211
Natalia GRĂDINARU
SACROTERAPIA ÎN CONCEPȚIA CULTURII POPULARE
Axându-se pe cercetări istoriografice,
scrieri ecleziastice și informaţii de teren, studiul
are ca scop relevarea principiilor terapeutice ale
sacroterapiei și evidenţierea specificului religios
popular în practicarea acestui tip de tratament.
Spre a înţelege mai bine termenul de sacrotera-
pie, voi insista puţin asupra concepţiei tradiţio-
nale despre sacru.
Fiecare civilizaţie și epocă istorică a perceput
diferit noţiunea de sacru. Dăcă pentru primitiv, sa-
crul putea să însemne piatra la care se închina, pentru
medieval – Dumnezeu, pentru modern valoarea sacră
este total alta, însă ceea ce le este comun tuturor, este
faptul de a se pune într-un anumit raport cu forţele
divine, în scopul păstrării echilibrului existenţial. Di-
ferenţele acestea de percepţie a sacrului, dar și analiza
unor lucrări ce au avut ca scop cercetarea conceptului
de sacru ne-a impus să revedem teremnul îngust de
„metodă alternativă de tratament” prin care se dei-
nește astăzi sacroterapia 1.
Astfel, prin conţinutul său, articolul vine să
dezvolte noţiunea de sacroterapie, promovând-o și
dezvăluind importanţa ei pentru cercetarea men-
talităţii, spiritualităţii și culturii populare. Deoare-
ce, relevarea completă a problemei tratamentului
prin credinţă (sacroterapiei) ar pretinde spaţiile
unei monograii și cercetări mai aprofundate, ne-
am propus ca obiectiv de cercetare arii teritoriale
și temporale mai înguste, și anume, analiza feno-
menului începând cu sec al XIX-lea la moldoveni.
Identiicarea sacroterapiei ca element al patrimo-
niului imaterial și fenomen al culturii tradiţionale,
relevarea importanţei cercetării ei pentru cunoaș-
terea mentalităţii populare constituie încă unul din
obiectivele propuse.
Ca metodă de tratament, sacroterapia a fost
cunoscută încă din antichitate, având la bază ide-
ea restabilirii echilibrului corporal prin aderarea la
sacru. Nici ideea vehiculată tot mai pregnant în ul-
timul timp, conform căreia sacroterapia are „ţesut”
de psihoterapie, nu este nouă. Puterea vindecatoare
a suletului le era deja cunoscută medicilor din an-
tichitate și din Evul Mediu. Hipocrate descria con-
cordanţa dintre sulet și trup ca pe o „conștiinţă”
care străbate organismul și îl menţine sănătos. Cu-
noscutul medic persan Avicenna (980‒1037 d. Chr.)
a dezvoltat conceptul sulet-trup, o dimensiune
nouă: suferinţele suletești sunt cauza principală a
bolilor trupești. Iar cel mai ușor mod, de a scăpa de
suferinţele suletești este credinţa și dragostea faţă
de Dumnezeu sau de sacru (Hildegard van Bingen,
Liber Divinorum Operum).
Conform teologiei creștine, ţelul suprem al
suletului este mântuirea (iluminarea), altfel spus,
alarea adevărului, punerea în unison cu Dumne-
zeu (cu conștiinţa divină).
Când apare o suferinţă în corp, cauza ei este
în sulet (Dolghier Ioan, preot). Scopul iecărui om,
este de a lucra asupra suletului său, de a face din el –
o natură superioară, care în oricare împrejurare ar
da dovadă de iubire de Dumnezeu, ar învinge toate
tentaţiile confortului material și și-ar supune voinţa
proprie în faţa voinţei Tatălui Ceresc. Numai în așa
mod suletul este în stare să devină una cu Dumne-
zeu; una cu Tatăl, dar totuși asemenea Sf. Treimi,
după cum Tatăl, Fiul și Sf. Duh sunt una, tot astfel
trupul, mintea și suletul unei iinţe sunt una (Edgar
Cayce). Astfel, ceea ce iinţa în mod constant ia ca
atitudine și voinţă, aceea va i construit în realita-
te, pentru că ajungem să devenim așa cum gândim.
212
Dacă ne-am referi la vindecare, atunci s-ar traduce
așa: crezând în Dumnezeu, intrând în raporturi de
subordonare și ascultare faţă de el, bolnavul devine
una cu el (după cum a și fost construit iniţial – după
chipul şi asemănarea lui, astfel căpătând conștiinţă
divină – capătă și lecuire.
