Fabule Pentru Toate Varstele

Corbul şi vulpea
de La Fontaine
Jupân corbul câştigase
Din negoţul ce-apucase
Un bun chilipir de caş,
Şi cu dânsu-n cioc se duse
P-un copac, unde se puse
Ca un om l-al său sălaş.
Vulpea, ca o jupâneasă,
O cam şterge de p-acasă,
Şi ieşise la primblare;
Iar bunul miros ce are
D-ici, de colo o-ndreptă
Sub copac, şi-n sus cătă:
„Jupâne corb, plecăciune!
O, Doamne, ce frumuseţe!
Ce pasăre, ce minune,
Ce drag de pene măreţe!
Dar n-are glas; ce păcat!”
Corbul, îngâmfat în sine,
Nicidecum nu-i veni bine
Ca vulpea să-l socotească
De mut sau să mi-l vorbească
Că e prost l-al său cântat.
Lungi gâtul, căscă ciocul
Şi-ncepu a croncăi.
Caşul căzând, vulpea-aci,
Cântăreţul păţi jocul.

„Jupân corb, precum se vede,
Minte numai îţi lipseşte;
Şi fă bine de mă crede
Şi-nvaţă, te foloseşte:
Că de mult, foarte de mult,
Din punga celor ce-ascult
Linguşitorii trăiesc.”
Vulpea şi barza
de La Fontaine
Jupân vulpoi s-a fudulit odată,
Poftind la masă pe cumătra barză.
N-a fost o cină prea îmbelşugată,
Că dumnealui făcea economie;
O zeamă lungă, cu puţină varză,
Iar ca s-o păcălească, i-a pus-o-n farfurie.
Zadarnic biata barză îşi încerca norocul,
Că n-ajungea să soarbă un singur strop, cu ciocul;
Pe când vulpoiul, ciorba, a supt-o la iuţeală.
Voind să răsplătească această păcăleală,
La rându-i doamna barză, aşa, cam dup-o lună,
Şi-a invitat vecinul la o gustare bună.
Pe scumpa lui amică, nu poate s-o refuze!
A spus, galant, vulpoiul, lingându-se pe buze.
Apoi, cu pasul legănat,
Spre casa berzei s-a-ndreptat,
Lăudându-i marea bunătate
Şi-aromitoarele bucate.
Venea mireasmă dulce de carne la frigare,
Tăiată-n bucăţele mărunte, o minune!
(Vulpoii nu duc lipsă de poftă de mâncare.)
Dar barza, dinadins,
Tocana-ntr-o garafă cu gâtul lung i-o pune.
Bucăţele de carne ea le scotea în cioc,
Vulpoiul însă, tufă! nu izbutea deloc.
Nici o firimitură cu botul lui n-a prins.
Şi s-a întors acasă flămând, bătu-l-ar vina,
Pleoştit şi nemâncat,
Cu coada-ntre picioare şi foarte ruşinat,

Ca un vulpoi pe care l-a păcălit găina.
Înşelătorii prea uşor
Sunt înşelaţi, la rândul lor.

Cocoşul şi perla
de La Fontaine
Un Cocoşel – el ştie cum-aflase
Tot scormonind o perlă minunată,
Şi s-a dus cu dânsa de îndată
La meşterul de pietre preţioase.
-„Cred că-i de preţ. Ţi-o dau, de vrei
să-mi dai pe ea un bob de mei!”
Tot cam aşa un june nătăfleţ
A moştenit un manuscris de preţ
Şi s-a dus cu el la un librar.
– Cred că e bun, deşi nu am habar.
(Doar asta-i treaba dumitale!)
Eu ţi l-aş da pe niscaiva parale…
Vulpea şi strugurii
de La Fontaine
Pribeagă şi lihnită
De foame, dă de-o vie
Cu nişte struguri rumeni, frumoşi,
De razachie.
Ciorchinii-s plini şi vulpea,
De sine înţeles,
Ar fi mâncat cu poftă
Şi nici n-ar fi ales…
Dar la-ndemâna labei
O-mpiedică s-ajungă
Până la ei zăbreaua ulucilor, prea lungă,

Şi ghimpii-n care gardul e prins şi împletit;
Ciorchinele-i aproape de bot; s-a tot sucit,
S-a ridicat: se-nţeapă
Şi-i lasă gura apă…
– Ce struguri verzi şi acri, oftează,
Nu-s de teapă!
Şi-s prea cruzi…
Mie, ce-mi place-i gustul de stafidă,
Nu-mi strepezesc eu dinţii cu această aguridă…
Greierele şi furnica
de La Fontaine
Petrecuse cu chitara
Toată vara.
Însă iată că-ntr-o zi
Când viforniţa porni,
Greierele se trezi
Fără muscă, fără râmă,
Fără umbră de fărâmă.
Ce să facă? Hai să ceară
La Furnică, pân’ la vară,
Niscai boabe de secară.
– „Pe cuvânt de lighioană,
Voi plăti cinstit cucoană,
Cu dobânzi, cu tot ce vrei!”
Dar Furnica, harnică,
Are un ponos al ei:
Nu-i din fire darnică
Şi-i răspunde cam răstit:
– Astă-vară ce-ai păţit?

– Dacă nu e cu bănat.
Zi şi noapte am cântat
Pentru mine, pentru toţi…
– „Joacă astăzi dacă poţi!”
Maimuţoiul şi Motanul
de La Fontaine
În casa unui om din vremea veche,
Trăia o-mpieliţată de pereche:
Un maimuţoi
– Pocitul Maimuţilă –
Şi un cotoi
– Cumătrul Motănilă.
Când dispărea slănina, brânza, caşul,
Nu căuta pe la vecini făptaşul…
Ci cum şedeau, odată, la vatră lighioanele
Şi urmăreau cum se coceau castanele,
Un îndoit folos credeau c-ar scoate
De-ar izbuti să le mănânce toate,
Făcându-şi lor un bine şi altuia un rău.
Şi maimuţoiul, marele mâncău,
I-a spus: – Fârtate năpârstoc,
Tu eşti mai priceput ca mine, zău.
Ce-ar fi să scoţi castanele din foc?
Zis şi făcut!
Fârtatul priceput
A şi-nceput
Să scoată cu gheruţa
Castanele din foc,
În vreme ce maimuţa
Le şi mânca pe loc.

Când se ivi o slugă,
O rupseră la fugă.
Urechile iepurelui
de La Fontaine
Rănit cu coarnele de-o fiară oarecare,
Se mâniase leul ne-nchipuit de tare –
Şi pentru-a nu mai fi supus
Atâtor suferinţe stârnite de-un supus,
A hotărât să scoată din locurile sale
Pe toate-acele animale
Ce coarne-aveau în frunte.
Fiindcă nimeni nu putea pe dânsul să-l înfrunte,
Capre, berbeci şi tauri plecară-n altă parte.
La fel făcură-ndată şi ciutele şi cerbii.
Un iepure văzându-şi, pe cuvertura ierbii,
Umbra urechilor, se-nspăimântă de moarte.
El se temea ca nu cumva
Un nu ştiu ce inspector drept coarne să le ia.
– Vecine greier, zise, adio! plec de-aici,
Căci chiar de le-aş avea mai mici
Decât le are struţul, mi-ar fi la fel de teamă.
– Cum coarne? el întreabă. Mă crezi naiv, se cheamă,
Cum o să spun aşa ceva?
Se vede doar că sunt urechi sadea.
– Se va susţine, totuşi – spuse iar animalul temător –
Că-s coarne-adevărate, şi încă de licorn.
Şi-oricât la interogator,
Oricât neadevărul cerca-voi să-l răstorn,
Nu-ncape nici o îndoială
Că spusa mea va trece drept sminteală.

Vulpea bearcă
de La Fontaine
Cum umbla mereu haihui,
După iepuri, după pui, –
Într-un loc cu pocinog,
Coada i-a rămas zălog.
Şi, văzându-se schiloadă,
Ce-i trecu prin cap să-ncerce?
Celor tefere, cu coadă,
Le-a propus să fie… berce!
– Moda vulpilor cu coadă
E, suratelor, neroadă:
Prin noroaie,
Prin omăt,
Le purtăm ca măturoaie.
Hai să punem să le taie!
– S-o vedem pe dindărăt!
Spuse una mai vioaie.
Şi văzând-o că-i schiloadă,
Ce potop, ce hărmălaie!
Soarele şi broaştele
de La Fontaine
S-a însurat cu mare alai un Crai străin
Şi lumea şi-neca amaru-n vin.
Esop spunea, în şoaptă, că gloata e nătângă
Şi râde şi petrece-n loc să plângă.
În vremea de demult, slăvitul Soare
Se hotărâse şi el să se-nsoare.
Dar băştinaşii bălţilor, în cor,

Se tânguiau de zor:
– Au ce te faci, au ce te faci cu pruncii lor?
Un singur Soare uneori ne coace,
Dar cu vreo şase-şapte ce ne-om face?
Se plânseră Ursitei că nu mai e de trai:
– Când Sorii vor porni cu-atât alai
Şi-n vâlvătaia lor vor arde zările,
Secând pe loc şi bălţile şi mările,
Pieri-va broscărimea şi micii brotăcei!
Ca broaşte, judecau cu mult temei.
Unchiaşul şi Măgarul
de La Fontaine
Venea călare Moşul pe un Măgar iabraş,
Dar se opri, lăsându-l să pască pe imaş.
Cum se vede slobodă,
Vita, – vodă-n lobodă –
Sare, zburdă fără frică,
Tăvăleşte, calcă, strică,
Prăpădind grozav imaşul.
Între timp, poftim că pică
Din senin şi păgubaşul!
– Să fugim! grăi Unchiaşul.
– Dacă eşti cu frica-n sân,
Fugi doar tu! Eu mai rămân.
Mi-i totuna cin’mă are:
Mi-i duşman orice stăpân.
Ori eşti tu, ori nu ştiu care,
N-o să-mi puneţi trei samare!
Porumbelul şi furnica
de La Fontaine
Pe cât îţi stă-n putinţă, fii bun cu orişicine:
Adesea ai nevoie chiar de mai mici ca tine,
Cum am s-arăt prin două exemple, de îndată, –
Atâta e în pilde povaţa de bogată.
De mult mai mici fiinţe e vorba de-astădată.
Din limpezimea unui râu, sorbea un porumbel, odată,
Când o furnică a căzut în mijlocul acelei ape.
Văzându-se, ca-ntr-un ocean, sărmana gâză-ameninţată,
Se străduia, din răsputeri, dar în zadar, spre mal să scape.
Zărind-o, porumbelul de milă-a fost cuprins
Şi-un fir de iarbă – punte – pe apă i-a întins.
În felu-acesta ajutată,
Ajunse iar pe mal, salvată.
Acolo, sus, un oarecare
Desculţ – fiind căldură mare –
Având un arc la el,
Se pregătea să tragă în bietul porumbel,
Pe care-l şi vedea
În oală cum fierbea.
Dar chiar atunci furnica îl pişcă de picior
Şi omul se apleacă, iar pasărea, de zor,
O şi porneşte-n zbor,
Zburând cu ea-mpreună
Şi supa bună.
Lupul şi mielul
de La Fontaine
Verdictul celui tare e lucru hotărât:
Vom arăta numaidecât.
Un miel, cuprins de-o sete mare,

Bea dintr-o apă curgătoare.
Un lup flămând, în drumul lui,
Ajunse-n preajma mielului.
– Cum de cutezi să-mi tulburi băutura? –
Răcni atunci, spre el, cu toată gura.
Te pedepsesc, să ştii, pentru-ndrăzneală.
– Dar, zise mielul cu sfială,
Nu-i cazul, dacă mă gândesc,
Să fiţi atât de mânios.
Uitaţi-vă că mă găsesc
Cu douăzeci de paşi mai jos
Pe cursul apei şi n-am cum
S-o tulbur eu acum…
– Ba, însuţi tu o tulburi, zbieră cumplita fiară
Şi cu un an în urmă m-ai şi făcut de-ocară.
– Pe-atunci, îi spuse mielul, n-am putut
Să fac ce-ai zis, căci nu eram născut.
Şi încă sug la sânul mamei, doară…
– E fratele-ţi, de nu eşti tu!
– Nici el nu e acela, nu –
Căci frate n-am. – Atunci, e unul dintr-ai tăi.
Vă ştiu eu cât sunteţi de răi;
Nu mă cruţaţi, cu anii,
Nici voi, nici câinii, nici ciobanii.
Zicând acestea, lupul înşfacă mielu-ndată,
Îl duce-ntr-o pădure-adâncă
Şi, fără nici o judecată,
Îl mănâncă…
Stejarul şi trestia
de La Fontaine
Stejarul, într-o vreme, îi spuse trestiei aşa:
– Poţi să te plângi de soarta ta.
O pasăre micuţă îţi este o povară
Şi chiar uşorul vânt
Ce faţa apei mişcă, din simplă întâmplare,
Te-apleacă la pământ
Şi te doboară –
În timp ce fruntea mea de Caucaz semeţ
Nu numai că opreşte chiar razele de soare,
Ci-nfruntă şi furtuna, îndrăzneţ.
Ce pentru tine este crivăţ, zefir e pentru mine
Şi de te-ai fi născut încaltea
Sub ramurile mele-nalte,
Ferită de furtuni te-aş ţine.
Dar tu te naşti, vezi bine,
În umede ţinuturi de vânt cutreierate.
Natura ţi-e ingrată, cum nici nu se mai poate.
Şi trestia îi spuse-ndată:
– De o atare milă mă simt profund mişcată.
Dar să lăsăm aceasta, căci după cât îmi pare,
Îi e ‘Nălţimii Voastre cu mult mai de temut
Decât e pentru mine, când bate vântul tare:
M-apleacă, nu mă frânge puternica-i suflare.
În ce priveşte însă tot ce aţi susţinut –
Că rezistaţi din temelii
Oricărei vijelii,
Să aşteptăm sfârşitul dar. Abia rostise-acest cuvânt,
Că dinspre nord s-a năpustit cel mai teribil vânt.
Rezistă la-nceput stejarul şi trestia se înmlădie.

Dar vântul creşte, creşte, şi celui care până-n cer
Îşi înălţase capul, deodată forţele îi pier…
Izbit şi smuls din rădăcină, s-a prăbuşit pentru vecie.
Taurii şi broaştele
de La Fontaine
Doi Tauri – e cam mult de-atunci –
Se războiau de mama focului
De dragul unei mândre Junci
Şi pentru stăpânirea locului.
Cum tot privind la harţa lor
O Broască suspina de zor,
O-ntreabă alta, oarecare:
– Dar ce-ai, surată? Ce te doare?
– Mă mai întrebi, în loc să tremuri?
Ne-aşteaptă, soro, grele vremuri.
Învinsul, izgonit din lunci,
În mlaştină s-o surghiuni
Şi noi, strivite, vom pieri
Din pricina acestei Junci!
Într-adevăr, cel biruit
În mlaştină s-a pripăşit
Şi sub copitele lui tari
Cu nepăsare le-a strivit.
Cei mici, de când se ştie, tot au de suferit,
Din pricina gâlcevii celor mari.
Dreptatea Leului
de La Fontaine
Pe vremuri, Capra, Oaia şi surioara Juncă
S-au însoţit cu Leul – un staroste trufaş –

În obşte, la câştiguri şi pagube, părtaşi.
Şi Capra, mi se pare, tot iscodind prin luncă,
avu noroc în lanţuri un Cerb frumos să vadă
Şi le trimise vorbă să-i cheme la prânzare.
Veniră toţi. Şi leul îi socoti pe gheare
Şi împărţi în patru, pe loc întreaga pradă.
-„Întâia parte – nu e de mirare –
Pe drept cuvânt se cade s-o iau eu
Ca Leu!
A doua – îmi închipui că ştie fiecare –
E dreptul meu
Ca dintre toţi mai tare.
A treia îmi revine ca mai viteaz,fireşte.
Iar dacă de ciozvârta a patra îndrăzneşte
măcar să se atingă vreun ortac –
Bucăţi îl fac!”
Lupul şi barza
de La Fontaine
Poftit odată la un praznic,
Un Lup lihnit, mâncău năpraznic,
S-a lăcomit atât, încât
I s-a înfipt adânc în gât,
Un ciot de os cam ţăpligos.
Dar spre norocul Dobitocului,
S-a nimerit prin partea locului
O Barză care i l-a scos.
Barza, gata,
Cere plata.
– „Îţi mai arde şi de şagă?
Scapi din gura mea întreagă

Şi mai vrei, acum, pitaci?
Zău, cumătră, ştii că-mi placi?
Şterge-o, rogu-te, degrabă!
Şi să nu-mi mai cazi în labă!”
Victoria învăţăturii
de La Fontaine
După cum o să vedeţi,
Zice-se că ar fi fost,
Mai demult,
Doi târgoveţi:
Un bogat-semeţ şi prost –
Şi-un sărac,- băiat isteţ.
Stând de vorbă pe o dreavă,
Se treziră la gâlceavă.
Cel bogat, om certăreţ
Pretindea că-i mai de preţ
Şi se cade ca oricine
Cu respect să i se-închine
(Banii au şi ei un rost:
Merite dau celui prost!)
– Prietene, ascultă-mă pe mine,
Eu socotesc că nu ţi se cuvine
Să fii cinstit ca om de rangul meu.
Poţi tu să dai ospeţe cum dau eu?
Te văd citind. La ce-ţi serveşte în viaţa,
Când ai palatul în pod – o chichineaţă-
Şi vara porţi, ca iarna, aceeaşi haină sumbră,
Iar ca lacheu statornic ai propria ta umbră?
Republicii nu-i trebuiesc golanii,
Ci cei ce ştiu să-şi cheltuiască banii.
Cu mesele şi luxul, eu risipesc comori.
Pe urma mea trăiesc, cum ştii prea bine,

Atâţia meseriaşi şi negustori
Şi câte un pârlit de scrip, ca tine…
I-ar fi răspuns săracul aşa cum se cuvine,
Dar a tăcut, având prea mult de spus.
Şi iată că războiul l-a răzbunat mai bine,
Căci fără milă, Marte, oraşul le-a distrus.
În alt oraş săracul, om cult şi renumit,
Fu găzduit, cinstit şi răsplătit,
În timp ce bogătaşul, acum sărac şi prost,
Rămase fără adăpost…
Păţania a limpezit gâlceava:
Vârtejul soartei spulberă doar pleava
Lăsând pe loc grăunţele de aur.
Învăţătura-i pururi un tezaur.
Vulpea şi Veveriţa
de La Fontaine
Ori peste cine vezi c-a dat năpasta,
De nimeni să nu râzi pe lumea asta.
Chiar dacă n-ai păcate sau cusururi,
Au crezi că fericirea ta-i de-a pururi?
Esop ne dă şi el la fel povaţă,
Dar astăzi iau o pildă chiar din viaţă.
Făcea cumătra Vulpe, odată, mare haz
De-o Veveriţă mică, ajunsă la necaz,
Ce se juca-ntr-un paltin, cu toată voioşia,
Când din senin o prinse, în ramuri, vijelia.
– Cu coada ta stufoasă în van ţi-acoperi mutra
(Striga la ea de jos, din ierburi, cutra),

Că vântul te snopeşte cu cât te sui mai sus!
Nu-ţi mai aduci aminte, surato, ce ţi-am spus?
Umblai după înalturi cu trăsnetul vecine.
Vezi ce păţişi, neghioabo? Mai bine e de mine:
Dau fuga, la nevoie,-n vizuină.
Dar mai aştept puţin acum, vecină,
Ca să te văd zdrobită la tulpină!
Şi, dând târcoale-ncoace şi-ncolo după pui,
Mai gâtui destui.
Avea îndată vântul mânia să şi-o curme
Şi iar trona în slăvi seninul soare.
Un Vânător din preajmă, pornind la vânătoare,
Zări lângă bârlogul Cumetrei nişte urme.
„Aci erai? (îşi zise-n gândul lui).
Stai că te satur eu de pui:
Am să-ţi atârn, Cumătră, blana-n cui!”
Şi puse-ndată câinii bârlogul să i-l scurme.
Văzând-o pe Cumătra-nhăţată de grumaz,
Şi Veveriţa noastră putea să facă haz,
Dar se-nvăţase minte din propriul ei necaz.
Leul biruit de om
de La Fontaine
Tot discuta mulţimea privind la un tablou
Înfăţişând un Leu nespus de mare
Alăturea de un erou
Ce izbutise să-l doboare.
Trecând un Leu năprasnic, le-nchise-ndată gura,
Limbuţilor, spunându-le că şi pictura
E bună că dă unora prilej
Să pară, cel puţin, că sunt viteji.

