Muntele vrajit-pareri personale

Muntele vrăjit e o carte seducătoare. Dacă o citeşti, ai acces la un loc-timp privilegiat în

care tot ce înseamnă cotidian, responsabilităţi, viaţă “normală” se anulează. E un fel de
anticameră a morţii sau a unei vieţi noi, un fel de purgatoriu sau de vis. Un loc-timp unde
eşti izolat împreună cu alţii şi unde “te alterezi” (cu implicaţiile pozitive şi negative ale
cuvântului ; de tine depinde). Posibilitatea unui astfel de loc şi de timp este cea care face
ca povestea lui Hans Castorp să fie actuală: mulţi dintre noi avem nevoie chiar acum de
un Munte vrăjit.

Ca orice carte de Thomas Mann care se respectă, Muntele are o mulţime de pagini. Vreo
900. Unele dense, pline de discuţii însufleţite, stropite cu o ironie fină şi cu nişte aluzii la
fel de fine (dar şi mai directe) la texte clasice. E o carte care nu se instalează deloc
confortabil în spiritul timpului: e literatură “de idei”, poate fi citită ca alegorie şi e făcută
din fraze lungi şi controlate, care la o adică pot intimida. Dar personajele extrem de vii –
Thomas Mann e un vrăjitor la capitolul ăsta – şi senzaţia timpului care se dilată, a
spaţiului privilegiat, aflat deasupra lumii, creează impresia unui vis din care nu poţi să te
trezeşti. Aşa cum nici Hans Castorp nu poate.

Hans este un tânăr burghez din Hamburg, care se pregăteşte pentru cariera de inginer
naval. Dar începutul carierei lui e amânat de vizita pe care i-o face vărului său, Joachim,
la sanatoriul elveţian pentru tuberculoşi, Berghof, unde e internat.

Sanatoriul acesta din munţi e un spaţiu al repausului total. Ziua e marcată de cele cinci
mese copioase, de cura de aer (când toţi pacienţii stau întinşi pe şezlonguri, înfăşuraţi
meticulos în pături şi trag în plămânii lor bolnavi aerul miraculos al înălţimilor) şi de luarea
temperaturii (temperatura e o obsesie constantă, care creează o ierarhie socială nouă, în
care statutul e indicat de mercurul termometrului : personajele cele mai importante sunt
cele cu temperatura cea mai mare).

Hans, care de la început simte stranietatea locului, se adaptează greu la clima înălţimilor.
Ţigările lui preferate, marca Maria Mancini, pe care le fumează cu atâta plăcere (“Nu
înţeleg cum poate cineva să nu fumeze”, spune el, “căci asta înseamnă să te lipseşti
cumva de una dintre bucuriile vieţii.”), nu mai au nici un gust. Respiră greu, inima îi bate
mai repede. Apoi, în timpul unei plimbări se simte rău, iar la consultaţie, i se spune că va
trebui să stea o vreme în pat. Apoi află că starea lui e puţin mai gravă decât credea. Şi
astfel, încet-încet, vizita care trebuia să dureze trei săptămâni se prelungeşte. Hans va
pleca de la sanatoriul din munţi după mult, mult, mult timp.

Şi cartea chiar e, înainte de orice, o lungă şi uneori amuzantă meditaţie asupra timpului:
“Ora două şi un sfert poate fi două şi jumătate, aşa cum poate fi, pentru numele lui

Dumnezeu, chiar şi ora trei, dacă am ajuns să vorbim de trei.” 

Felul în care e perceput timpul se modifică în chip ridicol: câteva săptămâni sunt nimic,
lunile de-abia dacă se fac simţite, un an e un fleac. Şi dacă jos, “în vale”, timpul era
preţios pentru că trebuia să-l umpli făcând ceea ce se aştepta de la tine, aici timpul nu
trebuie umplut nicicum. Valorile se răstoarnă, omul se trezeşte faţă în faţă cu oceanul
nemăsurat al timpului, pe care nu are decât să-l contemple.

Asupra esenţei plictisului s-au răspândit multe concepţii

eronate. În general se crede că un conţinut interesant şi
noutatea gonesc timpul, adică îl scurtează – pe când
monotonia şi pustiul îi îngreunează şi-i încetinesc curgerea.
Ceea ce nu e întru totul exact. Fără îndoială că uneori
pustiul şi monotonia lungesc clipa sau ora şi le fac mai
plictisitoare, dar ele scurtează şi grăbesc până la a reduce
la neant marile şi extrem de marile cantităţi ale timpului.
Dimpotrivă, un conţinut bogat şi interesant este, desigur,
capabil să scurteze o oră sau chiar o zi, dar luat în mare,
acest conţinut dă curgerii timpului întindere, greutate şi
trăinicie, astfel că anii bogaţi în întâmplări trec mult mai
încet decât anii săraci, pustii şi neînsemnaţi pe care vântul
îi mătură, spulberându-i. Prin urmare, ceea ce se numeşte
plictis nu-i în realitate decât o scurtare bolnăvicioasă a
timpului pricinuită de monotonie : marile intervale de
timp, când curgerea lor este de o neîntreruptă monotonie,
se chircesc într-o măsură care înspăimântă de moarte
inima ; când o zi seamănă cu toate, ele nu sunt decât o
singură zi ; iar într-o desăvârşită uniformitate, viaţa cea
mai lungă ar fi percepută ca cea mai scurtă şi ar trece cât
ai bate din palme.

