R

O
M
Â
N
I
A
ÎNALTA
CURTE
DE
CASAŢIE
ŞI
JUSTIŢIE
Secţia
Penală

Decizia
nr.
1227/2009

Pronunțată
în
ședință
publică,
azi
2
aprilie
2009.

Asupra
recursului
de
față;

În
baza
lucrărilor
din
dosar,
constată
următoarele:

Prin
sentința
penală
nr.
192
din
26
noiembrie
2008
pronunțată
de
Tribunalul
Buzău,
secția
penală,
a
fost
condamnatul
inculpatul
C.M.E.,
la
pedeapsa
de
8
ani
închisoare
și
3
ani
interzicerea
drepturilor
prevăzute
de
art.
64
lit.
a)
și
b)
C.
pen.
(cu
excepția
dreptului
de
a
alege),
pentru
tentativă
de
omor
calificat
prevăzută
de
art.
20
C.
pen.,
raportat
la
art.
174
–
art.
175
lit.
i)
C.
pen.

Prin
aceeași
sentință
a
fost
respinsă
cererea
inculpatului
de
schimbare
a
încadrării
juridice
a
faptei
în
infracțiunea
de
vătămare
corporală
gravă
prevăzută
de
art.
182
alin.
(2)
C.
pen.

În
baza
art.
71
C.
pen.,
s-au
interzis
inculpatului
exercițiul
drepturilor
prevăzute
de
art.
64
lit.
a)
teza
a
Il-a
și
b)
C.
pen.,
din
momentul
în
care
hotărârea
de
condamnare
va
rămâne
definitivă
și
până
la
terminarea
executării
pedepsei.

Conform
art.
350
C.
proc.
pen.,
a
fost
menținută
starea
de
arest
a
inculpatului,
iar
în
baza
art.
88
C.
pen.,
a
fost
dedusă
din
pedeapsă
perioada
arestării
preventive
de
la
14
iulie
2008
la
zi.

Sub
aspectul
laturii
civile,
inculpatul
a
fost
obligat
să
plătească
părții
vătămate
B.C.,
constituită
parte
civilă,
suma
de
29.000
lei
cu
titlu
de
despăgubiri
pentru
daune
materiale
și
40.000
lei
cu
titlu
de
despăgubiri
pentru
daune
morale.

De
asemenea,
inculpatul
a
mai
fost
obligat
la
plata
sumelor
de
3.259,94
lei
despăgubiri
civile,
reprezentând
cheltuieli
de
spitalizare
către
Spitalul
Clinic
de
Urgență
București
și
respectiv
411,12
lei,
cu
același
titlu,
către
partea
civilă
Spitalul
Județean
de
Urgență
Buzău,
sume
la
care
se
adaugă
dobânda
calculată
de
la
data
pronunțării
hotărârii
și
până
la
achitarea
debitelor.

În
fine,
inculpatul
a
mai
fost
obligat
la
500
lei
cheltuieli
judiciare
către
partea
vătămată
B.C.,
reprezentând
onorariu
pentru
apărător
și
2.000
lei,
cu
același
titlu,
către
stat.

Pentru
dispune
în
acest
sens,
prima
instanță
a
reținut
următoarele:

Inculpatul
C.M.E.,
în
vârstă
de
26
de
ani,
locuiește
în
municipiul
Buzău
și,
în
relațiile
obișnuite
cu
persoane
de
vârste
apropiate,
a
cunoscut
partea
vătămată
B.C.,
în
vârstă
de
22
de
ani,
care
locuiește
împreună
cu
părinții
săi,
într-un
apartament
dintr-un
bloc
din
același
cartier
situat
în
municipiul
Buzău.

Întâlnirile
acestora
erau
ocazionale
și
întâmplătoare,
în
principal,
la
o
sală
de
internet,
la
baruri
sau
întâlniri
de
grup
lângă
blocurile
la
care
locuiau.