„Artiştii pot pe mulţi să-nflăcăreze
Cu fantezia lor înaripată.
O, de-ar putea şi leii, ca omul, să picteze,
Aţi şti şi adevărul cum arată!”
Lebăda şi Bucătarul
de La Fontaine
Într-o ogradă plină de păsări, la conacul
Din preajma unui mândru castel, trăiau Gânsacul
Şi Lebăda, în vraja şi-n liniştea naturii;
Ea, pentru frumuseţe; el, hărăzit fripturii.
În şanţurile pline cu apă străvezie,
Plonjau, pluteau alene, zburdau cu voioşie…
Dar Bucătarul Curţii de băutură-ncins,
Crezând că e Gânsacul, chiar Lebăda a prins
Şi îi făcea, nătângul, pe loc de petrecanie,
De nu cânta de spaimă sărmana orătanie
Un cântec minunat, cu vrajă stranie.
Surprins de cântul minunat,
Văzu atunci că s-a-nşelat.
„Sunt un neghiob! îşi zise beţivul. Mai e vorbă?
Ar fi păcat să facem din cântăreaţă ciorbă…
Nicicând – ferească sfântul! – n-am să-i retez gâtlejul,
Aşa, doar pentru saţiul nemernicului pântec,
Când ştiu, acum, prea bine că pot să-i dau prilejul
Să şi-l păstreze teafăr, pentru cântec.”
Adesea, întâmplarea în greu impas ne duce,
Dar vorba dulce – zice zicala – mult aduce.
Jalba lupului
de La Fontaine
Un lup scornind c-a fost prădat de hoţi,
S-a dus la tribunal ca o săgeată,
Şi-nlăturând, pe rând, vecinii toţi,
A-nvinuit o vulpe deocheată.
Iar judele, un maimuţoi,
I-a ascultat pe amândoi.
Dar ce proces! Mai mult un tărăboi!
– Înalta curte, bine luminată,
Ştiindu-vă tâlhari pe amândoi,
Vă pune cheltuieli de judecată,
Ca să vă-nveţe minte altădată.
Tu, lupule, te plângi din şiretlic,
Când nimenea nu ţi-a furat nimic.
Tu, vulpe, dă îndărăt ce ţi se cere,
De vrei să nu mai ai vro neplăcere!
Spunea judecătorul:
„Chiar când nu sunt dovediţi,
Tâlharii se cuvine să fie osândiţi!”
Iepurele şi broaştele
de La Fontaine
Un iepure şedea pe gânduri, în vizuina sa,
Căci ce putea în adăpostu-i să facă altceva?
Căzuse într-o sumbră stare:
E trist şi ros de-nspăimântare.
„Fiinţele – spunea – fricoase din natură
Nenorociri îndură!
Nu pot să-nghită-n pace
Mâncarea ce le place.
N-au bucurii depline; primejdii calea le-o aţin.
Şi eu trăiesc asemeni: această spaimă rea
Îmi stinghereşte veşnic somnul, deschişi chiar dacă ochii-i
Ţin.
– îndreaptă-te! – să spună ar putea
O minte înţeleaptă.
Dar frica se îndreaptă?
De altfel, ştiu, această frică
Nu este nici la om mai mică.”
Tot frământând acestea-n gând, i-i mintea ca năucă.
De grijă şi de spaimă,
Stă cu urechile ciulite şi vorba o îngaimă.
O umbră sau un foşnet – şi febra îl apucă.
Deodată bietul animal
Aude chiar un fâşâit,
Pe care-l ia drept un semnal
Că trebui să fugă – şi-ndată a fugit.
Tot alergând, ajunse la o baltă.
Trezite, broaştele din mal, ca la un semn, se saltă
Şi-n apă au ţâşnit.
„Şi eu pe alţii – zise – îi înspăimânt, vezi bine,
Întocmai cum şi alţii mă sperie pe mine.
Îndată ce mă văd,
Fug animalele ca de prăpăd.
De unde-mi vine atâta voinicie?
Să fiu eu un războinic? – Ce să fie?”
Nu e fricos pe lume – s-ar zice, în sfârşit –
Ca-n spaimă să nu fie de altul depăşit.
Contact | Poveşti Pentru Copii ©

Papagalul şi celelalte păsări
de Grigore Alexandrescu
Lăsând a sa colivie,
În pădure vru să vie
Papagalu-a se plimba;
Şi îndată ce ajunse
Să judece el se puse
Păsările ce cânta.
Că deloc nu suie bine,
Că glasul ei prea lung ţine,
Filomelei tot zicea.
Şi aşa pe orişicare
Pasăre mică sau mare
El să tacă le făcea.
Dar odată supărate,
Păsările adunate,
Împotriva lui strigând,
Merseră ca să vorbească
Cu dânsul, şi să-l silească
Să cânte ceva, zicând:
„Cântă dar tu, împărate;
Fă această bunătate,
Un exemplu să ne dai:
Căci din a ta şuierare,
Socotim cu-ncredinţare
Că prea minunat glas ai.”
El atunci stă la-ndoială,
Şi prea cu multă sfială
Le răspunde c-un cuvânt:

„Domnilor! eu râz prea bine
De-alţii; iar cât pentru mine,
Deloc cântăreţ nu sânt.”
Privighetoarea în colivie
O cântăreaţă privighetoare,
De mică prinsă, stă la închisoare,
Şi colivia i-era locaş.
Vreme la mijloc multă trecuse,
Dar ea să uite tot nu putuse
De unde-a luat-o omul vrăjmaş.
Nencetat tristă gândea cu jale
L-a tinereţii veselă vale,
L-acele crânguri, l-acel izvor,
Unde l-a nopţii lină tăcere
Ea a vieţii cânta plăcere,
Razele zilei, dulcele-amor.
La câte păsări sunt zburătoare,
Sloboda viaţă e lucru mare;
Natura este patria lor.
Aşa şi mica pasărea noastră,
Care de minte era cam proastă,
Căta mijloace să scape-n zbor.
Astă dorinţă e lăudată,
Când e-ntărită pe judecată
Şi când folosul e prevăzut;
Dar ea uitase că mai-nainte
O-nştiinţase un pui cuminte

Că vrând să zboare mulţi au căzut.
Ea n-avea aripi. Fără mijloace,
O păsărică ce poate face,
Decât supusă soartei a fi,
Sau să aştepte până să-i crească
Smulsele aripi, şi să găsească
Noi mijloace de a fugi?
Astfel pe dânsa o sfătuieşte
O rândunică ce o iubeşte
Şi care gândul ei îl ştia.
Exemple multe des îi tot spune
Şi îi arată cu dovezi bune
C-acum să scape nu va putea.
Dar tinereţea neînţeleaptă
Poveţi n-ascultă, vremi nu aşteaptă;
Toate-nainte-i jucării sânt.
Printre zăbrele ea se strecoară,
Puţin se-nalţă, de-o palmă zboară,
Şi cade-ndată jos pe pământ.
Bursucul şi vulpea
Bursucului îi venise rândul şi el să domnească
Peste un pogon de tufe, în pădurea părintească,
Pe marginea unei ape. Regatul îi era mic
Şi acei ce îl văzură
Toţi într-o unire zic
Că nu era alt nimic

Decât o miniatură.
Dar riga voiajase,
Şi-n streinătate-aflase
Că un bursuc domnitor,
Ce va să-şi facă un nume
Mare şi faimos în lume,
E neapărat dator
Să ia un tron de mărire,
Să dea porunci pe o?tire,
Chiar de n-ar avea soldaţi,
Căci astfel obişnuiesc
Toţi acei care domnesc,
Duci sau regi sau împăraţi.
Aşa el şi slobozi
Patru ordine de zi
Într-acest chip redijate:
„Către armiile noastre de linie şi de mare,
Cavalerii, infanterii şi-artileriei uşoare,
Poruncim… şi celelalte.”
O poruncă din acestea, nu ştiu cum s-a întâmplat,
De vânt a fost aruncată
În ţara învecinată,
Unde domnea leopardul; acest domn s-a îngrijat
Văzând că bursucul are
Armie aşa de mare;
Spre a fi încă mai sigur, el într-acolo porni
Pe ministru Dinafară, pe vulpe, şi-i porunci
Să saluteze pe prinţul, dar în taină-a spiona
Şi a trage cu urechea, dar mai ales a afla
Cum merg trebile p-acolo, cât e de primejdios
Şi câtă armie ţine vecinul său cel păros.

Sfârşindu-se ambasada, vulpea înapoi veni,
Se înfăţişă la curte, se închină şi vorbi:
„Porunca am împlinit;
Cu ochii-mi le-am văzut toate,
Şi poţi dormi liniştit,
Fără să ai griji deşarte,
Căci toate acele armii de linie şi de mare,
Cavalerii, infanterii şi artilerii uşoare
Nu sânt alt, poţi fi prea sigur, pestriţule împărat,
Decât un soldat pe apă şi o luntre pe uscat.”
Vanitatea e mic viţiu, dar cu bună-ncredinţare,
Ea adesea ne expune la ridicol foarte mare.
Boul şi viţelul
Un bou ca toţi boii, puţin la simţire,
În zilele noastre de soartă-ajutat,
Şi decât toţi fraţii mai cu osebire,
Dobândi-n cireadă un post însemnat.
– Un bou în post mare? – Drept, cam ciudat vine,
Dar asta se-ntâmplă în oricare loc:
Decât multă minte, ştiu că e mai bine
Şa ai totdeauna un dram de noroc.
Aşa d-a vie?ii veselă schimbare,
Cum şi de mândrie boul stăpânit,
Se credea că este decât toţi mai mare,
Că cu dânsul nimeni nu e potrivit.

Viţelul atuncea, plin de bucurie,
Auzind că unchiul s-a făcut boier,
Că are clăi sumă şi livezi o mie:
„Mă duc – zise-ndată – niţel fân să-i cer.”
Făr-a pierde vreme, viţelul porneşte,
Ajunge la unchiu, cearcă a intra;
Dar pe loc o slugă vine şi-l opreşte:
„Acum doarme – zice – nu-l poci supăra.”
– „Acum doarme? ce fel! pentru-ntâia dată
După-prânz să doarmă! Obiceiul lui
Era să nu şază ziua niciodată;
Ăst somn nu prea-mi place, şi o să i-o spui.”
– „Ba să-ţi cauţi treaba, că mănânci trânteală;
S-a schimbat boierul, nu e cum îl ştii;
Trebuie-nainte-i să mergi cu sfială,
Primit în casă daca vrei să fii.”
La o mojicie atâta de mare,
Viţelul răspunde că va aştepta;
Dar unchiu se scoală, pleacă la plimbare,
Pe lângă el trece, făr-a se uita.
Cu mâhnire toate băiatul le vede,
Însă socoteşte că unchiu-a orbit;
Căci fără-ndoială nu putea a crede
Că buna lui rudă să-l fi ocolit.
A doua zi iarăşi, prea de dimineaţă,

Să-l găsească vreme, la dânsul veni:
O slugă, ce-afară îl vedea că-ngheaţă,
Ca să-i facă bine, de el pomeni.
„Boierule – zise – aşteaptă afară
Ruda dumitale, al doamnei vaci fiu.”
– „Cine? a mea rudă? Mergi de-l dă pe scară.
N-am astfel de rude, şi nici voi să-l ştiu.”
Lebăda şi puii corbului

Lebăda odată-aflase
(Însă cum se întâmplase,
Nu pot să vă dau cuvânt)
Cum că într-un colţ de lume,
Într-un loc cu mare nume,
Şi pe un frumos pământ,
Nişte păsări osândite,
Corbi de câţiva ani numite,
În primejdie trăiesc.
Lebedele au din fire
O ciudată presimţire,
Care este dar ceresc.
Aşa, să le izbăvească,
Cu o râvnă părintească,
Ea plecă până în zori.
Ajungând într-o livede,
În culcuş de vulpe vede
Pui de corb nezburători,

Care într-o vizuină
Petrecea ca în grădină,
De-a lor soartă mulţumiţi.
Pasărea cea albă-ndată
Către dânşii se arată,
Zice: „Puilor iubiţi!
Soarta voastră e de milă:
Spuneţi cum pe voi în silă
Aici vulpea v-a adus?”
Corbuleţii în mirare
Răspund iute, râzând tare:
„Noi de voie ne-am supus.
Vulpe ce e, nu ştim spune,
Decât că năravuri bune
Acea damă arăta:
Că avea coadă pe spate,
C-al ei păr în galben bate
Şi că ochi lucioşi purta.
Ea când ne-a luat de-acasă,
Ne-a spus că la a sa masă
Are feluri de mâncări,
Că e prinţ de dobitoace,
Că pe noi va a ne face
Să ajungem la mari stări.
Ne-a mai spus că ne e rudă,
Că din vârsta cea mai crudă

Neamul nostru l-a iubit.
Ea, ca şi al nostru tată,
Că ne tragem ne arată
Din vulturul cel slăvit.
Şi adesea ne vorbeşte
Că din suflet se sileşte
A ne da slava dintâi.”
Lebăda strigă cu jale:
Sunteţi pe a morţii cale,
O, voi ai corbului fii!
Dar al vostru sec părinte
Cum nu şi-a adus aminte
Ceea ce i s-a-ntâmplat,
Când îşi părăsi locaşul
Şi din gură lăsă caşul,
Iar de vulpe înşelat?”
Puii nebăgând-o-n seamă:
„Cale bună-i zic, madamă,
Noi nu ştim ce ne vorbeşti.
Şi prin astfel de cuvinte,
Să ne scoţi acum din minte
Cam degeaba te sileşti.”
„Eu mă duc, lebăda zise,
Însă vouă vă sunt scrise
Multe rele să răbdaţi;
Căci prostia-vă cea mare,
Ca ş-a penii-ntunecare,
Nu se poate s-o spălaţi.”

Toporul şi pădurea
Minuni în vremea noastră nu văz a se mai face,
Dar că vorbea odată lemne şi dobitoace
Nu rămâne-ndoială; pentru că de n-ar fi,
Nici nu s-ar povesti.
Şi caii lui Ahil, care proorocea,
Negreşit că au fost, de vreme ce-l trăgea.
Întâmplarea ce ştiu şi voi s-o povestesc
Mi-a spus-o un bătrân pe care îl cinstesc
Şi care îmi zicea
Că şi el o ştia
De la strămoşii lui,
Care strămoşi ai lui zicea şi ei c-o ştiu
De la un alt strămoş, ce nu mai este viu
Şi p-ai cărui strămoşi, zău, nu poci să vi-i spui.
Într-o pădure veche, în ce loc nu ne pasă,
Un ţăran se dusese să-şi ia lemne de casă.
Trebuie să ştiţi, însă, şi poci să dau dovadă,
Că pe vremea aceea toporul n-avea coadă.
Astfel se încep toate: vremea desăvâr?e?te
Orice inventă omul şi orice duhul naşte.
Aşa ţăranul nostru, numai cu fieru-n mână,
Începu să slutească pădurea cea bătrână.
Tufani, palteni, ghindarii se îngroziră foarte:
„Tristă veste, prieteni, să ne gătim de moarte –
Începură să zică – toporul e aproape!”
– „E vreunul d-ai noştri cu ei să le ajute?”
Zise un stejar mare, ce avea ani trei sute
Şi care era singur ceva mai la o parte.
– „Nu”. – „Aşa fiţi în pace: astă dată-avem parte;

Toporul şi ţăranul alt n-o să izbutească,
Decât să ostenească.”
Stejaru-avu dreptate:
După multă silinţă, cercări îndelungate,
Dând în dreapta şi-n stânga, cu puţină sporire,
Ţăranul se întoarse fără de izbutire.
Dar când avu toporul o coadă de lemn tare,
Puteţi judeca singuri ce tristă întâmplare.
Istoria aceasta, d-o fi adevărată,
Îmi pare că arată
Că în fieşce ţară
Cele mai multe rele nu vin de pe afară,
Nu le aduc streinii, ci ni le face toate
Un pământean d-ai noştri, o rudă sau un frate.
Ursul şi lupul
Împărăţia dobitocească,
Ca şi a noastră cea omenească,
Statornicie vecinică n-are:
Toate supuse sânt la schimbare!
Din mână-n mână sceptrul se plimbă.
Cel de ieri mare astăzi e mic;
Leu pe urs bate, urs pe leu schimbă,
Dintr-o întâmplare prea de nimic.
De curând ursu pe leu schimbase,
Şi pe domnescul tron înălţat,
Cârma în labe tare-o luase,

Şi cu verzi tufe sta-ncoronat.
Dator eu însă sânt a vă spune
Că ursu-acela, măcar că urs,
Dar simtimente avea preabune:
D-al obştei bine era pătruns.
Fiarele toate-ndată ce-aflară
Că le-a dat cerul un stăpân nou,
Să se închine lui alergară,
Una c-o vacă, alta c-un bou.
Lupul în urmă spre tron se duce,
Şi după vechiul bun obicei
Măriei-sale plocon îi duce,
Şi înainte-i pune doi miei.
Într-o frumoasă precuvântare,
Îi dovedeşte c-ar fi având
Nişte hrisoave arătătoare
Ce-au făcut urşii, zău nu ştiu când.
C-aste hrisoave, pe piei de oaie
Scrise cu apă, spun lămurit
Cum au mers urşii la o bătaie,
Şi câte mure ei au jertfit.
Cu plecăciune apoi i-arată
Cum că din suflet s-a bucurat
De întâmplarea cea minunată,
De-ncoronare când a aflat,

Cum că doreşte supus să-i fie,
Că totdeauna el l-a iubit,
Că pentru dânsul vieţi o mie
Să le jertfească e mulţumit.
Astfel de vorbe se zic în lume,
Însă drept formă se socotesc;
Căci fieşcine le ia de glume,
Care se uită cât se vorbesc.
Dar ursul crede, se amăgeşte,
În slujbe pune neamul lupesc:
Cum că prieteni are, gândeşte,
Care persoana lui o slăvesc.
După o vreme leul se scoală,
Tocmai când urşii mort îl credea,
După o mare şi lungă boală,
Vine să-şi ceară tronul ce-avea.
Locuitorii se îngroziră;
Veste se duse pân’ la palat;
Lupii îndată la lei fugiră;
P-al lor prieten toţi l-au lăsat.
Taurii numai, ce niciodată
A-i fi prieteni nu s-au jurat,
Peste cinci sute veniră-ndată,
Pe crai şi ţară ei au scăpat.

Prea cu lesnire omul se-nşală!
Dar foarte mare face greşală
Cine la vorbe dă crezământ.
Faptele numai ne dovedeşte
Fieştecine cât preţuieşte,
D-avem prieteni şi care sânt.
Dreptatea leului
Leul, de multă vreme, ridicase oştire,
Să se bată cu riga ce se numea Pardos;
Căci era între dânşii o veche prigonire,
Şi gâlcevire mare, pentru un mic folos.
Vrea, adică, să ştie
Cui mai mult se cuvine
Să ţie pentru sine
Un petec de câmpie
Şi un colţ de pădure, de tot nensemnător,
Ce despărţea ţinutul şi staturile lor
Acum sânge mult curse, şi multe luni trecură,
Făr-a se putea şti
Cine va birui.
Elefantul năsos,
Şi bivolul pieptos,
Cu lupul coadă-lungă
Multe izbânzi făcură.
Fieşcare tulpină era plină de sânge.
Ici se vedea un taur jumătate mâncat;
Lângă el un tovarăş ce zbiară şi îl plânge;
Colo, un porc sălbatec fără două picioare;
Şi mai la vale, vulpea se tăvăleşte, moare,
Oftând după curcanii ce încă i-au scăpat!

