Curs Irigarea Culturilor

INTRODUCERE
Problematica actuală a amenajărilor de irigaţii din Romania este deosebit de

complexă avînd în vedere două aspecte cu influienţă hotărîtoare .
Un prim aspect îl constituie actuala stare tehnică a amenajărilor foarte precară ,ceea
ce impune cu stingenţă ,retehnologizarea (reabilitarea ) lor.
Conceptul modern privind regimul de irigare al culturilor se bazează pe
reconsiderarea sistemului sol-apă-plantă atmosferă ca sistem fizic integrat şi continuu.
Componentele sistemului se intercondiţionează asfel încît disponibilitatea apei pentru
plante este dependentă pe deoparte de însuşirile hidrofizice ale solului, iar pe de alta parte de
proprietăţile morfologice ale plantelor și de evoluţia climatului care prin radiaţia solară şi
umiditatea relativă a aerului modifică valorile parametrilor implicaţi în mişcarea apei din
plante către atmosferă.
Al doilea aspect se referă la modificările climatice produse la scară planetară
,modificări care în conformitate cu scenariile derulate pe baza unor cercetări minuţioase în
diferite ţări ,vor fi şi mai drastice.
Creşterea temperaturii în perioada următoare va determina în mod indubitabil
mărirea valorilor consumului de apă,respective mărirea deficitului de umidiate.
Aceasta înseamna în mod inerent creşterea normelor de irigaţie ,cea ce va mari costul
aplicării udărilor.
Productivitatea culturilor agricole prezintă fluctuaţii de la un an la altul, fiind
influenţată semnificativ de variabilitatea condiţiilor climatice şi în special de producerea
evenimentelor climatice extreme. Variabilitatea climatică influentează toate sectoarele
economiei, dar cea mai vulnerabila ramâne agricultura.
Dezvoltarea agriculturii irigate în Romȃnia
România are aproximativ 15 milioane hectare de terenuri agricole, din care 9,5
milioane ha sunt cultivate.
Agricultura a reprezentat un sector important în cadrul economiei României, până în
1990 contribuind cu o pondere de aproximativ 24% în totalul forţei de muncă angajate.
Seceta afectează toate regiunile de câmpie ale ţării din Dodrogea,Moldova,Muntenia
şi Oltenia şi în unii ani chiar si Transilvania.Statisticile arată că o secetă de mari proporţii se
înregistrează o data la cca.14 ani.Frecventa anilor cu recolte slabe şi foarte slabe în condiţii
1
de neirigare ,este de 52% în Dobrogea,43% în Bărăgan şi între 36-39%în Câmpia Olteniei şi
sud-estul Moldovei.
Potenţialul teoretic irigabil al României este de cca 7,4 milioane ha (aproximativ
50% din suprafaţa agricolă). Potenţialul practic irigabil este de cca 5,4 mil.ha aflate
predominant în zona semiaridă, respective în partea de sud şi sud-est a României.
După ultimele estimări, potenţialul irigabil, în condiţii de eficienţă economică, nu
depăşeşte 3 mil.ha.
Pornind de la cele aproximativ 40.000 ha amenajate pentru irigaţii în anul 1944,
suprafeţele au crescut la cca.200000 ha în anul 1960, 730000 ha în anul 1970, 1,474 mil. ha în
anul 1975, 2,3 mil.ha în anul 1980 si 3,1mil.ha în anul 1989. Aceste sisteme au fost
dezvoltate în principal în scopul irigării porumbului, grâului, florii soarelui şi sfeclei de zahăr,
şi de asemenea orezului şi legumelor.
În perioada 1990-2000 nu s-au înregistrat creşteri ale supraţetelor amenajate pentru
irigaţii decât în cazuri foarte puţine şi nesemnificative procentual. Ponderea suprafeţelor cu
amenajări funcţionale s-a redus la cca.70% la nivelul anului 2000. În perioada 1992-2000,
irigaţia a fost efectiv aplicată pe suprafeţe ce reprezintă între 8% si 27% din totalul
suprafeţelor cu lucrări funcţionale. În anul 2001 se va încerca irigarea unei suprafeţe de cca 1
mil.ha, ceea ce ar însemnă 44% din suprafeţele cu lucrări funcţionale de irigaţii, 31% din
suprafaţă amenajată pentru irigaţii şi 18,5% din potenţialul practic irigabil.
În perioada 2000-2013 irigaţia a fost efectiv aplicată pe suprafeţe ce reprezintă
aproximativ 0,3%-2,5% din suprafaţa agricolă .
2
TEMA NUMARUL 1
Importanţa şi necesitatea irigaţiei în agricultură
Irigarea este o măsură tehnică agricolă prin care solul este aprovizionat suplimentar
cu apa în diferite cantităţi faţă de cele primite în mod natural din precipitaţii şi eventual din
aportul freatic, pentru a se asigura condiţii optime pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor.
Irigarea poate fi de necesitate atunci când fără aplicarea acestei măsuri creşterea şi
dezvoltarea plantelor este imposibilă deoarece precipitaţiile însumate anual au un cuantum de
sub 50 mm, şi de completare atunci când este folosită în arealele unde creşterea şi dezvoltarea
plantelor este posibilă şi în condiţii naturale dar producţiile maxime sunt posibile doar prin
aplicarea irigaţiei.
Irigarea culturilor impune cunoaşterea anumitor aspecte :
1.Consumul de apă
2.Relaţiile Sol-Apă-Plantă
3.Regimul de irigare
4.Subasigurarea cu apă
5.Echipamentele de udare
Unitatea de invatare 1.1
Consumul de apă
În agricultură irigată noţiunea de consum de apă se defineşte ca fiind sinonim cu

evapotranspiraţia (ET) şi reprezintă cantitatea de apă extrasă din sol prin transpiraţia plantelor,
la care se adaugă evaporaţia directă a apei de la suprafaţa solului.
Consumul de apă se exprimă în m3/ha sau mm/ha şi se poate referi la întreaga
perioada de vegetaţie, la consumul lunar, decadal sau zilnic.
Consumul de apă din perioada de vegetaţie a culturilor se foloseşte la calcularea
normei de irigaţie, la stabilirea necesarului de apă din cadrul sistemelor de irigaţie. Consumul
variază între 2500-7000m3/ha. Consumul decadal şi cel zilnic servesc la avertizarea aplicării
udărilor.
Consumul zilnic este mai mic la începutul perioadei de vegetaţie , creşte de regulă
până în fază critică pentru umiditate (înflorit, formarea boabelor la cereale) perioada care se
3
suprapune cu zile cu temperature ridicate, precipitaţii mai reduse, cu pierderi mari de apă prin
evaporaţie. Consumul scade treptat către perioadele de recoltare, dar de regulă rămâne
superior consumului din prima lună de vegetaţie.
După felul cum este aprovizionată cultura cu apă se deosebesc următoarele feluri de
consum de apă:
Evapotranspiraţia reală (ETR) - consumul de apă al unei culturi agricole în anumite
condiţii de aprovizionare cu apă;
Evapotranspiraţia reală optimă (ETRO) - consumul de apă prin transpiraţia plantelor
şi prin evaporaţia de la suprafaţa solului a unei culturi agricole aprovizionate cu apă în
optimum, pentru asigurarea unei producţii ridicate în condiţii economice;
Evapotranspiraţia potenţială (ETP) - consumul de apă al unui covor vegetal
încheiat, de talie joasă (ierburi perene), în plină dezvoltare şi dispunând de apă din abundenţă.
În practica irigaţiei interesează evapotranspiraţia reală optimă. ETRO se exprimă în
m3 sau mm la hectar şi se referă la întreaga perioadă de vegetaţie sau la perioade mai
scurte (fază de vegetaţie, lună, decadă, zi).
Pentru determinarea consumului de apă al culturilor irigate se folosesc două categorii
de metode:
 metode directe, prin care se măsoară consumul de apă direct în câmp, în situ ;
 metode indirecte, care se bazează pe corelaţia dintre consumul de apă şi unele
elemente climatice (temperatura aerului, radiaţia la suprafaţa solului, presiunea
vaporilor de saturaţie, umiditatea relativă a aerului etc.), sau dintre consumul de
apă şi evaporaţia apei la suprafaţa liberă a apei, a unui corp poros etc.
Metode directe pentru determinarea consumului de apă
Cea mai utilizată metodă este cea a bilanţului de apă din sol, bilanţ care se determină
într–o parcelă experimentală cultivată cu planta căreia dorim să–i determinăm consumul de
apă şi la care se aplică o agrotehnică corectă în condiţii de umiditate care să nu scadă sub o
valoare minimă admisibilă ( plafon minim).
Practic, în parcela experimentală se determină umiditatea pe adâncimea de 1,5m prin
prelevări periodice de probe de umiditate la semănat, la recoltat, după ploi mai mari de 10mm,
la intervale de 10– 15 zile, înainte şi după udări, urmărindu–se ca umiditatea să nu scadă sub
valoarea plafonului minim (la nevoie se aplică udări ).
4
În timpul vegetaţiei culturii se măsoară precipitaţiile căzute şi apa administrată (
normele de udare).
Bilanţul de apă din sol se întocmeşte atât pe întreaga perioadă de vegetaţie ( pentru
calcularea consumului total de apă ), cât şi pe perioade mai scurte, de 10–15 zile ( în vederea
calculării consumului de apă mediu zilnic ).
Bilanţul apei în sol se calculează după următoarea formulă generală :
Ri  Pv   m  Af  Rf  ETRO (m3/ ha)
în care :
Ri - rezerva de apă a solului la semănatul culturii sau la începutul perioadei scurte, în m3/ ha;
Pv - suma precipitaţiilor utile din perioada de vegetaţie sau din perioada scurtă, în m3/ ha;
m - norma de irigaţie sau suma normelor de udare administrate în perioada mai scurtă, în m3/ ha;
Af - aportul de apă din pânza freatică, în cazul bilanţului în circuit deschis, în m3/ ha;
Rf - rezerva de apă a solului la recoltarea culturii sau la sfârşitul perioadei scurte, în m3/ ha;
ETRO - evapotranspiraţia reală optimă din perioada de vegetaţie sau din perioada scurtă, în m3/
ha.
Din ecuaţia generală a bilanţului apei în sol rezultă:
ETRO  Ri  Pv   m  Af  Rf (m3/ ha)
Procedându-se astfel, la noi în ţară s-au obţinut pentru principalele culturi irigate
valori medii de consum de apă pe un şir de 15–25 ani, în diferite condiţii pedoclimatice.
Datele obţinute sunt reale, de referinţă pentru cele obţinute prin metode indirecte.
Metode indirecte pentru determinarea consumului de apă
Dintre metodele indirecte de calcul utilizate pe plan mondial, în condiţiile ţării

noastre s–au dovedit ca cele mai indicate în etapa actuală două metode şi anume :
- metoda bazată pe corelaţia dintre evapotranspiraţia plantelor şi evaporaţia apei la
suprafaţa liberă a apei ( metoda evaporimetrului Bac clasa A );
- metoda bazată pe corelaţia dintre evapotranspiraţia plantelor şi temperatura
aerului (metoda Thornthwaite).
Ambele metode se disting prin simplitate, cost redus şi uşurinţa cu care se lucrează.
5
Metoda evaporimetrului BAC clasa A
Evaporimetrului Bac clasa A este un vas cilindric confecţionat din tablă, vopsit în
alb, cu diametrul de 120,65 cm şi înălţimea de 25,40 cm (fig 1).
Evaporimetrul
trul se instalează în staţia meteorologică (staţia de avertizare, punctul de
avertizare) pe un grătar din şipci de lemn cu grosimea acestora de 5/10 cm, aşezat la rândul lui
pe un disc din placaj tratat cu bitum. Locul de amplasare trebuie să fie ferit de orice influenţă
(culturi cu talie înaltă, arbori, clădiri etc.) şi cultivat cu plante cu talie joasă (lucernă sau
ierburi perene) care se cosesc atunci când au depăşit înălţimea evaporimetrului.
Fig. 1.1 Evaporimetrul BAC clasa A
Pentru citirea nivelului apei, în evaporimetru se aşează un cilindru de liniştire cu

diametrul de 10 cm şi înălţimea de 20 cm, fixat pe o placă triunghiulară prevăzută cu 3
şuruburi de calare.
Pe cilindrul de liniştire se amplasează dispozitivul de măsurare alcătuit dint
dintr–o tijă
gradată cu un şurub micrometric cu precizia de 0,02 mm şi dintr
dintr–un
un ac curbat de 180
180 pentru
“ înţeparea “ meniscului apei.
Tehnica de lucru
 se umple evaporimetrul cu apă curată, lăsând o gardă de 5 cm faţă de marginea
superioară a vasului, pentru înmagazinarea eventualelor precipitaţii;
 se asigură orizontalitatea cilindrului de liniştire prin cele 3 şuruburi de calare;
6
 în fiecare dimineaţă, la orele 7 sau 8, se măsoară nivelul apei, înregistrându–se în
fişa de observaţie (tabelul 18.1);
 precipitaţiile căzute în intervalul dintre două măsurători se înregistrează în fişă
separat;
 când nivelul apei a scăzut până la limita de utilizare a dispozitivului de măsurare,
apa din evaporimetru se completează sau se înlocuieşte.
Modul de calcul
Cantitatea de apă evaporată în 24 de ore se află prin diferenţa dintre două măsurători
consecutive ale nivelului apei din evaporimetru.
E = h1 – h2 ( mm )
în care :
E - este apa evaporată zilnic ( mm );
h1,h2 - nivelul apei la două măsurători consecutive ( mm ).
Dacă în intervalul dintre două măsurători consecutive au căzut precipitaţii, apa
evaporată zilnic se calculează astfel :
E = h1 + p – h2 ( mm )
în care p este valoarea precipitaţiilor căzute, în mm.

Consumul de apă al culturii se obţine prin înmulţirea apei evaporate cu un coeficient
de corecţie (Kt) specific plantei, perioadei respective şi zonei pedoclimatice, coeficient stabilit
în raport de valoarea reală a consumului de apă din sol :
ETRO = 10 · E · Kt = 10 ( h1 – h2 ) · Kt ( m3 / ha )
7
În fig.1. 2 se prezintă izoliniile coeficienţilor Kt pentru cultura de porumb în luna iulie
Fig.1.3 Izoliniile valorilor medii multianuale de evaporaţii determinate

cu evaporimetrul BAC clasa A în luna iulie
8
Metoda Thornthwaite
Metoda se bazează pe corelaţia dintre consumul de apă al unei culturi şi temperatura

aerului.
Formula generală a ETP este :
a
 10  t 
ETP  160  Kl m 3
/ ha 
 I 
în care :
ETP este evapotranspiraţia potenţială lunară, în m3/ ha
t – temperatura medie a fiecărei luni pentru care se calculează ETP, în C
I – indicele termic anual al zonei în care este situat terenul de irigat , calculat ca sumă
a indicilor termici lunari ( i ) :
n 12 n 12 1, 514

 tn 
I i 
n 1
  
n 1  5 
tn – temperatura medie multianuală ( normală ) a fiecărei luni din an, în C ;

a – coeficient empiric, determinat cu relaţia :
a = 0,000000675 · I3 – 0,0000771 · I2 + 0,01792 · I + 0,49239
Kl – coeficient de luminozitate corespunzător aşezării geografice ( latitudinii ) a

terenului irigat.
Întrucât calculul ETP cu formula este laborios, metodologia de calcul s–a simplificat
prin construirea unei abace care redă corelaţia dintre temperatura aerului şi consumul de apă
al culturii.
Metode pentru reducerea consumului de apă al culturior irigate
Pentru reducerea consumului de apă se doreşte folosirea de soiuri şi hibrizi care

utilizează mai eficient apă cu coeficienţi de transpiraţie mai mici; aplicarea unor doze de
îngrăşăminte optime în funcţie de aprovizionarea solului cu elemente nutritive, soi, hibrid,
9
densitate; aplicarea unui regim de irigare raţional; aplicarea udărilor fără scurgeri şi băltiri;
aplicarea udărilor cu prioritate noaptea; înmagazinarea precipitaţiilor în sol prin menţinerea
unei porozităţi ridicate a solului şi implicit distrugerea crustei, arături de toamnă, distrugerea
burienilor.
Indici pentru caracterizarea cantitativă a modului de utilizare a apei de către plante
Coeficientul de valorificare a apei (CVA), indică consumul de apă la unitatea de

produs principal obţinut (m3 apă consumată la 1kg produs obţinut).
Eficienţa valorificării apei (EVA), indică productia obţinută la unitatea de apă
consumată (kg produs la m3 apă).
Coeficientul de valorificare a apei de irigaţie (CVAI), indică consumul de apă de
irigaţie pentru o unitate (kg,q,t) spor de productie (m3 apa de irigaţie la 1 kg spor de
producţie).
Eficienţa valorificării apei de irigaţie (EVAI), indică sporul de producţie obţinut la
unitatea de apă de irigaţie consumată (kg spor de producţie pe m3 apă de irigat).
10
Obiectivele temei
Cunoaşterea şi determinarea consumului de apă prin diferite metode
Timpul alocat temei (2 ore)
Bibliografie recomandata
1. D.Mureşan; I.Pleşa; N.Onu; I.Jinga; P.Savu; Z.Nagy; Al.Teodoriu; I.Păltineanu;
I.Toma; I. Vasilescu- Irigaţii, Desecări şi Combaterea Eroziunii Solului –Editura
Didactică şi Pedagocică Bucureşti 1992;
2. I.Pleşa; S.Cîmpeanu - Îmbunătăţiri Funciare - Editura Cris Book Universal Bucureşti
2001;
3. I.Jinga; S.Cîmpeanu; Niţu Alina - Irigaţii, Desecări, Combaterea eroziunii solului,
Irigarea culturilor. Lucrări practice USAMV, Bucureşti 2009.
Prezentarea unităţii de învăţare nr. 1.1
În unitatea de învăţare nr. 1 se prezintă noţiunea de consum de apă în agricultură

irigată precum şi metodele de determinare a acestuia.
Sunt prezentate metodele directe şi indirecte pentru determinarea consumului de apă
precum şi metode pentru reducerea consumului de apă al culturilor irigate.
Pentru caracterizarea cantitativă a modului de utilizare a apei de către plante sunt
prezentaţi coeficienţii de valorificare a apei de irigaţie CVA, EVA, EVAI.
Test de evaluare al unitatii de invatare nr. 1.1
1. Definiţi noţiunea de consum de apă în cadrul agriculturii irigate.

2. Prezentaţi metodele de determinare a consumului de apă.
11
Unitatea de invăţare 1.2
Relaţiile Sol-Apă-Plantă
În agricultură irigată relaţia sol

sol-apă-plantă impune un control permanent a umidităţ
umidităţii
din sol. Inţelegerea şi interpretarea relaţ
relaţiei trebuie bazată
zată pe principiul pătrunderii contolate a
apei în sol, pe mişcările şi pe forţele
forţ cu care apa este atrasă de particula de sol.
În ceea ce priveşte formele apei din sol şii accesibilitatea ei pentru plante se disting
trei forme principale şi anume
anume: apa higroscopică, apa capilară şi apa gravitaţională
gravitaţională.
Apa accesibilă plantelor se află cuprinsă între capacitatea de apă în câmp (Cc) şi
coeficientul de ofilire.. Intervalul dintre Cc şi Co poartă numele de intervalul umidităţii active
(I.U.A).
Fig.1.4 Apa din sol si aceesibilitatea ei pentru plante
Se cunoaşte
te ca apa la nivelul capacităţii de apă în câmp este reţinută cu o forţă de
sucţiune de 1/3 atmosfere,, forţă care creşte la 15 atm la nivelul coeficientului de ofilire , fapt
care indică un grad diferit de accesibilitate a apei pentru plante. Pentru ca plantele să se
dezvolte în condiţii optime, aprovizionarea cu apă trebuie să se facă fără consum mare de
12
energie, deoarece odată cu reducerea cantităţii de apă accesibilă creşte consumul de energie al
plantelor, fapt care stânjeneşte creşterea şi dezvoltarea lor şi duce în final la diminuarea
producţiei.
Plafonul minim marchează limita inferioară a umidităţii uşor accesibile plantelor.
Prin urmare, apa uşor accesibilă este cuprinsă între capacitatea de apă în câmp şi plafonul
minim .
Limita inferioară a umidităţii uşor accesibile corespunde unei sucţiuni de 1-2 atm .
Producţia cea mai mare, norma de irigare cea mai mică şi un număr raţional de udări,
se pot obţine în cazul irigării la plafonul minim corespunzător unei sucţiuni de 2 atm.
Aplicarea udărilor la o sucţiune de 1 atm nu sporeşte semnificativ producţia, crescând însă
numărul de udări şi costul irigaţiei. În varianta udată la plafonul minim corespunzător unei
sucţiuni de 15 atm, producţia se reduce în mod simţitor.
La acelaşi conţinut de apă accesibilă, forţa de reţinere a apei în sol diferă de la un sol
la altul, în funcţie de textură. Dacă se acceptă plafonul minim corespunzător unei sucţiuni de
circa 2 atm , acesta se poate calcula, în funcţie de textura solului, cu relaţiile:
p.min = CO + 1/3 (CC – CO)
,pentru solurile nisipoase, uşoare, cu structură în microagregate ;
p.min = CO +1/2 (CC – CO)
,pentru solurile mijlocii şi structură glomelulară ;
p.min = CO +2/3 (CC – CO)
,pentru solurile argiloase, cu structură glomelulară şi nisipuri de dună, cu textură grosieră şi

lipsite de structură ;
În cazul nisipurilor, valorile ridicate ale plafonului minim se explică prin limitarea
cantităţii de apă care circulă efectiv prin stratul de sol datorită numărului redus de puncte de
contact între particule. Spre exemplu, Mărăcineanu Fl. indică în cazul irigării cartofului
timpuriu, pe un sol aluvial luto-nisipos, două valori ale plafonului minim: 50% din IUA de la
răsărit până la începutul fazei de tuberizare şi 70% din IUA, după începutul tuberizării. Prin
13
menţinerea rezervei de apă din sol între plafonul minim şi capacitatea de apă în câmp pe
adâncimea de dezvoltare a masei principale de rădăcini, plantele vor avea la dispoziţie
permanent apă uşor accesibilă şi un regim de aer favorabil, cuprins între 15-40% din volumul
porilor. Reducerea umidităţii solului până la nivelul coeficientului de ofilire, timp de 1-2 zile
în timpul înspicatului sau polenizării porumbului, poate reduce producţia cu cca. 20%, iar la o
durată a deficitului de 6-8 zile, producţia se poate reduce cu 50%. Reduceri însemnate se
semnalează şi în cazul sfeclei de zahăr, cartofilor etc. Menţinerea nivelului apei din sol pe
adâncimea de udare deasupra plafonului minim, în toată perioada de vegetaţie a culturii, se
poate asigura numai dacă momentul declanşării primei udări şi a udărilor după eventualele
perioade de întrerupere, se determină astfel încât pe toată suprafaţa ocupată de o cultură,
udarea să se aplice înainte ca rezerva de apă să scadă sub nivelul plafonului minim.
Spre deosebire de culturile de câmp, pentru a asigura producţii mari şi de calitate
superioară, plantele legumicole necesită irigarea la un plafon minim mai ridicat.Spre exemplu,
tomatele se recomandă a se iriga la un pmin de 3/4 din IUA pe solurile medii şi de 1/2 din IUA
pe cele uşoare. Varza şi conopida se vor iriga la o umiditate corespunzătoare unei sucţiuni de
0,6-0,7 atm, iar ceapa de apă, prazul, sfecla roşie, morcovii, pătrunjelul, ridichile, la un plafon
foarte apropiat de nivelul capacităţii de apă în câmp (corespunzător unei sucţiuni de 0,3 atm).
Fig.1.5. Curbele aceesibilităţii apei pentru plante
14
Obiectivele temei
Cunoaşterea relaţiei sol-apă-plantă în cadrul agriculturii irigate

2001;
Prezentarea unitatii de invatare nr.1.2
Relaţia sol-apă-plantă impune un control permanent a umidităţii din sol. Inţelegerea

şi interpretarea relaţiei trebuie bazată pe principiul pătrunderii contolate a apei în sol, pe
mişcările şi pe forţele cu care apa este atrasă de particula de sol.
Se cunoaşte ca apa la nivelul capacităţii de apă în câmp este reţinută cu o forţă de
sucţiune de 1/3 atmosfere, forţă care creşte la 15 atm la nivelul coeficientului de ofilire , fapt
care indică un grad diferit de accesibilitate a apei pentru plante. Pentru ca plantele să se
dezvolte în condiţii optime, aprovizionarea cu apă trebuie să se facă fără consum mare de
energie, deoarece odată cu reducerea cantităţii de apă accesibilă creşte consumul de energie al
plantelor, fapt care stânjeneşte creşterea şi dezvoltarea lor şi duce în final la diminuarea
producţiei.
Plafonul minim marchează limita inferioară a umidităţii uşor accesibile plantelor.
Prin urmare, apa uşor accesibilă este cuprinsă între capacitatea de apă în câmp şi plafonul
minim .
15
Test de evaluare al unitatii de invatare nr.1.2
1. Ce este apa accesibilă plantelor?

