile sau conflictuale
subgrupuri datorită resurselor limitat
Populaţie oprimată
10. Populaţia client Cetăţeni Consumatori
sau exploatată
Participanţi într-un proces de
11. Rolurile sistemului Consumatori sau Angajatori, asociaţi,
interac-ţiune pentru rezol-varea
client beneficiari membri
de probleme

adaptare după F. Cox şi J. Rothman (coord.), 1987

Vom prezenta, în continuare, un exemplu pentru ilustrarea metodei

Alinsky, de tip acţiune socială, care să conţină etapele de bază ale
strategiei sale, marcată de noţiunile conflict-negociere-compromis-
schimbare.
Localizare: un cartier în oraşul X, pe cale de a se trans-
forma într-un ghetou, unde locuiesc mai degrabă persoane sărace
aparţinând unei minorităţi etnice.
Problema: un proprietar care câştigă foarte mult din
închirierea a 4 imobile în acest cartier, care nu locuieşte în zonă
şi care refuză să facă reparaţiile necesare în clădirile ale căror
proprietar este.
Persoane afectate: chiriaşii imobilelor.
Etapele acţiunii asociaţiei comunitare:
pătrunderea în cartier
discuţii cu locatari imobilelor pentru evaluarea situaţiei

56
evaluarea stării locuinţelor prin: vizite, fotografii, notiţe
referitoare la toate problemele întâlnite
organizarea locatarilor şi stabilirea unui plan de acţiune
întocmirea unei liste de cereri din partea locatarilor
adresată proprietarului
culegerea de informaţii despre proprietar: unde lucrează,
unde locuieşte, care îi sunt vecinii, partenerii de afaceri
etc.
pichetarea zonei în care locuieşte şi cea în care îşi
desfăşoară afacerile; expunerea de pancarte critice la
adresa proprietarului; interacţiuni cu oamenii de afaceri,
locuitorii interesaţi de motivele demonstraţiei de stradă
(conflict-calomnie); ca urmare a acestor acţiuni, vecinii
proprietarului imobilelor cât şi oamenii de afaceri din
zonă i-au dat acestuia un ultimatum pentru rezolvarea
problemei care a ajuns să-i afecteze şi pe ei (datorită
deselor demonstraţii de stradă din zonă)
negocieri cu patronul, acceptate de către acesta ca
urmare a presiunilor exercitate de către chiriaşi, pe de-o
parte, dar mai ales de către vecini şi partenerii de afaceri,
pe de altă parte
asociaţia a ajutat între timp locatarii să formuleze un text
oficial de revendicări care să poată fi prezentat
patronului în caz că acesta este dispus să negocieze;
textul trebuia să aibă cel puţin două calităţi: să fie
suficient de cuprinzător pentru ca oamenii să câştige
ceva în mod real, dar să fie ponderat (să nu se
exagereze), pentru a avea sorţi de izbândă
mobilizarea locatarilor celor 4 blocuri pentru a se
organiza şi a-i organiza şi pe locatarii celorlalte clădiri
din zonă pentru a face aceleaşi demersuri către
proprietarii de imobile închiriate (chiriaşii care nu au
dorit să se implice direct au semnat o împuternicire)
presiuni asupra altor proprietari de imobile din zonă.

57
 Unul dintre animatorii sociali, care urma metoda Alinsky în
rezolvarea unei astfel de probleme, a mers mai departe decât
acesta din urmă, utilizând nu doar conflictul şi calomnia ci şi
confruntarea directă cu problema din partea celui care este
responsabil. Aşa încât a invitat, într-o zi toridă de vară,
proprietarul imobilelor la negocieri în una dintre clădirile
acestuia. A ales un apartament reprezentativ, care era prost
aerisit, cu mobilierul ros de şobolani şi frigiderul stricat, cu apa
potabilă caldă din cauza temperaturilor ridicate de afară, curgând
pe ţevi ruginite. Situaţia a fost suficient de grăitoare pentru
proprietar şi i-a scutit pe contestatari de multe explicaţii şi probe
ale celor susţinute. Drept urmare a tuturor acestor acţiuni ale
chiriaşilor, într-un final, patronul a fost dispus nu doar să
negocieze cu chiriaşii dar şi să discute în numele acestora cu
ceilalţi proprietari de imobile din zonă, devenind, astfel, o
resursă.

Din anii ‘70, când asistenţa socială comunitară a luat amploare în

SUA, au sporit preocupările privind elaborarea metodologiei
intervenţiilor în comunitate. Astfel, în volumul Direct Action
Organizing: a Handbook (Midwest Academy, 1975) planificarea
intervenţiei de tip acţiune socială a fost etapizată în nouă mari paşi.
Astfel, odată ce problema de rezolvat a fost definită iar obiectivele
stabilite, trebuie să trecem la planificarea acţiunilor propriu-zise. Deşi
fiecare acţiune are specificul ei, în volumul mai sus amintit, se propune
următoarea structură generală:
1. Stabiliţi calendarul acţiunilor: când să aibă loc prima
întâl-nire/confruntare? care vor fi solicitările? care sunt paşii
următori în situaţia în care prima acţiune eşuează? care vor fi
paşii dacă acţiunea e încununată de succes?
2. Desemnaţi o persoană responsabilă pentru stabilirea
întâl-nirilor; în situaţia în care primiţi un răspuns negativ
anunţaţi că veţi trece pe la sediul agenţiei/organizaţiei respective
oricum la o dată şi o oră clar specificate (aceasta în situaţia în
care consideraţi că există şansa de a fi astfel primiţi).
58
3. Organizaţi membrii comunităţii şi asiguraţi-vă că vor
participa la întâlnire:
 planificaţi o întâlnire înainte de acţiunea propriu-zisă din
două motive: unul, de a pre-planifica acţiunea şi, al doilea,
pentru a mări entuziasmul, pentru a creşte moralul echipei;
 identificaţi mărimea grupului de participanţi la acţiune;
alcătuiţi liste de prezenţă la întâlniri ca să vă daţi seama de
mărimea posibilă a grupului dar bazaţi-vă doar pe cei care
afirmă că vor participa cu siguranţă, nu şi pe cei care spun că e
posibil să vină sau pe cei care nu au participat nici măcar la
întâlnirile anterioare acţiunii în mod regulat;
 pentru a vă asigura că persoanele vor avea posibilitatea să
ajungă la locul stabilit pentru a lua parte la acţiune asiguraţi-
vă că le-aţi explicat cu claritate locaţia, eventual asiguraţi-le
transportul etc.;
 stabiliţi ora desfăşurării acţiunii aşa fel încât toţi să poată
participa, ţinând evident seama şi de alte aspecte: ora la care
puteţi să întâlniţi oponentul, posibilitatea ca la acea oră
mass-media să vă acorde atenţie etc.;
 solicitaţi participanţilor o oră de întâlnire cu cel puţin un
sfert de oră înaintea începerii acţiunii; este important ca în
calitate de organizator/organizatori să fiţi acolo
primul/primii;
4. Pregătiţi fluturaşi care să conţină o listă de solicitări şi
o scurtă prezentare a organizaţiei dvs.; aceştia pot fi împărţiti atât
înainte cât şi în timpul acţiunii;
5. Contactaţi mass-media cu o zi înainte de acţiune pentru
a le reaminti de aceasta;
6. Planificaţi întâlnirea dinaintea acţiunii:
 decideţi acum firul desfăşurării evenimentelor: cine ia
cuvântul, despre ce urmează să vorbească, în ce ordine, cine
vorbeşte cu presa şi ce urmează să declare, dacă folosiţi
pancarte, cine le poartă, ce scrieţi pe ele etc.; declaraţiile de
presă trebuie concepute în scris dinainte;
 verificaţi locul desfăşurării acţiunii, daţi detalii organiza-ţiei;
59
  atunci când desemnaţi rolurile asiguraţi-vă că persoanele pot
să le ducă până la capăt cu bine, altfel insuccesul îi poate
demotiva;
7.Desfăşuraţi întâlnirea dinaintea acţiunii, în cadrul căreia:
 organizaţi jocuri de rol, deoarece oamenii trebuie să-şi
cunoască bine rolul pe care urmează să-l joace; de regulă,
oamenii sunt cu atât mai intimidaţi de situaţie cu cât acesta le
este mai puţin familiară;
 purtaţi discuţii referitoare la sloganurile ce urmează a fi
scrise pe pancarte; acestea trebuie să fie scurte şi clare;
 desemnaţi persoana sau persoanele care sunt factori de
decizie în timpul acţiunii; atunci când oamenii sunt confuzi,
dezorientaţi, dacă termenii problemei se schimbă pe parcurs
ei trebuie să ştie la cine să apeleze;
 desemnaţi persoanele care să aibă rolul de „instigatori” la
acţiune, cei care vor păstra spiritul acţiunii aprins pe tot
parcursul acesteia, care vor motiva continuu participanţii;
uneori va fi nevoie să desemnaţi persoane care să menţină
calmul în timpul acţiunii astfel încât aceasta să se desfăşoare
în bune condiţii;
 discutaţi şi informaţi pe toată lumea despre tonul în care se
va desfăşura acţiunea: agresiv sau politicos;
 clădiţi pe parcursul întâlnirii încrederea că această
confruntare va avea succes; prezentaţi scenariul întâlnirii cu
entuziasm; familiarizaţi oamenii cu viitoarea acţiune;
 pregătiţi suficiente declaraţii de final pentru presă, care să
acopere toate variantele posibile.
8. Înainte de începerea acţiunii asiguraţi
 ţineţi un scurt discurs care să ridice moralul participanţilor,
ca de ex.: ”Ştim cu toţii că este un loc ce ne intimidează (ex.:
primăria localităţii etc.), dar avem tot dreptul ca şi
contribuabili să ne manifestăm doleanţele chiar şi aici...”;
reamintiţi-le de ce sunt acolo, reformulaţi, pe scurt, care vă
sunt solicitările;

60
  formulaţi, pe scurt, motivele pentru care aţi ajuns să apelaţi
la această variantă de rezolvare a problemei; este de dorit să
nu pregătiţi mai mult de trei puncte de motivaţie care să fie
cuprinse în trei propoziţii pentru a vă menţine claritatea
discursului pe parcurs
 alcătuiţi o listă cu persoanele participante (nume, adresă, nr.
de telefon) ca să ştiţi cine a fost prezent; desemnaţi, din timp,
pe cineva pentru a alcătui această listă;
 precizaţi cu claritate numele instituţiei ori de câte ori se
iveşte ocazia; nu este suficient să spuneţi: „noi dorim, noi...”;
 asiguraţi-vă că aveţi o persoană care să ţină legătura cu
presa;
9. În timpul acţiunii:
 acţiunea trebuie să ocupe cât mai puţin timp posibil;
 nu încercaţi, pe loc, să convingeţi partea adversă, amintiţi-vă
că sunteţi implicaţi într-un conflict, nu într-o simplă
neînţelegere, diferenţă de opinii; solicitaţi un răspuns la
cererile formulate;
 nu pierdeţi din vedere propriul plan de acţiune, nu vă abateţi
de la scopurile propuse, solicitaţi răspunsuri pentru
problemele pe care le-aţi formulat;
 este de dorit să nu vă abateţi, în timpul întâlnirii, de la planul
original, dar chiar dacă o faceţi, acţionaţi cu hotărâre şi
îndrăzneală;
 la finalizarea acţiunii, recapitulaţi mintal principalele puncte
ale acesteia şi decideţi care va fi declaraţia pentru presă: una
în care vă anunţaţi victoria sau o alta în care vă arătaţi
revoltaţi de nedreptatea persistentă; în ambele cazuri este de
dorit să păstraţi linia declaraţiei pregătite anterior acţiunii, va
fi mult mai clară decât o declaraţie concepută pe loc, în
grabă;
 orice acţiune are şi părţi pozitive, chiar dacă nu a fost un
succes de mari proporţii; subliniaţi aceste elemente de

61
 succes, anunţaţi care este următorul pas chiar dacă se referă
la o simplă şedinţă la sediul organizaţiei;
 după fiecare acţiune este necesar să faceţi o evaluare în care
să subliniaţi punctele importante ale acesteia, să scoateţi în
evidenţă contribuţia fiecărui participant.

Evaluarea nevoilor şi a resurselor locale

În dezvoltarea comunitară, precum şi în cazul altor intervenţii de tip
asistenţă socială, un element important îl constituie evaluarea clientului, a
resurselor şi nevoilor acestuia, motiv pentru care am considerat necesară
punerea în discuţie a celor mai importante aspecte ce trebuie urmărite
atunci când realizăm evaluarea comunităţii.
Etapa culegerii datelor reprezintă una extrem de importantă pentru
întreg procesul de elaborare a strategiei de dezvoltare comu-nitară,
adunarea datelor, după Hosu şi colab. (2003) realizându-se pe două
nivele :
 date provenite de la cei pentru care se elaborează planul de
intervenţie (primării sau firme private, de ex.), aceste date
reprezentând cea mai mare parte din totalul datelor necesare a fi
culese ; în această fază este important ca beneficiarul (asistat de
agentul de dezvoltare locală) să completeze cât mai exact şi
folosind date cât mai recente formularul referitor la evaluarea
comunităţii pentru care se elaborează planul de dezvoltare;
 date provenind din surse statistice oficiale (de ex. anuare
statistice, baze de date ale comisiilor judeţene sau naţionale de
statistică etc.).
Culegerea datelor este rareori suficientă pentru a produce prin ea
însăşi o schimbare, dar ea constituie un element strategic prealabil
indispensabil. Ea trebuie să îndeplinească următoarele caracteristici:
 orientată către obiectivele intervenţiei;
 în raport cu o problemă, o temă, un grup sau un loc precis; ea se
referă la situaţii trăite "aici şi acum" de către locuitori;
 obiectivă, fără parţialitate (se poate, eventual, să dea peste fapte
sau date în contradicţie cu opiniile şi impresiile celor care
intervin sau ale altor persoane);
62
  utilă: este vorba despre o cercetare în vederea unei acţiuni.
Există numeroase motive pentru a culege date:
 reprezintă o modalitate simplă şi clară de a lua contactul cu
locuitorii şi cu instituţiile locale,
 de a limita deciziile bazate pe intuiţie,
 de a-şi apăra cauza cu prilejul schimbărilor în alocarea resurselor
sau de a obţine subvenţii.
Ea se justifică şi pentru raţiuni de serviciu: informarea corectă a
unui eventual succesor, posibilitatea ca un supervizor să facă aprecieri
asupra oportunităţii anumitor demersuri şi/sau evaluarea activităţilor
celui care intervine, justificarea anumitor aspecte ale intervenţiei
devenite subiecte de critică.
Exemplu: Un lucrător social scrie un articol în legătură cu
condiţiile foarte proaste de locuit din oraş: acest articol
deranjează conducerile serviciilor locative şi politicieni locali.
Ambele părţi fac demersuri pe lângă directorul celui care a scris
articolul. Singurele argumente ale acestuia sunt datele valabile,
precise culese în legătură cu situaţia locuinţelor.
Întinderea culegerii de date poate varia de la o anchetă de
recunoaştere, la o muncă de o săptămână care implică 4-5 persoane şi
până la studii de mare anvergură care durează de la şase la nouă luni.
Fiecare specialist în intervenţie trebuie să fie în măsură să decidă în
legătură cu întinderea datelor pe care vrea să le culeagă în funcţie de
complexitatea problemelor asociate cartierului şi în funcţie de propriile
sale posibilităţi. Însă, timpul şi energia consumate în procesul de
culegere a datelor depind şi de tipul de abordare al celui care intervine.
În final, culegerea de date va genera o bază de date despre acea
comunitate care ne va permite să realizăm, în pasul următor, o analiză de
tip SWOT (strenghts - puncte tari, weeknesses – puncte slabe,
opportunities – oportunităţi şi threats – ameninţări) a zonei care să
evidenţieze pe de-o parte problemele cu care se confruntă comunitatea
iar, pe de altă parte, să sublinieze resursele disponibile, posibil de
mobilizat din interiorul comunităţii. În această etapă, asistentul social
trebuie să planifice tipul datelor culese.

