Invatatura Bisericii Ortodoxe despre jertfa euharistica - acceptarea

Euharistiei ca jertfa

Mareste imaginea.

Biserica Ortodoxă n-are o dogmă explicită cu privire la jertfa euharistică, ca de altfel nici cu
privire la transsubstanţierea (metousiosis) elementelor naturale ale Euharistiei în adevăratul
Trup şi Sânge al Domnului. Cu alte cuvinte, Biserica Ortodoxă nu are cu privire la aceste
două importante puncte ale credinţei creştine dogme formulate şi ratificate de autoritatea unui
Sinod Ecumenic. Adevărul transsubstanţierii, ca şi acela al Euharistiei ca jertfă, sunt însă la
fel de vechi ca şi însăşi Biserica creştină, ba chiar mai vechi. Dat fiind că ele trebuie căutate
nu numai în interpretarea pe care au dat-o sfinţii apostoli cuvintelor şi actelor Domnului la
Cina cea de Taină1, nici numai în cuvintele Domnului şi actele Sale la Cina cea de Taină, ci,
dincolo de acestea, în intenţia şi planul de mântuire a lumii al Domnului nostru Iisus Hristos
Care, împins de marea Sa iubire, S-a dat pe Sine însuşi permanent pentru mântuirea tuturor.
Prezenţa reală a Domnului sub înfăţişările pâinii şi a vinului prin transsubstanţierea lor în
adevăratul Său Trup şi Sânge, ca şi jertfa euharistică, sunt adevăruri care n-au fost nicicând
contestate, cel puţin în primele opt secole ale Bisericii nedespărţite.2

Lăsând deoparte, pentru moment, multele şi diferitele mărturii formulate pe care ni le oferă
sfinţii Părinţi şi marii dascăli ai Bisericii cu privire la această chestiune, două fapte de o
excepţională importanţă pledează în favoarea gândirii noastre, şi anume: l) teama cucernică
cu care s-au apropiat întotdeauna credincioşii de jertfelnicul/altarul creştin, teamă care
provine din convingerea că pe jertfelnicul/altarul Bisericii are loc un act dumnezeiesc
înfricoşător3 şi 2) lipsa de preocupare a Sinoadelor Ecumenice faţă de formularea prea-
înaltului adevăr al Euharistiei ca adevărată Taină şi adevărată Jertfă. Intr-adevăr, atunci când
Sinoadele Ecumenice vorbesc despre Euharistie, fie ca taină, fie ca jertfă, presupun faptul că
aceste adevăruri sunt adânc înrădăcinate în credinţa fiilor Bisericii, dat fiind că aceste sinoade
urmăreau doar să-i păzească să cadă victime oricărui fel de abuz în ce priveşte forma
exterioară a oferirii elementelor euharistice; deşi în credinţa lor simplă acesta nu putea să aibă
o urmare gravă, ar fi lovit totuşi mult taina cea mai înaltă a jertfelnicului/altarului creştin,
care - spun canoanele apostolice - trebuie celebrată în acord cu rânduiala Domnului.4

Prin urmare nu teama de a decreta, ci pur şi simplu lipsa unui motiv îndreptăţit n-a dat prilej
Bisericii din primele opt veacuri să formuleze în termeni precişi şi veşnici ceea ce niciodată
n-a încetat să trăiască cu aceeaşi putere şi statornicie în credinţa vie a credincioşilor
ortodocşi.5

