Lecția 3.

Principalii factori de microclimat. Temperatura.

Umiditatea. Ventilarea.
În timpul activităţii în condiţii de producţie inclusiv şi aşezăminte de
învăţământ asupra omului acţionează anumiţi factori de risc, care, dacă depăşesc o
anumită normă pot cauza boli profesionale. Factorii de risc de natură fizică,
chimică sau biologică. Cunoaşterea acţiunii factorilor de risc asupra omului,
determinarea cantităţii lor în mediul de muncă reprezintă o problemă importantă ce
stă în faţa persoanelor responsabile de protecţia muncii în unităţile economice. Mai
jos vom evidenţia factorii principali de care trebuie de ţinut cont la organizarea
locului de muncă şi desfăşurarea activităţii de muncă.
Calitatea aerului. După cum se ştie aerul atmosferic conţine azot – 78,08%,
oxigen – 20,95%, bioxid de carbon – 0,03%, argon şi alte gaze inerte – 0,94%.
Elementul cel mai important pentru menţinerea proceselor vitale din organismul
omului este oxigenul. În timpul circulaţiei sângelui are loc îmbogăţirea lui cu
oxigen şi eliberarea de bioxid de carbon. Schimbul de gaze ce are loc în organism
se petrece normal când presiunea aerului din mediul ambiant este egală cu
presiunea atmosferică. Celelalte gaze, în concentraţii normale influenţează mai
puţin asupra proceselor vitale. Azotul din punct de vedere fiziologic nu este nociv;
bioxidul de carbon puţin e nociv, însă e periculos din cauza că prin prezenţa sa în
mediul ambiant ocupă locul oxigenului, cauzând astfel micşorarea concentraţiei
oxigenului în aer. În cazurile când concentraţia bioxidului de carbon în aer este
mare, respectiv concentraţia oxigenului – mică aerul devine periculos pentru viaţa
omului.
Orice loc de muncă unde lucrează este legat cu mediul interior cât şi cu cel
exterior. În legătură cu acest fapt în aerul respirat de om pot fi gaze otrăvitoare ce
provin de la diverse surse (sobe, dispozitive de sudat, maşini de transport etc.).
printre aceste gaze nocive figurează: bioxidul de carbon (CO), hidrogen sulfurat
(H2S), amoniacul (NH3), substanţe cancerogene.

1
 Oxidul de carbon provine de la arderea necompletă a combustibilului; este
foarte periculos pentru organism deoarece întră în reacţie cu hemoglobina din
sânge de 250-300 ori mai repede decât oxigenul, înlocuind astfel oxigenul necesar
pentru derularea normală a proceselor vitale din organismul omului. În rezultat,
sângele nu conţine norma necesară de oxigen, ceea ce cauzează moartea omului.
Prezenţa în aer a 0,016% de oxid de carbon deja influenţează negativ asupra
omului. Dacă în aer se conţine 0,16% de oxid de carbon, otrăvirea intervine în
decurs de o oră, dacă 0,4% - pot fi cazuri mortale chiar într-un timp foarte scurt.
Hidrogenul sulfurat de asemenea încurcă la asimilarea oxigenului de
către celulele organismului. La o concentraţie mai mare decât 0,08% omul îşi
pierde conştiinţa şi pot fi cazuri mortale.
Amoniacul excită foarte puternic organele respiratorii, ochii.
În afară de gaze otrăvitoare în aer pot fi particule de substanţă ce
provoacă alergie (diferiţi compuşi ai nichelului, alcaloide etc.), îmbolnăviri de
cancer (răşină carboniferă, substanţe organice din gaze de evacuare a
automobilelor, compuşi de crom, nichel etc.), mutaţii (compuşi de plumb,
mercur, oxid de etilen etc.). În dependenţă de gradul acţiunii substanţelor
nocive asupra organismului omului deosebim patru grupe:
- grupa I – extraordinar de primejdioase;
- grupa II – foarte primejdioase;
- grupa III – primejdioase;
- grupa IV – mai puţin primejdioase.
În legătură că majoritatea substanţelor toxice de natură chimică pătrund
în organism cu aerul cel respiră omul în documentele normative ale protecţiei
muncii figurează aşa zisa concentraţie limită permisă (CLP) în aerul prezent
la locul de lucru al omului.