2. Definiţi plafonul minim .
3. Care sunt relaţiile de calcul pentru plafonul minim în funcţie de textura solului?
Unitatea de invatare 1. 3
Regimul de irigare
Prin regim de irigare se înţelege stabilirea momentului aplicării udării a cantităţii de

apă aplicată la o singura udare, a cantităţii de apă aplicată pe întreaga perioadă de vegetaţie
precum şi a altor elemente cum sunt: intervalul dintre udări, numărul de udări aplicate şi
schema udărilor.
Regimul de irigare reprezintă modul de administrare în timp al apei de irigaţie în
folosul unei culturi sau cât şi câtă apă de irigaţie se aplică la o cultură.
Elementele regimului de irigare din perioada de vegetaţie sunt următoarele:
 norma de udare;
 norma de irigaţie;
 momentul aplicării udării;
 intervalul de timp dintre udări;
 numărul de udări si schema udarilor
Norma de udare
Reprezintă cantitatea de apă distribuită pe suprafaţa de un hectar cultivat cu o

anumită plantă la o singură udare. Se exprimă în m3/ha şi se determină cu relaţia:
m netă = 100 . H . Da (CC – p.min) (m3/ha)
m brut = 1/c . 100 . H . Da (CC – p.min) (m3/ha)

în care:
H – este grosimea stratului activ de sol, prezent în tabelele 19.1 sau 19.2, în m ;
16
Da – densitatea aparentă, în t/m3 ;
CC – capacitatea de apă în câmp, în % ;
p.min – plafonul minim de umiditate (limita inferioară a umidităţii uşor accesibile plantelor),
în %
c – randamentul udării în câmp (0,7 – 0,9) ;
Norma de irigaţie
Reprezintă suma normelor de udare pe întreaga perioadă de vegetaţie .
Momentul aplicării udării
Este elementul care se determină cel mai greu şi de aceea sunt folosite mai multe
criterii pentru determinare.
Faza de vegeţie a culturii care este considerată un criteriu empiric deoarece nu se
bazează pe masurători ci numai pe observaţii . În acest caz trebuie cunoscute fazele critice în
care se află cultura şi administrarea apei de irigaţie înaintea lor.
Cunoaşterea unor modificări apărute în corpul plantei ca urmare a lipsei de
apă,pierderea turgescenţei (începând cu parţile tinere), căderea florilor (la leguminoase),
schimbarea culorii frunzelor (la fasole şi lucernă predomină culoarea verde închis) indică
faptul ca plantele au intrat în suferinţă.
Umiditatea solului este un criteriu stiinţific care se bazează pe determinarea
umidităţii solului şi compararea în permanentă cu valoarea plafonului minim de umiditate.
Principiul fiind acela ca momentul aplicării udării se consideră atunci când umiditatea solului
a scăzut la valoarea plafonului minim de umiditate, calculat pe grosimea stratului activ de sol.
Pentru determinarea umidităţii solului se folosesc două categorii de metode: metode
bazate pe prelevare de probe respective metode de determinare a umidităţii solului’’in situ”.
O primă metodă este prelevarea probelor de sol care se vor recolta la semnatul
culturilor şi apoi la intervale de 10-15 zile după ploi mai mari decât jumătatea normei de
udare şi înaitea aplicării udărilor.
Provizia momentană de apă a solului se determină în mod curent prin metoda termică
de uscare a probelor de sol cu ajutorul etuvei. Rezultatul determinării se exprima sub forma
cantităţii procentuale de apă ce revine la 100 g sol uscat.(pr.mom.%).
17
Pentru determinarea umiditatii “insituu” se foloseste metoda electometrica si metoda
neutronica.
 Metoda electrometrică este bazată pe variaţia rezistenţei elecrtice a solului, în funcţie
de umiditatea din sol, rezistenţa măsurată între 2 electrozi sau între 2 metale diferite.
Între 2 electrozi se foloseşte aparatul Bouyoucos BN-2A; între două metale diferite
Cu şi Zn cu aparatul MAD-NIR-NIRIM care nu are sursă de curent alternativ, acest
curent luând naştere între Cu şi Zn de unde rezultă un element volta.
 Metoda neutronică – sonda cu neutroni care este formată din următoarele părţi
principale :
Sursa de energie (constituită dintr-o masă radioactivă: Radium-Beryllium,
Americium-Beryllium) receptorul (care detectează densitatea de neutron cu caracteristici
modificate decât cei emişi de sursă) cablul (care transmite informaţiile) contorul (unde se
înregistrează şi se citeşte densitatea neutronilor detectaţi de receptor).
Cu excepţia contorului, care rămâne la suprafaţa solului, restul se introduce în
tuburile de aluminiu ale staţionarului pentru urmărirea umidităţii solului. Tuburile sunt plasate
vertical în sol până la adâncimea la care se investighează umiditatea.
Provizia de apă a solului obţinută cu ajutorul sondei neutronice este exprimată în
procente din volumul solului.
Metoda neutronică este expeditivă, rapidă şi destul de precisă. Prezintă unele
dezavantaje şi anume: este scumpă, periculoasă la manipulare greşită, necesită etalonări
pentru fiecare tip de sol şi poate da chiar erori pe anumite soluri.
Metoda bazata pe masurarea fortei de suctiune a solului-este metoda tensiometrica
,aparatul folosit poarta denumirea de tensiometru .Tensiometrul masoara conditia in care se
gaseste apa din sol (forta cu care este retinuta),nu cantitatea de apa.
Tensiometrul este format din: sonda poroasa din material ceramic,tub hidraulic si
dispozitiv de masurare ,care de obicei este un manometru,pe al carui cadran se afla un ac
indicator ce se roteste pe o scala gradate in admosfere sau in centibari(1bar =1 atm),indicand
depresiunea ce ia nastere in aparat.
Tensiometrele asigura o masurare continua a fortei de retinere a apei in sol, avand
un rol in automatizarea aplicarii udarilor.
18
Intervalul de timp dintre udări
Intervalul dintre udări (Ti) reprezintă timpul scurs între data declanşării unei udări şi
data începerii udării următoare. În condiţiile climatice din ţara noastră se modifică de la o lună
la alta, datorită atât consumului de apă variabil, cât şi precipitaţiilor căzute în mod neuniform.
În luna de consum maxim este egal cu durata udării şi se numeşte perioadă de revenire.
În proiectare precum şi în exploatare, se consideră următoarele valori ale duratei
udării:
 10 – 12 zile pentru culturile de câmp (la lucernă 15 zile);
 7 – 20 de zile pentru culturile legumicole (8 – 10 zile la tomate, 7 – 8 zile la ardei,
9 – 12 zile la ceapă, 15 – 20 zile la rădăcinoase).
Numărul de udări si schema udarilor
Numărul de udări se calculează prin raportarea normei de irigaţie la norma de udare
 m
 
 m 
Schema udărilor exprimă numarul de udări aplicate unei culturi în timpul perioadei
de vegetatie.
Elementele regimului de irigare din afara perioada de vegetatie sunt urmatoarele:
 Norma udării de aprovizionare(a)
 Udările de răsărire (mr)
Norma udării de aprovizionare
Reprezinta cantitatea de apă ce se administrează în afara perioadei de vegetatie a

culturilor, sau imediat după semanat,cu scopul de a asigura în sol umiditatea necesară
germinarii,cresterii şi dezvoltarii normale a culturilor înca din prima parte a perioadei de
vegetaţie când nu sunt recomandate şi uneori nici posibile udările.
Udările de aprovizionare se aplică toamna sau vara şi mai rar primavara,în funcţie de
planta cultivată şi de epoca de recoltare a culturii premergatoare.
19
Pentru culturile semanate toamna sau primavara necesitatea udării de aprovizionare
apare atunci când cantitatea de apa necesară ridicarii umiditatii solului,de la rezerva de
toamna pâna la capacitatea de apă în câmp ,este mai mare cu circa 500m3/ha decât cantitatea
de apă înmagazinată în sol din precipitaţiile căzute în intervalul octombrie-martie.
Norma de aprovizionare se calculeaza :
a = 100 . H.Da. (CC-Prov.moment.)-10.cPi (m3/ha)
H - grosimea stratului udat cu valori de 0,5-1m pentru culturile de toamna si 1,5 m pentru
culturile de primăveră când udările se aplică toamna.;
Da - densitatea aparentă, în t/m3 ;
CC - capacitatea de apă în câmp, în % ;
Prov.moment-umiditatea solului din momentul aplicării udarii;
c - coeficient de înmagazinare în sol al precipitatiilor de iarna cu valori cupinse între 0,4-0,7
în functie de zona pedoclimatica;
Pi - precipitaţiile de iarna ,precipitaţii căzute în intervalul octombrie –martie ;
Udările de răsărire (mr)
Au o norma mai mica de 200-300 m3/ha,având rolul de a asigura răsărirea plantelor.

Udarea de răsărire se calculează :
a = 100 ●H ●Da ● (CC-Prov.moment.) (m3/ha)
H - grosimea stratului udat cu valori de 0,3-0,4m atunci când udarea se aplică primăvara ;
0,3-0,5m atunci când udarea se aplică vara;
Da - densitatea aparentă, în t/m3 ;
CC - capacitatea de apă în câmp, în % ;
Prov.moment-umiditatea solului din momentul aplicării udării;
Subasigurarea cu apa reprezintă modificarea pe parcursul perioadei de vegetaţie a
unor elemente ale regimului de irigare cu scopul diminuării numărului de udări,a normei de
udare respectiv a normei de irigaţie.Prin diminuarea elementelor regimului de irigaţie se reduc
cheltuielile cu apa de irigaţie şi cu aplicarea udărilor.
20
Se acceptă o diminuare a producţiei fată de productia maximă obtinută cu un regim
optim de irigare optim dar pierderile sunt mult mai mici decât cheltuielile care s-ar fi efectuat
cu apa de irigatie la un regim optim.
Posibilitaţile de diminuare a normei de irigaţie :
1. Diminuarea evapotranspiraţiei reale optime (ETRO), această diminuare se poate
realiza de amelioratori care au sarcina de a crea soiuri şi hibrizi cu un coeficient de
transpiraţie mic,dar şi prin diminuarea evapotranspiraţiei(ET)sarcină ce revine
agronomilor care prin măsurile luate pot micşora la maxim pierderile de apă odată cu
aplicarea urmatoarelor lucrari :
- deschiderea brazdelor de udare cât mai târziu ;
- deschiderea brazdelor de udare la al doilea interval ;
- distrugerea crustei pentru întreruperea reţelei capilare ;
- aplicarea irigatiei prin aspersiune în timpul nopţii când temperaturile sunt scăzute şi
pierderile prin evapotranspiraţie sunt reduse ;
2. Se recomandă araturile adânci de toamnă ce permit înmagazinarea în sol aproape în
întregime a precipitaţiilor căzute în perioada rece a anului(octombrie-martie),asfel
încât rezerva neta a solului să fie cât mai mare .În scopul măririi rezervei nete se mai
i-au măsuri de combatere a burienilor şi de combatere a crustei.
3. Precipitaţiile din perioada de vegetaţie se vor calcula cu asigurarea de 50% şi nu de
80% cum se calculează în prezent.
Aspecte practice privind subasigurarea cu apă : cercetari privind toate zonele pedo -
climatice
În zona semiaridă respectiv Dobrogea şi Bărăganul de N, diminuarea normei de
irigaţie este posibilă cu 10-15% în lunile iunie şi august păstrandu-se norma de udare
calculată în luna iulie considerată ca fiind luna de consum maxim.
În zona de stepă şi silvostepă diminuarea normei de irigaţie este posibilă cu 20%-
25%,inclusiv pentru udările din luna iulie.
Zona pădurilor de câmpie poate suporta o diminuare a normei de irigatie de 30%-
35%,făra a afecta productia obtinută.
În cazul subasigurarii cu apă a culturilor agricole cheltuielile cu apa de irigaţie sunt
semnificative.
21
Echipamentele de udare
Penrtu fiecare cultură agricolă se va recomanda metoda de udare precum şi

echipamentul folosit .
Obiectivele temei
Stabilirea elementelor regimului de irigaţie din perioada de vegetatie şi din afara

perioadei de vegetaţie .
Reducerea cheltuielilor cu apa de irigat prin diminuarea sau modulatia elementelor
regimului de irigare.

2001;
Prezentarea unitaţii de învaţare nr.1.3
În unitarea de învatare nr. 3, se prezinta elementele regimului de irigare din perioada

de vegetaţie şi din afara perioadei în vederea calculării normei de udare precum şi a normei de
aprovizionare şi de răsărire.
Este prezentat modul de determinarea umiditaţii solului prin diferite metode
respectiv:
- metoda directa prin prelevare de probe de sol în care Provizia momentană de apă a
solului se determina prin metoda termică de uscare a probelor de sol cu ajutorul etuvei;
- metoda electrometrică;
22
- metoda neutronică ;
- metoda tensiometrică;
Pentru reducerea cheltuielilor cu apă de irigaţie se recurge la subasigurarea cu apă a
culturilor agricole respectiv la diminuarea normei de irigaţie cu aproximativ 10%-35% în
functie de zona pedoclimatică.
Test de evaluare al unitaţii de învaţare nr.1.3
1. Prezentaţi elementele regimului de irigare din perioada de vegetaţie.

2. Descrieţi metodele de dererminare a umiditaţii solului ,pentru a putea stabilii
momentul aplicării udărilor.
3. Prezentaţi posibilităţile de reducere a normei de irigaţie în cazul subasigurării cu apă
a culturilor.
Rezumatul temei nr 1
În cadrul temei nr 1 se evidentiază probemele de care trebuie să se tină cont în cadrul

culturilor irigate.Este prezentat consumul de apă ,care prin determinarea lui are un rol
important în calcul normei de udare precum şi la avertizarea aplicarii udărilor.Metodele de
determinare ale consumului de apă :metoda bilantului de apă în sol,metoda
Thornthwaite,metoda evaporimetrului BAC casa A.
Relaţia sol-apă-plantă impune un control permanent a umiditaţii din sol.Înţelegerea şi
interpretarea relaţiei trebuie bazată pe principiul pătrunderii contolate a apei în sol ,pe
miscările şi pe forţele cu care apa este atrasă de particula de sol.
Prin regim de irigare se întelege stabilirea momentului aplicării udării a cantitaţii de
apă aplicată la o singură udare,a cantitaţii de apă aplicată pe întreaga perioadă de vegetaţie
precum şi a altor elemente cum sunt :intervalul dintre udări,numarul de udări aplicate şi
schema udărilor.
Regimul de irigare reprezintă modul de administrare în timp al apei de irigaţie în
folosul unei culturi sau cât şi câta apă de irigaţie se aplică la o cultura.
Sunt prezentate elementele regimului de irigaţie din timpui perioadei de vegetaţie
precum şi din afara perioadei de vegetaţie.În vederea determinării momentului aplicării udarii
sunt descriase metodele care ajută la determinarea umiditatii solului :metoda directă prin
prelevare de probe de sol în care Provizia momentană de apă a solului se determină prin
23
metoda termică de uscare a probelor de sol cu ajutorul etuvei;metoda electrometrică;metoda
neutronică ;metoda tensiometrică.
Test recapitulativ pentru tema nr 1
1. Care sunt tipurile de consum de apa în funcţie de modul de aprovizionare cu apă a

culturii?
2. Prezentaţi metoda directa de determinare a consumului de apă – metoda bilantului de
apă în sol.
3. Ce reprezintă intervalul umiditaţii active (I.U.A)?
4. Definiţi norma de udare – formula de calcul.
5. Definiţi norma de udare de aprovizionare – formula de calcul.

2001;
24
TEMA NUMARUL 2
Regimul de irigare la culturile agricole
Regimul de irigare al unei culture agricole reprezintă transpunerea în practica a

elementelor regimului de irigare.Tinând seama de adâncimea stratului activ de sol,de mărimea
plafonului minim variabil cu textura solului şi uneori cu panta şi faza de vegetaţie se poate
calcula mărimea normei de udare .Normele de udare recomandate la fiecare cultura are valori
orientative ,cuprinse între anumite limite ,fiind calculate pe baza condiţiilor pedoclimatice
medii din fiecare zonă.
Unitatea de învaţare 2.1
Regimul de irigatie la principalele culturi de cereale
Grâul de toamnă valorifică mai slab decât alte culturi apa de irigaţie ,este menţinut în
sortimentul de culturi irigate având în vedere cerinţele consumului intern,posibilitatea
culturilor succesive,unele consideraţii de ordin agrofitotehnic(combaterea burienilor ,mai ales
costreiul , alternarea adâncimii araturilor,fertilizarea organică).
În toamnele din România regimul de irigaţie la cultura de grâu se aplică în funcţie de
umiditatea solului.În toamnele cu umiditate suficientă nu se aplică udări de aprovizionare sau
udări de răsărire. Daca toamna este secetoasă se aplică doua udări în urmatoarele variante:
1. Dacă de la recoltatul premergatoarei până la semanatul grâului este timp suficient se
aplică o udare de aprovizionare cu o normă mai mare de 600m3/ha,se efectuează
aratura ,se pregateste patul germinativ cu ajutorul combinatorului şi se seamană.
2. Dacă grâul urmează după o premergatoare târzie se pregateste patul germinativ prin
lucrări repetate cu discul şi combinatorul fară a efectua arătura de toamnă şi se
seamană.În acest caz se aplică o udare de răsărire cu o norma de 300-350m3/ha care
în toamnele secetoase se repeată.
Irigaţiile aplicate toamna la cultura de grâu sunt mai importante decât primavara în
vegetaţie.
La grâul de toamnă se desfasoară doua faze importante de vegetaţie :semanat-
răsărit;răsărit-înfraţit.
25
Parcurgerea acestor doua faze depinde de umiditatea din sol, dacă umiditatea este
scazută seminţele germinează cu întarziere ,seminţele negerminate sunt atacate de boli şi
dăunători rezultând o densitate mică iar grâul intră în iarna într-o fază care îl face sensibil la
iernare.
Daca în sol umiditatea este suficientă seminţele răsar exploziv este asigurată
densitatea iar plantele prezinta rezistentă mare la ger.
În primavară de la dezgheţarea solului până la recoltat planta parcurge urmatoarele
perioade de vegetaţie;
1. Regenerarea plantelor (dezghetarea terenului-prima decadă a lunii aprilie)-în această
fază cerinţele fată de umiditate sunt mici şi asigurate în general din precipitaţiile
înmagazinate în timpul iernii.
2. Alungirea paiului (a doua decadă a lunii aprilie-prima decadă a lunii mai)este o fază
în care cerinţele grâului cresc,consumul de apă zilnic este de 40-50m3/ha,este
considerată faza critică pentru umiditate ,fază în care se declansează udările în stepă
şi silvostepă iar în primăverile secetoase şi în zona pădurilor de câmpie.
3. Înflorit-fecundat (10mai-1iunie) este faza critică pentru grâu ,consumul de apă zilnic
ajunge la 60m3/ha ,se administrează o udare toate zonele pedoclimatice.
4. Formarea şi umplerea boabelor fază ce se desfasoară în toata luna iunie .În această
fază cerinţele sunt ridicate ,dar datorită condiţiilor climatice din România unde luna
iunie este considerată o luna ploioasă nu se iriga.În cazul în care anul este foarte
secetos se poate aplica o udare în stepa şi silvostepă.
5. Maturitatea este faza în care cerinţele fată de umiditate au scăzut şi nu mai este
nevoie de irigaţii.
Norma de udare la cultura de grâu este de 500-550m3/ha în funcţie de zona
pedoclimatică ,calculată pe grosimea stratului activ de sol (H) -0,75 în Dobrogea şi
Bărăganul de N şi 0,5m în restul zonelor.
Schema udărilor din perioada de vegetaţie
IV- V- VI –VII –VIII –IX în stepa şi silvostepă
0 – 1(2) -(1) - 0 - 0 - 0
IV- V -VI –VII –VIII –IX în zona pădurilor de câmpie