În
seara
zilei
de
02
septembrie
2006,
în
jurul
orei
23,00,
inculpatul
C.M.E.,
zis
„B.”,
care
se
afla
în
stare
avansată
de
ebrietate,
a
ajuns
în
fața
blocului
15
A,
unde
se
aflau
numiții
M.A.L.,
M.C.G.
și
C.S.
și,
cu
toate
că
nu
era
în
relații
deosebite
cu
vreuna
din
aceste
persoane,
a
rămas
la
discuții
în
grup,
în
fața
scărilor
de
intrare
în
bloc.

La
scurt
timp,
a
venit
în
același
loc
și
partea
vătămată
B.C.,
care
s-a
integrat
în
discuțiile
persoanelor
din
grup,
prin
care
și
inculpatul
C.M.E.

Între
timp,
în
același
loc,
a
apărut
numitul
H.A.
care,
de
asemenea,
locuiește
în
același
bloc
și,
după
ce
a
parcat
autoturismul,
s-a
oprit
în
fața
scării
de
acces
în
bloc,
la
discuții
cu
persoanele
din
grup.

Inculpatul
a
intrat
în
discuții
cu
acesta
cerând
să-l
cinstească
cu
o
bere.

Partea
vătămată
B.C.
a
apreciat
ca
nepotrivită
atitudinea
inculpatului
față
de
H.A.,
care
era
pe
poziția
de
a
accepta
solicitarea,
și
a
intervenit
în
semn
de
protecție
în
favoarea
acestuia,
care
era
ținut
de
braț
de
inculpat.

Inculpatul
C.M.E.
a
fost
deranjat
de
intervenția
părții
vătămate,
care
i-a
reproșat
acest
fapt,
și
a
plecat
în
mod
spontan
în

1/6 Detalii jurisprudență

 direcția
blocului
în
care
locuiește.

Ajuns
la
domiciliu,
inculpatul
a
luat
un
cuțit
de
dimensiuni
medii,
în
scop
de
agresiune,
și
s-a
întors
în
fața
blocului
nr.
15
unde
se
afla
partea
vătămată
B.C.,
împreună
cu
M.A.L.
și
M.C.G.

Inculpatul
s-a
apropiat
de
partea
vătămată
B.C.
și
de
celelalte
persoane,
după
care
a
scos
cuțitul
amenințător,
cuțit
pe
care,
până
la
acel
moment,
l-a
avut
ascuns
la
brâu.

Partea
vătămată
a
realizat
că
este
în
pericol
să
fie
lovită
cu
cuțitul
și,
în
această
conjunctură,
s-a
retras,
intrând
în
holul
blocului
împreună
cu
M.A.L.,
iar
M.C.G.
a
fugit
ocolind
blocul.

Inculpatul
a
urmărit
partea
vătămată
și
a
încercat
să
intre
în
holul
blocului,
dar
aceasta,
împreună
cu
M.A.L.,
au
încercat
să
țină
ușa
blocată,
să
nu
poată
intra
inculpatul.
Inculpatul
a
lovit
cu
cuțitul
geamul
ușii,
pe
care
l-a
spart,
timp
în
care
partea
vătămată
B.C.
și
martora
M.A.L.
au
realizat
că
nu
mai
sunt
în
siguranță
și
s-au
retras
spre
corpul
B,
prin
luminatorul
comun
de
la
parter.

Partea
vătămată,
imediat
ce
a
ieșit
din
bloc,
în
parcare,
a
fost
surprinsă
de
inculpatul
C.M.E.
care
l-a
lovit
cu
cuțitul
în
zona
toracică.

Victima
a
continuat
să
se
deplaseze
spre
blocul
său
și,
pe
traseu,
s-a
întâlnit
cu
martorii
G.G.C.
și
T.V.,
cărora
le-a
spus
ce
i
s-a
întâmplat,
iar
ei
l-au
ajutat
să
ajungă
în
fața
blocului
și
i-au
anunțat
părinții
despre
situația
respectivă.

