Virusul HIV

SIDA (sindromul imunodeficienței dobândite) este cauzat de virusul imunodeficienței umane

(HIV), un retrovirus din familia lentivirusurilor, familie rămasă necunoscută până în anul 1983. În acel
an, cercetătoarea franceză Barré-Sinoussi și colaboratori ai acesteia izolează de la pacienții cu
adenopatie (creșterea în dimensiuni a ganglionilor limfatici din zonele axilare, inghinale, cervicale),
un virus pe care îl denumesc "virus asociat limfadenopatiei" (LAV - Lymphadenopathy Associated
Virus). Tot în acel an, în S.U.A., Gallo și colaboratori ai săi izolează un virus pe care îl denumesc
HTLV-III (Human T-cell Lymphotropic Virus type III). LAV și HTLV se dovedesc în final ca fiind
același tip de virus, virus care primește numele de HIV. Începând de la acea dată s-a răspândit în
jurul lumii, infectând milioane de persoane. Rezultatul infectării cu HIV este distrugerea sistemului
imunitar, iar din această cauză toate persoanele infectate sunt predispuse la infecții ocazionale și
complicații neoplazice. Retrovirusurile sunt incapabile să se reproducă în afara celulelor cu ADN.
Luc Montagnier și colaboratorii săi descoperă în Africa de Vest un al doilea virus generator de SIDA,
pe care îl denumesc LAV-II. Din aceeași zonă, se izolează de către cercetătorii americani un virus
HTLV-IV, care se dovedește a fi identic cu LAV-II. Acum virusul LAV-II/HTLV-IV este cunoscut
ca HIV-2. Alte cercetări virusologice efectuate pe specii de maimuțe africane scot în evidență la
Cercopithecus aethiops (maimuța verde apucătoare sălbatică) existența unui virus producător de
imunodeficiență, apropiat structural de HIV; virusul este botezat STLV-III (Simian T Lymphotropic
Virus type III), pentru ca apoi să fie numit SIV (Simian Immunodeficieny Virus) și subclasificat în mai
multe tipuri.[1]

Virusul HIV (HIV) se transmite prin sânge, spermă, secreții genitale, lichid cefalorahidian (LCR)

și lapte matern. Porțile de intrare cele mai frecvente sunt rănile proaspete, sângerânde
din mucoasă (oculară, bucală, vaginală, anală) sau rănile nevindecate sau insuficient protejate de pe
oricare parte a pielii corpului. Căile de transmitere cele mai frecvente sunt cele vaginale sau anale
datorate nefolosirii prezervativelor și practica sexuală orală. La toxicomani folosirea în comun a
acelor de seringă poate fi, de asemenea, un mod de transmitere prin consumul de droguri pe cale
intravenoasă. Gradul de risc depinde direct de concentrația de virusuri din secreția
vaginală, spermă sau sânge.
Transfuziile de sânge și produsele preparate din sânge pot, de asemenea, prezenta un risc de
infectare cu HIV. Controalele de rutină a donatorilor reduc considerabil riscul de contaminare dar nu
îl pot elimina complet datorită intervalului de aproximativ 25 de zile în care virusul nu poate fi încă
detectat paraclinic o posibilă infectare a donatorului.
Riscul de transmitere HIV de la mamă la făt( intrauterin sau la naștere) este de 10-30%. În cazul
mamelor infectate se poate reduce acest risc la 2% prin administrare de medicamente
antiretrovirale, naștere prin operație cezariană și evitarea alăptării.
O modalitate de transmitere, din păcate des întâlnită prin anii 80 din secolul trecut, este cea
parenterală, prin folosirea de seringi contaminate în cazul toxicomanilor dependenți de droguri
injectabile. Eliminarea folosirii în comun a seringilor a redus considerabil acest risc în țările în care
toxicomania este o problemă des întâlnită. Un grup de risc reprezintă și personalul sanitar care
poate veni în contact cu secrețiile și sângele pacientului infectat, riscul direct reprezentând
înțepături, tăieturi sau contactul direct pe pielea lezată, neprotejată corespunzător.