0–1 -0- 0 - 0 - 0
26
Subasigurarea culturii de grâu se poate realiza în doua variante ,numai prin aplicarea
udărilor de aprovizionare sau de răsărire ,eliminandu-se udările din perioada de vegetaţie sau
eliminandu-se udarea din luna mai în stepă şi silvostepă.
Tehnica de udare recomandată este aspersiunea se poate folosi instalaţia: IAP-
450;IAT;IATF
Orzul de toamna şi orzoaica de toamnă
Consumul de apă la cele doua culturi pe întreaga perioadă de vegetaţie este de 3500-
4000m /ha,cu valori zilnice de 10-15m3/ha în lunile aprilie şi 50-55m3/ha în lunile mai şi
3
iunie.
Norma de udare este de 500-550m3/ha în funcţie de zona pedoclimatică ,calculată pe
grosimea stratului activ de sol (H) -0,75 în Dobrogea şi Bărăganul de N şi 0,5m în restul
zonelor.
Se aplică o singura udare înainte de înflorire pentru a nu fi afectată calitatea recoltei
,iar în primaverile secetoase se pot aplica două udări.
Triticalele
Se cultivă pe soluri podzolice şi pe nisipuri în N Moldovei,Transilvaniei, N Olteniei

şi Muntenia înlocuind cultura de grâu.Irigarea nu este în general necesară ,datorită faptului că
arealul de cultura este bine asigurat cu umiditate din precipitaţii(cu excepţia solurilor
nisipoase).
Norma de udare este de 500-550m3/ha calculată pe grosimea stratului activ de
sol(H)- 0,5m.
În toamnele secetoase se aplică o udare de răsărire cu o normă de 300-350m3/ha ,iar
în timpul perioadei de vegetaţie se aplică o norma de udare în luna mai şi una la începutul
lunii iunie.
Regimul de irigare la porumbul pentru boabe
Porumbul este principal cultura irigată din România ,are cerinţe mijlocii fată de
umiditate şi foloseste foarte bine precipitaţiile căzute în partea a doua a verii.
Fazele de vegetaţie ale porumbului şi cerinţele fată de umiditate
27
1. Faza de încolţire – în aceasta fază cerinţele sunt mici fată de umiditate ,fiind folosite
precipitaţiile înmagazinate pe perioada rece a anului (octombrie-martie).
2. Formarea şi creşterea rădăcinii faza care durează de la răsărit până la faza de 6-8
frunze (sfarsitul lunii aprilie-inceputul lunii mai).În această fază porumbul are cerinţe
mici faţă de umiditate ,dar cerinţe mari pentru căldura şi aerul din sol.Nu se irigă dar
solul se mobilizează foarte bine pentru a permite patrunderea aerului şi a căldurii.
3. Formarea şi creşterea tulpinii fază care durează de la apariţia copil până la apariţia
paniculului (luna iunie -10 iulie).În aceasta fază de vegetaţie cerinţele faţă de
umiditate cresc în toate zonele pedoclimatice.Se administrează o udare la începutul
fazei în zona de stepă şi silvostepă iar în zona pădurilor de câmpie udarea se
administreaza la sfirşitul fazei de vegetaţie.
4. Faza de înflorit cuprinde urmatoarele subfaze-înspicat, mătăsit, polenizat. În acest
interval cerinţele fată de umiditate sunt mari, consumul de apă zilnic este de 60-
70m3/ha se vor administra doua – trei udări.
5. Formarea şi umplerea bobului (vestejirea mătăsii pâna la coacerea în lapte ceară) este
o fază critică pentru umiditate ,se vor aplica una sau doua udări.
6. Maturitatea (coacerea lapte ceara pâna la recoltat),în această fază cerinţele sunt mici
faţă de umiditate şi nu se mai aplică irigaţia.
Producţia obţinuta la cultura de porumb neirigată în toate zonele pedoclimatice este
de 30-35 q/ha.Prin aplicarea irigaţiei producţia obtinută este de 90q/ha în stepă;80q/ha în
silvostepă;85q/ha în zona pădurilor de câmpie.Asfel se obţine un spor de producţie de 1,5 -3
ori în stepă;1,4-2,8 ori în silvostepă ;1,5-2,5 ori în zona pădurilor de câmpie.
Norma de udare la cultura de porumb pentru boabe este de 700-750m3/ha în functie
de zona pedoclimatică ,calculată pe grosimea stratului activ de sol (H) -1m în Dobrogea şi
IV- V - VI – VII –VIII –IX în stepă şi silvostepă
0 – 0 - 1 - 1(2) – 1(2)- 0
IV- V -VI –VII –VIII –IX în zona pădurilor de câmpie
0–0 -1- 1- 1 - 0
Subasigurarea culturii de porumb pentru boabe este posibilă prin diminuarea normei
de irigaţie datorită eliminarii unei udări în luna august.
Tehnica de udare recomandată este aspersiunea se poate folosi instalaţia : IAP-
450;IATL;IATF precum si IIA si IIAM.
28
Obiectivele temei
Cunoasterea regimului de irigaţie la cerealele paioase de toamnă şi la porumbul

pentru boabe

Prezentarea unitaţii de învaţare nr. 2.1
Sunt prezentate cerinţele fată de umiditate şi consumul de apă al cerealelor păioase

de toamnă şi al porumbului pentru boabe.Se prezintă fazele critice pentru umiditate ale
acestora precum şi regimul de irigare în dierite zone pedoclimatice.
Test de evaluare al unitaţii de învatare nr. 2.1
2. Fazele critice pentru umiditate la cultura de grâu.

3. Schema udărilor din perioada de vegetaţie la cultura de porumb pentru boabe în
stepă,silvostepă şi zona pădurilor de câmpie.
Unitatea de invaţare 2.2
Regimul de irigaţie la leguminoasele penru boabe
Soia
Soia este o plantă cu un consum mare de apă, aproximativ 4800-6500m3/ha ,pe

întreaga perioadă de vegetaţie în funcţie de soi şi de zona pedoclimatică.
29
Se recomandă să fie cultivată în condiţii de neirigare doar pe terenurile cu aport
freatic şi unde precipitaţiile depăsesc 500 mm anual. Dacă nu se îndeplinesc aceste condiţii
soia trebuie cultivată numai în condiţii de irigare.
1. Prima fază critică pentru umiditate este la germinare când boabele de soia au nevoie
de o cantitate de apă de 130-140% fată de greutatea lor.
În primăverile secetoase se aplica o udare de răsărire cu o normă de 250-300 m3/ha
ce poarta denumirea de udare de stimulare deoarece stimulează eficienţa erbicidelor
reziduale nevolatile.
2. Urmatoarele faze critice pentru umiditate sunt butonizarea, înflorirea, formarea şi
umplerea boabelor.
Irigarea la cultura de soia începe din prima parte a lunii iunie şi durează până în a
doua decadă a lunii august. Trebuie acordată o atenţie deosebită aplicării udărilor din lunile
iulie şi august ,după declansarea înfloririi când consumul de apă este 50-60 m3/ha /zi .Lipsa
apei în această perioadă determină pierderi semnificative de producţie prin căderea florilor,a
păstăilor şi reducerea MMB. Producţia obtinută la cultura de soia în condiţii de irigat este de
3500-4000kg/ha mai rar 4500-5000kg/ha.
Irigarea în exces la înflorire, precum şi seceta prelungită determină căderea florilor
.De aceea se recomanda ca florile să fie “uscate”şi boabele”umede”,adică udările să fie
administrate cu deosebită atentie,fiind posibilă o irigatie mai abundentă numai în faza de
formare şi umplere a boabelor.
Nu se recomandă irigarea dupa 20 august pentru a nu prelungi perioada de vegetaţie
şi pentru a nu spori umiditatea boabelor la recoltare.
Cerinţele fată de apă ale culturii de soia pot fi satisfacute prin aplicarea a 4-5 udari în
zona de stepă şi silvostepă şi prin aplicarea a 4 udari în zona pădurilor de câmpie.
grosimea stratului activ de sol (H) -1m în Dobrogea şi Bărăganul de N şi 0,75m în restul
zonelor.
0 – 0 - 1 - 1(2) – 1 - 0
IV- V - VI –VII - VIII – IX în zona pădurilor de câmpie

0 – 0 - 0 - 1(2) - 1 - 0
30
Subasigurarea culturii de soia este posibilă prin renunţarea la aplicarea udării din luna
iunie în zona de stepă şi silvostepă.
Tehnica de udare recomandată este aspersiunea se poate folosi instalaţia : IAT;IAP-
450;IATF;Pentru soiurile cu talie înalta se limitează folosirea instalaţiei IAT.
Cultura de soia poate fi irigata şi pe brazde.Irigarea pe brazde se va aplica numai pe
terenuri nivelate şi amenajate în acest scop .Aceasta metodă impune adaptarea unei scheme de
semanat în benzi ,distanţa între brazdele de udare fiind de 1,40m şi 1,60m.(3x40+80sau
3x40+80)
La cultura succesivă de soia intervin urmatoarele particularitaţi :
Cultura este posibilă numai în zonele de stepă şi silvostepă ,cu soiuri timpurii şi
extratimpurii ,semănatul făcându-se cel mai tarziu pâna la începutul lunii iulie.Se
administrează o norma de răsărire de 300-400 m3/ha înca de la semanatul culturii .
Cultura se irigă continuu de la semănat şi pănă laformarea păstăilor şi boabelor
(jumatatea lunii septembrie) cu o normă de udare de 700-750m3/ha.
0 - 0 - 0 - 2 - 2 - 1
Cultura de fasole
Fasolea, spre deosebire de soia este o plantă cu pretenţii mici la umiditate , dar
pretenţii mari la caldură .Consumul de apă este de 3400 - 4400m3/ha ,diferenţiat pe zone şi
soiuri cultivate.
Prima perioadă critică pentru umiditate este faza de germinaţie .Ţinand seama că se
seamănă mai târziu (sfârsitul lunii aprilie)există pericolul pierderii apei din sol,în primăverile
secetoase se aplică o udare de răsărire de 250-300 m3/ha în toate zonele pedoclimatice.
În faza de plantuţa (10mai-30mai) pretenţiile fată de apă sunt mici şi sunt asigurate
din precipitaţiile cazute.
Cerinţele fată de apă ale culturii încep să fie mari odată cu îmbobocitul şi se menţin
ridicate până la formarea şi cresterea păstăilor şi a boabelor.În aceste faze de vegetaţie se
aplică 2-3 udări.
31
grosimea stratului activ de sol (H) -0,75 în Dobrogea şi Bărăganul de N şi 0,5m în restul
zonelor.
IV- V - VI – VII –VIII –IX în stepă, silvostepă şi zona pădurilor de câmpie
0 – 0 - 1 - 1(2) – 0 - 0
Subasigurarea culturii de fasole este posibilă prin renunţarea la aplicarea udării din
luna iunie .
Tehnica de udare recomandată este aspersiunea şi udarea pe brazde.
Se preferă udarea pe brazde pe motive de ordin fitosanitar ,aspersiunea măreste
umiditatea admosferică rezultand atacul de boli.
Instalaţiile folosite IAT;IAP-450.
Schema de semănat în benzi ,distant între brazdele de udare fiind de 1,40m şi
1,60m.(3x40+80sau 3x40+80)
Particularitatile culturii succesive de fasole
La cultura succesivă de fasole nevoile de apă se manifestă mai pronuntat în prima

parte a perioadei de vegetaţie.În cultura succesivă cultura se poate realiza numai în condiţii de
irigare în sudul tării.Dupa semanat se aplică o normă de răsărire de 300-400m3/ha şi apoi
continuu până la începutul lunii septembrie cu o normă de 500-550m3/ha.
IV- V - VI – VII –VIII –IX în stepă, silvostepă
0 – 0 - 0 - 1 - 2 - 0
32
Obiectivele temei
Cunoasterea regimului de irigatie la leguminoasele penru boabe
Bibliografie recomandată

Prezentarea unităţii de învătare nr.2.2
Sunt prezentate cerinţele fată de umiditate şi consumul de apă la leguminoasele

penru boabe.Se prezintă fazele critice pentru umiditate ale acestora precum şi regimul de
irigare în dierite zone pedoclimatice.
Test de evaluare al unităţii de învăţare nr.2.2
1. Fazele critice pentru umiditate la cultura de soia.

2. Subasigurarea cu apă la cultură de fasole şi schema udărilor.
Unitatea de invatare 2.3
Regimul de irigaţie la plantele oleaginoase
Regimul de irigaţie la Floarea soarelui
Floarea soarelui este principala plantă oleaginoasă irigată. Este considerată o planată
rezistentă la secetă datorită coeficientului de transpiratie redus şi înrădăcinării
profunde,aplicarea irigaţiei determină mărirea producţiei faţă de neirigat de 1,5-2 ori şi
îmbunătăţirea calitaţii recoltei prin cresterea conţinutului de ulei.
33
În intervalul de la răsărit şi până la apariţia calatidiilor (20 aprilie-10 iunie)nevoile de
apă ale plantei sunt reduse consumul de apă fiind de 15-20m3/ha /zi şi de aceea nu se
irigă,excepţie făcând anii secetoşi din stepă şi silvostepă.
În fază de la apariţia calatidiilor până la formarea achenelor (10 iunie -10august)
cerinţele fată de apă devin mari consumul de apă fiind de 50-60m3/ha /zi apoi scad treptat
spre maturitate.De aceea irigarea florii soarelui începe aproximativ la jumatatea lunii iunie şi
durează până în prima decadă a lunii august.Nu se recomandă irigarea culturii dupa înflorit
,deoarece se favorizează răspandirea atacului de putregai alb(Sclerotinia sclerotiorum) şi
putregai cenuşiu(Botrytis cinerea) care produce caderea masivă a plantelor.
La avertizare sunt aplicate tratamente pentru combaterea putregaiului şi udările se
vor aplica dupa înflorit.
grosimea stratului activ de sol (H) -1m în Dobrogea şi Bărăganul de N şi 0,75m în restul
zonelor.
IV- V - VI – VII –VIII –IX în stepă ,silvostepă şi în zona pădurilor de câmpie
0 – 0 - 1 - 1(2) – 1 - 0 atunci când se aplică tratamente pentru combaterea
putregaiului
IV- V - VI –VII - VIII – IX în stepă , silvostepă şi în zona pădurilor de câmpie

0- 0 - 1- 1 - 0 - 0 caz în care putregaiul nu este combatut
Subasigurarea cu apă a culturii de floarea soarelui este posibilă prin sistarea udărilor
în perioada înfloritului.
Tehnica de udare recomandată este aspersiunea se pot folosi instalaţiile : IAP-450;I
ATF; IIA şi IIAM (folosind aspersorul ARS-2).
Rapiţa de toamnă pentru ulei
Această cultură se irigă toamna numai atunci când în stratul superficial de sol nu
există apa necesară germinării seminţelor.Se aplică o udare de răsărire după semănat cu o
normă de 300-350m3/ha.
34
În primaverile secetoase ,rapiţa necesită o udare la începutul legării primelor siligvel
cu o normă de 400-500 m3/ha şi înca o udare la încheierea înfloritului cu o normă de 500-600
m3/ha.
După încheierea înfloritului nu se mai aplică udări pentru a nu favoriza căderea
plantelor şi atacul de afide.
Ricinul
Este o plantă care reacţionează foarte puternic la irigare.Consumul de apă al plantelor

de ricin creşte începând cu faza de apariţie a racemului principal şi rămâne ridicat pâna la
umplerea boabelor.Se aplică 2-3 udari cu o normă de 700-750m3/ha.Prima udare se aplică la
apariţia racemului principal,a doua după înflorire şi a treia la un interval de 14-18 zile de la a
doua udare.
Inul pentru ulei
Fazele critice pentru umiditate sunt la creşterea intense,înaite de înflorit şi în timpul

formării şi umplerii seminţelor.
Se aplică 2-3 udări în aceste faze cu o normă de 500-550m3/ha.
Obiectivele temei
Cunoasterea regimului de irigatie la plantele oleaginoase

35
Prezentarea unităţii de învăţare nr.2.3
Sunt prezentate cerinţele faţă de umiditate şi consumul de apă la plantele

oleaginoase.Se prezintă fazele critice pentru umiditate ale acestora precum şi regimul de
Test de evaluare al unitaţii de învăţare nr.2.3
1. Fazele critice pentru umiditate la cultura de floarea soarelui.

2. Norma de udare la rapiţa de toamnă pentru ulei şi inul pentru ulei.
Unitatea de învatare 2.4
Regimul de irigare a plantelor rădăcinoase şi tuberculifere
Sfecla de zahăr
Sfecla de zahăr pentru rădăcini este o mare consumatoare de apă,astfel ca irigarea

constituie o masura extrem de eficace,chiar şi în zonele subumede ale ţării.
În perioada de vegetaţie are un consum de apă de 5000-6500 m3 / ha în functie de
zona pedoclimatică şi soiul cultivat din care 70-80% trebuie asigurat prin aplicarea
irigaţiei.Irigaţia este cel mai important element tehnologic de crestere a nivelului de producţie.
În primele două decade ale lunii aprilie , în care se derulează faza de semănat-răsărit,
cerintele fată de umiditate sunt moderate , satisfacute în general de rezerva de apă a solului.
Consumul de apa este scazut, 20 m3 / ha/zi ,nu se aplică irigaţia excepţie făcând
primăverile secetoase când se aplică o udare de răsărire pentru a asigura densitatea de răsărit
şi asigurarea răsăritului.
În faza de răsărit la începutul îngroşării subterane a rădăcinii ( formarea rozetei de
frunze), care se derulează în decada a treia a lunii aprilie până în decada a treia a lunii iunie,
nevoia de apă este relativ redusă la începutul fazei, apoi creşte treptat fără însă a fi nevoie de
aplicarea irigaţiei .Consumul de apă în această perioada este 35-40 m3 / ha/zi asigurat în
general din rezerva solului şi precipitaţiile cazute.Excepţie fac anii secetoşi când către
sfârşitul fazei se aplică o udare atât în stepă cât şi în celelalte zone.
36
Faza de îngrosare a rădăcinii subterane (1 iulie-20 august),este considerată faza
critică pentru umiditate,consumul fiind de 60-70 m3 / ha/zi ,în această fază se aplică 3-4
udari în toate zonele pedoclimatice.
Acumularea intensă a zahărului –în această fază necesarul de apă al sfeclei depinde
de felul cum plantele şi-au satisfăcut nevoia de apă în faza precedentă ;dacă s-a aplicat un
regim de irigare corect,atunci nevoia de apă se mentine ridicată .
Cerinţe mari pentru apă începe să aibă sfecla de zahăr odata cu declansarea îngroşării
rădăcinilor (1 iulie) şi se menţin ridicate până la sfarsitul fazei (20 august).În faza de
acumulare intensă a zahărului, necesarul de apă al sfeclei depinde de felul cum plantele şi-au
satisfăcut necesarul de apă în faza precedentă dacă s-a aplicat un regim de irigare corect
atunci nevoia de apă se mentine ridicată iar daca a suferit o seceta, pierzând o parte din
frunze, nevoia de apă este mică nemai fiind nevoie de irigaţie ( se recoltează mai devreme, ca
o cultura neirigata) .
Prin irigaţie conţinutul de zahăr se reduce cu 0,5-0,3%faţă de neirigat.Prin creşterea
în greutate se măreşte masa somatică în detrimental substanţei acumulate.Această scădere de
0,5-0,3% poate fi de 5-7%în condiţiilr în care irigaţia nu este aplicată raţional.
Aplicarea udărilor pâna în preajma recoltării derermină creşterea conţinutului de
umiditate în rădăcină rezultând scăderea conţinutului de zahăr.Se recomandă ca între data
aplicării ultimei udări şi recoltare să fie o perioadă de 30zile în anii normali şi 20-25 zile în
anii secetoşi.
Norma de udare este de 700-750m3/ha în de zona de stepă şi silvostepă şi 550m3/ha
în zona pădurilor de câmpie,calculată pe grosimea stratului activ de sol (H) -1m în Dobrogea
şi Bărăganul de N şi 0,75m în restul zonelor.
IV- V - VI – VII –VIII –IX în toate zonele pedoclimatice
0 - 0 - 1- 2(3)- 1(2)- 0
La această schemă de udare din perioada de vegetaţie se adaugă udările de
aprovizionare din toamnă în zona de stepă sau udările de răsărire aplicate primăvara în toate
zonele pedoclimatice.
Subasigurarea cu apă la cultura de sfeclă de zahăr este posibilă prin diminuarea normei
din luna iunie .Udările din luna iulie şi august sunt foarte necesare şi nu pot fi diminuate.
Tehnica de udare recomandată este aspersiunea şi udarea pe brazde.La udarea pe
brazde se recomandă semănatul în benzi 2x45+60.
37
Cartoful
Prin irigaţie cartoful a devenit una din cele mai rentabile culturi în zonele calde şi
uscate.Apa de irigaţie numai că îmbunătăţeşte regimul de umiditate dar şi diminuează
temperaturile ridicate din faza de creştere a tuberculilor.
Irigaţia este necesară chiar şi în zonele răcoroase şi umede când în lunile iulie şi
august se manifestă frecvent deficit de umiditate.
La cartof sunt mai multe scopuri de culturi şi anume :
 Cultură extra timpurie care se recoltează până la data de 10iunie;
 Cultură timpurie care se recoltează până la data de 10-30 iunie;
 Cultură pentru consumul de vară care se recoltează în lunile iulie şi august;
 Cultură pentru consumul de toamnă-iarnă care ajunge la maturitatea fiziologică la
jumătatea lunii august, dar mai rămâne în sol o lună pentru realizarea maturităţii
tehnice;
Spre deosebire de alte plante irigate, la cartof fazele de vegetaţie se pot prezenta atât
după formarea şi evoluţia organelor vegetative dar şi după evoluţia organelor generative.
Formarea organelor vegetative fază care durează de la plantat până la răsărit, în
funcţie de scopul culturii variază între 15-30 zile.
Faza de răsărit pâna la începutul tuberizării care durează între 10-35 zile,faza de
tuberizare intensă 25-45 zile, faza de maturizarea tuberculului între 20-40 zile.
La formarea organelor generative se disting următoarele faze:
 Plantat-răsărit care se desfăsoară între 1-30IV;
 Răsărit-îmbobocit 1-20V;
 Îmbobocit-înflorit 20V-20VI;
 Înflorit-maturitate 10(20)VI-10(20)VIII;
Cultura de cartof pretinde o valoare a plafonului minim dependentă nu numai de
textura solului ci şi de faza de vegetaţie.Dacă de la plantare şi până în a doua jumătate a lunii
iunie (fazele de formare a rădăcinilor primare şi stolonifiere şi de formare a tufei şi
tuberculilor) plafonul minim este de 1/2 din I.U.A, adică norme de udare mai mari aplicate la
intervale îndepărtate.
După înflorit cerinţele faţă de umiditate sunt mari de aceea plafonul minim este de
2/3 din I.U.A., adică norme de udare mici aplicate la intervale apropiate.
38
Prin irigaţie creşte procentul de tuberculi pentru alimentaţie de calitatea I dar scade
conţinutul de amidon cu 1% şi conţinutul în proteină şi acid ascorbic cu 1-8%.
Prin aplicarea neraţională apar următoarele aspecte negative şi anume apariţia unor
excrescenţe pe tuberculi atunci când irigaţia nu s-a aplicat,înverzirea tuberculilor atunci când
intensitatea ploii aspersate este mare sau folosirea unui debit mare la udarea pe brazde.
Încolţirea falsă în cuib se datorează faptului că tuberculii nu au fost recoltaţi la timp.
Regimul de irigare la cartof depinde de metoda de udare, în sensul că în toate zonele
de cultură grosimea stratului de sol la udarea prin aspersiune este de 0,4m până la înflorit şi
0,5m după înflorit.
La udarea pe brazde grosimea stratului de sol este de 0,6m pîna la înflorit şi 0,7m
după înflorit.Având în vedere şi variaţia plafonului minim rezultă următoarele norme de
udare:
La udarea prin aspersiune
 500m3/ha până la înflorit;