Victima
a
fost
transportată
la
Spitalul
Județean
de
Urgență
Buzău,
fiind
internată
cu
diagnosticul
„Plagă
înjunghiată
toraco-abdominală
dreapta,
șoc
hemoragie"
fiind
necesară
intervenția
chirurgicală
de
urgență.

Din
raportul
de
constatare
medico-legală
a
rezultat
că
partea
vătămată
B.C.
a
suferit
leziuni
traumatice
care
au
putut
fi
produse
prin
lovire
cu
corp
înțepător-tăietor
și
au
necesitat
pentru
vindecare
35
-
40
zile
de
îngrijiri
medicale,
iar
prin
gravitatea
lor,
leziunile
suferite
i-au
pus
viața
în
primejdie.

S-a
mai
reținut
că,
în
cursul
urmăririi
penale,
după
săvârșirea
faptei,
inculpatul
a
dispărut
de
la
domiciliu
și
s-a
sustras
de
la
cercetări,
fiind
dat
în
urmărire
după
ce,
în
prealabil,
Tribunalul
Buzău
a
dispus
emiterea
mandatului
de
arestare
preventivă
a
acestuia,
iar
la
data
de
14
iulie
2008
a
fost
prins
la
Punctul
de
Frontieră
Curtici,
județul
Arad,
în
momentul
în
care
voia
să
treacă
în
Ungaria.

Împotriva
sentinței
a
declarat
apel
inculpatul
C.M.E.,
care
a
susținut
că
aceasta
este
nelegală
și
netemeinică.
Astfel,
s-a
susținut
că
în
mod
greșit
a
fost
condamnat
pentru
tentativă
de
omor,
lucru
care
nu
corespunde
realității,
deoarece
nu
a
avut
intenția
de
a
ucide
și,
ca
atare,
a
solicitat
admiterea
apelului,
desființarea
în
parte
a
sentinței
și
schimbarea
încadrării
juridice
în
infracțiunea
de
vătămare
corporală
gravă.
O
altă
critică
s-a
referit
la
faptul
că,
în
mod
nejustificat,
prima
instanță
nu
a
reținut
că
infracțiunea
a
fost
comisă
în
stare
de
provocare
și,
ca
atare,
trebuia
să
fie
reținută
circumstanța
atenuantă
a
provocării
prevăzută
de
art.
73
lit.
b)
C.
pen.,
cu
consecința
aplicării
unei
pedepse
minime
având

În
vedere
că
lucrurile
nu
s-au
întâmplat
așa
cum
s-a
reținut
în
actul
de
acuzare
(în
sensul
că
era
prieten
cu
partea
vătămată),
la
data
comiterii
faptei
s-au
împins
reciproc
și
chiar
a
fost
lovit
cu
pumnul
de
către
aceasta.

Curtea
de
apel,
verificând
hotărârea
atacată
pe
baza
actelor
și
lucrărilor
dosarului
în
raport
de
criticile
invocate
și
din
oficiu,
sub
toate
aspectele,
așa
cum
prevăd
dispozițiile
art.
371
alin.
(2)
C.
proc.
pen.,
a
constatat
că
apelul
declarat
de
către
inculpat
este
nefondat.

Prin
decizia
penală
nr.
5
din
29
ianuarie
2009,
Curtea
de
Apel
Ploiești,
secția
penală,
a
respins,
ca
nefondat,
apelul
inculpatului.

Prin
aceeași
decizie
a
fost
menținută
starea
de
arest,
s-a
dedus
durata
măsurilor
preventive
și
a
fost
obligat
inculpatul
la
plata
cheltuielilor
judiciare
către
stat.

Pentru
a
dispune
în
acest
sens,
instanța
de
apel
a
reținut
următoarele:

Instanța
de
fond
a
dat
o
justă
interpretare
probelor
administrate
în
cauză,
reținând
o
corectă
situație
de
fapt,
așa
cum
a
fost
arătată
în
mod
detaliat
mai
înainte,
în
sensul
că,
în
ziua
de
2
septembrie
2006,
inculpatul
C.M.E.,
în
loc
public,
a
lovit
cu
cuțitul
pe
partea
vătămată
B.C.,
producându-i
grave
leziuni
traumatice
care
i-au
pus
viața
în
primejdie.