63
 Hosu şi colab. (2003) consideră că studiul unei comunităţi trebuie
să surprindă, în esenţă următoarele aspecte: legate de populaţie (de ex.:
aspectele demografice care pot fi îmbunătăţite, cum ar fi stoparea
migraţiei tinerilor), forţa de muncă (de ex.: cerinţele de angajare pe piaţa
muncii, identificarea nevoilor privind forţa de muncă, precum şi a
categoriilor vulnerabile etc.) structura economică (sectoare economice
mai bine sau mai slab reprezentate, identificarea oportunităţilor de
diversificare a activităţilor etc.), factorii comunitari (de ex.: coeziunea,
conducerea etc.) şi aspectele de ordin fizico-geografic (de ex.: resurse
fizico-naturale importante).
Datele privind dezvoltarea socială locală le vom prezenta în scop
didactic pe şase categorii, deşi în practică acestea se întrepătrund.
Schema propusă în continuare nu este decât un ghid. Anumite date nu
vor avea semnificaţie decât în raport cu o entitate mai mare: oraş sau
regiune.

1. Istoria
Problemele cartierului sunt în relaţie cu oamenii, structurile
colective şi evenimentele trecutului. Locuitorii sunt adesea cea mai bună
sursă de informaţii privind trecutul. Sunt interesante conflictele din trecut
şi modalităţile lor de rezolvare. Nevoia de a înţelege problemele
cartierului într-o perspectivă istorică a fost în general subestimată în
literatura de specialitate.
2. Mediul
Mediul unui cartier ne interesează din două motive: el poartă
probleme care îi preocupă pe locuitori şi influenţează relaţiile sociale
prin condiţiile locale de muncă şi de petrecere a timpului liber. Datele
care trebuie puse în evidenţă sunt următoarele:
 limitele administrative şi naturale
 densitatea populaţiei per km pătrat
 importanţa spaţiilor verzi (publice şi private)
 localizarea şoselelor, căilor ferate, de tramvai, trecerile pietonale
 volumul şi natura circulaţiei
 destinaţia solului, utilizări industriale, comerciale şi reziden-
ţiale-inclusiv prezenţa şi amplasarea zonelor şi imobilelor
64
 abandonate sau prost întreţinute: ele s-ar putea dovedi mai târziu
resurse utile
 întinderea şi natura zonelor de recreere (a parcurilor, spaţiilor
verzi, locurilor de joacă pentru copii)
 situaţia marilor ansambluri industriale şi modalitatea în care
afectează acestea viaţa locuitorilor
 întinderea zonelor afectate de intervenţia persoanelor: vandalism,
graffiti, afişe etc.

3. Locuitorii
Datele de bază care se referă la locuitori cuprind:
o datele de recensământ :
 date socio-demografice (volumul şi mobilitatea populaţiei:
vârstă, sex, loc de naştere, mărimea şi tipul de coabitare,
situaţia socio-economică (venituri, număr de maşini) şi
nivelul de educaţie
 condiţiile generale de locuit, ocupare (suprapopulare,
abandon...), proprietate/închiriere, confort (baie, wc, apă
caldă)
 situaţia ocupării forţei de muncă: repartiţia salariaţilor şi
şomerilor pe vârstă şi sex, tip de profesie, numărul de femei
încadrate în muncă parţial sau cu normă întreagă, "navetişti",
orele de muncă ale femeilor, ale celor căsătorite şi ale
femeilor cu copii sub 5 ani.
o datele care privesc bunăstarea în cartier: cantine şcolare
gratuite, ajutoare de primă necesitate în îmbrăcăminte,
nivelul de absenteism şcolar, delinc-venţa juvenilă,
întreruperile de electricitate, încăl-zirea locuinţelor,
numărul de cazuri în evidenţa serviciilor sociale,
numărul celor fară adăpost, rata mortalităţii la naştere, a
mortalităţii infantile etc.
o datele din percepţia locuitorilor cartierului: reprezintă
aspectul subiectiv al domeniilor anterioare:
 cum îşi percep locuitorii propriul cartier şi carac-
teristicile sale?
65
  ce consideră ei ca probleme şi resurse?
 care sunt atitudinile faţă de grupuri, instituţii şi
personalităţi locale?
o date privind reţelele locale, adică aspectul colectiv al
vieţii locale. Din acest punct de vedere ne intere-sează
următoarele:
 care sunt relaţiile cu familia, vecinii, prietenii?
 care sunt contactele în interiorul colectivităţii şi cele
cu exteriorul?
 care sunt grupurile şi care sunt rolurile pe care le
joacă unii şi alţii?
 cum operează reţelele în structurarea vieţii locale?
o datele care privesc valorile şi tradiţiile
 Specialistul care intervine nu poate spera la o buna
cunoaştere a valorilor şi tradiţiilor decât după ce a
petrecut un timp în cartier. El trebuie, totuşi, să fie
capabil să realizeze, încă de la începutul activităţii
sale, o bună înţelegere a diversităţii normelor
colective, pentru că va fi necesar să se orienteze
după valorile locale fundamentale. Din acest punct
de vedere, minimum necesar îl reprezintă evitarea
oricărui lucru, oricărei acţiuni care ar putea ofensa
sau ignora convenţiile şi valorile locale, inclusiv pe
cele referitoare la vestimentaţie. Alinsky (1971)
atrage atenţia că cei care intervin trebuie să respecte
normele cartierului în privinţa modului de a se
îmbrăca, limbajului, stilului de viaţă, altfel riscă să
şi-i îndepărteze pe oameni în mod voluntar. De
asemenea, cel care intervine, atunci când părăseşte
cartierul, trebuie să-şi pună la curent succesorul cu
aşteptările locuitorilor în legătură cu modul de
acţiune. Dar tipul de informaţie pe care-l va căuta
asistentul social în cursul acestei perioade se va
raporta la normele care guvernează interacţiunea
socială şi participarea în acel cartier şi la cele care
66
 reglează conducerea, autoritatea şi atitudinile faţă de
persoanele implicate (de exemplu, atitudinile
oamenilor faţă de femeile care se angajează în
acţiuni de dezvoltare socială locală).

Exemplu: Un asistent social este decepţionat pentru că au

venit puţini locuitori la întâlnirea din apartamentul unuia din ei.
El descoperă mai târziu că oamenii din imobile ezită să se ducă
unii la alţii, pentru că "nu se cade". Altă dată, el a încercat să
organizeze o întâlnire a grupurilor locale pentru a discuta un
proiect pentru un teren de joacă. Reuniunea a suscitat puţin
interes, în bună parte pentru că el subestimase prejudecăţile
legate de acel imobil: ceilalţi rezidenţi nu voiau să-şi
întâlnească vecinii nici măcar în cursul acelei întâlniri etc.

4. Structurile colective
Structurile colective locale sunt adesea foarte numeroase, cu o mare
diversitate de scopuri, roluri şi proceduri de acţiune. Agentul de
dezvoltare socială locală poate fie să le inventarieze pe toate, amestecând
tipuri şi funcţii, fie să stabilească un ghid care să-i permită tratarea lor
sistematică:
a) administraţiile locale şi centrale, adică serviciile referitoare la
învăţământ, sănătate, amenajarea teritoriului, serviciile sociale, judiciare,
locuinţe şi ajutor social, precizând: natura şi mărimea serviciului inclusiv
personalul; structurile, scopurile, politica, şi finanţarea serviciului;
impactul local şi proiectele pe care le are; natura relaţiilor şi schimburilor
cu cartierul şi alte structuri colective; resursele disponibile care pot fi de
o anumită utilitate pentru grupurile locale.
Este utilă stabilirea unui repertoar al numelor şi adreselor consilierilor
municipali, oamenilor politici, preşedinţilor şi membrilor comitetelor
oficiale şi ale personalului lor permanent (secretari, consilieri).
b) întreprinderile şi activităţile economice: producţia şi repar-tiţia
bunurilor şi serviciilor în cartier; evantaiul activităţilor industriale şi
comerciale; istoria şi profilul principalilor patroni, mijloacele de
transport, serviciile de vânzări, magazinele, cafenelele, locurile de dans,
67
proprietatea funciară şi utilizarea sa, şansele de renovare a patrimoniului
imobiliar, caracteristicile locuinţelor cu chirie şi politica de gestionare a
acestora de către proprietari.
c) grupurile religioase şi contribuţia lor la viaţa locală; resursele
(locuri de reuniune, material disponibil) au adesea un rol decisiv în
cartierele cu minorităţi etnice.
d) sectorul asociativ: trebuie cunoscute cel puţin numele şi adresele
responsabililor şi personalului salariat, orele şi locurile de reuniune:
scopurile, funcţiile şi activităţile asociaţiilor; numărul membrilor şi
caracteristicile lor în termeni de vârstă, sex, clasă socială, venit,
rezidenţă, resursele şi dotarea asociaţiilor.
e) sunt necesare aceleaşi date şi pentru serviciile private.

5. Comunicarea (difuzarea informaţiei)

Asistentul social trebuie să surprindă modul în care ideile,
informaţiile şi orice element de noutate se propagă în zona de interes
pentru intervenţia sa (în cartier). El trebuie, de asemenea, să cunoască
modul cel mai eficace de a comunica cu persoanele cheie (locuitori sau
profesionişti) ca şi circuitele de influenţă în diferitele grupuri locale
capabile să modeleze şi să modifice opinia publică. Există o varietate
mare de mijloace de comunicare într-un cartier, de la contactele verbale
şi informale dintre locuitori până la difuzarea de mesaje scrise. Asistentul
social va trebui să studieze afişele, prospectele, micile jurnale ale unor
imobile, revistele distribuite la domiciliu, emisiunile de radio şi
televiziune, dar şi jurnalele grupurilor de presiune, presa alternativă,
ziarele locale cu rată mare de difuziune. Este foarte util să se informeze
care sunt jurnaliştii care vor relata cu simpatie despre activităţile
grupurilor locale, pentru a putea apela la aceştia când este necesar.

6. Puterea şi conducerea
Informaţiile asupra locuitorilor, structurilor colective, comuni-
caţiilor într-un cartier aduce, de asemenea, o mulţime de informaţii
despre modul în care se exercită puterea, leadership-ul şi influenţele sale.
Ar trebui de fapt să se cunoască:

68
 a) lumea întreprinderilor şi a sindicatelor
Deciziile şi ambiţiile întreprinderilor şi sindicatelor influenţează
foarte puternic creşterea generală şi dezvoltarea unui cartier, direct sau
indirect, prin intermediul unor instituţii cum este Camera de Comerţ, de
exemplu.

b) partidele politice
Pentru a cunoaşte rolul şi influenţa partidelor politice în cartier,
trebuie studiată greutatea politică şi procentajul votanţilor la alege-rile
locale şi generale, puterea şi influenţa aleşilor (senatori şi depu-taţi),
contribuţia lor la definirea unei politici locale, puterea comitetelor
electorale. Gradul de angajare al partidelor politice tradiţionale în
rezolvarea problemelor colective prezintă un interes deosebit: multe
grupuri locale s-au născut pentru a umple un vid lăsat de oamenii politici
(grupuri care nu se consideră reprezentate de aleşii locali).

c) administraţia locală
La nivelul comunităţilor rurale administraţia publică locală
reprezintă principalul agent de dezvoltare locală, pentru că sectorul privat
este, în general, slab reprezentat (Hosu şi colab., 2003).
Şi în mediul urban administraţia publică locală poate juca un rol
important în dezvoltarea comunităţii, fiind deţinătoarea multor resurse şi,
deci, un partener deloc de neglijat. Consilierii municipali delegă uneori
puterea lor de decizie cadrelor din administraţie şi, datorită acestui fapt,
profesioniştii se implică în deciziile politice. Această situaţie poate fi
rezultatul recunoaşterii experienţei lor profesionale sau autonomiei lor în
gestiunea serviciilor lor. Este important ca cel care intervine şi grupurile
să înţeleagă ceea ce se întâmplă între puterea economică, aleşii locali şi
personalul administrativ şi contribuţiile respective la luarea deciziilor.
Mai mult, trebuie identificaţi cei care, într-o instituţie, înţeleg această
muncă şi încurajează activităţile grupurilor de acţiune din interiorul
comunităţii. Aceştia, furnizând informaţii, pot aduce mai mult decât un
sprijin locuitorilor cartierului, motiv pentru care e important să avem în
vedere posibilitatea dezvoltării de parteneriate între organizaţiile care
militează pentru dezvoltare socială locală şi administraţia publică.
69
 Aceste parteneriate, atunci când sunt de succes, oferă avantaje
ambelor părţi, mărind eficienţa, eficacitatea şi impactul proiectelor
derulate în comunitate, sporirea credibilităţii participanţilor (Hosu şi
colab., 2003).
De exemplu, un grup care luptă împotriva unui plan de reame-najare
a spaţiului într-un cartier, va aprecia ajutorul personalului din serviciile
municipale.