Din punct de vedere apologetic această afirmaţie e o lovitură de moarte pe care istoria
bisericească o dă bizarei concepţii a protestanţilor despre forma şi evoluţia dogmelor în
genere, pentru că ne arată că un adevăr revelat poate să dăinuie în tăcere cu aceeaşi intensitate
nu numai în haina invariabilă a dogmei, cu care îl îmbracă un sinod ecumenic sub influenţa
unor factorilor intelectuali externi caracteristici acelei epoci, ci şi informa subtilă a credinţei,
din punct de vedere psihologic ceva absolut instabil, mărindu-şi sau restrân-gându-şi
volumul, după timpuri şi împrejurări. Intr-adevăr, aici este vorba de adevărul viu, strâns legat
cu credinţa şi evlavia creştină, cu privire la un adevăr fecund, care îndeamnă în orice clipă
sufletul omenesc la o viaţă de iubire şi la un dor de nespus după dumnezeire, iar nu despre o
fabricaţie intelectuală decretată de aroganţa suverană a Bisericii. Această credinţă însă poate
deveni în orice moment dogmă explicită, pentru că formularea ei în dogmă nu-i poate
nicidecum micşora taina şi măreţia, nici să o separe de evlavia creştină de care este atât de
strâns legată, ci, din contră, poate să constituie în mod pozitiv o piatră de mare importanţă la
temelia organismului dogmatic al Bisericii, aşa cum în prezent e centrul şi direcţia întregului
cult creştin. Dacă adevărul Euharistiei s-a păstrat timp de aproape douăzeci de secole în
simpla, dar adânca credinţă a tuturor creştinilor, adevăraţii fii ai Bisericii, aceasta s-a
întâmplat pentru că, privită sub dublul ei aspect de taină şi de jertfă, Euharistia e cel mai înalt
şi tainic adevăr al Bisericii şi stânca neclintită pe care se reazemă Biserica în reuşita înaltei ei
misiuni în lume, aceea de a realiza pe pământ opera Domnului de mântuire a lumii.

Intr-adevăr, dacă Domnul nostru Iisus Hristos a împăcat lumea cu Dumnezeu prin jertfa Sa pe
Cruce, Biserica creştină continuă nu mai puţin să împlinească în lume opera Sa mântuitoare,
acesta fiind şi unicul şi cel mai înalt rost pe care i l-a încredinţat pe pământ Dumnezeu (Mt
28,19-20; Mc 16,5-16) şi care nu ţinteşte altceva decât aducerea tuturor oamenilor la
Dumnezeu potrivit fierbinţii dorinţe a Celui care cu puţin înainte de pătimirea Lui S-a rugat
Tatălui Său ceresc pentru apostolii Săi, precum şi pentru toţi cei care vor crede în El prin
cuvântul lor, „ca toţi să fie una" (In 16, 20-21). Desigur, pentru oricine gândeşte drept e uşor
de înţeles că această continuare pe pământ a operei mântuitoare a Domnului Iisus Hristos nu
aduce nici o vătămare Jertfei Sale de pe Cruce, pentru că mijloacele lăsate de bunătatea lui
Dumnezeu la dispoziţia Bisericii pentru atingerea scopului ei, sfintele Taine, nu sunt altceva
decât mijloace de comunicare a harului dumnezeiesc şi a îndurărilor lui Dumnezeu care se
revarsă atât de îmbelşugat din această unică Jertfă. De altfel, ca una ce comunică harul
dumnezeiesc şi mântuirea, Biserica nu se prezintă doar ca o continuatoare directă a operei de
răscumpărare a Domnului; legătura ei strânsă şi tainică cu Hristos (Ef 1, 22-23; 2,15-16; Col
1,13; Rm 12, 5; 1 Co 12, 27 etc.) ne convinge să vedem în Biserică pe însuşi Hristos, pentru
că El lucrează în şi prin Biserică mântuirea noastră săvârşind neîncetat aici ceea ce a săvârşit
odinioară pe Cruce.6

Această credinţă e însă cu totul altceva decât o deducţie logică pe care o poate scoate cineva
din învăţătura despre atotprezenţa Dumnezeului-om Iisus Hristos, fiindcă pentru noi Domnul
e prezent în Biserică nu numai în chip spiritual, cum admit protestanţii, care, mânaţi de un
spiritualism excesiv şi arbitrar, îşi închipuie că Hristos e prezent în Biserica creştină aşa cum
este prezentă umbra binefăcătorului în instituţia sa de binefacere.7 El este, din contră, prezent
în mod real şi fiinţial cu Trupul şi Sângele Său, cu care S-a născut din Fecioară, a vieţuit cu
oamenii pe pământ, a pătimit şi S-a răstignit", iar temelia neclintită a acestei credinţe a
noastre e Euharistia.