Până a descrie metodele de terapie prin cre-
dinţă, atenţionăm asupra faptului, că vom analiza
sacoterapia, doar prin prisma teologiei creștine și
religiei populare (deoarece și ea posedă un bogat
inventar de reprezentări semniicative a sacrului),
fără însă a descrie elementele clasiicate de unii au-
tori ca forme de sacroterapie, cum ar i descântecul,
dezfacerea, dezlegarea etc. Motivăm această alegere,
prin componenţa mai mult mitico-magică a aces-
tora, decât religioasă și avem ca scop includerea
datelor referitor la mentalitatea tradiţională carac-
teristică secolului al XIX, adică, viziunea poporului
asupra sacrului la acel timp. Informaţii ce dezvol-
tă conceptul de religie populară le avem la diferiţi
savanţi 2, inclusiv și la cei din RM – O. Luchianeţ,
V. Buzilă, A. Hâncu-Tentiuc.
Rugăciunea, închinarea la icoane, postul,
pelerinajele, respectarea zilelor Sinţilor erau în vi-
ziunea poporului metode eiciente de înlăturare a
suferinţelor trupești și suletești.
Rugăciunea e forma cea mai esenţială de sa-
croterapie, iar utilizată în paralel cu o altă metodă
de tratament poate grăbi substanţial vindecarea ce-
lui bolnav prin caracterul psihoterapeutic și echili-
brant. Petru Caraman consemna în volumul Elogiul
folclorului românesc, că „rugăciunile se bazează ca
și descântecele pe puterea magică a cuvântului, i-
ind declanșatoare de energii”. Atât timp cât omul
crede în Dumnezeu, este înzestrat cu speranţă și
poate învinge boala. Rugăciunea acţionează asupra
psihicului, mentalului și corpului într-un fel speci-
ic, care pare să depindă de calitatea, intensitatea și
frecvenţa sa. Cu cât mai sincer, intes și frecvent se
roagă bolnavul Divinităţii, cu atât șansele de vinde-
care sunt mai mari.
Pe plan izic, rugăciunea declanșează un pro-
ces de destindere prin încetenirea ritmului cardiac
și respirator și prin scăderea presiunii arteriale. La
nivel mental, aduce o senzaţie de ușurare, de bine
general și înlăturarea angoaselor.
Doctorul Alexis Carrel, laureat al premiului
Nobel pentru medicină, a făcut cercetări asupra psi-
hoterapiei spirituale prin rugăciune. Studiile între-
prinse de Carrel au fost axate pe colectivităţi umane
religioase formate din bărbaţi, femeii și copii, în
care a fost analizată starea de sănătate izică și psi-
hică a indivizilor.
Rezultatele cercetărilor făcute de Carel au
făcut obiectul unor lucrări de literatură medica-
lă, printre care amintim „L’ Homme, cet inconnu”
(Omul, acest necunoscut) și „La Priere” (Rugăciu-
nea), apărută în 1944. Doctorul Carrel a constatat
că prin intermediul rugăciunii se pot vindeca rapid
boli incurabile din punct de vedere al medicinii alo-
pate.
Rugăciunea – notează A. Carrel – are une-
ori efect exploziv. Au fost bolnavi care s-au vinde-
cat aproape instantaneu de boli ca lupus al feţei,
cancer, infecţii renale, ulcere, tuberculoză pulmo-
nară, osoasă sau peritonită. Fenomenul se produce
aproape întotdeauna în acelaș mod: mai întâi apare
o mare durere, apoi se instalează sentimentul de a
i vindecat. În câteva secunde, cel mult câteva ore
simptomele dispar și leziunile anatomice se repară.
Miracolul este caracterizat printr-o accelerare foar-
te mare a procesului normal de vindecare. Chirurgii
și iziologii n-au observat niciodată, în cursul expe-
rienţei lor, o astfel de accelerare. Singura condiţie
indinspensabilă ca acest fenomen să poată avea loc
este rugăciunea.