Iar mai vrednic de jale era viteazul urs,
De două coarne groase în inimă pătruns.
Leul, văzând că lupta nu se mai isprăveşte,
Trimise la maimuţă, vestită vrăjitoare,
Ce spun că ştia multe, şi că proorocea
Întâmplările toate, după ce se trecea;
Trimise, zic, la dânsa să-i facă întrebare,
Cum poate să ajungă sfârşitul ce doreşte.
Ea se puse pe gânduri, tuşi, apoi răspunse,
Rozând cu mulţumire darurile aduse:
„Ca să poată-mpăratu lesne să biruiască,
Trebuie să jertfească
Pe acel ce în oaste e decât toţi mai tare,
Mai vestit în războaie, mai vrednic şi mai mare.”
Auzind astea leul strânse a sa oştire:
„Lighioanelor! zise, viu să vă dau de ştire
Că astăzi din noi unul trebuie să murim:
Aşa va proorocul. Rămâne-acum să ştim
Cine este mai tare.
Cât pentru mine unul, cum vreţi… dar mi se pare
Că nu prea sânt puternic, căci pătimesc de tuse.”
Vulpea era aproape: „Ce-are a face! răspunse,
Înălţimea ta eşti
Oricât de slab pofteşti.”
– „Dar şi puterea noastră
E îndestul de proastă”,
Strigară tigrii, urşii, şi cu un cuvânt toate
Lighioanele-acelea ce erau mai colţate.
„Nu rămâne-ndoială”, le răspunse-mpăratul.
Iepurele, sărmanu – crez că-l trăgea păcatul,
Sau păcate mai multe.

De moşii lui făcute –
Veni să-şi dea părerea. Dar toţi, cât îl zăriră,
Asupră-i năvăliră.
„Ia vedeţi-l! strigară. Cu bună-ncredinţare
El este cel mai tare!
S-ascundea urecheatul, şi nu-i plăcea să moară
Ca să ne facă nouă biruinţa uşoară!
Pe el, copii! Luaţi-l: el are să-mplinească
Ce ne-a zis proorocul din porunca cerească!”
Câinii atunci săriră
Şi-n grab ţi-l jupuiră.
Se află vreo ţară, unde l-aşa-ntâmplare
Să se jertfească leul? Nici una, mi se pare.
Nu ştiu cum se urmează, nu pricep cum se poate,
Dar văz că cei puternici oriunde au dreptate.
Ursul şi vulpea
„Ce bine au să meargă trebile în pădure,
Pe împăratul tigru când îl vom răsturna
Şi noi vom guverna –
Zicea unei vulpi ursul – c-oricine o să jure
Că nu s-a pomenit
Un timp mai fericit.”
– „Şi-n ce o să stea oare
Binele acest mare?”
Îl întrebă.
„În toate,
Mai ales în dreptate:
Abuzul, tâlhăria avem să le stârpim,
Şi legea criminală s-o îmbunătăţim;

Căci pe vinovaţi tigrul întâi îi judeca
Ş-apoi îi sugruma.”
– „Dar voi ce-o să le faceţi?”
– „Noi o să-i sugrumăm
Ş-apoi să-i judecăm.”
Cutare sau cutare,
Care se cred în stare
Lumea a guverna,
Daca din întâmplare
Ar face încercare,
Tot astfel ar urma.
Oglindele
Am citit altădată, nu mai ştiu în ce carte,
Că într-o ţară mare, de aici nu departe,
Plăcuta frumuseţe trecea de urâciune:
Câţi se-ntâmpla s-o aibă se socotea slutiţi;
Iar frumoşi de minune
Se socotea aceia ce era mai pociţi.
Oglinzi ca să se vază nu se afla în ţară,
Şi era poprit lucru să s-aducă d-afară.
Aşa fieştecine
Socotea despre sine
Ceea ce auzea,
Căci chiar undele gârlei ce curgea prin cetate
Era atât de negre ş-atât de-ntunecate,
Încât nu putea omul nici umbra a-şi vedea.
Dar după multe zile şi vreme-ndelungată,
O corabie mare, cu oglinzi încărcată,

Trecând pe lângă ţara de care vă vorbesc,
O apucă furtuna, o furtună cumplită,
Sau ca să zic mai bine, furtună norocită,
Pricină de prefaceri, de un folos obştesc;
Şi pentru-al obştei bine, o pagubă oricare
Nu mi se pare mare,
Mai vârtos când acesta nu s-atinge de mine.
Împinsă de talazuri, corabia slăbită
Se sfărâmă, dar marfă puţină s-a-necat;
Oglindele mai toate le scoase la uscat.
Locuitorii ţării,
Câţi se afla atuncea pe ţărmurile mării,
Cu toţii alergară,
Şi-n grab le adunară.
Se priviră în ele, şi cuprin?i de mirare
Văzură adevărul, mulţi însă cu-ntristare.
Dar aflând dregătorii minunea întâmplată,
Porunciră îndată
A se sparge cu pietre ş-a se desfiinţa
Oglindele acelea oriunde s-ar afla.
Multe se sfărâmară, dar ascunseră multe
Acei care porunca nu vrură s-o asculte.
Şi din vremea aceea toţi oamenii frumoşi
Arăt câte-o oglindă acelor urâcioşi.
Elefantul
În vremea de demult, dobitoacele toate,
De împăratul Leu sătule, dezgustate,
Îşi aleseră lor
Un alt stăpânitor,

Pe domnul Elefant, cu nasul învârtit,
Puternic îndestul, dar însă necioplit,
Şi de cap tare, gros, cât vreţi să socotiţi.
Însă ca să puteţi să vi-l închipuiţi,
Mă grăbesc să vă spui
O judecată-a lui.
Noul stăpânitor,
Cât s-a orânduit,
Puse-n slujbă pe boi,
Iar lupu mâncător
Se făcu favorit
Şi ministru la oi.
Vă las să judecaţi,
Câţi miei fură mâncaţi,
Şi câte oi slutite
De fiarele cumplite!
În zadar fac strigare
Oile-mpovărate,
Chip nu e de scăpare,
Şi plângeri necurmate
Ce vin de pe la turme
Răul nu pot să-l curme.
Lupul dar îşi urmează
A sa nelegiuire,
Căci de ce se lucrează
Craiul n-are de ştire;
Ba câte lupul spune
Le ia toate de bune.
A! când o să ne vie
O zi de bucurie,
Zi foarte aşteptată

Şi scumpă în nevoi,
Ca să vedem odată
Pe lupi mâncaţi de oi?
„O! asta nu se poate”,
Zic unii-alţi în lume.
Domnii mei, se pot toate,
Deşi le spui drept glume.
Apoi, ştiţi dumneavoastră
Că oaia este proastă,
Şi că nădejduieşte
Aceea ce doreşte.
Eu cu încredinţare
Am auzit odată,
La o turmă cam mare,
O vorb-aşa ciudată.
Dar cum poci şti ce spune
Oile între ele?
Pentru astă minune
Am cuvintele mele.
Acum, să venim iar la vorba începută:
Văzând bietele oi că toate o să piară,
După lungi chibzuiri s-aleseră o sută
Şi merseră la crai izbăvire să ceară.
Craiul sta ocolit d-o numeroasă curte:
Cerbii cu coarne lungi, urşii cu coade scurte
Alcătuia un ştab vrednic a fi privit.
Un berbece-nvăţat, ce ştia să citească,
Se-nfăţişă smerit şi-ncepu să vorbească:
„Ne rugăm să ne-ascultaţi, craiule strălucit!
Şi să întorci spre noi mila măriei-tale.

Starea-n care ne-aflăm e vrednică de jale,
Pentru că domnu lup, ministru ce ne-ai dat,
În loc a ne păzi, de tot ne-a-mpuţinat.”
Domnul lup, întrebat,
Răspunse cu glas mare:
„Stăpâne luminat!
Nici un cuvânt nu are:
Când le-am năpăstuit?
Când am scos biruri grele?
Eu iau obicinuit
De oaie câte-o piele.
Dar prostimea ciudată
Aşa e învăţată,
Şi făr-a şti ce cere
Va nencetat să zbiere.”
Măreţul elefant, după ce se gândeşte,
Dă de trei ori din cap şi lupului vorbeşte:
„Ascultă – zice – şi ia aminte
La ale noastre crăieşti cuvinte.
Cât pentr-o piele, treacă şi meargă,
Fiindcă singur spui c-ai dreptate.
Dar pentru c-astăzi oaia aleargă
La mila noastră, care mult poate,
O iert; de dajdii fie scutită;
Ale ei plângeri voi să le-ascult;
Şi decât pielea obicinuită
Să nu poţi cere un păr mai mult.”