Fiinţe trecătoare, legate de categoriile de timp şi spaţiu şi învăţate să măsurăm toate cu

măsura acestor categorii, cu siguranţă nu putem înţelege prin propriile noastre puteri
intelectuale cum anume e cu putinţă această prezenţă reală şi vie a lui Hristos, cu întreaga Lui
divinitate şi umanitate, în fiecare biserică şi pe fiecare jertfelnic/altar, nu numai în general în
elementele euharistice, ci şi în parte, în fiecare parte a lor, oricât de mică ar fi, dacă avem în
vedere consecinţele necesare care decurg din unirea ipostatică a celor două naturi în persoana
Domnului; aceasta din cauză că nu putem pătrunde cu mintea noastră dincolo de vălul
aparenţelor cărora le suntem supuşi prin fire.9 Convieţuirea Domnului cu noi oamenii pe
pământ şi jertfa Sa pe Cruce ne apar drept fapte intrate pentru totdeauna sub stăpânirea
trecutului; în prezent Domnul Iisus Hristos se găseşte în slava cerească, de-a dreapta Tatălui
(Evr 10,13), „de aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei care prin El se apropie
de Dumnezeu, fiind pururea viu ca să mijlocească pentru ei" (Evr 7, 25; Rm 8, 34).

Aşa stând lucrurile, mărturisim că e cu neputinţă să înţelegem cum anume, deşi în prezent
Domnul se găseşte în cer cu un trup preaslăvit, un trup mai presus de loc şi întindere, îl avem
astăzi în Euharistie cu acelaşi trup şi sânge cu care S-a născut din sfânta Fecioară, a vieţuit pe
pământ împreună cu oamenii, a pătimit şi a suferit moartea pe Cruce. In această neputinţă de
înţelegere a lucrurilor protestanţii, în special luteranii, neagă transsubstanţierea elementelor
naturale ale Euharistiei în adevăratul Trup şi Sânge ale Domnului şi, dacă admit impanaţia,
cred că credincioşii se împărtăşesc de trupul şi sângele preaslăvit al lui Hristos10, nicidecum
cu trupul luat de Domnul din sfânta Născătoare de Dumnezeu. Pentru noi prezenţa reală şi vie
a Domnului în Euharistie e o taină şi ştim că prin natura ei taina exclude orice explicare
raţională. De aceea şi eforturile noastre de a pătrunde cu ajutorul raţiunii în natura tainei
Euharistiei se rotesc în jurul aspectului extern al tainei, neputându-ne atinge vreodată de
însuşi centrul acestei taine. Cele două aspecte esenţiale, dar diferite ale uneia şi aceleiaşi
persoane a Domnului înainte şi după de înălţarea Sa la cer constituie Scylla şi Charybda, de
care se izbeşte primejduindu-de barca raţiunii omeneşti ori de câte ori încearcă să se apropie
de taina Euharistiei. In acest impas se găseşte de altfel şi Mărturisirea Ortodoxă [a
mitropolitului Petru Movilă] când, în răspunsul la întrebarea a 56-a din partea I, declară:

Potrivit modului trupului [kata ton tropon tes sarkos] pe care L-a purtat şi cu care a vieţuit pe
pământ Hristos e [după înălţare] e numai în cer, nu şi pe pământ. Dar potrivit modului
tainic/sacramental [kata ton mysteriode tropon] în care se găseşte în dumnezeiasca Euharistie,
acelaşi Fiu al lui Dumnezeu, Dumnezeu şi om, stă şi pe pământ printr-o transsubstanţiere
[kata metousiosin] şi substanţa [ousia] pâinii e preschimbată [metaballetai] în substanţa
sfântului Său trup, iar substanţa vinului în substanţa scumpului Său sânge.11

Primind Taina Euharistiei, nu ne refugiem nicidecum într-un subterfugiu ipotetic şi imaginar,

ca să putem justifica o contrazicere evidentă sau drapa cu o haină de cinste aberaţia şi
absurditatea credinţei noastre, ci, din contră, excludem competenţa oamenilor în orice ţine de
înţelegerea lucrurilor dumnezeieşti. Vrem să sărim peste taină?

