Mihail Sadoveanu este unul din cei mai de seamă prozatori din literatura română, care a abordat o diversitate de

specii literare - schița, povestirea sau romanul -, în întreaga sa operă, guvernată de acel „vizionarism al trecutului”
(Tudot Vianu).

Publicat în anul 1930, romanul Baltagul se încadrează în realismul mitic și aduce o formulă romanescă inedită în
peisajul epicii interbelice, prin POLIMORFISMUL STRUCTURII, adică „amestecul de roman realist și narațiune
arhetipală grefată pe un scenariu polițist” (cr. lit. Carmen Mușat).

Ca specie literară, „Baltagul” este un roman, respectiv o operă epică de mari dimensiuni cu o acțiune complexă
desfășurată pe mai multe planuri narative, la care participă numeroase personaje, care trăiesc conflicte puternice și
care ilustrează o viziune amplă a autorului asupra societății și asupra lumii.

Este un roman obiectiv, doric, datorită perspectivei narative și narațiunii la persoana a III-a, dar și interbelic,
pentru că apare în 1930 între cele două războaie mondiale.

În ceea ce privește încadrarea în curentul literar, romanul sadovenian aparține realismului mitic, observându-se
câteva trăsături specific realiste.O primă trăsătură este tema de natură economică, respectiv înavuțirea sau
îmbogățirea căci mobilul crimei înfăptuite asupra lui Nechifor Lipan este dorința celor doi asasini de a-i fura
acestuia bunurile (importanța acordată factorului material).Încă o trăsătură o constituie personaje tipice în
situații tipice condiționate de mediul în care trăiesc; astfel, Vitoria Lipan este tipul femeii casnice din mediul rural,
neînvățată și devotată familiei, puternică și ambițioasă care dorește cu obstinație să răzbune soarta soțului său.

De asemenea, „Baltagul” este un roman mitic pentru că valorifică mitul „Mioriței”, evidențiat atât prin prezența
motto-ului pe care îl are romanul: „Stăpâne, stăpâne / Mai cheamă și un câne”, dar și prin firul epic similar baladei
populare: un cioban este ucis de către alți doi ciobani din invidie și lăcomie pentru a-i fi furate oile și banii. Un alt
mit pe care îl găsim în „Baltagul” este mitul lui Isis și Osiris despre care vorbește Alexandru Paleologu.

Astfel, Vitoria este o Isis care pornește în căutarea lui Nechifor (Osiris), ucis din invidie și lăcomie, ea fiind
însoțită de fiul său (Horus) și de câinele lup (Anubis).

Una dintre temele romanului este călătoria pe care o întreprind Vitoria și Gheorghiță, având o dublă
semnificație: pentru Vitoria, este o călătorie justițiară, făcută cu scopul de a afla adevărul despre soțul său și de-ai
face dreptate lui Nechifor descoperindu-i pe ucigași (din această cauză Baltagul este un roman polițist); pentru
Gheorghiță este o călătorie de maturizare, inițiatică la capătul căruia băiatul devine orfan de tată, forțați să-și
asume responsabilități (din aceasta perspectivă Baltagul este un Bildungsroman). În același timp, romanul este o
monografie a satului moldovenesc de la munte, prezentând credințe și obiceiuri, superstiții și ritualuri,
individualizând o imagine complexă a unei lumi rurale ancestrale.

Se observă, de asemenea tema răzbunării, a actului justițiar săvârșit de Vitoria în numele dreptății,dar și tema
realistă a îmbogățirii, ca mobil al crimei.

Una dintre scenele semnificative care pune în lumină tema romanului (caracterul de Bildungsroman), respectiv
maturizarea lui Gheorghiță este scena coborârii în prăpastie, relevantă pentru traseul existențial al celor două
personaje, mamă și fiu. Importanța secvenței narative alese rezidă în intensitatea emoțională ce caracterizează
starea de spirit a Vitoriei și a lui Gheorghiță, odată cu descoperirea rămășitelor lui Nechifor Lipan în prăpastia din
dreptul Crucii Talienilor cu ajutorul câinelui Lupu. Cele două personaje sunt caracterizate în oglindă, în mod indirect
prin gesturile, reacțiile sau modurile în care interrelaționează, ilustrându-se antitetic stăpânirea de sine și forța
morală a Vitoriei „cu grabă, dar fără lacrimi femeia a făcut cea dintâi rânduială”, care contrastează izbitor cu
sensibilitatea și imaturitatea copilului „flăcăul părea cu totul zăpăcit... plângea ca un copil mic cu ochii mititei și
buzile răsfrânte”. Zbuciumul interior al băiatului, care își descoperă tatăl mort în râpă fundamentează maturizarea
acestuia, căci el coboară în prăpastie ca un tânăr imatur și ferit de marile dureri ale vieții, urcând apoi la suprafață
ca un tânăr matur, inițiat prin durerea pe care o conștientizează odată cu noul statut existențial, acela de orfan
„abia acum înțelegea că acolo zace tatăl său”. Se observă, de asemenea, exigența mamei sale care nu-și menajează
copilul, forțându l astfel să se responsabilizeze și să-și asume rolul de viitor cap al familiei, spunându-i să păzească
osemintele tatălui cât timp ea merge să anunțe autoritățile: „Gheorghiță, hotărî ea, tu stai aici să priveghezi pe
tatu-tău, iar eu mă scobor în grabă la Savasa ca să dau de știre”. Astfel, ca și cum între tată și fiu se creează o
legătură spirituală nevăzută „sângele și carnea lui Nechifor Lipan se întorceau asupra lui în pași, în zboruri, în
chemări”. Băiatul rezistă unei grele încercări unei probe inițiatice, care îl sprijină în noua lui devenire.

