Sunteți pe pagina 1din 17

CURS 5

Terapia ocupationala si ergoterapia

Sanatatea umana este un domeniu de studiu pentru stiintele medicale si sociale. In acelasi timp, sanatatea
este o expresie a relatiilor interne, concrete ale organismului uman cu mediul inconjurator. Pentru
realizarea echilibrului in sanatate se impun masuri profilactice, curative si de recuperare.

Terapia ocupationala tine cont de interesul pacientului pentru diferite activitati, cum ar fi art-terapia, play-
terapia, cult-terapie, kineto-terapia,etc

Ergoterapia se bazeaza pe munca pacientului, reinsertia acestuia profesionala si sociala. Activitatile


frecvente in ergoterapia sunt: impletit, tesut covoare, brodat, croitorie, activitati de crestere a animalelor,
activitati agricole-legumicultura, floricultura, pomicultura, toate avand ca scop crearea de stereotipuri
dinamice si recuperarea sociala.

Recuperarea medicala prin terapie ocupationala si ergoterapie este importanta, mai ales prin:

 Reducerea absenteismului in activitatea profesionala, implicit reducerea numarului de zile de


concediu
 Reducerea perioadei de readaptarea la activitatile profesionale
OBIECTIVELE ŞI EFECTELE TERAPIEI OCUPAŢIONALE ŞI ERGOTERAPIEI
Rolul recuperării şi mijloacele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei privind aspectul fizic,
psihic, profesional şi social

Cele mai largi domenii in care se aplica terapia ocupaţionala şi ergoterapia sunt: psihiatria,
neurologia, recuperarea neuro-motorie, reumatologia, geriatria, pediatria.
În unităţile sanitare in care exista aceste patologii se pot introduce activităţi de terapie
ocupaţională şi ergoterapie pentru a mării eficacitatea medicala şi creşterea eficienţei economice.
Obiectivele principale ale terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei urmăresc:
- înlăturarea tulburărilor funcţionale pasagere datorate unor afecţiuni simple în care este necesară
reeducarea gestuală sau recuperarea unui deficit motor;
- reeducarea mijloacelor de exprimare (vorbire, atitudine, comportament);
- restabilirea independenţei bolnavului sub aspect psihosomatic
Acţiunile bolnavilor intreprinse în cadrul terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei au valoare pentru
aceştia “... numai dacă semnificaţia actului este recunoscută de altul şi permite stabilirea unei
relaţii” (Louis Pierquin).

1
Pentru atingerea obiectivelor este necesară o evaluare competentă şi realistă a fiecărui caz, iar
recuperarea deficienţelor trebuie realizată printr-un ansamblu de mijloace şi posibilităţi medico-
sociale individualizate, suple, cu alternative acceptabile.
Planul şi programul de recuperare trebuie să fie realist, elastic şi să evite stagnarea, regresiunea
sau eşecul.
Kinetoterapeutul şi ergoterapeutul au rol important în crearea unor situaţii care să permita
dezvoltarea de iniţiative noi pentru pacienţi. Relaţiile lor cu pacienţii ar trebui să fie bazate pe
încredere şi competenţă profesională. De asemenea este importantă cunoaşterea mediului social şi
profesional al pacientului, a celui căruia urmează a se integra, relaţiile sale de muncă şi cele
familiale.
La fel de importante si utile sunt pentru specialiştii din activitatea terapeutică de acest gen
cunoştinţele din domeniul sociologic, sociometric şi ergonomic, toate acestea contribuind la
activitatea de recuperare a afecţiunilor invalidante.
Obiectivele ergoterapiei sunt legate de solicitarea şi obţinerea cât mai rapidă a colaborării active a
pacientului.
In activitatea de ergoterapie, pe primul loc se află recuperarea deficitului pacientului,
scurtarea perioadei de incapacitate de muncă a acestuia, activitatea constituind şi un mijloc de
instruire a deficienţilor pentru obţinerea unor câştiguri proprii, iar valoarea economică a acestei
terapii situându-se pe plan secundar. Sarcina principală a ergoterapiei este de a ajuta bolnavul să
constientizeze situatia patologica, sa realizeze conştiinţa de sine şi să redobândească relaţiile cu
societatea, cu viaţa, să-i redea posibilitatea de a fi din nou activ, de a fi util lui însuşi, dar şi pentru
societate.
Organizaţia Internaţională a Muncii a căutat diferite soluţii pentru readaptarea profesională a
persoanelor cu handicap. In acest context, scopul acestei readaptări este orientat spre:
- obţinerea şi păstrarea unui loc de muncă;
- progresul profesional;
- uşurarea inserţiei sau semiinserţiei în societate.
Pentru rezolvarea problemelor care ţin de readaptarea profesională, trebuie respectate (avute în
vedere) cele 10 comandamente ale existenţei integrate a handicapatului, propuse de Einar
Helander: viaţa familială (cămin, copii), locuinţa, alimentaţia, instrucţia - educaţie şi formare,
petrecerea timpului liber, loisir (dreptul de a participa la activităţi speciale, culturale-recreative-
distractive), servicii publice (ex. accesul la mijloacele de transport în comun şi în instituţiile
publice), asociaţie, situaţie economică (compensarea pierderilor de venit ca urmare a infirmităţii),