d) grupurile locale şi alte structuri colective

Asistentul social trebuie să ştie că, pe lângă structura puterii publice
şi oficiale, există o mulţime de oameni care caută să influenţeze deciziile
şi desfăşurarea evenimentelor. Aceste jocuri de influenţă pot merge de la
campania de presă sau de la grupul de presiune la lobby-uri mai greu de
perceput de la suprafaţă (manipulări ascunse). Alte aspecte de reţinut ar
fi:
 deţinătorii oficiali ai puterii o exercită nu numai la marile ocazii
cum sunt şedinţele comitetelor, ci şi într-o manieră informală
când există o asemenea ocazie;
 există multe interacţiuni şi interferenţe între categoriile puterii
(multe persoane sunt angajate în acelaşi timp în lumea afacerilor,
în partide şi în grupuri locale);
 ar fi o greşeală să considerăm structurile de putere (ale puterii
publice locale, de ex.) ca sisteme coerente şi omogene. Orice
organizaţie cuprinde indivizi şi grupuri care cooperează sau sunt
în conflict; peste tot domnesc tensiuni şi rivalităţi pe care un
grup inteligent şi abil ştie să le exploateze. A ajunge să cunoşti
slăbiciunile unei organizaţii sau vulnerabilitatea sa la diferite
tipuri de presiune sau de publicitate, persoanele din diferite
instituţii care privesc cu simpatie misiunea organizaţiei
comunitare şi sunt dispuse să facă lobby pentru ea etc., fac parte
din sarcina asistentului social comunitar.

Shulman (1992) sugerează faptul că asistentul social are, în orice

intervenţie, cel puţin doi clienţi şi anume, persoana care a apelat la
serviciile oferite şi sistemul, contextul, realitatea înconjurătoare în care
70
este cuprins acesta. De asemenea, el sublinia că multe aspecte referitoare
la munca desfăşurată cu unul dintre aceşti doi “clienţi” pot fi aplicate şi
în lucrul cu celălalt. Hearn a fost unul dintre primii teoreticieni din
domeniul asistenţei sociale care a susţinut ideea necesităţii unei teorii
unificatoare. În 1962, afirma că “dacă există principii care se aplică
sistemelor viabile în general şi dacă indivizii, grupurile, organizaţiile şi
comunităţile pot fi privite ca fiind astfel de sisteme, atunci aceste
principii şi-ar putea găsi locul într-o teorie unificată asupra metodelor de
intervenţie practică. Aceasta ar furniza un cadru comun pentru
considerarea indivizilor, grupurilor, organizaţiilor şi comunităţilor ca şi
<clienţi>, precum şi modalităţi concrete prin care pot fi puse la dispoziţia
acestora diversele servicii“. Autorul sugerează că este important să
utilizăm capacitatea noastră de a înţelege un nivel al sistemului pentru a
cunoaşte mai bine un altul (cit. în Schulman, 1992). Considerăm, astfel,
necesar să subliniem faptul că, în pregătirea sa, asistentul social nu poate
face abstracţie de cunoştinţele şi abilităţile dobândite în cadrul studiului
metodelor de intervenţie de la un anumit nivel (ex.:individ, familie)
atunci când doreşte să-şi însuşească noi cunoştinţe şi să-şi dezvolte noi
competenţe în munca de la alte niveluri de intervenţie (ex.: grup sau
comunitate).
Aşadar, pentru realizarea unei intervenţii de succes este necesar,
printre altele, să ne delimităm cât mai exact cadrul de desfăşurare,
clienţii cărora ne adresăm şi să realizăm o evaluare complexă a nevoilor
şi resurselor pe care le au comunităţile.

Bibliografie:

Alinsky, S. (1971). Rules for Radicals: A Pragmatic Primer for Realistic

Radicals, New York, Random House.
Alinsky, S. (1976). Manuel de l`animateur social, Ed. Seuil, Paris.
Cândea, R., M., Cândea, D. (1998). Comunicarea managerială aplicată,
Ed. Expert, Bucureşti.

71
Cox, F.,M., Rothman, J. (1987). Strategies of Community Organization,
Illinois, Peacock Publ.
Hosu, I, Balogh, M., Bosovchi, D, D., Hinţea, C. (2003). Facilitator
comunitar – ghid de pregătire, Fundaţia Civitas pentru Societatea
Civilă, Cluj-Napoca
Schulman, L., 1992, Social Work with the System, NASW, p. 579-629
Vlăsceanu, M. (1993). Psihosociologia organizaţiilor şi conducerii, Ed.
Paideia, Bucureşti.
xxx, (1975). Direct Action Organizing: a Handbook, Midwest Academy,
4th edition, Chicago.

Tema 7: Organizarea activităţii

Sunt sarcinile organizate în structuri de posturi conform cu:

a) Ordinea (secvenţialitatea) lor şi legăturile dintre ele?
b) Tipurile lor şi abilităţile necesare?
c) Sunt sarcinile grupate astfel încât să facă slujba interesantă,
atractivă şi suficient de variată?
Ce mecanism există pentru implicarea personalului în organizarea
activităţii şi conceperea (descrirea) posturilor?
Există o organigramă care să indice cele mai semnificative departamente
şi/sau funcţii ale organizaţiei?
Structura organizaţiei (relaţiile dintre departamente sau funcţiuni) este
clar înţeleasă de toată lumea din organizaţie?
Care sunt mecanismele de coordonare a activităţii dintre diferitele
funcţii?

Managementul performanţelor/ dezvoltarea echipei

Sarcinele sunt atribuite (distribuite) conform cu abilităţile personalului?
Personalul este recrutat, selectat şi promovat conform cu cerinţele fişei
postului? Activitatea este evaluată conform cu cerinţele fişei postului?
72
Ce se întreprinde în organizaţie pentru a îmbunătăţi corespondenţa dintre
nivelul abilităţilor personalului şi cerinţele postului?

Ce cunoştinţe şi abilităţi lipsesc fiecărei categorii de personal pentru a-şi

îndeplini responsabilităţile? Listaţi punctele slabe corespunzatoare
fiecărei categorii de personal.
Administrarea salariilor
Ce stimulente şi recompense sunt oferite personalului? Ce stimulente şi
recompense sunt oferite voluntarilor? Sunt stimulentele împărţite
echitabil? Sunt stimulentele comparabile cu cele corespunzatoare unor
posturi similare din alte organizaţii?

Dezvoltarea echipei/ rezolvarea conflictelor

Cum sunt rezolvate conflictele în organizaţie? Ce face organizaţia pentru
a se asigura că personalul are într-adevar abilităţile interpersonale şi de
lucru în echipă necesare?
Comunicarea
Există un scop clar, o agendă de lucru, un program care să fie consultate
în prealabil de către toţi membrii organizaţiei? Au toţi membrii
organizaţiei şansa de a-şi exprima părerile şi de a concluziona în cadrul
acestor întâlniri? Sunt implicate în procesul de decizie şi persoanele ce
deţin informaţii pertinente?
Diversitatea
Componenţa personalului de conducere şi voluntarii reflectă structura
comunităţii pe care o deserveşte în termeni referitori la apartenentaţă
socială, etnică, religioasă, sex? Organizaţia d-voastra se raportează la un
cod etic de standarde sau practici? Care sunt acestea?
Managementul voluntarilor
Există personal plătit? Există activităţi/funcţii în organizaţie care sunt
îndeplinite de voluntari? Cu câţi voluntari lucrează organizaţia? Există
un mecanism (o strategie) pentru atragerea şi dezvoltarea unei baze de
voluntari? Cum se face recrutarea lor? Ce fac ei? Care sunt rolurile lor?
Cum sunt integraţi voluntarii în activitatea organizaţiei?
Au contracte de voluntariat? Au fise de post? Li se ofera instruirea
necesara pentru a putea indeplinisarcinile primite ? Cine ii instruieste?
73
Cine ii supervizeaza? Voluntarii lucrează cu personalul?

Prevenirea problemelor legate de managementul resurselor umane

Lista care urmează poate fi folosită pentru a descoperi de ce o
organizaţie, grup sau echipă nu este atât de eficientă pe cât ar putea fi în
rezolvarea sarcinilor, luarea deciziilor sau rezolvarea problemelor. Lista
nu este exhaustivă - pot exista zeci de alte motive. Atunci când au fost
identificate motive specifice, ar trebui luate măsuri specifice pentru
îndreptarea situaţiei. Important este ca acestea sa fie identificate corect,
gasite cauzele reale si sa fie confruntate astfel incat atat angajatii cat si
organizatia sa aiba de castigat.
1. Lipsa de claritate a obiectivelor şi responsabilităţilor
• Sunt neclare obiectivele organizaţiei pe termen scurt, mediu sau lung?
Este nevoie ca ele să fie clarificate astfel încât membrii organizaţiei,
Consiliul de Conducere, Directorul executiv, managerii, angajaţii si
voluntarii să ştie exact ce au de făcut şi de ce.
• Sunt prost definite sarcinile pentru echipe, grupuri de lucru, comitete ?
Sarcinile trebuie să fie elaborate şi aprobate de către comitetul
managerial şi personal calificat.
• Sunt neclare rolurile – fisele de post pentru angajaţi şi voluntari lipsesc
sau sunt inadecvate, responsabilităţile membrilor comitetului managerial
nu sunt clar precizate? Descrierile de post trebuie concepute sau aduse la
zi atât pentru angajaţi cât şi pentru voluntari. Odata elaborate fisele de
post trebuie discutate si inmanate fiecarui angajat si supervizorilor
acestora.
O listă cu responsabilităţile fiecarui membru al echipei trebuie elaborată
şi distribuită tuturor.
2. Definire neclară a problemelor
• Sarcinile de rezolvat sau deciziile care trebuie luate sunt prezentate
confuz? Fiecare problemă pusă în discuţie la o întâlnire trebuie definită
clar, prezentându-se factual problema sau situaţia, explicându-se de ce
este importantă, ce tip de acţiune necesită şi cât de urgentă este. Discuţia
poate fi apoi concentrată asupra obţinerii unor date suplimentare asupra

74
problemei sau situaţiei, apoi colectării de opinii, idei de acţiune,
identificarea avantajelor şi dezavantajelor fiecărei opţiuni identificate şi
în final, luarea unei decizii.
• Sunt problemele sau deciziile definite în aşa fel încât să aducă
prejudicii persoanelor implicate – spre exemplu, prin blamarea lor sau
folosirea unor termeni provocatori? Modul de prezentare al informaţiilor
trebuie tratat cu multă grijă, informaţiile trebuie prezentate cât mai
obiectiv şi cât mai argumentat, evitându-se accentele emoţionale,
subiectivismul etc.
• Sunt problemele sau deciziile prezentate pe un ton atât de negativ încât
oamenii reuşesc cu greu să mai aducă contribuţii constructive?
Schimbarea, chiar dacă este spre bine, este dificilă şi ii poate speria pe
cei afectati de ea. Oamenii pot încerca să blocheze deciziile care duc
către schimbare - este important să conştientizăm aceste mecanisme de
blocare şi să luptăm împotriva lor.
3. Lipsa de cooperare
• Angajaţii (în parte sau chiar toţi) par să nu ştie cum sau să nu dorească
să coopereze?
Poate fi necesară clarificarea nivelelor de cooperare necesare sau
rezolvarea unor conflicte interpersonale.
• Oamenii par să încerce să boicoteze procesele de luare a deciziilor?
Cineva are interesul să împiedice luarea unei decizii. O mai bună
organizare a întâlnirilor sau procese de supervizare pot fi de ajutor.
4. Procese consultative defectuoase
• Cei responsabili de anumite arii de lucru par să nu reuşească să-i
implice pe ceilalţi? Poate că ei nu realizează pe cine ar trebui să implice
în fiecare etapă. Este bine ca acest lucru să fie clarificat înainte de a
aborda o nouă sarcină.
• Se constată tendinţa de tăinuire a informaţiilor pentru a împiedica
implicarea altora în procesele de luare a deciziilor?
Cei care consideră că au dreptul de a afla anumite informaţii trebuie să le
ceară cu fermitate. O clarificare a tipului de informaţie la care are acces
fiecare în procesul de luare a deciziilor poate fi de ajutor. Daca exista si
proceduri care mentioneaza clar tipul de informatii la care trebuie si
pot avea acces angajatii de pe fiecare post lcururile se simplifica.
75
• Se constată tendinţa de a oferi atât de multă informaţie încât devine
greu de distins esenţialul de neesenţial.
• Oamenii sunt implicaţi prea târziu?
Este importantă trasarea unui plan de lucru încă de la început.
• Se lasă impresia că deciziile sunt întotdeauna deja luate, restul
personalului fiind doar chemat să fie de acord cu ele?
Cei care au legitimitatea de a fi implicaţi trebuie să fie asertivi şi să ceară
ferm îmbunătăţirea proceselor de luare a deciziilor. Daca procedurile
mentioneaza clar modul de luare a deciziilor se poate face imediat
referire la ele alfel deciziile se vor lua haotic sau in functie de diverse
interese ale celor implicati si pot fi manipulate.