Atunci este absolută necesar ca, ridicând printr-un efort supraomenesc valul aparenţelor, să
ne eliberăm de spaţiu şi, mai mult încă, de timp şi să privim opera Domnului nostru Iisus
Hristos de mântuire a lumii pe cât e cu putinţă „sub specie aeternitatis". Atunci îl vom vedea
pe Mântuitorul lumii lucrând în Biserică pentru mântuirea oilor pierdute; îl vom vedea
prezent neîncetat în Biserica Sa în mod real, viu şifiinţial, aşa cum îl arată limpede taina
Euharistiei; îl vom vedea aducându-Se neîncetat pe Sine însuşi jertfa Tatălui Său ceresc
pentru păcatele noastre aşa cum îl arată jertfa Euharistiei.

Numai aşa îl putem înţelegem pe Hristos viu în Biserica Sa, iar această prezenţa a Sa
constituie izvorul nesecat din care ţâşneşte toată vitalitatea Bisericii. El e adevăratul şi unicul
nostru Păstor; El e adevăratul şi unicul nostru Arhiereu, Care se aduce la nesfârşit pe Sine
însuşi jertfă pentru păcatele noastre, independent dacă diferitele concepţii actuale vor sau nu
să înţeleagă aceasta. Şi dacă creştinismul a apărut în istorie ca învăţătură incomparabil de tare
şi eficace, asta se datorează numai faptului că Domnul Iisus Hristos a fost permanent viu în
Biserică, că El va fi pururea viu în Biserica Sa, şi e singura chezăşie a vitalităţii Bisericii
creştine, pentru că El este stânca neclintită pe care a fost zidită Biserica.
Dar aşa cum în timpul vieţii Sale pământeşti momentul cel mai caracteristic a fost acela în
care El a răscumpărat lumea prin jertfa Sa de bunăvoie pe Cruce, tot aşa şi în Biserică
Domnul Se face simţit credincioşilor sub forma unei jertfe aduse la infinit Tatălui Său ceresc,
pentru ca toţi care se apropie de această jertfă cu conştiinţă curată şi zdrobire sufletească, să
dobândească iertarea păcatelor şi viaţa veşnică.

Iisus Hristos, jertfa pe jertfelnicul/altarul Bisericii, iată adevărul sublim care trebuie să umple
de bucurie negrăită inima oricărui fiu adevărat al Bisericii. Intr-adevăr, ce e mai sublim decât
să simtă cineva sfântul fior al apropierii de adevăratul Dumnezeu atunci când se apropie cu
credinţă de jertfelnicul/altarul creştin! Ori de câte ori se apropie de jertfelnic/altar creştinul
ortodox găseşte nesfârşite clipe de adâncă mistică trăind la picioarele lui ca la picioarele
Domnului, dat fiind că aici Mântuitorul se găseşte nu ca o umbră sau imaginaţie, ci în chip
real, în chip sensibil şi, mai mult încă, în demnitatea Sa de mijlocitor între oameni şi
Dumnezeu ca unul Care se jertfeşte.

De aici provine valoarea infinită a Euharistiei şi de aceea în ansamblul întregii învăţături

creştine această învăţătură ocupă locul cel mai important şi precis determinat.

Fiinţa ei se leagă indisolubil cu însăşi fiinţa Bisericii şi a religiei creştine şi dacă, ca taină,
Euharistia se numără împreună cu celelalte mijloace încredinţate de bunătatea lui Dumnezeu
Bisericii şi prin care aceasta comunică harul dumnezeiesc, al cărei depozitară este, tuturor
celor care se apropie de ea cu voinţă şi convingere, privită în ansamblul celorlalte taine e cu
mult mai presus de ele, purtându-şi evident caracterul distinctiv.12 Dacă sfintele Taine
împărtăşesc harul dumnezeiesc care izvorăşte din belşug din jertfa de pe Cruce a Domnului
nostru Iisus Hristos, Euharistia cuprinde însuşi izvorul harului dumnezeiesc, pe Domnul
nostru Iisus Hristos în stare de jertfă, pe care-L pune la dispoziţia oricui voieşte să se
împărtăşească din roadele acestei jertfe şi să se mântuiască.