2
activităţi publice (ex. dreptul la vot şi de a avea un rol în administraţia publică). În acelaşi timp
pacientii trebuie ocrotiţi, îndrumaţi, ajutaţi.
În funcţie de natura afecţiunii şi a activităţii prestate, capacitatea de reantrenare a persoanei cu
handicap poate fi solicitată fizic, nervos sau cerebral, munca fiind un proces complex care implică
în proporţii diferite toate cele trei tipuri de solicitare.
Activitatea omului în procesul muncii poate fi determinată şi de anumiţi factori care au influenţă
asupra capacităţii de muncă. Aceştia sunt:
1. Factori fiziologici
- starea sănătăţii;
- consumul energetic;
- exerciţiul şi antrenamentul;
- vârsta;
- sexul.
2. Factori psihologici
- personalitatea;
- aptitudinile de muncă;
- interesul (motivaţia);
- temperamentul;
- emotivitatea;
- relaţiile interpersonale.
3. Factori fizici şi mediul de muncă
- iluminatul;
- cromatica;
- zgomotul;
- vibraţiile;
- muzica;
- microclimatul;
- noxele.
4. Condiţiile sociale
- regimul de muncă;
- organizarea activităţii;
- nivelul profesional şi cultural;
- condiţiile igienico-sanitare.
Eficienţa participării subiectului cu suferinţe de diverse tipuri la o activitate de muncă

3
depinde de adaptarea cât mai bună a mijloacelor şi metodelor de lucru la caracteristicile fizice şi
neuropsihice ale acestuia.
Terapia ocupaţională şi ergoterapia nu incurajeaza inacţiunea, pasivitatea, renunţarea, pot fi efecte
ale spitalizării de lungă durată.
Activităţile specifice acestor metode terapeutice dimpotriva îi stimulează, mobilizează
energia acestora, voinţa, dorinţa de recuperare. Participarea bolnavilor nu se va realiza prin
constrângere sau prin crearea unor reflexe condiţionate, ci pe suportul conştientizării, informării,
sensibilizării acestora de către terapeutul ocupaţional şi ergoterapeut, de medicul care prescrie
activităţile şi dirijează activitatea de recuperare.
Terapia ocupaţională şi ergoterapia nu trebuie sa fie confundate cu profesionalizarea, chiar daca
au drept conţinut munca şi diverse activităţi practice şi recreative.
Efectele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei sunt multiple: fizice, psihice şi psiho-sociale. Ele au
fost evidenţiate de Steindler şi formulate în felul următor:
- din punct de vedere fizic - creşte forţa musculară, rezistenţa la oboseală, se dezvoltă
coordonarea motorie şi viteza mişcării;
- din punct de vedere intelectual - se constată o influenţă normalizatoare, se micşorează
emotivitatea, se eliberează energia potenţială, se dezvoltă atenţia, încrederea în sine, se educă
obiceiul de a lucra şi posibilitatea expresiei personale, se dezvoltă iniţiativa;
- din punct de vedere social - se dezvoltă responsabilitatea de grup şi de cooperare, se favorizează
contactele sociale; - din punct de vedere economic - se descoperă vocaţii personale, se crează
obişnuinţe industriale, care ajută eventual pacienţii să participe material la întreţinerea lor în
instituţiile sanatoriale.
Rolul recuperării şi mijloacele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei
Ocrotirea sănătăţii omului include trei domenii bine definite:
 medicina profilactică,
 medicina curativA
 medicina recuperatorie - de diminuare /anulare a deficienţelor funcţionale restante după o
îmbolnăvire (T. Sbenghe).
Medicina recuperatorie utilizează procedee ce folosesc factori fizici, tehnici de corecţie
chirurgicală (corecţii şi supleanţe ale deficitelor), terapia ocupaţională şi ergoterapia. Aceasta
cuprinde un complex de măsuri prin care se urmareste redobândirea posibilităţilor de autoservire
a bolnavilor, de deplasare autonomă, de realizare a activităţilor casnice şi de reinserţie socială şi
profesională.

4
Din diferite cauze, pe plan mondial, numărul invalizilor şi deficienţilor creşte continuu, depăşind
10% din totalul populaţiei. De aceea volumul mare al solicitărilor de asistenţă medicală şi socială
depăşeşte posibilităţile economice ale multor ţări, reintegrarea socio-economică şi evitarea stării
de dependenţă fiind o necesitate sub toate aspectele.
Conceptul de recuperare se referă la restabilirea cât mai deplină a capacităţii funcţionale pierdute
(congenitale şi dobândite), prin boală sau accident. Acest concept vizează în
unele cazuri dezvoltarea unor mecanisme compensatorii care să-i asigure pacientului posibilitatea
de autoservire sau de muncă. Uneori acestea impun si recurgerea la dispozitive ajutătoare sau
aparate speciale. Dintre mijloacele recuperatorii folosite, sub forma unor dispozitive şi aparate
auxiliare, fac parte :
 ortezele (corsete, atele), folosite pentru a menţine permanent în poziţie corectă
anumite segmente (membre, coloană vertebrală),
 protezele (membre artificiale pentru înlocuirea celor amputate sau prelungirea bonturilor),
 diferite aparate şi dispozitive ingenioase.
Activitatea complexă de recuperare cuprinde măsuri medicale, sociale şi profesionale, si implică
specialişti din diverse domenii: medici, bioingineri, psihopedagogi, economişti, ergonomi,
kinetoterapeuţi.
Dispozitivele, din punct de vedere al destinaţiei sunt clasificate în:
- mijloace de deplasare (bastoane, cârje, fotolii rulante, triciclete, biciclete, automobile speciale,
dispozitive de acces în mijlocele de transport în comun);
- dispozitive folosite în activitatea curentă de fiecare zi (autoservire la îmbrăcare-dezbrăcare, la
spălare, toaletă, servirea mesei, culcare, etc.);
- mijloace audio-vizuale şi recreative, inclusiv sportul şi dansul;
- dispozitive auxiliare menajere pentru femei la domiciliul lor (pentru cusut, călcat, gătit, spălat,
curăţat, amenajarea interioarelor);
- dispozitive şi mijloace profesionale (instrumente de lucru adaptate ca formă, greutate, mod de
acţionare, pentru uşurarea prehensiunii şi folosirii, sisteme de comandă şi de plasare la distanţă a
unor obiecte).
Ca formă modernă şi interdisciplinară, recuperarea se realizează prin munca în echipă a
tuturor specialiştilor, prin colaborarea între medicul specialist (chirurg, neurolog,
cardiolog, psihiatru, pediatru, recuperator, gerontolog), psiholog, logoped, terapist ocupaţional/
ergoterapist, asistent social, economist, jurist, sociolog, protezist şi ortezist, biotehnician, etc.
Activitatea terapeutului ocupaţional şi ergoterapeutului are ca punct de plecare în centrul de
reeducare şi de finalizare, uneori la domiciliul persoanei cu handicap.

