Problemele de modulare a temperamentului (temper tantrum) sunt atât un semn distinctiv al

copilăriei timpurii, cât și un semn de îngrijorare comună pentru sănătatea mintală.

Aproape toți (83,7%) preșcolari au avut tantrum uneori, dar doar 8,6% au avut tantrum
zilnic.
Comportamentele normative au apărut mai frecvent decât în mod clinic în ceea ce privește
pierderea temperamentului . Comportamentele mai blânde tindeau să reflecte frustrarea în
contexte de așteptat, în timp ce clinic, indicatorii problemei au fost imprevizibile, prelungite
și / sau distructive. În alte contexte, pierderea temperamentului a fost asociată cu probleme
emoționale și comportamentale.
Disregularea temperamentului este o componentă a multor psihopatologii de dezvoltare, cu
dovezi în creștere pentru predicția atât a sindroamelor perturbatoare, cât și a dispoziției
(Burke, Hipwell, & Loeber, 2010; Stringaris, Cohen, Pine și Leibenluft, 2009; Stringaris &
Goodman, 2009).
Cu toate acestea, patru lacune în legătură cu comportamnetul de furie al copiilor sunt de luat
în seamă (Stringaris, 2011). În primul rând, comportamentele evidente trebuie să fie
operaționalizate în cadrul unui cadru de dezvoltare informat teoretic. În al doilea rând,
parametrii derivați empiric sunt necesari pentru a diferenția atunci când pierderea
temperamentului este „în afara limitelor normale” (american Psychiatric Association, 1994),
în special în copilăria timpurie. În al treilea rând, trebuie să existe o măsurare exact,adică
instrumentele sunt esențiale pentru a genera o bază de dovezi care definește „când să vă faceți
griji.” În cele din urmă, este important pentru a trece dincolo de teorie, tocmai pentru a
demonstra empiric că o pierdere de temperament este dimensională în mod continuum.
De exemplu, 55,5% dintre copii au avut o furie cu părinții lor și 60,8% au avut o ciocnire
când copilul este „frustrat, sau supărat.” În schimb, majoritatea indicatorilor de problemă nu
erau expuse de majoritatea copiilor. De exemplu, în ultima lună, 23,5% au manifestat
agresivitate ,de gen, („Lovit, mușcat sau lovit”) în timpul unui tantrum și 36,2% au avut un
tantrum cu un adult nonparental.
Cu toate acestea, trei indicatori de problemă ipotetică au fost afișați de peste 50% din copii
,din ultima lună („s-a comportat iritabil”, au avut „dificultăți de calmare când erau furioși”,
și / sau avea o „siguranță scurtă”).
În primul rând, în concordanță cu studiile anterioare, aproape toți preșcolarii (83,7%), uneori,
pot avea tantrum,dar a avea tantrum zilnic nu este tipic (Bhatia și colab., 1990; Osterman și
Bjorkqvist, 2010).
Descoperirile sugerează că acest lucru este valabil pentru preșcolarii mai tineri, pentru fete și
băieți și pentru acei copii cu diferite niveluri de risc contextual.
După cum se reflectă în criteriile de diagnostic actuale pentru tulburările comportamentale
perturbatoare, majoritatea copiilor cu conduită prezintă probleme de excitare emoțională
excesivă, au dificultăți de reglare a emoțiilor lor și sunt suprasensibili la amenințările sociale.
Alteori prezintă (de exemplu, lipsa de vinovăție și empatie, emoții superficiale sau deficitare)
prezintă probleme fiziologice și comportamentale. Pe de o parte, studiile spun că emoțiile
negative din familie pot perturba învățarea copiilor și subminează dezvoltarea abilităților de
reglementare (Eisenberg și colab., 1998).
Pe de altă parte, copiii care sunt expuși moderat la exprimarea adecvată a emoțiilor pozitive
și negative, au mai multe oportunități de a experimenta și de a învăța despre emoții într-un
mediu în care emoțiile sunt acceptate și încurajate (Liew și colab.,2003; Valiente și colab.,
2004).
Spre deosebire de socializarea activă a emoțiilor domenii în care comportamentele parentale
pot fi clar conceptualizate ca fie adaptativ, fie inadaptativ, expresivitatea părintească poate fi
văzută cât mai ambiguu. Expresivitatea poate fi, de asemenea, confundată cu mai multe
variabile, cum ar fi căldura sau ostilitatea părinților și generalul climat emoțional în cadrul
familiei (Eisenberg și colab., 1998).

Hărțuirea în cadrul școlar este o problemă la nivel global bine documentată și datele
recente confirmă că există o prevalență mare a acesteia în școlile din România. Copiii care
sunt implicați în episoade de hărțuire au tendința de a prezenta mai multe probleme de
sănătate mentală și de a avea reușite școlare mai precare. Pentru a putea derula programe de
prevenţie şi intervenţie este importantă înţelegerea fenomenului de hărţuire şi violenţă în şcoli
şi caracteristicile atât ale agresorilor, cât şi ale victimelor. Astfel, scopul cercetării de faţă este
investigarea percepţiilor adolescenţilor cu vârste de 11, 13 şi 15 ani asupra comportamentelor
de hărţuire (engl. Bullying).
Studiul folosește metoda calitativă, derulând astfel câte 3 Focus Grupuri pentru fiecare
categorie de vârstă: un focus grup a avut ca participaţi doar băieţi, un focus grup doar fete şi
un focus grup mixt (băieţi şi fete), pentru fiecare clasă. Participanţii studiului au fost
preadolescenţii şi adolescenţii cu vârstă cuprinsă între 10 şi 16 ani (clasa a V a, a VII a şi
respectiv a IX a) din mediul urban din judeţul Cluj. S-au realizat 9 focus grupuri, fiecare
focus – grup având 8 – 10 participanţi cu vârsta de 11, 13 şi 15 ani, numărul total al
participanţilor fiind de 72.
Rezultatele cercetării a evidențiat 5 teme care corespund întrebărilor de cercetare (definire
bullying, hărțuitor, victimă, cauze bullying și prevenire bullying). Rezultatele studiului au
arătat faptul că fenomenul de bullying este unul destul de răspândit în țara noastră, și mai ales
la vârsta preadolescenței, dat fiind faptul că subiecții studiului au identificat o frecvență
ridicată a hărțuirii la ei în școală. Totodată, aceștia au împărțit comportamentul de bullying
conform relatărilor din studii identificând caracteristici aparte atât hărțuitorului, cât și
victimei. Cauzele acestui fenomen se situează pe diferite planuri, cu implicații atât pe plan
extern, cât și intern, iar legate de acestea elevii consideră importantă atât prevenția bullying –
ului, cât și aplicarea unor metode specifice de intervenție.

Cu siguranță mulți copii nu sunt complianți cu cererile părinților lor și sunt de

asemenea multe întrebări referitoare la faptul cum tratează acești părinți non-
complianța copiilor.
Cercetătorii au demonstrat cum că acei copii care sunt non-complianți în cererile
părinților au dificultăți în a-și elabora propriul lor comportament, atunci când cresc
mari pot prezenta forme de agresiune față de părinții lor sau față de perechile lor și de
asemenea pot prezenta performanțe academice slabe.
Non-complianța ar trebui să fie notată ca și o manifestare care apare la copii mici
unde abilitățile lor cognitive și fizice sunt prezentate ca și voințe independente și
autonome.