Probele
administrate
în
cauză,
respectiv
declarația
părții
vătămate,
declarațiile
martorilor,
raportul
de
expertiză
medico-
legală,
planșele
foto,
procesele
verbale
de
constatare
încheiate
de
organele
de
poliție,
procesele
verbale
de
confruntare

2/6 Detalii jurisprudență

 și
declarațiile
inculpatului,
au
dovedit,
fără
echivoc,
vinovăția
acestuia
în
comiterea
infracțiunii
de
tentativă
de
omor
și,
în
mod
legal,
prima
instanță
a
dispus
condamnarea
acestuia.

S-a
apreciat
că
critica
invocată
de
inculpat,
în
sensul
că
fapta
acestuia
constituie
infracțiunea
de
vătămare
corporală
gravă,
și
nu
infracțiunea
de
tentativă
de
omor
calificat,
este
neîntemeiată
deoarece
fapta
de
a
lovi
cu
cuțitul
partea
vătămată
B.C.,
într-un
loc
public,
provocându-i
grave
leziuni
traumatice
care
i-au
pus
viața
în
primejdie,
întrunește
elementele
constitutive
ale
infracțiunii
de
tentativă
de
omor
calificat,
prevăzută
de
art.
20
C.
pen.,
raportat
la
art.
174
–
art.
175
lit.
i)
C.
pen.

În
sprijinul
acestei
încadrări
juridice,
instanța
de
apel
a
arătat
că
inculpatul
a
folosit
un
obiect
apt
de
a
ucide,
a
aplicat
lovitura
cu
cuțitul
într-o
zonă
vitală
a
corpului,
iar
intensitatea
loviturii
a
fost
mare,
întrucât
a
produs
o
plagă
penetrantă
în
zona
abdominală,
cu
lezarea
de
organe
interne.

Sub
aspectul
laturii
subiective,
instanța
de
apel
a
menționat
că
inculpatul
s-a
înarmat
cu
un
obiect
de
agresiune
și,
chiar
dacă
nu
ar
fi
avut
intenția
directă
de
a
ucide,
prin
modalitatea
concretă
de
acțiune
a
avut
reprezentarea
gravității
faptei
sale,
inclusiv
posibilitatea
uciderii
părții
vătămate,
rezultat
care
nu
s-a
produs
din
motive
independente
de
voința
și
acțiunea
lui
(viata
victimei
fiind
salvată
datorită
asistentei
medicale
acordată
de
urgență).

De
asemenea,
a
fost
apreciată,
ca
neîntemeiată,
și
critica
referitoare
la
nereținerea
circumstanței
atenuante
a
scuzei
provocării,
prevăzută
de
art.
73
lit.
b)
C.
pen.,
de
către
prima
instanță.

În
motivarea
acestei
opinii,
instanța
de
apel
a
arătat
că
din
modul
în
care
a
acționat
inculpatul,
în
sensul
că
la
data
comiterii
faptei
a
părăsit
grupul
de
tineri
din
fața
blocului,
a
ajuns
în
apartament,
de
unde
a
luat
un
cuțit,
după
care
a
revenit
în
același
loc,
a
urmărit
victima
și
a
aplicat
o
lovitură
cu
cuțitul
în
zona
toracică,
nu
se
poate
susține
că
fapta
a
fost
săvârșită
sub
stăpânirea
unei
puternice
tulburări,
sau
emoții,
determinată
de
o
provocare
din
partea
persoanei
vătămate
B.C.,
produsă
prin
violență,
sau
printr-o
atingere
gravă
a
demnității
persoanei
acestuia
sau
printr-o
altă
acțiune
ilicită
gravă.