Dar cum anume are loc împărtăşirea credincioşilor de roadele jertfei de pe Cruce a
Domnului? Dacă ar fi să-i credem pe luterani, atunci trebuie să admitem că însuşirea de către
credincioşi a roadelor jertfei de pe Cruce a Domnului are loc exclusiv prin credinţă.13 Dar cel
care admite aşa ceva răstălmăceşte cu totul adevăratul sens al operei de mântuire a Domnului,
într-adevăr, jertfa de pe Cruce a Domnului are o valoare infinită înaintea lui Dumnezeu, aşa
încât putem spune că prin ea a venit mântuirea întregului neam omenesc, şi pentru acestea
este o jertfa obiectivă. In acest sens atunci când spunem că prin ea a venit mântuirea
întregului neam omenesc credem că prin ea a venit posibilitatea împăcării reale a oamenilor
cu Dumnezeu. Dar pentru ca fiecare din noi să primească mântuirea nu este deloc suficient să
creadă numai în Hristos şi în faptul că a fost răstignit pentru păcatele noastre, ci trebuie să
facă efortul să devină părtaş [koinonos] al jertfei lui Hristos.

Iar ca să devină cineva părtaş al jertfei lui Hristos nu este iarăşi suficient doar să se
împărtăşească în mod pasiv cu adevăratul Trup şi Sânge al Domnului prezent în mod real în
stare de jertfă pe jertfelnicul/altarul Bisericii. împărtăşirea credincioşilor cu adevăratul Trup
şi Sânge al Domnului este o excelentă dovadă a unirii oamenilor cu Hristos, dar ca
împărtăşirea cu Hristos să nu fie „spre judecată sau spre osândă"14, e absolută nevoie ca şi
noi să devenim „jertfa vie [zosa thysia]" adusă lui Dumnezeu (Rm 12,1; 1 Ptr 2,5; Flp 4,18).
Aşa stând lucrurile, întreg procesul mântuirii noastre stă în îmbinarea superioară a acestor
două jertfe: cea a lui Hristos şi cea a noastră. In acest sens Iisus e adevăratul mijlocitor între
oameni şi Dumnezeu şi în acest sens numai putem primi mântuirea. în acest fel actul
mântuirii noastre trebuie conceput ca o iniţiativă spontană provenită din lăuntrul sufletului
nostru, în vederea căreia se orânduieşte întreaga noastră existenţă, iar nu ca o simplă
imputare, cum cred protestanţii.

In acest sens Biserica îi îndeamnă pe fii ei să se apropie de fiecare dată de jertfelnic/altar şi de

jertfa lui Hristos de pe acesta, fiindcă urmăreşte să-i facă pe oameni fiinţe raţionale, şi să
scoată la lumină toate acele calităţi cu care Dumnezeu a împodobit la început lucrul mâinilor
Sale, iar nu să sădească în ei sentimentul incapacităţii spirituale, cum face Biserica
protestantă.

Acesta e adevăratul cadru în care este înscrisă învăţătura Bisericii Ortodoxe cu privire la
Euharistia ca jertfă. Determinând acest cadru nu facem nimic altceva decât să formulăm în
mod limpede concluziile care decurg cu necesitate din prezenţa lui Hristos în stare de jertfă
pe jertfelnicul/altarul Bisericii. Din cele spuse mai sus rezultă că Biserica are o jertfa reală şi
adevărată, pentru că prin sfinţirea elementelor fizice ale Euharistiei şi prin transsubstanţierea
lor în adevăratul trup şi sânge ale lui Hristos prin invocarea Duhului Sfânt ea are pe însuşi
Mântuitorul lumii şi Fiul lui Dumnezeu în stare de jertfa, nu pentru că Biserica îl oferă pe
Domnul Iisus Hristos în stare de jertfă.

Biserica nu oferă nimic; ea pregăteşte numai condiţiile corespunzătoare sub care Domnul se
prezintă sub formă de jertfa oferită neîncetat lui Dumnezeu. Dacă vrem să admitem că
Biserica oferă ceva lui Dumnezeu, atunci - potrivit tipicului Liturghiei - această ofrandă nu
poate fi altceva decât oferirea elementelor fizice, reprezentări figurative [antitypa] ale
adevăratului trup şi sânge ale Domnului, nu însuşi trupul şi sângele Lui.
Această concluzie a noastră credem că este cea mai justă. Ea a fost însă neglijată cu totul de
„dogmaticile" Bisericii Ortodoxe, ca şi de aşa-zisele „cărţi simbplice" ale acesteia. Impresia
generală aici e aceea că Euharistia este jertfă adevărată fiindcă e oferită de Biserică lui
Dumnezeu. Astfel, de exemplu, în răspunsul la întrebarea 107 din partea I Mărturisirea
Ortodoxă a mitropolitului Petru Movilă declară următoarele:

Această taină e adusă şi jertfa pentru toţi creştinii ortodocşi, vii şi adormiţi întru nădejdea
învierii vieţii veşnice, care jertfa nu se va sfârşi până la judecata de pe urmă15, iar în definiţia
a 17-a privitoare la Euharistie Mărturisirea Ortodoxă a patriarhului Dositei al Ierusalimului
spune:

E încă şi o jertfă adevărată şi ispăşitoare [hilastiken] adusă pentru toţi credincioşii, vii şi
adormiţi, şi pentru folosul tuturor, cum se spune în mod expres în rugăciunile , tainei
încredinţate de apostoli Bisericii după porunca Domnului către ei.16

Aşa stând lucrurile, este evident că punctul nostru de vedere contribuie mult la înţelegerea
rostului jertfei euharistice în Biserică, pentru că în timp ce din punctul de vedere al altor
teologi Euharistia e o jertfă adusă neîncetat de Biserică pentru vii şi adormiţi şi care aduce în
chip mecanic mântuirea fiecăruia om, din punctul nostru de vedere jertfa lui Hristos prezentă
pe jertfelnicul/altarul Bisericii are rostul să umple existenţa omului de focul lui Dumnezeu şi
să-l convingă să se asemene cu Mântuitorul său aducându-se, pe de o parte, pe sine însuşi
jertfă curată şi bineplăcută lui Dumnezeu, şi, pe de altă parte, urmărind comuniunea spirituală
cu Creatorul său, arătând în chip vrednic toate însuşirile cu care l-a împodobit Dumnezeu şi
lucrând activ la mântuirea sa împreună cu Hristos, devenind în acest fel un alt Hristos pe
pământ şi meritând cu adevărat numele lui Hristos cu care a fost împodobit la Botez. Potrivit
primei concepţii rămânem exclusiv la aspectul negativ al marii taine a Euharistiei ca jertfă,
iar potrivit concepţiei noastre pornim cu convingere la acţiune. Drept pentru care acest punct
de vedere ni se pare singurul adevărat şi putând da o explicaţie deplină a supranaturalei taine
a jertfelnicului/altarului creştin.

Pr. Prof. dr. Olimp Căciulă

Euharistia ca jertfă, Editura Deisis

Cumpara cartea "Euharistia ca jertfă"