5
Recuperarea aspectului fizic
Recuperarea aspectului fizic constă în ameliorarea/ recuperarea integrală a unei funcţii deficitare,
mişcarea fiind elementul principal care vizează următoarele aspecte:
- posibilitatea de a deplasa segmentul;
- amplitudinea;
- rezistenţa la efort;
- coordonarea mişcărilor.
Recuperarea aspectului psihic
Modificarea stării fizice dupa o perioada de inactivitate atrage importante modificări ale
psihicului bolnavului. Frecvent apare pierderea încrederii în sine, teama pierderii potenţialului său
funcţional creând importante manifestări psihice şi comportamentale.
Executarea unor acţiuni sau angrenarea în activităţi, implică libera opţiune a bolnavului,
aptitudinile şi starea lui mintală de asemenea se adaptează capacităţii şi posibilităţii sale psihice şi
fizice de moment.
Recuperarea aspectului profesional
În stadiul iniţial al recuperării, aspectul profesional nu implica obligatoriu apelarea la meseria
avută anterior îmbolnăvirii. Uneori se apelează la alte activităţi, diferite, urmând ca pe parcurs
obiectivul de bază să devină reluarea activităţii profesionale anterioare, acolo unde este posibil.
Ergoterapia urmăreşte parcurgerea progresivă, naturală şi liberă a etapelor de readaptare la munca
pacientului, folosirea gestualităţii specifice acesteia.
Daca acest scop nu mai poate fi realizat, când se impune reorientarea profesională, subiectul
poate fi testat în atelierul de ergoterapie sub aspectul posibilităţilor sale psihotehnice.
Recuperarea aspectului social
Reinserţia socială a pacienţilor poate fi facilitată prin recuperarea unor elemente şi gesturi de
autoservire specifice vieţii de zi cu zi (igiena corporală, servirea mesei).
Stimularea şi pregătirea gestualităţii în vederea protezării sau de adaptare la activităţile menajere,
sunt elemente decisive pentru reintegrarea familială şi socială.
Terapeutul ocupaţional şi ergoterapeutul au rol de pregătire propriu-zisă a bolnavului, dar şi de
consiliere a membrilor familiei în care aceştia se reîntorc, în privinţa adaptărilor necesare la
domiciliu, care să faciliteze acţiunile bolnavului respectiv în vederea creşterii autonomiei
acestuia.
Rolul aparatelor şi dispozitivelor în terapie ocupaţională şi ergoterapie
Activitatea de recuperarea este completată în unele situaţii de mijloacele auxiliare realizate în
atelierul de ergoterapie, după multiple încercări.

6
Aparatele şi dispozitivele sunt concepute pentru:
 a facilita acţiunea terapeutică a muncii,
 asigurarea posturii şi suplinirea sau stimularea funcţiei
 sunt confecţionate din diverse materiale (piele, material plastic, lemn, metal)
 sunt corelate strict cu infirmitatea de moment, unele provizorii, adaptabile, altele
pentru durată mai mare ca timp de folosire.
Terapeutul ocupaţional trebuie să găsească forme de activitate care solicită funcţia afectată prin
mişcări repetate, corespunzător dozate ca amplitudine şi forţă, să-i creeze subiectului senzaţia
utilităţii sale.
Pregătirea terapeutului în această direcţie impune cunoştinţe temeinice de anatomie şi fiziologie
pentru a fi respectate condiţiile optime de reeducare funcţională, de psihologie, pedagogie şi
despre tehnologia muncii respective, despre instrumentele şi dispozitivele de lucru, despre
posibilitatea adaptării lor speciale şi chiar să le poate confecţiona.
Medicul recuperator colaborează cu ergoterapeutul la precizarea capacităţilor restante, în privinţa
contraindicaţiilor care există. Ergoterapeutul, după cunoaşterea pe toate planurile a pacientului,
desfăşoară activitatea practică pornind de la demonstraţii, exemplificări, îl instruieşte şi
supraveghează pe parcursul activităţii, urmărind poziţiile corecte, execuţia, mişcările
contraindicate, până la dobândirea deprinderilor cele mai corecte.

TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIA ÎN BOLILE PSIHICE


Noţiuni generale.
Afecţiunile psihiatrice pot perturba pentru o perioadă mai scurta sau mai îndelungată relaţiile
bolnavului mintal cu existenţa normal si menţin un ridicat potenţial invalidant al acestuia.
Recuperarea în aceste afecţiuni implica măsuri medico-psiho-sociale, care să ajute la integrarea
bolnavului, cât mai apropiată de viaţa normală şi cu un grad cât mai redus de dependenţă socială.
Daca in trecut spitalele pentru bolnavii psihici erau denumite ospicii şi în majoritatea cazurilor cei
ajunşi acolo rămâneau izolaţi de lumea din afară, în prezent statutul bolnavului psihic este cu totul
altul. Psihiatria are o lege ergoterapeutică, un cadru juridic prin care bolnavul este protejat pentru
a nu deveni victima vreunei forme de exploatare. La bolnavii psihici care sunt cuprinşi în
activităţi de terapie ocupaţională şi ergoterapie, numărul faptelor grave comise de aceştia
(violenţa, fuga, ostilitatea) este în descreştere.
Psihoterapia ca definiţie, reprezintă ansamblul metodelor curative care folosesc mijloacele
psihologice.

7
J.D. Frauk consideră elemente curative comune tuturor psihoterapiilor (individuale sau de grup)
următoarele:
- relaţia de încredere, încărcată emoţional, cu un terapeut cu statut social;un cadru protejat
(setting) în care pacientul se manifestă, se exteriorizează, fără a se teme de consecinţe;
- o terapie care să permită medicului terapeut explicaţia unor întâmplări sau probleme din viaţa
pacientului;
- un proces izvorât din această teorie şi reunind adeziunea pacientului şi a psihoterapeutului;
- caracteristicile comune oricăror orientări psihoterapeutice sunt:
 încrederea pacientului în actul terapeutic,
 descătuşarea stărilor sale emoţionale,
 redobândirea încrederii în sine, prin trăirea unor experienţe reuşite.
Aceşti factori, chiar daca sunt independenţi se influenţează reciproc.
Rolul încrederii pacientului în actul terapeutic.
Terapeutul, prin descrierea făcută în prealabil a tratamentului prescris, trebuie să trezească
încrederea pacientului şi să mobilizeze optimismul acestuia. Aceste aspecte influenţează
considerabil efectul terapeutic.
Starea emoţională şi atitudinea.
Un nivel optim emoţional poate influenţa evoluţia atitudinii pacientului. Starea emoţională
pozitivă este favorabilă schimburilor cu mediul ambiental, fiind în strânsă legătură cu cea a
terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei. Înlăturarea modului patologic de a gândi şi a se comporta
favorizează atingerea unui nivel superior de integrare a structurii sale psihice, stimulează
receptivitatea bolnavului faţă de conduita terapeutică.
Sentimentul încrederii în sine.
În anumite situaţii de boală, pacientul nu este capabil să-şi stăpânească sentimentele, gândurile
sau comportamentul, datorită unor suferinţe si poate prezenta o stare de descurajare. Aceasta
apare tocmai datorită incapacităţii individului de a face faţă unei situaţii existenţiale normale.
Această stare pe care el însuşi o percepe, cât şi cei din jur, fac ca persoana în cauză să se replieze
asupra ei însăşi, să se simtă izolată, dezarmată, fără speranţă.
Semnele obişnuite de descurajare sunt:
 anxietatea,
 depresia,
 agresivitatea,
 culpabilitatea,
 ruşinea,

8
 amărăciunea,
simptome care reduc capacitatea pacientului de a face faţă situaţiei. Prezenţa simptomelor
respective conduce la depresie, iar aceasta va agrava simptomele. Sunt multe persoane care având
unele din aceste simptome nu ajung să ceară ajutorul specialistului, psihoterapeutului (în cazurile
obsesiilor, alcoolismului, al halucinaţiilor).
Caracteristica esenţială a psihoterapiei este de a restabili moralul pacientului, indiferent de natura
simptomului pe care acesta îl prezintă. Pentru acest fapt este mai importantă participarea
medicului decât tehnica pe care o foloseşte, cât şi relaţia dintre suferinţele bolnavului şi stresul
specific la care acesta este supus. Prognosticul terapeutic depinde de un număr de caracteristici
personale care constituie aşa numita “forţă a eului”.
Psihoterapiile individuale.
Relaţia care se stabileşte între pacient şi medicul terapeut, se încarcă de o “condiţie particulară”
(V. Predescu). Relaţia interpersonală, “transferul” respectiv, constituie elementul esenţial al
terapiei.
Personalitatea medicului terapeut, angajarea activă a acestuia, imprimă şi nuanţează receptivitatea
bolnavului faţă de actul terapeutic. Metodele psihoterapeutice individuale vizează liniştea,
securizarea, asigurarea bolnavului, în scopul reconstituirii disponibilităţilor şi posibilităţilor sale
de vindecare.
Psihoterapia de grup.
În cadrul psihoterapiei de grup, metodele folosite sunt acţiuni interpsihologice, ca de exemplu:
improvizaţia dramatică, “jocul”, prin care este stimulată în scop terapeutic acţiunea binefăcătoare,
rezolutivă, reeducatoare a interrelaţiilor dintr-un mediu organizat. Ea se bazează pe încrederea
bolnavului în medicul terapeut şi pe comparaţia pe care acesta o face cu ceilalţi membri ai
grupului. Identificarea pacientului cu ceilalţi duce la înţelegerea rezistenţelor personale,
permiţând ameliorarea simptomatică, încurajarea şi asumarea unor roluri care până acum i se
păreau inabordabile, fortificând “eul” persoanei în cauză. Manifestarea emoţională până atunci
reprimată, deschiderea faţă de ceilalţi conduce la redobândirea încrederii în sine şi la reintegrare
socială.
Psihoterapiile instituţionale.
Terapiile instituţionale reprezintă ansamblul de măsuri care constituie tratamentul unui bolnav,
aplicat într-un spital, utilizând organizarea însăşi a spitalului (J.M. Sutter). Acestea sunt:
 socioterapia,
 terapia ambientală,
 terapia ocupaţională