 POVESTI
 FABULE
 POEZII
 POVESTI AUDIO
 POVESTI VIDEO
 JOCURI DE COLORAT
 PLANSE DE COLORAT
Dumbrava minunata -
Se vede ce soi rau este duduia Lizuca
Doamna Mia Vasilian da noilor sale cunoștințe informații despre
persoana sa c-un aer de tinerețe naiva.
… Acum douazeci și trei de ani, cand a adus-o barza în casa
parinților domniei sale, i s-a pus numele Maria, închipuiți-va !
Cele doua soții de funcționari, proaspat transferați în targul nostru
de guvernul conservator, o ascultau cu interes, facand însa în
sine rezerve personale asupra anilor. Numele li se parea
convenabil.
Un nume destul de frumos, nu-i așa ?
Cum a început însa a îngana cele dintai cuvinte, dumneaei și l-a
schimbat singura. C-o voce muzicala, țuguindu-și buzișoarele,
raspundea totdeauna: Pe mine ma cheama Mia ! Și Mia i-a
ramas numele.
Cineva facea, atunci, observația ca asta dovedește la copila
”simțul muzicii”.
Într-adevar, doamna Mia Vasilian poate marturisi fara sfiala ca e
o muzicanta desavarșita. Toata lumea recunoaște ca dumneaei
are o voce fermecatoare !
De altminteri a și urmat patru ani la conservator. Celebra
Teodorini o iubea si-i prezicea un viitor stralucit. Era vorba, în
familie, sa fie trimeasa la Milano.
Parinții sai erau bogați, aveau moșie mare în Buzau, langa
Leontești. Echipagii, servitori în livrele, guvernante… Cu asta s-a
nascut și a crescut Mia Vasilian.
Adesea, tatal sau, boier Anastase, o lua pe genunchi și-i arata
portretele stramoșilor în rame ovale aurite.
Din stralucirea de altadata i-a ramas cel puțin atata: o creștere
nobila.
În condițiile de odinioara, casatoria cu Vasilian ar fi aparut ca o
mezalianța, caci domnia sa e nascuta Papazoglu.
Avand însa în vedere atatea și atatea lucruri, speculații nefericite,
inimiciții politice, a trebuit sa se resemneze. Totuși, nu se poate
spune, nu-i așa ? ca Vasilian nu-i de familie buna. E dintr-o foarte
buna familie, dimpotriva, boieri moldoveni, însa oricine va
recunoaște ca Papazoglu e altceva, e un nume celebru.
În sfarșit, principalul e ca se simte bine și e fericita. Și Jorj îi
satisface toate capriciile… Altfel nici nu se poate. El e cu
cincisprezece ani mai mare ca ea și a mai fost însurat o data.
I-a ramas și un copil, o fetița care – cum sa spun ? – care e un fel
de ghimpe între ei… un copil, vai ! destul de rau crescut.
Asta aduce puțina umbra vieții lor, nu-i așa ? Caci Vasilian a luat-
o din dragoste. Vazand împotrivirea ei de la început, bietul Jorj
cazuse bolnav.
A trebuit sa cedeze; și la nunta avea o toaleta așa de frumoasa,
așa de eleganta, încat o invidiau toate prietenele.
– Eu sunt cam dificila , încheie c-un zambet dulce doamna Mia
Vasilian, și am gusturi deosebite. Îmi place mai cu sama eleganța
și fineța… Nu înțeleg de ce nu mai aduce cafeaua ! urma ea
saltand din jalț cu vioiciune.
– Lasa mata, madam Vasilian, o potoli cucoana cea mai batrana,
nu te deranja. Trebuie sa vie. Pana atuncea îmi rasucesc țigara…
Mia Vasilian tropai marunțel pana la sonerie și apasa prelung pe
buton, încruntand sprancenele încondeiate negru. Iar cucoana
Emilia, aruncand o privire fugara și cu diferite înțelesuri catre fiica
sa, madam Neicu, deschise poșeta și începu a cotrobai prin ea,
cautand o mica tabachera de argint în care ținea tutun de
calitatea a doua.
Doamna Mia Vasilian, soția cunoscutului avocat din targul nostru,
observase privirea cucoanei Emilia și zambi. I se parea foarte
ciudat, cum o mama așa de înalta și de groasa poate sa aiba o
fata așa de uscata și subțire – ca o ața… Lasca amandoua sunt
urate și fara gust îmbracate. Și au niște palarii… Cum pot niște
femei de condiție sa poarte asemenea palarii ?
Servitoarea, o fetica vie cu mutrișoara de veverița, intra
paturindu-și șorțul alb.
– Ați sunat, cuconița ?
– Ma chère, îi raspunse bland Mia Vasilian, așteptam niște cafele
care nu mai sosesc…
– Îndata, cuconița… Și servitoarea disparu îndarat.
Doamna Mia Vasilian facu doi pași spre fereastra deschisa.
– Frumoasa zi, vorbi ea, totuși mi se pare prea cald. Ne aduce și
șerbetul de portocale îndata. Fetița asta e foarte inteligenta și îmi
cunoaște toate gusturile. Și cu servitorii, draga cucoana Emilie,
trebuie sa știi cum sa te porți.
– În ziua de azi nu mai sunt servitori ca altadata, observa
cucoana Emilia.
Doamna Vasilian raspunse zambind:
– Cu ai mei, eu sunt foarte mulțamita. La mine servitorii se tem
de un singur lucru: sa nu-i concediez…
Madam Neicu își stanse buzele subțiri, ar fi vrut sa raspunda
ceva. Dar se stapani și tacu.
– Cu toate acestea și eu îi schimb destul de des, ce sa fac ? se
tangui nevinovat doamna Vasilian. De unii trebuie sa ma despart.
Mai cu sama pe cei rau crescuți nu-i pot suporta… La mine,
draga madam Neicu și draga cucoana Emilie, nacazurile sunt cu
totul de alta natura. Prea mult n-am a ma plange, dar totuși,
trebuie sa știți ca, la marginea targului acestuia nenorocit, traiesc
niște batrani ridicoli, parinții ”predecesoarei” mele. Nu trecea o zi
și cereau lui Jorj sa le trimeata copila, ca vor numaidecat sa vada
pe Lizuca lor, ca fara Lizuca lor nu pot trai ! Daca bietul copil nu a
a avut parte de o creștere îngrijita, numai batranii sunt de vina.
De-acolo a venit cu niște mutre și cu niște obiceiuri de țaranca,
dragele mele, încat, drept sa va spun, mie mi-i și groaza. Va
închipuiți dumneavoastra ca nu pot pune pe ea o broderie, ori o
panglica ! E de admis ca la varsta ei – are șase ani ! – sa nu
poata face o reverența în fața unor persoane mai în varsta ? Eu
am fost crescuta altfel. Lucrurile acestea pe mine ma horipileaza !
Slujnica cu mutrișoara de veverița se ivi în umbra ușii, purtand
tablaua cu dulceața și cafele.
– Cuconița, vorbi ea delicat, domnu locotenent Micuș Lazar
întreaba daca binevoiți a-l primi.
– Cum nu ? Sa pofteasca; astazi e ziua mea de primire;
dumnealui e totdeauna binevenit ! raspunse doamna Vasilian cu
o voce puțintel mai înalta.
Și saltand în rochia-i foșnitoare, facu doi pași spre ușa. Cand zari
uniforma verde, capul blond și lins și obrazul ras și pudrat al
ofițerului, facu un gest de poftire cu mainile și zambi dulce.
– Domnule Micuș, nu te-am vazut de-un secol, canta ea. Și
tanarul se opri uimit la doi pași, întorcand puțin capul și ascultand
muzica glasului ei.
– Doamna, raspunse el ceremonios, sunt foarte fericit ca nu m-ați
uitat.
Cu calcaile lipite, înclinandu-se, apuca ușor manuța întinsa a
doamnei Vasilian și-i saruta varfurile degetelor. Slujnicuța
așezase pe masuța dintre cucoane tablaua și se întorsese,
privind cu admirație. Cucoana Emilia și madam Neicu stateau cu
lingurițele în mana și nu știau daca ar fi potrivit sa absoarba
șerbetul. În sfarșit, îl înghițira și, pe cand adaogeau apa
trebuitoare, ofițerul se înfațișa și-naintea lor, elegant și solemn.
Schimbul de complimente care urma, mișcarile rotunde, zambirile
și poftirile împraștiara, în salonașul grenat, ca un abur de nobila
uitare și voie-buna. Nimeni nu baga de sama cand se strecurase,
printre scaune, spre tablaua cu șerbet, Lizuca, necazul doamnei
Vasilian.
Era o fetița marunțica, însa voinica și plinuța. Rochița de doc
albastru statea stramba și în chip cu totul nepermis pe trupușorul
ei. Botinuțele îi erau pline de colb și cu șireturile desfacute.
Colțunii cazusera și aratau niște piciorușe parlite de soare, cu
genunchii nu tocmai curați. Capu-i era foarte scurt tuns,
baiețește, și arata în rotunzimea lui felurite bulbucaturi
neregulate. Nasușoru-i mititel ar fi avut nevoie de batista, lucru pe
care-l dovedeau și manecile rochiței. Gura-i era cam mare și
obrajii prea roșii. Nu era deloc frumușica și delicata, duduia
Lizuca. Numai ochii caprii, umbriți de gene negre, aveau în ei
cate-o mica floare de lumina.
Fara sa stea deloc în cumpana și fara sa-i pese de nobila aduare,
Lizuca pași ușor însa hotarat spre masuța cu dulceața și,
înfigandu-și doua degete în chisea, le scoase împodobite c-o
bucata nestatornica de șerbet. Tocmai cand se-ndeletnicea s-o
prinda cu gura și cu limba fara a pierde nimic, slujnicuța o zari și
dadu un țipat.
– Ce-i, ma chère ? se întoarse cu mirare doamna Vasilian.
Dar cand vazu despre ce era vorba, cand înțelese ce contrast și
ce sacrilegiu s-a produs în salonașul sau grenat, sangele i se
ridica brusc în obraji și-i fulgera în ochi.
– Ce înseamna asta, Eleno ? vorbi ea apasat, c-o voce scazuta,
dramatic. De cate ori te-am facut atenta asupra acestor lucruri ?
De ce-ai înlemnit ? Ia-o !… Nu-nțelegi ca, daca o mai vad o clipa,
trebuie sa chemați doctorul ? Ah ! e ceva îngrozitor ! ofta ea cu
deznadejde, întorcandu-se spre musafiri. E zadarnic orice;
zadarnic ! Nu știu ce sa mai fac cu copilul acesta. Uitați-va
dumneavoastra cu ce obiceiuri mi-a venit de la bunicii ei. Eu i-am
spus de multe ori lui Jorj ca copilul acesta e o rușine și o
nenorocire. Chiar de aceea Jorj nici n-o mai trimete la batrani… E
o hotarare pe care nu pot decat s-o aprob !
Cucoanele dadeau din cap c-o adanca înțelegere a lucrului; și
oftara. Domnul Micuș parea nedumerit. El ar fi dorit sa rada. Și-i
parea rau ca de pe fața doamnei Vasilian a pierit lumina.
Dar stapana casei era o ființa fina și înțelegatoare. Cum vazu ca
Elena s-a napustit și a apucat pe copila în gheare ca uliul,
tragand-o în salturi violente și neregulate spre întunericul
antreului, se întoarse spre domnul Micuș cu acel suav zambet pe
care, oricat s-ar sili, nu-l poate avea nici o femeie din targul
nostru.
– Domnule Micuș, zise ea, dupa acest intermezzo, te rog sa
aștepți puțin pana ce ți-oi aduce dulceața de smeura, pe care am
facut-o eu singura ieri.
– Cu aceasta manuța… raspunse ofițerul, înclinandu-se iar și
sarutand unghiile trandafirii.
Ca și cum aceasta galanterie ar fi fost un semnal, cucoana Emilia
și madam Neicu se privira și se ridicara deodata. Împotrivirile,
protestele, explicațiile, zambetele nu ținura prea mult și, dupa
ieșirea celor doua cucoane, în salon se facu un rastimp liniște,
apoi rasuna un ras cristalin, semn ca orice suparare se uita
destul de lesne pe lumea asta…
Duduia Lizuca planuiește o expediție îndrazneața
– Vina-ncoace, gangania dragului ! icnea cu obida slujnicuța,
tragand de o aripa și smucind dupa ea pe Lizuca. Din pricina ta
sa-ndur eu observații și ocari !
Fetița începu a scanci subțire, înțepenindu-se în picioare și
tragandu-se într-o parte.
– Lasa-ma ! Da-mi drumul ! Tu ești o servitoare… Am sa te spun
la tata.
– Da ? Ai sa ma spui ? Și slujnica îi facu vant înainte, ajutandu-se
puțin și cu piciorul. Domnu nu vine degraba acasa și pana s-a
întoarce el, îți spanzuram noi chelea-n baț !
Lizuca facu bot și întoarse o privire de ura pe sub sprancenele
încruntate.
– Așa ? striga slujnicuța; te uiți ca hoții ? Are dreptate cuconița.
Dihanie și soi rau ce ești !
Prinzand iar pe copila de-o poala a rochiței, îi facu ceea ce se
cheama un șurub, rasucindu-i în moalele capului unghia cea
mare și monturile degetelor. Vazand ca Lizuca se stapanește
înca, îi mai facu unul și mai îndesat, și mai în raspar, pana ce
simți sub degetele manii celelilalte carnea tremurand și auzi
lacrimile forfotind în nasușorul cel neînsemnat.
– Mai na și dobanda, vorbi ea razand, ș-o plesni cu palma peste
capul tuns. Sa te duci și sa te-ntorci cand te-oi chema eu !
Lizuca se poticni și se izbi cu capul de perete. Apoi, smarcaind,
își înghiți și-și stapani lacrimile și întoarse iar pieziș spre slujnica
privirea de hoț.
Dar Ileana intrase în cuhne și vorbea subțire și navalnic cu
bucatareasa. Duduia Lizuca putu sa-și usuce în voie lacrimile cu
acea parte a manicilor cu care își ștergea și nasul. Apoi observa,
aproape, pe prietinul ei Patrocle și-i zambi.
Patrocle era un boldei (caine de rasa baset) roșcat, cu picioarele
scurte și strambe și cu capul mare. Între ochii omenești,
sprancenați negru, avea adanci încrețituri perpendiculare și anii și
experiențele vieții îi încarunțisera perii din jurul botului.
Îndata ce vazu surasul duduii Lizuca, se apropie și începu a-i
linge mana, plina înca de șerbet de portocale.
– M-au batut și ieri, ofta Lizuca; m-au batut și azi; ma bat în
fiecare zi…
Patrocle o înțelese ca totdeauna. Dupa ce-i curați mîna se
întoarse pe labele dinapoi, se înalța, s sprijini ușor de pieptul
fetiței și o mangaie, ștergandu-i de pe obraz urma lacrimilor
sarate.
_ Patrocle, îi zise Lizuca; tata nu mai vine de la București și pe
bunici nu i-am vazut de multa vreme. Nici nu ne lasa sa ne mai
ducem pe-acolo. de cand a murit mama, noi petrecem tare rau.
De cand a murit mama, noi petrecem tare rau.
Patrocle scheuna ușor ș-o privi cu ochii lui frumoși, cercuiți cu
aur.
– Într-adevar, raspunse el, petrecem foarte rau.
– Pst ! i-auzi ! vorbi iar Lizuca înalțînd un deget. Mamica rade.
Mamica rade totdeauna. mama noastra nu radea așa…
Fetița ramase cu urechea ațintita, apoi cazu pe ganduri. Și șopti
ușor – catra o umbra vaga, carei aparuse deodata:
– Tata, eu am auzit pe mamica razand în salon cu domnu
Micuș…
Cocoana Emilia și madam Neicu tocmai ieșeau de la vizita și se
îndreptau spre portița de la strada. În trecere, batrana își puse
mana în creștetul copilului:
– Ce ai, fetițo ? întreba ea; ai plans ?
Lizuca respinse mana care o mangaia și privi pieziș și fara
prietenie spre cele doua cucoane. Nu raspunse și se trase la o
parte, urmata de tovarașul ei.
– Copil rau ! declara cucoana Emilia – pe cand madam Neicu
asculta atenta rasul cristalin din salonaș. Deplin înțelese și
facandu-și semne cu ochii, amandoua trecura domol în strada
singuratica, sub copleșitoarea caldura a verii.
În urma lor, în fața casei cu persienele lasate, Lizuca ramase
ganditoare, cu ochii ațintiți și cu sprancenele ușor încruntate. În
preajma-i se desfașurau cateva razoare uscate, cu flori sarace și
ofilite. Globuri de sticla colorata, înalțate în bețe, rasfrangeau
imaginile diforme ale copilului și cațelului.
Duduia Lizuca nu statu mult în cumpana.
– Patrocle, vorbi ea înalțand langa nas aratatorul mainii stangi, eu
nu mai stau aici. Ma duc la bunicii mei.
Cainele o privea ținta.
Fetița se strecura spre cerdacul de dindos, pe unde o scosese
slujnicuța, și trase dintr-un cotlon al ei o hainuța și o bereta de
lana roșie. Se pleca și își ridica colțunii cazuți. Apoi iar ramase
ganditoare.
Stand cuminte pe coada, Patrocle îi urmarea toate mișcarile.
Îndemnat de prevederea stapanei lui, se prelinse, nesimțit și cu
urechile clapauge, spre bucatarie, și se întoarse în scurt, purtand
delicat în gura, numai de o margine, o felie mare de paine alba.
Un glas ragușit rasuna în urma lui:
– Țiba ! turba naibii ! bata-te Dumnezeu sa te bata și n-ai mai
ajunge ! O bucata de lemn suna cu zgomot în cerdac și salta de
cateva ori în capete, pe urmele cațelului. Patrocle întoarse capul,
înțelese ca urmarirea înceteaza și veni cu painea la tovarașa lui.
– Patrocle, de ce duci painea în gura ? întreba razand Lizuca.
– Pentru ca n-am buzunar ! îi raspunse cu ochii cațelușul, foarte
vesel.
– Atunci s-o strangem la mine, s-avem la vreme de nevoie, hotarî
duduia Lizuca; și primind de la Patrocle painea, o așeza cu grija
într-un buzunar al hainuței roșii. Ne mai trebuie ceva, urma fetița,
și pe urma fugim. Ne ducem în lume, la bunicii noștri !…
Lizuca cunoștea toate cotloanele casei. Gasi îndata cenușa de
care avea mare nevoie, umplu cu ochi celalalt buzunar al hainuței
sale și se întoarse spre portița de la strada.
Tarațele, ori faina, nu sunt bune, explica ea. Este o poveste cu
copiii rataciți pe care mi-o spunea bunicuța – ș-acolo se vede ca
iepurii și vulpile lingeau dara de faina și de tarațî și copiii n-au mai
putut cunoaște drumul îanapoi. Ca sa se cunoasca semnele,
trebuie sa presuri cenușa. Hai sa mergem, Patrocle !
– Hai ! raspunse cațelul. Și ieșira amandoi pe portița, pornind pe-
un drum lung și plin de peripeții.
Sfat cu Sora-Soarelui
Vremea era pe la toaca, dar caldura, înca în toi, juca rotind ca
rasfrangerile unei ape tainice pe deasupra caselor adormite. Ulița
se ridica, pustie și singuratica, spre stralucirea asfințitului.
Clopotele începura a bate dulce și trist, de la bisericile targului.
Fetița se opri o vreme în loc, ascultand.
– Așa sunau clopotele și atunci… șopti ea cu ochii duși.
Cei doi tovarași trecura domol pe cararea din marginea uliții pana
sus în deal, la plopii lui Mihalcea. Acolo Lizuca se opri și baga de
seama ca s-a ispravit cenușa.
– Patrocle, ce facem noi acum ? întreba ea pe cațel.
Patrocle își scutura urechile mari și o privi ținta.
– Nu știu, stapana !
Duduia Lizuca zise:
– De aicea trebuie sa apucam pe drumușorul de la stanga. Chiar
și frunzele plopilor se întorc într-acolo. Pe urma avem sa trecem
printre livezi și prin dumbrava Buciumenilor, și îndata dam de
casuța bunicilor. Daca am ispravit cenușa, mergem pana acolo și
înapoi nu ne mai întoarcem. Acolo nu ne bate nimeni și bunicuța
are sa planga și are sa se bucure ca am venit. Pe tine te dor
picioarele, Patrocle ?
– Nu.
– Nici pe mine. Hai sa mergem. Uite, Patrocle, pe aicea drumul e
mititel și îngust da-i mai frumos decat în targ. Și la dreapta și la
stanga s-au adunat papușoi. Se mișca și suna ca niște sabii. Dar
eu nu ma tem. Ei ne îndeamna înainte și ne pot apara de multe
jivine rele. Vezi tu ? Papușoii au și împarateasa, Patrocle. O
floare mare și mandra: bunica zicea ca o cheama Sora-Soarelui.
Sa ne oprim aici, langa ea. Ce mai faci mata, Sora-Soarelui ?
Floarea cu coroana aurie se clatina lin spre copila, la adierea
vantului.
– Îmi pare bine ca te gasesc înalta și frumoasa, urma Lizuca. Noi
ne ducem la bunicuța și la bunicul.
– Foarte bine, aproba floarea-soarelui.
– Caci acasa nu mai putem sta. Tata a batut din picior la bunici și
nu ma mai lasa la danșii. Și cand era tata acasa, mamica se
sfadea cu dansul: țipa subțire, cerea sa vanda livezile și padurea.
Tata nu voia și zicea ca sunt ale mele, ramase de la mama. Iar
mamica tropaia marunțel i se uita holbata și a cazut pe scaun
leșinata; și tata a sarit și a stropit-o cu apa. Pe urma tata s-a dus;
iar mamica ma tot batea, dar eu nu plangeam. Ma strecuram la
Patrocle, în cușca lui, și stam acolo ascunsa și ma gandeam la
mama, care s-a dus i nu s-a mai întors. Mama mea a murit, Sora-
Soarelui !
Floarea lasa sa cada deasupra copilei doua petale ca niște fluturi
de lumina și clatina întristata din cap.
– Așa-i ca pe aici e drumu la bunicii mei ? Atunci hai sa mergem,
Patrocle, ca altfel întarziem.
La doi pași de duduia Lizuca, cațelul scurma repede cu o laba un
mușuroi de furnici, apoi își varî botul în el, mirosind. Îndata
începu sa scuture din cap și sa pufneasca, țopaind la dreapta și
la stanga.
Lizuca începu a rade.
– Vezi, Patrocle, daca nu le dai pace, ele te mușca. Stai cuminte,
sa ți le iau de pe bot și sa le dau drumu în iarba. Nu știi mata ca
aici este și împarateasa furnicilor ? Și daca o scapam de
primejdii, ea ne da un fir d pai; și cand avem nevoie de dansa
îndata vine sa ne ajute, cu toate furnicile ei. Așa. Uite paiul Hai sa
mergem. Ramai sanatoasa, Sora-Soarelui.
Unde s-a aratat Sfanta Miercuri
Coborara printre livezi, unde adiau miresme calde de cimbrișor și
ceara. Garduri foarte înalte de nuiele, cu streașina de spini, se
ridicau la dreapta și la stanga. Și salcii batrane, cu forme ciudate,
își mișcau domol pletele argintii. Lizuca știa ca salciile acestea
sunt oameni și dihanii, înțeleniți din vremuri vechi de o vraja. Le
privea cu sfiala și le asculta cum ofteaza și cum șoptesc.
Drumul celor doi tovarași mai întarzie o vreme langa o adunare
liniștita de ganganii marunte și roșii, punctate cu negru.
– Patrocle, acestea-s vacile Domnului, zise fetița.
– Știu, dar haide sa mergem, ca acuși asfințește soarele,
raspunse cațelul.
– Mergem, Patrocle, nu te supara. Uite, pe coasta de dincolo, se
vede dumbrava. Acuși ajungem.
Era în juru-le tacere și singuratate; ș-o lumina dulce se cernea
printre crengile salciilor. Nu se auzea nici latrat de cane, nici
chemare de pasare. Parca intrasera în ținutul unui basm…
Deasupra, departe, se pleca cerul albastru spre dumbrava,
curgand ca o apa; ș-o împarateasa pajura plutea pe talazul acela,
cu aripile neclintite.
Dar deodata, la o cotitura, rasari ca din pamant o baba marunțica
și mohorata, cu ochii mititei și nasul coroiat. Venea înct spre cei
doi tovarași, sprijinindu-se într-un toiegel alb. Patrocle ciuli o clipa
urechile, marai ușor, apoi ramase cuminte langa Lizuca.
La doi pași de copil, batranica se opri și deschise o gura fara
dinți, cu buzele uscate și supte. Întreba clatinand din cap:
– Așa-i ca te duci la bunicuța ?
Lizuca o privi uimita. De unde știa batrana ca ea și cu Patrocle se
duc la bunicuța ? Apoi înțelese și zambi:
– Așa-i ca matale ești Sfanta Miercuri ? vorbi ea fericita. Pana
acuma nu te-am vazut niciodata, dar acuma te cunosc. Unde ți-i
cațelușa cea cu dinții de fier și cu maselele de oțel ?
Sfanta Miercuri raspunse, zambind:
– Am lasat-o acasa, sa-mi pazeasca gospodaria.
– Da ? îi raspunse Lizuca. Noi nu ne temem de dansa, ca suntem
oameni buni. Sarut mana, Sfanta Miercuri, acuși asfințește
soarele și Ptrocle se teme sa nu întarziem.
– Du-te, puiu babei, îi raspunse batrana punandu-i mana în
creștet. Mata ești o copilița orfana și nacajita.
Cei doi tovarași trecura înainte. Sfanta Miercuri ramase o clipa
uitandu-se dupa ei. Parca statea în cumpana, nehotarata. Apoi
apuca la deal și, cu destula greutate, trecu parleazul unei gradini.
Lizuca și Patrocle grabira pasul. Livezile ramasera în urma și ei
ajunsera în fundul vaii, la o punte de lemn și la un parau care
clipea și galgaia prin ierburi și printre maluri înalte de huma.
Broaștele, care stateau de paza la punte, sarira în apa, una dupa
alta. Lizuca se opri, cu inima batand; apoi, vazand ca Patrocle
ramane nepasator, înțelese ca nu-i nici o primejdie.
– Eu, cu Patrocle, nu ma tem de nimica, murmura Lizuca și trecu
puntea.
Vazu o clipa în apa o fetița fantastica și un cațel ciudat. Și fara sa
se mire prea mult, intra în iarba dumbravii.
Mesteceni, plopi și ulmi se ridicau la deal pe costișa, cu ramurile
încurcate și neclintite în valvoarea asfințitului.
De acolo de sus, curgea parca pe sub ramurile arcurilor un
paienjeniș de ape trandafirii. Și în tacerea poienițelor, pe un gheb
de padureț batran, o ciocanitoare vesti sosirea drumeților.
Ca și cum erau așteptați, pasarelele marunte aparura leganandu-
se pe varfuri mladioase de sanger. Priveau pe Lizuca cu ochișori
ca varfuri de ace și-o întrebara toate deodata ce cauta în
împarația lor.
Însa Patrocle era acolo.. Ridicandu-se pe picioarele de dinapoi,
hamai la ele de doua ori și le amenința cu laba.
Razand marunțel, pasarelele se facura nevazute. Dar în furca
unui mesteacan aparu alt stapan al locului: un mierloi mirat, care
se uita fetița cand cu ochiul drept, cand cu cel stang. Era negru și
cu ciocul galben. Și cu mare îndrazneala striga înspre Lizuca, cu
glasușoru-i de fluier:
– Chiorchioșeto hai !
”E cam obraznicuț dumnealui…” gandi Lizuca. Și-l întreba cu
blandeța:
– Ce ți-am facut eu matale, de spui ca-s urata și încrucișata ? Eu
sunt o fetița necajita și ma duc la bunicii mei.
Mierloiul sari pe o crenguța mai apropiata, privi bland pe fetița și
ciripi moale în gușa:
– Lizuca… Lizuca…
Fetița începu a rade. Patrocle se napusti asupra mesteacanului și
mierloiul sageta prin paienjenișul de aur spre tainițele dumbravii.
Duduia Lizuca gasește gazda buna în dumbrava
Îndata ce soarele scapata dupa culme, luna, alungata de pe
taramul celalalt, ieși în rasarit în marginea dumbravii.
Niciodata Lizuca nu vazuse luna așa de aproape și așa de mare.
O neliniște i se furișa în suflet. Spre asfințit, în fundul padurii,
clipeau înca fire de jar sub spuza; într-acolo se strecurau pe
nesimțit cele din urma pasarele, dandu-i buna-sara. Și cu toate
ca spre rasarit se înroșea luna și creștea lumina peste pacla
ogoarelor, în padure o umbra tainica și deasa se întindea,
izvorand din vai și cotloane necunoscute.
Lizuca se simțea puțintel înfricoșata.
– Ce ne facem noi, Patrocle ? întreba ea pe cațel. Drumul nu se
mai cunoaște.
Prin ușoara întunecime viorie, cațelul îi atinse mainile cu botul și
o privi amical. Cu Patrocle langa dansa, n-avea de ce se teme.
Asta o vedea foarte bine duduia Lizuca.
– Patrocle, îi zise ea, eu știu ca tu ești cațel vrednic și viteaz; dar
ce ne facem noi daca ne-om rataci în padure ? Acu ar fi bine sa
cioplim o toaca de lemn de tei și s-o aninam într-un varf de
copac. Cand bate vantul, toaca suna și bunicii ne cauta și ne
gasesc. Dar nu putem face toaca, pentru ca n-am luat cuțit de-
acasa.
– Se-nțelege, raspunse Petronela, fara cuțit nu facem nici o
isprava.
– Atuncea ce-i de facut ? Iaca, în cer, Dumnezeu a aprins
lumanarile, dar cararea tot nu se zarește. Așa nu putem sta. Eu
zic sa cautam un culcuș.
– Ăsta-i lucru prea ușor, raspunse Patrocle.
– Bine; atuncea hai sa mergem. Dar cui putem cere noi gazduire
într-o noapte ca asta și în așa singuratați ?
Cațelul porni înainte, adulmecand prin iarba. Copilița baga de
seama ca de-o parte și de alta a cararii florile își plecasera
capetele și dormeau. Într-un colț de umbra îi aparu o luminița.
– Acolo trebuie sa fie o casuța pentru noi, murmura duduia
Lizuca.
Apropiindu-se de lumina licuriciului, cunoscu ca se afla langa o
scorbura de rachita batrana. Pletele lungi ale ramurilor cadeau
catre ea și se clatinau alene.
– Asta-i o casa foarte buna, mormai Patrocle.