 300m3/ha la înflorit;
La udarea pe brazde
 600m3/ha pâna la înflorit;
 400m3/ha după înflorit;
IV- V - VI – VII –VIII –IX în stepă la udarea prin aspersiune
0 - 1 - 2- 3 - 1 - 0
IV- V - VI – VII –VIII –IX în stepă la udarea prin brazde
0 - 1 - 1- 2 - 1 - 0
IV- V - VI – VII –VIII –IX în silvostepă la udarea prin aspersiune
0 - 1 - 1- 3 - 1 - 0
IV- V - VI - VII –VIII –IX în silvostepă la udarea prin brazde
0 -1 - 0- 2 - 1 - 0
Pentru cartoful timpuriu se recomandă 4-6 udări cu norme de 250-300m3/ha,iar
pentru cartoful de vară 5-6 udări cu norme de 300-400m3/ha.
Subasigurarea cu apă la cultura de cartof este posibilă dacă se renunţă la udarea din
luna mai.
39
Tehnica de udare recomandată este aspersiunea,picurarea şi udarea pe brazde.La
udarea prin aspersiune se recomandă să se folosească o intensitate de ploaie redusă pentru a
nu produce daune mecanice plantelor.La udarea pe brazde se recomandă brazde adânci şi
debite mici asfel că nivelul apei în brazdă să fie sub nivelul adâncimii de plantare pentru a nu
produce inundarea cuiburilor.
Obiectivele temei
Cunoasterea regimului de irigatie la plantele oleaginoase

I.Toma; I. Vasilescu - Irigaţii, Desecări şi Combaterea Eroziunii Solului –Editura
Sunt prezentate cerinţele faţă de umiditate şi consumul de apă la plantele

tuberculifere.Se prezintă fazele critice pentru umiditate ale acestora precum şi regimul de
1. Fazele critice pentru umiditate la cultura de sfeclă de zahăr.

2. Schema de udare la cultura de cartof în stepă la udarea prin aspersiune.
40
Regimul de irigaţie la plantele furajere
Lucerna
Lucerna este o mare consumatoare de apă datorită coeficientului de transpiraţie

ridicat (un ha de lucernă expune o suprafaţă de transpiraţie de 80ha), suprafaţă mare foliară
expusă transpiraţiei şi datorită conţinutului mare de substanţă vegetală.
În anul I de vegetaţie sistemul radicular este slab dezvoltat, puţin rezistent la
secetă,este foarte sensibil la excesul de umiditatede aceea prin tehnica de udare folosită
trebuie evitat fenomenul de băltire.
De la desprimăvărare până la prima coasă precum şi în intervalul dintre doua coase,
lucerna parcurge mai multe perioade de vegetaţie: otăvirea, creşterea intensă a tulpinii,
îmbobocirea, înfloritul şi legatul,formarea păstăilor şi seminţelor,maturizarea seminţelor.
Pentru coasa de masă verde pâna la îmbobocit când conţinutul de proteină este
maxim, prima udare nu se aplică imediat după recoltare ci la un interval de 5-6 zile pentru ca
să nu fie sufocat coleptilul şi să împiedice formarea de noi lăstari.
Pentru coasa producerii de sămânţă coasa a II a udarea se aplică atunci când se
pregăteşte de înflorit.
Udarea a II a se aplică la un interval de 14-15 zile de la prima udare.
Prin culoarea frunzelor se stabileşte necesitatea aplicării udării în sensul că o culoare
verde închis indica lipsa de apă, respectiv necesitatea aplicării udării.O culoare verde deschis
arată că plantele au apă suficientă.
Lucerna este o plantă care răspunde cel mai bine la aplicarea irigaţiei mărindu-şi
producţia de 1,4-1,7 ori, iar în anii 2-3-4 de 1,3-3,7 ori.
Lucerna irigată se recoltează după principiul “luna şi coasa”ceea ce înseamnă 700 kg
masa verde/zi x 30 x 6 coase = 126.000 kg masă verde /ha.
În anul I grosimea stratului de sol este de 0,75 m în zona pădurii de câmpie şi
silvostepă şi 1m în stepă.În anii următori grosimea stratului de sol este de 1m în zona pădurii
de câmpie şi silvostepă şi 1,25 m în stepă.
Norma de udare în anul I în stepă este de 800 m3/ha şi 600 m3/ha şi silvostepă şi în
zona pădurii de câmpie.
41
În anii următori norma de udare în stepă este de 1000m3/ha şi 900m3/ha şi silvostepă
şi în zona pădurii de câmpie.
IV- V - VI – VII – VIII - IX în stepă si silvostepa
0 - 0(1) - 1- 2 - 1(2) - (1)
IV- V - VI – VII – VIII - IX în zona pădurii de câmpie
0 - 0 - 1- 1- 1 - 0 (1)
Udările de aprovizionare sunt necesare în toţi anii în stepă,şi silvostepă mai puţin în
zona pădurilor de câmpie.
În ultimul timp se seamănă toamna(15august-15 septembrie), dar această tehnologie
se poate folosi numai acolo unde sunt posibilităţi certe pentru irigaţie.
Tehnologia este următoarea-după recoltarea orzului de toamnă sau grâu se aplică o
udare de umectare ce favorizează creşterea samulastrei şi se poate efectua în condiţii optime
arătura.
După efectuarea arăturii şi pregătirea patului germinativ se seamănă şi se aplică o
udare de răsărire, în toamnele secetoase udarea de răsărire se repetă.
Norma udării de umectare este de 500-400m3/ha, iar norma de răsărire de 250-
300m3/ha.
Subasigurarea cu apă la lucernă este posibilă prin diminuarea normei de udare în anul
I de cultură deoarece sistemul radicular este slab dezvoltat.
Pentru lucerna din anul II-III, pot fi diminuate cu 15-20% udările din lunile mai,iunie
şi septembrie.
Tehnica de udare recomandată este aspersiunea dar cu intensitate mica a ploii pentru
udările de răsărire pentru a prevenii formarea crustei.
Se pot folosi instalaţiile : IAP-450; IATF; IATL; IIA şi IIAM.
Când se foloseşte udarea pe fâşii sau scurgere la suprafaţă, terenul trebuie să fie
foarte bine nivelat pentru a prevenii fenomenul de băltire.
Trifoiul roşu
Trifoiul roşu valorifică mai eficient apa dcât lucerna, dar având o înrădăcinare mai
puţin profundă se încadrează în grupa plantelor pretenţioase faţă de umiditate.
42
Deşii este o plantă specific zonelor colinare,umede,cercetările au scos în evidenţă o
comportare buna a trifoiului şi în zonele irigate din sudul ţării mai ales pe solurile brun-
roşcate şi pe cernoziomurile cu structură degradată.
În regim irigat,semănatul se recomandă la sfârşitul verii (10-25august),după care se
aplică o udare de răsărire cu o normă de 350-400m3/ha ( în toamnele secetoase se repetă
udarea după 8-9 zile).
Norma de udare este de 600-650m3/ha. Cernoziom,500+- pe brun roscat aplicate la
intervale de 20 zile in lunile mai si septembrie ,15-18 zile in luna iunie si 10-15 zile in iulie si
august.
IV- V - VI – VII – VIII - IX
0 -1 - 2 - 2 - 2 - 1
Tehnica de udare recomandată este aspersiunea se poate folosi instalaţia : IAP-
450;IATL;IATF
Porumbul pentru siloz
În condiţii de irigare porumbul poate fi cultivat atât în ogor propriu-cultură principală

cât şi ca o cultură succesivă,urmând după raigras sau după orzul de toamnă,iar în stepă după
grâu.
În ogor propriu producţia de masă verde este de 90-100t/ha masă verde,iar în cultura
succesivă producţia este 80-90% din producţia obţinută în ogor propriu.
Foarte important este asigurarea umidităţii optime în intervalul cuprins cu 20 zile
înainte de mătăsit şi până la 10-15 zile după ofilirea mătăsii,în caz contrar foarte multe plante
rămân sterile ceea ce determină scăderea important a producţiei şi a valorii nutritive a
furajului.
Udările se aplică în momentul ajungerii umidităţii la valoarea plafonului minim de
udare.
Norma de udare la cultura de porumb pentru siloz este de 700-750m3/ha în functie
de zona pedoclimatică, calculată pe grosimea stratului activ de sol (H) -1m în Dobrogea şi
IV- V - VI – VII – VIII – IX în stepă şi silvostepă
0 – 0 - 1(2) - 2(3) – 1(0) - 0
43
Subasigurarea culturii de porumb pentru siloz nu este posibilă .
Tehnica de udare recomandată este aspersiunea se poate folosi instalaţia: IAP-450;
IATL; IATF precum şi IIA şi IIAM.
Obiectivele temei
Cunoasterea regimului de irigatie la plantele furajere

2.
Sunt prezentate cerinţele faţă de umiditate şi consumul de apă la plantele furajere. Se

prezintă fazele critice pentru umiditate ale acestora precum şi regimul de irigare în dierite
zone pedoclimatice.
1. Norma de udare la cultura de lucernă.

2. Schema de udare la cultura porumb pentru siloz.
Rezumatul temei nr. 2
În tema număru doi se prezintă regimul de irigare al culurilor agricole rspectiv

regimul de irigare al cerealelor păiose de toamnă, porumbului pentru boabe, leguminoaselor
pentru boabe, plantelor oleaginoase, plantelor rădăcinoase şi culturilor furajere.
44
Pentru fiecare grupă în parte se prezintă relatia sol-apă-plantă,oportunitatea culturii la
irigat, regimul de irigaţie, posibilitatea subasigurării cu apă a culturii precum şi instalatiile şi
metodele de udar folosite.
Test recaitulativ pentru tema nr. 2
1. Posibilitatea subasigurării culturii de grâului de toamna.

2. Prezentaţi fazele critice pentru umiditate ale porumbului pentru boabe.
3. Prezntaţi schemele de udare din perioada de vegetaţie ale culturii de cartof, în
funcţie de scopul culturii.
4. Subasigurarea cu apă a culturii de lucernă.

2001;
45
TEMA NUMARUL 3
Regimul de irigare la culturile horticole
Unitatea de învăţare 3.1
Culturi legumicole
Pentru sintetizarea unei recolte comerciale de 50 tone la ha, plantele legumicole

consumă cantităţi de apă oscilând în jurul a 5 000 tone/ha, revenind astfel 100 tone apă
pentru o tonă de produs. Din cele 50 tone producţie, substanţele minerale reprezintă 0,5-
0,6 tone, de unde rezultă că plantele legumicole pentru a-şi asigura substanţele minerale
necesare consumă o cantitate de apă de cea 10 000 ori mai mare decît aceste substanţe.
Evident că parcurgerea acestui proces în bune condiţii de către plante necesită
asigurarea unei umidităţi optime în sol şi a unor lucrări culturale executate în mod
corespunzător.
Cerinţele faţă de apă ale culturilor legumicole în aceleaşi condiţii climatice
depind, în principal, de faza de vegetaţie şi implicit de dezvoltarea sistemului radicular
şi a suprafeţei foliare.
În funcţie de consumul de apă şi de capacitatea de absorbţie a apei de către
sistemul radicular, plantele legumicole pot fi grupate astfel :
Grupa I, cuprinde plantele cu consum redus de apă, datorită posibilităţii
acestora de a-şi micşora transpiraţia şi cu un sistem radicular bine dezvoltat atît în
profunzime cât şi lateral.
Plantele cele mai caracteristice : tomatele, morcovii, pătrunjelul şi pepenii.
Grupa a II-a, cuprinde plantele caracterizate printr-o capacitate redusă de
absorbţie a apei, datorită sistemului radicular slab dezvoltat şi printr-un consum
neeconomic, datorită caracteristicilor aparatului foliară care este expus unei evaporări
puternice. Plantele cele mai reprezentative : varza, conopida, castraveţii, salata, spanacul,
ardeiul şi fasolea de grădină.
Consumul cel mai mare de apă se înregistrează la varza de toamnă, care pe
lângă suprafaţa mare foliară, are şi o perioadă de vegetaţie care se desfăşoară din plin în
lunile cele mai călduroase ale anului (iulie, august şi septembrie). Cum în aceste luni în
condiţiile naturale din ţara noastră şi mai ales în zonele din sud-vestul ţării este o lipsă
46
acută de precipitaţii, consumul total de apă nu poate fi acoperit decît intervenind cu
irigarea.
Grupa a III-a, cuprinde plantele cu o capacitate mare de absorbţie a
apei şi cu un consum de apă ridicat. Culturile cele mai reprezentative: sfecla şi cartoful
timpuriu.
Sub aspectul consumului de apă la sfeclă deosebim 3 perioade : a creşterii
frunzelor, a dezvoltării rapide (îngroşării rădăcinii) si cea a acumulării de substanţă
uscată. Cel mai mare consum de apă are loc în perioada a doua (a dezvoltării rapide),
când, în cazul unui regim pluviometric sărac, este necesar să se intervină cu irigaţia.
Consumul cel mai mic se înregistrează în perioada a III-a.
Grupa ,a IV-a, cuprinde plante caracterizate printr-un consum mic de
apă, datorită suprafeţei reduse a aparatului foliar şi printr-o capacitate redusă de
absorbţie a apei. Planta cea mai reprezentativă este ceapa.
Scheme de udare în legumicultura

Se prezintă elementele regimului de irigare la principalele specii.
Tomatele
Tomatele se irigă cu norme de irigaţie variind între 2 500 şi 4 200 m3/ha, repartizate
în 6 - 10 udări. Prima udare se aplică la plantatul în câmp sub forma unei udări de
aprovizionare, asigurînd umectarea solului pe adîncimea de 0,75m. Se intervine apoi cu
udarea a doua, după cea 10 - 12 zile.
Excesul de apă în această perioadă duce la încetinirea creşterii plantelor, datorită
scăderii temperaturii solului. Numai în cazuri cu totul excepţionale (secetă foarte
puternică), următoarea udare se aplică la 6 zile după plantare, în continuare este foarte
important să se asigure umiditatea ridicată, în special la înflorit.
În cazul unor perioade lungi sărace în precipitaţii, pentru realizarea umidităţii
corespunzătoare dezvoltării şi fructificării normale a plantelor este necesar ca intervalul
dintre udări să nu depăşească 8 -10 zile. O atenţie deosebită în ce priveşte dirijarea
umidităţii solului trebuie să se acorde în momentul începerii coacerii fructelor, în această
perioadă, creşterea bruscă a umidităţii după o perioadă în care în sol s-a menţinut o
umiditate moderată, poate duce la crăparea fructelor.
47
Întreruperea irigatului în perioada consumului intens al apei de către plantă şi al
creşterii frunzelor este adesea una din cauzele apariţiei diferitelor boli, cum ar fi putrezirea,
precum şi înrăutăţirea calităţii comerciale a fructelor.
Pătlăgelele vinete
Pătlăgelele vinete se irigă cu cantităţi mari de apă variind între 2 500 şi 3 500
3
m /ha, repartizate în 7—9 udări. Ca şi în cazul tomatelor, trebuie avut grijă ca, după
plantat, irigaţia să fie condusă cu multă prudenţă, deoarece cantităţile prea mari de apă
pot influenţa negativ creşterea plantei. Este preferabil, din acest punct de vedere, ca la
plantat să se creeze o rezervă mai mare de apă, udare următoare urmîncl a se face nu mai
devreme de 10 - 12 zile. Celelalte udări se administrează apoi în funcţie de dinamica rezervei
de apă în sol.
Ardeiul
Ardeiul se deosebeşte de culturile anterioare prin sistemul radicular mai slab

dezvoltat, astfel că udările se aplică la un interval mai mic de 7—8 zile, dacă nu plouă.
Norma de irigaţie variază între 2 500 si 4 000 m3/ha.
Varza
Varza ca o consecinţă a aparatului foliar bogat, consumă multă apă prin

transpiraţie.
Datorită umidităţii ridicate din sol rezultă că din rezervele acumulate din iarnă
şi primăvară, varza timpurie se irigă mai puţin decît cea târzie. Nevoia acută de apă apare la
formarea căpăţânii. În condiţiile climatice din ţară această nevoie este acoperită, de
cele mai multe ori, din precipitaţii. Norma de irigaţie pentru condiţiile climatice medii din
ţară variază la această cultură între l 800 şi 3000 m 3 /ha, repartizată în 4-6 udări.
Norma de irigaţie pentru varza tîrzie, pentru aceleaşi condiţii, variază între 3000
şi 4200 m3/ha, repartizată în 7 -10 udări. Având în vedere temperaturile ridicate din
perioada plantării când are loc şi o evaporaţie puternică a apei din sol, trebuie acordată
o deosebită atenţie udării de la plantare. După plantare se udă mai des, iar spre
toamnă, udările se răresc. Administrarea unui număr insuficient de udări fără a
48
se ţine seama de rezerva de apă din sol urmată apoi de udări prea dese, duce la
crăparea căpăţînii.
Particularităţile fiziologice ale verzei cer ca în perioada formării căpăţînii
temperatura aerului să fie cuprinsă între 14 şi 20°C. La o temperatură de 30 —
35°C dezvoltarea plantei este stingherită, astfel că în perioadele cu temperaturi
ridicate este bine venită udarea prin aspersiune, care contribuie la scăderea
temperaturii aerului.
Conopida
Conopida se irigă asemănător cu varza. La ambele culturi trebuie avut în

vedere că, odată cu aplicarea irigaţiei, să se acorde o atenţie deosebită la aplicarea
îngrăşămintelor.
Rădăcinoasele
Rădăcinoasele se irigă mai puţin, intervalul dintre udări, putându-se

extinde până la 15—20 zile. De mare importanţă la această categorie de plante este
udarea dinainte de semănat.
Morcovii
Declanşarea udărilor la morcovii timpurii are loc în momentul în care
aceştia acoperă solul. Irigarea se continuă apoi până la recoltare, uşurând munca
de recoltare dacă se aplică până târziu în cursul perioadei de vegetaţie. O mare
atenţie trebuie să se dea culturilor de vară producătoare de plante-mamă, precum şi
culturilor semincere. La semănăturile făcute vara, în vederea producerii
materialului săditor, încolţirea normală se asigură numai prin udări abundente.
După răsărire, morcovul reacţionează bine la udarea prin aspersiune.
La ceapa de arpacic, prima udare se aplică imediat după răsărit. Următoarele
udări se administrează la intervale de 9-12 zile. Este foarte important ca irigaţia
să înceteze cu cel puţin 12 zile înainte de recoltare. Nerespectarea acestei condiţii
are ca urmare o reluare a creşterii bulbilor.
49
Castraveţii
Castraveţii au nevoie de o normă de irigaţie cuprinsă între l 800 şi 3 000

m3/ha, repartizată în 4-6 udări. Această plantă este foarte puţin rezistentă la
secetă. Dacă nu este ajutată prin udări în timpul secetei, se periclitează legarea
florilor târzii şi creşterea fructelor tinere.
La castraveţi nu se poate obţine o producţie mare decât în condiţiile
unei aprovizionări permanente cu apă a solului, în cazul culturilor de toamnă, o
atenţie deosebită trebuie să se acorde udărilor începând chiar de la semănat, aceasta
deoarece creşterea plantelor are loc în condiţii de temperatură ridicată (lunile iulie-
august). Din cercetările efectuate pînă în prezent precum şi din experienţa practică s-
a ajuns la concluzia că amăreala fructelor este o consecinţă a lipsei de apă de la
sfîrşitul perioadei de vegetaţie.
Tehnica de udare recomandată este picurarea şi aspersiunea dar cu intensitate mica a
ploii pentru prevenii formarea crustei.
Speciile pomicole.
Insuficienţa apei în perioadele cu cerinţe maxime de apă (perioade critice) are