Cu
privire
la
pedeapsa
principală
de
8
ani
închisoare,
la
care
inculpatul
a
fost
condamnat,
curtea
de
apel
a
constatat
că
aceasta
a
fost
just
individualizată
în
raport
de
criteriile
prevăzute
de
art.
72
C.
pen.,
deoarece
prima
instanță
a
dat
o
corectă
interpretare
și
aplicare
a
acestor
dispozițiuni,
ținând
seama
de
gravitatea
deosebită
a
faptei,
modul
și
condițiile
în
care
a
fost
săvârșită,
precum
și
conduita
făptuitorului
atât
în
faza
de
urmărire
penală,
cât
și
în
instanță.

Astfel,
reține
instanța
de
apel,
în
timpul
urmăririi
penale,
inculpatul
a
avut
o
atitudine
de
obstrucționare
a
activității
de
urmărire
penală
prin
dispariția
de
la
domiciliu
și
sustragere
de
la
urmărirea
penală,
în
condițiile
în
care
realiza
gravitatea
faptei
săvârșite
și
avea
cunoștință
că
este
urmărit
de
organele
de
poliție.
După
ce
a
fost
prins,
inculpatul
nu
a
avut
o
atitudine
total
sinceră,
încercând
să
prezinte
o
stare
de
fapt
nereală
și
neplauzibilă,
care
să-i
atenueze
răspunderea
penală,

În
sensul
că
nu
ar
fi
intenționat
să
lovească
cu
cuțitul
și
că,
în
conflictul
final,
partea
vătămată
s-a
manifestat
agresiv
și
a
intrat
involuntar
cu
corpul
în
cuțit.

De
fapt,
mai
reține
instanța
de
prim
control
judiciar,
aceeași
atitudine
a
avut-o
inculpatul
și
cu
ocazia
reaudierii
sale
în
cursul
judecării
apelului.

În
final,
instanța
de
apel
a
concluzionat
că,
pentru
aceste
motive,
nu
se
poate
reține
în
favoarea
inculpatului
circumstanțele
atenuante
personale
prevăzute
de
art.
74
C.
pen.
și
reducerea
pedepsei
sub
limita
minimă
prevăzută
de
textul
de
lege,
așa
cum
s-a
solicitat.

Împotriva
deciziei,
inculpatul
a
declarat
prezentul
recurs,
motivele
fiind
expuse
oral,
cu
ocazia
dezbaterilor,
și
menționate
în
partea
introductivă
a
hotărârii.

Prealabil
examinării
recursului,
Înalta
Curte
constată
următoarele:

-
cu
acordul
său,
inculpatul
a
fost
ascultat
atât
de
instanța
de
fond,
cât
și
de
instanța
de
apel,
în
recurs
inculpatul
invocând
„dreptul
la
tăcere”;

-
în
recurs,
inculpatul
nu
a
propus
și
nu
au
fost
administrate
alte
probe
pe
situația
de
fapt;

-
motivele
de
recurs
sunt
identice
cu
cele
de
apel
și,
totodată,
au
constituit
apărări
la
instanța
de
fond,
ambele
instanțe
examinând
și
pronunțându-se
motivat,
în
condițiile
legii,
pe
toate
aspectele
invocate
[(cererea
de
schimbare
a
încadrării
juridice
în
infracțiunea
prevăzută
de
art.
182
alin.
(2)
C.
pen.,
cererea
de
reținere
a
circumstanței
provocării
-
art.
73
lit.
b)

3/6 Detalii jurisprudență

 C.
pen.
și,
respectiv,
cererea
de
reținere
a
altor
circumstanțe
atenuante)];

-
în
esență,
inculpatul
nu
a
contestat
situația
de
fapt,
ci
doar
anumite
împrejurări
în
care
fapta
a
fost
comisă
(invocând
pretinsa
provocare
din
partea
victimei);

-
cazurile
de
casare
în
care
pot
fi
încadrate
motivele
de
recurs
sunt
cele
prevăzute
de
art.
3859
pct.
17,
18
și
14
C.
proc.
pen.

Recursul
inculpatului
este
nefondat,
pentru
motivele
ce
se
vor
arăta.