9
 ergoterapia.
Socioterapia.
Socioterapia are ca prim nivel terapia ocupaţională în care se stabilesc relaţiile de grup, realizarea
lor prin comunicare şi printr-o activitate care intenţionează să determine o activitate productivă.
În continuare, ergoterapia are o eficienţă mult mai mare, mai ales atunci când se apropie de
relaţiile sociale productive. În această etapă este necesară protejarea pacientului de către mediul
ambiant psihologic, special creat pentru tratament.
Terapia ambientală.
Pentru a preciza noţiunile legate de terapia ambientală este necesar să precizăm noţiunile de
climat terapeutic şi relaţiile psihoterapeutice.
Climatul terapeutic. Toate elementele care contribuie la tratament se înscriu în conceptul de
“Milieuthérapie”. Aceasta include:
 echipa terapeutică,
 organizarea spaţiilor şi a programului zilnic,
 ambianţa localului secţiei medicale, a fiecărui salon.
Relaţiile psihoterapeutice.
Relaţiile echipei terapeutice şi a întregului personal cu bolnavul au un rol deosebit de important.
De asemenea, relaţiile dintre un bolnav şi ceilalţi, realizarea acestora şi caracterul lor constituie
grija permanentă a fiecărui serviciu de acest fel.
Comunitatea terapeutică este constituită din echipa terapeutică care îşi asumă rolul activ în
organizarea generală, în sens de mediu social în scop terapeutic.
Terapia ocupaţională.
Pentru sustragerea bolnavului din starea nevrotică sau psihotică sunt puse la dispoziţia sa
preocupări dirijate care să determine o descărcare afectivă, resocializarea şi dezalienarea acestuia.
Activităţile uşoare, simple şi reconfortante desfăşurate în cluburi, cenacluri, reuniuni
literarmuzicale, play- şi hobyterapia crează posibilitatea îndeplinirii acestor obiective.
Ergoterapia.
Pornind de la premiza că munca este o datorie a omului, dar in acelasi timp şi o modalitate de
comunicare interumană, în acest context este privită sub mai multe aspecte. Lipsa posibilităţii de
a presta o activitate de muncă, poate constitui pentru un bolnav cu afecţiune psihică un handicap
în plus, accentuând psihologic infirmitatea acestuia. Integrarea unui astfel de bolnav într-un flux
ergonomic interuman, devine o condiţie terapeutică prin reintroducerea bolnavului în lume.
Terapia ocupaţională şi ergoterapia, prin intermediul cărora bolnavii psihici sunt

10
stimulaţi, normalizează relaţiile dintre aceştia, dintre aceştia şi personalul medical şi cel de
deservire, reprimă stările lor agresive sau de vegetaţie pasivă, de inactivitate şi introvertire,
conduce la coordonarea gesturilor, reflexelor, gândurilor, echilibrează afectivitatea, stimulează
memoria, voinţa, în general activitatea.
Terapiile neconvenţionale folosite în asistenţa bolnavilor psihici
În prezent, conduita terapeutică în afecţiunile neuropsihice pune accent pe resocializarea
bolnavului, pe o cât mai armonică reinserţie a acestuia în mediul său socio-profesional. Secţia sau
spitalul de psihiatrie are pe lângă menirea terapeutică şi pe aceea de a reintegra în societate un
număr de persoane sănătoase. În acest scop s-a recurs la o lărgire şi diversificare a instituţiilor
ambulatorii şi cu staţionare pe timp de zi, care să preia cu timpul o parte a cazuisticii. Acest
progres se datoreşte pe de o parte psihotropelor, dar, în cea mai mare măsură depinde de metodele
de factură psihoterapeutică, dintre care:
 relaţiile medic-bolnav,
 bolnav-medicament,
 bolnav-mediu social şi cultural,
 interferenţa efectelor psiho-dinamice farmacogene motivate social.

Terapiile neconvenţionale constau în acele proceduri şi acţiuni medicale nemedicamentoase, asociate


în terapie, în scopul vindecării şi resocializării bolnavului. În această categorie, în afară de terapia
ocupaţională şi ergoterapie care şi-au dobândit un statut propriu, se includ:

- instaurarea unei atmosfere de optimism şi încredere (sanogenetică), prin folosirea factorilor ambientali
ai încăperilor, asistenţa terapeutică fiind desfăşurată într-un cadru optim pentru maladiile respective;

- kinetoterapia cu întreaga paletă de proceduri (de la gimnastica de înviorare la jocurile sportive). Această
terapie urmăreşte redarea încrederii bolnavului în forţele proprii, reinserţia în propria schemă corporală,
realizări importante ca suport pentru echilibrul său psihic;

- procedurile fizioterapeutice, dintre care: duşurile scoţiene, masajul, sauna, înotul, urmăresc aceleaşi
efecte ca şi kinetoterapia;

- psihoterapia de grup şi cea individuală, cu activităţile recunoscute ca: artterapia, meloterapia, cinaclul
literar, etc.

Tot ca formă de terapie neconvenţională se include şi socioterapia, care are rol de mediator între
societate şi bolnav, sprijinindu-l în problemele de serviciu, locuinţă, în problemele juridice,
serviciul de asistenţă socială poate contribui la reinserţia bolnavului în societate.