Temperatura aerului la locul de muncă este influenţată de procesul

tehnologic care are loc în acel mediu, astfel că ea este o rezultantă între

2
căldura degajată de sursele de căldura şi de suprafeţele încălzite ale utilajelor,
căldura degajată de oameni şi căldura solară, pe de o parte, şi pierderile de
căldură datorită uşilor, ferestrelor şi prin sistemul de ventilare, pe de altă
parte.
Radiaţiile termice, constînd din radiaţiile infraroşii emanate de suprafeţe
puternic încălzite (cazane, sobe), de metale topite sau incandescente, produc o
încălzire directă locală a tegumentelor (pielii) şi, uneori, chiar creşterea
temperaturii generale a corpului.
Organismul omului, prin mecanismul său de autoreglare termică, îşi
păstrează în timpul muncii temperatura constantă, atîta timp cît limitele de
microclimat, prevăzută în normele de igienă, nu sunt depăşite, iar omul este
sănătos.
Sub influenţa unei temperaturi ridicate, un muncitor poate elimina
printr-o transpiraţie abundentă 6 – 8 l de apă în opt ore, precum şi o cantitate
importantă de săruri necesare bunei funcţionări a organismului, ceia ce poate
duce la scăderea greutăţii corporale cu 0,5 – 4 kg în opt ori.
În cazul în care capacitate de termoreglare este depăşită, muncitorul este
expus accidentelor termice şi îmbolnăvirilor. Semnele de afecţiune sunt:
slăbirea generală, dureri de cap, ameţeli, gură uscată, zgomote în urechi,
ridicarea temperaturii pînă la 40o C, pierderea cunoştinţei etc.
Activitatea profesională este clasificată în funcţie de degajarea calorică
determinată de intensitatea efortului fizic, şi anume: activitate uşoară,
activitate medie şi activitate grea. Pentru compensarea pierderilor calorice s-
au stabilit condiţiile de microclimat (temperatura aerului, umiditatea relativă,
viteza de mişcare a aerului) necesare pentru cele trei categorii de muncă
menţionate, atît pentru perioada rece a anului (temperatura exterioară de cel
mult +10o C), cît şi pentru perioada caldă (temperatura exterioară de cel puţin
+18o C), în funcţie de caracteristicile încăperilor (încăperi caracterizate prin
degajarea de căldură de convecţie, de căldură radiantă, umiditate mare etc.).

3
 Dacă temperatura din încăperile de lucru (de exemplu, atelier-forjă etc.)
depăşeşte +25oC, se vor lua măsuri pentru a se realiza o mişcarea a aerului de
cel puţin 0,3 m/s, indiferent de intensitatea efortului fizic.
În excavaţiile subterane (de exemplu în mine, la execuţia tunelurilor, a
canalelor colectoare) se va asigura o mişcare a aerului de 0,2 m/s, la o
temperatură de +20oC, iar acolo unde sunt instalate compresoare, temperatura
aerului nu va depăşi +35oC.
În ceea ce priveşte temperatura suprafeţelor încălzite ale utilajelor la
locurile de muncă, normele de igienă stabilesc ca limită maximă +55oC.
Curenţii de aer. Curenţii de aer se produc în încăperile cu surse termice
puternice (foraje, turnătorii, cuptoare etc.), datorită pătrunderii aerului din
exterior prin diferite orificii, ferestre sau luminatoare sparte, crăpături,
instalaţii de ventilare defecte etc. Ei sunt periculoşi în cazul unei diferenţe
mari între temperaturile aerului din interior şi exterior (în special, iarna).
Cercetările efectuate arată că organismul omului poate suporta fără
pericol curenţii de aer, cu viteze chiar de 3-4 m/s, dacă temperatura lor nu
este prea scăzută. În orice caz, pericol mai mare de îmbolnăvire prezintă
oprirea de către unui lucrătorii a instalaţiilor de ventilare, deoarece aceasta
determină noxe care pot produce intoxicaţii acute sau îmbolnăviri
profesionale.
În condiţii de producţie precum şi de laborator viteza curentului de aer
din încăpere se măsoară în modul următor:
1. Se pune în curentul de aer anemometrul cu cupe şi peste 5-10 sec.
(după ce se va instala o viteză constantă a cupelor) se conectează
mecanismul de socotire şi secundomerul;
2. După 1-2 min. mecanismul de socotire şi secundomerul se
deconectează; se determină numărul de diviziuni ale anemometrului
ce corespunde unei secunde;