Rugăciunea, după Mihai Coman face parte
din formele simple de comunicare cu sacru și trebu-
ie înţeleasă simultan ca: text (ansamblul de formule
verbalizate), act (ansamblu de gesturi), subiect (parte
a unei doctrine și practici religioase) (Coman, 2008,
123). Ca text, rugăciunea poate i strict formalizată
(eicienţa ei depinde de respectarea formei canoni-
ce) sau poate i improvizată din formule religioase și
expresii ad-hoc. Ea cuprinde trei secvenţe: invoca-
rea; argumentul, rugăciunea propriu zisă. Modul de
construire a acestui text variază de la o epocă la alta.
Rugăciunile pot avea scopuri diferite (ca și descân-
tecele): ele pot să implice o rugăminte, o mulţumire
pentru protecţia acordată, o invocare a divinităţii, o
confesare a unor fapte sau un blestem (Rugăciunea
Arhanghelului Mihail). Citându-l în continuare pe
R. Foster, Coman deduce existenţa ă trei mari tipuri
de rugăciuni: „către sine”, „către alţii”, „către lumea
de dincolo” – concentrate asupra legăturii dintre om
și divinitate (Coman, 2008, 124).
Ca act, rugăciunea poate i performată indi-
vidual sau colectiv, în locuri deja consacrate sau în

locuri profane, de către cel ce dorește să comunice
cu forţele sacre, sau de către specialiști. Semnul Cru-
cii și metanile constituiau cele mai fregvent utilizate
gesturi ce însoţeau rugăciunea 3.
Metania este o formă de jertire trupească 4 și
în acelaș timp un mod de înfrângere a lenei (ridică-
rile și îngenuncherile constituie de fapt și un exer-
ciţiu izic). După cum ne învaţă slujitorii bisericii,
nici o rugăciune nu este primită de Dumnezeu dacă
nu este făcută cu osteneală (Ieromonah Valentin
Mâţu). Metania simbolizează căderea lui Adam și
a neamului omenesc în robia păcatului și căderea
Domnului sub povara crucii, urmată de invierea
Mântuitorului și izbăvirea noastră de păcat. În tra-
diţia bisericiească erau două tipuri de metanii mari
și mici (închinăciuni). Cele mari nu se făceau tot
timpul. Ele erau date ca canon, și cu cât mai greu
era păcatul mărturisit cu atât mai multe la număr
erau metaniile. Creștinismul, prin aculturaţie și-a
apropiat multe „constructe” spirituale precreștine 5,
mutând accentul de la aducerea orfrandelor (jert-
ire precreștină) pe consacrarea darurilor (la Mi-
hai Coman – sacriiciu). Metania, nu este decât un
exemplu al simbolismului sacriiciu, adus de bolnav
în scopul menţinerii simetriei perfecte care omolo-
ghează structura și funcţiile organismului omenesc
cu prototipul cosmic, construit din substanţa și prin
voinţa sacriicului de sine a lui Dumnezeu.
Formele cele mai „populare” a jertirii de sine
(ecou foarte îndepărtat al jertirii de sine a zeului)
se întâlnește la noi în vocaţia de a ţine sărbătorile
Sinţilor și posturilor, mai cu seamă, postul negru.
Spovedania era actul de mărturisire a păca-
telor în faţa duhovnicului, în scopul eliberării sule-
tului de poverile ce-l apasă. Mărturisindu-și păcatul
oamenii se curăţă, urmând ca prin canon (rugăciu-
ne, post) să primească iertare și vindecare.
Maslul este lucrarea sfântă săvârșită în nu-
mele Sintei Treimi, de către preoţii Bisericii. Ritua-
lul constă în ungerea cu untdelemn sinţit, după ce
s-a invocat prin rugăciuni speciale mila lui Dumne-
zeu prin puterea Sfântului Duh asupra celui bolnav.
Taina maslului nu este izolată, ci precedată
de slujbe speciale: la Sfânta Liturghie se scot părti-
cele pentru cei bolnavi, se săvârșesc acatiste și para-
clise pentru iertarea păcatelor și însănătoșirea celor
alaţi pe patul suferinţei.
Taina maslului nu se poate confunda cu Tai-
na sfântului mir (mirungerea) și nici cu miruirea.
213
Taina sfântului mir împărtășește credinciosului ha-
rul pentru creșterea duhovnicească. Taina maslului
se săvârșea la cererea bolnavului sau apropiatilor săi
rude, prieteni – în vederea însănătoșirii sau în per-
spectiva eshatologica: iertarea păcatelor care au dus
la suferinţă, la tulburarea suletului, sau pentru ra-
spuns bun la dreapta judecata (judecata particulara
și apoi cea obștească).