efecte nefavorabile asupra creşterii şi rodirii pomilor. Speciile pomicole pretenţioase
faţă de apă, plantate în zone aride şi chiar cele mai puţin pretenţioase, în anii secetoşi,
manifestă simptome de suferinţă înregistrând creşteri anuale reduse, leagă rod puţin, iar
fructele sânt de slabă calitate, mici şi fără gustul caracteristic.
Este adevărat că pomii, mai mult decât culturile anuale, au capacitatea de a
se adapta mai uşor la secetă. De aici şi părerea greşită a unor specialişti, după care
aprovizionarea cu apă în livezile de pomi reprezintă un aspect secundar, care de multe
ori poate fi neglijat. Practica a dovedit însă că rezistenţa la lipsa de apă a pomilor este
doar aparentă, deoarece efectul negativ se cumulează, având drept consecinţă, pe lângă
scăderea recoltei, slăbirea şi chiar pieirea plantelor.
În funcţie de particularităţile anatomofiziologice ale sistemului radicular,
pretenţiile diferitelor specii pomicole faţă de apă sânt de asemenea diferite de unde
şi diferenţierea în ceea ce priveşte rezistenţa la secetă. Astfel, sîmburoasele sânt mai
rezistente la secetă comparativ cu speciile sămânţoase sau arbuştii fructiferi, datorită
capacităţii de absorbţie mai mari a sistemului radicular.
50
Portaltoiul joacă, de asemenea, un rol important în privinţa comportării
pomului faţă de lipsa de apă. De regulă, portaltoiul vegetativ, extins în ultimul timp
în producţie la măr şi păr manifestă o mai slabă rezistenţă la secetă decât portaltoiul
sălbatec.
Insuficienţa apei în sol în perioada de creştere a fructelor şi a organelor
vegetative, are repercusiuni imediate, în primul rând se micşorează dimensiunile
fructelor, fapt care are ca urmare atât diminuarea recoltei cât şi reducerea valorii
comerciale a fructelor..
Efectul secetei se resimte în mod diferit, de la caz la caz, în funcţie de specie.
Astfel, la nuc, spre exemplu, lipsa de umiditate într-o perioadă mai avansată,are ca
rezultat reducerea greutăţii volumetrice a fructelor (a numărului de kg pe m3 de fructe).
Cauza este că un procent ridicat de fructe devin parţial seci sau total.
Creşterea bruscă a umidităţii prin aplicarea unei udări sau în urma unei ploi
puternice, după o perioadă de secetă, stimulează căderea fructelor, declanşând şi
fenomenul de crăpare a acestora. Totodată se reiau creşterile vegetative într-o formă
accentuată, creându-se astfel pericolul coacerii incomplete a lemnului, înaintea venirii
sezonului rece.
Cele mai mari cerinţe faţă de apă le au arbuştii fructiferi (coacăzul, zmeurul şi
căpşunul), după care, în ordinea următoare, se înscrie gutuiul şi părul altoit pe gutui.
Urmează apoi mărul altoit pe portaltoi vegetativ şi prunul altoit pe corcoduş. Pretenţii
mai moderate au mărul şi părul altoiţi pe sălbatec, cireşul şi vişinul altoiţi pe cireş,
soiurile de vară de păr, în ultima categorie se încadrează migdalul şi caisul altoit pe zarzăr
precum şi piersicul altoit pe migdal.
Ca o orientare generală privind necesitatea irigării pomilor fructiferi, această
măsură este absolut necesară pentru producţia comercială în zonele cu precipitaţii
anuale mai mici de 500 mm, în zonele cu precipitaţii între 500 şi 750 mm se aplică
irigaţia suplimentară, iar în zonele cu precipitaţii anuale de peste 750 mm pînă la 875
mm, irigaţia se aplică rareori.
Concentrându-se atenţia asupra exigenţelor pomilor faţă de apă nu trebuie să se
piardă din vedere nici reacţia inversă a acestora la excesul de umiditate.
Excesul de umiditate poate avea la speciile pomicole un efect mai păgubitor
decât lipsa de apă. Astfel, ploile abundente şi reci ca şi udările nedirijate în mod
ştiinţific, au ca urmare prelungirea vegetaţiei până toamna tîrziu, împiedicând astfel
maturarea lemnului.
51
Umiditatea în exces, mai frecventă pe terenurile cu permeabilitate redusă, are
drept consecinţă, de cele mai multe ori, asfixierea rădăcinilor, iar câteodată chiar
moartea plantelor. Unele specii, printre care gutuiul sau părul altoit pe gutui, suportă
băltirea temporară a apei. Altele sânt însă foarte sensibile din acest punct de vedere. Aici
trebuie menţionat în primul rând migdalul. Piersicul, deşi este recunoscător la o bună
aprovizionare cu apă, reacţionează foarte defavorabil la excesul de umiditate, mai ales când
este altoit pe migdal. Caisul altoit pe zarzăr, este de asemenea sensibil la apa în exces, de
asemenea caisul altoit pe cireş.
Consumul total de apă al pomilor este supus unor influenţe foarte complexe, în
primul rând influenţa factorilor climatici : temperatura, regimul eolian şi umiditatea aerului.
Consumul mai este condiţionat de asemenea de : specie, soi, vârsta pomilor, portaltoiul, folosit,
tipul de sol, schema de plantare, faza de vegetaţie, agrotehnica aplicată.
Scheme de udare caracteristice pomilor.
Pentru ca irigarea să-şi atingă scopul, speciile pomicole au nevoie de un nivel
optim de umiditate în sol în tot cursul perioadei de vegetaţie. Mai mult decît atât,
aprovizionarea solului cu apa nu trebuie neglijata nici în afara perioadei de
vegetaţie, întreruperea udărilor o perioadă mai îndelungată într-o livadă irigată are
de cele mai multe ori consecinţe grave atît asupra calităţii cât şi asupra
producţiei, în legătură cu asigurarea unui anumit plafon minim de umiditate în sol,
atenţia cea mai mare trebuie concentrată asupra fazelor critice de umiditate ale
plantelor.
La speciile sîmburoase se au în vedere, cu precădere, următoarele perioade, :

 cu 3- 6 zile înainte de înflorire;
 în perioada lemnificării sîmburilor;
 după strîngerea recoltei.
La speciile, sămînţoase, în cazul lipsei de precipitaţii, irigarea se impune, cu

stringenţă, astfel :
 până la înflorit (în martie, aprilie);
 după legat, în timpul creşterii fructelor;
 în perioada creşterii intense a fructelor.
52
În scopul obţinerii unor recolte mari, la cais udările se aplică după următoarea
schemă
 primăvara timpuriu, înainte de deschiderea mugurilor;
 cu 10-15 zile înainte de înflorit şi de legarea fructelor;
 cu 2-3 săptămîiii înainte de recoltare;
 în lunile iulie-august, una-două udări;
 toamna tîrziu, o udare de aprovizionare, în caz de secetă.
În legătură cu irigarea speciilor sâmburoase trebuie avute în vedere unele precauţii
la soiurile tardive de pomi. Astfel, udarea în exces la începutul creşterii fructului duce la
reducerea conţinutului de zahăr, fapt care se reflectă negativ în producţia destinată a fi
conservată prin uscare.
Oportunitatea aplicării udării în timpul înfloritului este discutabilă, atât la
speciile sâmburoase cât şi la cele sămânţoase.
Viţa de vie
Are cerinţe mari faţă de umiditate la începutul vegetaţiei şi mai ales în faza
creşterii intense a organelor generative şi vegetative, ca şi în perioada creşterii boabelor până la
intrarea în pârgă. Ca urmare a secetei, viteza de creştere a boabelor se micşorează, boabele
râmânând de dimensiuni reduse, cu o concentraţie de zahăr sub normal şi cu aciditate
ridicată.
Şi la viţa de vie, în cazul aplicării irigaţiei, trebuie avut în vedere că excesul de
umiditate în anumite perioade poate produce pagube importante. Astfel, dacă, spre exemplu,
insuficienţa umidităţii în timpul înfloritului poate avea ca urmare grăbirea acestui proces,
precum şi deshidratarea grăunciorilor de polen şi a stigmatelor, excesul de umiditate provoacă
întârzierea înfloritului, iar uneori perturbări cu efecte negative asupra cantităţii şi calităţii
producţiei.
Viţa de vie are nevoie de o umiditate optimă în sol şi în timpul coacerii boabelor; o
cantitate prea mare de apă în această perioadă, precedată de o perioadă de secetă, duce în
cele mai multe cazuri la crăparea boabelor.
Viţa de vie are nevoie de apă şi în afara perioadei de vegetaţie. Lipsa de
umiditate diminuiază plânsul, pune în pericol viabilitatea coardelor şi întârzie pornirea în
53
vegetaţie. Lipsa de apă în timpul perioadei de vegetaţie se manifestă prin încetinirea
creşterii, înmuierea vinurilor terminale şi schimbarea culorii spre galben-verde.
Dacă perioada de uscăciune se accentuiază, creşterea încetineşte mult, vârfurile
terminale devin tari, galben-verzui, frunzele adulte capătă o culoare spălăcită gri-verde, iar
cârceii se usucă, în cazuri mai grave, creşterea încetează complet, vârfurile terminale se usucă
iar frunzele la soiurile pufoase se răsucesc. Frunzele situate la partea inferioară a butucului
încep să se îngălbenească, apoi se usucă şi cad. Vestejirea urmată de căderea frunzelor
dovedeşte o stare acută de lipsă de apă care are consecinţe grave asupra recoltei.
Influenta secetei asupra viţei de vie se manifestă uneori prin intensificarea
exagerată a procesului de transpiraţie, ceea ce duce la dezechilibru între absorbţia apei şi
transpiraţie. Acest proces provoacă perturbări în schimbul normal de substanţe prin mărirea
permeabilităţii protoplasmei şi micşorarea forţei de sugere, fapt care se răsfrânge în mod
negativ asupra creşterii şi dezvoltării plantei.
Alteori, din contră, stomatele se închid, reducându-se astfel transpiraţia, fapt care,
produce modificări în fotosinteză cu urmări grave asupra creşterii lăstarilor şi a
acumulării substanţelor plastice.
Lipsa acută de apă produce de asemenea perturbări în mecanismul de creştere al
fructelor, în astfel de cazuri are loc un transfer de apă din fructe către frunze, fructele
pipernicindu-se înainte de maturare.
Seceta atmosferică poate provoca uscarea stigmatelor în timpul înfloritului şi
stagnarea maturării strugurilor, chiar în condiţiile unui sol aprovizionat normal cu apă.
Strugurii care au suferit de secetă pierd gustul şi aroma obişnuită, înregistrându-se
totodată un randament scăzut în must.
În legătură cu manifestările exterioare ale plantei în perioada de secetă este
important să se reţină faptul că apariţia acestora marchează deja un dezechilibru fiziologic
foarte pronunţat provocat de lipsa-de apă. În consecinţă, în practica irigaţiei aceste
manifestări nu pot constitui indici în stabilirea momentului udării. Ca urmare, trebuie să se
aplice un asemenea regim de irigaţie, încât apariţia manifestărilor exterioare dictate de
lipsa de apă să fie cu desăvârşire evitate.
Pretenţiile faţă de apă ale viţei de vie duc la clasificarea soiurilor, astfel : slab
rezistente la secetă, potrivit de rezistente şi rezistente.
Consumul total al viţei de vie în condiţii de irigaţii variază în general între
3800-4500 m 3 /ha.
54
Căpşunii
La căpşuni, pe solul brun-roşcat, se recomandă aplicarea următoarelor norme de

irigaţie, în funcţie de caracteristicile climatice ale anului : 3 600 m3/ha în 5 udări într-un
an secetos, 2 900 m3/ha în 4 udări într-un an mijlociu şi l 700 m3 /ha în 3 udări în
condiţiile unui an umed.
Schema de udare pentru căpşuni se prezintă astfel ;
 în faza întîi, o udare spre sfîrşitul lunii martie sau începutul lunii aprilie
 în faza a doua, l-2 udări la sfârşitul lunii mai şi a lunii iunie;
 în faza a treia, l-3 udări în a doua jumătate a lunii iulie şi în toată
luna august.
În perioada de coacere şi recoltare trebuie evitate normele mari de udare. Excesul de
umiditate, care poate apare mai ales când udarea este urmată de precipitaţii, creează condiţii
favorabile dezvoltării putregaiului cenusiu.
Tehnica de udare recomandată este picurarea .
Obiectivele temei
Cunoasterea regimului de irigatie la horticole
1. I.Bold;V.Bratu; Al.Gagu; N.Gurmeza; Vl.Ionescu Siseşti; I.Jinga; O.Mihăescu;

I.Moga; N.Mucica; I.Nicolaescu; Rodica Păltineanu; I.Picu; GH. Pricop;
Al.Teodoriu;I.Toma; A.Ulnici; M.Vâjială -Irigarea culturilor ;Editura Ceres 1982
Se prezintă consumul de apă al plantelor horticole, regimul de irigaţie şi shema

udărilor la legume, speciile pomicole şi viţa de vie.
55
Regimul de irigaţie la plantele horticole diferă de cel al culturilor agricole, pentru a
asigura producţii mari şi de calitate superioară, plantele legumicole necesită irigarea la un
plafon minim mai ridicat.Spre exemplu, tomatele se recomandă a se iriga la un pmin de 3/4 din
IUA pe solurile medii şi de 1/2 din IUA pe cele uşoare. Varza şi conopida se vor iriga la o
umiditate corespunzătoare unei sucţiuni de 0,6-0,7 atm, iar ceapa de apă, prazul, sfecla roşie,
morcovii, pătrunjelul, ridichile, la un plafon foarte apropiat de nivelul capacităţii de apă în
câmp (corespunzător unei sucţiuni de 0,3 atm).
1. Prezentaţi fazele critice la speciile sâmburoase.

2. Prezenteţi cerinţele faţă de umiditate la viţa de vie.
Cerinţele faţă de apă ale culturilor legumicole şi pomicole sunt diferite faţă de
cerinţele culrurilor de câmp.Normele de udare aplicate la culturile de legume sunt mici
şi la intervale apropiate.Lipsa apei în perioadele critice determină o scădere a producţiei
cât şi reducerea valorii comerciale. Excesul de umiditate poate avea la speciile
pomicole un efect mai păgubitor decât lipsa de apă. Consumul total de apă al pomilor este
supus unor influenţe foarte complexe, în primul rând influenţa factorilor climatici :
temperatura, regimul eolian şi umiditatea aerului. Consumul mai este condiţionat de asemenea
de : specie, soi, vârsta pomilor, portaltoiul, folosit, tipul de sol, schema de plantare, faza de
vegetaţie, agrotehnica aplicată.
Viţa de vie are cerinţe mari faţă de umiditate la începutul vegetaţiei şi mai ales în
faza creşterii intense a organelor generative şi vegetative, ca şi în perioada creşterii boabelor
până la intrarea în pârgă. Ca urmare a secetei, viteza de creştere a boabelor se micşorează,
boabele râmânând de dimensiuni reduse, cu o concentraţie de zahăr sub normal şi cu
aciditate ridicată.
1. Prezentaţi schema de udare pentru căpşuni

2. Prezentaţi schema de udare la cais.
56
3. Prezntaţi regimul de irigare al tomatelor.

2001;
4. I.Bold; V.Bratu; Al.Gagu; N.Gurmeza; Vl.Ionescu Siseşti; I.Jinga; O.Mihăescu;
I.Moga; N. Mucica; I.Nicolaescu; Rodica Păltineanu; I.Picu; GH. Pricop;
TEMA NUMARUL 4
57
Surse de apă şi calitatea apei pentru irigaţie
Ca surse de apă pentru irigarea culturilor agricole se folosesc atât apele de

suprafaţă, cât şi apele subterane care îndeplinesc condiţiile de calitate şi cantitate necesare.
Apele de suprafaţă cuprind: cursurile naturale de apă, lacurile permanente,
bazinele de acumulare şi iazurile, canalele colectoare din sistemele de desecare, apele
de evacuare din orezarii, precum şi apele reziduale (uzate), în ultimul timp sânt
folosite ca surse pentru irigaţii apele marine desalinizate.
Principala sursă de apă de suprafaţă pentru irigaţii o formează cursurile naturale de
apă: Dunărea cu afluenţii ei si riurile interioare. Aceste cursuri, în marea lor
majoritate, corespund calitativ, atât ca temperatură şi conţinut în oxigen, cît şi ca
mineralizare. Bazinele de acumula şi iazurile constituie de asemenea surse
importante de apă pentru irigatii.
Lacurile naturale, în special cele din zona de câmpie, reprezintă surse bogate
de apă, însă folosirea lor la irigaţii ridică probleme datorită concentraţiei mari de
săruri şi lipsei de aeraţie.
Tot ca surse de apă pentru irigaţii pot fi folosite apele din canalele colectoare
ale sistemelor de desecare, ca si apele de evacuare din orezării, calitatea lor fiind,
de regulă, corespunzătoare. Uneori prezintă concentraţii în săruri solubile peste
limitele admise implicând măsuri speciale de îmbunătăţire.
Apele reziduale (uzate) provenite din reţeaua de canalizare a oraşelor, din
industrie sau din complexele zootehnice, au devenit în ultima vreme surse importante
de apa pentru irigaţii datorită debitelor mari pe care le furnizează, cât şi
conţinutului însemnat în elemente fertilizante. Este necesar ca aceste ape să fie
supuse în prealabil unor tratamente de epurare, deoarece sâînt foarte poluate fizic,
chimic şi mai ales microbiologic.
În ceea ce priveşte apele marine, acestea vor constitui în viitorul apropiat o
sursă inepuizabilă de apă pentru irigaţii. Deocamdată folosirea lor în acest scop este
limitată din cauza costului ridicat al procesului de desalinizare.
Apele subterane cuprind: izvoarele, apa freatică şi straturile subterane adânci.
Aceste ape se caracterizează prin debite relativ mici, temperaturi scăzute şi
mineralizare accentuată. Toate acestea la care se adaugă captarea destul de dificilă
58
şi costisitoare, mai ales pentru straturile adânci, fac ca apele subterane să fie
utilizate la irigaţii pe scară redusă şi numai pentru amenajările locale.
Calitatea apei pentru irigaţie
Apa folosită pentru irigaţie trebuie să corespundă unor cerinţe de calitate care
să influenţeze favorabil relaţiile complexe dintre sol-apă-plantă şi mediul ambiant.
Principalele însuşiri fizico-chimice care se iau în considerare la aprecierea
calităţii unei ape pentru irigaţie sânt următoarele: temperatura, turbiditatea, gradul de
aeraţie, reacţia, concentraţiei în elemente chimice şi în săruri solubile.
Temperatura apei trebuie să fie cât mai apropiată de temperatura optimă de
vegetaţie a plantelor, cerinţă îndeplinită de majoritatea surselor de suprafaţă, în cazul
folosirii la irigaţie a apelor subterane, temperaturile scăzute ale acestora nu ridică
probleme deosebite culturilor agricole, în urma circulaţiei pe canale, conducte, brazde şi chiar
pe timpul infiltrării în sol apele, iniţial reci, se încălzesc până la 18—20°C, apropiindu-se de
limita cerută de plantele cultivate.
Turbiditatea reprezintă cantitatea de aluviuni în suspensie transportate de apă
în unitatea de volum. Se măsoară în g/1 sau în kg/m 3 .
Cantităţile de aluviuni sânt diferite de la sursă la sursă, în apele de
suprafaţă cantităţile sânt mai mari, iar în apele subterane cantităţile sânt foarte
reduse. În apele curgătoare, turbiditatea are şi o variaţie sezonieră depinzând de
debitul şi viteza curentului de apă. Când se analizează o sursă de apă pentru irigaţie
trebuie să se studieze nu numai cantitatea, ci şi calitatea aluviunilor, îndeosebi
mărimea şi compoziţia chimică a particulelor solide transportate, pentru a se putea
prognoza influenţa acestor elemente asupra solurilor irigabile, dar şi asupra funcţi-
onalităţii construcţiilor, instalaţiilor şi echipamentelor de udare.
Gradul de aeraţie sau conţinutul în oxigen al apei de irigaţie are un rol
important în desfăşurarea proceselor de oxidare din sol. Se consideră o apă bună pentru
irigaţii sub acest aspect când cantitatea de oxigen dizolvat în apă este de minimum 4
mg/dm3 şi când consumul biochimic de oxigen pentru procesele de oxidare bacteriană în
5 zile (indicele CBO5 este de max. 12 mg/dm3, potrivit STAS 4706-74.
59
Cursurile de apă au un grad de aeraţie satisfăcător, apele subterane, un grad
mai redus, iar lacurile, bălţile, bazinele, iazurile sânt satisfăcătoare din acest punct de
vedere, fiind aproape lipsite de oxigen. Pentru a putea fi folosite la irigaţii apele
stătătoare necesită măsuri speciale de aerare.
Reacţia apei sau concentraţia în hidrogen ioni, exprimată în unităţi pH,
reprezintă un alt indicator de calitate al apei pentru irigaţie. STAS 9450-88 admite
pentru pH valori cuprinse între 5,5 şi 8,6. Trebuie făcută însă precizarea că apele cu cu
un pH mai mic de 6,5 sau de peste 7,5 necesită măsuri de ameliorare înainte de a fi
folosite la irigaţii întrucât majoritatea culturilor agricole preferă o reacţie apropiată de
cea neutră.
Concentraţia în săruri solubile şi elemente chimice este indicele cel mai
complex al calităţii apei de irigaţie. Se poate exprima direct ca reziduu salin sau ca reziduu
mineral fix, în g/l, în mg/dm 3 sau în ppm (părţi per milion) şi indirect prin
conductivitatea electrică.
Conductivitatea electrică (CE) a unei soluţii este reciproca reistivităţii electrice şi
se măsoară în unităţi siemens/cm la 25o C (unitatea siemens, simbol S, înlocuieşte
unitatea mho). Cantităţile separate ale ionilor se exprimă în miliechivalenţi la
decimetru cub (me/dm3 ).
Pentru caracterizarea apelor ce urmează a fi utilizate la irigaţii se stabilesc
indici de calitate care se bazează pe rezultatele analizelor fizice, chimice şi biologice ale
apelor. Este obligatoriu ca analizele să se facă periodic, deoarece calitatea apei se
modifică în timp sub influenţa factorilor de mediu.
Indicii (indicatorii) calitativi ai apelor de irigaţie sânt, potrivit STAS 9450-88,
următorii : indicatori salini : reziduul salin, săruri minerale dizolvate (cloruri, sulfaţi şi
sodiu), indicele CSR şi indicele SAR ; indicatori toxici şi/sau dăunători ; indicatori
microbiologici.
Reziduul salin se stabileşte prin calcul din însumarea conţimiturilor de sodiu,
magneziu, calciu, cloruri, sulfaţi, carbonaţi şi hidrogenocarbonaţi din apa pentru irigaţie.
Se exprimă în mg/dm 3 .
Indicele CSR (carbonatul de sodiu rezidual) se exprimă în me/dm 3 şi se
calculează cu formula :
Indice CSR = (HCO3 - + CO 2-3 ) - (Ca 2+ + Mg2+ )
în care: HCO3 - , CO2- , Ca2+ şi Mg2+ reprezintă conţinuturile de hidro-
genocarbonaţi, de carbonaţi, de calciu şi magneziu din apa de irigaţie.
60
Indicele SA R (Sodium adsorbtion ratio = raportul de adsorbţie a sodiului)
se bazează pe efectele antagonice ale sodiului pe de o parte şi ale calciului şi
magneziului pe de altă parte
În funcţie de reziduul salin, CSR şi conţinutul de cloruri şi sulfaţi, apa
pentru irigaţie se clasifică în următoarele patru clase de salinitate (tabelul 4.1).
Tab.4.1
Clasificarea apei de irigaţie în funcţie de reziduu salin,indicele CSR şi conţinutul de cloruri şi sulfaţi
Clasa de salinitate
Denumirea indicatorului
C1 C2 C3 C4
Reziduu salin, mg/dm3 max. 160 500 1500 3250
Indicele CSR, me/dm3 max. 0,63 1,25 1,90 2,50
Cloruri (Cl-), mg/dm3 max. 40 120 370 810
Sulfaţi (SO24-),mg/dm3 max. 100 320 1000 2200
Conductivitatea electrică la 25°C, S/cm max. 0,25 0,75 2,25 5,00
 clasa C1 (rezidiuu salin redus), utilizabilă la majoritatea solurilor