4
 3. Se determină viteza curentului de aer utilizând graficul vitezei aerului
special determinat în mod practic.
Umiditatea aerului. Un rol important pentru ridicarea eficacităţii
muncii omului îl joacă umiditatea aerului din încăpere. Prin umiditate
absolută se înţelege cantitatea de vapori de apă care găseşte într-un metru cub
de aer. Raportul dintre umiditatea absolută şi cea maximă posibilă la
temperatura dată se numeşte umiditate relativă şi se exprimă în procente.
Umiditatea relativă normală variază între 30-70%. În afară acestor
limite, aerul se consideră uscat, respectiv umed. În unele locuri de muncă
(mine, tuneluri, unele secţii din industria textilă şi chimică), umiditatea
relativă poate ajunge la 90% şi chiar mai mult.
Umiditatea relativă se măsoară prin diferite metode, în particular cu
ajutorul psihrometrului:
1. Se determină temperatura termometrului uscat Tus şi a termometrului
umed Tum;
2. Se calculează diferenţa t=Tus-Tum;
3. Se determină după tabela “Umiditatea maximală a aerului în
dependenţă de temperatură” valoarea umidităţii maximale în mm a
coloanei de mercur, care se notează prin Pum.
Pentru a preveni accidentele şi îmbolnăvirile profesionale datorită factorilor
nefavorabili de microclimat se realizează anumite măsuri tehnico – organizatorice.
Umiditatea ridicată produce perturbarea procesului de termoreglare.
- modificarea procesului tehnologic sau a utilajului;
- ventilarea generală, parţială, locală sau combinată;
- izolarea spaţiului de lucru şi amenajarea de spaţii speciale pentru
repaus în condiţii climatice normale;
- duşuri de apă, de aer, perdele de apă, răcirea pardoselilor cu aer sau cu
apă etc.;
- regim raţional de lucru cu întrerupere periodică a lucrărilor;

5
 - echipamente de protecţie şi de lucru adecvate etc.
Printre principalele măsuri de protecţia muncii, atît în cazul noxelor
chimice, a pulberilor, cît şi a factorilor de microclimat necorespunzători, se
înscriu ventilarea încăperilor şi condiţionarea aerului.
Clădirile industriale atelierele, laboratoarele, depozitele etc., se prevăd
cu ventilarea naturală sau mecanică, prin care se asigură schimbul de aer din
incintele respective, îndepărtându-se în acelaşi timp substanţele nocive din
atmosferă.
Ventilarea naturală se obţine datorită diferenţelor de presiune bazate pe
diferenţa, dintre temperatura aerului exterior şi a celui interior sau datorită
acţiunii vîntului.
Schimbul de aer prin ventilare naturală se poate realiza:
- prin aerare, adică prin realizarea unui schimb de aer organizat şi
dirijat prin ferestre, luminatoare, guri de aerisire prevăzute cu dispozitive de
reglare a debitelor de aer şi aşezate astfel încît, pe de o parte, să intre aerul
proaspăt, iar pe de altă parte să iasă aerul viciat, obţinându-se o circulaţie
continuă a aerului fără a se produce curenţii prea puternice;
- prin filtrare, care constă în realizare unui schimb de aer ne organizat,
datorită neetanşeităţii ferestrelor, tocurilor uşilor etc.
Ventilare mecanică se obţine cu ajutorul unui ventilator. După modul
de funcţionare, ventilatorul poate introduce aer proaspăt încălzit la
temperatura cerută sau poate aspira aerul viciat.
După spaţiul ventilat, ventilarea mecanică poate fi: generală, cînd
întregul spaţiul al încăperii este ventilat; ventilat parţială, cînd se ventilează
numai o parte a încăperii; locală, cînd se ventilează numai locul de muncă
unde se produc degajări nocive.
Pentru ventilarea locală, se folosesc diferite tipuri de dispozitive, şi
anume:

6
 - dispozitive de aspiraţie locală deschise (la mese de sudură, de
laborator etc.);
- dispozitive de aspiraţie locală semiînchise (nişe, dispozitive care
îmbracă parţial scula de lucru – de exemplu, pentru reţinerea prafului la
prelucrarea lemnului, a metalelor etc.); un dispozitiv eficace este dispozitivul
pentru absorbirea prafului de la polizor, alcătuit din: tubulatura de absorbţie
racordată la carcasa protectoare a polizorului şi agregat de filtrare, prevăzut
cu două racorduri cu flanşe (unul de intrare şi altul de ieşire). La pornirea
polizorului, intră simultan în funcţiune şi dispozitivul de absorbţie;
- dispozitive de aspiraţie locală închise (carcase care închid complet
sursa de degajare a factorului nociv);
- perdele de aer, realizate prin emiterea unui jet de aer cald sub un
anumit unghi faţă de planul uşilor din halele care trebuie să stea în
permanenţă deschise, din cauza operaţiilor de transportare a materialelor.
Menținerea valorilor optime a factorului de microclimat se efectuează cu
ajutorul condiționerelor industriale. Condiţionarea aerului constă în realizarea
şi menţinerea unui microclimat artificial, necesar într-un anumit spaţiu
limitat. Pentru aceasta, sunt necesare: curăţirea aerului de impurităţi,
încălzirea şi umidificarea aerului în anotimpul rece, răcirea, umidificarea sau
uscarea aerului în anotimpurile călduroase, astfel încît să se obţină un
microclimat constant în tot timpul anului.
Pentru a determina cuantumurile sporirilor pentru munca prestată în
condiții nefavorabile cu abateri de la valorile optime ale factorilor de
microclimat se efectuează evaluarea condițiilor de muncă la locurile de
muncă și se introduc în tabela 1.3 prezentată în continuare.

7
 Tabela 1.3
Clasele condiţiilor de muncă în funcţie de indicatorii microclimei
pentru încăperile de producţie, indiferent de perioada anului, şi
pentru teritorii deschise în perioada caldă a anului

Clasa condiţiilor de muncă

  clasa 31 - nocive
Clasa 4 - periculoase
Gradul I (1 gradul 2 (2 gradul 3 (3 gradul 4 (4
(extreme)  (5 puncte)
punct) puncte) puncte) puncte)
1 2 3 4 5 6
Temperatura * Conform indicatorului STM (tab.5.1.* conform temperaturii aerului pentru încăperile cu
aerului,  oC microclimă refrigerentă)
Viteza de mişcare a * a fost luată în calcul la elaborarea indicatorului STM (tab. 5.1.* la evaluarea microclimei
aerului, m/s refrigerente se include în calitate de corecţie a temperaturii)

Umiditatea aerului, % conform indicatorului STM (tab. 5.1.) sau:

  14-10 10      

Indicatorul STM,  oC conform tabelului 5.1.

Radiaţia termică,
1001-1500 1501-2000 2001-2500 2501-2800 >2800
W/m2

Mărimea sporului de compensare pentru munca prestată în condiții cu abateri

de la valorile optime a factorilor de microclimat se stabilește conform
regulamentului respectiv de la întreprinderea, instituția, organizații respectivă.