11
TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIA
LA COPILUL CU INFIRMITATE
MOTORIE CEREBRALĂ (I.M.C.)
Conform definiţiei date de OMS copilului cu handicap motor “este copilul care nu poate participa
în decursul unei perioade apreciabile de timp la activităţile sociale, recreative, educative sau
profesionale ale vârstei sale”.
Terapia ocupaţională şi ergoterapia la copil fac parte dintr-un complex de tratament de reeducare
a aptitudinilor fizice şi psihice.
Munca cu copilul deficient este complexă, în acest domeniu terapia îmbinându-se cu educaţia.
Obiectivele urmărite sunt:

- contribuţia la procesul recuperator;

- pregătirea copilului pentru integrarea socială şi şcolară;

- contribuţia la şcolarizarea cât mai eficientă;

- orientarea şi integrarea profesională.

Activitatea de recuperare a copiilor cu diverse afecţiuni se desfăşoară în unităţi specializate:


secţii, spitale, sanatorii balnoclimaterice, cămine-spital, unde copiii sunt internaţi, dar şi
ambulator acolo unde există posibilitatea, în cabinet sau centre specializate.
Gama largă a tulburărilor de sănătate prezentă la copii necesită intervenţia unei echipe complexe
interdisciplinare în scopul recuperării: medic, kinetoterapeut, ergoterapeut, psiholog, logoped şi
nu în ultimul rând a părinţilor.
Concepţia actuală în ce priveşte tratamentul prin terapie ecupaţională şi ergoterapie are
caracteristici ce depăşesc simpla joacă de copil. În terapia ocupaţională şi ergoterapia la această
vârstă, copilul este solicitat pentru pregătirea sa de mai târziu, pentru rolul de adult prin
intermediul unor activităţi adecvate dezvoltării sale funcţionale, vizând corectarea oricărui tip de
handicap.
Principalul mijloc prin care se poate interveni la vârsta copilului mic este jocul, care permite
dezvoltarea psiho-socială a copilului. Jocul oferă copilului posibilitatea de a-şi extinde
cunoştinţele, îl ajută să-şi dezvolte îndemânarea, inteligenţa, afectivitatea, sensibilitatea,
psihomotricitatea, să se afirme. De asemenea îl poate ajuta să-şi cunoască corpul şi să ia
cunoştinţă de mediul înconjurător.
Jocurile vor fi selectate în funcţie de vârsta copilului şi de nivelul său intelectual şi fizic. Dacă
aceste caracteristici nu sunt respectate, ele nu-şi vor îndeplini scopul, activităţile care depăşesc

12
posibilităţile de moment ale copilului vor deveni frustrante, iar cele prea simple sau uşoare nu vor
stimula interesul acestuia, nefiind nici terapeutice nici recreative.
Sub denumirea de terapie ocupaţională, când este vorba de copil, se înţelege orice joc sau
activitate atrăgătoare care poate contribui la ameliorarea sa fizică şi revenirea sub aspect
psihologic.În acest context jocul poate constitui o muncă, munca nefiind neapărat o activitate
plictisitoare şi neplăcută ci dimpotrivă, poate fi interesantă.
La copilul mic, noţiunea de ergoterapie, a cărei semnificaţie este recuperarea (reeducarea) prin
muncă, pare un nonsens, adevăratul înţeles atribuindu-se persoanelor adulte, dar, diferite activităţi
adaptate vârstei şi posibilităţilor copilului, au scopul de a-l pregăti pentru practicarea de mai
târziu a unor activităţi, pe măsura vârstei şi a acumulărilor treptate, a recuperării sale parţiale sau
totale.
La copiii victime ale traumatismelor craniene (uneori urmate de comă prelungită), metodele
utilizate trebuiesc strict individualizate, progresiunea adoptată specifică fiecărui caz în parte, în
scopul unei reorganizări psihomotrice proprii (memorie, logică, schemă corporală, orientare în
spaţiu), a formării relaţiilor cu ceilalţi şi a reinserţiei sociale. Aceştia au un progres şcolar lent,
tulburările de memorie, atenţie şi concentrare sunt uneori mai invalidante decât cele motorii.
Aceste tulburări grave trebuiesc acceptate mai ales de proprii părinţi care trebuiesc ajutaţi,
consiliaţi, determinaţi să-şi accepte copilul aşa cum este. Într-o lume civilizată persoana
handicapată are dreptul de a fi respectată.
Medicul recuperator, psihiatrul, pedagogul, kinetoterapeutul, terapeutul ocupaţional,
ergoterapeutul, toate persoanele implicate în domeniul asistenţei sociale, cadrele didactice,
părinţii, toţi membrii societăţii se găsesc frecvent puşi în faţa unor persoane cu handicap. Fiecare
atunci când este într-o astfel de situaţie, din punctul lui de vedere, trebuie să rezolve problemele
dificile legate de acestea. Societatea trebuie să intervină activ, atât din umanitarism, dar şi din
considerente economice.
Copiii cu mari handicapuri motorii necesită o terapie ce urmăreşte educarea gestuală, câştigarea
unei independenţe pentru activităţile zilnice, iar în situaţiile cu prognostic funcţional şi vital
sumbru, eforturile terapeutice se concentrează asupra păstrării vieţii şi scopului de a o face
suportabilă.
În cazul adolescentului aflat în aceeaşi situaţie, de la caz la caz terapia ocupaţională şi ergoterapia
vor căuta să-i ofere o activitate socio-culturală, intelectuală, raţională. În situaţia în care se
redobândeşte o suficientă independenţă, se procedează la instruirea cu scop socio-profesional, cu
activitate remunerată, fie la domiciliu, în atelier protejat sau într-un loc de muncă amenajat
special care să-i permită desfăşurarea unei activităţi pe măsura posibilităţilor proprii.