Note:
1 RUCH, „Messe", în Dictionnaire de iheologie catholique, t. X, col. 696-697.
2 In Răsărit numai bogomilii la începutul secolului al IX-lea au tăgăduit jertfa dumnezeieştii
Euharistii. Cf. CONSTANTIN ARMENOPULOS, PG 150,28: „Profanează încă şi
înfricoşătoarea jertfă a Trupului şi Sângelui Stăpânului numind-o jertfă a demonilor ce
sălăşluiesc în biserici."
Predecesorii bogomililor în erezie, paulicienii, susţineau de asemenea în secolul al VII-lea că
la Cina de Taină Domnul a oferit trupul şi sângele Său ca o parabolă şi n-a poruncit
nicidecum să fie repetat actul pe care îl săvârşise. Cf. PETRU SICILIANUL, PG104,1349.
3 Cf. rugăciunile împărtăşirii: diamantele frumuseţe şi inspiraţie religioasă. He theia
Leitourgia, ed. Saliveros, Athenai, 1924, p. 111-115.
4 Canonul 3 apostolic. Cf. A. ALIVIZATOS, Hoi hieroi kanones, Athenai, 1923, p. 10.
5 Caracterul de jertfa al Euharistiei îl accentuează şi canonul 18 al Sinodului I Ecumenic,
canonul 44 (37) al Sinodului de la Cartagina, şi canonul 3 al Sinodului Trullan, cf şi
GELASIU AL CYZICULUI, Despre cele săvârşite la Sfântul Sinod de la Niceea, MANSI,
Sacrorum conciliorum nova et amplissima collectio, voi. II, Florenţa, 1759, col. 888.
6 Cf. CHR. ANDROUTSOS, Dogmatike tes Orihodoxou Anatolikes Ekklesias, Athenai,
1907, p. 371 şi MACAIRE, Theohgie Dogmatique, t. II, Paris, 1860, p.500.  
7 Aceasta este ideea care emană din mica, dar nu mai puţin lumina-toarea carte a lui Monod
despre spiritul protestantismului. W; MONOD, Du Protestantisme, Paris, 1928.
8 Cf. Scrisorile binecinstitorului ţar şi ale preasfinţiţibr patriarhi despre constituirea Sfântului
Sinod, cu expunerea credinţei ortodoxe a Bisericii Catholice Răsăritene, Petrograd, 1840, p.
34. Cf. şi NICOLAE CABASILA, PG150,425.
9 Credinţa Bisericii Ortodoxe este că „nu trupul din cer al Stăpânului se coboară pe altare, ci
pâinea punerii înainte prefăcută şi transsubstanţiată devine şi este după sfinţire unul şi acelaşi
trup cu cel din ceruri", Scrisorile, p. 35.
10 Cf. EBRARD, Das Dogma vom heiligen Abendmahl, Bd. II, Frankfurt a. ML, 1846, p.
415. împotrivă e întreaga învăţătură a Bisericii Ortodoxe. IOAN DAMASCHINUL [t 749],
Expunerea exactă a credinţei ortodoxe IV, 13; MACAIRE, op. cit, p. 476; ANDROUTSOS,
op. cit, p. 359; DYOVOUNIOTIS, Ta mysteria tes Anatolikes Orthodoxou Ekklesias,
Athenai, 1910, p. 107 ş.a.
11 La MESOLORAS, Symbolike tes Orthodoxou Anatolikes Ekklesias (ta symbolika biblia),
1.1, Athenai, 1883, p. 405.
12 Acest caracter distinctiv îl descrie admirabil SCHWANE, Histoire des dogmes, trad. 6c.,
t.I, Paris, 1903, p. 534.
13 Luther zicea de altfel: „Credinţa e dreptatea formală din a cărei pricină suntem făcuţi
drepţi fides est formalisjustiţia propter quamjustifi-camur]." La P. ALBERS SJ, Manuel
d'histoire ecclesiastique, t. II, p. 158.
14 Cf. rugăciunea pe care o spune în taină preotul după sfinţirea cinstitelor daruri. He theia
Leitourgia, epimeleia tou presb. N.P. PAPADOPOULOU, Athenai, 1924, p. 51.
15 Cf. I. MESOLORAS, Symbolike, t.1, p. 428.
Textul complet este următorul:
„Această taină e adusă/oferită şi jertfa pentru toţi creştinii ortodocşi [akomi to mysterion
touto prospheretai thysia hyper panton ton orthodoxon christianon], vii şi adormiţi întru
nădejdea învierii veşnice, care jertfă nu se va sfârşi până la judecata de pe urmă.
Roadele acestei taine [hoi karpoi tou mysteriou toutou] sunt acestea: întâi, readucerea-aminte
[he anamnesis] de pătimirea fără de păcat şi de moartea lui Hristos, potrivit cu ce s-a zis:
«Căci ori de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului
vestiţi până ce va veni» [l Co 11,26].
Al doilea câştig pe care ni-l dă e pentru că această taină devine ispăşire şi îmbunare [hilasmos
kai kalosynema] la Dumnezeu din pricina păcatelor noastre, fie ale viilor, fie ale morţilor; de
aceea nici una din sfintele Liturghii nu se face unde să nu se facă în ea implorări şi cereri la
Dumnezeu pentru păcatele noastre.
Al treilea folos este că orice creştin care se găseşte prezent încontinuu la această jertfă şi se
cuminecă cu această taină se eliberează prin ea de orice încercare/ispită şi primejdie de la
diavolul, pentru că vrăjmaşul sufletului nu îndrăzneşte să-l vatăme pe cel pe care-l ştie că-L
are pe Hristos rămânând în el." [N. ed.]
16 Ibid., anexa la 1.1, p. 118.