şi plantelor de cultură ;
 clasa C2 (reziduu salin moderat), utilizabilă pe soluri permeabile
şi la plante semitolerante la salinitate ;
 clasa C3 (reziduu salin ridicat), utilizabilă pe terenuri cu amenajări
speciale pentru spălare şi drenaj, pe soluri permeabile şi plante tolerante
la salinitate ;
 clasa C4 (reziduu salin foarte ridicat), utilizabilă în amenajări spe
ciale pentru spălare şi drenaj, pe soluri permeabile şi plante foarte tolerante
la salinitate.
În funcţie de indicele SAR şi conţinutul de sodiu, fiecare clasă de salinitate se
clasifică în trei subclase de alcalizare (tabelul 4.2).
Tab.4.2
Clasificarea apei de irigaţie în funcţie de indicele SAR şi conţinutul de sodiu
Clasa de salinitate
Denumirea C1 C2 C3 C3
indicatorului Subclasa de alcalizare
S1 S2 S3 S1 S2 S3 S1 S2 S3 S1 S2 S3
Indicele SAR, 8,2 15,3 22.5 6.1 12.2 18.2 4.0 9.0 14.0 2.5 6.7 11.0
max Sodiu(Na+),
mg/dm3 max 47 48 50 120 145 150 215 340 400 240 520 750
61
 subclasa S 1 (alcalizare redusă), utilizabilă la majoritatea solurilor;
 subclasa S 2 (alcalizare moderată), utilizabilă pe soluri permeabile fără
amenajări speciale pentru spălare şi drenaj ;
 subclasa S3 (alcalizare ridicată), utilizabilă pe soluri permeabile cu
amena-jări de spălare şi drenaj, precum şi cu aplicarea de amendamente
organice şi minerale.
In funcţie de indicatorii microbiologici, apa pentru irigare a culturilor
agricole se clasifică în trei categorii (tabelul 4.3) :
Tab.4.3
Clasificarea apei de irigaţie în funcţie de indicatorii microbiologici
Categoria
Denumirea indicatorului
M1 M2 M3
Bacterii coliformc totale, nr.
max. 100 peste 100..........100000 peste 100000.....1000000
probabil/dm*
Bacterii coliforme fecale sau
absent max. 10000 peste 10000.........100000
Streptococi nr. probabil/dm*
Bacterii din genul Salmonella absent / 1000 cm3 absent/500 cm3 absent/100 cm3
 categoria M1, utilizabilă pentru toate solurile şi plantele ;

 categoria M2, utilizabilă pentru toate solurile şi plantele, cu excepţia
solurilor foarte permeabile şi a plantelor cu destinaţie alimentară şi fu-
rajeră în stare prcaspătă sau conservată prin congelare, murare, fară pre-
lucrare termică ;
 categoria M3, utilizabilă numai pe terenurile cu nivelul freatic situat la
mai mult de 4 m şi pentru culturile ale căror produse sânt prelucrate ter-
mic industrial, precum şi pentru produsele vegetale nealimentare.
Calitatea apelor pentru irigaţie se mai poate aprecia şi după o serie de
indicatori practici. Astfel, se consideră ape bune pentru irigaţie, acele ape în care
cresc plante din genurile: Lemna, Nasturtium, Potomogeton,, Veronica, Ranunculus,
Glyceriu şi Butomus; ape mediocre: Rumex, Arundo, Cicuta, Lvthrum, Mentha, Scirpus,
Jucus; ape ncorespunzatoare: Carex, Nimphaea şi diferiţi muşchi.
Apele bune pentru irigaţie sunt, de regulă, pure şi limpezi, cu pietrişul
curat, albia şi malurile lipsite de materii vâscoase verzi, nu se formează vegetaţie
tîrîtoare, trăiesc în ele peşti de apă dulce şi broaşte.
62
Obiectivele temei
Identificare calităţii apei pentru irigaţii

Se prezintă sursele de apă folosite la irigaţii, însuşiri fizico-chimice care se iau în

considerare la aprecierea calităţii apei precum şi stabilirea indicilor de calitate pe baza
rezultatele analizelor fizice, chimice şi biologice ale acestora.
1. Care sunt cele trei categorii după care se clasifică apa de irigat în funcţie de
indicatorii microbiologici?
Influenţa apei de irigaţie necorespunzătoare sub aspect calitativ
63
Influenţa asupra solului
În cazul folosirii la irigaţie a unor ape cu grad ridicat de mineralizare pot

avea loc anumite procese care conduc la degradarea fizică, chimică şi biologică a
solului, la scăderea fertilităţii solului, sau chiar la scoaterea lui din cultură.
Creşterea concentraţiei soluţiei solului. Cînd un sol este irigat cu apa
mineralizată, sărurile pe care le conţine apa, împreună cu sărurile din sol dau
soluţiei rezultate o anumită concentraţie, care sub efectul evapotranspiraţiei
devine tot mai ridicată.
Literatura de specialitate citează exemple prin care se demonstrează că
irigarea prelungită cu ape saline, cu un conţinut de 5 g/l săruri, în condiţiile zonelor
aride şi semiaride, poate provoca acumularea anuală în sol a unei concentraţii
de săruri de 100 t/ha, aceasta constituind de fapt principalul pericol al folosirii
apelor mineralizate la irigaţii (I. N i t u, ş.a., 1988). Creşterea concentraţiei
soluţiei solului depinde de gradul de umiditate, de indicii hidrofizici ai solului,
de adâncimea şi gradul de mineralizare a apei freatice, de precipitaţiile căzute,
evapotranspiraţia înregistrată şi de regimul de irigare aplicat. De asemenea,
depinde de textură, de permeabilitate şi de condiţiile de drenaj.
Concentraţia soluţiei solului este mult diminuată în zonele cu precipitaţii
abundente, permeabilitate bună a solului şi drenaj asigurat, unde o parte din
săruri este îndepărtată din profilul de sol. Dimpotrivă, drenajul insuficient
favorizează salinizarea solului deoarece nu asigură evacuarea în întregime a
apei încărcată cu săruri.
În ceea ce priveşte regimul de irigare ce se recomandă atunci cînd se
folosesc ape puternic mineralizate, acesta trebuie să fie formate din norme de
udare mici şi repetate, de scurtă durată, aplicate timp de 2-3 ani şi urmate,
obligatoriu, de spălări profilactice sau intermitente care să prevină acumularea
sărurilor.
Modificarea componenţei cationilor schimbabili. Are loc datorită reacţiilor de
schimb cationic, între cationii din apa de irigaţie şi cei din complexul adsorbtiv al
solului. Astfel, când un sol carbonatic este irigat cu apă mineralizată ce conţine
săruri de sodiu, sub formă de clorură, spre exemplu, se produce o reacţie de
schimb cationic prin care ionul de calciu din complexul adsorbtiv al solului este
înlocuit cu ionul de sodiu din apa de irigaţie, rezultînd clorură de calciu.
64
Evoluţia complexului adsorbtiv al solului sub influenţa apelor de irigaţie
este foarte importantă de cunoscut, deoarece cînd solul irigat conţine sodiu
schimbabil în proporţie de 10-15% din capacitatea de schimb cationic, el prezintă
însuşiri fizice defavorabile pentru plantele agricole (Kovda, citat de G h.
S a n d u şi M i o a r a S a n d u, 1964).
De aceea se impune ca periodic să se analizeze complexul adsorbtiv al
solului irigat, în special conţinutul în calciu şi sodiu, iar atunci când în urma
aplicării irigaţiei, cu apă mineralizată, raportul Ca 2+ Na + scade treptat, se va
trece la administrarea de gips în sol sau în apa de irigat.
Precipitarea sărurilor din soluţia solului, în apele de irigaţie puternic
mineralizate şi cu un conţinut ridicat de carbonaţi şi hidrogenocarbonaţi (în
special de sodiu), calciul şi magneziu) au tendinţa, în anumite condiţii, să
precipite sub formă de carbonat şi bicarbonat de calciu care se depun în sol
îmbogăţind astfel soluţia solului în ioni de sodiu. La rândul lor carbonaţii de calciu
şi magneziu din soluţia solului precipită şi se depun provocând o creştere relativă
a sodiului, a clorurilor şi sulfaţilor.
Aceste reacţii succesive conduc la o înrăutăţire a compoziţiei ionice
din soluţia solului influenţând nefavorabil însuşirile solului prin accentuarea
procesului de alcalizare.
Ionul de sodiu dispersează fracţiunea argiloasă pe care o transportă în
adâncime, structura solului se deteriorează, porozitatca se reduce, permeabilitatea
pentru apă şi aer scade, ca şi capacitatea de drenaj al solului, iar materia organică se dizolvă
ca urmare a creşterii recţiei pH,. Toate acestea accelerează procesul de salinizare secundară a
solului, cu urmări defavorabile asupra creşterii şi dezvoltării plantelor cultivate.
Influenţa asupra plantelor
Apa de irigaţie necorespunzătoare sub aspect calitativ are o influenţă defavorabilă

asupra plantelor cultivate, prin acţiunea osmotică a soluţiei de sol, prin acţiunea specifică
(metabolică) şi prin acţiunea corosivă sau toxică a sărurilor concentrate asupra plantelor.
Acţiunea osmotică a soluţiei de sol. Pe măsura acumulării sărurilor în sol creşte
presiunea osmotică a soluţiei şi o dată cu aceasta, sucţiunea totală a solului. Ca urmare,
intervalul umidităţii active (IUA) se micşorează şi implicit se reduce cantitatea de apă
accesibilă plantelor.
65
Acţiunea specifică (metabolică). Sărurile din soluţia solului au şi o acţiune specifică
asupra plantelor, în sensul că prin creşterea concentraţiei de săruri peste o anumită limită
poate depăşi gradul de toxicitate al diferiţilor ioni determinînd modificări asupra
metabolismului plantelor. Astfel, se pot produce perturbări sau modificări în nutriţia,
respiraţia, fotosinteza şi în activitatea enzimatică a plantelor, care se manifestă prin
defolieri, întîrzieri în creştere, cloroză; acestea duc în final la scăderea şi chiar la
compromiterea producţiei.
O mare influentă în acest caz au tipurile de săruri. Astfel, dacă se consideră
toxicitatea sulfaţilor de sodiu şi magneziu echivalentă cu unitatea, atunci toxicitatea
clorurilor de sodiu şi magneziu este de 2-3 ori, iar a carbonatului de sodiu de 4-5 ori mai
mare.
Acţiunea corosivă sau toxică. Sărurile în exces au o acţiune directă asupra plantelor
prin efecte corosive sau toxice. Ionii cei mai agresivi, din acest punct de vedere, sânt clorul,
bicarbonaţii, sulfaţii şi magneziul. Apele mineralizate folosite la irigaţia prin aspersiune
pot provoca arsuri grave ale frunzelor, florilor, mai ales la organele tinere.
La aprecierea influenţei apei de irigaţie asupra plantelor trebuie să se ţină seama şi de
toleranţa la salinitate a acestora.
Prin tolerantă la salinitate se înţelege gradul sau limita maximă a mineralizării în care
o plantă poate creşte, ajunge la maturitate, reproduce şi asigură o producţie normală sub aspect
cantitativ şi calitativ. Depinde de specie şi soi.
În funcţie de toleranţa la salinitate, plantele se împart în trei grupe: sensibile,
semitolerante şi tolerante (tabelul 4.4).
Gradul de toleranţă la salinitate depinde şi de stadiul de vegetatie a plantelor.
Astfel, sfecla de zahăr, deşi face parte din grupa plantele» tolerante, este totuşi
sensibilă la salinitate în timpul germinaţiei.
De asemenea sânt sensibile la salinitate orezul şi grâul după germinare, sau în
stadii mai tîrzii, iar orzul îndeosebi în timpul înfloritului.
Tab. 4.4
Toleranţa la salinitate a plantelor
Plante sensibile Plante semitolerante Plante tolerante

Fasolea Porumbul Sfecla de zahar
Mazarea Floarea soarelui Sfecla furajera
Cartofii Orzul Orezul
Varza Graul Tutunul
Telina Meiul Bumbacul
66
Castravetii Lucerna veche Iarba de sudan
Usturoiul Sorgul Rapita
Trifoiul Inul Spanacul
Lucerna Tomatele Ppenii verzi
Vita de vie Ardeii Dovleceii
Pomii fructiferi Morcovii Vinetele
Ceapa
Conopida
Influenţa asupra mediului ambiant
Apele necorespunzătoare din punct de vedere calitativ folosite la irigaţii au efecte

negative asupra mediului ambiant, poluând solul, apele de suprafaţă şi subterane, flora şi
fauna. Datorită acestor ape are loc şi o poluare secundară a aerului, prin transmiterea în
atmosferă a substanţelor volatile sau a celor antrenabile de vânturi. Consecinţele sânt
numeroase, diverse si complexe. Astfel, sărurile nocive conţinute în apă ajung în plante
prin relaţii de transloeare. Ele, se acumulează în ţesuturile frunzelor, în seminţe şi fructe şi
pătrund apoi în ciclul alimentar al omului fie direct, fie prin intermediul alimentelor de
natură animală sau vegetală provocând organismului uman grave tulburări.
Sunt anumiţi compuşi chimici sau elemente ca molibdenul, seleniul, metalele
grele (cadmiu, crom, plumb, mercur), nitraţii şi nitriţii precum şi aproape toţi compuşii
organici care au acţiune toxică asupra oamenilor si animalelor fără a afecta plantele
cultivate în cursul dezvoltării lor.
De asemenea, agenţii patogeni şi infecto-contagiosi, viruşii şi bacteriile pe care
apele uzate le conţin se regăsesc în produsele agricole, determinând atunci când sunt
consumate în stare crudă diferite infecţii, îmbolnăviri etc.
Cele arătate pun în evidenţă necesitatea depoluării apei înainte de a fi utilizată
în irigaţii, apa având un rol deosebit, în interrelatie cu ceilalţi factori, în conservarea
nealterată a mediului ambiant.
Mijloace de imbunătăţire a calităţii apei de irigaţie
Sursele de apă, în marea lor majoritate, pot fi folosite la irigaţii, aşa cum se găsesc în
natură, fără restricţii, în ceea ce priveşte calitatea, având însuşiri fizice, chimice şi
biologice corespunzătoare modului de utilizare. Dacă aceste surse sunt însă poluate cu
substanţe nocive sau cu ape bogate în săruri şi cu o concentraţie ridicată pentru a le
67
aduce la parametri iniţiali de calitate trebuie să fie supuse unor măsuri speciale de
îmbunătăţire.
Cursurile de apă au capacitate naturală de epurare, aceasta depinzînd de
debitul sursei, temperatura mediului, reacţia pH, resursele de oxigen, precum şi de
lungimea parcursă de apă de la locul de poluare, până la punctul de priză. Dar chiar dacă
aceşti factori ar fi în optim, procesul de autoepurare nu poate avea efecte radicale, el nu
poate rezolva în totalitate problemele calitative ale sursei de apă. De aceea este necesar ca
apa, chiar trecută prin procesul de autoepurare, să fie supusă în continuare unor tra-
tamente de ameliorare înainte de a fi folosită la irigaţii.
Ameliorarea calităţii apelor se poate face, în principal, prin adăugarea în apă
a unor constituenţi (substanţe) care să neutralizeze reacţia chimică. Astfel apele care
conţin cantităţi mari de cloruri şi sulfaţi de calciu, magneziu, sodiu se desalinizează prin
amestec cu ape dulci sau cu ape cu un grad scăzut de mineralizare. Apele alcaline se
îmbunătăţesc prin amendare cu gips (fosfogips) sau prin tratare cu acizi (acidul sulfuric,
spre exemplu) pentru diminuarea conţinutului de sodiu scbimbabil.
Apele reziduale provenite direct din industrie, agricultură sau din canalizarea
oraşelor pot fi îmbunătăţite calitativ prin supunerea lor la unele operaţii tehnice de epurare.
Prin epurarea apelor se înţelege ansamblul de lucrări şi măsuri prin care sunt
reţinute, neutralizate şi îndepărtate substanţele (în suspensie, coloidale şi dizolvate)
conţinute în apă.
Procedeele de epurare pot fi primare, secundare şi terţiare, iar metodele de epurare,
mecanice (fizice), chimice şi biologice. Ele necesită amenajări şi instalaţii speciale.
Obiectivele temei
Influenta apei de irigat asupra solului,plantelor si a mediului ambiant.

68
Folosirea la irigaţie a unor ape cu grad ridicat de mineralizare pot avea loc
anumite procese care conduc la degradarea fizică, chimică şi biologică a solului,
la scăderea fertilităţii solului, sau chiar la scoaterea lui din cultură.
Apele necorespunzătoare din punct de vedere calitativ folosite la irigaţii au efecte
negative asupra mediului ambiant, poluând solul, apele de suprafaţă şi subterane, flora şi
fauna.
1. Prezentati influenta apei de irigat asupra mediului ambiant.
Ca surse de apă pentru irigarea culturilor agricole se folosesc atât apele de

suprafaţă, cât şi apele subterane care îndeplinesc condiţiile de calitate şi cantitate necesare.
Se prezinta calitatea apei pentru irigaţie care trebuie să corespundă unor norme de
calitate care să influenţeze favorabil relaţiile complexe dintre sol-apă-plantă şi mediul
ambiant.
Principalele însuşiri fizico-chimice care se iau în considerare la aprecierea
calităţii unei ape pentru irigaţie sunt următoarele: temperatura, turbiditatea, gradul de
aeraţie, reacţia, concentraţiei în elemente chimice şi în săruri solubile.
Se prezinta indicii (indicatorii) calitativi ai apelor de irigaţie: indicatori salini :
reziduul salin, săruri minerale dizolvate (cloruri, sulfaţi şi sodiu), indicele CSR şi
indicele SAR ; indicatori toxici şi/sau dăunători ; indicatori microbiologici.
Apa de irigaţie necorespunzătoare sub aspect calitativ infuenteaza atit plantele de
cultura,solul cit si mediul ambiant.
Test recapitulativ pentru tema nr. 4
1. Prezentati influenta apei de irigat asupra solului.