Atunci Lizuca își ceru voie de la rachita:
– Matușa rachita, șopti ea cu sfiala, ne dai voie sa intram în casa
la mata ?
Rachita o mangaie lin și îi dadu drumul în scorbura.
– Aicea-i foarte bine, Patrocle, grai fetița, cuibarindu-se. Vad ca
este saltea și pernuța de mușchi. Ma învelesc cu paltonașul și-mi
pun bereta în cap și pot dormi împaratește. Uite, este loc și
pentru tine.
Cațelul intra și el în scorbura, pe fereastra, și se ghemui langa
copila.
Lizuca începu iar a vorbi încet:
– Patrocle, eu cred ca nu trebuie sa ne temem de mama padurii.
Aici îs locuri curate… Sfanta Miercuri sta aproape. Știi de ce ma
tem eu ?
– De ce te temi ?
– De bursuc. Am auzit ca bursucu-i foarte rau.
– N-are decat sa vie, mormai cu dispreț Patrocle; am eu ac de
cojocul lui ! Chiar în clipa aceea, Lizuca dadu un țipat. O umbra
rasarise într-o dara de raze, țupaind catre scorbura. Din cand în
cand se oprea, se înalța și mișca doua coarne lungi și drepte.
Lizuca abia putu sa îngane cu spaima:
– Iaca bursucu, Patrocle !
C-un latrat scurt, Patrocle se și repezise. Cornițele fantasmei
cazura. Lizuca o mai vazu numai o clipa prabușindu-se naprasnic
spre tufarișuri.
– Știu eu ca Patrocle nu se teme de nimica ! zambi ea.
Se auzi glasul cațelului țahnind rasunator în padure.
– Patrocle, striga fetița; nu ma lasa singura. Și scoțand capul din
scorbura, duduia Lizuca aștepta, în tacerea cuprinsului,
întoarcerea tovarașului ei. Îl auzi într-un tarziu venind: tip-tip. Intra
gafaind și se cuibari langa ea. Apoi mormai nemulțamit:
– N-a fost decat un iepure !
– Grozav se temea de mata ! îi zise Lizuca cu admirație,
mangaindu-l. În dumbrava se facuse deplina tacere și un
întuneric tainic, prin care totuși ochii vedeau cu ușurința. În
tacerea aceasta, un greieruș începu sa țaraie melancolic,
aproape. Lizuca îl asculta, atenta.
– Canta frumușel, șopti ea.
– Da, dar nu prea ma lasa sa dorm, mormai Patrocle.
– Nu știu de ce, dar mie nu mi-i somn deloc. Așa-i de frumos și
de bine… Eu n-am cunoscut niciodata dumbrava asta. acum vad
ca-i o padure ca-n poveștile pe care mi le spunea mama… Nu
mai suna greierul. A tacut.
– A facut foarte bine, îngana somnoros Patrocle.
Tacu greierușul. Dupa el o privighetoare își umfla de cateva ori
glasul, pe un varf de smicea într-o raza de luna.
– Asta ce-i ? întreba cu mirare fetița. Patrocle nu-i raspunse.
Dumbrava ramase iar tacuta în fumul ei de lumina, ca într-un vis.
Și duduia Lizuca înțelegea ca în farmecul acela are sa se-
ntample ceva deosebit. Și aștepta cu inima batand și cu ochii
ațintiți.
Și deodata clipira candele verzi de licurici în doua șiraguri și vazu
pajiștea de flori deschisa catra un parete de stanca, între doi
mesteceni batrani. În lumina verzie, fara zgomot, o ușa de
cremene se mișca și se dadu la o parte, și din întuneric de
peștera aparu minunata aratare. Erau niște omușori mititei, numai
de doua palme de la pamant. Le luceau fețele și ochii de zambet.
Fetița voi sa-i numere.
– Nu se cade sa ne numeri ! se auzi o voce subțirica. Sa știi ca
suntem șapte !
Și duduia Lizuca nu-i numara; și știa ca sunt șapte prichindei. Și
veneau încet catra ea prin dumbrava fermecata, printre candelele
licuricilor; și parca ei singuri straluceau de lumina.
În frunte pașeau un batranel și-o batranica, cu plete albe și cu
obrazurile rumene, îmbracați în straie de mușchi. Dupa ei , patru
prichindei cu barbi carunte purtau un patuț de mlaja, împodobit cu
cicori și sulcina. Și pe patuțule acela, pe un tronișor de piatra, sta
o domnița mai pitica decat toți și balaie ca graul. Avea pe cap
cununa de maci salbatici și era îmbracata într-o haina lunga de
culoarea pietrei de rubin.
Inima duduii Lizuca batea tot mai tare.
– Va cunosc, șopti ea cu nespusa fericire; v-am vazut la bunici
acasa, într-o carte veche, pe care o citea mama cand era ca
mine.
Aici s-arata cine sunt prichindeii
Batranii se oprira și barboșii lasara încet pe pamant patuțul de
mlaja. Domnița sari sprintena de la locul ei și ieși înainte. Apoi,
fara nici un zgomot, cu toții se așezara pe iarba în fața scorburii.
Domnița sta între batranei; și cei patru cu barbi carunte, îndarat.
Își ridicara o data cu toții capetele și privira ținta șa fetița, cu ochii
lucind ca niște nestemate.
Întai începu a vorbi Domnița, cu un glasușor de pasarica.
– Duduie Lizuca, așa-i ca-ți plac sfaturile și poveștile ?
– A, da, raspunse copila învaluita de o caldura placuta. Spunea
mama ca fara povești viața omului ar fi trista și sarbada.
– Noi știam ca ai sa vii la noi vorbi iar Domnița. Am pus de
panda, la marginea padurii, pe țancul pamantului și, cand te-a
primit rachita în casuța ei, el s-a coborat în peșterile noastre și
ne-a dat de știre. Noi ieșim de multe ori noaptea și petrecem cu
vietațile care fug de om. mie-mi pare foarte bine ca ai venit în
noaptea asta. Am trimes un iepure sa deie de veste în toate
parțile ca ieșim în lumina lunii. Noaptea, dumbrava asta este o
împarație fermecata pe care oamenii de rand n-o pot niciodata
cunoaște.
Luand în degetele-i fine o varguța alba, subțire ca o iglița,
Domnița prichindeilor facu un semn de amenințare spre parau. Și
deodata Lizuca vazu în locul punții de lemn arcuindu-se peste
malurile negre un podișor de argint cu parmaclac în filigrana. Și
șopotul apei începu a s-auzi ca un cantec moale sub rachita.
Domnița facu alt semn și lumina lunii începu a curge în poieni ca
o ploița. Iar pe carari, printre ierburi și flori, începura a sosi
jivinele dumbravii. Erau iepuri mari care-și mișcau urechile și
mustațile, și guzgani roșii cu priviri viclene, și popandoci care
faceau semne cu labuțele. Și peste podul de argint trecu greoi
bursucul. Și ridicand cuminte cararuia pana în fața adunarii, se
ridica în doua labe, se ploconi, apoi începu sa joace ca un
ursuleț. Duduia Lizuca se minuna cum o ființa așa de închisa și
de ursuza ca bursucul poate sa joace și sa fie vesela. Pe
deasupra tufișurilor prinsera a falfai, cu aripi de puf, paseri
necunoscute. Și prin lumina treceau ganganii negre, caradaște
mari și fluturi de noapte. Și privighetoarea porni iar sa cante
nevazuta.
– Așa venim noi aici și petrecem, zise iara domnița. Oamenii
dorm și nu știu nimica.
Ceilalți prichindei începura a rade.
– Noi, vorbi batranelul, demult am desparțit viața noastra de a
muritorilor. Demult, foarte demult, traiam și noi la lumina zilei, și
cand au început a se înmulți oamenii și au patruns în locurile
noastre, a fost un batran al nostru carele a vrut sa traiasca în
pace cu ei. Îl chema Statu-Palma și era morar. Avea o moara
mititica la apa Moldovei și macina foarte bine și frumos graul
oamenilor. Dar muritorii, fiind proști și rai, n-au lasat sa traiasca
langa ei asemenea meșter fara pareche. Cand stateau la foc
langa moara și beau o bautura galbana din sticle lucii, nacajeau
pe batranul nostru Statu-Palma, îl trageau d barba și-l radeau ca
are un trup așa de marunțel.
Într-o zi morarașul s-a suparat foarte. A sfaramat pietrele cu
ciocanul și a ridicate pentru totdeauna stavilele de la opust. Și
lasand moara moarta și pustie, a încalecat pe iepurele lui cel
batran și a fugit departe de oameni în locuri singuratice. De
aceea batranului aceluia de atunci nu i-au mai fost dragi oamenii.
Din singuratatea lui ieșea adesea la drumul mare, la vaduri de
ape ori la hanuri vechi și, la înserat, apropiindu-se de focurile
pamantenilor și de sfaturile lor, facea felurite pozne vrednice de
mirare. Au oamenii despre ispravile lui multe povești ciudate.
Atunci, dupa ce s-a lasat de morarit, batranul ne-a îndemnat pe o
sama dintre noi sa venim aici în dumbrava de la Buciumeni.
Batranelul tacu o clipa. Duduia Lizuca baga de sama ca toate
jivinele, ganganiile și paserile stateau ca de marmura în lumina,
ascultand.
– Și unde-i el acuma ? întreba ea cu sfiala.
– Cine ? Statu-Palma ? El demult s-a tras pe taramul celalalt și
nu-i mai place sa vie în lume.Acu-i batran și slab. Și s-aduna din
cand în cand acolo și sta de vorba cu Stramba-Lemne, Sfarma-
Piatra și alți uriași din stravechi timpuri. Prea mult nu petrece cu
ei, caci uriașii sunt cam greoi la minte, destul de urați, nepoliticoși
și lacomi. Uriașii, dupa ce au ajutat candva pe Fat-Frumos sa
omoare pe balauri și pe zmei, nu mai au ce face alta decat sa
treaca în întunericul cel veșnic. Statu-Palma își așteapta și el din
veac în veac sfarșitul. Cateodata e trist, gandindu-se la moarte.
deși viața noastra-i lunga și ne numaram anii cu miile și am putea
fi fara sfarșit, vad ca ne vine și noua vremea. Așa, într-o zi, are sa
moara batranul. Și cum oamenii iubesc tot mai puțin poveștile și-i
uita lesne prietenii, nu va trece mult și avem sa închidem și noi
ochii. Și peșterile au sa ramaie de-a pururi închise.
Duduia Lizuca simți lacrimi în ochi.
– Asta nu se poate ! șopti ea. Daca va duceți dumneavoastra, ce
fac eu ?
Batranica începu deodata a lacrima și a suspina.
”Întocmai ca bunicuța”, se gandi Lizuca.
Ceilalți prichindei zambira. Batranelul se apleca și puse mana pe
fruntea copilei.
– Fii liniștita, Lizuca, pentru ca noi nu te lasam. Numai asta-
primavara a fost în primejdie dumbrava. Mulțamesc lui Dumnezeu
c-am scapat.
– Ce-a fost asta-primavara ? întreba copila.
– Nu-ți aduci aminte ? tatal tau a venit la bunic și a cerut sa
vanda dumbrava, caci are nevoie de bani.
– Da, da, da ! își aduse aminte Lizuca. Multa vreme l-a nacajit și
l-a îndemnat mamica sa vanda dumbrava. Da nici eu, nici
Patrocle nu voim. Și nu vrea nici bunicul.
– Apoi da; batranul n-a vrut cu nici un preț și se suparase grozav
și striga ca asta nu se poate. Ca asta-i padurea fetiței.
– Și a noastra ! adaoga subțirel Domnița.
– Iar daca razașul ar fi fost slab, urma prichindelul, și ar fi lasat sa
omoare padurea, atunci izvoarele ar fi secat, iarba s-ar fi ofilit, s-
ar fi daramat stancile și noi ne-am fi nevoit sa pribegim în cine
știe ce pustietați.
– Așa-i ca aici e mai bine decat în alte parți ?
– Da. Noi ne-am deprins cu dumbrava aceasta de cand ne-a
adus aici Statu-Palma. Avem tainice peșteri sub deal și traim în
ele viața liniștita. Vara, ieșim adesea, ca acuma, și petrecem. Și
cand începe a cadea frunza și a se pustii padurea, ne închidem
în tainițe și așteptam sa treaca iarna. Din cand în cand ajunge
pana la noi glasul vijeliilor, departat și stins ca o plangere. Noi
dormitam pe paturi de cetina și mușchi, ori stam treji în capul
oaselor și șoptim povești; și ne aducem aminte de întamplarile
verii trecute. Din bagdadia peșterii coboara lumina sidefie a
stalactitelor, și-n funduri se vad licarind izvoarele fara moarte. O
data pe zi, în talgerașe de scoici, ospatam alune și merișoare de
macieș. Și bem apa curata din degetare de ghinda. Noi nu
suntem lacomi și ne mulțumim cu foarte puțin. Și așa așteptam
cu bucurie vremea cand pocnește gheața paraului și suna
șuvoaiele ca o muzica a primaverii. Atunci, în cea dintai noapte
cu luna plina, deschidem peștera și ieșim sa vedem în poieni
viorelele, toporașii și ciuboțica-cucului.
Povestea cu Zana închipuirii
Batranelul se opri și duduia Lizuca privi în juru-i. Vazu cum toate
jivinele și paserile s-au întors cu ochii lucind catre Domnița și
înțelese ca toate așteptau și de la dansa o poveste. Și se bucura
nespus. Observa apoi ca bursucul se așezase cu botul pe labe,
cuminte și bland, sclipind din cand în cand din ochii lui de jaratic.
Patrocle scosese și el capul din scorbura și se uita la toate, însa,
fiind cațel nazdravan, nu se mira de nimic.
– Știu și eu o poveste, canta Domnița cea mititica și balaie, da-i
veche tare, de pe cand dumbrava Buciumenilor ținea una cu alte
multe dumbravi, pana la munții cei mari. Pe-atuncea satele erau
puține și cetațile unde și unde cate una. Și prin codri umblau
zimbri și pe ape paseri mari, care acuma s-au dus la marile de
gheața. Și-n sate salașluiau oameni buni care credeau în
împarația noastra, a minunilor. Iar în cetați traiau, ca și acuma,
învațați mari, care nu credeau.
Și așa, în aceasta dumbrava frumoasa și veche, s-a zvonit cum
ca s-ar fi afland o zana cu na-a mai fost, subțire și alba, cu ochii
albaștri, cu parul de aur pana în pamant; și frumusețea ei astfel
era încat veneau și urșii cei batrani din munte, și mistreții, ca sa-
ngenuncheze înaintea ei. Și cand ieșea în întunericul poienilor,
se facea în juru-i soare și izvoarele susurau mai dulce.
Și la șezatori în sate, baieții și fetele vorbeau despre dansa ca
despre minunea minunilor. Aflasera ei veste de la codri, de la
vant și de la ape; ca de vazut înca n-o vazusera.
S-a dus faima acelei zane cu parul de aur peste noua mari și
noua țari. S-a auzit și rin cetați dspre dansa. Și s-au gasit feciori
de crai care au luat armele și au încalecat și au venit cu oșteni,
sa cuprinda padurile și sa gaseasca pe zana. La venirea lor s-au
împraștiat caprioarele, s-au ridicat la cer paserile; dar zadarnic au
cautat și au rascolit sihlele, caci n-au gasit nici pe zana, nici
palatul.
Dar vorbele și poveștile tot umblau prin lume. Și s-a gasit un Fat-
Frumos dintr-o cetate de departe, care, auzind despre zana și
despre frumusețea ei, s-a ridicat și el și a venit cu toți ai lui.
Iar el credea în zana aceea. Și cum a intrat singur în poieni, la
vreme de sara, și a prins a canta dulce dintr-un fluieraș de os,
zana i s-a înfațișat îndata langa izvoare, i-a zambit și i-a vorbit
astfel:
– Fat-Frumos, tu ai crezut în mine și m-ai avut în sufletul tau, de
aceea, cand m-ai chemat, eu am venit. Și de acum dragostea
mea are sa-ți încalzeasca viața, și nacazurile tale vor avea
rascumparare, și îți voi aduce florile mangaierii în ceasul morții.
Fat-Frumos o asculta fermecat. Glasul ei era patrunzator și suna
ca o struna de aur.
Cand a facut un pas spre dansa, ea a ridicat degetul și l-a oprit:
– Sa vii și maine-sara, i-a zis ea zambindu-i.
Și el a venit și în alte dați, cand amurgul umple poienile de taina.
Și era fericit cum n-a fost nimeni altul pe pamant.
Iar curtenii lui și vracii, calcandu-i pe urme și voind sa cunoasca
și ei pe zana cu parul de aur, nu vedeau la izvor decat pe Fat-
Frumos singur. Și ei nu credeau în împarația minunilor și au
început a vorbi ca nu este nici o zana în dumbrava. Și i-a auzit
Fat-Frumos și s-a mirat de cuvintele lor.
– Fat-Frumos, i-a vorbit atunci, cu îndrazneala, un vraci carturar.
Voim sa cunoaștem și noi adevarul. Cere-i zanei inelul și ada-ni-l
dovada despre ființa ei.
Și sara, la izvor, Fat-Frumos i-a cerut zanei inelul.
– Acesta-i lucru pamantesc, i-a raspuns ea zambind, eu nu port
podoabe deșarte, dragostea mea prețuiește mai mult decat
nimicurile muritorilor.
Aducand Fat-Frumos acest raspuns, vracii i-au dat un foarfece și
l-au sfatuit sa taie în ascuns o șuvița din parul de aur.
Și-n alta sara gasind vreme potrivita, Fat-Frumos a taiat o șuvița
de aur și a ascuns-o în san. Apoi, dupa ce s-au întors și s-au
strans învațații, cand a vrut ca sa scoata dovada, n-a mai aflat
nimic langa inima.
Adunandu-se mare sobor de învațați și vraci împrejurul lui Fat-
Frumos, au deschis carți, au întins pergamente, au ținut cuvantari
lungi și au dovedit deplin ca-n dumbrava noastra nu este nici o
zana și totul nu-i decat o bolnava închipuire.
Atunci Fat-Frumos, crezandu-i, a încalecat și s-a întors cu mare
alai la împarația lui. Dar era înnegurat și cu inima mahnita și
multa vreme dupa aceea statea și se gandea ca la ceva pe veci
pierdut; dar icoana cea minunata de altadata nu-i mai lumina
negura ceasurilor. Și a murit cu sufletul uscat și batran ca al
tuturor oamenilor. Și în clipa morții nu i-a adus nimeni floarea
mangaierii.
Ci oamenii cei saraci și proști, care au ramas în ținuturile noastre,
au urmat sa creada în zana cu parul de aur. Din cand în cand o
vedeau în amurg, langa izvoare.
La hotarul Împarației minunilor
Batranica începu iar a plange și suspina ușurel:
– Domnița noastra a spus o poveste foarte frumoasa, pe care eu
demult o uitasem.
Duduia Lizuca își întoarse privirile spre barboșii cei carunți și-i
vazu stand neclintiți ca niște stane.
Întreba pe batranel aratandu-i cu degetul:
– Da ei nu spun nici o poveste ?
Ochii barboșilor sclipira toți odata spre ea, ca niște frunze de
plop. Buzele lor rumene zambira în barbi.
– Nu, raspunse batranelul, ei nu prea au vreme sa se gandeasca
la povești, caci sunt meșteri fauri. Ei ies rar în poieni.De obicei,
ziua și noaptea, bat cu ciocanele pe nicovale, în cotloanele lor,
unde arde foc nestins. Acolo bat aur și argint și fauresc scule. Și
scot, din tainițele numai de ei știute, pietrele nestemate. Și aduna
comorile pe care le-au îngropat în pamant oameni de demult. Și o
data pe an, în noaptea lui Sfantu Ion de vara, scot din peșteri
pulberile de aur și le împraștie pe vant. Și atuncea se deschid
sanzienele, primesc pulberile și înfloresc așa de frumos. Tot în
noaptea aceea se vad arzand comori și ei le cauta scurmand
pamantul cu cazmaluțele. Dar lucreaza așa de tainic și de iute,
încat oamenii nu-i vad niciodata.Batranica își șterse din nou
lacrimile.
– De ce plangi iar mata, bunicuța ? o întreba domnița.
– Mi-am adus aminte și vreau sa spun și eu o poveste, raspunse
cu glasușor moale babuța. Este aici în vale, nu departe de
dumbrava, o casuța de razaș. Și traiesc în casuța aceea oamenii
de multa vreme. Sunt întai tineri, pe urma îmbatranesc și se duc
pe o neîntoarsa cale. Și se ridica cei tineri și-mbatranesc și ei. Și
mie mi-s dragi și ma duc de multe ori la ei, sara, de ma uit pe
fereastra în casa. Dar într-un rand, am vazut sub icoane și sub
candela o femeie tanara și alba, cu ochii mari, și langa ea sta o
copilița, și femeia o mangaia și vorbea așa:
– Draga maicuții, tatal tau ma uita și ma lasa, și eu mult n-am sa
mai traiesc. Cand eu n-oi mai fi, tu sa nu langi și sa nu-ți uiți
jocurile. Cand vei vrea sa ma vezi, sa fii singura. Atunci sa te
gandești la mine și eu voi veni. N-am sa fiu decat o umbra, totuși
te voi mangaia și te voi îmbrațișa.
Inima Lizucai izbucni pripit în piept.
”Așa a vorbit cu mine mama într-o sara !” gandi ea închizand
ochii. Batranica asta era atunci la fereastra și se uita la noi.
În inima parca-i picurau lacrimi.
Prichindeii o crezura adormita.
– Copila adoarme, zise batranelul: ce facem noi acuma ? Aici n-o
putem lasa, caci în zori vine vant rece pe vagauna paraului, îi
înțeapa obrajii și îi ofilește ochișorii. La noi în peșteri n-o putem
duce. cand s-a trezi, poate sa-i fie frica; și, ziua, țara noastra a
minunilor n-are ieșire în lume.
– Atuncea, vorbi cu sfiala babuța, s-o ducem la pamantenii de pe
coasta, în casuța de care am vorbit.
– Gandul tau e bun și cuminte, bunicuța… încheind zambind
Domnița.
Duduia Lizuca deschise ochii. Acuma vedea soborul de langa
scorbura mai îndepartat, ca printr-o sticla fumurie. Domnița facu
semn cu varguța-i subțirica. Unul din prichindeii carunți se ridica
și trase de la brau un ciocanel de argint. Apoi alese cu graba un
clopoțel cu pai înalt și, așezand în cupa florii un licurici, porni
repede cu faclioara aceea spre rapa paraului. Luminița luci în
negura vaii, apoi sui coasta dimpotriva. Aparea și disparea printre
tufișuri. Dumbrava parca înghețase în tacere, ca într-un cristal.
Peste parau se auzi deodata limpede ciocanelul de argint, batand
de trei ori în fereastra pamantenilor.
Faclioara se arata iar în negura paraului. Și prichindeii ramași,
ridicand soborul de sub rachita, zambira cu prietenie duduii
Lizuca și se trasera iar spre peștera lor fermecata. Ușa tainica se
deschise la apropierea lor, apoi se închise nesimțit în urma-le.
Licuricii se stansera. Jivinele se trasera în întunecimea tufelor.
Paserile falfaira spre stele. Și Lizuca, cu ochii închiși, auzi langa
ea pe Patrocle latrand cu manie de trei ori. Glasul lui umplea de
rasunet noaptea și dumbrava.
Alt glas de cațel, mai subțire și mai departat, îi raspunse. Și
Patrocle hamai iar de trei ori.
Ca trezita dintr-un somn, duduia Lizuca vedea din scorbura ei o
lumina tremuratoare mișcandu-se în negura vaii. Auzi glasuri.
Cațelul, zvacnind de langa dansa, se repezi cu larma spre lumina
straina.
Înfricoșata și totuși cu credința în prietinul sau, Lizuca aștepta și
tremura de raceala nopții.
În zvonul celor doua glasuri de caței, umbre viorii se apropiara.
La lumina roșcata a unui felinar, fetița vazu nelamurit doi batranei
care semanau cu cei din peștera. Și se mira, caci semanau și cu
bunicuții ei.
Se simți purtata pe brațe. Ecourile latraturilor cazura rotindu-se în
vagauni. și somnul miezului nopții îi amorți deplin trupușorul
obosit.
Bunicii aveau livada și albine
Cand deschise duduia Lizuca ochii, se vazu într-o chilioara alba
și într-un patișor curat sub poclazi. Pe fereastra deschisa navalea
soarele. Perdeluțele de borangic falfaiau lin și boarea dimineții
mana pana la copila murmurul prisacii și miresme de matacina și
isop.
Icoana și candela luceau sus în colțul rasaritului. Lizuca le
cunoscu. Era în casuța bunicilor ei. Se odihnise în patișorul în
care crescuse și dormise și odinioara și maicuța ei, care acuma
nu mai este.
Și deodata chema în gand pe moarta. Și, închizand ochii, o vazu
ca totdeauna, vorbindu-i bland, cu obrazul palid și cu ochii mari. Îi
primi pana în inima mangaierea. Și ofta încet. Deschizand iar
ochii, îi paru bine ca a ajuns la batraneii ei.
Pe o scoarța vrastata, jos pe dușamea, dormea încovigat
Patrocle. Fetița voi sa-l strige, bucuroasa. Apoi se rasgandi și
tacu.
Și deodata, cum sta așa, auzi glasuri în livada. Erau glasuri de
sfada. Urechea ei ațintita deosebi îndata taișul cristalin al
mamicai. Și, tot așa de ascușita, bataia de țarca a slujnicuței. Și,
liniștit și blajin, raspunsul bunicului.
– Ma rog dumneavoastra, zicea mamica, uteți fi așa de buni sa-
mi dați o lamurire ? Asara, cand am trimes pe Elena sa vada
daca n-a venit aici copila, dumneavoastra ați raspuns ca nu știți
nimic despre așa ceva și ați avut aerul ca va înspaimantați…
Iar Elena își sumuța glasușorul într-adaos:
– Și chiar ne cerea cont, ca Lizuca s-ar fi ratacit și s-a pierdut !
– Și-acuma, urma cuconița, dupa cat pricep din ce spuneți
dumneavoastra, copila-i aici.
– Da, raspunse cu liniște bunicul. Am înțeles de la o vreme unde
s-o caut. Și am gasit-o tarziu, ratacita în padure.
– Asta este ceva inadmisibil, observa c-o întorsatura ironica
mamica. Ce credeți dumneavoastra, ca ma pot mișca pe mine
asemenea povești pentru copii ?
Slujnicuța se repezi iar:
– Eu chiar de asara am înțeles totul !
Urma o clipa de tacere. Apoi vocea bunicului se ridica puțintel
întaratata, cu accent rar și îndesat:
– Ce vorbe sunt astea, ma rog ? Care povești pentru copii ? Ce-
ați înțeles de-asara ? Ce nu voiți sa înțelegeți acuma ? Și la urma
urmei ce poftiți de la mine ?
– Am venit sa luam copila ! Ca s-o las aicea e cu neputința !
Lizuca se facu mititica sub poclazi.
Batranul radea cu amaraciune:
– Cum se poate, frate draga ? Curios lucru ! Dumneata ai venit s-
o iei – dar eu nu vreau s-o dau. destul am rabdat pana acuma.
Știu ca n-ai vreme mata și trebuie sa pleci, dar aș putea sa-ți
spun o istorie lunga din care se vede ca este o cuconița care s-ar
bucura sa se ispraveasca cu fetița cum s-a ispravit cu mama. Și,
cu duhul blandeței, sa se bucure în tihna de munca razeșului. Dar
asta, draga moșului, nu se poate; caci razașul cunoaște de mult
drumul judecaților. Și la judecatori acu avem sa spunem mai
multe, dupa cum se cuvine, și fara nici o rușine, ca oameni proști
ce ne aflam. Așa încat fa mata bine și du-te acasa și lasa aici în
pace pe fetița și pe cațel.
Lizuca întinse capul și șopti tremurat:
– Auzi, Patrocle ?
– Aud, mormai cațelul cu nepasare. Se vedea ca de-acuma nu-i
mai pasa de nimica.
Dar vocea mamicai se ridica iar, apriga. Și într-o vreme bunicul o
întrerupse serios:
– Cucoana, bine ar fi sa te potolești. Nu da așa de iute din mani,
sa nu ți se întample vrun nacaz !
Dar mamica nu voia sa știe și-și mladia glasu-i înalt și cristalin.
Cand deodata slobozi un țipat așa de sfașietor, încat Lizuca
tresari din culcușul ei și zvacni în picioare. Și dupa țipatul
cucoanei, izbucni racnetul de moarte al Elenei.
Aproape în aceeași clipa o ușa scunda se deschise și din odaița
de alaturi se strecura, spre patucul fetiței, bunicuța, marunta și
firava, cu ochii ca doua cicori șterse.
Parea înspaimantata. Întindea mainile-i uscate spre copila.
– Draga bunicuței ! Așa-i ca te-au trezit din somn ? șopti ea. S-a
întamplat chiar cum a spus dumnealui ( dumnealui era bunicul) !
S-au apropiat prea tare de știubeie și albinele s-au repezit la ele.
Acuma ies fugind pe portița. bat cu mainile în toate parțile și nu
pot scapa. Dupa-amiaza, cuconița n-are sa se mai poata uita la
musafiri decat c-un ochi.
– Cum ? striga Lizuca. Au sagetat-o albinele ?
– Da, draguța, închipuiește-ți !
– Și pe servitoare ?
– Și.
– Tare bine-mi pare ! raspunse cu rautate Lizuca. Și lui Patrocle-i
pare bine. Și cand oi vedea pe tata, am sa-i hotarasc ca eu mai
bine mor și nu ma duc de aicea. Și am sa-i spun c-am auzit pe
mamica cum radea în salon cu domnul Micuș.
– Draga bunicuței, draga ! suspina batrana tragand spre pieptul ei
capușorul tuns al fetiței. Și începu a plange încet și a-și trage
lacrimile pe nas. Iar duduia Lizuca, leganata domol, închise ochii.
Și-n miros de busuioc, la pieptul batranei, cu mirare noua, începu
a-și aduce aminte de întamplarile nopții, la hotarul împarației
minunilor.
Sfarșit
 Povesti >>
 >>
 Dumbrava minunata