13
Munca de recuperare cu copiii şi adolescenţii infirmi este foarte anevoioasă, de aceea impune din
partea tuturor celor din jur, familie şi echipa terapeutică, atitudini speciale şi o instruire de
asemeni specială. Aceştia, fără deosebire de calitatea pe care o au (părinte sau terapeut), în egală
măsură au rol de educatori. Permanent în munca lor trebuie să cultive relaţii benefice pentru
copiii respectivi, să acţioneze în conformitate cu nevoile lor, pentru a-i ajuta în orice situaţie. Prin
toate activităţile, de joc, terapie ocupaţională şi ergoterapie, copilul handicapat trebuie să înveţe
să se comporte, să fie util lui şi celorlalţi, pentru a nu fi respins de cei din jur, de societate.
Aplicarea terapiei de grup (5-6 copii într-o grupă) de preferinţă cât mai timpuriu pe categorii de
vârstă în kinetoterapie, terapie ocupaţională, logopedie, este modalitatea prin care se obţin
rezultate bune atât în recuperarea funcţională şi specifică dar şi în socializarea copiilor cu diferite
afecţiuni sau infirmităţi. În cadrul acestora activităţile trebuie sa fie cât mai variate, execuţia să fie
supravegheată pentru a impune exigenţă şi disciplină, aspecte care dezvoltă cunoştinţe practice,
îndemânare, creativitate.
Şedinţele de terapie ocupaţională pentru copiii mici au o durată de 15-30 de minute iar cele de
ergoterapie pentru copiii mai mari pot ajunge la câteva ore sau chiar la o jumătate de zi pentru a
le creşte treptat rezistenţa.
Practicarea unor sporturi accesibile şi dezvoltarea gustului pentru un “hobby” (filatelie,
radiofonie, desen, muzică, etc.) pot deveni surse de plăcere şi de ocupare a timpului liber în mod
util şi plăcut.
Autonomia copilului pe măsură ce creşte, reclamă adaptarea sau găsirea unor soluţii mereu
schimbătoare, în conformitate cu modificările survenite în creşterea şi dezvoltarea sa (dispozitive,
aparate, mijloace de transport). Toate procesele de adaptare trebuiesc bine alese, motivate şi
exersate în practică.
În ţara noastră, în 1981, a luat fiinţă “Centrul de recuperare a copilului cu handicap neuromotor”
la Dezna (Arad), sub imperiul speranţei şi al aserţiunii:
“Nu există copil nerecuperabil, să-i acordăm aşadar o şansă” (Corneliu Bârsan).
În acest centru prin numeroase forme de terapie ca: kinetoterapia, hidrokinetoterapia,
electroterapia, prin forme particulare de recuperare psihointelectuală, realizate prin terapie
ocupaţională, logopedie, meloterapie şi playterapie, sunt trataţi o parte din copiii cu diferite
afecţiuni într-o aşa zisă formă de “medicină a eroismului”.
Rolul terapeutului ocupaţional şi al ergoterapeutului în cazul copilului bolnav este foarte
important. Acesta trebuie să fie “ca o mamă”, să-i ofere căldură sufletească, înţelegere, prietenie,
pe lângă utilizarea mijloacelor specifice recuperării.

14
Alături de acesta, rolul familiei, al şcolii, al grupului social din care face parte este foarte
important pentru echilibrul legăturilor afective de care copilul are nevoie.
Pedopsihiatria modernă situează copilul într-un dublu rol, de individ, dar şi de parte componentă
a unui context social cu care are raporturi sano sau patogenetice permanente.
Uneori, munca de terapeut ocupaţional şi ergoterapeut poate fi preluată de kinetoterapeut, care, în
acest fel îl poate face pe copil să accepte şi să înţeleagă recuperarea.
Dificultatea cea mai mare se întâlneşte la copilul mic, unde, kinetoterapia şi terapia ocupaţională
trebuie să utilizeze materialul educativ (didactic) specific grădiniţelor de copii.
În spitalele mari, unde se întâlnesc mai mulţi copii de aceeaşi vârstă, cu aceleaşi probleme, se
poate înfiinţa o clasă gen grădiniţă, la care să conlucreze şi o educatoare cu atribuţii specifice,
aceasta funcţionând ca un centru pedagogic.
Principiile care trebuiesc respectate în munca de terapie ocupaţională şi ergoterapie cu copiii
deficienţi sunt:
- intervenţia cât mai precoce este posibilă (datorită repercursiunilor pe care le au privaţiunile
specifice copilului handicapat sub aspectul performanţelor fizice şi psihice, a stării senzoriale şi
perceptive);
- solicitarea să fie pe măsura posibilităţilor copilului (să-i respecte ritmul, stereotipul dinamic
propriu, să obţină adeziunea copilului la activitatea propusă, să nu-l obosească);
- în timpul activităţilor terapeutul trebuie să vorbească cu copilul, să-l îndemne, să-l stimuleze, iar
subiectul discuţiilor să fie adaptat vârstei şi posibilităţilor lui de înţelegere;
- să se aprecieze permanent gradul de independenţă atins, posibilităţile manuale şi intelectuale ale
copilului;
- activităţile manuale nu trebuie să aibă loc după alte activităţi intelectuale sau fizice;
- terapeutul ocupaţional sau ergoterapeutul trebuie să-l urmărească permanent şi să facă adaptările
necesare atunci când acestea se impun; sala de joacă (spaţiul) trebuie să fie izolat de alte activităţi
pentru ca atenţia copilului să nu fie distrasă, mobilierul să fie adaptat la nevoile specifice
copilului;
- la copiii mici (sub 3 ani) munca terapeutului va avea un caracter individual, aceştia neavând
noţiunea de grup, acordându-se o atenţie deosebită pentru evitarea accidentelor;
- obiectele pot fi jucării diverse, dar şi obiecte casnice ca perii, linguri, cutii, sticle, pâlnii,
vase(din material plastic), pentru diferite exerciţii practice;
- la copiii cu probleme posturale, poziţia optimă se obţine progresiv, integrând în practica de
ergoterapie, poziţiile recomandate şi obţinute prin kinetoterapie;