5. Informaţie inadecvată
• Cei implicaţi în rezolvarea unor probleme sau în luarea unor decizii nu
reuşesc să obţină informaţia de care au nevoie? Mai clare definiri ale
problemelor şi proceselor vor ajuta.
• Oamenii au acces la informaţie prea multă, prea puţină sau prea veche?
Trebuie oferit timpul necesar testării informaţiei, selectării părţilor
irelevante, identificării lacunelor şi obţinerii informaţiei necesare. Sunt
necesare proceduri clare privitoare la managementul informatiei si modul
in care aceasta treebuie sa circule in organizatie
• Este prezentată informaţia într-un mod greu de înţeles? Folosirea unui
limbaj mai simplu şi a unui format standard pentru rapoartele verbale sau
scrise pot uşura comunicarea.
• Este timpul prea scurt pentru a permite prelucrarea adecvată a
informaţiei? Documentele trebuie trimise cu suficient timp înainte,
punctându-se clar ce anume se va discuta la întâlnire. Dacă documentele
sunt totuşi distribuite în timpul întâlnirii, trebuie acordat timpul necesar
citirii acestora, iar problemele importante trebuie subliniate verbal.
• Lipsesc ocaziile în care pot fi cerute clarificări sau informaţii
suplimentare? Trebuie acordat timpul necesar acestora.
• Se întâmplă ca oamenii să nu ceară clarificări sau informaţii
suplimentare de teama sa nu fie considerati incompetentii? Trebuie
conştientizat faptul că nivelul de implicare şi capacitatea de înţelegere

76
diferă de la om la om. A-i face să se simtă incompetenţi îi poate afecta şi
se poate reflecta negativ în imaginea
organizaţiei.
6. Planificare defectuoasă a timpului
• Timpul alocat diferitelor probleme şi decizii este inadecvat? O mai
bună planificare şi un mai bun management al timpului sunt necesare.
• Sunt întotdeauna lucrurile lăsate pe ultimul moment? Din nou,
răspunsul este o mai bună planificare şi un mai eficient management al
timpului.
• Posibilele consecinţe (pozitive sau negative) sunt insuficient luate în
considerare atunci când se începe o nouă activitate sau proiect? Niciodată
nu pot fi prevăzute toate consecinţele posibile, timpul şi un proces
eficient de luare a deciziilor pot uşura luarea în considerare a cât mai
multe dintre ele.
7. Proceduri inadecvate de luare a deciziilor
• Cei implicaţi nu ştiu cum să abordeze diferenţele sau conflictele din
cadrul grupului?
• Se pune mult preţ pe găsirea unei soluţii ‘consensuale’, cu care toată
lumea să fie în totalitate de acord?
Consensul nu înseamnă că toată lumea trebuie să fie de acord. El ia în
considerare toate punctele de vedere, dar recunoaşte că – pentru ca
grupul să meargă mai departe – trebuie luată o decizie pe care toţi sunt
dispuşi să o accepte.
• Are grupul tendinţa de a trece rapid la vot, astfel încât divergenţele de
opinie să fie rezolvate prin impunerea voinţei majorităţii, frustrând
minoritatea? Trebuie alocat mai mult timp discuţiilor şi o mai mare
deschidere la posibile soluţii alternative.
• Sunt ignorate sistematic punctele de vedere divergente? Este necesară o
mai bună conducere a întâlnirilor – astfel încât toţi să aibă ocazia să-şi
susţină punctele de vedere.
8. Dominarea
• Au tendinţa cei ‘vechi’ să domine discuţiile şi să-şi impună punctele de
vedere? Ei sunt probabil prea implicaţi emoţional în viaţa grupului. Ei
trebuie să stea mai deoparte, pentru a permite celorlalţi să se implice,
chiar dacă asta va aduce schimbări în organizaţie. Directorul sau
77
managerii trebuie sa faciliteze accesul egal si nediscriminatoriu la
discutii si luarea deciziilor a tuturor angajatilor.
• Au cei din vârful ierarhiei tendinţa să domine discuţiile şi să-şi impună
punctele de vedere? Aceasta este una dintre cele mai dificile situaţii,
deoarece nimeni nu are autoritatea de a-I provoca. Cea mai bună
abordare este de a întări poziţia celor slabi, în loc de a încerca slăbirea
celor puternici. Dacă toată lumea devine cât se poate de bine informată şi
îşi asumă un rol puternic în discuţii, puterea celor dominatori va scădea.
• Există persoane dominatoare din alte motive?
Comportamentul dominator apare adeseori ca urmare a fricii de
provocare. Astfel, anumite persoane, care par foarte puternice, pot fi
făcute să renunţe la astfel de comportament dacă li se acordă mai mult
suport.
9. Comportamentul opresiv
• Se întâmplă ca apartenenţa la o minoritate etnică să afecteze nivelul de
participare a persoanelor respective la luarea deciziilor? Atitudinile
discriminatorii trebuie combătute constructiv, permiţând oamenilor să-şi
conştientizeze comportamentul fără a genera reacţii defensive sau
negative.
• Se observă o atitudine discriminatorie faţă de persoane cu nevoi
speciale? Trebuie depuse toate eforturile pentru a crea condiţiile necesare
integrării acestora (posture adaptate de lucru, asigurarea traducerii în
limbajul semnelor etc.) De asemenea, este important să investigăm
nevoile fiecărei persoane, evitând presupunerile.
10. Lipsa de încredere
• Se remarcă o lipsă de încredere a personalului în organizaţie?
Obiectivele organizaţiei sunt, probabil, neclare sau nerealiste şi proceduri
inaplicabile. Reluaţi această listă de la început şi rezolvaţi mai întâi
aceste probleme.
• Se remarcă o lipsă de încredere a oamenilor în abilitatea unui grup
anume (spre exemplu comitetul managerial) de a lua decizii sau rezolva
probleme? Pe termen scurt, o mai bună informare va ajuta - pe termen
lung, grupul în cauză trebuie întărit prin instruire sau cooptare de noi
membri.

78
• Oamenii nu au încredere unii în alţii în privinţa abilităţii de luare a
deciziilor sau rezolvării de probleme? Introducerea procedurilor de
supervizare poate îmbunătăţi situaţia, deşi pot apare problem dacă
persoana care face supervizarea este una dintre persoanele care nu se
bucură de încredere.
• Oamenii nu au încredere în propriile abilităţi de rezolvare a
problemelor sau luare a deciziilor? Suport, instruire şi un climat în care
greşelile sunt admise şi nu condamnate, vor fi de ajutor.
11. Teama de implicare
• Le este oamenilor teamă că ar putea lua o hotărâre ‘greşită’ carear
conduce la eşec? O bună informare şi comunicare este necesară, însă
nimeni nu este imun la greşeli. Oamenii vor fi mai dispuşi să-şi asume
riscuri într-o atmosferă în care domină încrederea şi convingerea că
din greşeli se învaţă.
• Le este oamenilor teamă că ar putea lua hotărârea justă, care i-ar duce
spre reuşită? Teama de succes poate părea paradoxală. Succesul, însă,
poate determina creşterea aşteptărilor celorlalţi şi scăderea toleranţei la
insucces.
• Oamenii nu sunt dispuşi să găsească soluţii sau să ia decizii? Adeseori,
unul sau mai mulţi angajaţi blochează sistematic luarea deciziilor, fără să
fie conştienţi de aceasta. Este nevoie ca cineva să stea deoparte pentru a
atrage atenţia indivizilor sau grupului asupra a ce se întâmplă.

Când o discuţie se prelungeşte fără efect, este de mare ajutor dacă cine o
facilitează sau o conduce, întreabă fiecare participant pe rând dacă
doreşte cu adevărat să se ajungă la o concluzie. Dacă toţi răspund
afirmativ, conducătorul întâlnirii le poate propune să se concentreze
constructiv şi realist asupra posibilelor soluţii, căutând mai degrabă
aspectele pozitive decât pe cele negative. Dacă răspunsul este negativ,
trebuie clarificată situaţia înainte de a continua dicscuţia.
12. Lipsa finalizării
• Se remarcă tendinţa de a nu pune în aplicare deciziile luate? Pentru
fiecare decizie trebuie să existe una sau mai multe persoane responsabile,
astfel încât fiecare să ştie cine este responsabil şi pentru ce. Esenţiale
sunt procese verbale detaliate şi urmărirea aplicării deciziilor.
79
• Chiar atunci când deciziile luate sunt implementate, nu există o
procedură de urmărire a rezultatelor, care să confirme eficienţa deciziei?
Procedura de urmărire a rezultatelor trebuie stabilită pentru fiecare
decizie majoră, încă din momentul luării sale. Persoana care planifică
agendele întâlnirilor ulterioare trebuie să se asigure că respectivele
proceduri vor fi aplicate. Informare, consultare sau decizie?
Procesul de luare a deciziilor este adeseori îngreunat suplimentar
deoarece nu este clar cine şi cum trebuie să se implice. Răspunsurile la
câteva întrebări pot aduce clarificările necesare
• Cine trebuie să fie informat despre faptul că problema în cauză va fi
luată în discuţie sau o decizie va fi luată? Acele persoane trebuie doar
informate, sau se aşteaptă o implicare din partea lor? (dacă se aşteaptă o
implicare, indiferent de natura ei, atunci ei trebuie incluşi în cadrul uneia
dintre situaţiile următoare).
• Cine trebuie să fie consultat? Aceasta înseamnă a cere oamenilor să
contribuie cu idei sau propuneri, fiindu-le clar faptul că ideile lor vor fi
luate în considerare, însă decizia finală nu le aparţine.
• Cui trebuie să i se ceară sfatul? Ei sunt în general persoane cu statut de
specialist – datorită cunoştinţelor sau experienţei.
• Cine are dreptul să facă propuneri, bazate pe cercetare, consultare şi
sfaturi?
• Cine are dreptul să facă recomandări, optând pentru una din propuneri?
• Cine ia decizia finală?
• Cine trebuie să fie informat asupra deciziei?
• Cine va implementa decizia? Vor fi ei implicaţi şi în luarea deciziei,
sau cel puţin consultaţi? Dacă nu, cum vor putea fi făcuţi să se implice în
aplicarea ei? Întoarceţi-vă la prima întrebare şi mai gândiţi-vă. Un cadru
pentru luarea deciziilor
Când procesul de luare a deciziilor pare confuz, schema care urmează
(DECIDE) îl poate facilita, uşurând abordarea unor probleme sau situaţii
mai dificile.
D: Defineşte
• Defineşte problema sau situaţia şi concentrează-te asupra esenţialului.
Nu te lega de detalii şi nu complica mai mult decât este cazul.

80
• Defineşte clar cine şi cum trebuie implicat în luarea deciziei (vezi
‘Informare, consultare sau decizie’).
• Defineşte termenul limită, cel puţin pentru luarea unei decizii
provizorii.
• Defineşte informaţia de care este nevoie pentru a rezolva problema sau
a lua decizia şi cine o va procura. Informaţia include atât date cât şi
opinii.
• Faceţi o notă sau proces verbal clar conţinând toate aspectele definite şi
asiguraţi-vă că toţi cei implicaţi au primit câte o copie.
E: Explorează
• Colectaţi informaţiile fără a judeca punctele de vedere asupra situaţiei
sau sugestiile primite.
C: Clarifică
• Asiguraţi-vă că toţi cei implicaţi posedă şi înţeleg informaţiile necesare.
I: Idei
• Găsiţi toate soluţiile posibile: pe cele prosteşti şi pe cele serioase, pe
cele ridicole şi pe cele raţionale. Utilizaţi tehnici creative de rezolvare a
problemelor, cum ar fi tehnica brainstorming-ului (furtuna de idei) sau
discuţiile pe grupuri mici, mai degrabă decât simple discuţii în plen.
• Consemnaţi toate sugestiile pe o tablă sau coală mare de hârtie.
• Decideţi dacă evaluarea ideilor necesită informaţii suplimentare. Dacă
da, luaţi procesul de la început.
D: Decide
• Acceptaţi faptul că nici o decizie nu va mulţumi pe toată lumea. Fiţi
pregătit pentru compromis.
• Evaluaţi sugestiile calm şi obiectiv.
• Luaţi o decizie – prin vot, dacă este necesar sau dacă aşa obişnuiţi, sau
mai bine încercaţi să ajungeţi la înţelegerea pe care toţi sunt dispuşi să o
accepte.
• Asiguraţi-vă că toţi cei implicaţi în luarea deciziei doresc să o şi
implementeze, chiar dacă nu sunt de acord cu ea. Dacă lucrurile nu stau
aşa, aveţi de ales între a merge mai departe (riscând sabotajul) sau a relua
procesul.