Realizat de Vl@d!m!r. Copyright © 2019

Păcală în satul lui
de Ioan Slavici
I se urâse şi lui Păcală să tot umble răzleţ prin lume, aşa fără de nici o treabă,
numai ca să încurce trebile altora şi să râdă de prostia oamenilor. Se hotărî dar să se
facă şi el om aşezat, ca toţi oamenii de treabă, să-şi întemeieze casa lui, să-şi
agonisească o moşioară, – vorbă scurtă, – să se astâmpere odată.
Şi fiindcă românul zice că nu e nicăieri mai bine ca în satul lui, Păcală se întoarse şi
el în satul lui şi începu cum încep toţi oamenii care n-au nimic, adică făcu ce făcu de-şi
agonisi o viţeluşă şi o trimise la păşune în izlazul satului.
Căci aşa se facea averea. Păscând, viţeluşa se face viţea, viţeaua se face juncă,
junca se face vacă, vaca fată, iar vaca cu viţelul o vinzi ca din preţul ei să cumperi şapte
viţeluşe şi să le trimiţi şi pe ele la păşune în izlazul satului.
De ce e oare izlazul izlaz, dacă nu pentru ca să-l pască viţeluşele oamenilor?
Păştea dar viţeluşa lui Păcală, păştea, şi cu cât mai mult păştea, cu atâta mai vârtos
creştea, încât nu era în tot satul viţea care s-o întreacă, iar când ajunse şi ea viţea, nici
juncile nu se puteau potrivi cu ea.
– Măi! ziceau vecinele lui Păcală, ce lucru să mai fie şi ăsta? viţeaua asta le întrece
pe toate! Ce-i va fi dând oare să mănânce? Ce soi o fi de creşte aşa de frumos?
Nu era nici soiul vreun soi deosebit, nici hrana mai de-a cătarea; viţeaua era însă
viţeaua lui Păcală, iar Păcală îşi căuta de treabă, n-avea vreme s-o mai păzească şi să nu
rupă câteodată şi din holdele oamenilor.
Ajungând junincă, viţeaua lui Păcală se făcu stăpână pe întregul hotar. Umbla şi ea
cum umblase şi stăpânul ei mai nainte de a se fi astâmpărat, şi unde n-o căutai, acolo
dădeai de ea, mai prin lanul de grâu, mai prin porumbişte, mai ştie bunul Dumnezeu pe
unde.
Iară Păcală li se plângea oamenilor că prea i s-a făcut răzleaţă juninca şi că are
treabă şi nu poate umbla după ea.
Nu-i vorbă, oamenii s-ar fi plâns şi ei, dar nu mai aveau cui să i se plângă când
Păcală îi lua pe dinainte şi li se plângea de te prindea mila de el.
Când văzură dar că juninca lui Păcală în curând are să fie vacă, oamenii se puseră
pe gânduri. Ştiau ei cum au să urmeze lucrurile mai departe. Vedeau parcă cele şapte
viţeluşe cum se fac viţele, juninci, cum ajung în cele din urmă vaci şi ele, şi cum le vinde
Păcală şi pe ele şi se întoarce de la târg cu o spuză de viţeluşe, toate flămânde, toate
pornite din fire să se facă viţele, juninci şi vaci în cele din urmă.
– Măi! strigară ei, ăsta ne mănâncă şi urechile din cap cu viţeluşa lui, ne seacă, ne
face întregul hotar bătătură.
Dar ce puteau să-i facă lui Păcală? El nu era de vină şi avea treabă, nu putea să-şi
piardă vara umblând după coada junincei.
Se sfătuiră dar între dânşii şi iar se sfătuiră, se tot sfătuiră, până ce n-ajunseră a
se dumeri că toată carnea pe care a pus-o viţeluşa ca să se facă viţea şi din viţea
junincă e carne adunată din nutreţul de pe hotarul lor, adică după toată dreptatea carne
din care ar fi fost să fie a lor şi numai pielea e a lui Păcală, fiindcă piele avuse juninca şi
când venise ca viţeluşă în sat.
Dumeriţi odată astfel, tăiară juninca, îi luară carnea şi o mâncară, iară pielea o
aruncară peste gard în curtea lui Păcală.
Nu-i vorbă, a fost cam scurtă socoteala aceasta, dar în satul lui Păcală multe se
întâmplă.
Păcală, de! ce să facă! Dacă ar fi voit, ar fi găsit el ac pentru cojocul sătenilor; el

însă nu voia. Avea tragere de inimă penru oamenii din satul lui. Nu! pe oamenii din satul
lui nu putea el să-i încurce, cum ar fi încurcat a bunăoară pe oamenii din satul lui
Tândală.
Întinse dar pielea să se usuce, iar după ce se uscă, o luă în vârf de băţ şi plecă cu
ea la târg, ca s-o vândă.
Aşa ajunse Păcală iar pe drumuri. Se duse şi tot se duse mereu, de dimineaţă până
la prânz şi de la prânz până seara. Când era pe înserate, el se opri într-un sat de la
marginea drumului şi se uită împrejurul său, ca să-şi găsească vreo casă la care să
mâie, vreo văduvă ori vreo femeie al cărei bărbat nu-i acasă.
Nu poate, că – Doamne fereşte! – ce, dar Păcală, ca om umblat prin lume, ştia că
sunt fricoase femeile, li se urăşte aşa singure, şi sunt bucuroase de oaspeţi, numai ca să
ştie că e peste noapte picior de om la casa lor.
Şi găsi Păcală chiar mai la marginea satului o femeie, al căreia bărbat se dusese la
pădure să aducă lemne. Nu-i vorbă, muierea îi spunea mereu că teacă, că pungă, că nu-
i este bărbatul acasă, că ce va zice lumea; Păcală ţinea şi el să rămână aşa într-un unghi
al casei, într-un şopron, în pridvor, unde o fi, numai ca să nu fie casa pustie. N-avea
biata muiere încotro, trebuia să-l primească, dar îi şi spuse să se culce şi să doarmă, c-
o fi ostenit de drum, sărmanul de el!
"Ce-o să mai fie şi asta?!" grăi Păcală. El ştia că muierile sunt şi vorbăreţe, şi
doritoare de a le şti toate câte sunt în cer şi pe pământ, iar muierea aceasta nici nu-i
povestea nimic, nici nu-l întreba de unde vine, cum a umblat, ce-a mai făcut, ce mai
ştie… Aici trebuia dar să fie ceva la mijloc, şi Păcală, în loc de a adormi, trăgea când cu
ochiul drept, când cu cel stâng, ca să vadă cele ce se petrec în casă şi împrejurul casei.
Nici nu se înseră bine, şi muierea începu să fiarbă, să frigă, să coacă, să gătească

fel de fel de mâncări, şi plăcinte, şi un purcel fript, şi o coastă opărită cu varză călită. Şi
apoi rachiuri, şi apoi vinuri. Ospăţ, nu alta!
N-ar fi fost Păcală om păţit dacă n-ar fi ştiut că toate aceste nu pentru bărbatul ei
le făcea muierea cea harnică, fiindcă mai era şi ea gătită ca de nuntă.
Nici nu le făcea pentru bărbatul ei, ci pentru vornicul satului, pe care-l aştepta
nevasta cum îşi aşteaptă fetele mari peţitorii, ieşind mereu în uşă şi în portiţă, ca să
vadă dacă vine, dacă nu mai vine, dacă întârzie, dacă soseşte.
Nu care cumva să creadă cineva că Doamne fereşte ce! Nu! ci fiindcă vornicul era
cel mai de frunte om din sat şi nu putea să-l primească la casa ei ca pe orişicine, iar
peste zi vornicul, om cu multe treburi, nu putuse să vie, ci le făcea cinstea acum, mai pe
seară.
Alt nimic nu era la mijloc, Doamne fereşte! Era gata nevasta cu toate: purcelul era
frumos şi rumen de-ţi pocnea şoricul în dinţi, costiţele erau opărite, varza era călită,
plăcintele abureau, rachiul era aşezat pe masă, vinul stătea în apă rece, nu mai lipsea
decât dumnealui vornicul. Numai vornicul lipsea, când deodată – să te miri, nu alta! – se
întoarse bărbatul. I se frânsese, sărmanul de el, o osie în drum, şi nu-i rămăsese decât
să se întoarcă, să pună altă osie la car şi să plece mâine din nou la pădure.
Muierea bună şi credincioasă îşi cunoaşte bărbatul după mers, din tuşite şi
strănuturi, ba chiar şi din pocnetul biciului, iar nevasta la care îşi luase Păcală conac era
şi ea muiere bună şi credincioasă. Ea îşi cunoscu bărbatul din scârţâitul roatelor de la
car, iar scârţâitul roatelor se auzea de departe, destul de departe pentru ca o muiere
harnică precum era dânsa să-şi rânduiască treburile.
Ea luă purcelul cel frumos şi rumen şi-l ascunse iute după cuptor, luă plăcinta şi o
puse iute-iute pe cuptor, luă costiţele cu varză călită şi le vârî în cuptor, mai vârî tot
iute-iute şi rachiul sub perina de la căpătâiul patului, iar vinul sub pat, şi pe când carul
cu boii intrară în curte, toate erau în cea mai bună rânduială.
Nu poate că Doamne fereşte ce! dar de! tot era mai bine să nu afle bărbatul.
Văzându-se acasă, bărbatul, ca tot omul păgubaş, începu să se plângă, nevasta, ca

toată muierea bună şi credincioasă, îl mângâia cu vorbe bune, iar Păcală, ca tot omul
cumsecade, ieşi şi el din unghiul lui, ca să-i spună stăpânului de casă că e şi el aici, să-i
ceară iertare că a îndrăznit şi să-l mai roage şi pe el de conac.
– Fă muiere, grăi bărbatul după ce se mai încălzi în cuibul lui, mie mi-e foame; n-
ai tu ceva de mâncare?
De! ce să-i faci? omul flămânzeşte la drum. Nu-i vorbă, mai era în traistă merindea
pe care o luase la drum; dar acasă la el omul nu mănâncă bucuros merindea cu care se
întoarce din drum.
– Vai, săraca de mine! răspunse nevasta, dar de unde să am? Eram să te aştept
mâine. O să-ţi fac însă o mămăliguţă bună, ca s-o mănânci cu o zămuţă de usturoi.
– Mămăliguţă să fie! grăi bărbatul. Când e flămând, omul se bucură şi de

mămăliguţă. Om umblat prin lume, Păcală ştia că o să-l poftească şi pe el la cină, ca să
mai steie de vorbă, şi nici că-i părea rău lui Păcală, fiindcă tot drumeţ era şi el, tot
flămând – ca orişice om sosit din drum.
Şi cum stăteau de vorbă în vreme ce nevasta gătea mămăliguţa, Păcală, care nu era
cap sec, se gândea mereu cum să facă el ca să nu mănânce mămăligă, ci purcel fript,
frumos şi rumen de-ţi pocneşte şoricul în dinţi, costiţe cu varză călită şi plăcinte de cele
bune; cum ar face ca să bea o gură de rachiu şi să guste măcar o dată din vinul cel
vechi.
El se încruntă o dată şi trase cam pe furiş cu băţul în piele. Şi lasă pe Păcală, că nu
e nici el de ieri, de alaltăieri! Simţise o dată mirosul, şi grija lui mai departe…
Ca om drumeţ, îşi ţinea băţul la îndemână, iar pielea cea de junincă, marfa lui,
toată averea lui, îi era la picioare.
Bărbatul se cam mira că ce va fi având cu pielea, dar nu zise nimic. Al lui era băţul,
a lui era pielea; treaba lui era ce făcea cu ele.
Peste câtva timp Păcală iar trase una cu băţul, ba mai se şi răsti la piele:
– Ţine-ţi gura, sluto! Bărbatul iar tăcu. Păcală dete de a treia oară, şi acum se răsti
şi mai rău.
– Ce ai cu pielea aceea? întrebă omul nostru. Păcală mai dete din umăr, mai se
codi, mai se rugă de iertare că nu poate să spună.
– Apoi, grăi el cam cu anevoie în cele din urmă, piele-ar fi de piele, dar, aşa cum o
vezi, nu e piele, ci proroc, care ştie toate cele neştiute şi vrea mereu să spună lucruri de
nespus.
– Şi ce vrea să spună? întrebă mirat bărbatul.
– Uite! grăi Păcală, şi puse urechea la piele. Mare minune! Zice să cauţi la căpătâiul
patului, c-o să găseşti rachiu.
Bărbatul căută şi găsi.
– Mare minune! Cine l-o fi pus oare?
– E taină! răspunse Păcală, asta nu se poate şti.
– Şi ce mai zice prorocul?