15
- relaţia familie-cadru didactic sau terapeut (în cazul în care copilul este instituţionalizat) trebuie
să fie organizată, să aibă un caracter de colaborare, ergoterapeutul trebuie să solicite familia în
problemele muncii cu copilul deficient.

TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIA


ÎN AFECŢIUNILE MOTORII
Elementele caracteristice ale bolnavului motor rezidă în recurgerea la o activitate corectoare a
unui deficit muscular, necesitând respectarea regulilor unei ergoterapii specifice.
Activităţile curente ale vieţii cotidiene, alese în funcţie de priorităţi, impun realizarea
independenţei bolnavului în practicarea lor. În funcţie de nevoile diverse, antrenarea acestuia în
activităţile prioritare de autoservire, bolnavul cu afecţiuni motorii trebuie asistat şi solicitat
permanent. El trebuie să fie încurajat, ajutat, iar familia lui să fie informată permanent cu privire
la starea în care acesta se află.
Procesul muncii, în afară de latura psihologică pe care o susţine, are un caracter fizic tonic,
travaliul muscular dinamic având în acest sens rolul determinant.
Starea de boală, anormală pentru organism, produce modificări în activitatea pacientului. Durata
acestei stări depinde de diagnostic, de gradul de inacţiune, de perioada impusă de tratamentul
medical, dar şi de componenta psihică a bolnavului.
În cazul bolnavilor cronici sau al celor greu recuperabili, inactivitatea întârzie însănătoşirea, duce
la pierderea capacităţii de autoservire şi de muncă.
Persoanele cu afecţiuni cronice, cu deficienţe motorii marcante, prin terapie ocupaţională şi
ergoterapie sunt ajutaţi să-şi dezvolte noi forţe, noi îndeletniciri.
Bolnavii motori care devin inactivi pe o perioadă lungă de timp, îşi pierd posibilităţile de a
acţiona fizic şi încrederea în vindecare şi redresare. Infirmii motori ce beneficiază de terapie
ocupaţională şi ergoterapie, prin activităţile de muncă şi alte ocupaţii diverse se clasifică după
Louis Pierquin şi colaboratorii, astfel:
- infirmi paraplegici şi tetraplegici (paralizia membrelor inferioare sau a tuturor celor patru
membre);
- infirmi hemiplegici (paralizia pe o jumătate de corp);
- infirmi motori cerebrali (afecţiuni neurologice diverse);
- copii cu traumatisme craniene;
- afecţiuni traumatice ale membrelor superioare;
- afecţiuni traumatice ale membrelor inferioare;
- copii cu mari handicapuri motorii;

16
- adolescentul handicapat motor grav, în urma poliradiculonevritelor, polinevritelor şi
neuropatiilor periferice.
În domeniul neurologiei, recuperarea vizează readucerea bolnavului invalid în urma unei boli cu
acest specific, la o performanţă fizică şi psihică cât mai aproape de normal, precum şi prevenirea
şi tratarea sechelelor tardive.În situaţia bolnavilor paraplegici şi tetraplegici, terapia ocupaţională
şi ergoterapia, încearcă reducerea deficitului motor rezultat din leziunea sau întreruperea căilor
medulare, cu ajutorul mişcărilor şi gesturilor reeducative. Acolo unde deficitul motor este
irecuperabil, se recurge la compensarea mişcărilor pierdute prin folosirea aptitudinilor restante, la
o adaptare fizică şi psihologică la cerinţele vieţii de zi cu zi. Dobândirea independenţei la aceşti
bolnavi este primul scop al terapiei de orice tip, inclusiv al terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei,
uneori atins cu eforturi imense, atât din partea pacientului cât şi a terapeuţilor implicaţi în
recuperarea lui.Recuperarea bolnavului hemiplegic este deosebit de mult ajutată de terapia
ocupaţională şi ergoterapie, prin antrenarea membrelor plegice după reguli neurofiziologice.
Acest tip de handicap beneficiază de o solicitare din partea terapeutului prin care se caută
asigurarea independenţei pacientului faţă de cerinţele cotidiene. În cazul hemiplegiilor vasculare,
un program de recuperare corect şi la timp aplicat, conduce la o recuperare parţială sau integrală a
cca. o treime din cazuistica de acest profil, la o autonomie existenţială la aproximativ jumătate
din numărul de cazuri, iar ortostatismul şi mersul este redobândit aproape de toţi cei afectaţi de
acest factor morbid. Recuperarea hemiplegicului vascular este în concordanţă cu gravitatea
handicapului motor, localizarea leziunii, natura şi vechimea bolii, vârsta şi sexul bolnavului.
Reeducarea handicapului motor cerebral se realizează într-un centru de recuperare, la ea
contribuind o echipă de specialişti printr-o muncă specializată, de lungă durată.
Orice câştig pe plan motor, spaţial, corporal, sunt fructificate, devenind gesturi ce
tind să confere bolnavului din ce în ce mai multă independenţă.

17

S-ar putea să vă placă și