Ambele
instanțe,
cu
argumente
rezultate
din
probatoriul
administrat
și
cu
argumente
juridice
pertinente,
au
dispus
în
sensul
arătat
anterior
asupra
celor
3
cereri
ale
inculpatului,
schimbarea
încadrării
juridice,
reținerea
provocării
și
reținerea
altor
circumstanțe
atenuante
(pag.
3-4
ale
sentinței,
pag.
5-6
ale
deciziei),
Înalta
Curte
apreciind
că
nu
se
impune
reiterarea
acestora,
fiind
însă
necesară
completarea
lor
după
cum
urmează:

Esențial
pentru
încadrarea
juridică
a
faptei
inculpatului,
după
caz,
în
tentativă
de
omor
calificat
[(art.
20
raportat
la
art.
174
-
art.
175
lit.
i)
C.
pen.)]
ori
în
vătămare
corporală
gravă
[(art.
182
alin.
(2)
C.
pen.)],
este
stabilirea
formei
și
modalității
vinovăției
cu
care
a
săvârșit
fapta.

Dacă
în
cazul
infracțiunii
de
vătămare
corporală
gravă
făptuitorul
acționează
cu
intenția
generală
de
vătămare,
în
cazul
tentativei
de
omor
acesta
acționează
cu
intenția
de
ucidere.
Este
adevărat
că
infracțiunea
prevăzută
de
art.
182
alin.
(2)
C.
pen.,
poate
avea
ca
element
subiectiv
și
intenția
depășită
însă,
în
acest
caz,
făptuitorul
acționează
nu
cu
intenția
de
omor,
ci
cu
intenția
generală
de
vătămare
corporală,
rezultatul
mai
grav,
punerea
în
primejdie
a
vieții
persoanei,
fiind
imputat
acestuia
pe
baza
culpei,
ipoteză
unanim
acceptată
judiciar
și
caracteristică
pentru
forma
mixtă
de
vinovăție
„praeterintenție”
(intenție
depășită).

În
cazul
infracțiunii
de
omor
(rămasă
în
forma
tentativei),
actele
de
punere
în
executare
a
omorului,
săvârșite
până
în
momentul
intervenției
evenimentului
întrerupător,
trebuie
să
releve,
prin
natura
lor
și
împrejurările
în
care
au
fost
săvârșite,
că
infractorul
a
avut
intenția
specifică
de
omor,
iar
nu
intenția
generală
de
a
vătăma.

Astfel,
există
tentativă
de
omor,
și
nu
de
vătămare
corporală,
ori
de
câte
ori
infractorul
acționează
în
așa
mod
încât
provoacă
leziuni
la
nivelul
organelor
vitale
ale
organismului
victimei
ori
folosește
instrumente
sau
procedee
specifice
uciderii.
Nu
are
relevanță
timpul
necesar
pentru
îngrijiri
medicale,
deoarece
acesta
este
caracteristic
infracțiunilor
de
vătămare
corporală
și
nu
exprimă
dinamismul
interior
al
actului
infracțional.

Anumite
stări
ale
infractorului
ori
defectuozitatea
mijloacelor
folosite
de
el
în
executarea
actului
nu
au
relevanță
în
sine,
întrucât
intenția
de
omor
se
deduce
din
modul
în
care
a
acționat,
iar
nu
din
elemente
exterioare.

Forma
și
modalitatea
intenției,
element
al
laturii
subiective
a
infracțiunii,
rezultă
din
materialitatea
actului,
printre
altele,
din
relațiile
personale
anterioare
existente
între
inculpat
și
victimă,
din
obiectul
vulnerant
folosit,
numărul
și
intensitatea
loviturilor,
zona
anatomică
vizată,
comportamentul
ulterior
al
inculpatului
etc.