81
• Stabiliţi cine va avea responsabilitatea informării celorlalţi asupra
deciziei, cine va avea responsabilitatea aplicării deciziei, când şi cum va
fi implementată, monitorizată şi evaluată.
E: implementează şi Evaluează
• Informaţi toate persoanele implicate şi puneţi decizia in practica
• Judecaţi dacă problema a fost sau nu rezolvată şi stabiliţi eventualele
aspecte asupra cărora mai trebuie acţionat.
Consens şi vot
Votul este un mod rapid şi uşor de a lua o decizie. Acest mod de a lua
deciziile nu este însă în mod necesar şi foarte democratic:
• El poate da naştere tiraniei majorităţii, când un grup puternic îşi impune
întotdeauna punctul de vedere, astfel încât cei fără putere nu au nici o
şansă de a fi vreodată altfel.
• El nu permite recunoaşterea dorinţelor sau nevoilor minorităţii.
• El poate duce la situaţii în care minoritatea sabotează deciziile,
părăseşte organizaţia sau, dacă rămâne, acţionează negativ şi distructiv.
Dimpotrivă, consensul încearcă să ia în considerare punctul fiecăruia de
vedere, ideile tuturor, luînd partea bună a fiecăreia. Rezultatul final
reflectă contribuţia tuturor. O soluţie consensuală nu satisface în mod
obligatoriu nevoile tuturor şi nici nu este o soluţie cu care toţi sunt de
acord. Soluţia consensuală este aceea pe care toţi sunt dispuşi să o
implementeze. şi în acest caz apar probleme:
• Consensul este adeseori interpretat ca ducând la o rezoluţie cu care
toată lumea este total de acord - acest lucru duce la un alt gen de tiranie a
majorităţii, în care se exercită presiuni împotriva celor care ar avea
obiecţii.
• Chiar atunci când ideea de consens este corect interpretată, o minoritate
poate refuza să accepte o soluţie care nu le satisface complet nevoile,
ajungându-se astfel la o tiranie a minorităţii.
• Luarea deciziilor prin consens ia mult timp şi cere implicarea activă a
tuturor.
• Este o modalitate de luare a deciziilor nepotrivită situaţiilor în care
decizia trebuie luată între 2 variante posibile (tip ori-ori).
Este foarte important ca modalitatea de luare a unei decizii, indiferent
care este ea, să fie cunoscută şi înţeleasă încă de la început de către toţi
82
cei implicaţi. Unele decizii, cum ar fi alegerile sau adoptarea unor
rezoluţii formale, trebuie întotdeauna luate prin vot. Statutul organizaţiei
trebuie să indice clar care este procentul sau numărul de voturi necesar
luării acestor decizii. Statutul trebuie de asemenea să indice procedurile
în caz de
balotaj. O practică curentă este ca situaţiile de balotaj să fie rezolvate
prin votul persoanei care conduce întâlnirea. În general codul bunei
practici cere conducătorului întâlnirii să-şi folosească votul în sensul
menţinerii ‘status quo’-ului (adică a situaţiei prezente). Atunci când nu
există proceduri stabilite pentru situaţiile de balotaj, principiul status
quo-ului este cel care ar trebui respectat. În cazul unor probleme sau
situaţii noi, în care status quo-ul nu există, se obişnuieşte renunţarea (cel
puţin temporară) la adoptarea unei decizii.
Resursele umane - Aspecte legale
Ca persoane juridice si ONG-urile trebuie sa respecte toate legile
referitoare la personalul angajat. Codul Muncii este legea de baza ce
reglementeaza drepturile si obligatiile angajatorilor si angajatilor.
Toate legile referitoare la sanatatea si securitatea muncii se aplica si
angajatilor ONG-isti Legislaţia europeană interzice discriminarea la locul
de muncă: Directiva Consiliului 2000/43/EC din 29 iunie 2000 privind
implementarea principiului tratamentului egal al persoanelor, fără
deosebire de origine rasială sau etnică, Directiva Consiliului 2000/78/EC
din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea
tratamentului egal privind ocuparea forţei de muncă şi condiţiile de
muncă, Directivele în legătură cu egalitatea de tratament între femei şi
barbate, Legislaţia românească interzice discriminarea la locul de muncă:
Legea 202/2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi,
actualizată până în iulie 2006, Ordonanţa Guvernului 137/2000 privind
prevenirea şi combaterea tuturor formelor de discriminare, republicată

83
Tema 8: Principiile care stau la baza serviciilor sociale

Solidaritatea sociala: intreaga comunitate participa la sprijinirea

persoanelor care nu isi pot asigura singure nevoile sociale.
Centrarea pe familie si comunitate avand ca obiectiv intarirea si
dezvoltarea mediilor naturale de viata ale persoanelor (familia si
comunitatea). Din aceasta perspectiva, finalitatea serviciilor sociale este
dezvoltarea capacitatilor individuale de functionare si o mai buna

84
integrare sociala a individului cat si realizarea unui mediu social
suportiv.
Abordarea globala pornind de la premiza ca problemele unei persoane,
familii sau comunitati sunt interdependente si nu se pot trata separat. Din
acest motiv, interventia lucratorului social va porni de la diagnoza bazata
pe o intelegere globala a tuturor problemelor existente si, acolo unde este
nevoie, interventia lui va fi completata de servicii de asistenta sociala de
tip specializat.
Organizarea comunitara necesitatea de eficientizare a serviciilor sociale
prin organizarea lor la nivelul judetului si comunitatilor locale, prin
preluarea lor de catre autoritatile publice locale sau la nivel zonal iar,
acolo unde nu se poate, prin realizarea unui parteneriat intre mai multe
comunitati.
Parteneriatul activand o larga participare a mai multor institutii,
organizatii, autoritati, prieteni, vecini, colegi, familie, alti reprezentanti ai
societatii civile, a tuturor actorilor comunitari in vederea realizarii
obiectivelor propuse.
Complementaritatea realizata intre sistemul public si cel
neguvernamental. Sistemul public garanteaza acoperirea drepturilor
sociale, dezvolta si organizeaza serviciile prevazute de lege si sutine
financiar actiunile organizatiilor neguvernamentale. Astfel, atat sistemul
public de servicii sociale , cat si cel non-guvernamental,se poate inscrie
intr-o politica sociala unitara, coerenta, de sprijin eficient a celor aflati in
nevoie.
Lucrul in echipa bazat pe actiunea comuna a mai multor specialisti din
domenii diferite care pot da raspuns problemelor complexe ale
beneficiarilor. Resursele importante ale activitatii eficiente in echipa sunt
suportul reciproc profesional si uman, consultarea, luarea impreuna a
deciziilor cu privire la abordarea fiecarui caz.
Diversificarea activitatilor pe masura cresterii resurselor sistemul de
servicii sociale reprezinta un cadru institutional structurat in care
activitatile se diversifica pe masura aparitiei de noi resurse sau de noi
probleme; diversificarea problematicii necesita crearea unui management
eficient si eficace de sistem si nu trebuie sa conduca la infiintarea de noi
institutii noi, axate doar pe o anume nevoie sau categorie de beneficiar.
85
TIPURI DE SERVICII SOCIALE
Serviciile sociale pot fi servicii sociale cu caracter primar si servicii
sociale specializate, ambele categorii avand un caracter proactiv.
• Serviciile sociale cu caracter primar sunt serviciile sociale care
au drept scop prevenirea sau limitarea unor situatii de dificultate ori
vulnerabilitate, care pot duce la marginalizare sau excluziune sociala.
• Serviciile sociale specializate au drept scop mentinerea,
refacerea sau dezvoltarea capacitatilor individuale pentru depasirea unei
situatii de nevoie sociala.
Serviciile de ingrijire social medicala sunt servicii sociale specializate si
se adreseaza persoanelor varstnice, persoanelor cu handicap, bolnavilor
cronici, persoanelor care sufera de boli incurabile, copiilor cu nevoi
speciale, persoanelor victime ale violentei in familie.
Serviciile de ingrijire social-medicala sunt:
a) servicii sociale,
b) servicii medicale si
c) servicii conexe acestora.
Standarde de calitate - standarde generale
Ordinul nr. 383 din 06.iunie.2005 pentru aprobarea standardelor generale
de calitate privind serviciile sociale si a modalitatii de evaluare a
indeplinirii acestora de catre furnizori
Standarde de calitate - persoane cu handicap
Ordinul nr. 651 din 19.decembrie.2008 privind aprobarea Metodologiei
de monitorizare a implementarii standardelor specifice de calitate in
centrele pentru persoanele cu handicap
Ordinul nr. 559 din 22.octombrie.2008 privind aprobarea Standardelor
specifice de calitate pentru centrele rezidentiale, centrele de zi si
locuintele protejate pentru persoane adulte cu handicap
Ordinul nr. 175 din 12.iulie.2006 privind aprobarea Standardelor minime
de calitate pentru serviciile sociale la domiciliu pentru persoane adulte cu
handicap
Standarde minime obligatorii pentru asigurarea protectiei copilului la
asistentul maternal profesionist
Ordinul nr. 35 din 15.mai.2003 privind aprobarea Standardelor minime
obligatorii pentru asigurarea protectiei copilului la asistentul maternal
86
profesionist si a ghidului metodologic de implementare a acestor
standarde
Standarde de calitate - protectia victimelor violentei în familie
Ordinul nr. 383 din 12.iulie.2004 privind aprobarea standardelor de
calitate pentru serviciile sociale din domeniul protectiei victimelor
violentei in familie
Standarde de calitate - persoane varstnice
Ordinul nr. 246 din 27.martie.2006 privind aprobarea Standardelor
minime specifice de calitate pentru serviciile de ingrijire la domiciliu
pentru persoanele varstnice si pentru centrele rezidentiale pentru
persoanele varstnice
Standarde minime obligatorii privind managementul de caz in domeniul
protectiei copilului
Ordinul nr. 288 din 06.iulie.2006 pentru aprobarea Standardelor minime
obligatorii privind managementul de caz in domeniul protectiei
drepturilor copilului
Standarde minime obligatorii pentru centrele de zi
Ordinul nr. 24 din 04.martie.2004 pentru aprobarea Standardelor minime
obligatorii pentru centrele de zi
Standarde minime obligatorii privind serviciul pentru dezvoltarea
deprinderilor de viata independenta
Ordinul nr. 14 din 15.ianuarie.2007 pentru aprobarea Standardelor
minime obligatorii privind Serviciul pentru dezvoltarea deprinderilor de
viata independenta si a ghidului metodologic de implementare a acestor
standarde
Ordinul nr. 48 din 30.martie.2004 pentru aprobarea Standardelor minime
obligatorii privind serviciul pentru dezvoltarea deprinderilor de viata
independenta
Standarde minime obligatorii privind centrele de zi pentru copiii cu
dizabilitati
Ordinul nr. 25 din 09.martie.2004 pentru aprobarea Standardelor minime
obligatorii privind centrele de zi pentru copiii cu dizabilitati
Standarde minime obligatorii privind procedura adoptiei interne
Ordinul nr. 45 din 25.martie.2004 pentru aprobarea standardelor minime
obligatorii privind procedura adoptiei interne
87
Standardelor minime obligatorii pentru centrul maternal
Ordinul nr. 101 din 15.martie.2006 privind aprobarea Standardelor
minime obligatorii pentru centrul maternal si a Ghidului metodologic de
implementare a acestor standarde
Standarde minime obligatorii privind serviciile pentru protectia copilului
de tip rezidential
Ordinul nr. 21 din 26.februarie.2004 pentru aprobarea standardelor
minime obligatorii privind serviciile pentru protectia copilului de tip
rezidential
Standarde minime obligatorii privind centrul de primire in regim de
urgenta pentru copilul abuzat, neglijat si exploatat
Ordinul nr. 89 din 27.iulie.2004 pentru aprobarea Standardelor minime
obligatorii privind centrul de primire in regim de urgenta pentru copilul
abuzat, neglijat si exploatat
Ordinul nr. 177 din 16.decembrie.2003 privind aprobarea standardelor
minime obligatorii pentru telefonul copilului, standardelor minime
obligatorii privind centrul de consiliere pentru copilul abuzat, neglijat si
exploatat, precum si a standardelor minime obligatorii privind centrul de
resurse comunitare pentru prevenirea abuzului, neglijarii si exploatarii
copilului
Standarde minime obligatorii privind centrul de consiliere si sprijin
pentru parinti si copii
Ordinul nr. 289 din 06.iulie.2006 pentru aprobarea Standardelor minime
obligatorii privind centrul de consiliere si sprijin pentru parinti si copii si
a ghidului metodologic de implementare a acestor standarde
Standarde minime obligatorii privind centrul de pregatire si sprijinire a
reintegrarii sau integrarii copilului in familie
Ordinul nr. 287 din 06.iulie.2006 pentru aprobarea Standardelor minime
obligatorii privind centrul de pregatire si sprijinire a reintegrarii sau
integrarii copilului in familie, precum si a ghidului metodologic de
implementare a acestor standarde
Standarde minime obligatorii privind serviciile destinate protectiei
copiilor strazii
Ordinul nr. 132 din 07.aprilie.2005 pentru aprobarea standardelor
minime obligatorii privind serviciile destinate protectiei copiilor strazii
88
Serviciile de asistenta sociala in contextul sistemului de protectie
sociala
Serviciile de asistenta sociala in contextul sistemului de protectie sociala
În cadrul sistemului de protecţie socială, serviciile de asistenţă socială
ocupă un loc aparte.
Sistemul de protecţie socială are ca obiectiv susţinerea persoanelor,
grupurilor sau comunităţilor aflate în situaţie de dificultate şi care nu pot
să desfăşoare prin resurse proprii o viaţă la standarde minime considerate
a fi normale.
Protecţia socială se realizează prin mai multe mijloace. O primă mare
diviziune a mijloacelor de protecţie socială este cea între beneficii sociale
financiare şi servicii sociale.
a) Beneficiile sociale financiare cuprind transferurile în bani sau în
bunuri către persoanele care prezintă un important deficit de surse
financiare. Cu alte cuvinte, ele nu deţin capacitatea de a obţine prin efort
propriu minimul de resurse financiare necesare unei vieţi decente.

Beneficiile sociale financiare sunt şi ele de mai multe tipuri:

- Beneficiile sociale contributorii (din sistemul de asigurări sociale)
reprezintă un înlocuitor al veniturilor obţinute prin activitatea proprie, în
condiţiile în care acest lucru nu mai este posibil datorită unor împrejurări
ale vieţii: vârstă, îmbolnăvire, pierdere a locului de muncă. Beneficiile de
asigurări sociale iau forma pensiilor, ajutorului de boală, ajutorului de
şomaj. Aceste beneficii sunt oferite cu stricta condiţie a participării la un
fond comun de asigurări sociale în perioadele active ale vieţii, fiind
proporţionale cu mărimea acestor contribuţii la fondul comun.
- Beneficii sociale non-contributorii sunt acordate celor aflaţi în
nevoie, în funcţie de mărimea acestei nevoi, fără obligaţia vreunei
contribuţii prealabile. Asemenea beneficii sunt: ajutorul social, alocaţiile
pentru copii, bursele de studiu, alte compensaţii cum sunt gratuităţile sau
reducerile/subvenţiile de preţuri(locuinţe sociale, transport, bilete la
manifestări culturale, subvenţii pentru chirii, pentru întreţinerea locuinţei
etc.). Sistemul beneficiilor sociale non-contributorii sunt desemnate prin
termenul general de asistenţă socială, spre deosebire de sistemul
89
beneficiilor contributorii care sunt desemnate prin termenul de asigurări
sociale.
b) Serviciile sociale cuprind o largă gamă de servicii oferite de
colectivitate, în mare
măsură în afara sistemului economic. Există trei mari categorii de
servicii sociale: învăţământ,sănătate şi asistenţă socială. Serviciile de
asistenţă socială reprezintă deci cel de-al treilea marepilon al serviciilor
sociale.

Dacă beneficiile financiare suplinesc un deficit de resurse financiare ale

persoanei, serviciile se adresează unui deficit de capacităţi. Ele au ca
obiect dezvoltarea, corectarea, refacerea capacităţilor individuale şi
colective pentru o viaţa normală şi autosuficientă. Învăţământul dezvoltă
capacităţile intelectuale, sociale şi tehnice de acţiune.