2. Metode folosite pentru imbunatatirea apei de irigatie.
69
3. Clasificarea apei de irigatie in funcţie de indicele SAR şi conţinutul de sodiu,
fiecare clasă de salinitate.
2001;
70
TEMA NUMARUL 5
Elemente de agrotehnică specifică pe terenurile irigate
Patricularităţile pregătirii terenului în condiţii de irigare
Metodele de lucrare a solului au evoluat în strânsă legătură cu posibilităţile de

mecanizare şi îndeosebi cu creşterea puterii tractorului. Astfel, în ultimele decenii s-a
înregistrat tendinţa de lucrare tot mai energică a solului prin afânare în adâncime, cât şi o
creştere a numărului de lucrări.
Afânarea solului prin lucrări mecanice a rămas funcţia de bază a lucrărilor
solului, a cărei importanţă devine tot mai actuală în condiţiile agriculturii intensive.
Lucrările solului determină refacerea periodică a porozităţii, acumularea şi reţinerea apei,
activitatea biologică a solului şi au o influenţă destul de mare asupra conţinutului de
elemente asimilabile din sol. Totodată prin lucrările mecanice se creează condiţii de
încorporare a seminţelor în sol, de germinare, de îmbunătăţire a dezvoltării şi
activităţii rădăcinilor.
Lucrarea mecanică excesivă a solului poate să aibă însă efecte nefavorabile
asupra gradului de compactare şi a evoluţiei însuşirilor solului. Ca urmare a afânării
excesive are loc o mărunţire a agregatelor solului sub influenţa directă a uneltelor, cât şi o
degradare a structurii, determinată de aerarea intensă şi de descompunerea materiei
organice. Efectul de afânare realizat prin lucrări mecanice devine numai temporar pe
astfel de soluri. Sub influenţa lucrărilor mecanice, a precipitaţiilor şi irigaţiei, astfel de soluri
se compactează într-un timp foarte scurt. Conţinutul mai redus în materie organică din
solurile lucrate energic determină o reducere corespunzătoare a activităţii biologice a
solului şi a rezervei de elemente asimilabile.
71
Pe baza acestor constatări, cercetarea şi producţia s-au orientat în ultima
perioadă către sistemul de lucrare minimă a solului care asigură o mai bună conservare a
fertilităţii solului şi prezintă importante avantaje economice privind economisirea
energiei şi creşterea productivităţii muncii.
Problema actuală în reglarea gradului de afânare a solului prin lucrări mecanice
constă în stabilirea raportului optim dintre lucrările adânci şi cele superficiale, în funcţie de
cerinţele plantelor cultivate şi de însuşirile solului.
Solurile cernoziomice caracterizate prin însuşiri fizice, chimice şi biologice
favorabile, pe care s-a extins cel mai mult irigaţia, pun în general probleme de conservare a
fertilităţii şi se pretează la reducerea lucrărilor. Cercetările de lungă durată au dovedit
posibilitatea menţinerii şi îmbunătăţirii fertilităţii solului, cât şi obţinerea de producţii
ridicate printr-un sistem raţional de afânare periodică a solului la diferite adâncimi.
Pe solurile cu însuşiri fizice necorespunzătoare, lucrările mecanice de afânare au o
contribuţie însemnată la reglarea regimului umidităţii şi al aerului şi determină
dezvoltarea proceselor biologice, ceea ce influenţează evoluţia solului şi productivitatea
culturilor.
Rolul lucrărilor solului în combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor a fost
preluat într-o măsură însemnată de metodele chimice larg utilizate în prezent. Cu toate
acestea, lucrarea de bază a solului, cât şi lucrările de întreţinere au un rol însemnat în
diminuarea rezervei de buruieni şi în special în combaterea buruienilor perene rezistente
la erbicidele utilizate. De asemenea, în cadrul măsurilor de luptă integrată contra bolilor şi
dăunătorilor, lucrarea de bază a solului aduce o contribuţie însemnată.
Lucrările de pregătire a patului germinativ trebuie să asigure mărunţirea şi
nivelarea solului, afânarea numai pe adâncimea de încorporare a seminţelor, distrugerea
integrală a buruienilor şi să evite pe cât posibil tasarea solului. Metodele şi uneltele de
pregătire a patului germinativ trebuie să fie adecvate lucrărilor de bază a solului. Trecerea
la lucrarea superficială a solului impune utilizarea unor maşini mai energice pentru pregătirea
patului germinativ şi încorporarea seminţelor. Cerinţele privind conservarea solului cât şi
reducerea consumului de energie au determinat orientarea către executarea concomitentă a
pregătirii terenului, aplicarea erbicidelor, fertilizare, aplicarea de insecticide şi semănat,
folosindu-se agregate complexe, în special la culturile prăsitoare.
Diferenţierea sistemului de lucrare a solului se face, în mod curent în funcţie de
însuşirile solului şi mai puţin în funcţie de însuşirile plantelor cultivate. Rezultatele
experimentale dovedesc că plantele cultivate au cerinţe deosebite cu privire la dîncimea de
72
afânare a solului, care se reglează prin lucrările de bază sau faţă de calitatea patului
germinativ, de gradul de mă-runţire şi de nivelare al terenului.
Cerealele păioase se caracterizează prin cerinţe reduse faţă de afânarea solului în
profunzime, însă necesită o bună pregătire a patului germinativ.
Rezultatele cercetărilor cu adâncimi de lucrare a solului dovedesc o eficienţă slabă a
lucrărilor adânci pe toate solurile cu un drenaj natural bun,aşa cum sunt, în general,
cernoziomurile. Metodele cele mai economice de pregătire a terenului pentru grâu sau orz
sunt, în general, bazate pe lucrarea superficială a solului, utilizându-se plugul pentru
arături superficiale sau normale (la 15—20 cm) sau grapele cu discuri grele, în funcţie de
gradul de acoperire al terenului cu resturi vegetale.
În unele ţări cu climă mai umedă şi răcoroasă a căpătat o largă extindere metoda
semănatului cerealelor păioase direct în mirişte fără lucrări prealabile, folosindu-se maşini
de semănat echipate cu dispozitive speciale de încorporare a seminţelor şi pentru stabilirea
contactului între sol si sămânţă.
Pe terenurile irigate din zona de sud a ţării, caracterizată prin pierderea rapidă a
umidităţii solului nelucrat în vară şi prin frecvenţa ridicată a toamnelor secetoase, sistemul de
lucrare a solului pentru cerealele păioase este necesar să se diferenţieze în funcţie de planta
premergătoare şi de conţinutul în umiditate al solului, urmărindu-se pe cit posibil
economisirea apei de irigare.
După premergătoare timpurii este necesară, în general, lucrarea solului cu plugul
la adîncimea de 18—20 cm, când conţinutul de umiditate asigură executarea unei lucrări de
calitate, fără bulgări. Pe terenurile puternic uscate, aşa după cum este cunoscut, rezultă
arături bulgăroase care necesită un volum foarte mare de lucrări pentru pregătirea patului
germinativ, întârzierea apariţiei unor cantităţi suficiente de precipitaţii necestită aplicarea
unei irigări pentru umectarea orizontului de sol de 20 —25 cm după care se execută arătura.
Executarea arăturii este indicat să se încheie până cel mai timpuriu la mijlocul lunii
septembrie pentru că,în momentul executării semănatului, solul să fie suficient de aşezat.
Terenurile arate şi în special arăturile de vară, este necesar să fie uşor compactate, nivelate şi
mărunţite pentru reducerea circulaţiei aerului în sol şi a pierderilor de apă. Conservarea apei
pe această cale prezintă importanţă în obţinerea răsăririi plantelor la timp cu consum
redus la apă de irigare câît şi în activarea proceselor biologice din sol încă de la data
executării arăturii. Prelucrarea solului trebuie să se execute concomitent cu executarea
arăturii, în acest sens sunt necesare unelte specializate care să înlocuiască actuala grapă
stelată folosită în agregat cu plugul.
73
După premergătoarele târzii, cum sunt soiurile semitardive şi tardive de soia şi
după porumb sau sfeclă de zahăr, datorită intervalului scurt pînă la data optimă de
semănat, pregătirea solului este indicat să se execute prin lucrări superficiale cu grapa cu
discuri, în funcţie de textura solului şi de cantitatea de resturi vegetale.
Este deosebit de important ca la alegerea metodei de pregătire de bază a
terenului să se aibă în vedere realizarea la timp a semănatului şi a răsăritului cerealelor de
toamnă, în multe unităţi de producţie, adeseori, se acordă atenţie foarte mare lucrării adînci a
solului după premergătoarele tîrzii, care impune un număr mare de lucrări cu grapa cu
discuri pentru pregătirea patului germinativ şi astfel se întîrzie semănatul, în mod frecvent cu
2-3 săptămâni. Este bine cunoscut că diferenţele de producţie determinate de lucrarea
solului pot fi de 200- 300 kg, în timp ce întârzierea semănatului poate determina pierderi
de producţie de peste 1000 kg/ha.
Metodele de pregătire a patului germinativ se vor diferenţia în funcţie de metoda
folosită la lucrarea de bază a solului, urmărindu-se corectarea deficienţelor privind
încorporarea resturilor vegetale, afânarea şi menţinerea solului pe adâncimea de semănat,
corectarea nivelării.
Terenurile arate în vară în agregat cu dispozitivul de mărunţire, compactare şi
nivelare a solului, necesită 1-2 lucrări cu grapa cu discuri sau cu combinatorul înainte de
semănat.
Porumbul, floarea-soarelui şi soia au cerinţe asemănătoare faţă de gradul de afânare
al solului, aşa cum rezultă din datele experimentale. Lucrarea de bază a solului la 20-22 cm a
determinat obţinerea de producţii practic egale cu arătura adîncă la 30 cm şi a asigurat o
însemnată reducere a consumului de combustibil în majoritatea condiţiilor de sol.
Lucrarea superficială a solului cu grapa cu discuri sau cu plugul determină obţinerea
de producţii foarte apropiate de cele care se realizează în terenul arat, în special la
porumb şi soia, când se asigură o bună combatere a buruienilor.
Diferenţierea metodei de lucrare a solului se face în funcţie de lucrarea solului la
planta premergătoare sau de intervalul de ani în care solul a fost lucrat superficial sau
adânc,care determină gradul de compactare. De asemenea se vor avea în vedere cantitatea
de resturi vegetale şi timpul disponibil de la eliberarea terenului până la începutul
sezonului de precipitaţii din toamnă.
Executarea arăturii mai adînci pentru porumb este indicată în special când
urmează după el însuşi mai mulţi ani sau după premergătoare timpurii care permit
74
executarea prealabilă a nivelării, fertilizării fosfatice şi cu îngrăşăminte organice, lucrări
care este necesar să revină periodic la 5-6 ani pe fiecare solă.
Este recomandabil ca lucrările de bază ale solului pentru culturile de primăvară să
fie efectuate încă din toamnă, concomitent cu executarea arăturii pentru reducerea
numărului de lucrări în primăvară la pregătirea patului germinativ.
Lucrările de afânare profundă nu s-au dovedit eficiente în sporirea producţiei
de porumb pe terenurile irigate din zona de sud a ţării. Aceste lucrări determină un
consum ridicat de combustibil şi pot să influenţeze nefavorabil însuşirile solului, prin
degradarea structurii şi compactare, cât şi prin levigarea argilei şi a elementelor
nutritive.
Lucrările de pregătire a patului germinativ contribuie totodată la nivelarea solului,
încorporarea erbicidelor şi în unele cazuri a îngrăşămintelor. Realizarea unui bun pat
germinativ se poate obţine prin 1-2 lucrări cu grapa cu discuri în agregat cu grape
reglabile şi cu combinatorul pentru culturi tehnice.
Alegerea metodelor depinde de : gradul de mărunţire şi nivelare al solului, prezenţa
resturilor vegetale neâncorporate, gradul de îmburuienare, conţinutul în umiditate al
solului. Trebuie de asemeni să se urmărească realizarea unui bun pat germinativ, printr-
un număr cât mai redus de treceri pe teren, pentru evitarea compactării solului, care
are un conţinut ridicat de umiditate în această perioadă. În acest sens, prima lucrare a
solului la desprimăvărare este indicat să fie decalată cât mai aproape de data semănatului.
Tendinţele actuale de executare concomitentă a tuturor lucrărilor de primăvară
premergătoare semănatului cu ajutorul agregatelor complexe îşi găsesc justificarea, nu
numai sub aspect economic, ci şi în diminuarea efectului lucrărilor mecanice asupra
însuşirilor solului.
Sfecla de zahăr realizează producţii maxime în terenuri bine afânate pe
adîncimea de 25 -30 cm în care se formează rădăcinile. Lucrarea de bază a solului poate
contribui la sporirea producţiei de rădăcini cu 10 -15 t/ha fiind singura dintre culturile
irigate care nu se pretează la sistemul de lucrare minimă a solului, în terenurile
compactate, sfecla de zahăr îşi reduce dimensiunile rădăcinii şi în special lungimea, formează
mai multe remificaţii ale vârfului de creştere şi creşte mult deasupra solului, îngreunând
recoltarea mecanizată.
Cercetările asupra lucrărilor de afânare profundă nu au pus în evidentă sporuri de
producţie eficiente economic la sfecla de zahăr cultivată pe cernoziomuri.
75
Realizarea răsăririi uniforme şi la timp a plantelor, vigoarea de creştere în
primele faze cât şi densitatea plantelor,depind în cea mai mare măsură de calitatea patului
germinativ.
Una dintre măsurile obligatorii care se impune pentru pregătirea terenului este
lucrarea solului din toamnă după arat cu grapa cu discuri în agregat cu grape stelate sau
reglabile. Pe această cale se poate realiza pregătirea patului germinativ în primăvară
printr-o singură lucrare cu combinatorul, ceea ce evită compactarea excesivă a solului şi
pierderea umidităţii din orizontul superficial de sol necesară pentru germinarea
seminţelor.
Culturile duble fac parte din categoria de culturi care se pretează cel mai bine la
sistemul de lucrare minimă a solului, atât prin cerinţele majorităţii plantelor cultivate faţă de
gradul de afânare al solului, cât şi prin necesitatea semănatului cât mai timpuriu şi a
conservării umidităţii în sol.
Cu posibilităţile actuale de mecanizare a lucrării solului se poate generaliza utilizarea
grapelor cu discuri de diferite tipuri, atît la lucrarea de bază, cât şi pentru pregătirea patului
germinativ. O afânare mai adîncă a solului (15-18 cm) s-a dovedit necesară pentru
cultura fasolei care este deosebit de sensibilă la compactarea solului şi exces temporar
de umiditate, factor care favorizează atacul unor boli şi dăunători ai rădăcinii.
Pentru porumb, soia şi floarea soarelui este necesară lucrarea superficială a
solului la 8-12 cm care să asigure încorporarea seminţelor şi a erbicidelor.
În prezent se execută semănatul direct în mirişte fără lucrarea solului,
asigurîndu-se combaterea chimică a buruienilor, fertilizarea şi irigarea.
Lucrările solului reprezintă aproximativ 40% din volumul lucrărilor mecanizate la
principalele culturi irigate.
Lucrarea excesivă a solului reprezintă nu numai o risipă de energie, ci are o
influenţă nefavorabilă şi asupra evoluţiei capacităţii de producţie a solului. Aceste
considerente determină preocuparea pentru raţionalizarea sistemului de lucru a solului
astfel încît să se poată obţine producţii ridicate cu minimum de lucrări.
Lucrările de bază ale solului se pot raţionaliza prin aplicarea sistemului de
afânare prin alternarea lucrărilor superficiale cu cele adânci, în funcţie de cerinţele
culturilor din rotaţie şi de evoluţia solului.
După cum s-a mai arătat, lucrările adînci la 25- 30 cm sunt eficiente numai pentru
cultura sfeclei de zahăr, celelalte culturi realizând producţii mari în arătură normală
sau în lucrări superficiale. Executatea lucrării adânci odată la 4 ani pe acelaşi teren
76
asigură refacerea afânării solului în profunzime şi contribuie la distrugerea buruienilor
perene rezistente la erbicide. Pe celelalte suprafeţe, urmează să se execute arături la 20 -22
cm sau lucrări superficiale la 15 - 18 cm cu plugul sau cu grapa cu discuri. Rezultă deci că,
anual, în fiecare unitate agricolă, lucrarea adâncă a solului se va executa pe o pătrime
din suprafaţă, iar pe 3/4 se lucrează la 20-22 cm sau cu grapele cu discuri. Aplicarea acestei
măsuri nu afectează nivelul producţiilor, asigură o însemnată economie de combustibil şi
contribuie la creşterea productivităţii muncii şi la executarea lucrărilor solului în timpul
optim.
Obiectivele temei
Cunoasterea patricularităţilor pregătirii terenului în condiţii de irigare

Prezentarea unităţii de învăţare nr. 5.1
Pe terenurile irigate, caracterizate prin pierderea rapidă a umidităţii solului nelucrat

în vară şi prin frecvenţa ridicată a toamnelor secetoase, sistemul de lucrare a solului este
necesar să se diferenţieze în funcţie de planta premergătoare şi de conţinutul în umiditate al
solului, urmărindu-se pe cat posibil economisirea apei de irigare.
Solurile cernoziomice caracterizate prin însuşiri fizice, chimice şi biologice
favorabile, pe care s-a extins cel mai mult irigaţia, pun în general probleme de conservare a
fertilităţii şi se pretează la reducerea lucrărilor.
Pe solurile cu însuşiri fizice necorespunzătoare, lucrările mecanice de afânare au o
contribuţie însemnată la reglarea regimului umidităţii şi al aerului şi determină
dezvoltarea proceselor biologice, ceea ce influenţează evoluţia solului şi productivitatea
culturilor.
77
Cercetările de lungă durată au dovedit posibilitatea menţinerii şi îmbunătăţirii
fertilităţii solului, cât şi obţinerea de producţii ridicate printr-un sistem raţional de afânare
periodică a solului la diferite adâncimi.
1.Cerinţele premergătoarelor târzii faţă de lucrările solului.
Particularităţile sistemului de fertilizare în condiţii de irigare
Culturile irigate realizează producţii maxime în condiţiile aprovizionării în optim cu

elemente nutritive. Cei doi factori de vegetaţie, apa şi substanţele nutritive, sunt într-o strânsă
interdependenţă şi au rol determinant în realizarea de producţii ridicate.
Aprovizionarea naturală a terenurilor irigate în elemente nutritive nu satisface, în
marea majoritate a cazurilor, cerinţele culturilor irigate pentru realizarea potenţialului lor de
producţie, în mod frecvent, aportul direct al fertilizării la sporirea producţiei este de 30- 50%,
iar în interacţiunea cu apa de irigare determină dublarea sau triplarea producţiei la unele
culturi.
Cu timpul, solurile irigate si exploatate neraţional devin tot mai sărace în
elemente nutritive, ca urmare a exportului acestora prin recolte, cât şi datorită
înrăutăţirii însuşirilor solului. Aplicarea irigaţiei pe aceste terenuri fără o cercetare
corespunzătoare a conţinutului în elemente nutritive, determină obţinerea de
producţii mici, neeficiente economic.
Fertilizarea este una dintre cele mai importante căi de creştere a eficienţei
culturilor irigate, atât prin influenţa puternică asupra producţiei, cât şi prin raportul
dintre costurile de producţie pentru irigare şi cele pentru fertilizare.
Rezultatele experimentale obţinute pe cele mai fertile soluri din ţară, arată
că, după o perioadă scurtă de la introducerea irigaţiei,nivelul producţiilor realizate
78
fără aplicarea de îngrăşăminte scade la 40-50 q/ha porumb, la 20 — 25 q/ha grâu şi
orz,la 20-25 q/ha soia şi la 18-20 q/ha floarea-soarelui.
Aprovizionarea cu azot a solurilor irigate se modifică în primii 2 -3 ani de
cultură irigată şi devine factorul critic cel mai important.
Fertilitatea fosfatică a solului înregistrează o ameliorare sub influenţa
îmbunătăţirii aprovizionării solului cu apă în primii 4-6 ani, după care solurile devin
deficitare în aprovizionarea cu fosfor mobil.
Aprovizionarea cu potasiu s-a menţinut la un nivel ridicat o perioadă de 15-20
ani în cultură intensivă, ceea ce a determinat o slabă eficienţă în aplicarea de
îngrăşăminte potasice.
Unele modificări însemnate se produc la aprovizionarea solului şi accesibi-
litatea unor microelemente, dintre care, zincul a manifestat carenţe mai însemnate, în
special la cultura porumbului în zona cernoziomurilor castanii carbonatate.
Irigaţia s-a dovedit că afectează într-o măsură însemnată rezerva de materie
organică a solului şi calitatea acesteia, fapt care determină o înrăutăţire evidentă a
însuşirilor fizice ale solului privind rezistenţa la compactare, permeabilitatea pentru
apă şi pretabilitatea la lucrările mecanice.
Toate acestea influenţează în timp rezerva de elemente nutritive şi condiţiile
pentru activitatea biologică a solului. Refacerea periodică a rezervei de materie orga-
nică cu gunoi de grajd sau prin încorporarea în sol a resturilor vegetale, cât şi prin
folosirea rotaţiei culturilor cu plante amelioratoare prezintă importanţaă deosebită în
menţinerea capacităţii de producţie a solului.
Multitudinea factorilor din sol, plantă şi clima care influenţează necesarul de
îngrăşăminte, cât şi dinamica evoluţiei lor, constituie importante dificultăţi într-o
evaluare exactă a dozelor de îngrăşăminte. De aceea, se consideră utilă prezentarea
unor principii cu caracter practic, rezultate din experienţa îndelungată acumulată în
fertilizarea culturilor irigate.
Stabilirea dozelor de îngrăşăminte cu azot.
Pe solurile cu aprovizionare slabă în azot se obţine o rată de creştere a producţiei mai

mare prin fertilizare cu azot, comparativ su solurile bine aprovizionate. Zona de platou,
respectiv zona în care se realizează nivelul maxim al producţiei, poate să fie mai extinsă, ca
în cazul culturii porumbului, sfeclei de zahăr sau mai îngustă, ca în cazul cerealelor păioase,
79
indicînd o influenţă negativă asupra producţiei, în cazul aplicării de doze mari, mai
puternică la cerealele păioase, decât la porumb şi sfecla de zahăr.
Dozele optime de îngrăşăminte cu azot pentru majoritatea culturilor irigate (cu
excepţia leguminoaselor) se corelează direct cu consumul specific de azot până către nivelul
producţiei maxime Pe această bază se poate face o planificare a necesarului de
îngrăşăminte în funcţie de producţie, cât şi invers.
Consumurile medii de azot la tona de produs principal şi producţia aferentă care pot
fi luate în calcul pentru culturile irigate sunt : 22 kg pentru porumb, 25 kg pentru grâu, 30 kg
pentru floarea-soarelui şi 4 kg pentru sfecla de zahăr. Pentru cultura soiei şi a fasolei,
necesarul de îngrăşăminte cu azot se stabileşte în funcţie de formarea nodozităţilor şi
activitatea lor, fiind necesare, în general, doze mici, de 30-60 kg/ha azot.
Dacă se are în vedere realizarea nivelului maxim de producţie, rezultatele obţinute
în cercetare arată posibilitatea realizării de producţii la fel de ridicate în toate zonele
principale irigate, prin dozarea corespunzătoare a îngrăşămintelor cu azot. Astfel, la porumb
se poate asigura o producţie medie de 100 q/ha în zona din sudul ţării, cât şi în câmpia de
vest sau în sudul Moldovei. De asemeni se poate realiza o producţie medie de 55 - 60 q/ha
grâu sau orz, 70 t/ha sfeclă de zahăr sau 30 q/ha floarea-soarelui pe areale mari de cultură,
ceea ce dovedeşte că consumul total de azot este puţin variabil în condiţiile aplicării irigaţiei
şi a unei tehnologii bune de cultură. Contribuţia îngrăşămintelor la consumul total de azot al
plantelor este însă foarte variabilă, ca urmare a participării diferenţiate a azotului din sol
la nutriţia plantelor.
Cercetările asupra aportului în azot al solului au arătat o variabilitate mai mare de
la an la an, ca urmare a variaţiei condiţiilor climatice şi mai redusă între diferite tipuri de
sol, cuprinzând în general cernoziomuri. Aportul în azot al solului analizat prin reacţia
plantei s-a dovedit un indicator sintetic al influenţei mai multor factori asupra realizării şi
valorificării azotului, cuprinzînd condiţiile de sol şi influenţa climei asupra activităţii
biologice a solului şi asupra plantei.
Dintre factorii de climă cu influenţă mai mare asupra contribuţiei în azot a
solului s-au găsit corelaţii strânse cu cantitatea de precipitaţii din perioada răcoroasă a
anului (septembrie-aprilie), care pot determina spălarea sau acumularea azotului nitric sau
pot să influenţeze condiţiile de nitrificare din această perioadă, cât şi dintr-o bună parte a
perioadei de vegetaţie a culturilor.
Corectarea dozelor de îngrăşăminte în funcţie de acest factor, respectiv
suplimentarea dozelor de îngrăşăminte cu 20-30 kg/ha în anii cu cantităţi mai mari de 300
80
mm precipitaţii în timpul răcoros şi reducerea dozelor medii în anii cu ierni secetoase,
permit o mai exactă dozare a cantităţii de azot disponibil plantelor, evitîndu-se pierderea de
recoltă, ca urmare a insuficienţei sau excesului de azot, cât şi economisirea unor cantităţi
însemnate de îngrăşăminte. Corectarea dozelor de îngrăşăminte cu azot se face primăvara
la începutul împăierii cerealelor păioase sau în primele faze de vegetaţie la culturile
prăsitoare .
Stabilirea dozelor de îngrăşăminte cu fosfor
Necesarul de îngrăşăminte cu fosfor se corelează cu nivelul de aprovizionare în fosfor