– Să cauţi după cuptor, că vei găsi un purcel fript, zise Păcală, după ce puse iar
urechea la piele.
– Auzi dumneata lucru ciudat! Ce mai zice prorocul?
– Caută sub pat, că găseşti vinul. Astfel înainte – până ce nu ieşiră la iveală
costiţele şi plăcintele, încât numai de-un drag să te uiţi la masa încărcată şi să te aşezi
la ea.
Se mira bărbatul, se mira mai vârtos nevasta, s-ar fi mirat satul întreg, dacă ar fi
fost de faţă; numai Păcală nu se mira, fiindcă el îşi cunoştea marfa şi ştia de ce e bună.
– Apoi de! zicea el mereu, ăsta-i proroc, nu fleac, şi-ţi scoate şi cârtiţa din fundul
pământului!
Va fi fost ori nu aşa, destul că Păcală s-a săturat ca un paşă turcesc, încât abia-l
mai ţineau curelele.
– Bună treabă prorocul ăsta! grăi bărbatul nevestei după ce se sătură şi el. Nu
cumva ţi-e de vânzare?
– Doamne fereşte! îi răspunse Păcală. Cum aş putea eu să vând un lucru ca acesta?
Se poate?!
– Dar dacă ţi-aş da un preţ bun?
– Auzi vorbă! preţ bun? Un proroc ca ăsta e lucru nepreţuit.
Doritor cum era de a se hrăni bine şi de a şti totdeauna cele ce se petrec în casa
lui, omul nostru îl apucă pe Păcală la târg. Îi dete la început o pungă de galbeni, apoi
două, apoi trei, şi aşa mereu înainte, până la şapte pungi, bani frumoşi chiar şi pentru
un om mai bogat decât Păcală.
– Fiindcă văd şi văd că ţii cu orice preţ să cumperi prorocul, grăi Păcală muiat, o
să-ţi fac după dorinţă, dar nu pentru bani, ci fiindcă m-ai primit la casă, m-ai poftit la
masă şi mi-ai zis o vorbă bună. Noroc să ai de ea!
Aşa grăi Păcală, şi-i dete pielea cea de junincă, pentru ca să ieie cele şapte pungi
de galbeni – mulţi bani chiar şi pentru un om mai bogat decât Păcală.
Şi nu era pe lumea aceasta om mai fericit decât bărbatul nevestei, fiindcă putea de
aici înainte să ştie toate cele ce se petrec în casa lui şi să se mai şi hrănească bine.
Iar Păcală, după ce-şi vându pielea şi puse bine banii, se culcă să doarmă, că avea
drum lung până acasă în satul lui.
Ziua următoare îşi luă Păcală rămas bun şi plecă iar acasă. Şi cum mergea pe drum
şi cum se simţea aşa încărcat de bani, cum nu mai fusese niciodată în viaţa lui, îşi puse
tare şi cu adevărat de gând că de aici înainte nu mai vâşcă nici la dreapta, nici la stânga,
ci merge drept înainte, nu mai umblă cu minciuna, nu mai caută să tragă folos din
partea altora – nu! nu! nu! ci se face om ca toţi oamenii care vor să aibă obrazul curat,
se astâmpără, se pune în rând cu fruntea satului.
Numai dacă n-ar fi fost la mijloc muierea cea harnică! Ea, sărmana, nu mai avea
astâmpăr, şi parcă i se surpa casa în cap când se gândea că prorocul a rămas în paza ei.
Nu poate că Doamne fereşte ce! dar muierile sunt fricoase şi nu prea se simt bine când
se află aproape de nişte lucruri cum era pielea lui Păcală.
Ea făcu dar ce făcu, şi-şi trimise bărbatul iar la pădure, apoi, după ce rămase ea
singură, puse, ca muiere harnică ce era, furca în brâu şi porni în urma lui Păcală şi grăbi
şi alergă ca să-l ajungă şi să-l întrebe ce are să facă şi cum să dreagă, ca să facă din
piele piele ca toate pieile şi să-i ieie darul prorociei?
Păcală, de! ce să facă şi el?! De pagubă se fereşte omul, dar de câştig niciodată;
mai luă şi de la femeie şapte pungi şi îi spuse că n-are decât să opărească pielea cu apă
de izvor strecurată prin o sită deasă, şi-şi urmă calea ca şi când nimic nu i s-ar fi
întâmplat.
– Acum zău că mă fac om aşezat, încât o să ajung chiar vornic în satul meu! grăi el
după ce sosi acasă.
Se şi făcu. Îşi zidi, Doamne, o casă frumoasă de nu mai era în tot satul casă ca a
lui, – colea, cu pridvor aşezat pe stâlpi şi cu cerdac mare, – îşi cumpără pământuri, car
cu patru boi, cal de călărit, vacă cu lapte, oi de prăsilă; în sfârşit, toate câte se cuvin la
casa unui om cu dare de mână, toate erau la casa lui Păcală.
Şi nu era în sat om mai aşezat decât Păcală. Numai oamenii din satul lui dacă n-ar
fi fost tocmai aşa de proşti cum erau!
Văzând cum zideşte Păcală, cum cumpără, iar cumpără şi tot cumpără, cum dă
mereu fără să ieie, vecinele începură să şoptească între dânsele şi sătenii deteră cu
socoteală că va fi având mulţi bani Păcală şi că banii aceştia îi va fi găsit undeva, îi va fi
căpătat ori îi va fi luat de la cineva. Destul că voiau să ştie de unde are Păcală banii.
– Măi Păcală, îl întrebă dar unul dintre oameni, dar tu de unde ai atâta spurcăciune
de ban, de tot dai şi nu mai sfârşeşti?
Păcală şedea în cerdacul casei cu pipa în gură şi privea la carul cel cu patru boi
care intra în curtea cea largă şi plină.
– De unde am atâta ban? răspunse el. De unde, păcatele mele, aş putea să am dacă
nu din preţul moşiei pe care am vândut-o?
– Ce moşie, măi Păcală, că tu n-ai avut moşie?!
– Apoi vorbă?! Dar pielea jinincei a cui a fost, măi?! N-a fost a mea? Asta mi-a fost
toată averea: am vândut-o şi am luat bani ca să-mi fac altă avere în locul ei.
– Atâţia bani pentru o piele de junincă?
– Măi, dar greu mai eşti la cap! grăi acum Păcală, care ţinea să nu mai umble cu
minciuna. Nu înţelegi tu că juninca aceea era junincă de prăsilă? Dacă o mai ţineam,
făta, şi viţelul creştea, şi el se făcea vacă, şi aveam două vaci, şi două vaci fătau doi
viţei, şi se făceau patru vaci, iar din patru vaci se fac opt, din opt şasesprezece şi cu
timpul o întreagă cireadă de vite. Aşa se face socoteala când mergi la târg şi ştii cum
să-ţi vinzi marfa. O avere întreagă nu se vinde numai iac-aşa!
Omul dete din cap şi deteră din cap şi se puseră pe gânduri toţi oamenii din satul
lui Păcală.
Aveau şi ei viţele de prăsilă. De ce adică numai Păcală să-şi vândă pielea cu preţ?
de ce să fie ei mai proşti decât dânsul? de ce să deie ei o avere întreagă pentru un preţ
de nimic?
Se puseră dar degrab’, îşi tăiară cu toţii junincile de prăsilă, mâncară cât putură
din carnea lor, iar pieile le duseră la târg, să le vândă şi ei cum a vândut Păcală pe a lui.
Numai că nu se nimereşte totdeauna şi nu ştiu toţi oamenii să-şi vândă marfa ca

Păcală.
Degeaba spuneau ei că pielea e piele de junincă de prăsilă, căci nimeni nu voia să

le deie preţul la care râvneau, şi s-au întors ca vai de ei acasă.
Vai de ei! dar vai şi de Păcală! Când se văzură şi cu pagubă, şi cu batjocură,

oamenii se adunară iarăşi, se sfătuiră şi tot se sfătuiră între dânşii, că ce să facă şi ce să
dreagă ca să scape de Păcală, fiindcă nu mai rămânea nici o îndoială că-i va prăpădi pe
toţi dacă va mai rămânea cu zile.
– O să-şi deie foc la casă, ca să ne dăm şi noi la ale noastre, grăi unul dintre cei
mai prevăzători.
– O să-şi frângă vreun picior, ca să ne frângem şi noi pe ale noastre, grăi altul.
– O să sară în fântână, ca să sărim cu toţii după el! strigară cu toţii.
Nu mai rămânea nici o îndoială că trebuiau să scape de el, dacă nu voiau să piară
cu toţii ca vai de ei.
Dar cum să scape? Asta era vorba. Să-i taie boii, şi vaca, şi oile, şi calul de călărit,
să-i deie foc la casă şi să-l gonească din sat. Asta s-at fi putut. Dar cine putea să ştie
dacă nu se va mai întoarce?
Trebuia să-i stingă lumina vieţii: numai aşa erau scăpaţi, cu adevărat scăpaţi de el.
Luară dar hotărârea să-l omoare pe Păcală; fiind, însă, că nu voiau să facă nici
vărsare de sânge, nici moarte de om chiar cu mâna lor, se sfătuiră din nou între dânşii
şi după mult sfat au chibzuit să-l arunce în Dunăre, unde va fi apa mai adâncă, pentru
ca nici neam de neamul lui să nu mai poată ieşi la lumina zilei.
Şi dacă tot ar scăpa Păcală chiar şi din fundul Dunării? Asta era! Şi dacă tot ar
scăpa?! Ce era atunci?! Nu mai rămânea nici o îndoială că trebuia să facă ce vor face ca
Păcală să nu poată scăpa, dar deloc să nu poată scăpa.
Se puseră dar din nou şi se sfătuiră, şi după multă sfătuire mai chibzuiră să-l bage
pe Păcală într-un sac, să strângă bine gura sacului şi să lege sacul cu Păcală cu tot de o
piatră de moară, pentru ca piatra de moară, rotundă cum este, să meargă de-a dura
până la fundul Dunării şi să ducă şi sacul cu Păcală.
Înţelegându-se astfel ei, toţi oamenii din satul lui Păcală, cu mic, cu mare, cum
erau, luară sacul, luară sfoara pentru gura sacului, luară funia, ca să lege sacul de
piatră, luară cea mai mare din pietrele de moară pe care le putură găsi cale de trei zile
de jur-împrejur şi porniră cu mic, cu mare, cum erau, asupra casei lui Păcală, ca să-l ia,
să-l ridice, să-l ducă şi să nu se oprească cu el decât în fundul Dunării.
Păcală şedea cu pipa în gură în cerdacul casei şi se uita la carul cel cu patru boi,
care intra în curtea lui cea largă şi plină, – şedea Păcală cu pipa în gură şi se uita, – când
se pomeni cu satul întreg, mic şi mare, de nu-i mai încăpea curtea cea largă a lui.
Ce să facă, sărmanul de el, ce să facă?! Nu-i rămânea decât să se dea prins şi
legat, dacă n-a putut să rămână pe unde fusese mai înainte, ci l-a pus păcatul să se
întoarcă în satul lui, să se facă om aşezat şi să nu mai umble cu minciuna. Dar o viaţă
are omul şi o moarte.
– Mi-a fost, se vede, rânduit, grăi Păcală, să mor în satul meu ca om de treabă.
Căci mai de treabă de cum era nu se putea face Păcală; asta o simţea.
Îi părea cu toate aceste cam rău că trebuia să moară tocmai acum, când avea şi el
casa lui, masa lui, carul lui cu patru boi, curtea lui largă, şi ar fi voit Păcală să scape
dacă se poate fără minciună, căci era hotărât odată să nu umble cu minciuni, dar nu se
putea, fiindcă oamenii erau neînduraţi şi vicleni.
Se lăsa dar Păcală, se lăsa, fiindcă n-avea încotro, să-l vâre ca pe un motan în sac,
să-l ia pe sus şi să-l ducă la pierzare.
El în frunte, piatra de moară după el, fruntea satului în urmă şi satul întreg, cu mic,
cu mare, mai în coadă, ieşiră din curtea cea largă, trecură prin sat şi o luară peste
câmpul nisipos drept spre Dunărea cea mare şi adâncă.
– Staţi, măi, strigă cel mai cu socoteală dintre oamenii din satul lui Păcală.
Se opriră în loc cu toţii, cu mic, cu mare, cum erau.
– Am uitat un lucru, grăi omul cel cu socoteală.
– Ce-am uitat? întrebară ceilalţi.
– Prăjina, ca să căutăm fundul Dunării.
– Aşa-i, ziseră oamenii din satul lui Păcală, am uitat prăjina, ca să căutăm fundul
Dunării.
Îl aveau acum pe Păcală: cum puteau ei să-l arunce fără ca să ştie unde-l aruncă?
Se întoarseră dar iar în sat, căutară cea mai lungă dintre toate prăjinile şi numai
apoi îl duseră pe Păcală la Dunăre, – prăjina în frunte, sacul cu Păcală, piatra de moară,
fruntea satului şi apoi satul întreg, cu mic, cu mare, cum erau.
– Staţi, măi! strigă iar omul cel cu socoteală. Iar se opriră cu toţii.
– Să-l legăm de piatra de moară, ca să nu fugă, în vreme ce noi căutăm cu prăjina
fundul Dunării!
– Să-l legăm, strigară cu toţii, ca să nu fugă! Îl legară dar pe Păcală de piatra cea
mare, apoi plecară ca să caute cu prăjina, unde e mai afundă Dunărea, ca acolo să-l
arunce.
Cel mai cu socoteală dintre oamenii din satul lui Păcală luă el însuşi prăjina, dete o
dată cu ea în valuri, o izbi cât nu mai putu în jos, dar nu atinse cu ea fundul.
– Aici, zise el, Dunărea nu are fund, trebuie să căutăm alt loc.
– Aşa e, strigară cu toţii, trebuie să căutăm alt loc, unde are Dunărea fund.
Nici că se putea altfel. Vorba era ca piatra de moară să meargă de-a dura şi să se
oprească tocmai în fundul Dunării: unde se oprea piatra dacă Dunărea nu avea fund?
Porniră dar cu toţii ca să caute fundul Dunării, pentru ca nu cumva să-l arunce la
loc nepotrivit şi să-l scape acum, după ce îl aveau prins şi legat.
Ei trebuiau să ştie unde are să se oprească piatra cu sacul şi cu Păcală cel din sac.
Iar Păcală, vai de capul lui, rămase în sac, legat de piatra cea de moară, cea mai
mare pe care oamenii din satul lui o putuseră găsi cale de trei zile de jur-împrejur.
– Staţi! strigă omul cel cu socoteală. Iar se opriră cu toţii. Ce era la mijloc? Ca
oameni chibzuiţi, trebuiau să fie cu mare băgare de seamă şi să cerceteze bine mai
nainte de a-l arunca pe Păcală în Dunăre.
Unde să-l arunce? Mai la deal, de unde vine apa, ori mai la vale, unde se duce?
Unii dădeau cu socoteală că mai la deal e mai multă apă, fiindcă de acolo vine apa
şi n-ar veni dacă n-ar fi destulă.
Alţii însă erau de părere că la vale e mai multă, fiindcă acolo se strânge apa, care
vine de la deal, şi dacă l-ar arunca la deal, cum vine apa şi tot vine, se scurge şi tot se
scurge, s-ar pomeni că Păcală rămâne pe uscat, iese din sac şi vai de capul lor!
Se adunară dar cu toţii de se sfătuiră ca nu cumva să facă vreo prostie, şi după
multă sfătuire se înţeleseră să caute locul cât mai devale, pentru ca toată apa să se
strângă în capul lui Păcală.
Pe când oamenii din satul lui Păcală umblau să caute fundul Dunării cu prăjina cea
lungă, iată că vine un jelepar de vite, care ducea o cireadă de o mie de boi la târg, şi
cum mergea jeleparul de-a lungul malului, dă de sacul cu Păcală şi se miră, cum s-ar
mira tot omul când ar vedea în calea lui asemenea lucru.
– Dar tu, măi, întrebă jeleparul, cum ai intrat în sac şi ce cauţi în el?
– N-am intrat, răspunse Păcală, ci m-au vârât alţii în el.
– Şi de ce te-au vârât?

– Ca să mă arunce în Dunăre.
– Şi de ce să te arunce?
– Iacă – păcatele mele! – răspunse Păcală, fiindcă vor să mă facă vornic şi eu nu
vreau să primesc…
– Şi de ce nu vrei, măi?
– Apoi de! zise Păcală. Fiindcă nu e satul de a-i fi vornic.
– Şi de ce nu e?
– Fiindcă are neveste multe, şi bărbaţii pleacă cu toţii la lucru, de nu se mai întorc
cu săptămânile, şi vornicul rămâne el singur cu nevestele.
– Şi de ce nu vrei să rămâi cu nevestele?
– Fiindcă sunt multe şi toate tinere şi sprintene ca furnicile şi nu pot să le

stăpânesc.
Când auzi asemenea vorbe, jeleparul se miră prea mult, fiindcă el bucuros ar fi
fost vornic într-un sat ca satul lui Păcală.
– Măi, dar prost mai eşti tu, măi! grăi el. Un om mai cu minte ar primi cu
amândouă mâinile.
– Un om mai cu minte e mai cuminte şi poate când nu poate prostul, îi răspunse
Păcală. Haid’! dacă te simţi destoinic, intră în sac şi, când vei vedea că voiesc să te
arunce în Dunăre, spune-le că primeşti să le fii vornic.
– Şi ei mă vor primi oare pe mine?
– Mai ales! îi răspunse Păcală. Cu amândouă mâinile! Atât îi trebui jeleparului, care
nu se temea de nevestele din satul lui Păcală.
El dezlegă dar sacul, ca să iasă Păcală, apoi se vârî el însuşi în sac. Păcală răsuflă o
dată uşor de tot, strânse gura sacului, o legă bine, apoi p-aci îi fu drumul, nici că se mai
opri decât la cireada cea de boi, pe care o mână acasă la el, în curtea cea largă, care
putea să-i încapă pe toţi.
Iară jeleparul din sac râdea în el când se gândea cum are să-i înşele pe proştii din
satul lui Păcală, care nu ştiau, bieţii de ei, că nu mai e tot un prost ca dânşii în sac.
Râdea însă mai ales când simţea că ei îl ridică pe sus, ca să-l ducă să-l arunce în
Dunăre la locul pe care-l găsiseră mai bine înfundat. Numai atunci când simţi că-i dau
avânt ca să-l arunce, abia atunci el strigă tare cât putu:
– Staţi, măi! Toţi se opriră, cuprinşi de spaimă şi de mirare, fiindcă înţelegeau şi ei
că glasul care răsuna din sac nu era glasul lui Păcală.
– Lăsaţi-mă, grăi jeleparul, că primesc să vă fiu vornic.