Aceste
aspecte
au
fost
avute
în
vedere
de
ambele
instanțe
care
au
arătat,
în
motivarea
hotărârilor,
că
fapta
s-a
produs
pe
fondul
unui
conflict
anterior
între
inculpat
și
victimă,
prin
deplasarea
inculpatului
la
locuința
sa
în
vederea
luării
și
folosirii
unui
obiect
apt
de
a
produce
moartea
(cuțit),
prin
aplicarea
unei
lovituri
ce
a
vizat
o
zonă
anatomică
vitală
(zona
toraco-abdominală),
lovitură
puternică,
de
mare
intensitate,
care
a
avut
consecințe
grave
(plagă
penetrantă
în
zona
abdominală,
cu
lezarea
de
organe
interne,
leziune
care
a
pus
în
primejdie
viața
victimei,
acte
medicale
și
medico-
legale),
la
care
se
adaugă
atitudinea
inculpatului
imediat
după
săvârșirea
faptei
(dispariția
sa
de
la
domiciliu,
sustragerea
de
la
cercetări,
acesta,
intenționând
să
treacă
în
Ungaria,
fiind
prins
la
graniță).

Modul
de
săvârșire
a
faptei,
precum
și
împrejurările
în
care
aceasta
a
fost
săvârșită,
astfel
cum
au
fost
relevate
de
probele
administrate,
și
anterior
menționate,
exclud
apărarea
inculpatului
în
sensul
că
nu
ar
fi
acționat
cu
intenție
de
omor,
ci
cu
intenția
generală
de
vătămare,
faptă
care,
în
opinia
sa,
ar
fi
produs
un
rezultat
mai
grav
neurmărit
și
neprevăzut
de
el
(punerea
în
primejdie
a
vieții
victimei).

Înalta
Curte
mai
constată
și
că,
între
momentul
luării
rezoluției
infracționale
și
cel
al
punerii
în
aplicare
a
acesteia,
a
existat
un
interval
temporal
de
natură
să
justifice,
pe
de
o
parte,
concluzia
excluderii
actului
spontan,
care
înlătură
apărarea
inculpatului
potrivit
căreia
ar
fi
săvârșit
fapta
ca
o
reacție
la
comportamentul
provocator
a
părții
vătămate,
iar
pe
de
altă
parte,
concluzia
existenței
unei
perioade
suficiente
de
timp
pentru
a
reflecta,
conștient,
asupra
posibilelor
consecințe
cu
potențial
letal
al
respectivului
act.

4/6 Detalii jurisprudență

 În
declarațiile
date
în
cursul
urmăririi
penale
și
după
prinderea
sa,
precum
și
în
cursul
cercetării
judecătorești,
inculpatul
a
susținut
că
partea
vătămată
l-ar
fi
lovit
cu
pumnul,
cu
cureaua
pe
care
a
scos-o
de
la
pantaloni,
și
chiar
cu
o
piatră.

În
fața
instanței
de
apel,
inculpatul
a
susținut
însă
că
partea
vătămată
„
...
fără
motiv
mi-a
aplicat
o
lovitură
cu
pumnul
în
zona
feței”.

Potrivit
art.
73
lit.
b)
C.
pen.,
constituie
circumstanță
atenuantă
„săvârșirea
infracțiunii
sub
stăpânirea
unei
puternice
tulburări
sau
emoții,
determinată
de
o
provocare
din
partea
persoanei
vătămate,
produsă
prin
violență,
printr-o
atingere
gravă
a
demnității
persoanei
sau
prin
altă
acțiune
ilicită
gravă”.

Aspectele
invocate
de
inculpat
în
apărarea
sa
nu
au
fost
confirmate
de
martorii
audiați
în
cursul
judecății.

Starea
conflictuală
a
fost
generată
de
comportamentul
inculpatului
față
de
numitul
H.A.,
pe
fondul
unei
avansate
sări
de
ebrietate,
comportament
care
a
justificat
intervenția
părții
vătămate
în
favoarea
acestuia.
Altercația
fizică,
imediat
următoare,
între
inculpat
și
partea
vătămată,
relevată
mai
ales
în
declarațiile
date
la
urmărirea
penală
de
către
martorii
audiați,
nu
a
fost
însă
de
natură
a
induce
inculpatului
o
stare
fizică
sau
emoțională
de
gravitatea
celei
la
care
face
referire
art.
73
lit.
b)
C.
pen.,
mai
ales
că
acesta
recunoaște
existența
unei
relații
de
prietenie
între
ei.