Dezbrăcarea preotului pe bolnavi, sau închi-
puirea înţepării cu Sfânta Copie erau alte ritualuri
recomandate bolnavilor și practicate în Biserică,
dar care își au originea în precreștinism. Există obi-
ceiul în unele biserici ca preotul, după săvârșirea
Sintei Liturghii, să se dezbrace de veșminte și să le
pună peste credincioși. Singurul veșmânt liturgic
care poate i pus peste credincioși este epitrahiulul.
Ar trebui sa se ţină seama de faptul că îmbrăcarea
și dezbrăcarea veșmintelor se face numai în Sfântul
Altar (informator, Preotul Bisericii sat. Ivancia, r-n
Ohei, Dolghier Ioan).
În biserică se făceau închinăciuni la icoane,
cu plecăciuni (și în scop proilactic și taumaturgic)
în afară de anumite zile din Postul Mare, când tre-
buie să facă toată lumea metanii. Metanii se fac în
tot cursul anului acasă, iar în perioadele de la Cră-
ciun până la Bobotează și de la Înviere până la Du-
minica Tomii nu se fac metanii.
Tot la acest capitol, trebuie să amintim și
despre practicile terapeutice din mediul monahal. Pe
lângă mănăstiri funcţionau în trecut bolniţe (spita-
le) care erau în grija monahilor sau a duhovnicilor
(Andru, 2001, 3). Monahii practicau vindecări ha-
rice – unii din ei aveau darul vindecării prin pase,
prin atingere cu mâna sau prin iniţialul de sinţire.
Alţii vindecau prin psihotehnici duhovnicești, foar-
te eiciente.
Monahii mai foloseau și diferite „leacuri”:
plante medicinale, decocturi; manevre osteopatice,
orientarea dietei și valorizarea postului.
Un rol important în vindecarea bolnavilor
li se acorda Sinţilor și în special Maicii Domnu-
lui, nelipsită din rugăciunile de boală. Sinţii sunt
cei care se roagă lui Dumnezeu pentru sănătatea și
pacea tuturor celor care pomenesc și slăvesc pe pă-
mânt numele lor. Sinţii sunt aceia care fac legatura
între cer și pământ, între Dumnezeu și credincioși.
Sinţii respectaţi sau serbaţi în scopul tămă-
duirii și prevenirii îmbolnăvirii erau: mucenicul și
tămăduitorul Pantelimon și Sfântul Haralambie.
214
Așa sună un fragment de rugăciune adresată sfân-
tului Ion – „Bucurându-mă de dumnezeiasca mari-
re la care te-ai înalţat, o, Sinte Ioane, îndrăznesc sa
alerg la ajutorul tău pentru tămăduire. Ştiu că prin
boala trupului, suletul se curaţește, și că răbdarea
este răsplatită de Dumnezeu”.
Maica Domnului era investită în mentalita-
tea populară cu putere de vindecare a tuturor boli-
lor. Texte canonice de tipul Acatistul Maicii Domnu-
lui și Paraclisul Maicii Domnului au fost încurajate
și propagate prin mediile bisericești. Foarte cunos-
cute în sec. XIX erau și: cartea populară Minunile
Maicii Domnului, scrierile apocrife, dintre care cea
mai largă răspândire au avut-o Visul Maicii Dom-
nului și Călătoria Maicii Domnului la Iad. Cartea
este purtată ca talisman până în zilele noastre, mai
ales de către cei bolnavi. La toate aceste forme ale
spiritualităţii persistau numeroase reprezentări
iconograice, dintre care cele mai cunoscute având
imaginea Maicii Domnului ca vindecătoare a tutu-
ror suferinţelor.
Clasiicat ca „rit în mișcare” de către Mihai
Coman (Coman, 2008, 192-197), pelerinajul 6, con-
stituie de asemenea o formă de tratament prin cre-
dinţă. În diferite perioade istorice, mii de oameni,
de diferite religii, organizau procesiuni și porneau
în călătorii pentru a ajunge la locuri sinte și a se
vindeca.
Şi poporului nostru a practicat pelerinaje că-
tre mănăstiri, lăcașuri de cult, morminte, moaște ale
Sinţilor. Chiar dacă, călătoriile durau zile sau săptă-
mâni, nelipsiţi de la aceste procesiuni erau bolnavii
incurabili, copiii, „calicii” și schilozii etc. Se credea,
că îndată ce teritoriul sau obiectul sfânt era atins, se
putea produce vindecarea. Ca și în cazul celui ce se
roagă (rugăciunii), pelerinul trebuia să aibă inimă și
gânduri curate, să posede credinţă în puterea vinde-
cătoare a Sfântului sau locului cu care venea în con-
tact, doar astfel se producea vindecarea.