Sănătatea asigură integritatea capacităţilor fizice de viaţă, prevenirea şi

recuperarea deteriorării acestor capacităţi. Serviciile de asistenţă socială
corectează, dezvoltă şi consolidează capacităţile personale şi sociale de
funcţionare normală şi eficientă într-un mediu social dat. Ele sprijină
persoanele şi comunităţile să rezolve problemele complexe şi dificile
care intervin în cursul vieţii şi pentru care capacităţile existente nu sunt
suficiente; susţin refacerea capacităţilor deteriorate, susţin funcţionarea
acceptabilă acestora în condiţii de viaţă dificile.

Suportul social al persoanelor aflate în dificultate nu se face numai prin

transferul de resurse financiare(bani sau bunuri), ci şi prin servicii de
asistenţă socială. Situaţia de dificultate, inclusiv cea de sărăcie, nu se
datorează exclusiv lipsei de resurse financiare, ci şi lipsei de capacităţi
personale şi colective de a face faţă problemelor vieţii.

Serviciile de asistenţă socială au ca obiectiv refacerea şi dezvoltarea

capacităţilor persoanelor, familiilor, colectivităţii de a înţelege natura
problemelor cu care se confruntă, de a identifica soluţiile constructive şi
de a-şi dezvolta capacităţile personale şi colective de a rezolva aceste

90
probleme. Într-un anume fel, asistenţa socială reprezintă într-o mare
măsură un tip specific de terapie socială.

Serviciile de asistenţă socială iau două forme relativ distincte: servicii de

asistenţă în mediul natural de viaţă(în familie, acasă, la şcoală, la locul de
muncă) şi servicii în instituţii de asistenţă socială, oferind, în cazuri
extreme, un loc special protejat pentru persoanle care nu pot, temporar
sau permanent să trăiască într-un mediu social natural. Instituţiile de
asistenţă socială sunt case pentru vârstnici, case pentru copiii abandonaţi,
instituţii pentru copiii sau persoanele cu dizabilităţi severe, instituţii de
resocializare a copiilor şi adolescenţilor cu deviaţii comportamentale etc..

Dintr-o altă perspectivă, serviciile de asistenţă socială împreună cu

sistemul de beneficii sociale non-contributorii formează sistemul global
al asistenţei sociale. În sens larg, asistenţa socială reprezintă totalitatea
mijloacelor utilizate de o colectivitate (transferuri financiare şi servicii)
de suport pentru persoanele, grupurile şi comunităţile aflate în situaţie de
dificultate şi care nu pot să depăşească această situaţie prin resurse
proprii. În acest sens general, asistenţa socială se referă la ansamblul
instituţiilor, programelor, măsurilor, activităţilor profesionalizate de
protejare a persoanelor, grupurilor, comunităţilor cu probleme speciale,
aflate temporar în dificultate şi care, datorită unor cauze de natură
economică, socio-culturală, biologică sau psihologică nu au posibilitatea
de a realiza prin mijloace şi eforturi proprii un mod normal, decent de
viaţă. Obiectivul central al intervenţiei asistenţei sociale este de sprijini
pe cei aflaţi în nevoie să obţină condiţiile necesare unei vieţi decente,
autosuficiente, ajutându-i să-şi dezvolte propriile capacităţi şi competenţe
pentru o funcţionare socială corespunzătoare.

În termen general, se poate spune că asistenţa socială intervine pentru a

corecta deficitul de resurse, fie că este vorba de resurse financiare sau de
resurse de capacităţi de acţiune.
Următoarele categorii sunt de regulă beneficiarii asistenţei sociale:
- Familiile sărace;
- Persoanele lipsite de locuinţă, în incapacitate de a o obţine;
91
- Copiii care trăiesc într-un mediu familial/social advers,
abandonaţi şi instituţionalizaţi;
- Minorii delicvenţi;
- Tinerii neintegraţi social;
- Persoanele dependente de drog, alcool;
- Persoanele abuzate fizic, sexual;
- Persoanele cu handicap fizic sau mintal;
- Persoanele cu boli cronice fără susţinători legali;
- Persoanele bătrâne neajutorate;
- Persoanele care au suferit în urma unor calamităţi naturale,
sociale, persecuţii şi discriminări de orice tip.

Aceste categorii de persoane, pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă, nu

pot duce o viaţă activă, independentă, fără un ajutor din exterior.
Asistenţa socială reprezintă un mod operativ de punere în aplicare a
programelor de protecţie socială pentru persoanele/grupurile menţionate
mai sus. Ea asigură astfel prin serviciile specializate, atenuarea parţială a
dezechilibrelor grave dintre nevoi şi resurse, depăşirea perioadelor de
criză, posibilitatea de refacere a forţelor proprii pentru integrarea
normală în viaţa socială.
Sistemul asistenţei sociale are la bază următoarele caracteristici
structurale: din fondurile bugetare de stat sau din cele obţinute voluntar
de la indivizi/comunitate sunt sprijinite persoanele în nevoie în raport cu
necesităţile lor.

În acest caz prestaţia se face în funcţie de nevoile existente conform

principiului solidarităţii, nefiind condiţionată sau dimensionată în raport
cu vreo contribuţie personală anterioară, ca în cazul asigurărilor sociale.
Sprijinul acordat persoanelor în nevoie prin sistemul asistenţei sociale, de
regulă, nu este precizat decât în limite generale prin lege, urmând a fi
specificat prin analiza de la caz la caz a situaţiilor concrete, prin anchete
sociale efectuate de specialişti sau prin proceduri de testare a resurselor
de venituri. Excepţie fac beneficiile sociale categoriale cum sunt de
exemplu alocaţiile pentru copii.

92
Asistenţa socială se poate plasa la diferite niveluri: la nivelul individului-
asistenţă personalizată (asistenţă economică, morală, psihologică pentru
persoanele în nevoie: săraci, şomeri, cei dependenţi de drog, alcool, cei
cu probleme de integrare în muncă, victime ale abuzurilor de orice fel,
ale discriminărilor sociale, rasiale etc.); la nivel interpersonal şi de grup-
consiliere şi terapii de familie, ale cuplului, ale grupurilor marginalizate;
la nivel comunitar- mobilizarea energiilor individuale şi colective pentru
rezolvarea problemelor comunităţii, rezolvarea conflictelor etnice,
grupale.

Transferul de beneficii sociale financiare, adesea distinct de serviciile de

asistenţă socială, poate fi, şi adesea şi este, susţinut şi chiar împletit cu
acestea din urmă. Serviciile de asistenţă socială pot oferi un suport social
mult mai focalizat pe nevoile afective ale persoanei şi mai orientat spre
satisfacerea acestora. În locul testării administrativ-birocratice a nevoilor
pe care se bazează sistemul de ajutor social, asistentul social poate
promova o testare înalt personalizată a nevoii, prin considerarea
componentelor individuale, sociale, familiale.

Serviciile de asistenţă socială completează transferul de resurse cu

recuperarea şi dezvoltarea capacităţilor de viaţă activă; poate mobiliza o
pluralitate de resurse personale şi colective, asigură o utilizare mai
eficientă a resurselor.

Serviciile de asistenţă socială reprezintă un component extrem de

important al abordării de tip activ a problemelor sociale. Ele restaurează
capacitatea de viaţă autonomă, depăşirea sau evitarea situaţiilor de
dependenţă, reinserţia socială. În această perspectivă, asistenţa socială
contribuie la dezvoltarea capacităţilor individuale şi colective de
soluţionare pozitivă a problemelor socio-umane.

Serviciile de asistenţă socială intervin în două tipuri distincte de situaţii:

a) Situaţii excepţionale, de urgenţă- copii abandonaţi sau abuzaţi victime
ale actelor

93
criminale; femei abuzate, victime ale violenţei sau violate; copii şi
adolescenţi antrenaţi înacţiuni criminale; dispariţia bruscă a condiţiilor
elementare de viaţă (persoane „aruncate în stradă', mai ales femei cu
copii, victime ale dezastrelor naturale sau sociale, ale părinţilor cu
probleme de creştere a copiilor; copii cu dificultăţi de integrare socială
sau şcolară etc. In aceste momente de dificultate extremă, în care
persoanele sau comunităţile se află, fiind lipsite de resursele elementare
de viaţă, asistenţa socială intervine cu un suport înalt focalizat şi
personalizat.

Asistenţa socială combină astfel resursele financiare de urgenţă, cu

resursele instituţionale şi cele de suport profesionalizat.
b) Situaţii de dificultate cronică, dublate de deficitul de capacităţi proprii
de depăşire a dificultăţilor- deficit cronic de resurse, în mod special
situaţiile de sărăcie, copii lipsiţi de familie, persoane dependente de drog,
persoane eliberate din închisoare, mame singure, bătrâni care s-au izolat
progresiv, cu capacităţi deteriorate de a duce o viaţă independentă.

În ultimele 5-6 decenii, asistenţa socială a devenit obiectul unei

profesiuni cu un înalt grad de complexitate, similară profesiunilor din
celelalte două sisteme de servicii sociale: doctorul şi profesorul.
Asistentul social, format printr-un sistem de învăţământ superior de tip
universitar (tot mai rar de nivel post-liceal sau colegiu), a devenit în
societăţile moderne unul dintre profesioniştii cei mai importanţi în
procesul de menţinere, consolidare şi dezvoltare a ţesăturii complexe a
societăţii moderne.
În gama largă a serviciilor sociale, serviciile de asistenţă socială au
crescut ca importanţă în contextul societăţilor moderne. Stresul în
creştere, provocat de riscul multiplu, devenit parametru definitoriu al
unei lumi tot mai dinamice şi globalizate, rapida nuclearizare a familiei,
însoţită de dispariţia reţelei suportive a familiei lărgite, pe de o parte, dar
şi multiplicarea resurselor sociale şi sporirea valorii asigurării unei vieţi
demne bazate pe o bunăstare minimă, pe de altă parte, sunt factori care
acţionează conjugat la dezvoltarea spectaculoasă a sistemului de asistenţă
socială.
94
Societatea modernă, caracterizată de posibilităţi de prosperitate de masă
fără precedent în istorie, se confruntă însă cu procese tot mai
îngrijorătoare: excluziunea socială generată de sărăcia severă cronicizată,
de criminalitate şi de variate discriminări sociale, dar şi autoexcluziunea
determinată de eşecul individual cronic, de dependenţa de droguri sau
chiar de autoghetoizarea cultural-etnică şi religioasă. În prevenirea şi
combaterea acestor patologii sociale şi personale profesia de asistent
social a devenit tot atât de vitală ca şi cea a medicului.

Costul plătit pentru creşterea rapidă a eficienţei tuturor activităţilor

sociale este multiplicarea situaţiilor de risc individual şi colectiv.

Reinserţia într-o societate extrem de dinamică, unde eşecul este aspru

penalizat, în care bunăstarea personală depinde tot mai mult de efortul
individual actual, este un obiectiv care a explodat în complexitate şi care
nu poate fi realizat decât printr-o tehnologie de intervenţie înalt
performantă.

Tema 9: Serviciile de asistenta sociala in contextul sistemului de

protectie sociala

In cadrul sistemului de protectie sociala, serviciile de asistenta sociala

ocupa un loc aparte.

Sistemul de protectie sociala are ca obiectiv sustinerea persoanelor,

grupurilor sau comunitatilor aflate in situatie de dificultate si care nu pot
sa desfasoare prin resurse proprii o viata la standarde minime considerate
a fi normale. Protectia sociala se realizeaza prin mai multe mijloace. O
95
prima mare diviziune a mijloacelor de protectie sociala este cea intre
beneficii sociale financiare si servicii sociale.

a) Beneficiile sociale financiare cuprind transferurile in bani sau

in bunuri catre persoanele care prezinta un important deficit de surse
financiare. Cu alte cuvinte, ele nu detin capacitatea de a obtine prin efort
propriu minimul de resurse financiare necesare unei vieti decente.
Beneficiile sociale financiare sunt si ele de mai multe tipuri:

- Beneficiile sociale contributorii (din sistemul de asigurari sociale)

reprezinta un inlocuitor al veniturilor obtinute prin activitatea proprie, in
conditiile in care acest lucru nu mai este posibil datorita unor imprejurari
ale vietii: varsta, imbolnavire, pierdere a locului de munca. Beneficiile de
asigurari sociale iau forma pensiilor, ajutorului de boala, ajutorului de
somaj. Aceste beneficii sunt oferite cu stricta conditie a participarii la un
fond comun de asigurari sociale in perioadele active ale vietii, fiind
proportionale cu marimea acestor contributii la fondul comun.

- Beneficii sociale non-contributorii sunt acordate celor aflati in

nevoie, in functie de marimea acestei nevoi, fara obligatia vreunei
contributii prealabile. Asemenea beneficii sunt: ajutorul social, alocatiile
pentru copii, bursele de studiu, alte compensatii cum sunt gratuitatile sau
reducerile/subventiile de preturi(locuinte sociale, transport, bilete la
manifestari culturale, subventii pentru chirii, pentru intretinerea locuintei
etc.). Sistemul beneficiilor sociale non-contributorii sunt desemnate prin
termenul general de asistenta sociala, spre deosebire de sistemul
beneficiilor contributorii care sunt desemnate prin termenul de asigurari
sociale.

b) Serviciile sociale cuprind o larga gama de servicii oferite de

colectivitate, in mare masura in afara sistemului economic. Exista trei
mari categorii de servicii sociale: invatamant, sanatate si asistenta
sociala. Serviciile de asistenta sociala reprezinta deci cel de-al treilea
mare pilon al serviciilor sociale.

96
 Daca beneficiile financiare suplinesc un deficit de resurse
financiare ale persoanei, serviciile se adreseaza unui deficit de capacitati.
Ele au ca obiect dezvoltarea, corectarea, refacerea capacitatilor
individuale si colective pentru o viata normala si autosuficienta.
Invatamantul dezvolta capacitatile intelectuale, sociale si tehnice de
actiune. Sanatatea asigura integritatea capacitatilor fizice de viata,
prevenirea si recuperarea deteriorarii acestor capacitati. Serviciile de
asistenta sociala corecteaza, dezvolta si consolideaza capacitatile
personale si sociale de functionare normala si eficienta intr-un mediu
social dat. Ele sprijina persoanele si comunitatile sa rezolve problemele
complexe si dificile care intervin in cursul vietii si pentru care
capacitatile existente nu sunt suficiente; sustin refacerea capacitatilor
deteriorate, sustin functionarea acceptabila acestora in conditii de viata
dificile.