mobil al solului. Cerinţele culturilor irigate faţă de nivelul optim de fosfor mobil din sol se
diferenţiaţă astfel :
8 - 10 mg P205 la 100 g sol pentru grâu, orz şi sfeclă de zahăr ;
6 - 7 mg P205 la 100 g sol pentru porumb şi floarea-soarelui;
4 - 0 mg P205 la 100 g sol pentru soia şi fasole.
Corectarea fertilităţii fosfatice a solului la nivelul cerinţelor fiecărei culturi se
poate realiza prin aplicarea a 15 kg/ha P205 pentru ridicarea cu l mg P205 a fertililăţii fosfatice
a solului pe cernoziomurile levigate şi 18- 20 kg/ha P2 06 pe cernoziomurile castanii slab
alcaline.
Stabilirea necesarului de îngrăşăminte cu potasiu.
Este necesar să se diferenţieze, ca şi în cazul îngrăşămintelor cu fosfor pe baza

conţinutului solului în potasiu accesibil. Rezultatele cercetărilor executate pe cernozio-
murile din sudul ţării au pus în evidenţă sporuri semnificative de producţie la aplicarea
de îngrăşăminte cu potasiu la un nivel de aprovizionare al solului mai redus de 15 mg
K20/100 g sol pentru culturile cele mai exigente, cum sunt : sfecla de zahăr şi floarea-soarelui.
La cerealele păioase şi la porumb, efectul potasiiilui apare la un conţinut sub 12 mg K20/100
g sol şi numai în anii cu regim termic deficitar.
Pentru menţinerea nivelului ridicat al fertilităţii potasice a solurilor, măsura cea
mai avantajoasă o reprezintă fertilizarea organică cu gunoi şi cu resturi vegetale, iar
aplicarea îngrăşămintelor chimice cu potasiu să fie deocamdată limitată la zona solurilor
deficitare.
Necesarul de îngrăşăminte organice
81
Datele experimentale cu folosirea gunoiului de grajd, arată un efect favorabil
asupra : acumulării materiei organice în sol, creşterii rezervei de elemente nutritive şi
reducerii dozelor de îngrăşăminte chimice.
Cantitatea optimă economică de gunoi de grajd este de 8-10 t/ha anual, care
corespunde ratei medii de mineralizare a materiei organice în condiţiile de sol şi climă din
zona de sud a ţării. Aplicarea gunoiului de grajd în doze mici anual impune cheltuieli mari
de producţie şi un consum ridicat de energie. Cele mai bune rezultate se obţin prin
aplicarea periodică, la intervale de 3 -4 ani în doze de 30 -40 t/ha. Culturile care valorifică cel
mai bine efectul gunoiului de grajd în primul an după aplicare sunt : porumbul şi sfecla de
zahăr.
Resturile vegetale
Neutilizabile în hrana animalelor reprezintă o rezervă importantă pentru creşterea

conţinutului în materie organică a solurilor irigate. Administrarea lor împreună cu
îngrăşămintele chimice, azotate şi fosfatice au efecte cumulative asupra solului şi
producţiei plantelor, echivalând, după o perioadă de 5-8 ani, cu efectul aplicării
gunoiului de grajd.
Îngrăşămintele verzi
În cultura succesiva, reprezintă o cale de îmbogăţire a solurilor în materie

organică, mai ales pentru solurile nisipoase foarte sărace. Utilizarea acestei metode destul
de costisitoare poate fi înlocuită prin culturi duble furajere, care asigură dezvoltarea
zootehniei şi necesarul de gunoi de grajd pentru fertilizarea terenului.
Aplicarea îngrăşămintelor cu azot.
Este necesar să fie eşalonată pe o perioadă cât mai lungă în timpul vegetaţiei
culturilor, pentru a evita concentraţiile mari de azot şi pierderile prin levigare.
Pe această cale se realizează o creştere a eficienţei utilizării azotului şi a
conţinutului în proteină a recoltei. Tendinţele actuale sunt de cuplare a lucrărilor de
82
fertilizare cu alte lucrări agricole, cum ar fi cele privind pregătirea patului germinativ,
semănatul, lucrările de întreţinere şi irigarea.
La cerealele păioase de toamnă aplicarea îngăşămintelor cu azot se recomandă să se
facă în 2 -3 etape. Etapele de aplicare a îngrăşămintelor cu azot se vor diferenţia pe faze
de creştere vegetativă sau reproductivă, urmărindu-se dirijarea permanentă a mersului
vegetaţiei. Toamna este necesară fertilizarea cu 30 -50 kg/ha azot, numai în cazul culturilor
de grâu şi orz semănate după premergătoare neleguminoase. Excesul de azot în toamnă
poate determina, în unii ani, dezvoltarea puternică a plantelor şi sensibilizarea lor la boli şi
cădere. De asemeni, se pot produce pierderi de azot prin spălarea în adâncime în anii cu
precipitaţii abundente.
A doua etapă de fertilizare a cerealelor păioase este la sfârşitul iernii pe sol
îngheţat sau la reluarea vegetaţiei în primăvară, care are ca scop să stimuleze nutriţia
plantelor şi diferenţierea organelor de fructificare. Cantitatea de azot care se aplică în
această perioadă trebuie să fie corelată cu stadiul vegetaţiei culturilor la intrarea în iarnă.
Culturile slab înfrăţite din toamnă, ca urmare a întîrzierii răsăririi sau a timpului
răcoros, necesită cantităţi mai mari de azot în iarnă-primăvară (60-90 kg/ha) pentru
grăbirea creşterii plantelor. Dimpotrivă, culturile puternic înfrăţite la intrarea în iarnă este
necesar să fie fertilizate cu doze moderate de azot la desprimăvărare, pentru moderarea
creşterii.
O parte din îngrăşămintele cu azot, reprezentînd 30-60 kg/ha, este necesar să fie
aplicate la începutul fazei de împăiere a cerealelor, când s-au diferenţiat tulpinile fertile.
Azotul dat în această fază este folosit exclusiv pentru dezvoltarea spicului şi pentru
umplerea boabelor şi are o influenţă mai redusă asupra atacului de boli şi a căderii
plantelor.
Fertilizarea cu azot a porumbului se recomandă să se facă în perioada de la
semănat şi până la începutul apariţiei paniculului. O parte din doza de azot (40-60 kg/ha)
este necesară la dezvoltarea plantelor tinere. Se poate administra concomitent cu
semănatul, în benzi, împreună cu o parte din doza de fosfor sub formă de îngrăşăminte
complexe.
A doua etapă de fertilizare a porumbului este în faza de 4-6 frunze de la începutul
creşterii intense, cînd sînt necesare încă 50-60 kg/ha azot, iar ultima etapă corespunde cu
ultima prasilă mecanică sau cu prima irigare dinainte de apariţia paniculului.
83
La floarea-soarelui se recomandă aceeaşi etapizare a aplicării îngrăşămintelor cu
azot, folosindu-se cantităţi mai reduse, corespunzătoare acestei culturi, care în general este
indicat să nu depăşească doze de 80 kg/ha azot substanţă activă.
La sfecla de zahăr, aplicarea îngrăşămintelor cu azot este indicat să fie limitată la
perioada creşterii vegetative, pentru a evita concentraţiile ridicate de azot în rădăcină la
recoltare. Se recomandă aplicarea la semănat şi în l-2 etape în timpul vegetaţiei pînă la
mijlocul lunii iunie, concomitent cu lucrările mecanice de întreţinere.
La culturile leguminoase, aplicarea azotului înainte sau concomitent cu semănatul,
determină reducerea numărului de nodozităţi pe lădăcini şi a capacităţii plantei de fixare
simbiotică a azotului.
Stabilirea necesarului de îngrăşăminte se face prin controlul formării nodozităţilor
în faza de apariţie a primei frunze trifoliate. Culturile care au format un număr mare de
nodozităţi pe axul principal al rădăcinii (se estimează cifra de peste 5 nodozităţi)
au, în general, necesităţi minime pentru fertilizarea cu azot (30-40 kg/ha) sau nu
necesită îngrăşăminte. Culturile care nu au format nodozităţi, necesită 60-80 kg/ha
azot pentru soia şi 50-60 kg/ha pentru fasole, care se administrează în perioada
premergătoare începerii înfloritului.
Aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor şi potasiu.
Metodele de aplicare a îngrăşămintelor cu potasiu se vor diferenţia în

funcţie de mărimea dozei totale necesare de aplicat astfel :
 In cazul aplicării de doze mai mari de 40 kg/ha substanţă activă, fertilizarea
se poate face, fie înainte de lucrarea de bază a solului cu toată doza, fie prin
fracţionarea dozei în două etape, la lucrarea de bază a solului şi în benzi la
semănat;
 dozele mici de fosfor este recomandabil să fie aplicate în întregime în benzi,
concomitent cu semănatul, folosindu-se fertilizatoarele montate pe semănători
Obiectivele temei
Cunoasterea particularităţile sistemului de fertilizare în condiţii de irigare

84

Aprovizionarea naturală a terenurilor irigate în elemente nutritive nu satisface, în
marea majoritate a cazurilor, cerinţele culturilor irigate pentru realizarea potenţialului lor de
producţie, în mod frecvent, aportul direct al fertilizării la sporirea producţiei este de 30- 50%,
iar în interacţiunea cu apa de irigare determină dublarea sau triplarea producţiei la unele
culturi.
înrăutăţirii însuşirilor solului. Aplicarea irigaţiei pe aceste terenuri fără o cercetare
corespunzătoare a conţinutului în elemente nutritive, determină obţinerea de
producţii mici, neeficiente economic.
Fertilizarea este una dintre cele mai importante căi de creştere a eficienţei
culturilor irigate, atât prin influenţa puternică asupra producţiei, cât şi prin raportul
dintre costurile de producţie pentru irigare şi cele pentru fertilizare.
Test de evaluare al unitaţii de învăţare nr. 5.2
1. Stabilirea necesarului de îngrăsăminte cu potasiu.

2. Aprovizionarea cu potasiu a culturilor irigate
Influenţa apei de irigaţie asupra eficacităţii erbicidelor
85
La irigarea prin aspersiune, udările pot fi aplicate şi în primele faze de
creştere a culturilor, când de regulă, ele sânt mai sensibile la erbicide. Ca atare,
trebuie cunoscut efectul pe care apa de irigare îl poate avea în prezenţa şi
respectiv asupra acestor produse.
Udările nu pot influenţa eficienţa erbicidelor de contact. Numai dacă s-ar
iriga în mod greşit îndată după tratament (si anume la mai puţin de 6 ore) apa
poate avea un efect negativ, spălând produsul de pe frunze.
Apa nu poate influenţa direct nici eficienţa erbicidelor sistemice-foliare.
S-a observat totuşi faptul că, în zonele umede sau în anii ploioşi, anumite culturi
îşi reduc rezistenţa faţă de produsele hormonale.
În mod obişnuit, apa de irigare nu poate influenţa eficienţa erbicidelor
reziduale volatile. Ca excepţie, s-a putut observa că un exces de umiditate (o
udare de 20 mm urmată de ploi succesive ce au totalizat cca. 70 mm în 5 zile) a avut
un efect negativ asupra soiei tratată cu trefluralin. Fitotoxicitatea s-a manifestat
însă numai pe unele rânduri unde, din cauza denivelărilor, boabele de soia au
fost semănate mai adînc de 4 cm.
Irigarea are în schimb un efect pozitiv asupra erbicidelor reziduale ne-
volatile. Apa poate să influenţeze eficienţa erbicidelor reziduale nevolatile în
două feluri:
 solubilizând substanţa activă a produsului;
 adsorbindu-se ea însăşi şi diminuând în acest fel (prin concurenţă) blocarea
erbicidelor.
Adsorbţia erbicidelor este un fenomen reversibil. Dacă un produs a fost
blocat prin adsorbţie pe timp uscat, el poate reintra în circuit prin desorbţie când
solul se umectează.
Perioada „critică" pentru umiditate a erbicidelor este de 15-30 zile după
aplicare. Experienţele au dovedit că în primăverile secetoase, în intervalul
respectiv de timp, este necesar să se aplice una sau excepţional două udări
suplimentare faţă de regimul normal de irigare (numite „udări de stimulare") cu
10-15 sau cel mult 20 mm. Folosind efectul stimulativ al apei, se pot reduce dozele
de erbicid cu 1/3-1/2 faţă de cultura neirigată, obţinîndu-se totodată rezultate mult
mai constante în diverşi ani.
86
Practic, când stratul superficial al solului este uscat şi timp de 10 zile după
aplicarea erbicidelor reziduale nevolatile nu au căzut cel puţin 20 mm precipitaţii
(din care minimum 10-12 mm într-o singură ploaie) este indicat să se aplice o
udare de stimulare.
Rezultatele experienţelor efectuate la Fundulea şi la unele staţiuni experi-
mentale au dus la concluzia că în 3 ani din 10 (în medie), în perioada critică cad
precipitaţii, astfel încît nu este nevoie să aplicăm udări de stimulare, în alţi 3
ani, culturile trebuie să fie irigate pentru răsărire, udarea respectivă stimulând şi
efectul erbicidelor. Rămân, în medie, 4 ani din 10 în care udările trebuie aplicate
exclusiv pentru sporirea eficienţei erbicidelor.
Apa de irigare are un efect stimulativ diferit asupra diverselor grupe
chimice (din care fac parte substanţele active ale erbicidelor reziduale nevolatile).
Astfel, produsele pe bază de triazine, erbicidele ureice, unele diazine (lenacilul)
sunt puternic influenţate de udările de stimulare. Un efect mai redus îl are apa de irigare
asupra produselor din grupa amidelor. Intensitatea stimulării acestor erbicide depinde de
cultura la care au fost aplicate, respectiv de compoziţia floristică specifică a buruienilor.
De pildă produsul Dual a dat rezultatele cele mai bune atunci când s-a aplicat la
floarea-soarelui şi a avut o eficienţă medie când a fost folosit la soia şi porumb. Efectul cel
mai slab asupra buruienior l-a avut Dualul aplicat la sfecla furajeră.
În cazul folosirii Dualului în asociere cu diverse produse destinate combaterii
buruienilor dicotiledonate anuale (deosebirile se datoresc şi sinergismului (sau
antagonismului) apărut între cele două componente ale amestecului.
Obiectivele temei
Cunoasterea influenţei apei de irigaţie asupra eficacităţii erbicidelor

87
Udările nu pot influenţa eficienţa erbicidelor de contact. Numai dacă s-ar

iriga în mod greşit îndată după tratament (si anume la mai puţin de 6 ore) apa
poate avea un efect negativ, spălând produsul de pe frunze.
Apa nu poate influenţa direct nici eficienţa erbicidelor sistemice-foliare.
S-a observat totuşi faptul că, în zonele umede sau în anii ploioşi, anumite culturi
îşi reduc rezistenţa faţă de produsele hormonale.
Irigarea are în schimb un efect pozitiv asupra erbicidelor reziduale ne-
volatile.
Când stratul superficial al solului este uscat şi timp de 10 zile după aplicarea
erbicidelor reziduale nevolatile nu au căzut cel puţin 20 mm precipitaţii (din care
minimum 10-12 mm într-o singură ploaie) este indicat să se aplice o udare de
stimulare.
1. Cum influenţeză apa de irigat eficienţa erbicidelor reziduale nevolatile?
Lucrările solului reprezintă aproximativ 40% din volumul lucrărilor mecanizate la

principalele culturi irigate.
înrăutăţirii însuşirilor solului.
88
Aplicarea irigaţiei pe aceste terenuri fără o cercetare corespunzătoare a
conţinutului în elemente nutritive, determină obţinerea de producţii mici, neeficiente
economic.
La irigarea prin aspersiune, udările pot fi aplicate şi în primele faze de
creştere a culturilor, când de regulă, ele sânt mai sensibile la erbicide. Ca atare,
trebuie cunoscut efectul pe care apa de irigatie îl poate avea în prezenţa şi
respectiv asupra acestor produse.
Perioada „critică" pentru umiditate a erbicidelor este de 15-30 zile după
aplicare.
Adsorbţia erbicidelor este un fenomen reversibil. Dacă un produs a fost
blocat prin adsorbţie pe timp uscat, el poate reintra în circuit prin desorbţie când
solul se umectează.
1. Care sunt patricularităţile pregătirii terenului în condiţii de irigare?

2. Cum influenţa apa de irigaţie eficacităţa erbicidelor?
3. Stabilirea dozelor de îngrăşăminte cu azot?

2. I.Pleşa; S.Cîmpeanu - Îmbunătăţiri Funciare - Editura Cris Book Universal
Bucureşti 2001;
4. I.Bold; V.Bratu; Al.Gagu; N.Gurmeza; Vl.Ionescu Siseşti; I.Jinga; O.Mihăescu;
I.Moga; N. Mucica; I.Nicolaescu; Rodica Păltineanu; I.Picu; GH. Pricop;
89
90

Limbă

Curs Irigarea Culturilor

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Irigarea Culturilor

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

INTRODUCERE

Problematica actuală a amenajărilor de irigaţii din Romania este deosebit de

Dezvoltarea agriculturii irigate în Romȃnia

Importanţa şi necesitatea irigaţiei în agricultură

Unitatea de invatare 1.1

În agricultură irigată noţiunea de consum de apă se defineşte ca fiind sinonim cu

Metode directe pentru determinarea consumului de apă

Ri  Pv   m  Af  Rf  ETRO (m3/ ha)

ETRO  Ri  Pv   m  Af  Rf (m3/ ha)

Metode indirecte pentru determinarea consumului de apă

Dintre metodele indirecte de calcul utilizate pe plan mondial, în condiţiile ţării

Fig. 1.1 Evaporimetrul BAC clasa A

Pentru citirea nivelului apei, în evaporimetru se aşează un cilindru de liniştire cu

în care p este valoarea precipitaţiilor căzute, în mm.

Fig.1.3 Izoliniile valorilor medii multianuale de evaporaţii determinate

Metoda se bazează pe corelaţia dintre consumul de apă al unei culturi şi temperatura

n 12 n 12 1, 514

tn – temperatura medie multianuală ( normală ) a fiecărei luni din an, în C ;

a = 0,000000675 · I3 – 0,0000771 · I2 + 0,01792 · I + 0,49239

Kl – coeficient de luminozitate corespunzător aşezării geografice ( latitudinii ) a

Metode pentru reducerea consumului de apă al culturior irigate

Pentru reducerea consumului de apă se doreşte folosirea de soiuri şi hibrizi care

Indici pentru caracterizarea cantitativă a modului de utilizare a apei de către plante

Coeficientul de valorificare a apei (CVA), indică consumul de apă la unitatea de

Cunoaşterea şi determinarea consumului de apă prin diferite metode

Timpul alocat temei (2 ore)

Prezentarea unităţii de învăţare nr. 1.1

În unitatea de învăţare nr. 1 se prezintă noţiunea de consum de apă în agricultură

Test de evaluare al unitatii de invatare nr. 1.1

1. Definiţi noţiunea de consum de apă în cadrul agriculturii irigate.

În agricultură irigată relaţia sol

Fig.1.4 Apa din sol si aceesibilitatea ei pentru plante

p.min = CO + 1/3 (CC – CO)

,pentru solurile nisipoase, uşoare, cu structură în microagregate ;

p.min = CO +1/2 (CC – CO)

,pentru solurile mijlocii şi structură glomelulară ;

p.min = CO +2/3 (CC – CO)

,pentru solurile argiloase, cu structură glomelulară şi nisipuri de dună, cu textură grosieră şi

Fig.1.5. Curbele aceesibilităţii apei pentru plante

Cunoaşterea relaţiei sol-apă-plantă în cadrul agriculturii irigate

Timpul alocat temei (2 ore)

1. D.Mureşan; I.Pleşa; N.Onu; I.Jinga; P.Savu; Z.Nagy; Al.Teodoriu; I.Păltineanu;

Prezentarea unitatii de invatare nr.1.2

Relaţia sol-apă-plantă impune un control permanent a umidităţii din sol. Inţelegerea

1. Ce este apa accesibilă plantelor?

Prin regim de irigare se înţelege stabilirea momentului aplicării udării a cantităţii de

Reprezintă cantitatea de apă distribuită pe suprafaţa de un hectar cultivat cu o

m netă = 100 . H . Da (CC – p.min) (m3/ha)

m brut = 1/c . 100 . H . Da (CC – p.min) (m3/ha)

Reprezintă suma normelor de udare pe întreaga perioadă de vegetaţie .

Momentul aplicării udării

Numărul de udări si schema udarilor

Numărul de udări se calculează prin raportarea normei de irigaţie la norma de udare

Norma udării de aprovizionare

Reprezinta cantitatea de apă ce se administrează în afara perioadei de vegetatie a

a = 100 . H.Da. (CC-Prov.moment.)-10.cPi (m3/ha)

Udările de răsărire (mr)

Au o norma mai mica de 200-300 m3/ha,având rolul de a asigura răsărirea plantelor.

a = 100 ●H ●Da ● (CC-Prov.moment.) (m3/ha)

Penrtu fiecare cultură agricolă se va recomanda metoda de udare precum şi

Stabilirea elementelor regimului de irigaţie din perioada de vegetatie şi din afara

Timpul alocat temei (2 ore)