Ajunși la faţa locului, pelerinii trebuiau să
îndeplinească unele rituri (să înconjoare lăcașul, să
atingă moaștele), să participe la slujbele religioase
sau să ţină post atât timp cât se alau în apropie-
rea sacrului. Sunt numeroase informaţiile, în care
se povestește despre vindecari miraculoase produse
chiar la sosire la lăcașurile sacre. Scepticii susţin că
ar i vorba de puterea imaginaţiei, de credinţa în su-
perstiţii sau de autoinsulare, pe când spiritualiștii
tratează cu totul altfel problema.
Ritualuri terapeutice cu esenţă religioasă se
săvârșeau, la nevoie, și în casa suferindului. Prin-
tre cele mai cunoscute sunt: tămâierea, stropirea
cu agheasmă, facerea semnului crucii pe frunte cu
sfântul mir, adăugarea uleiului și făinii de la sfântul
maslu în mâncare, spălarea și afumarea bolnavu-
lui cu lori de la vinerea mare sau cele aduse de la
moaștele sinţilor etc.
În camera suferindului în iecare dimineaţă
se tămâie și se stropește cu agheasmă. Pe fruntea
bolnavului și tâmple se face semnul crucii cu sfân-
tul mir. Uleiul și făina de la Sfântul maslu se pun în
cantităţi mici în mâncare.
Florile de la vinerea mare se folsesc în băi și
afumarea bolnavilor în stările de spaimă. Candela
trebuie sa ardă permanent în camera bolnavului.
O zi importanţă pentru toţi bolnavi o con-
stituia sărbătoarea Floriilor. Păstrând elemente pre-
creștine (sărbătoarea a fost atestată ca zi dedicată
zeiţei Flora), peste care s-au suprapus cele creștine
(sărbătoarea intrării Domnului în Ierusalim), tra-
diţia a rezultat obiceiuri de sacroterapie extrem de
pitorești. Conform tradiţiei, cu ramurile de salcie
sinţite în biserică la Florii, oamenii se întorceau
acasă și după ce atingeau cu ele creșetele pruncilor,
ca să crească mari și frumoși, le atârnau la icoană, ca
să le i-a în caz de nevoie (dubla putere a sacrului –
icoana și sinţirea în biserică). Când se îmbolnăvea
cineva erau coborâte și folosite în fumegaţii, băi și
„bătăi” rituale. În unele comunităţi rurale, cu aceste
ramuri se băteau copii chiar în ziua de lorii, ca să
ie sănătoși peste an. Trei mâţișori de salcie (mu-
guri), înghiţiţi la Florii, l-ar păzi pe om, tot anul,
de dureri în gât. Se mai afumau cu acești mâţișori
copiii când se speriau, sau se aprindeau în vreme de
fulger și tunet în scop apotropaic.
Sacroterapiei i se atribuie astăzi „ţesut” de
psihoterapie, întrucât induce starea de liniște și
calm. Atât riturile performate ca „sacre” cât și esen-
ţa sacroterapiei, denotă uneori amalgamuri sincre-
tice, dar și o impresionantă bogăţie culturală. Din
cele analizate se dovedeste ipoteza marelui Iliade,
care susţinea că „pentru cei care au o experienţă
religioasă, întreaga Natură se poate înfăţișa ca sa-
cralitate cosmică. Cosmosul, în totalitatea sa, poate
deveni o hierofanie”.
În concluzie, susţinem ipoteza că sacrotera-
pia (terapia prin credinţă) este nu numai o metodă
eicientă, avantajoasă și neinvazivă de tratament, ci
 215

și un fenomen cultural, un element indinspensabil Meslin M. Ştiinţa religiilor. București: Humani-

al patrimoniului imaterial al poporului, graţie per- tas, 1993.
cepţiei și reprezentărilor despre Lume și Divinitate, Informatori
precum și ansamblului de cunoștinţe referitoare la Dolghier Ioan, preot Biserica sat. Ivancea, r-n Orhei.
Ieromonah Valentin Mâţu.
corpul uman și racordarea lui la universul divin.