Suportul social al persoanelor aflate in dificultate nu se face

numai prin transferul de resurse financiare(bani sau bunuri), ci si prin
servicii de asistenta sociala. Situatia de dificultate, inclusiv cea de
saracie, nu se datoreaza exclusiv lipsei de resurse financiare, ci si lipsei
de capacitati personale si colective de a face fata problemelor vietii.
Serviciile de asistenta sociala au ca obiectiv refacerea si dezvoltarea
capacitatilor persoanelor, familiilor, colectivitatii de a intelege natura
problemelor cu care se confrunta, de a identifica solutiile constructive si
de a-si dezvolta capacitatile personale si colective de a rezolva aceste
probleme. Intr-un anume fel, asistenta sociala reprezinta intr-o mare
masura un tip specific de terapie sociala.

Serviciile de asistenta sociala iau doua forme relativ distincte:

servicii de asistenta in mediul natural de viata(in familie, acasa, la scoala,
la locul de munca) si servicii in institutii de asistenta sociala, oferind, in
cazuri extreme, un loc special protejat pentru persoanle care nu pot,
temporar sau permanent sa traiasca intr-un mediu social natural.
Institutiile de asistenta sociala sunt case pentru varstnici, case pentru
copiii abandonati, institutii pentru copiii sau persoanele cu dizabilitati

97
severe, institutii de resocializare a copiilor si adolescentilor cu deviatii
comportamentale etc..

Dintr-o alta perspectiva, serviciile de asistenta sociala impreuna

cu sistemul de beneficii sociale non-contributorii formeaza sistemul
global al asistentei sociale. In sens larg, asistenta sociala reprezinta
totalitatea mijloacelor utilizate de o colectivitate(transferuri financiare si
servicii) de suport pentru persoanele, grupurile si comunitatile aflate in
situatie de dificultate si care nu pot sa depaseasca aceasta situatie prin
resurse proprii. In acest sens general, asistenta sociala se refera la
ansamblul institutiilor, programelor, masurilor, activitatilor
profesionalizate de protejare a persoanelor, grupurilor, comunitatilor cu
probleme speciale, aflate temporar in dificultate si care, datorita unor
cauze de natura economica, socio-culturala, biologica sau psihologica nu
au posibilitatea de a realiza prin mijloace si eforturi proprii un mod
normal, decent de viata. Obiectivul central al interventiei asistentei
sociale este de sprijini pe cei aflati in nevoie sa obtina conditiile necesare
unei vieti decente, autosuficiente, ajutandu-i sa-si dezvolte propriile
capacitati si competente pentru o functionare sociala corespunzatoare.

In termen general, se poate spune ca asistenta sociala intervine

pentru a corecta deficitul de resurse, fie ca este vorba de resurse
financiare sau de resurse de capacitati de actiune.

Urmatoarele categorii sunt de regula beneficiarii asistentei

sociale:
 Familiile sarace;
 Persoanele lipsite de locuinta, in incapacitate de a o obtine;
 Copiii care traiesc intr-un mediu familial/social advers,
abandonati si institutionalizati;
 Minorii delicventi;
 Tinerii neintegrati social;
 Persoanele dependente de drog, alcool;
 Persoanele abuzate fizic, sexual;
 Persoanele cu handicap fizic sau mintal;
98
  Persoanele cu boli cronice fara sustinatori legali;
 Persoanele batrane neajutorate;
 Persoanele care au suferit in urma unor calamitati naturale,
sociale, persecutii si discriminari de orice tip.

Aceste categorii de persoane, pe o perioada mai scurta sau mai

lunga, nu pot duce o viata activa, independenta, fara un ajutor din
exterior. Asistenta sociala reprezinta un mod operativ de punere in
aplicare a programelor de protectie sociala pentru persoanele/grupurile
mentionate mai sus. Ea asigura astfel prin serviciile specializate,
atenuarea partiala a dezechilibrelor grave dintre nevoi si resurse,
depasirea perioadelor de criza, posibilitatea de refacere a fortelor proprii
pentru integrarea normala in viata sociala.

Sistemul asistentei sociale are la baza urmatoarele caracteristici

structurale: din fondurile bugetare de stat sau din cele obtinute voluntar
de la indivizi/comunitate sunt sprijinite persoanele in nevoie in raport cu
necesitatile lor.

In acest caz prestatia se face in functie de nevoile existente

conform principiului solidaritatii, nefiind conditionata sau dimensionata
in raport cu vreo contributie personala anterioara, ca in cazul asigurarilor
sociale. Sprijinul acordat persoanelor in nevoie prin sistemul asistentei
sociale, de regula, nu este precizat decat in limite generale prin lege,
urmand a fi specificat prin analiza de la caz la caz a situatiilor concrete,
prin anchete sociale efectuate de specialisti sau prin proceduri de testare
a resurselor de venituri. Exceptie fac beneficiile sociale categoriale cum
sunt de exemplu alocatiile pentru copii.

Asistenta sociala se poate plasa la diferite niveluri: la nivelul

individului- asistenta personalizata (asistenta economica, morala,
psihologica pentru persoanele in nevoie: saraci, someri, cei dependenti
de drog, alcool, cei cu probleme de integrare in munca, victime ale
abuzurilor de orice fel, ale discriminarilor sociale, rasiale etc.); la nivel
interpersonal si de grup- consiliere si terapii de familie, ale cuplului, ale
99
grupurilor marginalizate; la nivel comunitar- mobilizarea energiilor
individuale si colective pentru rezolvarea problemelor comunitatii,
rezolvarea conflictelor etnice, grupale.
Transferul de beneficii sociale financiare, adesea distinct de
serviciile de asistenta sociala, poate fi, si adesea si este, sustinut si chiar
impletit cu acestea din urma. Serviciile de asistenta sociala pot oferi un
suport social mult mai focalizat pe nevoile afective ale persoanei si mai
orientat spre satisfacerea acestora. In locul testarii administrativ-
birocratice a nevoilor pe care se bazeaza sistemul de ajutor social,
asistentul social poate promova o testare inalt personalizata a nevoii, prin
considerarea componentelor individuale, sociale, familiale. Serviciile de
asistenta sociala completeaza transferul de resurse cu recuperarea si
dezvoltarea capacitatilor de viata activa; poate mobiliza o pluralitate de
resurse personale si colective, asigura o utilizare mai eficienta a
resurselor.

Serviciile de asistenta sociala reprezinta un component extrem de

important al abordarii de tip activ a problemelor sociale. Ele restaureaza
capacitatea de viata autonoma, depasirea sau evitarea situatiilor de
dependenta, reinsertia sociala. In aceasta perspectiva, asistenta sociala
contribuie la dezvoltarea capacitatilor individuale si colective de
solutionare pozitiva a problemelor socio-umane.

Serviciile de asistenta sociala intervin in doua tipuri distincte de

situatii:
a) Situatii exceptionale, de urgenta- copii abandonati sau abuzati
victime ale actelor criminale; femei abuzate, victime ale violentei sau
violate; copii si adolescenti antrenati in actiuni criminale; disparitia
brusca a conditiilor elementare de viata (persoane ‘aruncate in strada’,
mai ales femei cu copii, victime ale dezastrelor naturale sau sociale, ale
parintilor cu probleme de crestere a copiilor; copii cu dificultati de
integrare sociala sau scolara etc.. in aceste momente de dificultate
extrema, in care persoanele sau comunitatile se afla, fiind lipsite de
resursele elementare de viata, asistenta sociala intervine cu un suport
inalt focalizat si personalizat.
100
 Asistenta sociala combina astfel resursele financiare de urgenta,
cu resursele institutionale si cele de suport profesionalizat.

b) Situatii de dificultate cronica, dublate de deficitul de capacitati

proprii de depasire a dificultatilor- deficit cronic de resurse, in mod
special situatiile de saracie, copii lipsiti de familie, persoane dependente
de drog, persoane eliberate din inchisoare, mame singure, batrani care s-
au izolat progresiv, cu capacitati deteriorate de a duce o viata
independenta.

In ultimele 5-6 decenii, asistenta sociala a devenit obiectul unei

profesiuni cu un inalt grad de complexitate, similara profesiunilor din
celelalte doua sisteme de servicii sociale: doctorul si profesorul.
Asistentul social, format printr-un sistem de invatamant superior de tip
universitar(tot mai rar de nivel post-liceal sau colegiu), a devenit in
societatile moderne unul dintre profesionistii cei mai importanti in
procesul de mentinere, consolidare si dezvoltare a tesaturii complexe a
societatii moderne.

In gama larga a serviciilor sociale, serviciile de asistenta sociala

au crescut ca importanta in contextul societatilor moderne. Stresul in
crestere, provocat de riscul multiplu, devenit parametru definitoriu al
unei lumi tot mai dinamice si globalizate, rapida nuclearizare a familiei,
insotita de disparitia retelei suportive a familiei largite, pe de o parte, dar
si multiplicarea resurselor sociale si sporirea valorii asigurarii unei vieti
demne bazate pe o bunastare minima, pe de alta parte, sunt factori care
actioneaza conjugat la dezvoltarea spectaculoasa a sistemului de asistenta
sociala. Societatea moderna, caracterizata de posibilitati de prosperitate
de masa fara precedent in istorie, se confrunta insa cu procese tot mai
ingrijoratoare: excluziunea sociala generata de saracia severa cronicizata,
de criminalitate si de variate discriminari sociale, dar si autoexcluziunea
determinata de esecul individual cronic, de dependenta de droguri sau
chiar de autoghetoizarea cultural-etnica si religioasa. In prevenirea si

101
combaterea acestor patologii sociale si personale profesia de asistent
social a devenit tot atat de vitala ca si cea a medicului.

Costul platit pentru cresterea rapida a eficientei tuturor

activitatilor sociale este multiplicarea situatiilor de risc individual si
colectiv. Reinsertia intr-o societate extrem de dinamica, unde esecul este
aspru penalizat, in care bunastarea personala depinde tot mai mult de
efortul individual actual, este un obiectiv care a explodat in complexitate
si care nu poate fi realizat decat printr-o tehnologie de interventie inalt
performanta.

Tema 10: Reabilitarea persoanelor consumatoare de droguri.

Reinsertia socioprofesionala a consumatorului de droguri

În viitorul imediat apropiat, în urma cercetărilor realizate,

considerăm că o atenţie sporită va trebui acordată următoarelor aspecte:
102
 Facilitarea accesului nediscriminatoriu al consumatorilor de
droguri la serviciile de reducere a riscurilor asociate consumului,
în special prin: diversificarea serviciilor specializate şi
extinderea acestora în plan teritorial, creşterea disponibilităţii la
vânzare a seringilor în farmacii, creşterea numărului de medici
abilitaţi să prescrie agonişti de opiacee (metadonă, inclusiv
lichidă);
 Creşterea toleranţei faţă de consumatori, în scopul menţinerii în
programele de reducere a riscurilor asociate consumului de
droguri, accesul nediscriminatoriu la tratament pentru utilizatorii
de droguri, incluzând aici şi tratamentul afecţiunilor asociate
consumului de droguri injectabile (în special hepatitele B şi C).
 Deplasarea accentului către abordări pragmatice, orientate spre
rezultate, spre decizia informată a consumatorului privind
integrarea acestuia în programele de reabilitare, precum şi către
dezvoltarea implementării de programe centrate pe nevoile
consumatorilor. Aceste demersuri vor urmări integrarea
măsurilor de reducere a cererii cu cele de reducere a ofertei,
precum şi integrarea şi armonizarea măsurilor legislative cu cele
organizatorice;
 Extinderea programelor în penitenciare, inclusiv prin preluarea
modelelor de bune practici existente la nivelul statelor din
regiune;
 Dezvoltarea colaborării interinstituţionale şi implementarea unei
metodologii comune (Inspectoratul General al Poliţiei Române,
Agenţia Naţională Antidrog, Ministerul Sănătăţii), precum şi
constituirea unui sistem eficace de colaborare între instituţiile
medicale, legale, poliţie şi ONG-uri în vederea obţinerii de
rezultate mai bune în prevenirea consumului de droguri;
 O mai bună pregătire a personalului din Inspectoratul General al
Poliţiei Române, instruirea, teoretică şi practică cu privire la
semnele de recunoaştere a consumatorului de droguri;
 Pregătirii personalului medical, instruirea profesională a
medicilor din camera de gardă şi serviciile ambulatorii pentru
recoltarea probelor biologice în mod oportun, în condiţiile
103
 elaborării şi acreditării, în prealabil, a unei metodologii
(Ministerul Sănătăţii şi Agenţia Naţională Antidrog); instruirea
farmaciştilor şi realizarea unui ghid pentru medicii de familie cu
privire la medicaţia diferenţiată a pacienţilor care sunt
consumatori de droguri;
 Creşterea nivelului de educaţie în şcoli cu privire la consecinţele
consumului de droguri, precum şi introducerea unui curs în
curricula universitară pe tema efectelor consumului de droguri;
 Realizarea de studii cu privire la influenţa drogurilor şi efectele
drogurilor ilegale, precum şi crearea şi dotarea corespunzătoare a
laboratoarelor toxicologice din România, care să corespundă
standardelor UE, în vederea depistării drogurilor ilicite.
 Alocarea unor resurse financiare provenite din accizele de la
băuturi alcoolice şi tutun în vederea achiziţionării de testere
antidrog sau a dezvoltării de campanii de informare în rândul
tinerilor, precum şi pentru achitarea expertizelor efectuate de
unităţile specializate.
 Continuarea demersului de conştientizare la nivelul populaţiei
asupra pericolului consumului de droguri prin educarea
preventivă în emisiuni radio şi TV cu tematică religioasă şi prin
implicarea, atât a organizaţiilor creştine, în educaţia antidrog şi
în activităţi specifice de voluntariat, cât şi a profesorilor de
religie şi a preoţilor parohi, în realizarea, cu mijloace specifice, a
unor activităţi de prevenire a consumului de droguri în rândul
elevilor;
 Promovarea prioritară a proiectelor ce vizează timpul liber al
copiilor şi tinerilor.
 Intensificarea demersurilor Guvernului în colaborare cu parteneri
neguvernamentali în vederea respectării dispoziţiilor legale în
domeniu, precum şi pentru realizarea de programe de prevenire a
consumului de droguri.
 Servicii socio-medicale acordate persoanelor dependente
de drog