share:
S-ar putea înţelege deci că lunga perioadă petrecută de Hans Castorp în aerul rarefiat, în
locul aflat deasupra lumii obişnuite, s-a scurs fără ca el să-şi dea seama. Că timpul i-a
alunecat printre degete. Poate că tocmai de-asta, copertele multor ediţii ale Muntelui
vrăjit sunt minimaliste şi plate :
Eu cred că, de fapt, lucrurile stau exact pe dos. Viaţa lui Hans ar fi trecut “cât ai bate din
palme” dacă destinul lui nu ar fi fost deturnat în modul ăsta ciudat. Ar fi avut o existenţă
banală, de mic burghez tacticos şi suficient, şi probabil că n-ar fi găsit răgazul de a-şi
cerceta sentimentele respectuoase faţă de moarte şi de boală, sau de a citi despre
biologie sau religii.

Aici se împrieteneşte cu Settembrini şi Naphta, intelectualii care se vor lupta pentru

“sufletul” lui, încercând fiecare să-l câştige. (Settembrini, italianul cu pantaloni cadrilaţi,
literatul cu aspect de “flaşnetar”, simpatic pedagog de tip iluminist, încearcă să-l ţină
departe pe Hans de ideile radicale, întunecate şi captivante ale adversarului său, iezuitul
Naphta.)

Şi tot aici, Hans Castorp se îndrăgosteşte. Şi se îndrăgosteşte de cineva care în afara

acestui spaţiu-timp privilegiat, n-ar fi făcut mai mult decât să-l indigneze. Clavdia
Chauchat nu s-ar fi potrivit în schema conformist-burgheză a existenţei pe care ar fi dus-
o Hans, dacă nu ar fi ajuns pe Muntele vrăjit.

Totul începe de la asemănarea izbitoare a ochilor ei înguşti de kirghiză, de un albastru-

cenuşiu (“culoarea munţilor îndepărtaţi”) cu cei ai colegului de şcoală al lui Hans,
Pribislav Hippe, cel care pe-atunci îl fermecase în chip misterios pe eroul nostru.

Clavdia este o rusoaică excentrică. Trânteşte uşile (lucru care pe Hans îl enervează
îngrozitor la început), are o ţinută neglijentă, o moralitate îndoielnică şi, în plus, îşi roade
unghiile. Faptul că seamănă cu iubitul coleg din copilărie al lui Hans nu este însă decât
declanşatorul. Eu cred că Hans se îndrăgosteşte de Clavdia pentru că ea e expresia
fascinaţiei lui pentru ceea ce nu-i aparţine, pentru depărtare, dezordine, nonconformism,
boală.

Dacă ar fi fost după mine, aş fi pus pe copertă :

Când descoperă portretul Clavdiei făcut de medicul pasionat de pictură, discuţia cu
acesta trece de la estetică la anatomie :

Mă interesează foarte mult. Ce este trupul ! izbucni el

deodată cu impetuozitate bruscă. Ce este carnea ! Ce este
trupul omenesc ! Din ce este alcătuit ! Domnule consilier
aulic, spuneţi-ne-o chiar acum, în după-amiaza aceasta.
Spuneţi-ne-o o dată pentru totdeauna şi cât mai exact, ca
să ştim.

share:
Îndrăgostit de Clavdia, Hans nu vrea doar să o admire. Vrea să ştie totul despre corp, dar
nu despre corp în general (e doar un pretext), ci despre corpul ei. Mai târziu va păstra
radiografia Clavdiei ca pe o amuletă. O fotografie a interiorului, la fel de preţioasă ca un
portret. Este certitudinea bolii, adică a faptului că ea, Clavdia, e legată de sanatoriu şi se
va întoarce mereu aici, unde Hans o va putea întâlni.

Thomas Mann a scris cartea asta în 11 ani. Iniţial, trebuia să fie o nuvelă. Soţia lui, Katia,
s-a îmbolnăvit şi a petrecut câteva luni într-un sanatoriu. Acum, locul a fost transformat în
hotel ; arată aşa.
Cu ocazia asta, Thomas s-a gândit să parodieze într-o nuvelă burghezia cea găunoasă.
Se şi simte, în primele capitole ale romanului: Hans Castorp e ironizat din plin, iar
personajele sunt aproape groteşti. Mai târziu, însă, a izbucnit războiul, iar Thomas
Mann a găsit terenul perfect pentru a scrie despre valorile unei societăţi aflate în pragul
prăbuşirii.

Totuşi, poţi să citeşti Muntele vrăjit de Thomas Mann fără să te gândeşti la toate astea. E

un roman iniţiatic. Al răgazului. O meditaţie despre relaţia pe care o avem cu timpul – ce
face el cu noi, ce facem noi cu el. Despre vieţile noastre. Despre ce înseamnă de fapt
rutina şi monotonia. Despre corp, boală şi moarte. Şi despre ce ni s-ar întâmpla dacă ne-
am trezi dintr-odată aruncaţi de soartă undeva, pe acoperişul lumii, şi am trăi acolo
descoperind lucruri despre noi, care ne-ar fi rămas ascunse în viaţa “de aici, de jos”.