Aceste
considerații,
de
natură
probatorie
și
legală,
corect
au
justificat
respingerea
cererii
de
reținere
a
circumstanței
atenuante
a
provocării.

Tinerețea
inculpatului
și
lipsa
antecedentelor
penale,
invocate
de
apărare,
dar
mai
ales
săvârșirea
faptei
în
stare
avansată
de
ebrietate,
a
justificat
aplicarea
de
către
prima
instanță,
prin
corecta
individualizare
potrivit
criteriilor
prevăzute
de
art.
72
C.
pen.,
a
unei
pedepse
de
8
ani
închisoare,
situată
cu
6
luni
închisoare
peste
limita
minimă
prevăzută
de
lege
în
cazul
tentativei
de
omor
calificat
(7
ani
și
6
luni
închisoare).

În
acord
cu
cele
două
instanțe,
Înalta
Curte
apreciază
ca
neîntemeiată
cererea
de
reținere
în
favoarea
inculpatului
a
acestor
împrejurări
ca
circumstanțe
atenuante.

Recunoașterea
anumitor
împrejurări
ca
circumstanțe
atenuante
judiciare
nu
este
posibilă
decât
dacă
împrejurările
luate
în
considerare
reduc
în
asemenea
măsură
gravitatea
faptei
în
ansamblu
sau
caracterizează
favorabil
de
o
asemenea
manieră
persoana
făptuitorului
încât
numai
aplicarea
unei
pedepse
sub
minimul
special
se
învederează
a
satisface,
în
cazul
concret,
imperativul
justei
individualizări
a
pedepsei.

Astfel,
„conduita
bună”,
în
sensul
art.
74
lit.
a)
C.
pen.,
nu
se
reduce,
în
mod
exclusiv,
la
absența
antecedentelor
penale.

Celelalte
date
personale
ale
inculpatului,
așa
cum
s-a
menționat
anterior,
au
fost
avute
în
vedere
ca
și
criterii
de
individualizare
a
pedepsei,
în
condițiile
art.
72
C.
pen.

Față
de
cele
reținute,
Înalta
Curte,
în
temeiul
art.
38515
pct.
l
lit.
b)
C.
proc.
pen.,
va
respinge,
ca
nefondat,
recursul
inculpatului.

Potrivit
art.
38517
alin.
(4)
raportat
la
art.
383
alin.
(3)
C.
proc.
pen.,
combinat
cu
art.
88
C.
pen.,
din
pedeapsa
aplicată
inculpatului
se
va
deduce
durata
măsurilor
preventive
privative
de
libertate.

Conform
art.
192
alin.
(2)
C.
proc.
pen.,
recurentul
va
fi
obligat
la
plata
către
stat
a
cheltuielilor
judiciare.

PENTRU
ACESTE
MOTIVE

ÎN
NUMELE
LEGII

D
E
C
I
D
E

Respinge,
ca
nefondat,
recursul
declarat
de
inculpatul
C.M.E.
împotriva
deciziei
penale
nr.
5
din
29
ianuarie
2009
a
Curții
de
Apel
Ploiești,
secția
penală
și
pentru
cauze
cu
minori
și
de
familie.

5/6 Detalii jurisprudență

 Deduce
din
pedeapsa
aplicată,
durata
reținerii
și
arestării
preventive
de
la
14
iulie
2008
la
2
aprilie
2009.

Obligă
recurentul
inculpat
la
plata
sumei
de
400
lei
cheltuieli
judiciare
către
stat,
din
care
suma
de
200
lei,
reprezentând
onorariul
apărătorului
desemnat
din
oficiu,
se
va
avansa
din
fondul
Ministerului
Justiției
și
Libertăților
Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată
în
ședință
publică,
azi
2
aprilie
2009.

6/6 Detalii jurisprudență