104
 Dacă analizăm structura serviciilor specializate în lucrul cu
persoanele dependente de drog, putem menţiona realizările pe care
le-a obţinut practica ţărilor europene. Organizarea sistemului
serviciilor socio-medicale diferă de la o ţară la alta.
În Franţa, se depune un efort considerabil în crearea
centrelor de supervizare a bolnavilor dependenţi. O popularitate
mai mare are practica reabilitării dependenţilor de droguri în
familie, în 1987, acest subiect a fost văzut de către Ministerul
Afacerilor Sociale, care a menţionat că reabilitatea dependenţilor
în familie nu este numai o formă de susţinere socială, ci o alegere
făcută conştient de ei, astfel, încît bolnavul face un contract cu
„grupul de tratament”. Participarea familiei „primitoare” în
procesul terapeutic se bazează pe caracterul individual al
bolnavului. Aceste familii primesc un suport financiar din partea
statului.
Programele din Germania accentuează nevoia de domiciliu
şi a unui loc de muncă pentru dependenţii de droguri. De aceea a
apărut nevoia în oraşele mari, să se creeze locuinţe speciale pentru
bolnavii fără casă – locuinţe de dormit, temporare, încăperi pentru
acordarea ajutorului sanitar, centre consultative pentru ajutorarea
dependenţilor de droguri – să obţină o profesie, respectiv un loc de
muncă. Programele naţionale au fost completate de către
iniţiativele organizaţiilor sociale.
În Germania s-au format grupe mici de cooperare a
diferiţilor specialişti, care realizează programe de ajutoare a
dependenţilor de drog. Ele au apărut din cauza neeficacităţii
programelor naţionale şi se numesc „KON DROPS”. Factorul
comun al acestor grupe este tendinţa de a stimula interesul spre un
mod de viaţă sănătos.
Astfel, se organizează activităţi culturale, sportive,
turistice, se formează grupuri de interes. Asistenţa socială este
orientată spre rezolvarea diferitelor nevoi, probleme ale
105
pacienţilor, în acest fel climatul binefăcător, atmosfera de îngrijire
devin factorii de succes în tratarea dependenţelor de droguri.
Aceste grupe de ajutor există pe baza finanţării private, însă
deseori statul le acordă ajutor.
În Italia, la sfîrşitul anilor 70 ai secolului trecut a început
deschiderea spitalelor staţionare de psihiatrie pentru dependenţii de
drog. Bolnavii însă nu erau predispuşi să apeleze la ele din cauza
statutului lor de „bolnavi psihic”. De aceea în 1978, în oraşul
Triesta a fost fondată o cooperativă pentru dependenţii de droguri.
Un exemplu deosebit în acordarea serviciilor speciale
acordate dependenţilor de droguri, este SUA.
În SUA, există programe de spitalizare, numite „in
pacient”, Centrele de Sănătate Mintală din Comunitate, Centrele
specializate în reabilitatea persoanelor dependente de droguri şi
câteva spitale specializate în sănătatea mintală acordă programe de
tratament pacienţilor numite „uşile închise”. Dezintoxicarea
durează de la 24 de ore pînă la trei săptămîni. Ea depinde de gradul
de adicţie a pacientului. O îngrijire adiţională a pacienţilor dureză
2-3 săptămîni, într-un anturaj unde drogurile nu sunt valabile.
Aceasta este foarte costisitoare. Aceste programe sunt oferite de
Centre de Sănătate Mintală din Comunitate, Centre specializate în
reabilitarea persoanelor dependente de droguri şi cîteva spitale
specializate în sănătatea mintală precum şi de clinici pentru abuzul
de substanţe psihoactive.
Programele „Self-help” de autosusţinere,acordă ajutor
persoanelor anonime şi includ mai multe grupuri de autosusţinere
pentru persoanele dependente de droguri ca: Narcotic Anonims,
Synon, Postsmokers Anonyms, Pills Anonims. Un rol important în
reabilitarea dependenţilor de droguri îl au comunităţile terapeutice.
Există programe rezidenţiale de tratare pe termen lung, cu durata
de 12-18 luni. Comunităţile terapeutice pun accentul pe
schimbarea stilului de viaţă şi pe învăţarea persoanei de a primi
106
recompense în viaţa de zi cu zi , aşa că să nu aibă nevoie de a mai
apela la droguri. Acest proces poate fi descris astfel: anturajul e
confruntare constantă care tinde să strice peretele, care acoperă
întreaga persoană. Un individ poate, de exemplu, să apară crud,
pentru a continua viaţa în stradă. De fapt, această imagine trebuie
să fie deteriorată. Sentimentele care aduc durere, de exemplu
singuratatea, frica, depresia, trebuie să fie expuse, eliberate, să fie
redate, eventual permiţându-i individului să fie sincer cu sine
însuşi, fără a purta vreo mască.
Este dificil a măsura succesele acestui program, fiindcă
mulţi renunţă la el după o anumită perioadă, dar sunt dovezi că cei
care au trecut acest program obţin succese în găsirea unui loc de
muncă şi nu reîncep a se droga.
Un alt program Halfway Hauses asistă pe cei care au fost
spitalizaţi şi dezintoxicaţi ca să se reintegreze în comunitate.
Aceste case oferă servicii de consiliere (atât individuală, cât şi de
grup), pentru a-i ajuta pe rezidenţi să nu consume droguri şi să se
concentreze asupra problemelor personale cu care se confruntă.
Rezidenţii de asemenea, participă la training-uri vocaţionale,
primesc asistenţă în găsirea unui loc de muncă, precum şi
domiciliu. Multe case „Halfway” angajează ca lucrători foşti
dependenţi de droguri. Ei, de multe ori, sunt mai buni lucrători,
deoarece cunosc această experienţă şi au trecut prin izolare, furie şi
ostilitate simţite de dependenţe de droguri.
Ei de asemenea constituie un model de încurajare pentru
persoanele dependente. Casele halfway evidenţiază importanţa
asumării responsabilităţii rezidenţilor pentru acţiunile şi
comportamentul lor.
Noul mileniu în care am păşit a moştenit multe probleme sociale,
economice şi politice, care, deşi au marcat în mare măsură ultima
jumătate de secol, sunt departe de a-şi fi găsit soluţiile. Dintre aceste
probleme menţionăm: terorismul internaţional, rasismul, traficul şi

107
consumul de droguri, creşterea numărului săracilor, a analfabeţilor şi a
şomerilor etc.
Extinderea tot mai largă a consumului de droguri dar şi a
traficului cu substanţe interzise a dus la necesitatea creării unui suport
legislativ punctual şi bine aprofundat, care să răspundă cu promptitudine
provocărilor pluridimensionale pe care le presupune lumea drogurilor.
În acest context, preluând experienţe din spaţiul internaţional,
România a răspuns cu suficientă precizie legislativă (dar insuficient
ancorate în practica socială) la nevoile de protecţie, tratament, prevenire
şi sancţiune asupra consumului şi traficului cu substanţe interzise.
Fenomenul de devianţă penală adolescentină, cunoscut sub
denumirea de delincvenţă juvenilă, se manifestă în prezent în ţara
noastră cu o intensitate sporită.
Statisticile penale, alcătuite de organele specializate de control
social, care au început să fie prezentate opiniei publice, sunt revelatoare
în această privinţă, ele demonstrând o creştere a frecvenţei delincvenţelor
comise de către minori şi tineri în ultima perioadă, iar trendul este unul
ascendent.
Circuitul integrat de asistenţă medicală, psihologică şi socială a
consumatorilor de droguri este în prezent creat parţial, verigile deficitare
fiind serviciile de tip comunitate terapeutică şi cele sociale, serviciile de
asistenţa destinate copiilor consumatori de droguri, sistemul penitenciar
şi centrele pentru patologie duală.
Serviciile de reabilitare psiho-socială cuprind la momentul
actual, conform Raportului Naţional privind Situaţia Drogurilor,
ansamblul de măsuri destinate tratării dependenţei psihice şi
redobândirii aptitudinilor sociale şi profesionale, pierdute din cauza
consumului de droguri:
 servicii de specialitate psihiatrică, servicii de
consiliere psihologică şi psihoterapie (minimum 180
de zile) şi măsuri destinate prevenirii afecţiunilor
transmise pe cale sangvină;
 servicii sociale acordate în cadrul serviciilor de
asistenţă socială care, prin echipe pluridisciplinare,

108
 realizează o evaluare complexă şi elaborează un plan
individualizat de asistenţă şi îngrijire.
Consiliul Europei a identificat două scopuri generale referitoare la
droguri:
 asigurarea unui nivel înalt de protecţie a sănătăţii, bunăstării şi coeziunii
sociale prin acţiunii conjugate şi coerente ale statelor membre de prevenire şi
reducere a consumului de droguri, a dependenţei şi a riscurilor asociate
consumului de droguri. la adresa sănătăţii şi societăţii;
 asigurarea unui nivel ridicat de securitate şi protecţie pentru populaţie,
acţionând împotriva producerii de droguri, traficului transfrontalier de
droguri şi devierea precursorilor printr-o  cooperare eficientă şi unitară.

Factorii de risc şi de protecţie relaţionaţi cu consumul

problematic de droguri includ mediatori şi modificatori atât cu caracter
biogenetic precum şi psihologic, comportamental, social şi
medioambiental. Aceşti factori variază în ceea ce priveşte importanţa lor
datorită existenţei unor diferenţe individuale şi grupale.
Modelul asupra factorilor de risc şi de protecţie are importante
implicaţii practice în câmpul reducerii cererii de droguri, deoarece
intervenţiile în acest sector trebuie să se centreze pe reducerea riscurilor
imediate ale abuzului de droguri şi promovarea stabilirii pe termen lung a
factorilor de protecţie, în special în grupurile care au fost supuse la
situaţii mai intense de risc.
De aceea, cercetările trebuie îndreptate către înţelegerea mai
bună a mecanismelor de acţiune a factorilor de risc şi de protecţie pentru
a permite îmbunătăţirea eficienţei şi eficacităţii intervenţiilor serviciilor
sociale integrate de reducere a cererii şi consumului.
Ariile de intervenţie în procesele de reinserţie sunt:
1. Personal şi social. Achiziţionarea de norme de coabitare, întărirea
atitudinilor pozitive faţă de persoanele neconsumatoare şi promovarea
utilizării resurselor comunitare.
2. Formare profesională. Dezvoltarea şi îmbunătăţirea cunoştinţelor şi
tehnicilor profesionale.
3. Angajare. Căutarea şi obţinerea unui serviciu remunerat.

109
4. Educativ şi cultural. Obţinerea unui nivel educativ, cultural şi ludic,
suficient pentru a înţelege şi participa la viaţa socială.
5. Stabilizarea situaţiei juridice penale şi civile.
6. Intervenţie comunitară. Coordonarea, sprijinul tehnic şi colaborarea
cu entităţi publice şi de iniţiativă socială. Întărirea serviciilor sociale
comunitare.
Într-o eră a responsabilităţii, răspunderii, performanţei şi
transparenţei utilizării banului public, precum şi în contextul complex şi
dramatic al crizei politice, economice şi sociale actuale din România,
serviciile sociale şi asistenţa socială pot aspira nu doar la supravieţuire, ci
la performanţă, folosind procesul de evaluare ca adjuvant în dezvoltarea
lor.
Cu siguranţă că evaluarea serviciilor sociale nu reprezintă doar o
oportunitate pentru dezvoltare socială, ci aceasta incumbă şi anumite
riscuri, în funcţie de cine şi cum o utilizează. Atunci când evaluarea se
transformă în pseudoevaluare sau au loc abuzuri evaluative consecinţele
acesteia sunt distructive.

Principalele domenii de intervenţie identificate in acest moment sunt:

 Reabilitarea /modernizarea/ echiparea infrastructurii
serviciilor de sănătate;
 Reabilitarea /modernizarea /dezvoltarea şi echiparea
infrastructurii serviciilor sociale;
 Îmbunătăţirea dotării cu echipamente a bazelor
operaţionale pentru intervenţii în situaţii de urgenţă;
 Reabilitarea / modernizarea / dezvoltarea şi echiparea
infrastructurii centrelor de asistenţă socială cu atribuţii inclusiv
pe linia reabilitării persoanelor dependente de droguri.
În concluzie, principalele aspecte care trebuie evidentiate se referă
la:
direcţiile ce trebuie urmate pentru o dezvoltare coerentă, din punct de
vedere funcţional, a politicilor sociale care vizează persoanele
dependente de droguri şi foşti dependenţă;

110
 • reorganizarea instituţională trebuie să permită o mai
mare independenţă administrativă şi financiară a
serviciilor sociale de suport;
• dezvoltarea reţelei de servicii pentru o acoperire mai
optimă la nivel teritorial;
• aplicarea şi finanţarea programelor naţionale şi regionale
care vizează reinserţia socioprofesională a
consumatorilor de droguri.
• modificarea programei şcolare „Educaţie pentru
sănătate”, pe componenta referitoare la consumul de
droguri, urmând ca prevenirea consumului de droguri să
se realizeze în cadrul sistemului educaţional, punându-se
accent nu pe aspectele teoretice, ci pe activităţi practice
care au ca scop eliminarea cauzelor favorizante.

Realizarea tuturor acestor aspecte creează premisele trecerii într-

o nouă etapă a procesului de dezvoltare a politicilor sociale în ţara
noastră, în concordaţă cu statutul de ţară membră a Uniunii Europene.
Totodată, pe acest suport al politicilor sociale se va putea iniţia şi finaliza
o anume integrare funcţională a asistenţei sociale a persoanelor
dependente de consumul de droguri în sistemul mai larg al categoriilor
sociale expuse la excludere socială şi marginalizare.

111