Călătoria buburuzei

de Nászai Elza

A fost odată o buburuză cu o mantie roşie cu buline. Într-o dimineaţă de primăvară, s-a pornit
în sus, pe trunchiul unui frasin. Dar deodată... a căzut în râu.
- Râule, te rog, nu mă acoperi, opreşte-te!- se ruga buburuza.
Râul însă aducea multă apă, nu putea să se oprească fără să se revarse. Buburuza, săraca, abia
mai respira.
- Cine mă ajută? - încerca să mai strige odată.
Gutuiul înflorit de lângă râu a auzit-o.
- S-o ajutăm! - se răspândea de la floare la floare.. și au aruncat zeci de petale în apă.
Buburuza s-a căţărat pe o petală. Stătea ca o mărgea într-o scoică. Mantaua s-a uscat, iar apa
dedesubt se grăbea către Dunăre.
Când deja respira uşurată şi-a adus aminte de casă.
- Opreşte-te! Opreşte-te! N-o să mai găsesc drumul spre casa mea. Însă râul se grăbea către
Dunăre, care să-l ducă la mare.
Buburuza în petala de gutui înota de pe un val pe celălalt şi era foarte speriată. Deodată a
observat-o un rac de pe mal şi i-a oferit ajutorul.
- Urcă-te pe foarfeca mea şi ieşi la mal!
- Mi-e frică, o să-mi tai aripile, zise, şi a şi uitat să mulţumească.
Dintre valuri a apărut o broască verde, cu ochii mari. Se uita cum apa se grăbea cu buburza
speriată în spate.
- Oac! Oac! Urcă-te pe spatele meu!
Buburuza s-a uitat cu un ochi la broască, şi-a amintit cu ce drag mănâncă broasca pateu de ţânţari
şi s-a lăsat în jos pe burtică nu cumva s-o confunde cu o gustare şi s-o înghită.
- Doamne, Doamne ce soartă periculoasă mi-ai sortit!- suspină buburuza- Lasă-mă râule, te
rog, la mal!
Râul însă se grăbi la Dunăre, care promisese să-l ia la Marea Neagră. Că valul nu i-a
răsturnat petala a fost un adevărat miracol. Au trecut pe lângă livezi înflorite, pe lângă grădini cu
ridichi şi ceapă, pe lângă păduri înverzite, case şi poduri, câmpii.. Deodată, din dreapta şi din
stânga, ce apare?... Doi peşti, cu gura rotundă, parcă, parcă gata s-o înghită. Buburuza, convinsă
că i-a sunat ceasul, şi-a închis ochii şi începu să-şi ia rămas bun de la lumea asta. Un val de apă
rece a trecut peste capul ei, simţii că se ridică către cer iar apoi coborî... Era linişte şi pace...
- Ce s-a întâmplat oare?
- Sunt în stomacul peştelui?
Şi-a deschis ochişorii. O fi vis sau adevăr? Se găsea în cupa unei lalele roşii pe lângă staminele
pline cu polen. S-a uitat jur împrejur, pipăia petalele cu piciorușele care s-au încălzit deja de la
razele soarelui.... Era totul real! Laleaua se legăna uşor, albine zburau deasupra ei. Dar ce
bucurie mare! La marginea petalei înainta o altă buburuză. Parcă îi era verişoară! Îi venea s-o
îmbrăţişeze, dar totuşi nu se cade cu un necunoscut. Până una alta a salutat-o foarte politicos şi i-
a povestit toate peripeţiile prin care a trecut.
- Cred că înţeleg ce s-a întâmplat! Grădinarul a scos o găleată de apă din râu să-şi
stropească grădina cu flori şi s-a nimerit să te scoată şi pe tine, aşa ai ajuns aici în cupa
lalelei. Săraca de tine, sigur ai obosit! Te invit în casa mea să te odihneşti - zise buburuza
cu care s-a întâlnit.
Nu s-a lăsat rugată. Având aripioarele deja uscate, au zburat către casa verişoarei. Abia au
terminat cu ospăţul când buburuza noastră şi-a amintit de casa ei.
- Oare unde o fi casa mea, familia mea? Nu am idee în ce direcţie să mă întorc acasă.
- N-aş putea să-ţi spun, dar în momente grele eu obişnuiesc să cer sfatul familiei de berze,
ele sunt mai în vârstă şi au văzut multe în viaţa lor.
Zis şi făcut.. S-au îndreptat către cuibul uriaş al berzelor. Ele au ascultat atent povestea
buburuzei, apoi au cugetat puţin şi au zis:
- Noi, păsările călătoare, când vine vremea să ne întoarcem acasă, obişnuim să venim pe
acelaşi drum pe care am plecat. Ar trebui să faci la fel!
- Să înţeleg, că ar trebui să mă pornesc în direcţia de unde izvorăşte râul?
- Aşa cred!- zise barza.
Au mulţumit pentru sfat. Au coborât din cuibul uriaş a berzelor.
- Voi veni cu tine o bucată de drum - zise verişoara.
Şi s-au pornit.. Ba zburau..ba mergeau.. Când au obosit se opreau.. Dar la apus de soare,
buburuza noastră a început să plângă.
- Cu aripile acestea mici n-o să ajung niciodată acasă.. De ce nu am aripi mari şi puternice
ca barza sau rândunica?
Cineva a ascultat la oful buburuzei.. În vârful copacului unde stăteau, se cuibărea un şoim. Avea
corpul zvelt, pene lucitoare, ochi sclipitori.
- Dacă nu ai tu aripi puternice, am eu. Te iau pe spatele meu, poţi să te ascunzi printre
penele mele şi vom zbura ca gândul. Nu mai pânge, te iau acasă. Să nu-ţi fie frică, n-o să
cazi.
- N-o să-mi fie frică, promit! Mulţumesc pentru bunătatea ta!
- Dar totuşi, unde să te duc acasă?
- Lângă râu este un frasin, din vârful lui am căzut.
- Ce noroc! Cunosc locul. Salcâm, salcie, plop sunt o sumedenie de-a lungul râului dar
frasin este unul singur pe lângă un perete ce se dărâmă încet. Luaţi-vă rămas bun şi să
pornim înainte de întuneric!
Şi aşa au făcut. Au zburat ca gândul, deşi nu a durat mult. Şoimul a lăsat-o în vârful frasinului şi
s-a întors către cuibul lui. Cum cobora pe trunchiul copacului buburuza saluta fiecare crenguţă.
Dar ce bucurie a fost când a ajuns în căsuţa ei, la familia ei. Toţi o întrebau unde a umblat? Ce s-
a întâmplat?
- O să vă povestesc după ce mă trezesc!
Şi a dormit trei zile şi trei nopţi...