A doua scenă semnificativă este scena finală, care prezintă parastasul lui Nechifor Lipan. Semnificația
secvenței constă în rezolvarea conflictelor, atât cel de natură exterioară, cât și conflictul interior al Vitoriei, care
își duce la bun sfârșit misiunea justițiară. Astfel, eroina invită întregul sat, dar și autoritățile, reconstituind în față
acestora și mai cu seamă în fața celor doi ucigași scenariul crimei săvârșite asupra soțului său, dovedind intuiție și
perspicacitate, inteligență ascuțită și perseverență detectivistă, Vitoria manevrează cu abilitate răbdarea și
sensibilitatea celor doi ucigași, atingându-și scopul și determinându-i să-și asume vina. În acest sens, discursul
Vitoriei este similar unui interogatoriu condus cu mare abilitate persuasivă, ispitindu-l pe Bogza cu băutură, astfel
încât acesta să-și piardă stăpânirea de sine și rațiunea, conducând discuția în așa fel încât tactul și răbdarea ei să
contrasteze progresiv cu pierderea cumpătului de către ucigași. Pe lângă talentul discursiv al mamei sale,
Gheorghiță dovedește că a ajuns un om matur, veritabil cap de familie, împlinind menirea justițiară și răzbunându-și
tatăl („flăcăul avea de mai înainte hotărât cum să facă ... împreună de un țopăit al femeii, feciorul mortului simți în
el crescând o putere mai mare și mai dreaptă decât a ucigașului”). De aceea, putem considera că scena parastasului
are rolul de a ilustra încheierea procesului de maturizare prin care trece tânărul, având caracter simetric cu scena
coborârii în prăpastie. Așadar, în final cei doi ucigași își asuma responsabilitatea faptelor comise. Ilie Cuțui
recunoaște de bună voie „că se știe că a fost întocmai cum a arătat femeia mortului”; Calistrat Bogza însă devine
agresiv, fiind lovit cu baltagul de către Gheorghiță și sugrumat de câinele Lupu. Vitoria dovedește intransigență
atunci când nu-i acordă iertare lui Bogza („Dumnezeu să te ierte”) dar și puterea de a merge mai departe, în ciuda
pierderii suferite

Un prim element de compoziție este TITLUL. Titlul romanului este unul sintetic, reprezentat de un substantiv
comun, articulat hotărât, care individualizează astfel obiectul desemnat. În acest sens, titlul prezintă două aspecte:
denotativ, baltagul reprezintă un obiect cu două tăișuri care, în sens conotativ trimit la caracterul ambivalent al
instrumentului. Pe de-o parte, baltagul este arma crimei înfăptuite de Cuțui și Bogza asupra lui Nechifor Lipan. Pe
de altă parte, este arma dreptății și a răzbunării, individualizând actul justițiar prin care Gheorghiță, pedepsindu-l
pe Bogza, își răzbună tatăl ucis.

Un alt element de compoziție este CONFLICTUL. Ca în orice roman, se observă în „Baltagul” existența a două
tipuri de conflicte. Conflictul exterior se derulează între Vitoria Lipan și cei doi ucigași ai soțului său, Ilie Cuțui și
Calistrat Bogza. Inițial, Vitoria caută cu înverșunare despre soarta lui Nechifor și, odată ce descoperă rămășițele
trupului său, conștientizând astfel crima înfăptuită, scopul femeii devine acela, mai întâi de a afla cine l-a ucis pe
Nechifor, iar mai apoi de a-i pedepsi pe ucigași. De aceea, conflictul exterior se concretizează în scena parastasului,
când Vitoria îi înfruntă cu îndrăzneală pe cei doi agresori, aceștia fiind constrânși să-și recunoască vina. Conflictul
interior vizează zbuciumul sufletesc al Vitoriei Lipan care debutează odată cu îngrijorarea femeii cauzată de
absența îndelungată a soțului său. În același timp, zbaterea interioară a Vitoriei continuă cu dorința ei febrilă de a
afla adevărul, de a-i găsi pe ucigașii lui Nechifor și în lipsa dovezilor de a-i determina să-și asume responsabilitatea
faptelor săvârsite.

Așadar, „Baltagul” este un roman complex, putând fi încadrat în diverse categorii: roman tradițional, social,
realist, al transhumanței, precum și roman mitic. Scris în numai șaptesprezece zile, „Baltagul” ilustrează
preocuparea și atașamentul lui Mihail Sadoveanu pentru lumea satului tradițional românesc, cu obiceiurile și
valorile sale care transcend trecerea timpului.