– Auzi vorbă! strigă cel mai cu socoteală dintre oamenii din satul lui Păcală, care
era chiar el vornic în sat, îşi preface glasul ca să nu-l mai cunoaştem, voieşte să ne mai
fie şi vornic, ba te pomeneşti c-o să ne spună că el nu mai e Păcală!
– Apoi că nici nu sunt! răspunse jeleparul. Când auziră vorba aceasta, oamenii se
supărară, mare minune cum se supărară, fiindcă îl văzuseră ei înşişi cu ochii lor când îl
vârâseră în sac şi ei înşişi cu mâinile lor legaseră gura sacului şi, supăraţi cum erau,
năvăliră cu toţii asupra lui, îl ridicară cu piatră cu tot şi – una! două! trei! bâldâbâc! – îl
aruncară în Dunăre, ca nici neam din neamul lui să nu mai poată ieşi la lumină.
Şi, Doamne! cât se simţeau de uşuraţi când văzură că merge drept spre fundul
Dunării, că nu mai iese la iveală şi că apa curge mereu de la deal la vale şi se
îngrămădeşte asupra lui.
Iară Păcală şedea în cerdacul casei şi se uita la carul cel cu patru boi, care intra în
curtea lui cea largă şi plină de vite frumoase.
– Staţi, măi! strigă omul cel cu socoteală. Staţi! strigă încă o dată.
– Ho, staţi! strigară toţi oamenii din satul lui Păcală când le văzură ochii ceea ce
mintea nu putea să le înţeleagă, şi se opriră cu toţii şi rămaseră încremeniţi în loc.
– Dar tu, măi, cum ai ajuns aici? întrebă vornicul satului.
– Aşa-i, ziseră cu toţii, cum ai ajuns tu aici?
– Mare lucru?! răspunse Păcală. Cum să fi ajuns, dacă nu tot cum aţi ajuns şi voi,
venind de acolo până aici?!
– Dar tu eşti mort, măi? te-am aruncat în Dunăre!
– Aş! grăi Păcală. Apa Dunării e rece şi te face mai sprinten de cum ai fost.
– Mare minune! strigară oamenii. Cu ăsta nu e chip s-o scoţi la capăt! Îl arunci
legat de o piatră de moară în Dunăre, şi se întoarce mai degrabă decât tine acasă!
– Dar vitele cele multe şi frumoase de unde le ai? întrebară ei.
– De unde să le am, răspunse Păcală, dacă nu de acolo unde m-aţi lăsat voi?
– Dar cine ţi le-a dat?
– Cine să mi le dea? Le-am luat eu; ia omul cât poate şi ce nu poate lua mai lasă şi
pentru alţii.
Atât le trebui oamenilor din satul lui Păcală! Aşa cum erau adunaţi la casa lui
Păcală, plecară cu toţii înapoi la Dunăre şi nu mai steteră la sfat, ci se aruncară ca
broaştele – bâldâbâc! bâldâbâc! – care mai de care mai iute în valuri, ca să ia fiecare cât
poate, iar nevestele lor rămaseră pe ţărmure, aşteptându-şi fiecare bărbatul cu turma
de vite.
Era, se înţelege, şi popa între dânşii, şi fiindcă popii sunt mai lacomi decât alţi
oameni, el se repezi mai tare decât ceilalţi şi sări unde era mai afundă apa, dar potcapul
tot îi rămase pe deasupra.
Preoteasa, care stătea pe ţărmure, lacomă şi ea, văzând potcapul, credea că n-are
popa destulă vârtute ca să se cufunde, şi că vor lua alţii toate vitele mai înainte de a fi
ajuns şi el la fund.
– Mai la fund, părinte! striga dar, mai la fund! că acolo sunt cele coarneşe!
A şi intrat popa cât de afund, dar nici nu s-a mai întors nici el, cum nu s-au mai
întors nici ceilalţi.
Aşa a rămas Păcală cel mai harnic, cel mai de treabă, cel mai vrednic om în satul
lui, fiindcă, de! era numai el singur cu nevestele.
Cine o ştie mai departe, mai departe are s-o spună.
 POVESTI
 FABULE
 POEZII
 POVESTI AUDIO
 POVESTI VIDEO
 JOCURI DE COLORAT
 PLANSE DE COLORAT
Stejarul din Borzesti - Eusebiu Camilar
Ştefan cel Mare îndragise

plaiurile Moldovei înca din copilarie. Îi placea sa se joace cu copiii
razeşilor. Toţi îi spuneau Ştefaniţa sau Ştefanuca, şi era bucuria
lor cînd venea prin parţile Trotuşului Mic. Îndesat, sprinten şi
ager, nu-1 putea nimeni întrece în aruncarea sageţilor catre uli.
Avea ochi albaştri, parul inelat. Purta şi zale uşoare. Şi nişte
pinteni frumoşi.
Aşa îl aducea parintele sau, Bogdan voievod, dinainte, pe şa,
aratîndu-i frumuseţi şi bogaţii pe întinsurile patriei, de la Suceava-
n jos, dar lui Ştefan îl placeau cel mai mult împrejurimile
Borzeştilor, unde se afla un stejar uriaş, rotund în coroana, gros
cît sa-1 cuprinda patru oameni. Acolo se aduna Ştefan cu copiii
de prin partea locului. Toţi dadeau chiote ca s-au întalnit, îndata
începea joaca. Dupa ce se minunau de dibacia lui Ştefan la
sagetarea ulilor, prindeau sa se joace „de-a tatarii”. Se
desparţeau în doua cete : cei din ceata lui Ştefan erau
moldovenii, cei din ceata a doua erau tatarii, în frunte cu puiul de
razeş Mitruţ.
Pe vremea aceea Moldova era pamant al navalirilor. Veneau
tatarii şi-i parjoleau pana şi iarba. Erau arse satele şi cetaţile.
Oamenii erau legaţi cu juvaţul de gat şi duşi la robie. Cand batea
vestea rea dinspre vadurile navalitorilor, s-aprindeau focuri pe
dealuri, caci aşa era ştafeta de pe atunci, a moldovenilor: se
aprindea un foc mare tocmai pe Prut, în culmea unui deal mare,
şi-1 zareau alţi pandari, de pe alte dealuri, şi aşa focurile s-
aprindeau unul dupa altul, din deal în deal, pana sub padurile
Sucevei. Aşa afla domnul de primejdie. Îşi aduna oştile de ţara şi
oştile în leafa, sa ţina piept cumpenei. Dar tatarii erau mai tari şi
nu mai avea pace sarmana Moldova ! Oamenii fugeau în codru
şi-n munte, în timp ce semanaturile ardeau şi satele erau şterse
de pe faţa pamîntului.
Era în ziua aceea un vazduh limpede ca lacrima. înflorisera
trandafirii salbatici şi sulfina. Era vremea cand canta toate
pasarile campului, cand ţaraie din nişte uşoare strune miile da
gaze de prin fanuri. Ciocarliile umplusera vazduhul de cantare.
Glasurile copiilor din Borzeşti s-amestecau cu glasurile pasarilor,
şi parca era ziua aceea un imn închinat frumuseţilor nemuritoare
ala firii. Deodata prima ceata de copii, în frunte cu Ştafaniţa, s-a
ascuns la panda într-o padurice. Cealalta, în frunte cu Mitruţ, s-a
ascuns dupa un deal, pe unde navaleau de obicei tatarii cei
adevaraţi. Apoi s-a aratat Mitruţ, ca un han tataresc ce se
prafacea ca este, iscodind cu ochii împrejurimile stejarului. La un
chiot
al lui, copiii s-au aruncat în navala, umpland valea de veselia
strigatelor. A ieşit şi ceata lui Ştefaniţa din padure, şi sageţile de
trestie vajaiau uşurel, întrecandu-se cu bazaitul bondarilor.
Batalia a durat aproape un ceas. Tare era Ştefaniţa, tare şi Mitruţ,
dar pana la urma Ştefaniţa a ieşit biruitor.
Prins între nişte lanci de trestie, ca un han-tatar, Mitruţ a fost dus
la judeţ (judecata), în faţa puilor de moldoveni. Aşezat pe un
butuc, sub stejarul cel ramuros, Ştefaniţa a prins a-1 judeca
straşnic, întrebandu-1: de ce-i calca ţara ? de ce ucide copiii? de
ce da foc satelor? Nu se pot apuca navalitorii de munca
pamîntului, sa nu mai fie spaima pentru ţara Moldovei ?
Întrebîndu-1, Ştefaniţa îşi limpezea, de fapt, primejdia tatarilor şi
necazurile oamenilor. Îşi strînse pumnii. în lungul obrazului îi
aluneca o lacrima, întaia lacrima de ciuda.
Vazuse cu ochii lui sate arzand şi carele Moldovei în pribegie.
Vazuse şi corbi zburînd spre starvurile oamenilor. Zarise şi tatari,
pe un deal, departe, şi-n urma lor cerul era înroşit de focuri. Asta
era întaia amintire a voievodului despre tatari.
— De ce ? a întrebat înc-o data Ştefaniţa, aşa de crunt, încat
Mitruţ aproape ca şi-a pierdut firea, iar ceilalţi copii au stat din
ras. De ce calci pamînt strain, han nelegiuit ? Ce pedeapsa i se
cuvine pentru ca a navalit în ţara straina ?
— Sa i se reteze nasul… a spus unul.
— Nu ! e prea puţin ! a raspuns Ştefaniţa.
— Sa i se scoata ochii …
— Nu, e prea puţin!
— Atunci spanzurat sa fie de ramurile stejarului… a spus altul, şi
Mitruţ nu mai putea de bucurie ca va fi legat cu franghiile de
subsuori şi urcat sus, sus, cum nu
mai urcase niciodata !
Copiii şi-au desfacut cingatorile, apoi şi le-au legat una de alta.
Toţi radeau şi chiuiau, numai Ştefaniţa statea încruntat şi tacut,
ca un adevarat judecator al navalitorilor.
— Aşa ! a spus el, în timp ce copiii ceilalţi îl trageau pe Mitruţ în
sus. Mitruţ radea şi batea din palme.
L-au urcat pana la jumatatea stejarului, şi l-au lasat în leaganul
uşurel al vantului. Deodata, cum radea el aşa şi se legana, s-a
uitat departe. A îngalbenit! Glasul i-a pierit în gat! Abia a izbutit sa
strige:
—Tatarii!… Vin tatarii! Vin tatarii…
Şi se uita cu groaza cum vin tatarii cei adevaraţi, în galopul cailor,
cu iataganele-n dinţi, cu şomoioguri aprinse în varfui suliţelor.
-Coboraţi-ma repede… vin tatarii! a strigat el a doua oara, dar
copiii au luat-o la fuga, spre sat, ţipand:
— Tatarii… vin tatarii!
Au prins sa bata clopotele de furtuna. Oamenii apucau spre
codru, ori înşfacau parii afumaţi la capat, furcile, coasele şi
topoarele, gata de aparare. Pretutindeni s-auzeau ţipetele copiilor
şi-ale femeilor:
— Tatarii!… vin tatarii!… Şi bateau mai tare clopotele.
articol_poze
Tatarii navaleau într-o tramba lunga, şi-n urma lor colburile urcau
pana-n înalţimi, amestecate cu fumurile satelor aprinse. Cum au
ajuns sub stejarul din Borzeşti, hanul navalitorilor 1-a zarit între
ramuri pe Mitruţ, aproape mort de spaima.
— Ce-i facem copilului din stejar? a întrebat un ataman. Tragem
cu sageţile în el ?
— Nu ! a raspuns hanul. Daca trage careva în el vreo sageata, îl
ucid…
— De ce ? s-au mirat tatarii.
— Pentru ca pe acest pui de moldovean vreau sa-1 ucid eu ! Fac
ramaşag ca-1 nimeresc drept în inima, cu prima sageata…
— Sa vedem… au spus celelalte capetenii şi cetele s-au aşternut
pe vale, în priveala.
— Fie-ţi mila… a racnit Mitruţ, cand hanul a întins arcul, dar.n-a
mai apucat sa spuna nimic, caci o sageata 1-a nimerit drept în
inima şi 1-a omorat.
Apoi tramba a sarit pe cai, a pornit galop, dand foc satelor,
ucigand şi prapadind tot, spre Suceava-n sus.
In vremea asta, Bogdan voievod galopa spre munţi, ţinandu-1 pe
Ştefaniţa dinaintea lui. Se lasase întunericul. Cararea codrilor
urca.
— Niciodata sa nu uiţi, fiul meu… îi spunea voievodul. Copilul din
Borzeşti trebuie razbunat!
— Niciodata n-am sa uit, tata… a raspuns Ştefaniţa. Pe Mitruţ am
sa-1 razbun eu, cu mana mea ! Daca traieşte hanul pana cresc
eu mare, îl spanzur de stejarul din Borzeşti…
— Aşa sa faci ! i-a raspuns tatal. Ca sa se înveţe minte, sa nu
mai omoare oameni nevinovaţi, sa nu mai calce pamînt strain…
Şi Bogdan voievod i-a grait toata noaptea, la un schit din munte,
aratandu-i prin cuvant de foc, ca apararea pamantufui strabunilor
e cel mai sfant lucru al vitejilor !
— N-am sa uit, tata ! Am sa razbun sangele lui Mitruţ şi al
sarmanei noastre Moldove… Parjolul urca tot înainte, din Ţara de
Jos, spre cetatea de scaun a Sucevei. Ardeau padurile, ardeau
campiile. Norodul legat în funii apuca drumurile robiei.
Astfel necajea Moldova acelor vremuri. Dar cu cat Bogdan
voievod îmbatranea, se ridica Ştefaniţa, ca un stejar tanar! Nu
uita nici în somn moartea îngrozitoare a lui Mitruţ. Cum şi-a pus
pe frunte coroana Moldovei, întai a vrut sa faca randuiala dinspre
tatari. Nu le-a calcat pamanturile, ci a trimis oameni sa-i întrebe;
se liniştesc sau nu ? Ca prea s-a încruntat lumea de atata sange
şi navaliri. Îi sfatuia cu domolul, dupa firea moldoveneasca, sa se
lase de prada, sa se apuce de lucru, ca oamenii Moldovei, caci
cu prada n-au s-ajunga departe ! Sa afle banul ca ţara are domn
tanar şi viteaz şi va fi vai şi amar de cei ce-i vor mai calca
hotarele… Hanul a primit cuvantul lui Ştefan cel Mare cu manie
straşnica. A scraşnit:
— Auzi, cainele ! Cum îndrazneşte sa-mi trimita astfel de cuvant,
mie, hanul lumilor ? !… Cu buzduganul am sa-i zdrobesc dinţii!
Am sa-i tai limba cu paloşul, sa nu mai poata grai aşa…
— E tînar si are cutezanţa tinereţii! i-au spus atamanii. Sa-i
învaţam oleaca minte ! Dar ar fi bine, Maria Ta, sa ramai în cort,
caci eşti ostenit de batrîneţe…
—Nu ! a raspuns hanul, dand porunca oştenilor sa se
pregateasca. Ma duc sa-1 învaţ minte pe puiul acesta
cutezator…
Şi astfel, iar s-au aprins focurile de veste, din deal în deal, de la
Prut pana la zidurile Sucevei. Razeşii Ţarii de Jos s-au strans la
Borzeşti, în preajma vadului mare al navalitorilor.
A coborît şi Ştefan, cu ţara, de cum i s-a adus vestea de
cumpana.
Într-o noapte cerul s-a facut roşu cat ţineau zarile. Ardeau satele
şi campiile. Puţinii pamanteni scapaţi cu zile veneau îngroziţi,
randuindu-se în oastea voievodului.
Ca sa-i amageasca pe tatari spre Borzeşti, Ştefan a trimis
înaintea lor o oaste de harţa, care se ivea din paduri, taia în
duşmani şi iar se facea nevazuta în singurataţile hartoapelor. Tot
aşa, zi cu zi, hanul urmarea oastea de harţa, pana ce, într-o
dimineaţa, a zarit stejarul din Borzeşti… A ramas pe ganduri…
parca mai fusese pe aici, în tinereţe… Nu ? Ia sa-şi aduca
aminte…
— Aici te-ai dovedit cel mai de seama sagetator… i-a spus un
ataman batran. Ţi-aduci aminte ?
— Da, da, îmi aduc aminte… a raspuns hanul, şi în clipa aceea a
auzit buciumele şi cornurile de lupta ale Moldovei !
Batalia cumplita s-a încins cat ai scapara din ochi. Valea s-a
umplut de nechezaturile cailor, de bufniturile scuturilor. Luceau
lancile. Zbarnaiau sageţile. Ştefan cal Mare îşi deschide drum
spre inima bataliei, catre han, izbind în dreapta şi-n stînga cu
buzduganul! Striga :
— Izbiţi, feciori, pentru razbunarea lui Mitruţ… Unde-s razeşii din
Borzeşti ? Izbiţi, razeşi
Deodata, a ajuns faţa-n faţa cu han-tatarul ! Cu o lovitura de
buzdugan i-a repezit paloşul din mana ! Îl putea ucide din a doua
lovitura, dar 1-a luat în pieptul calului şi 1-a carduit deoparte. În
vremea asta oştile cotropitoare fugeau mancand pamîntul.
Apoi, pe la asfinţitul soarelui, moldovenii s-au aşternut la hodina,
pe coasta dealului.
— Acum sa-l judecam pe han-tatar!… a strigat Ştefan cel Mare,
în faţa cortului aşezat sub stejar. Ce moarte sa-i dam, razeşi ?
— Sa-i scoatem ochii… au bubuit mii de glasuri.
— Sa-1 trecem prin sabie… au bubuit altele.
— Nu ! a raspuns Ştefan cel Mare şi i s-au umezit ochii,
amintindu-şi întamplarea napraznica din copilarie. Nu, razeşi,
caci am cu acest lup al pustiei o socoteala… Han-tatare, ţi-aduci
aminte ? Tu l-ai ucis pe Mitruţ, între ramurile acestui stejar…
Ridicaţi-1, feciori, în funie…
Apoi, dupa ce navalitorul şi-a primit pedeapsa, trei zile şi trei nopţi
au stat oştile moldovene în petrecere.
 Povesti >>
 Eusebiu Camilar >>
 Stejarul din Borzesti

Realizat de Vl@d!m!r. Copyright © 2019

Fabule Pentru Toate Varstele

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Fabule Pentru Toate Varstele

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Corbul şi vulpea

Din negoţul ce-apucase

Un bun chilipir de caş,

Şi cu dânsu-n cioc se duse

P-un copac, unde se puse

Ca un om l-al său sălaş.

O cam şterge de p-acasă,

Şi ieşise la primblare;

Iar bunul miros ce are

D-ici, de colo o-ndreptă

Sub copac, şi-n sus cătă:

„Jupâne corb, plecăciune!

O, Doamne, ce frumuseţe!

Ce pasăre, ce minune,

Ce drag de pene măreţe!

Dar n-are glas; ce păcat!”

Corbul, îngâmfat în sine,

Nicidecum nu-i veni bine

Ca vulpea să-l socotească

De mut sau să mi-l vorbească

Că e prost l-al său cântat.

Lungi gâtul, căscă ciocul

Caşul căzând, vulpea-aci,

Cântăreţul păţi jocul.

„Jupân corb, precum se vede,

Minte numai îţi lipseşte;

Şi fă bine de mă crede

Că de mult, foarte de mult,

Din punga celor ce-ascult

Poftind la masă pe cumătra barză.

N-a fost o cină prea îmbelşugată,

Că dumnealui făcea economie;

O zeamă lungă, cu puţină varză,

Iar ca s-o păcălească, i-a pus-o-n farfurie.

Zadarnic biata barză îşi încerca norocul,

Că n-ajungea să soarbă un singur strop, cu ciocul;

Pe când vulpoiul, ciorba, a supt-o la iuţeală.

Voind să răsplătească această păcăleală,

La rându-i doamna barză, aşa, cam dup-o lună,

Şi-a invitat vecinul la o gustare bună.

Pe scumpa lui amică, nu poate s-o refuze!

A spus, galant, vulpoiul, lingându-se pe buze.

Apoi, cu pasul legănat,

Spre casa berzei s-a-ndreptat,

Lăudându-i marea bunătate

Venea mireasmă dulce de carne la frigare,

Tăiată-n bucăţele mărunte, o minune!

(Vulpoii nu duc lipsă de poftă de mâncare.)

Dar barza, dinadins,

Tocana-ntr-o garafă cu gâtul lung i-o pune.

Bucăţele de carne ea le scotea în cioc,

Vulpoiul însă, tufă! nu izbutea deloc.

Nici o firimitură cu botul lui n-a prins.

Şi s-a întors acasă flămând, bătu-l-ar vina,

Cu coada-ntre picioare şi foarte ruşinat,

Înşelătorii prea uşor

Sunt înşelaţi, la rândul lor.

Tot scormonind o perlă minunată,

Şi s-a dus cu dânsa de îndată

La meşterul de pietre preţioase.

-„Cred că-i de preţ. Ţi-o dau, de vrei

să-mi dai pe ea un bob de mei!”

Tot cam aşa un june nătăfleţ

A moştenit un manuscris de preţ