Rezumat
Note
Articolul prevede analiza conceptului de sacro-
1
Cercetarea conceptului de sacru s-a alat în vi-
terapie ca fenomen al culturii populare, din perspectivă
zorul mai multor savanţi, printre care renumiţii istorici al
duală: al canonului bisericesc pe de o parte și a religiei
religiilor, Dumezil, Rudolf Otto și Mircea Eliade. Dumezil,
populare pe de alta. Sunt descrise formele de comunicare
dezvoltă noţiunile de timp și spaţiul sacru. Eliade deinește
cu sacru (rugăciunea, Sintele taine, pelerinajele etc), ri-
sacrul ca „putere și, în cele din urmă, realitate”. Eliade mai
turile practicate în casa bolnavului, precum și practicile
suţinea ideea că „pentru cei care au o experienţă religioa-
terapeutice din mediul monahal. O deosebită atenţie, este
să, întreaga Natură se poate înfăţișa ca sacralitate cosmică.
acordată părerilor savanţilor din alte domenii asupra ei-
Cosmosul, în totalitatea sa, poate deveni o hierofanie”.
cienţei sacroterapiei ca formă de vindecare.
2
V. Kernbach, M. Eliade, A. Candrea, P. Ca-
Cuvinte cheie: sacroterapie, rugăciune, ritual
raman etc.
terapeutic, credinţe precreștine, sărbători religioase, Ca-
3
Rugăciunea mediază comunicarea cu divinul
non, Sinţi.
numai prin cuvinte sau acţiuni referitoare la corpul cre-
Резюме
dinciosului (îngenunchieri, metanii, gesturi canonice
Статья предусматривает краткий анализ по-
precum făcutul crucii etc.). Accentuând această dimensi-
нятия «лечение верой» как явления традиционной
une, W. Burket consideră că rugăciunea se ală în directă
культуры с разных точек зрения: церковного канона,
opoziţie cu „riturile de supunere”, iar relaţia cu sacrul – o
с одной стороны, и народной религии, с другой. Опи-
„exaltare a divinului” (Coman, 2008, 124).
сываются сакральные формы общения (молитвы,
4
M. Coman în lucrarea sa analizează orfrandele
таинства, паломничество и т. д.), практикyющиеся в
și sacriiciile ca jertfe și forme ale comunicări cu sacru,
доме пациента обряды и выполняемые в монастыре
din păcate metania nu a intrat in vizorul autorului.
терапевтические практики. Особое внимание уде-
5
La acest subiect sunt publicate foarte mul-
ляется рассмотрению мнения ученых из других об-
te lucrări. Remarcabile studii sunt cele ale lui: Meslin,
ластей об эффективности такого рода практик как
Kernbach, Eliade, Candrea.
одного из средств на пути к исцелению.
6
Dacă rugăciunea era văzută de unii autori (W.
Ключевые слова: лечение верой, молитвы,
Burke, M. Coman) ca rit de supunere, atunci putem lesne
терапевтические ритуалы, дохристианские верова-
airma că pelerinajul se prezintă ca ritual (ceremonie) de
ния, религиозные праздники, канон, cвятые.
contagiune cu Duh Sfânt.

Summary
Literatura
he article provides the analysis of the concept of
Andru V. Rugăciuni cu puteri vindecătoare. Psi-
faith healing as a traditional culture phenomenon from
hoterapie isihastă. Chișinău: Cartea Moldovei, 2001.
two perspectives: the ecclesiastical canon on the one
Candrea A. Folclor medical român comparat.Bu-
hand and popular religion on the other. It describes sa-
curești, 1948.
cred forms of communication (prayers, sacraments, pil-
Coman M. Introducere în antropologia culturală.
grimages, etc.), the rites practiced at the patient’s place
Iași: Polirom, 2008.
and therapeutic practices of the monastery. Special atten-
Durkheim É. Formele elementare ale vieţii religi-
tion is given to the views of scientists from other ields
oase. Iași: Polirom, 1995.
on the efectiveness of faith healing as a way to recovery.
Eliade M. De la Zalmoxis la Ginghis-han. Bucu-
Key words: faith healing, prayer, therapeutic
rești: Editura știinţiică și enciclopedică, 1980.
ritual, pre-Christian beliefs, religious holidays, Canon,
Eliade M. Sacrul și profanul. București: Humani-
Saints.
tas, 1992.